Carl R.

Rogers
Institutul Vestic de Științe Comportamentale,
La Jolla, California

Terapia centrată
pe client
Practica ei actuală, implicații și teorie

Cu contribuții la capitole de

ELAINE DORFMAN
Școala Medicală a Universității Pennsylvania

THOMAS GORDON
Psiholog Consultant
Pasadena, California

NICHOLAS HOBBS
Colegiul pentru Profesori „George Peabody"

Traducere din engleză de

Corina Dedu

TRei
Cuprins

9 Introducere la ediția în limba engleza

11 Prefață

15 Partea I. O perspectivă actuală asupra terapiei centrate pe client

17 Capitolul 1. Caracterul evolutiv al terapiei centrate pe client
30 Capitolul 2. Atitudinea și orientarea consilierului
68 Capitolul 3. Relația terapeutică așa cum este trăită de client
126 Capitolul 4. Procesul terapiei
181 Capitolul 5. Trei probleme ridicate de alte perspective: transfer,
diagnoză, aplicabilitate

211 Partea a II"a. Aplicarea terapiei centrate pe client

213 Capitolul 6. Terapia prin joc
de Elaine Dorfman M.A.
249 Capitolul 7. Psihoterapia centrată pe grup
de dr. Nicholas Hobbs
285 Capitolul 8. Conducerea și administrația centrate pe grup
de dr. Thomas Gordon
338 Capitolul 9. Predarea centrată pe student
375 Ca pitol UI 10. Formarea consilierilor și a terapeuților
417 Partea a III"a. Implicații pentru teoria psihologică
419 Capitolul 11. O teorie a personalității și comportamentului

461 Bibliografie

473 Index

Terapia centrată pe client ■ Cuprins

 Păstrăm vii în amintire cele câteva întâlniri pe care le-am avut, în anii
dezolanți de rutină și păcat, cu suflete care au făcut sufletele noastre mai
înțelepte; care au rostit ceea ce noi gândeam; care ne-au spus ceea ce noi
știam; care ne-au lăsat să fim ceea ce în sinea noastră eram.
- Emerson, Comunicatul Școlii Divinity, 1838
 Prefață
J

Această carte este produsul multor minți și rezultatul unei interacțiuni de

grup intense. Mai întâi de toate, este un produs al personalului din cadrul
Centrului de Consiliere al Universității din Chicago și a muncii realizate acolo în
psihoterapie și în cercetarea psihoterapeutică. Atât de profund a fost melanjul
gândirii și al experienței în acest grup, încât fiecare membru al personalului ar
avea Într-adevăr îndrăzneala să considere orice conceptualizare a psihoterapiei
ca fiind în exclusivitate a sa. Cartea de față reprezintă, de asemenea, o comasare
a ideilor și experiențelor aparținând psihologilor și altor specialiști din domeniul
terapiei, răspândiți între cele două coaste ale Americii. Autorul ar dori să își
exprime îndatorirea față de cei care i-au influențat gândirea, numindu-i pe câțiva
care au toate șansele să descopere porțiuni ale propriei lor gândiri incluse în
această carte. Lista i-ar include pe: Virginia M. Axline, Douglas D. Blocksma,
Oliver H. Bown, John M. Butler, Arthur W. Combs, Paul E. Eiserer, Thomas
Gordon, Donald L. Grummon, Gerard V. Haigh, Nicholas Hobbs, Richard A.
Hogan, Bill L. Kell, E.H. Porter Jr., Victor C. Raimy, Nathaniel J. Raskin, Esselyn
C. Rudikoff, Elizabeth T. Sheerer, Jules Seeman, Arthur J. Shedlin, William U.
Snyder, Donald Snygg, Bernard Steinzor, H. Walter Yoder. Din această listă sunt
omiși mulți a căror muncă este tot atât de semnificativă ca activitatea celor
enumerați aici, dar îi include, cred, pe cei a căror gândire a influențat cel mai
mult conținutul acestei cărți. în plus, autorul este profund îndatorat lui Elaine
Dorfman, Nicholas Hobbs și Thomas Gordon pentru contribuțiile lor la capitole
individuale, în zone în care el se simte mai puțin competent.
Scriind această carte, m-am gândit adesea la ideea sugerată de un lingvist, că
adevărul, autenticul, înțelesul real al unui cuvânt nu poate fi niciodată exprimat
în cuvinte, pentru că înțelesul real ar fi lucrul în sine. Dacă o persoană dorește să
transmită un astfel de înțeles real, ar trebui să-și astupe gura și să arate. Asta este
ceea ce mi-ar plăcea cel mai mult să fac. Aș azvârli cu bucurie toate cuvintele
acestui manuscris dacă aș putea, cumva, să arăt efectiv către experiența pe care
o reprezintă terapia. Este un proces, un lucru-în-sine, o experiență, o relație, o dina­
mică. Nu este ceea ce această carte spune că este, nici ceea ce altă carte spune că
este, nu mai mult decât o floare este descrierea ei de către fitolog sau exaltarea
poetului cu privire la ea. Dacă volumul de față servește ca un indicator vizibil,

Terapia centrată pe client ■ Prefață

12 arătând către o experiență care se dezvăluie simțurilor noastre auditiv și vizual
și capacității noastre de trăire emoțională și dacă surprinde interesul câtorva
oameni și îi provoacă să exploreze mai în profunzime acest lucru-în-sine, își va
fi îndeplinit scopul. Dacă, pe de altă parte, această carte se adaugă mormanului
deja cutremurător de cuvinte despre cuvinte, dacă cititorii ei extrag din ea noțiu­
nea că adevărul înseamnă cuvinte și că pagina tipărită este totul, atunci, cu
tristețe, va fi eșuat în atingerea scopului său. Și dacă suferă acea ultimă decădere
de a deveni „învățătură de curs" — în care cuvintele neînsuflețite ale unor autori
sunt disecate și revărsate asupra minților studenților pasivi, astfel încât persoane
pline de viață să poarte cu sine fragmentele neînsuflețite și disecate a ceea ce
odată au fost gânduri și experiențe vii — atunci, de departe, mai bine ca prezenta
carte să nu fi fost niciodată scrisă. Terapia este despre esența vieții și așa trebuie
să fie înțeleasă. Doar trista deficiență a capacității de comunicare a omului face
necesar să ne asumăm riscul încercării de a prinde în cuvinte acea experiență vie.
Dacă scopul cărții de față nu este pur și simplu să aștearnă cuvinte inerte pe
hârtie, care este atunci scopul ei? Ce intenționează să transmită? Despre ce este
această carte? Permiteți-mi să încerc să ofer un răspuns care, într-un oarecare
grad, poate transmite experiența vie a ceea ce această carte se dorește a fi.
Cartea este despre suferința și speranța, anxietatea și satisfacția care umplu
cabinetul fiecărui terapeut. Este despre unicitatea relației pe care fiecare terapeut
o formează cu fiecare client și, în aceeași măsură, despre elementele comune pe
care le descoperim în toate aceste relații. Prezenta carte este despre experiențele
extrem de personale ale fiecăruia dintre noi. Este despre un client din cabinetul
meu care stă acolo, în colțul biroului, luptându-se să devină el însuși, îngrozit în
același timp să fie el însuși — făcând efortul să-și înțeleagă trăirea așa cum este,
dorind sâfie acea trăire și totuși profund temător în fața acestei dorințe. Cartea
este despre mine în timp ce stau acolo împreună cu acel client, privindu-1 în față,
participând la acea zbatere pe cât de profund și sensibil sunt capabil. Este despre
mine, pe măsură ce încerc să îi percep trăirea și înțelesul, și sentimentul, și gustul,
și aroma pe care le are pentru el. Este despre mine, în timp ce deplâng nedesă­
vârșirea mea atât de umană în înțelegerea acelui client și eșecurile ocazionale de
a vedea viața așa cum îi apare lui, eșecuri care cad ca niște obiecte grele peste
urzeala delicată, intricată, a creșterii care are loc. Este despre mine în timp ce mă
bucur de privilegiul de a fi moașa unei noi personalități — în timp ce asist cu
evlavie la emergența unui Sine, a unei persoane, în timp ce văd un proces de
facere în care am avut o parte importantă și înlesnitoare. Este atât despre client,
cât și despre mine în timp ce privim cu uimire forțele potente și ordonate care
sunt vizibile în toată această experiență, forțe care par adânc înrădăcinate în
universul ca întreg. Cartea este, cred, despre viață, așa cum viața se relevă pe sine
cu însuflețire în procesul terapeutic — cu puterea sa oarbă și cu formidabilele
sale capacități distructive, dar cu încrederea sa prevalentă față de creștere, dacă
oportunitatea pentru creștere este oferită.

CARLR. ROGERS
 V.A. '"
URECHIA
Dar cartea este și despre colegii mei, și despre mine în timp ce punem la ț
începuturile analizei științifice ale acestei experiențe vii, emoționale. Este dt
conflictele noastre în această privință — despre sentimentul nostru intens că
procesul terapeutic este bogat în umbre, complexități și subtilități și despre
sentimentul nostru la fel de acut că descoperirea științifică, generalizarea, este
rece, neînsuflețită și lipsită de plinătatea experienței. Dar cartea exprimă, sper, și
convingerea noastră din ce în ce mai mare că, deși știința nu poate să facă
niciodată terapeuți, poate ajuta terapia; că, deși descoperirea științifică este rece
și abstractă, ne poate ajuta să eliberăm forțele care sunt intime, personale și
complexe; și că, deși știința este lentă și stângace, reprezintă cea mai bună cale
spre adevăr pe care o cunoaștem, până și într-o zonă atât de sensibil intricată
cum este cea a relațiilor umane.
Apoi cartea este despre ceilalți și despre mine în timp ce ne vedem de sar­
cinile noastre zilnice și constatăm că suntem iremediabil influențați de experiența
terapeutică la care am luat parte. Este despre fiecare dintre noi în timp ce
încercăm să predăm, să conducem grupuri, să oferim consultanță în organizații,
să fim administratori și supervizori și descoperim că nu mai putem funcționa așa
cum o făceam înainte. Este despre fiecare dintre noi în timp ce încercăm să facem
față revoluției interioare care a însemnat pentru noi terapia: faptul că nu putem
preda, prezida o comisie sau crește o familie fără ca manifestările noastre să nu
fie profund influențate de o experiență intensă și mișcătoare care are elemente
comune pentru noi toți.
în cele din urmă, cartea este despre noi toți în felul în care suntem uimiți de
această experiență — pe măsură ce ne străduim să o integrăm într-un cadru
intelectual, pe măsură ce încercăm să elaborăm concepte care să o conțină. Este,
în cele mai profunde aspecte, despre noi, pe măsură ce ne dăm seama de
incapacitatea acestor cuvinte, forme, constructe, de a conține toate elementele
procesului viu pe care l-am trăit împreună cu clienții noștri. Este despre
sentimentele noastre ezitante, pe măsură ce avansăm aceste teorii în speranța că
vor aprinde ici și colo o scânteie care va ajuta la iluminarea și progresul acestui
întreg demers.
Poate că toate acestea transmit o oarecare idee despre conținutul cărții. Dar
această notă introductivă nu poate fi încheiată fără un cuvânt de mulțumire
adresat oamenilor care au scris-o cu adevărat, care, în cel mai autentic sens, au
fost colaboratorii săi cei mai importanți: clienții cu care am lucrat. Acestor bărbați,
femei și copii care s-au adus pe ei și au venit împreună cu frământările lor la noi,
care, cu atâta grație naturală, ne-au îngăduit să învățăm de la ei, care au dezvăluit
pentru noi forțele care acționează în mintea și în sufletul omului — către ei se
îndreaptă gratitudinea noastră cea mai profundă. Sperăm că această carte va fi
demnă de ei.
Carl R. Rogers
Chicago, Illinois

Terapia centrată pe client ■ Prefață

1254893
CAPITOLUL 1

Caracterul evolutiv al terapiei

centrate pe client

Interesul profesional față de psihoterapie este, după toate probabilitățile, zona

cu cea mai rapidă creștere dintre științele sociale de astăzi. în psihologia clinică
și psihiatrie, dezvoltarea acestui domeniu înaintează cu o rapiditate uimitoare.
Aproape douăzeci la sută dintre membrii Asociației Psihologice Americane
declară că psihoterapia — sau consilierea pentru adaptare sau vreun termen
similar — este unul dintre interesele lor principale, în timp ce, cu o decadă
în urmă, acest lucru ar fi fost adevărat doar pentru câțiva dintre ei. Programele
de formare în psihoterapie au crescut ca număr, scop, intensitate și, sperăm, ca
eficiență. Mai mult, vedem educatori care sunt dornici să țină pasul cu dezvol­
tările din terapie, pentru a putea adapta și utiliza aceste descoperiri în activitatea
școlară, a consilierilor și a profesorilor de reabilitare. Preoți și personal al cultelor
religioase caută pregătire în consiliere și psihoterapie, cu scopul de a-și îm­
bunătăți abilitățile de abordare a problemelor personale ale enoriașilor lor.
Sociologii și psihologii sociali sunt în mod deosebit interesați de acest domeniu,
datorită posibilelor sale adaptări la lucrul cu grupurile și pentru că aruncă lumină
atât asupra dinamicilor grupurilor, cât și ale indivizilor. Și ultimul, dar nici pe
departe cel mai puțin însemnat, cetățeanul de rând susține creșterea rapidă a
muncii terapeutice cu copiii săi în școală, cu miile de veterani, cu muncitorii din
industrie și cu studenți, părinți și alți adulți care doresc ajutor psihologic. Pe
scurt, pare să existe o puternică tendință către studierea, dezvoltarea și utilizarea
acelor proceduri care oferă ajutor pentru a-i aduce omului modern mai multă
pace sufletească. S-ar părea că, pe măsură ce cultura noastră a devenit mai puțin
omogenă, îi oferă individului mult mai puțină susținere. Nu se poate sprijini pur
și simplu confortabil pe normele și tradițiile societății sale, dar își dă seama că
multe dintre problemele fundamentale și conflictele vieții își au originea în el
însuși. Fiecare om trebuie să își rezolve în interiorul său problemele pentru care,
înainte, societatea lui își asuma responsabilitatea deplină. Pentru că psihoterapia
promite să rezolve o parte dintre aceste conflicte, să-i ofere individului o adaptare

Terapia centrată pe client ■ Caracterul evolutiv al terapiei centrate pe client

18 mai satisfăcătoare la sine însuși, precum și o relație mai satisfăcătoare cu ceilalți
și cu mediul său, a devenit un centru de interes public și personal semnificativ.
Odată cu tot mai largul interes arătat domeniului și odată cu dezvoltarea
procedurilor psihoterapeutice, consilierea non-directivă sau centrată pe client a
crescut la rândul său. Este un produs al timpului său și al contextului său
cultural. Dezvoltarea sa nu ar fi fost posibilă fără luarea în considerare a
impulsurilor inconștiente ale omului și a naturii sale emoționale complexe, care
a reprezentat contribuția lui Freud la cultura noastră. Deși s-a dezvoltat pe un
făgaș oarecum diferit de perspectivele terapeutice ale lui Horney sau Sullivan,
sau ale lui Alexander și French, totuși există multe fire de legătură cu aceste
conceptualizări modeme ale gândirii psihanalitice. Rădăcini ale terapiei centrate
pe client se pot găsi în special în terapia lui Rank și la grupul din Philadelphia,
care i-a integrat viziunile printre ale sale. Chiar și mai profund, terapia centrată
pe client a fost influențată de psihologie așa cum s-a dezvoltat în Statele Unite,
cu geniul său pentru definiții operaționale, pentru măsurători obiective, cu
insistența sa asupra metodei științifice și cu necesitatea de a supune toate
ipotezele unui proces de validare obiectivă sau de contestare. Așa cum va fi
evident pentru cititorii acestui volum, este, de asemenea, îndatorată psihologiei
Gestalt, cu accentul său pe întreg și pe interrelațiile din cadrul grupului de
fenomene pe care noi îl considerăm un individ. Unele dintre rădăcinile sale se
întind chiar și mai departe, în filosofia educațională și politică și socială care se
află în miezul culturii americane. Atât de adevărat este acest lucru, încât paragrafe
dintr-o carte precum micul volum al lui Lilienthal despre TVA, extrase din
context, ar putea fi la fel de bine considerate o expunere a orientării de bază a
terapeutului centrat pe client.1 Astfel, terapia centrată pe client s-a conturat atât
în mod conștient, cât și inconștient pe baza multor curente de gândire clinică,
științifică și filosofică prezente în cultura noastră.
Totuși, ar fi probabil o greșeală să vedem terapia centrată pe client doar ca pe
un produs al influențelor culturale. Cel mai profund dintre toate, este construită
pe observațiile specifice, strânse și intime ale comportamentului omului într-o
relație, observații care se consideră că transcend într-un oarecare grad limitările
sau influențele unei culturi date. In același fel, prin încercările sale investigative
de a descoperi legile semnificative care acționează într-o relație terapeutică, se
străduiește să ajungă direct la constante, la secvențe comportamentale care sunt
valabile nu doar pentru o zi sau pentru o cultură, ci care descriu și modul în care
funcționează natura omului.
Deși cu zece ani în urmă nici „non-directivă", nici „centrată pe client" nu
existau ca denumire, interesul referitor la punctul de vedere descris de acești

1 Vezi, de exemplu, discuția din Democracy at the Grass Roots și din The Release of Human
Energies în TVA — Democracy on the March, de David E. Lilienthal.

CARL R. ROGERS
termeni a crescut foarte rapid. A captat atenția psihologilor și a altor persoane 19
atât de mult, încât este foarte probabil ca atunci când pui mâna pe o revistă sau
o carte de psihologie să găsești o referință la aceasta, negativă sau pozitivă. Se
pare că există o nevoie de mijloace de informare a acelora care doresc să afle mai
multe despre dezvoltarea acestei abordări terapeutice a problemelor individului
și a relațiilor umane. Sperăm că această carte va satisface într-o oarecare măsură
o astfel de nevoie.

0 abordare în schimbare
A existat o tendință de a considera abordarea centrată pe client sau non-di-
rectivă ca pe ceva static — o metodă, o tehnică, un sistem mai degrabă rigid.
Nimic nu ar putea fi mai departe de adevăr. Grupul de specialiști din acest
domeniu lucrează cu concepte dinamice pe care le revizuiesc în mod constant în
lumina experienței clinice continue și în lumina descoperirilor din cercetare.
Imaginea este una a schimbărilor fluide dintr-o abordare generală a problemelor
relațiilor umane, mai degrabă decât aceea a unei situații în care o tehnică relativ
rigidă este aplicată mai mult sau mai puțin mecanic.
în acest flux al gândirii în schimbare există câteva ipoteze centrale care conferă
unitate căutării de noi cunoștințe. Poate că una dintre explicațiile valorii-stimul
ridicate pe care terapia centrată pe client pare să o fi avut este faptul că aceste
ipoteze sunt testabile, pot fi demonstrate sau contestate și astfel oferă o speranță
de progres, mai degrabă decât o stagnare a dogmei. Există mai mult decât o
probabilitate ca psihoterapia să fie, prin eforturile diverșilor specialiști, adusă
de pe tărâmul misticului, al intuitivului, al personalului, al inefabilului în lu­
mina deplină a cercetării obiective. Acest lucru înseamnă inevitabil că schimbarea,
mai degrabă decât rigiditatea, devine caracteristica unui astfel de domeniu.
Pentru cei care activează în terapia centrată pe client, această caracteristică
a dezvoltării, a reformulării, a schimbării este una dintre calitățile sale cele mai
remarcabile.

Intenția acestui volum

Scopul acestui volum este de a prezenta nu un punct de vedere fix și rigid, ci
o secțiune actuală a unui domeniu al terapiei aflat în dezvoltare, cu practicile și
teoria sa, arătând schimbările și tendințele care sunt evidente, făcând comparații
cu conceptualizări anterioare și, într-o măsură limitată, cu perspective deținute
de alte orientări terapeutice.
Făcând asta, o intenție ar fi aceea de a aduce împreună gândirea clinică a celor
care sunt implicați în terapia centrată pe client. Vor fi prezentate ipotezele pe care

Terapia centrată pe client ■ Caracterul evolutiv al terapiei centrate pe client

20 au ajuns să le dețină, conceptualizările pe care le fac referitor la procesul tera­
peutic. Conținutul sugestiv din ședințele înregistrate audio va arăta, sperăm, câte
ceva despre modurile în care sunt abordate problemele în ora de consiliere.
Afirmații ale clienților înșiși1 în legătură cu experiența lor vor fi, de asemenea,
oferite, de vreme ce un astfel de material a avut o influență categorică asupra
gândirii terapeuților. In felul acesta, sperăm ca cititorul să poată obține o privire
de ansamblu asupra gândirii actuale și a practicii psihoterapeuților din domeniul
clinic ce lucrează dintr-o orientare asemănătoare cu o gamă largă de indivizi.
O altă intenție va fi să trecem în revistă dovezile de cercetare care s-au adunat
și se adună cu privire la ipotezele ce sunt explicite sau implicite în terapie. încetul
cu încetul, se acumulează dovezi obiective cu privire la diverse faze ale terapiei
și rezultatele acestui efort de cercetare vor fi analizate și judecate.
Un aspect mai nou al acestui volum, unul care a fost acoperit mai puțin în
publicațiile de specialitate, este prezentarea unei teorii a terapiei și a unei teorii
a personalității. Atât din încercarea de a explica procesul terapiei, cât și din
dorința de a înțelege structura de bază a personalității care face terapia posibilă,
teoria este conceptualizată și revizuită în mod continuu, iar ramificațiile acestei
gândiri vor fi prezentate cu accent pe natura ei fluidă.
în cele din urmă, vom face efortul de a formula unele dintre problemele fără
răspuns și dilemele ce reclamă impetuos o înțelegere mai profundă, o cercetare
mai adecvată, o teorie nouă și mai pătrunzătoare.

Prezentarea unei „Școli de Gândire"

Este clar scopul acestor pagini, acela de a prezenta doar un singur punct de
vedere și de a lăsa în seama altora dezvoltarea celorlalte orientări. Nu va exista
nicio justificare pentru această prezentare „unilaterală". Autorului i se pare că
atitudinea oarecum critică avută de obicei față de orice ar putea fi definit ca o
„școală de gândire" se dezvoltă dintr-o lipsă de înțelegere a modului în care

1 Ce termen va fi utilizat pentru a indica persoana de care terapeutul se ocupă? Termenii care
au fost folosiți sunt: „pacient", „subiect", „consiliat", „analizand". Am utilizat din ce în ce
mai mult termenul de „client", până în punctul în care l-am asimilat în denumirea „terapie
centrată pe client". A fost ales pentru că, în ciuda imperfecțiunilor sale cu privire la sem­
nificația și etimologia de dicționar, pare că se apropie cel mai mult de comunicarea imaginii
acestei persoane așa cum noi o vedem. Clientul, în sensul în care termenul și-a căpătat în­
țelesul, este o persoană care în mod activ și voluntar vine să obțină ajutor în legătură cu o
problemă, dar fără nicio intenție de a-și ceda propria responsabilitate pentru situație. L-am
ales pentru că termenul are aceste conotații, evitând conotația de bolnav sau obiect al unui
experiment și așa mai departe. Termenul client are anumite conotații legale care sunt
regretabile și, dacă apare un termen mai bun, vom fi fericiți să îl folosim. Deocamdată
totuși, acesta pare termenul cel mai potrivit cu privire la conceptul nostru despre persoana
care vine pentru ajutor.

CARLR. ROGERS
evoluează știința. într-un nou domeniu de cercetare care se dezvăluie studiului 21
obiectiv, școala de gândire reprezintă un pas cultural necesar. Atunci când
dovezile obiective sunt limitate, este aproape inevitabil ca ipoteze considerabil
diferite să fie dezvoltate și oferite pentru a explica fenomenele care sunt obser­
vate. Corolarele și ramificările oricărei astfel de ipoteze constituie un sistem care
înseamnă o școală de gândire. Persoana care încearcă să le concilieze prin inter­
mediul compromisului va constata că rămâne cu un eclectism superficial care nu
amplifică obiectivitatea și care nu duce nicăieri. Nu se ajunge la adevăr prin
concesii ale diferitelor școli de gândire. Eventuala dispariție a unor astfel de
conceptualizări concurente are loc fie când problemele sunt soluționate prin
dovezi de cercetare, fie când ambele tipuri de ipoteze sunt integrate într-o viziune
nouă și mai pătrunzătoare, care vede problemele dintr-o nouă perspectivă, rede-
finind astfel chestiunile într-o manieră nepercepută până acum.
Există dezavantaje în legătură cu prezentarea unei singure orientări sau a unei
școli de gândire, dar acestea sunt reduse la minimum dacă suntem conștienți de
ele. Există posibilitatea ca ipotezele să fie prezentate ca dogme. Există posibilitatea
ca atașamentul față de un anumit punct de vedere să facă dificilă percepția
dovezilor contradictorii. Deasupra acestor dezavantaje stă avantajul înlesnirii
progresului. Dacă avem un sistem coerent de ipoteze pe care le testăm și dacă
suntem capabili să abandonăm, să revizuim, să reformulăm aceste ipoteze în
lumina experienței obiective, avem o unealtă valoroasă, o „trupă de șoc" prin
intermediul căreia noi zone ale cunoașterii pot fi dezvăluite.
Prin urmare, o persoană va găsi în acest volum dezvoltarea unei perspective,
expunerea unui sistem înrudit de ipoteze și nicio încercare de a prezenta alte
sisteme, din moment ce acest lucru este mult mai bine făcut de către aceia care le
susțin. Vor fi înfățișate dovezi obiective provenite din cercetare, așa cum au fost
colectate cu referire la aceste ipoteze, precum și dovada clinică în forma sa cea
mai obiectivă, ședințele înregistrate. Ne-am străduit să înlăturăm părtinirea
emoțională, dar cititorul poate descoperi la fel de bine aspecte în legătură cu care
această țintă nu a fost atinsă și în legătură cu care va trebui să facă așadar
propriile rectificări. Dacă un corp sistematic de ipoteze, cu implicații care ajung
până la fiecare tip de relații interpersonale și de grup, contribuie la dezvoltarea
cercetării, la evaluarea critică mai frecventă a practicii clinice, la o conceptualizare
teoretică mai adecvată, atunci această prezentare va fi servit scopului său.

Terapia centrată pe client ■ Caracterul evolutiv al terapiei centrate pe client

22 Dezvoltări recente în terapia centrată pe client
Autorul a făcut o primă încercare de a cristaliza în formă scrisă1 câteva dintre
principiile și tehnicile unei noi abordări a terapiei, o abordare care în scurt timp
a fost denumită „consiliere non-directivă", în anul 1940. Doi ani mai târziu, a fost
publicată Counseling and Psychotherapy: Newer Concepts in Practice (166)1 2. Volumul
a oferit o expunere a utilizării acelor principii din domeniul consilierii care
urmăreau să elibereze capacitățile integrative ale individului. Cititorul ar putea
fi câștigat dacă ar revedea, pe scurt, câteva dintre direcțiile de evoluție ale acestor
idei pe parcursul a aproape un deceniu de când au fost formulate pentru prima oară.
Atunci va fi mai evident de ce o altă prezentare pare necesară în acest moment.

Evoluția în sfera practicii

în momentul în care Counseling and Psychotherapy era scrisă, o parte din
activitatea de la Clinica Psihologică a Universității de Stat din Ohio era condusă
din perspectiva non-directivă, bazată pe o muncă anterioară efectuată de
personalul Centrului de Orientare Rochester, sub îndrumarea autorului. în plus,
un punct de vedere foarte asemănător a fost dezvoltat în mod independent și
aplicat în practică de Roethlisberger, Dickson și colegii lor, la uzina Western
Electric. O abordare terapeutică întru câtva asemănătoare, avându-și originea
direct în activitatea lui Otto Rank (activitate care l-a influențat, de asemenea, și
pe autorul de față) a fost practicată de asistenți sociali, psihiatri și psihologi care
și-au făcut formarea în zona Philadelphia, sub supervizarea unor specialiști
precum Jessie Taft, Frederick Allen și Virginia Robinson. Cam acestea au fost
toate experiențele privitoare la o orientare terapeutică bazată în principal pe rolul
clientului.
în momentul de față, câteva sute de consilieri din colegii și din cadrul
Administrației Veteranilor, psihologi din centre de consiliere, din clinici de igienă
mentală și din spitale de psihiatrie, dar și specialiști din școli, industrie, asistență
socială și asistență religioasă se străduiesc, cu grade variate de pregătire și
abilități, să testeze ei înșiși ipoteza unei abordări non-directive. Acești specialiști
extrem de dispersați au avut experiență cu studenți, cu alți adulți, cu copii
inadaptați și cu părinții acestora. S-au ocupat, în contexte specifice, de astfel de
zone specializate precum probleme maritale, probleme vocaționale, dificultăți de
vorbire, afecțiuni psihosomatice cum ar fi alergiile, o gamă largă de probleme

1 într-un articol intitulat „Concepte mai noi ale psihoterapie!", prezentat în fața filialei
Minnesota a Societății Psi Chi, în decembrie 1940. într-o formă ușor revizuită, acest articol a
devenit Capitolul II al cărții Counseling and Psychotherapy (Consiliere și Psihoterapie), publicată
în 1942.
2 Numerele dintre paranteze fac trimitere la o listă de referințe aflată la sfârșitul cărții.

CARL R. ROGERS
nevrotice și, într-o oarecare măsura, de psihoze. Nu a fost până acum suficient 23
timp pentru investigații de cercetare ale procesului și rezultatelor în fiecare dintre
aceste grupuri, dar experiența acestor specialiști a alimentat curentul central de
gândire în legătură cu terapia centrată pe client.
în decursul deceniului, de asemenea, terapeuți experimentați în această
orientare au privit cu interes cum cazurile lor s-au dezvoltat din ce în ce mai
mult, implicând un grad crescând al reorganizării personalității. Astfel, în timp
ce în urmă cu zece ani un consilier constata că tendința cazurilor sale era către o
medie de cinci sau șase ședințe fiecare și arareori durau mai mult de cincisprezece,
același consilier constată că media cazurilor sale ajunge la cincisprezece sau
douăzeci de ședințe și că cincizeci sau o sută de ședințe nu este ceva neobișnuit.
S-a întâmplat această evoluție datorită abilităților mai mari ale consilierului în
construirea și înțelegerea relației? Sau datorită faptului că, pe măsură ce un
consilier capătă o bună reputație, persoane mult mai grav perturbate apelează la
el? Sau pentru că o schimbare subtilă s-a petrecut în legătură cu perspectiva sau
cu tehnica? Oricare ar fi cauza, teoria din spatele terapiei centrate pe client a fost
îmbogățită de această amploare a intensității experienței.
Astfel putem spune că, în momentul de față, conceptualizarea clinică
referitoare la terapia centrată pe client a fost alimentată de gama largă a pro­
blemelor și de considerabila variație a intensității activității sale. De la copilul cu
un ușor comportament deviant până la adultul psihotic și de la persoana care
obține un oarecare ajutor în două ședințe până la individul care suferă o
reorganizare extensivă a personalității în o sută cincizeci de ședințe — acestea
desemnează o parte dintre granițele foarte extinse ale practicii actuale a terapiei
centrate pe client.

Dezvoltarea unei diversități a activităților

Cu zece ani în urmă, consilierea non-directivă era socotită un proces al
interacțiunii verbale, utilă în primul rând în consilierea adolescenților și a
adulților. De atunci principiile fundamentale ale unei astfel de consilieri au fost
considerate aplicabile unor activități variate, unele dintre ele foarte diferite,
Într-adevăr, de psihoterapia în sine. O parte dintre acestea vor fi discutate pe larg
mai târziu în această carte, dar o scurtă mențiune a anumitor direcții în care s-a
constatat că terapia centrată pe client are implicații poate fi făcută aici.
Terapia prin joc cu copiii-problemă a fost găsită eficientă atunci când a fost
condusă dintr-o perspectivă centrată pe client. Cartea lui Axline (14) oferă o
imagine aprofundată și convingătoare a muncii care a fost făcută în acest
domeniu unde interacțiunea verbală este deseori redusă la minimum sau chiar
lipsește în întregime.

Terapia centrată pe client ■ Caracterul evolutiv al terapiei centrate pe client

 24 Terapia de grup atât cu copii, cât și cu adulți a fost condusă eficient, acționând
pe baza aceleiași ipoteze fundamentale ca în consilierea individuală. S-a lucrat
cu adulți inadaptați, cu studenți care au probleme, cu studenți înainte de
examinări, cu veterani, cu grupuri interrasiale, cu copii și cu părinți.
Din experiența cu terapia de grup a venit dorința de a conduce clase de
studenți într-o manieră centrată pe client — sau, mai potrivit, o manieră —
centrată pe student. Unele dintre învățămintele noastre cele mai semnificative au
provenit din eșecurile răsunătoare și din succesele strălucitoare ale încercărilor
noastre de a adapta principiile și procedurile psihoterapiei de succes în educație.
Acestea sunt domeniile de mare importanță în care au fost elaborate
implicațiile terapiei centrate pe client. Dar aporturi tot atât de semnificative la
gândirea noastră au provenit din alte încercări, mai puțin explorate în profun­
zime. Experiențe interesante în folosirea unei abordări centrate pe client în situații
de divergență și de moral scăzut în grupuri ne-au convins că această abordare
are o contribuție de adus la grupurile industriale, militare și de altă natură. în
mod special pline de însemnătate au fost tentativele noastre de a aplica principiile
centrate pe client în cadrul propriei conduceri organizaționale, comisiilor de
lucru și problemelor legate de selectarea și evaluarea personalului. încă există
multe de aflat în aceste domenii, dar a fost făcut suficient progres pentru a fi cât
se poate de încurajator.
Astfel, într-un deceniu, am văzut terapia centrată pe client dezvoltându-se
dintr-o metodă de consiliere într-o abordare a relațiilor umane. Am ajuns să
simțim că are tot atât de multă aplicabilitate la problema angajării unui nou
membru al personalului sau la decizia cu privire la cine va obține o creștere
salarială, pe cât are pentru clientul care este perturbat de o inabilitate de a-și
dirija relațiile sociale.

Progresul în cercetare
Nicăieri nu sunt dezvoltările din domeniul psihoterapiei indicate într-o
manieră atât de frapantă ca în progresul neîntrerupt al cercetării. Cu zece ani în
urmă existau doar câteva studii obiective de cercetare care erau în vreun fel
legate de psihoterapie. în decursul ultimului deceniu mai mult de patruzeci de
astfel de studii au fost publicate de specialiști cu o orientare centrată pe client. în
plus, există o serie de studii încă nepublicate și mai mult de douăzeci de proiecte
de cercetare din ce în ce mai semnificative în desfășurare. Efectul general avut de
această muncă este dificil de supraevaluat. Deși cercetările au avut limitări clare
și deseori grave, fiecare a folosit instrumente cu un grad cunoscut și declarat de
fidelitate, iar metodele au fost descrise suficient de detaliat încât orice specialist
competent poate verifica descoperirile, fie reanalizând același material de caz, fie

CARL R. ROGERS
utilizând aceeași metodă cu un nou conținut. Două dintre studiile anterioare au 25
fost deja confirmate, fiind repetate pe cazuri actuale. Toată această evoluție a
făcut să fie din ce în ce mai dificil să vorbești în termeni strict dogmatici despre
vreun aspect al terapiei. Treptat, a devenit clar că putem investiga în mod
obiectiv aproape orice fază a terapiei despre care dorim informații, de la cel mai
subtil aspect al relației consilier-client, până la măsurători ale schimbării
comportamentale.
La baza acestei dezvoltări a stat, înainte de toate, acumularea materialului de
caz în totalitate înregistrat audio. Counseling and Psychotherapy a conținut primul
caz terapeutic publicat, redat în întregime după înregistrare. Aceasta a fost
urmată de Casebook of Non-directive Counseling1 (199), în care au fost prezentate
cinci cazuri, în cea mai mare parte redate textual după înregistrare. în momentul
de față, Centrul de Consiliere al Universității din Chicago are aproape treizeci de
cazuri în întregime înregistrate și transcrise, care sunt disponibile pentru cercetă­
torii din domeniu. Sperăm că cel puțin încă cincizeci vor fi adăugate, pentru care
va fi disponibilă atât înregistrarea cu sunet, cât și manuscrisul dactilografiat.
Acestea vor oferi un material de bază pentru cercetare, cum nu a mai existat până
acum. Succese și eșecuri, cazuri conduse de consilieri experți și de cei aflați în
formare, cazuri de scurtă durată și cazuri lungi — toate vor fi exemplificate.
în acumularea materialului de caz înregistrat și în continuarea cercetării în
psihoterapie, terapeuții centrați pe persoană au purtat, astfel, de departe, cea mai
mare răspundere. Totuși, există dovezi încurajatoare că profesioniști din alte
orientări își înregistrează acum cazurile și este doar o chestiune de timp până
când studii de cercetare vor fi făcute de analiști freudieni, de hipnoterapeuți, de
adlerieni și de terapeuți eclectici. Aceste cercetări ale viitorului sunt cele care vor
ajuta la îndepărtarea etichetărilor și vor unifica domeniul psihoterapiei.

Dezvoltarea programelor de formare

Atunci când Counseling and Psychotherapy a fost publicată în 1942, editorii au
dorit să știe ce piață avea să aibă cartea în cadrul cursurilor universitare de
consiliere pentru adaptare. Răspunsul la acea vreme părea să fie că nu există
mai mult de două sau trei astfel de cursuri în toată țara. Datorită unei diversități
de influențe recente asupra profesiei psihologice, imaginea s-a schimbat într-o
măsură uimitoare. Mai mult de douăzeci de universități oferă acum un tip sau
altul de pregătire postuniversitară în psihoterapie, cu accente variate asupra
abordării centrate pe client. In mai multe dintre aceste universități este disponibilă
o serie completă de cursuri de formare, în care practica terapiei sub supervizare
ocupă o parte centrală a experienței. Un astfel de curs de terapie nu reprezintă

1 Culegere de cazuri de terapie non-directivă. (N. red.)

Terapia centrată pe client ■ Caracterul evolutiv al terapiei centrate pe client

26 pur și simplu o dezvoltare izolată. A primit aprobarea formală din partea Aso­
ciației Psihologilor Americani, care a declarat că pregătirea psihologului clinician
nu este completă fără formare în psihoterapie și, pentru a obține cel mai înalt
nivel de aprobare al Asociației Psihologilor Americani, programul postuniversitar
în psihologie clinică trebuie să includă un program bine organizat în acest
domeniu (160). In mare parte, același tip de dezvoltare a avut loc în psihiatrie și
în locul formării sporadice în terapie la locul de muncă, odată atât de răspândită,
programe din ce în ce mai integrate sunt elaborate în diverse instituții.
în contextul acestui fundal general de dezvoltare a programelor de formare
în terapie, a existat o evoluție constantă a formării în terapia centrată pe client.
Atât de mult s-au schimbat metodele și procedurile noastre, încât acest volum
consacră un capitol ulterior analizării lor. Principiul încrederii în individ și-a
găsit aplicabilitatea atât în programul de formare, cât și în terapia în sine.
Preocuparea noastră s-a mutat de la tehnică la atitudinea și filosofia consilierului,
cu o nouă recunoaștere a importanței tehnicii, privite dintr-un punct de vedere
mai complex. Doctoranzii în psihologie clinică au început să urmeze o formare
lentă și progresivă. De asemenea, extrem de valoroasă a fost furnizarea, între
1946 și 1947, a unei experiențe scurte și intensive de formare pentru mai mult de
o sută de psihologi aflați deja în activitate, care urmau să devină consilieri
personali pentru Administrația Veteranilor. Inevitabil, în încercarea de a pregăti
terapeuți, am învățat multe despre terapie.

Dezvoltarea teoriei
Pe măsură ce am dus mai departe munca din ce în ce mai ramificată care este
prezentată în secțiunile precedente, necesitatea unor teorii integratoare s-a făcut
puternic simțită, iar conceptualizarea teoriei a devenit una dintre preocupările
majore ale terapeutului centrat pe client. Experiența noastră a dovedit afirmația
deseori citată a lui Kurt Lewin că „nimic nu este mai practic decât o teorie bună".
Mare parte din elaborarea teoriei noastre a gravitat în jurul constructului de Sine,
după cum va fi evident în paginile care urmează. Totuși, au fost făcute încercări
de a formula explicații în termenii teoriei învățării și în termenii dinamicilor unei
relații interpersonale. în cadrul acestui întreg proces, teoriile au fost abandonate
sau modificate în mare măsură, dar și dezvoltate. Cu câțiva ani în urmă, teoria
terapiei părea cel mai bine definită în termenii dezvoltării insight-ului verbalizat.
Astăzi, acest tip de conceptualizare ni se pare că nu reușește nici pe departe să
explice toate fenomenele terapiei și, prin urmare, ocupă un rol relativ mic în
conceptualizarea noastră actuală.
Văzând din interiorul grupului înflorirea rapidă și durabilă a teoriei, am
observat fără să vrem cât de des terapia centrată pe client a fost criticată pentru

CARL R. ROGERS
că „nu își are originea într-o teorie coerentă a personalității". Această critică pare 27
să fie o denaturare atât de neobișnuită a locului teoriei în progresul științei, încât
un scurt contraargument este firesc.
Nu este nevoie de o teorie până când și numai dacă există fenomene de
explicat. Limitându-ne analiza la psihoterapie, nu există niciun motiv pentru
o teorie a terapiei până când nu au loc schimbări observabile care necesită o
explicație. Apoi, o teorie unificatoare este de ajutor pentru explicarea a ceea ce
s-a întâmplat și pentru oferirea de ipoteze testabile în legătură cu experiențele
viitoare. Astfel în domeniul terapiei, prima cerință este o abilitate care produce
un rezultat eficient. Prin observarea procesului și a rezultatului, o teorie
parcimonioasă poate fi dezvoltată și proiectată asupra noilor experiențe, pentru
a se verifica în ce măsură este adecvată. Teoria este revizuită și modificată cu
scopul — niciodată atins pe deplin — de a oferi un cadru conceptual complet
care să poată conține în mod corespunzător toate fenomenele observate.
Fenomenele sunt fundamentale, nu teoria.
Elton Mayo face o expunere succintă a acestui punct de vedere, mai întâi prin
cuvintele sale și apoi în termenii unuia dintre colegii săi. Un citat poate reda
chintesența gândirii sale.

Vorbind din punct de vedere istoric, cred că poate fi afirmat cu tărie că o

știință a luat ființă în general ca produs al abilităților tehnice bine dezvoltate
dintr-o anumită zonă de activitate. Cineva, vreun profesionist abil, a încercat
într-un moment de reflecție să facă explicite asumpțiile care sunt implicite în
abilitatea însăși. Acesta constituie începutul metodei logic-experimentale.
Odată făcute explicite, asumpțiile pot fi dezvoltate din punct de vedere logic;
dezvoltarea duce la schimbări experimentale în practică și astfel către începutul
unei științe. Trebuie remarcat că abstracțiunile științifice nu sunt scoase din
eter sau dintr-o reflectare necontrolată: ele sunt încă de la început înrădăcinate
profund într-o abilitate preexistentă.
în acest moment pare oportun un comentariu preluat din prelegerile unui
coleg, regretatul Lawrence Henderson, eminent în chimie: „...în chestiunea
complexă a vieții, la fel ca în medicină, atât teoria, cât și practica sunt condiții
necesare ale înțelegerii și metoda lui Hippocrate este singura metodă care a
reușit vreodată complet și pe scară largă. Primul element al acelei metode este
munca asiduă, stăruitoare, inteligentă, responsabilă, durabilă din camera
bolnavului, nu în bibliotecă: adaptarea totală a medicului la sarcina sa, o
adaptare care este departe de a fi exclusiv intelectuală. Al doilea element al
acelei metode este observația precisă a lucrurilor și evenimentelor, selectarea,
ghidată de judecata născută din familiaritate și experiență, a fenomenelor
caracteristice și recurente și clasificarea și valorificarea lor metodică. Al treilea
element al acelei metode este construirea judicioasă a unei teorii — nu o teorie

Terapia centrată pe client ■ Caracterul evolutiv al terapiei centrate pe client

28 filosofică, nici un efort grandios de imaginație, nici o dogmă cvasireligioasă, ci
o modestă chestiune prozaică... un toiag de nădejde care să ne ajute pe drum...
toate astea pot fi însumate într-un cuvânt: medicul trebuie să aibă mai întâi o
familiaritate intuitivă, deprinsă, intimă, cu lucrurile; în al doilea rând,
cunoașterea sistematică a lucrurilor; și, în al treilea rând, un mod eficient de a
gândi în legătură cu lucrurile" (130, pp. 17-18).

Acționând din această perspectivă, nouă ni s-a părut că este în întregime

natural ca floarea fragilă a teoriei să fi crescut din solul durabil al experienței.
O inversare a acestei ordini naturale ar părea lipsită de înțelepciune. Prin urmare,
în acest volum va fi găsit un grup ramificat de formulări teoretice care au o
anumită unitate și care, simțim, oferă un mod de gândire productiv cu privire la
schimbarea terapeutică, dar și o conceptualizare a personalității individului care
este bazată pe observarea schimbării de personalitate. Dar nu este niciodată de
prisos să subliniem că teoriile sunt schimbătoare și fluide. Fenomenele pe care
ele încearcă să le explice sunt cele care rămân fapte inexorabile. Poate că mâine
sau anul viitor vom descoperi o formulare teoretică mult mai comprehensivă,
care să poată cuprinde o gamă mult mai amplă de astfel de fapte fundamentale.
Dacă se va întâmpla așa, atunci această nouă teorie va oferi ipoteze mai
numeroase și mai avantajoase pentru a fi testate și va stimula într-o mai mare
măsură căutarea sistematică a adevărului.

O privire de ansamblu
Acest capitol introductiv s-a străduit să ofere ceva dintr-o perspectivă de
ansamblu asupra factorilor care au influențat cursul gândirii în terapia centrată
pe client în ultimii opt sau zece ani. Dar la ce concluzii au ajuns consilierii? Cum
și-au modificat ei abordarea, pe măsură ce s-au ocupat de cazuri mai variate și
mai grave? Ce consideră ei esențial în a fi de ajutor pentru persoana cu probleme?
Ce înțelegere nouă a procesului terapiei a fost obținută pe măsură ce au ascultat,
în mod separat și în grupuri, înregistrările ședințelor semnificative? Cum își
explică eșecurile și ce schimbări au pătruns în gândirea lor, pe măsură ce au
încercat să reducă probabilitatea eșecului? Care au fost realizările și dezamăgirile
implicate în analiza laborioasă de cercetare a acestei comori a materialului
înregistrat? La ce teorii au ajuns acești terapeuți să adere și de ce le consideră
rezonabile? Au ei conceptualizări care dau un plus de sens lumilor confuze ale
experienței profesionale și personale? Paginile care urmează reprezintă inter­
pretarea dată de o singură persoană răspunsurilor oferite în prezent acestor
întrebări — răspunsuri care vor fi, cel puțin parțial, perimate în momentul în care
sunt așternute pe hârtie.

CARLR. ROGERS
Lecturi recomandate 29

Pentru o analiză a dezvoltării istorice a terapiei centrate pe client, vezi Raskin

(158). Dezvoltarea propriei gândiri a autorului cu privire la terapie poate fi
observată urmărind seria de scrieri Clinical Treatment of the Problem Child
(Tratamentul clinic al copilului-problemă) (164), „The Clinical Psychologist's
Approach to Personality Problems" („Abordarea psihologului clinician cu privire
la problemele personalității") (165), Counseling and Psychotherapy (Consiliere și
Psihoterapie) (166), „Significat Aspects of Client-Centered Therapy" („Aspecte
importante ale terapiei centrate pe client") (170) și volumul de față. Pentru
conceptualizări ale terapiei centrate pe client elaborate de alții, vezi Combs (42)
și Snyder (194).
Pentru o apreciere a terapiei centrate pe client în relație cu alte orientări
terapeutice, Snyder (198) oferă o recenzie exhaustivă a literaturii actuale. Un
articol scurt pe această temă scris dintr-o perspectivă centrată pe client este
„Current Trends in Psychotherapy" („Tendințe actuale în psihoterapie") (167).
O descriere a funcționării concrete a unui grup de terapeuți centrați pe client
în practică este dată de Grummon și Gordon (75).
Referințe cu privire la implicațiile terapiei centrate pe client în domeniile
terapiei prin joc, terapiei de grup, educației și teoriei personalității vor fi găsite
în capitolele dedicate acestor teme.

Terapia centrată pe client ■ Caracterul evolutiv al terapiei centrate pe client

 CAPITOLUL 2

Atitudinea si orientarea consilierului1

l

în orice psihoterapie, psihoterapeutul însuși este o parte deosebit de

importantă a ecuației umane. Ceea ce face — atitudinile pe care le deține, concep­
tele fundamentale asociate rolului său —, toate influențează psihoterapia în
proporție semnificativă. Diferite orientări terapeutice au perspective deosebite
asupra acestor aspecte. Astfel, încă de la începutul discuției noastre, pare cuve­
nit să avem în vedere terapeutul așa cum funcționează el în consilierea centrată
pe client.

0 apreciere generală
Nu este neobișnuit să se vorbească despre terapia centrată pe client ca despre
o simplă metodă sau tehnică pe care consilierul o utilizează. Fără îndoială că
această conotație provine, în parte, din faptul că descrierile anterioare aveau
tendința de a supraestima tehnica. Mult mai exact ar fi să afirmăm că terapeutul
care este eficient în terapia centrată pe client deține un set coerent și în continuă
dezvoltare de atitudini profund asimilate în structura sa de personalitate, sistem
de atitudini tradus prin metode și tehnici concordante cu acesta. Din experiența
noastră, consilierul care încearcă să folosească o „metodă" este sortit eșecului
dacă această metodă nu este în mod autentic în acord cu propriile atitudini. Pe
de altă parte, consilierul ale cărui atitudini sunt de natura celor care facilitează
terapia poate avea doar rezultate parțiale, pentru că ele nu sunt în mod adecvat
puse în practică prin metodele și tehnicile potrivite. Să revenim atunci și să ne
gândim la atitudinile care par să promoveze terapia centrată pe persoană. Este
nevoie ca terapeutul să le dețină în așa fel încât să poată fi terapeut? Pot fi aceste
atitudini dobândite prin formare?

1 Acest capitol este o revizuire și o extensie a unui articol care a apărut prima dată în Journal
of Consulting Psychology (aprilie, 1949), 13, 82-94.

CARLR. ROGERS
Orientarea filosofică a consilierului 31

Unii profesioniști privesc cu reticență relația dintre conceptele filosofice și

perspectiva științifică în activitatea lor profesională. Cu toate acestea, în demersul
terapeutic această relație se relevă ca fiind unul dintre factorii semnificativi,
științific observabili, care nu poate fi ignorat. Experiența noastră cu consilierii în
formare arată că principiile filosofice operaționale de bază ale individului (care
pot fi sau nu în acord cu conceptele filosofice verbalizate de el) determină într-o
măsură foarte mare durata de timp care îi va fi necesară pentru a deveni un
consilier abil.
Punctul esențial aici este atitudinea consilierului cu privire la valoarea și
însemnătatea pe care o atribuie fiecărei persoane în parte. Cum îi privim pe
ceilalți? Ne raportăm la aceștia ca având valoare și demnitate inerente? Dacă
deținem această perspectivă la nivel declarativ, în ce măsură poate fi evidentă
operațional la nivel comportamental? Avem tendința de a-i trata pe oameni ca
fiind persoane valoroase sau îi devalorizăm subtil prin comportamentele și
atitudinile noastre? Este filosofia noastră una în care respectul pentru individ
primează? îi respectăm capacitatea și dreptul de a se autodirecționa sau, de fapt,
suntem de părere că noi îi putem ghida viața mai bine? In ce măsură recunoaștem
în noi nevoia și dorința de a-i domina pe ceilalți? Suntem dispuși ca persoana din
fața noastră să adere la propriile valori sau acțiunile noastre sunt ghidate de con­
vingerea deseori nerostită că aceasta ar fi mai fericită dacă ne-ar permite nouă să
îi selectăm valorile, standardele, scopurile?
Răspunsurile la întrebări de felul acesta par să fie importante, pentru că ne
indică elementele de bază determinante pentru abordarea terapeutului. Din
experiența noastră am înțeles că persoanele care deja aspiră către o orientare care
pune accent pe importanța și valoarea fiecărui individ în parte pot asimila cu mai
multă disponibilitate tehnicile centrate pe persoană, care pun în aplicare acest
punct de vedere. Faptul este adevărat și pentru profesioniștii din educație a căror
filosofie a educației este puternic centrată pe copil. Abordarea umanistă nu este
rar întâlnită nici în rândul personalului cultelor religioase. Printre psihologi și
psihiatri se numără aceia cu convingeri similare, dar sunt mulți și cei a căror
noțiune despre individ este aceea a unui obiect de disecat, de diagnosticat sau
manipulat. Unor asemenea profesioniști le poate părea foarte dificil să învețe sau
să practice o formă de terapie centrată pe persoană. Oricum, diferențele în această
privință par să determine ușurința sau dificultatea profesioniștilor de a învăța și
interioriza o abordare centrată pe persoană.
Totuși, până și această clarificare a situației oferă o impresie mai degrabă
statică, nu foarte exactă. Setul de principii filosofice, de obiective după care
cineva se conduce nu este un lucru imuabil, invariabil, ci o structură fluidă, în
continuă dezvoltare. Poate ar fi mult mai precis să afirmăm că persoana a cărei

Terapia centrată pe client ■ Atitudinea și orientarea consilierului

32 orientare filosofică a început să se îndrepte în direcția unui respect considerabil
față de individ găsește în abordarea centrată pe persoană o provocare în acest
sens și o modalitate de a-și pune astfel în practică opiniile, convingerile.
Descoperă că aici există o viziune asupra relațiilor umane care îl poate purta, din
punct de vedere filosofic, mai departe decât a îndrăznit vreodată să se hazardeze
și care îi oferă posibilitatea unei tehnici de lucru cu care să transpună această
atitudine de respect față de persoană până la cel mai înalt nivel care există deja
în propriile atitudini. Terapeutul care își dorește să utilizeze această abordare află
curând că evoluția modului de a privi oamenii aflat la baza acestei terapii este
un proces continuu, intim legat de propria luptă pentru creștere personală și
integrare. Poate fi doar atât de „non-directiv" pe cât de mult a dobândit și a
interiorizat respectul pentru ceilalți în propria structură de personalitate.
Am putea rezuma ceea ce am subliniat până acum afirmând că, prin utilizarea
tehnicilor centrate pe client, cineva are posibilitatea să traducă în practică
respectul pe care îl are pentru ceilalți doar în măsura în care respectul este o parte
integrată în constituția personalității sale. Prin urmare, persoana a cărei filosofie
operațională s-a orientat deja în direcția de a simți un respect profund pentru
valoarea și importanța fiecărui individ în parte este mult mai pregătită să
asimileze tehnicile centrate pe client care o ajută, în fapt, să își exteriorizeze
aceste trăiri.1

Ipoteza terapeutului
în lumina celor spuse anterior s-ar putea la fel de bine ridica suspiciunea că
terapia centrată pe client este doar un cult sau o filosofie speculativă în care un
anumit tip de credință sau convingere duce la obținerea anumitor rezultate, iar
lipsa unei asemenea credințe împiedică apariția lor. Cu alte cuvinte, este terapia
centrată pe client doar o simplă iluzie care generează iluzii suplimentare?
O asemenea chestiune merită o analiză atentă. Observațiile datelor de până
acum care par să indice un răspuns negativ sunt, poate, cel mai surprinzător
evocate de experiența numeroșilor consilieri a căror orientare filosofică inițială a
fost mai degrabă îndepărtată de aceea descrisă ca fiind favorabilă utilizării

1 Toată această temă ar putea fi cu folos cercetată la un nivel mai adânc. Ce îi îngăduie tera­
peutului să aibă un profund respect și acceptare pentru celălalt? Din experiența noastră,
o asemenea filosofie este mai mult ca sigur deținută de persoana care are un respect ele­
mentar pentru propria valoare și însemnătate. Cineva nu poate, după toate probabilitățile,
să-i accepte pe ceilalți fără să se fi acceptat mai întâi pe sine. Asta ne poate deschide nenu­
mărate drumuri, până la considerarea acelor experiențe, inclusiv terapia, care îl ajută pe
terapeut să dobândească un respect de sine statornic și realist întemeiat. Vom lăsa o ase­
menea discuție pentru Capitolul 10, limitându-ne aici doar la o descriere a structurii filoso­
fice care pare să fie fundamentul cel mai eficient pentru acest tip de terapie.

CARL R. ROGERS
 optime a tehnicilor centrate pe client. Experiența persoanelor în formare părea să 33
urmeze ceva similar unui tipar. Inițial există relativ puțină încredere în capa­
citatea clientului de a obține insight-ul sau de a se autodirecționa într-o manieră
constructivă, chiar dacă terapeutul este, la nivel intelectual, fascinat de posi­
bilitățile terapiei non-directive și învață câteva tehnici. începe să consilieze clienții
cu o ipoteză restrânsă despre respect care ar putea fi cumva formulată în urmă­
torii termeni: „Voi presupune că individul are o capacitate limitată de a se
înțelege și restructura într-o oarecare măsură, în anumite tipuri de situații. Totuși,
în multe situații și cu mulți clienți eu, ca o persoană mult mai obiectivă care
privește din exterior, pot să înțeleg mai bine conjunctura și îi pot ghida mai
eficient. Pe acest fundament limitat și dual consilierul începe să lucreze. Ade­
seori nu are foarte mult succes. Dar, pe măsură ce observă rezultatele procesului
de consiliere, descoperă că, atunci când consilierul își dorește asta în mod auten­
tic pentru clienții săi, aceștia își asumă și pot folosi în mod constructiv respon­
sabilitatea. Este de multe ori surprins de eficacitatea cu care aceștia dispun de
responsabilitatea nou asumată. Spre deosebire de experiența mai puțin vitală în
acele situații în care el, consilierul, s-a străduit să interpreteze, să evalueze, să
dirijeze, nu poate să nu constate diferența calitativă a experienței acelor situații
în care clientul a învățat în cea mai mare parte singur. Astfel, descoperă că prima
parte a ipotezei tinde să se confirme dincolo de așteptările sale, în timp ce a doua
parte se dovedește a fi dezamăgitoare. Așa că, încet, încet, ipoteza pe care își
susține întreaga activitate terapeutică se deplasează către un fundament din ce
în ce mai centrat pe client.
Acest tip de proces pe care l-am văzut repetându-se de multe ori ar înseamnă
pur și simplu asta: orientarea atitudinală, filosofia relațiilor umane care pare să
fie o temelie necesară pentru consilierea centrată pe client nu este ceva care tre­
buie luat ca atare, asumat pe încredere sau dobândit dintr-odată. Este un punct
de vedere care poate fi adoptat provizoriu și supus experimentării. Este, de fapt,
o ipoteză asupra relațiilor umane și va rămâne mereu o ipoteză. Chiar și pentru
consilierul experimentat, care a observat în multe cazuri dovezile care susțin
această ipoteză, este la fel de adevărat că, în situația clientului nou care intră pe
ușă, capacitatea de a se înțelege și de a se ghida pe sine în moduri inteligente
este — cel puțin pentru acest client — o ipoteză complet nedemonstrată.
Ar fi rezonabil să afirmăm așa: credința sau convingerea în capacitatea
individului de a se ocupa de starea sa psihologică și de el însuși are aceeași
valoare ca oricare altă ipoteză științifică. Reprezintă un punct de plecare pozitiv
pentru acțiune, dar este deschisă pentru validare sau contestare. Dacă, spre
exemplu, avem convingerea că fiecare persoană poate să identifice singură dacă
are o formă de cancer în stadiu incipient, experiența noastră cu această ipoteză
ne-ar determina în curând să o revizuim categoric. Pe de altă parte, dacă avem
credința că este probabil ca afecțiunea și căldura maternă să faciliteze dezvoltarea

Terapia centrată pe client ■ Atitudinea și orientarea consilierului

34 personală a copilului și să ducă la reacții particulare dezirabile din partea
acestuia, avem toate șansele să descoperim că această ipoteză este confirmată, cel
puțin cu titlu de probă, de experiența noastră.
Astfel, pentru a rezuma și a contura sub o formă definitivă orientarea atitu-
dinală care pare să fie optimă pentru consilierul centrat pe client, am putea spune
că acesta alege să se comporte în acord cu ipoteza conform căreia persoana are o
capacitate suficientă de a se descurca în mod constructiv cu toate acele aspecte
ale vieții sale care ar putea intra în câmpul conștiinței. Asta presupune crearea
unei situații interpersonale în care conținutul psihic poate apărea în conștiința
clientului, concomitent cu exprimarea plină de semnificație a acceptării pe care
consilierul o are pentru clientul său, ca persoană capabilă să se îndrume singură.
Consilierul acționează în funcție de această ipoteză într-o manieră specifică și
operațională, fiind întotdeauna atent să constate acele experiențe (clinice sau de
cercetare) care o contrazic, ca și pe cele care o susțin.
Deși este atent la toate dovezile, asta nu presupune să își modifice ipoteza de
bază de la o situație terapeutică la alta. Atunci când consilierul simte, în timpul
unei ședințe, că acest client s-ar putea să nu aibă capacitatea de a se restructura
și adoptă ipoteza potrivit căreia consilierul trebuie să suporte o responsabilitate
covârșitoare pentru această reorganizare, îl dezorientează pe client, iar el se
autosabotează. Devine incapabil să demonstreze sau să infirme oricare dintre
ipoteze. Acest eclectism contrariant care a fost prevalent în psihoterapie a limitat
evoluția științifică în domeniu. în realitate, doar acționând consecvent cu o ipoteză
bine definită, elementele sale de adevăr sau falsitate pot deveni cunoscute.

Aplicarea specifică a atitudinii consilierului

Până acum, discuția a fost una generală, având în vedere atitudinea funda­
mentală a consilierului față de ceilalți. Cum ajunge însă aceasta să fie pusă în
practică în situația terapeutică? Este oare suficient ca terapeutul să adere la
ipoteza de bază pe care am descris-o și, în consecință, această orientare atitudinală
va face inevitabil ca terapia să evolueze? Mai mult ca sigur că nu este suficient.
Este ca și cum un medic contemporan a ajuns la convingerea că infecția este
cauzată de o bacterie. Având această poziție, este aproape inerent că va obține
rezultate mai bune decât colegii săi care privesc această ipoteză cu dispreț. Dar
numai în măsura în care își pune convingerea în practică până la cel mai înalt
nivel, cu mijloacele adecvate, va cunoaște pe deplin însemnătatea acestei ipoteze.
Numai după ce a sterilizat zona din jurul inciziei, instrumentele, așternuturile,
bandajele, propriile mâini, mâinile asistenților săi, numai atunci va afla pe
de-a-ntregul însemnătatea și eficacitatea acestei ipoteze preliminare pe care
a ajuns să o dețină într-un sens general.

CARLR. ROGERS
 Așa este și cu consilierul. Pe măsură ce descoperă noi metode din ce în ce mai 35
rafinate de a-și pune în practică ipoteza centrată pe client, experiența îi adaugă
alte și alte înțelesuri și se observă că profunzimea sa este mai mare decât a fost
inițial anticipat. Așa cum un consilier în formare a spus-o: „am cam aceleași păreri
pe care le aveam și acum un an, doar că acum au atât de mult sens pentru mine..."
Este posibil ca una dintre cele mai importante contribuții generale ale abor­
dării centrate pe client să fi fost accentul pe care l-a pus pe investigarea detaliată
a implementării perspectivei consilierului în ședințele de terapie. Mulți terapeuți
din diferite orientări și-au afirmat cumva obiectivul general în termeni apropiați.
Doar printr-un studiu atent al ședințelor înregistrate, de preferat disponibile atât
cu sunet, cât și transcrise în copie dactilografiată, este posibil să identificăm ce
scop sau scopuri sunt, de fapt, implementate în ședință. „Fac oare ceea ce cred
că fac?" „Din punct de vedere operațional, duc mai departe scopurile pe care le
verbalizez?" Acestea sunt întrebări pe care orice consilier trebuie în mod constant
să și le adreseze. Există dovezi extinse din analizele noastre de cercetare că o
apreciere subiectivă cu privire la aceste întrebări, făcută doar de consilierul
însuși, nu este suficientă. Doar o analiză obiectivă a cuvintelor, a vocii și a inflexiu­
nilor poate stabili în mod adecvat scopul real pe care terapeutul îl urmează. Așa
cum știm din multe experiențe legate de reacția terapeuților la materialul înre­
gistrat, dar și dintr-o cercetare analitică efectuată de Blocksma (33), consilierul nu
arareori este uimit să descopere intențiile pe care, de fapt, le exprimă în ședințe.
Observați că, discutând despre acest aspect, am renunțat la termenul „tehnică"
în favoarea expresiei „a implementa". Clientul este capabil să observe rapid dacă
terapeutul utilizează o „metodă", un instrument ales pe criterii intelectuale pe
care l-a selectat pentru un scop anume. Pe de cealaltă parte, consilierul întot­
deauna pune în practică, atât în manieră conștientă, cât și inconștientă, atitudinile
pe care le are față de client. Aceste atitudini pot fi deduse și relevate din modul
în care sunt implementate operațional. Astfel un consiler care nu deține în mod
fundamental ipoteza că persoana are capacitatea semnificativă de autointegrare
ar putea crede că a folosit „metode" și „tehnici" non-directive care, spre propria
satisfacție, au dat greș. Totuși, înregistrarea unui asemenea material tinde să
arate că în tonul vocii, în gestionarea neașteptatului, în activitățile din afara
ședințelor acesta își pune în practică propria ipoteză, nicidecum ipoteza centrată
pe client, așa cum credea.
S-ar părea că nu există o alternativă pentru verificarea continuă între scop
sau ipoteză și tehnică sau implementare. Consilierul ar putea verbaliza cumva
această autorevizuire analitică după cum urmează: pe măsură ce îmi dezvolt cu
mai multă claritate și pe deplin atitudinea și ipoteza în funcție de care intenționez
să lucrez cu clientul, trebuie să verific în materialul obținut în timpul ședinței
modul în care am aplicat această ipoteză. Dar, pe măsură ce îmi studiez
comportamentele specifice, observ scopuri implicite de care nu am fost conștient,

Terapia centrată pe client ■ Atitudinea și orientarea consilierului

36 descopăr zone în care nu mi-ar fi trecut niciodată prin minte să aplic ipoteza, îmi
dau seama că ceea ce pentru mine a însemnat integrarea unei atitudini este
perceput de client ca fiind implementarea alteia. Astfel, studiul temeinic al
comportamentului meu îmi rafinează, îmi transformă și modifică ipoteza cu care
voi intra în următoarea ședință. O abprdare corectă a implementării unei ipoteze
este o experiență continuă și reciprocă.

Câteva conceptualizări ale rolului consilierului

Privind în urmă la dezvoltarea perspectivei centrate pe client, descoperim o
evoluție constantă a încercărilor de a formula aspectele implicate în imple­
mentarea ipotezei fundamentale în ședința terapeutică. Câteva dintre acestea
sunt individuale, aparținând unora dintre consilieri, în timp ce altele au fost
adoptate pe scară mai largă. Haideți să luăm câteva dintre aceste concepte și să
le analizăm, deplasându-ne către conceptualizarea care, în momentul de față,
pare să fie cel mai des asumată de către terapeuții din această orientare. în primul
rând, unii consilieri — în special cei cu puțină pregătire specifică — au presupus
că rolul consilierului în inițierea și susținerea unui proces de consiliere
non-directivă implică doar să fii pasiv și să adopți o politică de genul laissezfaire1.
Un asemenea consilier așteaptă din partea clientului său să se autodirecționeze.
Este mai degrabă înclinat să asculte decât să ghideze. încearcă să nu îi impună
clientului propriile aprecieri. Descoperă astfel că o parte dintre clienții săi reușesc
să se ajute pe ei înșiși. Credința în capacitatea clientului, simte el, este cel mai
bine exprimată printr-o pasivitate care implică un minim de activism și reacție
emoțională din partea sa. încearcă să „nu-i stea în cale clientului".
Această înțelegere greșită a abordării a dus la eșecuri considerabile în con­
siliere, și pe bună dreptate. In primul rând, pasivitatea și aparenta lipsă de interes
și implicare sunt resimțite de client ca o respingere, din moment ce indiferența
nu este nicidecum asemănătoare cu acceptarea. în al doilea rând, o atitudine
laissez faire nu îi arată sub nicio formă clientului că este privit ca o persoană
valoroasă. Astfel, consilierul care adoptă un rol aproape pasiv, un rol de ascul­
tător, poate fi de ajutor anumitor clienți care au o nevoie acută de catharsis
emoțional, dar, în general, rezultatele sale vor fi minime și mulți clienți vor pleca
atât dezamăgiți de neputința lor de a primi ajutor, cât și dezgustați de consilierul
care nu are nimic de oferit.
O altă conceptualizare este aceea potrivit căreia rolul consilierului este să
clarifice și să concretizeze trăirile clientului. Autorul de față, într-un articol din
1940, afirma că „pe măsură ce clientul aduce conținuturi în terapie, este funcția

1 Caracterele cursive nu apar în textul original. (N. red.)

CARLR. ROGERS
terapeutului să-1 ajute să își recunoască și să își clarifice emoțiile pe care le 37
resimte" (169, p. 162). Acesta a fost un concept util și, în parte, sugestiv pentru
ceea ce se întâmplă. Este, cu toate acestea, mult prea abstract și, luat ad litteram,
mută centrul de interes asupra consilierului. Poate să însemne că doar consilierul
știe ce sunt emoțiile și, dacă dobândește acest înțeles, devine o lipsă de respect
subtilă la adresa clientului.
Din păcate, experiența noastră în ceea ce privește comunicarea subtilităților
atitudinilor emoționale este atât de restrânsă și simbolurile expresive atât de
nesatisfăcătoare, încât este dificil să îi transmitem cu acuratețe cititorului atitu­
dinile sensibile care sunt implicate în munca terapeutului. Am înțeles, spre
exasperarea noastră, că până și transcrierile cazurilor noastre înregistrate îi pot
oferi celui care le citește o idee total greșită despre natura relației din cabinet.
Citind în mod repetat răspunsurile consilierului cu inflexiunea nepotrivită, este
posibil să distorsionăm întreaga imagine asupra relației. Acești cititori, când aud
pentru prima oară fie și un fragment redus din înregistrarea originală, adesea
afirmă: „Ah, e cu totul diferit față de cum înțelesesem eu".
Probabil că diferența subtilă dintre o atitudine declarativă și o atitudine
empatică din partea consilierului poate fi exprimată printr-un exemplu. Aceasta
este afirmația unui client: „Simt ca și cum mama mea mă privește întotdeauna și
critică tot ceea ce fac. Chestia asta îmi dă o agitație interioară. încerc să nu las să
se întâmple așa, dar, știi, sunt momente în care, atunci când îi simt ochiul de
vultur ațintit asupra mea, pur și simplu fierb pe dinăuntru".
Un răspuns venit din partea consilierului ar putea fi: „Te irită criticismul ei".
Acest răspuns poate fi oferit empatic, cu tonul vocii ca și cum ar fi fost folosit
dacă ar fi rostit: „Dacă te înțeleg bine, te simți plin de resentimente față de
criticismul ei... Este adevărat?" Dacă aceasta este atitudinea și tonalitatea care
sunt folosite, probabil clientul va simți răspunsul ca fiindu-i de ajutor în
exprimarea altor trăiri. Cu toate acestea, am învățat din stângăciile consilierilor
în formare că „te irită criticismul ei" poate fi oferit cu aceeași atitudine și
tonalitate cu care cineva ar anunța: „Ai pojar" sau chiar cu tonul și atitudinea
cu care cineva ar putea acompania afirmația „Vezi că te-ai așezat pe pălăria
mea". Dacă cititorul va repeta răspunsul consilierului cu câteva dintre aceste
inflexiuni variate, poate să constate că, atunci când este enunțat empatic și plin
de înțelegere, răspunsul atitudinal cel mai probabil din partea clientului este:
„Da, așa mă simt și îmi dau seama de asta mai clar acum, că ai pus-o cumva în
alte cuvinte". Dar, când afirmația consilierului este declarativă, devine o
evaluare, o judecată produsă de consilier care acum îi spune clientului ce
sentimente are el de fapt. Procesul este centrat pe consilier, iar senzația clientului
tinde să fie „sunt diagnosticat".
Pentru a evita acest tip de abordare, am încercat să renunțăm la descrierea
rolului consilierului ca pe unul de clarificare a atitudinilor clientului.

Terapia centrată pe client ■ Atitudinea și orientarea consilierului

38 La nivelul actual de gândire în terapia centrată pe client există o altă încercare
de a descrie ceea ce se întâmplă în cele mai satisfăcătoare relații terapeutice, o
altă încercare de a descrie modul în care ipoteza fundamentală poate fi pusă în
practică. Această conceptualizare susține că funcția consilierului este aceea de
a-și asuma, pe cât de mult este capabil, cadrul intern de referință al clientului,
de a înțelege lumea așa cum o vede clientul, de a-1 înțelege pe client așa cum el
însuși se vede pe sine și, în timp ce face asta, să lase deoparte toate percepțiile
din cadrul extern de referință și să îi comunice clientului ceva din această
înțelegere empatică.
Raskin, într-un articol nepublicat (159), a oferit o descriere clară a acestei
variante a funcției consilierului:

Există un [alt] nivel de răspuns non-directiv care pentru scriitor reprezintă

acea atitudine non-directivă. într-un fel, scopul este altul decât acea urmărit în
mod obișnuit de consilieri. Dar, în experiența unora, este un scop cum nu se
poate mai accesibil... care schimbă radical natura procesului de consiliere. La
acest nivel, consilierul devine un participant activ care trăiește împreună cu
clientul sentimentele pe care acesta le exprimă, face un efort total să intre în
pielea persoanei cu care comunică, încearcă să intre pe dinăuntru și să trăiască
atitudinile exprimate în loc să le observe, să prindă fiecare nuanță a naturii lor
schimbătoare, într-un cuvânt, să se cufunde pe sine în atitudinea celuilalt. Și,
făcând asta, pur și simplu nu mai e loc pentru niciun alt tip de activitate sau
atitudine a consilierului. Dacă încearcă să trăiască atitudinile celuilalt, nu le
poate diagnostica, nu se poate gândi la cum să facă procesul să meargă mai
repede. Dar, pentru că este altcineva, nu clientul însuși, înțelegerea nu este una
spontană, ea trebuie dobândită, câștigată, iar asta prin intermediul celei mai
intense, susținute și active atenții la trăirile celuilalt, până la excluderea
oricărui alt tip de atenție.

Chiar și această descriere poate fi cu ușurință înțeleasă greșit, pentru că trăirea

împreună cu clientul, trăirea atitudinilor acestuia nu au loc în termenii unei
identificări emoționale din partea consilierului, ci mai degrabă în cei ai iden­
tificării empatice, în care terapeutul înțelege coșmarurile, speranțele, fricile
clientului prin imersia în procesul empatic, dar fără ca el însuși, în calitate de
consilier, să trăiască acele coșmaruri, speranțe și frici.
O altă încercare de a exprima acest punct de vedere îi aparține autorului. Este
în felul următor:

Odată cu trecerea timpului, am ajuns să punem mare accent asupra

„centrării pe client" în cadrul relației, pentru că ea devine cu atât mai eficientă
cu cât consilierul se concentrează mai mult pe încercarea de a înțelege clientul

CARL R. ROGERS
 așa cum acesta se vede pe sine. Când privesc în urmă la câteva dintre cazurile 39
noastre publicate anterior, cazul lui Herbert Bryan din cartea mea sau cazul
dlui M., al lui Snyder, îmi dau seama că am renunțat treptat la vestigiile
directivității subtile, care sunt toate prea evidente în acele cazuri. Ne-am dat
seama că, dacă putem să-i oferim clientului înțelegerea modului în care el se
simte pe sine în acel moment, atunci el poate să facă restul. Terapeutul trebuie
să lase deoparte preocupările pentru diagnoză și perspicacitatea diagnostică,
să se debaraseze de tendința de a face evaluări profesionale, trebuie să renunțe
la efortul de a formula un prognostic adecvat, la tentația subtilă de a ghida
persoana și trebuie să se concentreze asupra unui singur scop; acela de a oferi
înțelegere profundă și acceptare atitudinilor conștient deținute de client în
acest moment, pe măsură ce acesta se aventurează să exploreze pas cu pas
zonele periculoase pe care le-a negat conștiinței.
Sunt convins că din această descriere se înțelege clar că o astfel de relație
poate exista numai în cazul în care consilierul este profund și în mod autentic
capabil să adopte aceste atitudini. Consilierea centrată pe client, pentru a fi
eficientă, nu poate să fie o păcăleală sau o unealtă. Nu este o metodă discretă
de a-1 ghida pe individ în timp ce pretindem că îl lăsăm să se ghideze singur.
Pentru a fi eficientă, trebuie să fie autentică. Consider că această „centrare pe
client" sensibilă și genuină din relația terapeutică este a treia caracteristică a
terapiei non-directive, aceea care o diferențiază de celelalte abordări.

Dovezi aduse de cercetare unei tendințe

Un studiu de cercetare recent încheiat tinde să confirme câteva dintre afirmațiile
anterioare (180). Tehnicile consilierului folosite de consilierii non-directivi în
cazuri tratate între 1947 și 1948 au fost analizate în termenii categoriilor utilizate
de Snyder în analiza cazurilor desfășurate între 1940 și 1942 (196). Avem astfel
șansa de a compara direct metodele consilierului și, prin urmare, șansa de a nota
orice tendință observabilă. S-a constatat că, la început, consilierii au folosit o serie
de răspunsuri printre care adresarea de întrebări, interpretarea, reasigurarea,
încurajarea, sugestia. Asemenea răspunsuri, deși reprezentau întotdeauna o
proporție mică din total, păreau să indice din partea consilierului o încredere
limitată în capacitatea clientului de a înțelege și de a se ocupa de dificultățile sale.
Consilierul tot simțea că este necesar uneori să preia conducerea, să-i explice
clientului despre el însuși, să fie încurajator și să arate căile dezirabile de acțiune
din punctul de vedere al consilierului. Pe măsură ce experiența clinică în terapie
s-a îmbogățit, a avut loc o scădere accentuată a tuturor acestor forme de răspuns.
In cazurile de mai târziu, proporția răspunsurilor de oricare dintre aceste tipuri
este neglijabilă. Optzeci și cinci la sută dintre răspunsurile consilierului sunt
încercări de a transmite o înțelegere a atitudinilor și sentimentelor clientului.

Terapia centrată pe client ■ Atitudinea și orientarea consilierului

40 Reiese destul de clar că, pe baza experienței terapeutice continue, consilierii
non-directivi au ajuns să se sprijine mai mult pe ipoteza fundamentală a abordării
decât în urmă cu șase ani. Pare-se că terapeutul non-directiv a considerat tot mai
eficiente înțelegerea și acceptarea și a ajuns să își concentreze întregul său efort
pe dobândirea unei înțelegeri profunde a lumii intime a clientului.
De la încheierea celui de-al doilea studiu menționat, pare să fie adevărat că a
crescut interesul de a deține o gamă cât mai largă de tehnici terapeutice. In cea mai
mare parte totuși asta a însemnat o căutare a unor noi modalități de a evidenția
faptul că terapeutul gândește, simte și trăiește împreună cu clientul. Odată cu
creșterea siguranței legate de experiența clinică, este firesc să ne așteptăm la o
diversitate din ce în ce mai mare de încercări de a comunica faptul că terapeutul
face efortul de a dobândi cadrul intern de referință al clientului și că încearcă să
vadă împreună cu clientul atât de profund pe cât vede clientul sau chiar mai
profund decât acesta este capabil pentru moment să perceapă. Prin folosirea
acestor răspunsuri din ce în ce mai variate, este destul de posibil ca formularea
actuală a rolului consilierului să fie înlăturată, tot așa cum s-a întâmplat cu
conceptualizările anterioare. Totuși, cel puțin până acum, pare să nu fie cazul.

Dificultatea de a percepe prin ochii clientului

Această strădanie de a dobândi cadrul intern de referință al clientului, de a
ajunge la centrul propriului său câmp perceptual și de a vedea împreună cu el
din propria sa perspectivă se află mai degrabă în strânsă analogie cu câteva
dintre fenomenele gestaltismului. Așa cum prin concentrare activă cineva poate
deodată să vadă figura din textul de psihologie ca reprezentând un șir de scări
mai degrabă descendent decât ascendent sau poate să perceapă două fețe în
locul unui sfeșnic, tot așa, prin efort activ, consilierul poate să se pună pe sine în
cadrul de referință al clientului. Dar, așa cum în cazul percepției vizuale figura
se schimbă ocazional, tot așa consilierul se poate găsi pe sine, din timp în timp,
în afara cadrului de referință al clientului și privind către client ca un observator
extern. Acest fapt se întâmplă aproape invariabil în timpul unei pauze sau tăceri
lungi din partea clientului. Consilierul poate obține câteva indicii care facilitează
o empatie adecvată, dar, într-o oarecare măsură, este obligat să vadă clientul din
perspectiva unui observator și poate doar să-și asume în mod activ câmpul
perceptual al clientului, atunci când anumite forme de expresie încep să se
manifeste din nou.
Cititorul poate experimenta acest rol în mai multe feluri, poate să exerseze
asumarea cadrului intern de referință al altei persoane în timp ce surprinde o
conversație în tramvai sau în timp ce ascultă o experiență emoționantă. Poate
chiar ceva din ceea ce este prezent acolo să fie transpus pe hârtie.

CARLR. ROGERS
 încercând să îți ofer ție, cititorule, o experiență cumva mai adevărată și mai 41
vie a ceea ce este implicat în setul atitudinal pe care îl discutăm, îți sugerez să te
pui pe tine în locul consilierului și să ai în vedere următorul fragment care este
extras din însemnările complete ale consilierului de la începutul unei ședințe cu
un bărbat în jurul vârstei de treizeci de ani. Când ai terminat materialul, fă un
pas înapoi și inventariază tipurile de atitudini și gânduri care erau prezente în
mintea ta, pe măsură ce citeai.

Clientul: Nu mă simt foarte normal, dar vreau să mă simt așa... Credeam

că voi avea ceva despre care să vorbesc — apoi totul devine confuz. încercam
să mă gândesc la ceea ce voi spune. Apoi, venind aici, nu merge... îți zic, părea
că va fi mult mai ușor înainte să vin. îți zic, eu chiar nu pot să iau o decizie, nu
știu ce vreau. Am încercat să judec lucrul acesta logic — am încercat să îmi dau
seama care lucruri sunt importante pentru mine. M-am gândit că sunt poate
două lucruri pe care un bărbat ar putea să le facă; s-ar putea căsători și ar
putea să întemeieze o familie. Dar, dacă a fost doar un holtei, câștigându-și pur
și simplu traiul, asta nu este foarte bine. Mă găsesc pe mine și gândurile mele
întorcându-mă la zilele când eram un copil și plângeam foarte ușor. Stăvilarul
se rupea. Am fost în armată patru ani și jumătate. Nu aveam nicio problemă
atunci, nici speranțe, nici dorințe. Singurul meu gând era să ies când pacea
avea să vină. Problemele mele, acum că am ieșit, sunt aceleași ca întotdeauna,
îți zic, se întorc cu mult timp în urmă, înainte de a fi fost în armată. Iubesc
copiii. Când eram în Filipine — îți spun, când am fost tânăr am jurat că n-o să
uit niciodată copilăria mea nefericită — așa că atunci când i-am văzut pe acești
copii în Filipine, m-am purtat cu ei foarte frumos. Obișnuiam să le ofer comete
cu înghețată și să mergem la film. A fost doar o perioadă — m-am întors — și
asta a trezit în mine niște emoții pe care credeam că le-am îngropat de mult.
(O pauză. Pare foarte aproape să izbucnească în lacrimi.)

Pe măsură ce acest conținut a fost citit, asemenea gânduri precum cele care
urmează ar reprezenta un cadru extern de referință în tine, „consilierul".

Mă întreb dacă ar trebui să îl ajut să vorbească.

Este această incapacitate de a se pune pe picioare un fel de dependență?
De ce această indecizie? Care ar putea fi cauza ei?
Ce vrea să spună cu această focalizare pe căsătorie și familie?
Pare să fie burlac. Nu știam asta.
„Plânsul", „stăvilarul"... a sunat ca și cum acolo trebuie să existe multă
refulare.
Este un veteran. Ar fi putut fi un caz psihiatric?
îmi pare rău pentru oricine a petrecut patru ani și jumătate în armată.

Terapia centrată pe client ■ Atitudinea și orientarea consilierului

42 Odată va fi nevoie, probabil, să pătrundă în acele experiențe timpurii
nefericite.
Ce reprezintă acest interes pentru copii? Identificare? Vagă homosexualitate?

Observați că toate aceste atitudini sunt, în fond, pline de compasiune. Nu este

nimic în „neregulă" cu ele. Acestea sunt chiar încercări de a „înțelege", în sensul
de a „înțelege despre" mai degrabă decât a „înțelege cu". Locul de unde percepe
este totuși în afara clientului.
Prin comparație, gândurile care ți-ar putea trece prin minte, dacă ai avut
destul de mult succes în asumarea cadrului intern de referință al clientului, ar
tinde să fie de această natură:

Vrei să faci eforturi către normalitate, nu-i așa?

Este Într-adevăr greu pentru tine să începi.
Luarea unei decizii chiar pare imposibilă pentru tine.
Vrei să te căsătorești, dar nu ți se pare că ar fi posibil.
Te simți copleșit de sentimente copilărești.
Pentru tine, armata a reprezentat stagnare.
Să fii foarte drăguț cu copiii a fost cumva semnificativ pentru tine.
Dar a fost și este o experiență tulburătoare pentru tine.

Așa cum am arătat înainte, dacă aceste gânduri simt exprimate într-o formă
finală și declarativă, atunci ele se transformă și devin o evaluare din poziția de
observator a consilierului. Dar, în măsura în care acestea sunt încercări de a
înțelege, provizorii în formulare, ele reprezintă atitudinea pe care încercăm să o
descriem ca fiind „adoptarea cadrului intern de referință al clientului".

Rațiunea
> rolului consilierului
întrebarea poate să apară în mintea multora, de ce să adopți acest tip
neobișnuit de relație? în ce fel implementează ipoteza de la care am pornit? Care
este rațiunea acestei abordări?
Pentru a avea o bază clară de analiză a acestor întrebări, să încercăm să redăm,
mai întâi în termeni formali și apoi în parafrază, o expunere a scopului
consilierului atunci când funcționează astfel. în termeni psihologici, intenția
consilierului este să perceapă pe cât de sensibil și precis posibil toate elementele
câmpului perceptual așa cum este trăit de client, cu aceleași relații figură-fond;
și, realizând astfel această percepție a cadrului intern de referință al celuilalt pe
cât de complet este posibil, să-i arate clientului măsura în care el vede prin ochii
acestuia.

CARL R. ROGERS
 Să presupunem că încercăm o descriere realizată mai degrabă în termenii 43
atitudinilor consilierului. Consilierul afirmă de fapt: „Ca să îți fiu de ajutor, mă
voi lăsa pe mine deoparte — Șinele interacțiunilor obișnuite — și voi intra în
lumea ta de percepție pe cât de complet sunt capabil. Voi deveni, într-un fel, un
alt Sine al tău — un alterego al propriilor tale atitudini și sentimente — o
oportunitate sigură pentru tine să te deslușești mai clar, să te trăiești pe tine mai
adevărat și mai profund, să faci alegeri mai semnificative".

Rolul consilierului în implementarea unei ipoteze

în ce fel această abordare implementează ipoteza centrală a muncii noastre?
Ar fi o eroare gravă să spunem că metoda noastră actuală sau conceptualizarea
metodei s-a dezvoltat din teorie. Adevărul este că, așa cum se întâmplă cu cele
mai multe dintre problemele asemănătoare, o persoană începe să descopere, pe
baza intuiției clinice, că anumite atitudini sunt eficiente, iar altele nu. O altă
persoană încearcă să pună în legătură aceste experiențe cu teoria fundamentală
și astfel acestea se clarifică și indică direcția pentru generalizări ulterioare. în
felul acesta am ajuns la conceptualizarea de față, și această conceptualizare se va
schimba fără îndoială pe măsură ce vom rezolva câteva dintre paradoxurile
menționate la sfârșitul acestui capitol.
Pentru moment, mie mi se pare că, în calitate de consilier, să îmi concentrez
întreaga atenție și efortul pe a înțelege și a percepe așa cum clientul percepe și
înțelege este o demonstrație practică remarcabilă a credinței pe care o am în
valoarea și însemnătatea acestui client particular. în mod evident, cea mai
importantă valoare pe care o am este, așa cum atitudinile mele și comportamentul
meu verbal o arată, clientul însuși. Chiar faptul în sine că îngădui ca rezultatul
să se bazeze pe această înțelegere profundă este, probabil, dovada practică de o
importanță vitală că am încredere în capacitatea persoanei de schimbare
constructivă și dezvoltare în direcția unei vieți mai împlinite și mai satisfăcătoare.
Așa cum un client grav dezorganizat se luptă cu incapacitatea lui uriașă de a lua
orice decizie sau așa cum un alt client se chinuie cu impulsurile sale puternice de
a comite un suicid, faptul că pătrund cu o profundă înțelegere în sentimentele
disperate care există, dar nu încerc să preiau responsabilitatea, este cea mai
semnificativă expresie a încrederii fundamentale în tendințele de progres ale
organismului uman.
Am putea spune atunci că pentru mulți terapeuți care funcționează în orien­
tarea centrată pe client intenția sinceră de a pătrunde „înlăuntrul" atitudinilor
clientului, de a intra în cadrul intern de referință al clientului este până acum
implementarea completă a ipotezei centrale de respect pentru capacitatea per­
soanei și de încredere în aceasta.

Terapia centrată pe client ■ Atitudinea și orientarea consilierului

44 Trăirea consilierului de către client
întrebarea rămâne totuși cărui scop psihologic îi servește încercarea de a
duplica, așa cum se spune, câmpul perceptual al clientului în mintea consilierului?
Ne-ar fi de ajutor aici să înțelegem cum i se pare această experiență clientului.
Din numeroase declarații scrise sau oferite de clienți după terapie, înțelegem că
purtarea consilierului este resimțită într-o multitudine de feluri, dar pare că acolo
există anumite indicii care sunt în mod frecvent evidente.
Un prim fragment poate fi luat din declarația unei cliente avizate din punct
de vedere profesional, care a încheiat recent o serie de cinci ședințe. L-a cunoscut
și a lucrat cu consilierul în altă calitate profesională.

Inițial, am discutat despre posibilitatea ca aceste ședințe să interfereze cu

relația noastră în calitate de colegi. Simt categoric că ședințele nu au afectat în
niciun fel această relație. Eram doi oameni în întregime diferiți în cele două
relații ale noastre și niciuna nu a interferat deloc cu cealaltă. Cred că asta s-a
datorat în mare măsură faptului că noi, aproape inconștient, din cauza naturii
terapiei, ne-am acceptat unul pe celălalt și pe noi înșine ca fiind oameni diferiți
în cele două relații pe care le aveam unul cu celălalt. în calitate de colegi, eram
două persoane care abordau împreună diferite probleme cotidiene. în consi­
liere noi eram în special eu, lucrând împreună la situația mea așa cum o ve­
deam eu. Poate că ultima afirmație exprimă într-o măsură destul de mare cum
mă simțeam în relația de consiliere. Abia dacă eram conștientă în timpul
ședințelor de cine era persoana care stătea în birou cu mine. Eu eram cea care
conta, ceea ce gândeam era lucrul care era important și consilierul meu era
aproape o parte din mine care lucra la problema mea așa cum cum eu aș fi
vrut să lucrez la ea.
Impresia predominantă a ședințelor este dificil de pus în cuvinte. Pe
măsură ce vorbeam, mă simțeam aproape ca și cum aș fi fost „de pe altă
planetă". Câteodată abia dacă îmi dădeam seama de ceea ce tocmai spusesem.
Asta se poate întâmpla ușor, dacă cineva vorbește cu sine însuși pentru lungi
perioade de timp — devine atât de implicat în verbalizare, încât nu este
profund conștient de ceea ce tocmai spune și, foarte sigur, nu este conștient de
ceea ce înseamnă cuvintele de fapt. Era rolul consilierului să mă aducă înapoi
la mine, să mă ajute să fiu cu mine în tot ceea ce spuneam, să înțeleagă ceea ce
am spus. Nu mi-am dat niciodată seama că reflecta sau reformula lucruri
pe care le-am spus, ci doar că era chiar acolo lângă mine, în procesul meu de
gândire, pentru că îmi spunea lucruri pe care le afirmasem, dar pe care el le
clarifica pentru mine, aducându-mă cu picioarele pe pământ, ajutându-mă
să văd ceea ce spusesem și ce însemna pentru mine.

CARLR. ROGERS
 De mai multe ori, folosindu-se de analogii, mă ajuta să văd semnificația a 45
ceea ce am spus. Câteodată spunea ceva precum „mă întreb dacă asta este ceea
vrei să spui" sau „este asta ceea ce vrei să
spui?" și deveneam conștientă de dorința ca ceea ce am spus să fie clarificat,
nu atât de mult de către el, ca persoană, cât prin el, să îmi clarific mie.
în timpul primelor două ședințe, a întrerupt pauzele. Știu că asta s-a
întâmplat pentru că menționasem înainte să încep consilierea că pauzele mă
intimidează. Cu toate astea, îmi amintesc că atunci îmi doream să mă lase să
mă gândesc fără să mă întrerupă. Ședința pe care mi-o amintesc cel mai
limpede a fost aceea în care au existat multe pauze lungi în timpul cărora am
lucrat foarte intens. începusem să capăt un oarecare insight cu privire la
situația mea și, deși nimic nu a fost spus, am avut sentimentul, din atitudinea
consilierului, că lucra cot la cot cu mine. Nu era neliniștit, nu a scos o țigară, a
stat pur și simplu uitându-se, cred, pătrunzător drept spre mine, în timp ce mă
holbam la podea și lucram în mintea mea. A fost o atitudine de cooperare
totală și mi-a dat sentimentul că era cu mine în ceea ce gândeam. înțeleg acum
valoarea enormă a pauzelor, dacă atitudinea consilierului este una de
colaborare, nu una în care așteaptă pur și simplu ca timpul să treacă.
Am mai văzut tehnici non-directive folosite înainte — nu cu mine — unde
tehnicile reprezentau factorii dominanți și nu am fost întotdeauna mulțumită
de rezultate. Ca urmare a propriei experiențe de client, sunt convinsă că
acceptarea totală din partea consilierului, exprimarea atitudinii de disponi­
bilitate de a-1 ajuta pe client, căldura sa sufletească dată de sinceritatea cu care
se dăruiește pe sine clientului într-o cooperare desăvârșită cu tot ceea ce face
sau spune el sunt fundamentale în acest tip de terapie.

Observați cum tema semnificativă a relației este „noi eram în special eu

lucrând împreună la situația mea așa cum o vedeam eu". Cele două euri au
devenit cumva unul singur, rămânând în același timp două — „noi eram eu".
Această idee este repetată de mai multe ori; „consilierul meu era aproape o parte
din mine care lucra la problema mea așa cum eu aș fi vrut să lucrez la ea"; „era
rolul consilierului să mă aducă înapoi la mine"; „îmi dădeam seama de o dorință
ca ceea ce am spus să fie clarificat, nu atât de mult de către el ca persoană, cât
prin el, să îmi clarific mie"; impresia este aceea că, într-un fel, clientul „își vorbea
sieși" și că totuși a fost un proces foarte diferit, el vorbindu-și sieși prin
intermediul unei alte persoane.
Un alt exemplu poate fi luat dintr-o însemnare scrisă de o tânără care, la
momentul în care a venit pentru consiliere, era destul de profund tulburată. Avea
o idee vagă despre terapia centrată pe client înainte să ceară ajutor. Relatarea din
care a fost extras acest fragment a fost scrisă spontan și din proprie inițiativă, cam
la șase săptămâni după încheierea ședințelor de terapie.

Terapia centrată pe client ■ Atitudinea și orientarea consilierului

46 în primele ședințe, spuneam întruna lucruri precum „nu sunt eu însămi";
„nu m-am mai purtat niciodată așa înainte". Ceea ce am vrut să spun era că
această persoană retrasă, neglijentă și apatică nu eram eu însămi. încercam să
spun că aceasta era o persoană diferită de aceea care înainte funcționase cu
ceva ce păruse a fi o adaptare satisfăcătoare. Mi s-a părut că trebuie să fie
adevărat. Apoi am început să înțeleg că eram aceeași persoană, profund
interiorizată etc., acum, așa cum fusesem și înainte. Asta nu s-a întâmplat
decât după ce am verbalizat respingerea de sine, rușinea, disperarea și îndoiala
în cadrul plin de acceptare al ședinței. Consilierul nu era surprins sau șocat. îi
spuneam toate aceste lucruri despre mine însămi care nu se potriveau cu
imaginea mea de licențiată, de profesoară, de persoană rațională. A răspuns
cu acceptare deplină și interes cald, fără nuanțe emoționale apăsătoare. Iată că
aici se află o persoană normală și inteligentă, acceptând din toată inima acest
comportament care mie mi se părea atât de rușinos. îmi amintesc că am simțit
o senzație organică de relaxare. Nu trebuia să mai continui să lupt pentru a
acoperi și a ascunde această persoană reprobabilă.
Retrospectiv, mi se pare că ceea ce am simțit ca fiind „acceptare caldă fără
nuanțe emoționale" a fost ceea ce am avut nevoie ca să lucrez cu dificultățile
mele. Unul dintre lucrurile cu care mă chinuiam era natura relației mele cu
ceilalți. Eram prinsă în plasa dependenței și cu toate astea luptam împotriva
ei. Mama mea, înțelegând că este ceva în neregulă, a venit să mă vadă.
Dragostea ei era atât de puternică, încât puteam să simt cum mă învăluie.
Suferința ei era atât de reală, încât puteam să o ating. Dar nu am putut să
vorbesc cu ea. Chiar și atunci când, purtată de propriul insight, a spus, în timp
ce vorbea despre relațiile mele cu familia, „poți să fii cât de dependentă sau de
independentă vrei", tot m-am împotrivit ei. Obiectivitatea interesată a
consilierului mi-a permis să îmi exprim sentimentele. Clarificarea din situația
terapeutică mi-a prezentat atitudinea ca fiind un ding an sich1 la care puteam
să mă uit, pe care puteam să îl manipulez și să îl pun la locul lui. Orga-
nizându-mi atitudinile, am început să mă organizez pe mine.
îmi amintesc că stăteam în camera mea și mă gândeam la elementele
trebuințelor infantile și la dependența în neadaptare, în timp ce mă opuneam
cu putere ideii că ar exista vreun aspect al dependenței în comportamentul
meu. Cred că am reacționat în felul în care aș fi făcut-o dacă un terapeut ar fi
interpretat acest lucru pentru mine în cadrul unei ședințe, înainte ca eu să fiu
pregătită. Am continuat să mă gândesc totuși la asta și am început să văd că,
deși îmi tot spuneam cu insistență că vreau să fiu independentă, erau destule
semne că îmi doream, de asemenea, protecție și dependență. Asta era o situație
rușinoasă, așa am simțit. Nu am ajuns să accept această indecizie din mine

„Lucru în sine" (germ.). (N. red.)

CARLR. ROGERS
 până când nu am scos-o cu vinovăție la suprafață în ședințe, până când nu am 47
acceptat-o și apoi am formulat-o din nou cu mai puțină anxietate. în această
situație, reflectarea sentimentului de către consilier cu acceptare deplină mi-a
permis să văd atitudinea cu o anumită obiectivitate. Insight-ul fusese structurat
rațional înainte să merg la ședință. Cu toate acestea, nu a fost intemalizat până
când atitudinea nu mi-a fost reflectată, lipsită de rușine și vină, un lucru în
sine la care puteam să mă uit și pe care puteam să îl accept. Reformulările mele
și prezentarea ulterioară a sentimentului după reflectarea consilierului au
reprezentat propria acceptare și internalizare a insight-ului.

Cum să înțelegem funcția consilierului așa cum a fost trăită de această clientă?
Poate ar fi corect să spunem că atitudinile pe care putea să le exprime, dar pe care
nu putea să le accepte ca parte din ea au devenit acceptabile atunci când un
alterego, consilierul, le-a privit cu acceptare și fără emoție. Doar atunci când un
Sine substitut s-a uitat la comportamentul ei fără rușine sau încărcătură emo­
țională ea l-a putut privi în aceeași manieră. Aceste atitudini au fost astfel
obiectivate pentru ea, ocazie cu care au putut fi supuse controlului și organizării.
Insight-urile pe care aproape că le realizase în camera ei au devenit cu adevărat
insight-uri când altcineva le-a acceptat și le-a formulat, având ca urmare faptul
că ea le-a putut reformula cu mai puțină anxietate. Aici avem o trăire diferită a
rolului consilierului și cu toate acestea fundamental asemănătoare.
Este normal ca acei clienți care se exprimă mai bine și sunt mai avizați să ofere
descrieri mai complete ale semnificației pe care experiența a avut-o pentru ei.
Totuși, aceleași elemente par să fie prezente și în expunerile simple și relativ
prost exprimate ale clienților întru totul neavizați. Un veteran cu puțină școală
scrie astfel despre experiența sa de consiliere.

Spre surprinderea mea, dl L., consilierul, m-a lăsat să vorbesc până mi s-a
uscat gura, ca să zic așa. Credeam că-mi va pune întrebări despre diverse
aspecte ale problemei mele. A făcut asta în mică măsură, dar nu atât de mult
pe cât mă așteptam. Intreținându-mă cu dl L., m-am ascultat pe mine în timp
ce vorbeam. Și, făcând asta, aș putea să spun că mi-am rezolvat propriile
probleme.

încă o dată, pare corect să presupunem că atitudinea și răspunsurile con­

silierului au făcut să fie mai ușor pentru client să „se asculte pe sine".

0 teorie a rolului terapeutului

Cu acest tip de material în minte, o posibilă explicație psihologică a eficacității
rolului consilierului ar putea fi dezvoltată în acești termeni. Psihoterapia se

Terapia centrată pe client ■ Atitudinea și orientarea consilierului

48 ocupă în primul rând de organizarea și funcționarea Sinelui. Există multe aspecte
ale experienței cu care Șinele nu se poate confrunta, pe care nu le poate percepe
cu claritate, pentru că a se confrunta cu ele sau a le admite nu ar corespunde
structurii actuale a Sinelui sau ar fi amenințătoare pentru aceasta. în terapia
centrată pe client, clientul găsește în consilier un alterego autentic, într-un sens
tehnic și operațional — un Sine care s-a dezbărat temporar (cât de mult posibil)
de propria individualitate, cu excepția unei singure calități, aceea a de a se
strădui să înțeleagă. în experiența terapeutică, atunci când o persoană își vede
propriile atitudini, confuzii, ambivalențe, sentimente și percepții exprimate cu
acuratețe de altcineva, dar dezgolite de complicațiile lor emoționale, înseamnă ca
această persoană să se vadă pe sine obiectiv și asta îi înlesnește calea către
acceptarea în structura Sinelui a tuturor acelor aspecte care acum sunt mult mai
limpede percepute. Reorganizarea Sinelui și funcționarea lui într-o manieră mai
integrată sunt astfel încurajate.
Haideți să încercăm să reformulăm această idee. în căldura emoțională
oferită de relația cu terapeutul, clientul începe să trăiască un sentiment de
siguranță și află că orice atitudine ar exprima este înțeleasă aproape în același
mod în care el o percepe și este acceptată. Atunci este capabil să exploreze, de
exemplu, un vag sentiment de vină pe care l-a resimțit. în această relație sigură,
poate percepe pentru prima oară semnificația ostilă și scopul anumitor aspecte
ale comportamentului său și poate înțelege de ce s-a simțit vinovat în legătură
cu asta și de ce a fost nevoie să nege pătrunderea în conștiință a semnificației
acestui comportament. Dar această percepție mai clară este în sine tulburătoare
și generatoare de anxietate, nicidecum terapeutică. Devine evident pentru client
că există în interiorul său incongruențe perturbatoare, că nu este ceea ce crede
el că este. Dar, pe măsură ce dă voce acestor noi percepții și anxietății care le
însoțește, descoperă că acest alterego plin de acceptare, terapeutul, această altă
persoană, care este numai în parte altă persoană, percepe și ea aceste experiențe,
dar cu o nouă calitate. Terapeutul percepe Șinele clientului așa cum clientul l-a
cunoscut, și îl acceptă; percepe aspectele contradictorii care au fost negate
conștiinței și le acceptă și pe acelea ca fiind o parte din client; și ambele feluri de
acceptare sunt la fel de pline de căldură și respect. Astfel, clientul, resimțind în
cealaltă persoană acceptarea ambelor aspecte care sunt prezente în el însuși,
poate să preia și să interiorizeze aceeași atitudine față de el însuși. Descoperă că
și el poate să se accepte, chiar și cu adăugirile și deformările pe care le implică
aceste noi percepții despre sine ca fiind ostil. Se poate trăi pe sine ca pe o
persoană care are atât sentimente ostile, cât și alte feluri de sentimente și se
poate trăi pe sine în felul acesta fără vină. I s-a îngăduit să facă asta (dacă teoria
noastră este corectă) pentru că o altă persoană a fost capabilă să adopte cadrul
său de referință, să perceapă împreună cu el și, în același timp, să perceapă cu
acceptare și respect.

CARL R. ROGERS
Un produs secundar 49

Ca un comentariu oarecum parantetic, poate fi menționat despre conceptul

atitudinii și funcției terapeutului care a fost prezentat mai sus că tinde să reducă
foarte mult o problemă cu care s-au confruntat alte orientări terapeutice. Este
vorba despre modul în care poate fi prevenită interferarea dintre propria inadaptare
a terapeutului, înclinațiile sale emoționale și petele sale oarbe cu procesul
terapeutic al clientului. Fără îndoială că fiecare terapeut, chiar și atunci când și-a
rezolvat multe dintre dificultățile personale într-o relație terapeutică, tot are con­
flicte perturbatoare, tendințe de a proiecta sau atitudini nerealiste despre anumite
chestiuni. Cum să împiedici aceste atitudini deformate să blocheze terapia sau să
îi dăuneze clientului a fost o temă importantă în gândirea terapeutică.
In psihoterapia centrată pe client, această problemă a fost minimizată con­
siderabil de însăși natura funcției terapeutului. Atitudinile deformate sau nerea­
liste e cel mai probabil să apară acolo unde sunt făcute evaluări. Atunci când
evaluarea clientului sau a expresiilor sale este aproape inexistentă, înclinația
consilierului are o șansă destul de mică să devină evidentă sau chiar să existe. în
orice terapie în care consilierul se întreabă pe sine „cum văd asta?; cum înțeleg
acest material?" ușa este larg deschisă pentru ca nevoile personale sau conflictele
terapeutului să distorsioneze aceste evaluări. Dar acolo unde întrebarea centrală
a consilierului este „cum vede clientul asta?" și acolo unde el verifică în mod
continuu propria înțelegere a percepției clientului, emițând o formulare cu titlu
provizoriu a acesteia, distorsiunea care are la bază conflictele consilierului este
mult mai puțin predispusă să intervină și mult mai pretabilă să fie corectată de
client, dacă intervine totuși.
Acest principiu poate fi exprimat într-o manieră ușor diferită. într-o relație
terapeutică în care terapeutul intră ca persoană, făcând interpretări, evaluând
semnificația materialului și altele asemenea, distorsiunile sale intră odată cu el.
într-o relație terapeutică în care terapeutul se străduiește să se păstreze la distan­
ță, ca persoană separată, și acolo unde întreaga sa strădanie este să-l înțeleagă pe
celălalt atât de deplin, încât devine aproape un alterego al clientului, distorsiunile
personale și atitudinile disfuncționale au mult mai puține șanse să apară.
Deși acest punct de vedere a fost formulat aici doar în termeni generali, el a
fost confirmat de experiența formării clinice. Anumite persoane pot fi atât de
dezadaptate, încât nu au capacitatea de a percepe experiența din perspectiva altei
persoane. Clienții simt că asemenea consilieri în formare nu arată înțelegere și
tind să renunțe la ședințe. Și asemenea consilieri tind să părăsească domeniul.
Pentru cei mai mulți consilieri în formare, eficacitatea dobândirii cadrului intern
de referință al celuilalt este suficient de satisfăcătoare încât să facă din aceasta
centrul efortului lor. Problemele lor personale, care la început ar fi putut
reprezenta o cauză a dificultății de a înțelege cu exactitate sau de a reflecta sau

Terapia centrată pe client ■ Atitudinea și orientarea consilierului

50 accepta atitudini, tind, prin urmare, să joace un rol din ce în ce mai mic. Intricarea
emoțională profundă dintre client și terapeut care poate apărea acolo unde
terapeutul își vede rolul ca fiind unul evaluativ este aproape absentă, din
experiența noastră.

Dificultatea de a înțelege percepțiile unei alte persoane

Până acum, explicarea funcției consilierului așa cum este formulată aici a fost
făcută fără vreo referire particulară la dificultățile speciale implicate. Din
experiența noastră, există multe situații clinice în care este cu adevărat dificil
chiar și pentru consilierul experimentat să ajungă la cadrul intern de referință al
clientului. Un fragment din materialul clientului poate să exemplifice câteva
dintre problemele pe care le-am întâlnit.
Conținutul este extras din a treia ședință cu un tânăr dintr-o secție psihiatrică.
Materialul este înregistrat audio și prezentat așa cum a fost oferit de client. Dacă
o persoană se plasează în rolul consilierului, i-ar putea fi oarecum dificil să
perceapă împreună cu acest client.

Multe gânduri bune, multe sentimente bune sunt chiar acolo în capul meu.
Tocmai le pun... eu tocmai... nu știu... le simt în capul meu, s-au oprit.
(O scurtă pauză.) Tocmai ajung la lucrurile din capul meu și din gândul și din
mintea mea, dar numai că eu... numai că eu... nu știu... ce se întâmplă, se
întâmplă diferit, se întâmplă înăuntru, asta mă oprește... mă oprește repede.
Doar că eu, eu mă întreb foarte tare dacă m-aș putea întoarce în salonul acela
al meu și să trăiesc cu adevărat, să fiu cu adevărat cineva. Eu doar... mi-a
țâșnit din cap. M-am întrebat dacă ar fi posibil să mă duc înapoi acolo și să fac
asta, să fiu cu adevărat cineva acolo. (Scurtă pauză.) Mă tot întreb, mă tot
gândesc la asta și dacă voi fi vreodată... doar să mă duc direct înapoi la ceva
și să fac ceva și să fiu cineva acolo. (Scurtă pauză.) Ar putea probabil doar să
mă ajute să continui să fiu diferit, un om diferit, o persoană diferită, acolo.
Aici, în acest birou, vin în general cu câteva gânduri firești și idei, ceva cu un
pic de sentiment real în el, o minte reală, un gând real. Ieri, când am venit aici,
trăiam doar și... voi fi astăzi. Sunt foarte sigur de asta. Pot doar să fiu. Pot să
mă descurc cu asta tot atât de bine și aici, apoi eu... este prea mult.1

Aici problema întâmpinată de consilier constă în faptul că o mare parte din

exprimarea clientului este confuză și redată cu un simbolism atât de intim, încât
este dificil să intri în câmpul lui perceptual și să înțelegi experiența în aceiași
termeni. S-ar părea că modul de gândire empatic promovat de un consilier care

1 Dintr-o ședință psihanalitică înregistrată de Earl Zinn și folosită cu acordul clientului.

CARLR. ROGERS
a reușit să fie centrat pe client în legătură cu acest conținut ar include gânduri de 51
acest tip:

Pare ca și cum sentimentele și gândurile te blochează.

Sunt gândurile interioare, așa cum înțeleg eu, care te opresc.
Este întrebarea, nedumerirea, dacă ai putea să fii cineva.
Pot să înțeleg că gândurile te părăsesc brusc, așa cum apar.
Te întrebi și te tot întrebi dacă ai putea fi o persoană acolo, în salon.
Simți că o parte din reacțiile tale sunt autentice și sensibile.
Ți se pare că aici, în ora de terapie, ești cu adevărat viu.
Acest gând este pur și simplu copleșitor — mai mult decât poți să suporți.

Atunci când consilierul menține această atitudine centrată pe client constantă

și dacă îi transmite ocazional clientului ceva din înțelegerea lui, atunci el face tot
ce poate pentru a-i oferi clientului experiența de a fi profund respectat. Aici
gândirea confuză, nesigură și aproape incoerentă a unei persoane care știe că a
fost evaluată ca anormală este cu adevărat respectată, considerându-se că merită
să fie înțeleasă.
Pe de cealaltă parte, terapeutul poate să descopere că îi trec prin minte
gânduri de natură evaluativă, apreciind acest material din propriul cadru de
referință sau de natură egocentrică, unde atenția s-a mutat de la client către sine
însuși. O asemenea gândire ar putea include teme precum cele care urmează:

Aici gândirea este confuză și exprimarea dezarticulată.

Par să existe sentimente de derealizare.
Este acesta un schizofrenic?
înțeleg corect ceea ce vrea să spună?
Ar trebui să îi încurajez dorința de a deveni un Sine?
Aici se află un exemplu izbitor al Sinelui conștient care se zbate să recâștige
o senzație de control asupra organsimului.
Reacționează cu oarecare panică la gândul de a trăi și de a fi o persoană.
Cum să răspund?

Astfel de gânduri îi pot trece prin minte oricărui consilier câteodată, indiferent
cât de fundamental centrate pe client pot fi convingerile sale. Totuși, s-ar părea
să fie adevărat că acolo unde tema este evaluativă sau egocentrică există
întru câtva mai puțin respect deplin pentru cealaltă persoană, spre deosebire de
percepțiile profund empatice anterior citate. Acolo unde consilierul este
preocupat de sine și de ceea ce ar trebui să facă există inevitabil un centru de
interes scăzut pentru respectul pe care îl simte pentru client. Atunci când
gândește în termeni evaluativi, fie că evaluarea este în mod obiectiv corectă sau

Terapia centrată pe client ■ Atitudinea și orientarea consilierului

52 incorectă, într-o oarecare măsură își asumă un cadru de gândire critic, vede
persoana ca pe un obiect mai degrabă decât ca pe o persoană și, în consecință, îl
respectă mai puțin ca persoană pe client. Pe de altă parte, să pătrunzi adânc cu
acest bărbat în lupta lui confuză pentru individualitate este poate cea mai
bună implementare pe care o cunoaștem acum pentru a arăta semnificația
ipotezei noastre de bază, aceea că individul reprezintă un proces care este
profund demn de respect, atât pentru ceea ce este, cât și luând în considerare
potențialitățile sale.

Câteva aspecte profunde

Ipoteza rolului terapeutic care a fost descrisă ridică Într-adevăr câteva în­
trebări fundamentale. Un exemplu dintr-o ședință terapeutică poate să prezinte
unele dintre aceste chestiuni pe care dorim să le analizăm. Domnișoara Gill, o
tânără femeie care a fost în câteva ședințe terapeutice destul de deznădăjduită cu
privire la ea, a petrecut cea mai mare parte a orei discutând despre sentimentele
ei de inadecvare și de lipsă a valorii personale. O parte din timp a folosit fără
scop vopselele de pictat cu mâna. Tocmai a încetat să își exprime dorința de a se
îndepărta de toți ceilalți — de a nu mai avea de-a face cu oameni. După o lungă
pauză, apar următoarele:
S1: Nu am mai spus asta nimănui până acum... dar m-am gândit de mult
timp... este un lucru înfiorător de spus, dar, dacă aș putea doar... ei bine (un
acces de râs, amar; pauză), dacă aș putea doar să găsesc o cauză măreață pentru
care să îmi dau viața, aș fi fericită. Nu pot să fiu genul de persoană care vreau
să fiu. Presupun, poate, că nu am curajul... sau puterea... să mă omor... și
dacă altcineva m-ar absolvi de responsabilitate... sau aș avea un accident...
eu... eu... pur și simplu nu mai vreau să trăiesc.
2: în momentul de față, lucrurile ți se par atât de negre, încât nu mai vezi
C1
niciun rost să trăiești...
S: Da... îmi doresc să nu fi început niciodată această terapie. Eram fericită
când trăiam în lumea mea de vis. Acolo puteam să fiu genul de persoană care
voiam să fiu... dar acum... este o prăpastie adâncă, adâncă... între idealul
meu... și ceea ce sunt. Mi-aș dori ca oamenii să mă urască. încerc să îi fac să
mă urască. Pentru că atunci le-aș putea întoarce spatele și i-aș învinovăți pe
ei... dar acum... totul stă în mâinile mele... asta este viața mea... și fie accept
faptul că sunt absolut fără valoare... fie mă lupt cu orice este ceea ce mă ține
în acest conflict îngrozitor. Și presupun că, dacă accept faptul că sunt fără
valoare, atunci m-aș putea duce undeva — și mi-aș lua o cămăruță undeva...

1 Subiect sau client.

2 Consilier.

CARLR. ROGERS
 mi-aș lua o slujbă ușoară undeva... și m-aș retrage din nou în siguranța lumii 53
mele imaginare în care aș putea să fac lucruri, să am prieteni isteți, să fiu genul
acela de persoană minunată...
C: Este cu adevărat o luptă dură — să cercetezi felul în care ești — și,
uneori, adăpostul lumii tale imaginare pare mult mai atractiv și confortabil.
S: Lumea mea de vis sau sinuciderea.
C: Lumea ta de vis sau ceva mai definitiv decât visurile...
S: Da. (O pauză lungă. Schimbare totală a tonului.) Și atunci nu văd de ce ți-aș
mai pierde timpul... venind aici de două ori pe săptămână... nu merit... ce
crezi?
C: Depinde de tine, Gill... nu îmi pierzi timpul... aș fi bucuros să te văd...
de câte ori vii... dar așa simți despre asta... dacă nu vrei să vii de două ori pe
săptămână... sau dacă vrei să vii de două ori pe săptămână?... o dată pe
săptămână?... depinde de tine. (Pauză lungă.)
S: N-ai de gând să-mi spui să vin mai des? Nu ești îngrijorat și nu te
gândești că ar trebui să vin... în fiecare zi... până scap de asta?
C: Cred că ești capabilă să iei propriile decizii. Te voi vedea de câte ori îți
dorești să vii.
S: (O notă de uimire în vocea ei.) Nu cred că ești îngrijorat în legătură cu
asta... înțeleg... poate că mi-e frică de mine însămi... dar ție nu ți-e frică de
mine... (Se ridică — o privire ciudată pe chipul ei.)
C: Spui că s-ar putea să îți fie frică de tine însăți — și te întrebi de ce pare
că mie nu mi-e teamă pentru tine?
S: (Uri alt râs scurt.) Ai mai multă încredere în mine decât am eu. (Strânge
dezordinea pe care a făcut-o în timp ce picta cu degetele și iese din cameră.) Ne vedem
săptămâna viitoare — (același râs scurt) poate. (Atitudinea ei părea încordată,
deprimată, mâhnită, complet înfrântă. S-a îndepărtat încet.)

Acest fragment ridică acut întrebarea cât de departe poate merge terapeutul
pentru a-și păstra ipoteza centrală. Atunci când viața, destul de literal vorbind,
este în joc, care este cea mai bună ipoteză după care să acționezi? Să rămână
ipoteza sa una de profund respect pentru capacitatea persoanei? Ori să își
schimbe ipoteza? Dacă acesta este cazul, care sunt alternativele? Una dintre
acestea ar fi ipoteza că „pot fi cu succes responsabil pentru viața celuilalt". O alta
este ipoteza „pot să fiu temporar responsabil pentru viața celuilalt, fără să îi
afectez capacitatea de autodeterminare". încă o alta este: „Persoana nu poate fi
responsabilă pentru ea însăși, nici eu nu pot fi responsabil pentru ea, dar este
posibil să găsesc pe cineva care poate fi responsabil pentru ea".
în pasajul pe care l-am redat sunt răspunsurile consilierului, cele care indică
un cadru extern de referință — „aș fi bucuros să te văd", „cred că ești capabilă
să iei propriile decizii" — răspunsuri eficiente sau răspunsurile eficiente sunt

Terapia centrată pe client ■ Atitudinea și orientarea consilierului

 54 cele a căror perspectivă este situată înlăuntrul clientului? Ori este respectul
profund, fie că este arătat dintr-un cadru extern sau intern de referință, ingre­
dientul important?
Are consilierul dreptul, profesional sau moral, să permită unui client să ia în
considerare cu seriozitate psihoza sau suicidul, ca ieșire, fără să facă un efort
activ de a preveni aceste alegeri? Este o parte a responsabilității noastre sociale
generale să nu putem tolera o asemenea gândire sau acțiune din partea altcuiva?
Acestea sunt chestiuni profunde care lovesc chiar în esența terapiei. Nu sunt
chestiuni pe care o persoană le poate decide pentru altcineva. Diferite orientări
terapeutice au acționat pe baza unor ipoteze diferite. Tot ce poate să facă o persoană
este să își décrié propria experiență și dovezile care rezultă din acea experiență.

Lupta fundamentală a consilierului

Din experiența mea am constatat că numai atunci când consilierul, printr-o
modalitate sau alta, și-a stabilit în interiorul său ipoteza după care va acționa,
de-abia atunci va putea să fie de maxim ajutor persoanei. Tot din experiența mea
știu că, pe măsură ce se bazează mai profund pe forța și capacitatea clientului, cu
atât mai profund descoperă acea forță.
A reieșit clar din experiența noastră clinică, dar și din cercetările noastre că,
atunci când consilierul percepe și acceptă clientul așa cum este, când lasă deoparte
toate evaluările și intră în cadrul perceptual de referință al clientului, îi permite
clientului să își exploreze viața și experiența dintr-o perspectivă nouă, îi permite
să perceapă în acea experiență noi semnificații și noi scopuri. Dar este terapeutul
dispus să-i ofere clientului libertate deplină în ceea ce privește urmările? își
dorește cu adevărat pentru client ca acesta să-și organizeze și să-și dirijeze viața?
își dorește pentru acesta să își aleagă scopuri care sunt sociale sau antisociale,
morale sau imorale? Dacă nu, pare incert că terapia va fi o experiență profundă
pentru client. Chiar și mai dificil, este dispus să accepte ca acesta să aleagă mai
degrabă regresia decât creșterea sau maturitatea? Să aleagă mai degrabă
nevrotismul decât sănătatea mentală? Să aleagă să respingă ajutorul mai degrabă
decât să îl accepte? Să aleagă mai degrabă moartea decât viața? Mie mi se pare că
numai atunci când terapeutul este totalmente dispus să accepte orice rezultat,
orice direcție ar alege — numai atunci înțelege puterea vitală a capacității și a
potențialității persoanei pentru acțiune constructivă. Este ca și cum ar fi dispus să
accepte moartea ca alegere, dar este aleasă viața; ca nevrotismul să fie alegerea,
dar o normalitate sănătoasă este aleasă. Cu cât mai deplin se comportă după
ipoteza sa centrală, cu atât mai convingătoare este dovada că ipoteza este corectă.1

1 Va fi evident din această discuție că nici în practică, nici în teorie nu putem să fim de acord
cu comentariul lui Green (72) pentru care consilierea centrată pe client este doar o modalitate

CARL R. ROGERS
 Aspecte nerezolvate 55

Paragrafele anterioare prezintă experiența unei singure persoane, autorul,

într-o formă pozitivă (sau, așa cum le va părea unora, unilaterală). Haideți să
revenim pentru a ne gândi la o minimă formulare în legătură cu atitudinea con­
silierului și cu efectul pe care această atitudine îl are asupra clientului.
Mulți consilieri și clienți deopotrivă au observat că, atunci când consilierul
adoptă într-o manieră autentică funcția pe care el o înțelege ca fiind caracteristică
unui consilier centrat pe client, clientul tinde să aibă o experiență vitală și eli­
beratoare care are multe similarități de la un client la altul. Se pare că există un
fenomen recognoscibil, unul care poate fi descris. Dacă descrierea actuală este una
exactă, este o cu totul altă discuție. Diferiți consilieri au folosit concepte descriptive
diferite și numai timpul și cercetarea pot să indice care descriere este cea mai
aproape din punct de vedere semantic de aproximarea acestui fenomen.
Este disponibilitatea de a accepta orice atitudine exprimă clientul elementul
crucial din atitudinea consilierului? Este astfel permisivitatea cel mai semnifica­
tiv factor? In terapie, aceasta nu este o explicație tocmai adecvată, totuși în terapia
prin joc deseori pare că există un oarecare fundament pentru această concep­
tualizare. Terapeutul, uneori, poate să fie destul de lipsit de succes în adoptarea
cadrului intern de referință al copilului, de vreme ce exprimarea simbolică poate
să fie atât de complexă sau de unică, încât terapeutului îi scapă înțelegerea. Cu
toate astea, terapia înaintează în general, s-ar părea, pe baza permisivității, din
moment ce acceptarea cu greu poate fi completă în cazul în care consilierul nu a
reușit mai întâi să înțeleagă.1
Un alt tip de conceptualizare ar accentua faptul că particularitatea esențială a
relației este modalitatea nouă de satisfacere a trebuinței însușită de client într-o
atmosferă de acceptare. Astfel, Meister și Miller descriu experiența ca pe „o în­
cercare din partea consilierului de a-i oferi clientului un nou tip de experiență prin
care ciclul de răspunsuri neobișnuite poate fi întrerupt, din moment ce consilierul
nu îi încurajează prin respingerea pe care celelalte contacte sociale i-au furnizat-o.

subtilă de a-i strecura clientului aluzii care indică aprobarea valorilor culturale. Ipoteza sa
ar putea fi parțial menținută în câteva dintre cazurile centrate pe client timpurii, dar nu pare
să fie susținută deloc în cazurile actuale conduse de consilieri experimentați. Pe măsură ce
psihoterapia centrată pe client s-a dezvoltat, devine din ce în ce mai evident faptul că nu
poate fi explicată pe baza unui asemenea fundament.
1 De la scrierea celor de mai sus, o altă explicație i-a fost indicată autorului. Copilul este
destul de posibil să presupună că terapeutul percepe situația așa cum el o face. Copilul,
mult mai mult decât adultul, presupune că toată lumea împarte cu el aceeași realitate
perceptuală. Prin urmare, atunci când există permisivitate și acceptare, acest fapt este trăit
de copil ca înțelegere și acceptare, din moment ce el ia drept sigur faptul că terapeutul
percepe așa cum el o face.
Dacă această descriere este precisă, atunci situația din terapia prin joc nu diferă în mod
esențial de descrierea relației care a fost oferită de-a lungul capitolului.

Terapia centrată pe client ■ Atitudinea și orientarea consilierului

56 Relatarea clientului despre comportamentul său, comportamentul actual și
nevoia de a se comporta așa cum o face sunt toate «acceptate». Astfel, prin relația
de consiliere în sine, clientul adoptă un nou mod de răspuns, un model diferit de
satisfacere a nevoilor". (131, pp. 61-62)
O altă conceptualizare plasează accentul pe nivelul de încredere al con­
silierului sau pe nivelul de expectanță în legătură cu persoana. Această perspec­
tivă ridică întrebarea: oare clientul nu răspunde încrederii depline a consilierului
în abilitatea persoanei de a se autodirecționa? Astfel, în cazul domnișoarei Gill,
citat mai devreme, afirmația consilierului „cred că ești capabilă să iei propriile
decizii" ar putea fi privită ca o oportunitate de verbalizare a atitudinii eficiente
a consilierului care a fost crucială pentru întreaga relație. Din acest punct de
vedere, așteptarea consilierului că „poți să fii autodirecționată" este stimulul
social căruia clientul îi răspunde.
încă un tip de conceptualizare poate fi acela oferit de Shaffer, în care psiho­
terapia este văzută ca „un proces de învățare prin intermediul căreia o persoană
dobândește o abilitate de a vorbi cu sine însăși în maniere adecvate pentru a-și
controla propria conduită". (181)
Din această perspectivă, atitudinea consilierului poate fi văzută pur și simplu
ca asigurând o atmosferă optimă în care clientul să învețe „să stea de vorbă cu
sine însuși în maniere adecvate".
încă o altă descriere se referă la faptul că relația este una care îi oferă clientului
oportunitatea de a face alegeri responsabile, într-o atmosferă în care se presupune
că este capabil să ia decizii pentru sine. Astfel, în orice consiliere, clientul face
sute de alegeri — referitor la ce să spună, ce să creadă, de la ce să se abțină, ce să
facă, ce să gândească, ce valoare să atașeze experiențelor sale. Relația devine o
zonă de practică neîntreruptă pentru luarea deciziilor din ce în ce mai mature și
mai responsabile.
După cum se va observa, aceste conceptualizări diferite nu se află în opoziție
puternică. Diferă accentul, dar probabil că toate (inclusiv conceptualizarea oferită
în acest capitol) sunt încercări imperfecte de a descrie o experiență despre care
încă avem prea puține cunoștințe obținute din cercetare.

0 definiție obiectivă a relației terapeutice

Va fi fost deosebit de evident că materialul acestui capitol s-a bazat pe expe­
riența clinică și pe aprecieri mai degrabă decât pe vreun fundament științific sau
obiectiv. Aproape nicio cercetare nu a fost realizată pe problemele complexe ale
relației subtile dintre client și terapeut. Un început a fost făcut de Miller (132)
într-un mic studiu bazat pe opt ședințe — două psihanalitice, una „ne-non-direc-
tivă" și cinci non-directive. Utilizând manuscrisele dactilografiate transcrise ca

CARLR. ROGERS
bază pentru analiză, evaluatorii s-au străduit să distingă în mod obiectiv cum au 57
fost trăite de client răspunsurile consilierului (independent de intenția consilieru­
lui). Evaluatorii trebuiau să hotărască dacă afirmația consilierului a fost trăită ca
(1) „acceptantă", definită ca respectând sau admițând validitatea poziției clientu­
lui, (2) suportivă, (3) invalidantă sau (4) neutră. Prin analiza tehnicii varianței s-a
arătat că diferențele dintre evaluări nu erau mari, mai ales în relație cu ședințele
non-directive. De fapt, categoriile păreau mult mai pretabile pentru aceste ședințe
decât pentru celelalte. Descoperirea esențială a fost aceea că ședințele non-directive
erau în mare măsură caracterizate de o experiență de acceptare din partea clien­
tului decât de aceea de neutralitate sau suport. S-a descoperit, de asemenea, că
într-un interviu considerat de consilier nereușit erau tot atât de multe răspunsuri
resimțite ca invalidante sau de negare, pe câte erau și în ședințele din celelalte
orientări. Cu alte cuvinte, formularea răspunsurilor într-o formă non-directivă nu
le împiedică să fie percepute ca invalidare sau respingere. Acest studiu este primul
care a făcut încercarea de a măsura relația din perspectiva clientului.
Un alt studiu care nu este important doar în sine, ci promite mult în sensul con­
tinuării analizei obiective a multora dintre aspectele subtile ale relației dintre
terapeut și client a fost recent încheiat. Este vorba despre o pereche de cercetări
coordonate de Fiedler (57,58) și poate fi descris pe scurt în paragrafele care urmează.
Fiedler a plecat de la premisa, asumată de aproape toți terapeuții, că relația
este un factor important în facilitarea terapiei. în consecință, toți terapeuții se
străduiesc să creeze ceea ce ei consideră a fi relația ideală. Dacă sunt, Într-adevăr,
mai multe feluri de relație terapeutică, fiecare distinctivă în funcție de școala
diferită de terapie, atunci scopurile către care terapeuți competenți din aceste
școli diferite se orientează în munca lor vor prezenta relativ puține asemănări.
Dacă totuși există doar un singur fel de relație care este, de fapt, terapeutică,
atunci ar trebui să se găsească o concordanță în conceptul relației ideale, așa cum
este el asumat de terapeuți experimentați. Ne-am aștepta în acest caz la un acord
mai mare între terapeuții experimentați, indiferent de orientarea teoretică, decât
între terapeuții experimentați și cei începători din cadrul aceleiași școli de
gândire, din moment ce o experiență mai bogată ar trebui să ofere intuiții mai
pătrunzătoare despre acele elemente ale relației.
Pentru a testa această serie de ipoteze oarecum complexe, Fiedler a făcut mai
întâi un studiu-pilot utilizând opt terapeuți și apoi un studiu mai minuțios în
care au fost implicate zece persoane. în studiul principal au fost trei terapeuți
orientați analitic, trei din orientarea centrată pe client, unul adlerian și trei
nespecialiști. Sarcina acestora a fost să descrie relația terapeutică ideală. Au făcut
acest lucru folosind tehnica sortării „Q", concepută de Stephenson (201, 202).1

1 Vedeți nu doar referința indicată, dar și pagina 133 a Capitolului 4, în care este descris un
alt studiu care utilizează această tehnică.

Terapia centrată pe client ■ Atitudinea și orientarea consilierului

58 Șaptezeci și cinci de afirmații au fost extrase din literatura de specialitate sau din
discursurile terapeuților, fiecare afirmație descriind un posibil aspect al relației.
(Ca să ilustrăm, trei dintre aceste afirmații erau „terapeutul empatizează cu
pacientul", „terapeutul încearcă să se vândă pe sine", „terapeutul tratează
pacientul cu multă considerație".) Fiecare dintre cei zece evaluatori au sortat
aceste șaptezeci și cinci de afirmații descriptive în șapte categorii, de la cele în
mare măsură caracteristice pentru o relație ideală până la cele în cea mai mică
măsură caracteristice. Din moment ce acest lucru a însemnat că fiecare evaluator
a atașat o valoare de la unu la șapte fiecărui item, clasificarea făcută de orice
evaluator putea fi acum corelată cu aceea a oricărui alt evaluator.
Rezultatele sunt destul de interesante. Toate corelațiile au fost puternic
pozitive, clasându-se de la 0,43 la 0,84, indicând faptul că toți terapeuții, chiar și
nespecialiștii, au avut tendința să descrie relația ideală în termeni similari. Atunci
când corelațiile au fost analizate factorial, un singur factor a fost găsit, arătând
că, fundamental, există o singură relație către care toți terapeuții tind. A existat
o corelație mai înaltă între specialiștii care erau considerați buni terapeuți, indife­
rent de orientare, decât între specialiști și nespecialiști, în cadrul aceleiași orien­
tări. Faptul că până și un nespecialist poate să descrie relația terapeutică ideală
în termeni care corelează puternic cu cei ai profesioniștilor sugerează că relația tera­
peutică cea mai bună poate fi raportată la relații interpersonale bune, în general.
Care sunt caracteristicile acestei relații ideale? Când toate categoriile sunt
puse împreună, iată itemii plasați în primele două categorii.

în special caracteristic
Terapeutul este capabil să participe deplin la comunicarea pacientului.

Foarte caracteristic
Comentariile terapeutului sunt întotdeauna în acord cu ceea ce pacien­
tul încearcă să transmită.
Terapeutul îl consideră pe pacient un coechipier în rezolvarea unei
probleme comune.
Terapeutul îl tratează pe pacient ca pe un egal.
Terapeutul este foarte capabil să înțeleagă sentimentele pacientului.
Terapeutul urmărește întotdeauna șirul gândurilor pacientului.
Tonul vocii terapeutului transmite capacitatea deplină de a împărtăși
sentimentele pacientului.

Aici, din perspectiva acestui capitol, se află o confirmare extraordinară a im­

portanței empatiei și a înțelegerii desăvârșite din partea terapeutului. O parte
dintre itemi arată, de asemenea, respectul pe care terapeutul îl are pentru client.
Este totuși o oportunitate scăzută de a aprecia măsura în care încrederea este

CARL R. ROGERS
 investită în capacitatea fundamentală a clientului, din moment ce prea puțini 59
itemi cu privire la această chestiune au fost incluși. Din evaluarea acestor câteva
caracteristici ar putea fi spus că o asemenea încredere este doar moderat
caracteristică pentru aceste grupe heterogene de terapeuți. în partea negativă a
scalei sunt plasați acei itemi care îl descriu pe terapeut ca fiind ostil sau dezgustat
de pacient ori purtându-se într-o manieră superioară. La polul negativ extrem se
află afirmația „terapeutul nu arată niciun fel de înțelegere pentru sentimentele
pe care clientul încearcă să le comunice". Legat de un al doilea aspect major al
acestei cercetări, Fiedler s-a străduit să măsoare tipul de relație care este, de fapt,
asumată de terapeuți diferiți și gradul în care aceasta este apropiată de ideal. în
acest studiu, patru evaluatori au ascultat zece ședințe înregistrate audio și pentru
fiecare ședință au clasificat cei șaptezeci și cinci de itemi descriptivi astfel încât
să indice măsura în care aceștia erau caracteristici acelei ședințe anume. Din cele
zece ședințe, patru au fost conduse de terapeuți de orientare psihanalitică, patru
de terapeuți centrați pe client, două de adlerieni. în fiecare grup, jumătate dintre
ședințe erau susținute de terapeuți experimentați, jumătate de începători.
Descoperirile, bazate pe diverse corelații, au fost următoarele:
1. Experții au creat relații semnificativ mai apropiate de „ideal" decât
începătorii.
2. Asemănările dintre specialiștii diferitelor orientări au fost mari sau mai
mari decât asemănările dintre experții și începătorii din cadrul aceleiași orientări.
3. Cel mai important factor care îi diferențiază pe specialiști de nespecialiști
este legat de abilitatea terapeutului de a înțelege, de a comunica și de a menține
legătura cu clientul. Există anumite indicii că specialistul este mult mai capabil
să păstreze o distanță emoțională adecvată, aparent cel mai bine descrisă ca
interesată, dar neimplicată emoțional.
4. Diferențele cele mai evidente care au apărut între școli sunt legate de
statutul pe care terapeutul și-l asumă față de client. Adlerienii și câțiva dintre
terapeuții analitici se situează într-un rol mai tutelar, mai autoritar; terapeuții
centrați pe client apar la extrema opusă a acestui factor.
Semnificația primară a acestor două studii este dată nu numai de descoperirile
lor, din moment ce studiile sunt bazate pe eșantioane mici, ci de faptul că un
început a fost făcut în această zonă complexă și subtilă. Pe măsură ce metodologia
devine din ce în ce mai rafinată, pare în întregime posibil să fie găsite răspunsuri
obiective la câteva dintre întrebările paradoxale ridicate de relația terapeutică. Ar
părea, de asemenea, din perspectiva capitolului de față, că descoperirile acestor
studii confirmă într-un mod general câteva dintre elementele subliniate în
secțiunile precedente. Importanța înțelegerii depline și sensibile a atitudinilor și
a sentimentelor clientului, așa cum îi apar lui, este întărită de munca lui Fiedler.
Cât privește importanța încrederii în capacitatea clientului, studiul este rezer­
vat, dar este evident că acum nu mai există nicio barieră în calea unui studiu

Terapia centrată pe client ■ Atitudinea și orientarea consilierului

60 exhaustiv pe o asemenea chestiune. Dezvoltarea rafinamentului și a compe­
tențelor metodologice fac posibilă cercetarea care până acum părea imposibilă.
Tocmai prin prisma acestei promisiuni pentru viitor studiul lui Fiedler are o
importanță fundamentală. Pare clar că, în timp, acest capitol despre atitudinea
terapeutului și despre relația lui cu clientul va putea fi rescris în termeni obiectivi,
verificați, bazați pe ipoteze clinice testate științific.

Dovezi coroborativeîn sprijinul ipotezei fundamentale

Ar putea fi bine ca în încheierea acestui capitol să ne întoarcem la premisa lui
fundamentală și să o examinăm în legătură nu doar cu terapia, dar și în legătură
cu experiența noastră generală. O ipoteză de bază a fost formulată cu privire la
capacitatea individului de a aborda constructiv și din intenție proprie problemele
implicate în situațiile de viață. Această ipoteză nu este încă în mod definitiv
confirmată sau infirmată de dovezile de cercetare din domeniul terapiei. Până
acum, în ceea ce privește experiența clinică, unii clinicieni afirmă că experiența
lor clinică susține această ipoteză, în timp ce alții o privesc cu un scepticism
considerabil și arată că din perspectiva experienței lor o asemenea încredere în
capacitatea persoanei este de o validitate foarte îndoielnică.
în această situație nesatisfăcătoare din punct de vedere științific poate că
merită efortul să analizăm dovezile izolate din domeniile exterioare psihoterapiei
care au relevanță pentru ipoteză. Există o oarecare sumă de dovezi obiective și
câteva dovezi empirice, provenind din alte zone.
în bine-cunoscutul studiu despre grupurile autoritare, democratice și nonin-
tervenționiste realizat de Lippitt și alții (118) s-a descoperit că în grupurile
democratice în care rolul liderului era unul de interes și permisivitate, grupul și-a
asumat responsabilitatea pentru sine și, referitor atât la cantitatea, cât și la calita­
tea productivității, la moralul grupului și la absența ostilității, a depășit rezultatele
celorlalte grupuri. In grupul nonintervenționist, în care nu a existat nicio struc­
tură coerentă și niciun conducător interesat și în grupul autoritar unde compor­
tamentul a fost controlat de dorințele liderului, urmările nu au fost așa de
favorabile. Deși acest studiu este bazat pe un eșantion mic și este, probabil, redus
ca valoare de faptul că liderii erau autentici în funcțiile lor democratice în timp
ce în alte grupuri jucau un rol, este cu toate acestea demn de luat în considerare.
într-un studiu făcut cu mulți ani înainte de Herbert Williams (223) a fost
formată o clasă de elevi cu cei mai agresivi delincvenți juvenili dintr-un sistem
școlar de masă. Așa cum era de așteptat, acești băieți erau întârziați din punct de
vedere intelectual (I.Q. mediu 82) și aveau performanțe școlare slabe. Nu a existat
niciun echipament special, cu excepția unei mese mari pe care au fost așezate
numeroase cărți de citire și culegeri pentru diferite vârste. Nu au existat decât

CARLR. ROGERS
două reguli: fiecare trebuie să se mențină ocupat făcând ceva și nimănui nu-i era 61
permis să îi sâcâie sau să îi deranjeze pe ceilalți. întâlnim aici o situație de
permisivitate autentică bazată pe limite realiste și tolerante, cu responsabilitatea
în mod evident atribuită individului. încurajarea și sugestiile au fost oferite doar
după ce o activitate a fost începută din proprie inițiativă. Astfel, dacă un băiat se
concentra pe domeniul artistic, putea primi ajutor să intre într-o clasă specială de
artă; sau, dacă activitățile de matematică ori mecanică îi captau interesul, putea
participa la cursuri cu aceste tematici.
Grupul a rămas împreună patru luni, deși unii dintre participanți nu au frec­
ventat grupul pe toată durata acestuia. In timpul celor patru luni, performanțele
educaționale măsurate au crescut cu 11,2 luni pentru vârsta de citire, cu 14,5 luni
pentru vârsta aritmetică și în mod similar pentru alte materii. Dezvoltarea totală
a vârstei educaționale a fost de 12,2 luni și, dacă sunt omiși trei membri a căror
participare a fost de scurtă durată, creșterea medie este de 15,2 luni — mai mult
de patru ori decât expectația obișnuită pentru un grup cu nivelul acesta de
întârziere. Asta s-a petrecut într-un grup în care abundau deficiențele de citire și
alte dizabilități educaționale.
într-un domeniu cu totul diferit, un studiu asupra obiceiurilor alimentare
a fost făcut în timpul războiului, sub conducerea lui Kurt Lewin (112). S-a des­
coperit că, atunci când grupurile erau îndemnate de către un lector să folosească
porțiuni de came mai puțin utilizate — inimi, rinichi, creier —, doar câțiva (10 la
sută) au pus Într-adevăr această sugestie în practică. în alte grupuri problema
deficitului creat de război a fost discutată cu membrii grupului și le-au fost
oferite informații simple despre cărnuri, după care membrilor grupului le-a fost
cerut să ia propriile decizii cu privire la consumarea organelor în discuție. S-a
constatat, prin intermediul unui sudiu de urmărire, că aceste decizii au avut
tendința de a fi păstrate, iar 52 la sută dintre participanți consumau Într-adevăr
unul sau mai multe dintre aceste organe. Acțiunile responsabile și demarate din
proprie inițiativă s-au dovedit de departe mai eficiente decât acțiunea ghidată.
Un studiu de Coch și French (41) ajunge la aceeași concluzie în ceea ce îi
privește pe muncitorii din industrie. Păstrând condițiile de plată constante,
câteva grupuri de muncitori au fost orientate către o sarcină nouă și instruite cu
grijă în legătură cu modul în care să o realizeze și cu modul de creștere a eficienței
respectivei sarcini. Altor grupuri li s-a repartizat noua sarcină și li s-a permis să
discute, să planifice și să găsească propria metodă de a se ocupa de noua
problemă. La grupurile din urmă, productivitatea a crescut mult mai rapid,
a crescut până la un nivel mai înalt, s-a păstrat la un nivel mai înalt, iar moralul
a fost categoric mai ridicat decât în grupurile care au fost instruite.
Un studiu de control dintr-o companie de asigurări a fost făcut de Centrul
pentru Studii Cantitative (206). Atunci când unitățile în care poductivitatea și
buna dispoziție erau ridicate au fost comparate cu acelea în care acestea erau

Terapia centrată pe client ■ Atitudinea și orientarea consilierului

62 scăzute, au fost descoperite diferențe semnificative între metodele și perso­
nalitățile supervizorilor. în unitățile cu productivitate ridicată, supervizorii și
liderii de grup aveau tendința să fie în primul rând interesați de muncitori ca
persoane, iar interesul pentru producție era secundar. Supervizorii încurajau
participarea grupului și discuțiile și deciziile de grup pe probleme care le afectau
munca. în sfârșit, supervizorii din aceste unități „înalte" s-au concentrat mai
puțin pe controlul realizării muncii, având însă tendința să atribuie responsa­
bilitatea muncitorului.
Alte studii din domeniul industriei (62,116,126, 207), deși în esență mai puțin
obiective, le susțin pe cele două care au fost citate. Diferite unități de producție
din această țară și din Marea Britanie au descoperit că în situații de muncă destul
de divergente există o îmbunătățire a eficacității și a stării de spirit atunci când
muncitorii sunt investiți cu încrederea că sunt capabili de o rezolvare responsabilă
a propriei lor situații. Aceasta a însemnat permisiunea de a participa activ la
analiza problemelor și dorința ca ei să ia decizii sau să facă alegeri responsabile
ori să participe la acest proces.
Pe lângă asemenea dovezi provenite din mediul industrial, există o experiență
socială importantă care sprijină acest subiect. Modul în care capacitățile de
autodirecționare ale comunităților mici au fost utilizate în dezvoltarea proiectului
TVA este foarte bine descris de David Lilienthal (115). într-o situație-problemă
foarte diferită, aceea a antrenării forțelor de atac ale Marinei, generalul Carlson
s-a bazat extrem de mult pe capacitățile de autodirecționare ale individului în
crearea faimosului Carlson's Raiders.
în lucrul cu delincvența juvenilă există experiențe asemănătoare. Proiectele
zonale dezvoltate de Clifford Shaw în zonele cu delincvență s-au dovedit a avea
succes atunci când s-au sprijinit pe forța grupului. Dacă liderul era un catalizator,
o persoană cu adevărat capabilă să accepte comunitatea așa cum era și să îi
permită grupului să lucreze pentru obiectivele și scopurile lui reale, rezultatul a
fost unul în direcția socializării. Gangsterilor, politicienilor meschini, proprie­
tarilor de localuri, când li s-a oferit oportunitatea să își exprime atitudinile
adevărate și libertatea deplină să aleagă scopuri, au avut tendința să aleagă
scopuri care au mișcat grupul către obiective mai sociale. Pe de cealaltă parte,

este puțin probabil ca încercările de a produce schimbări pentru comunitate,

prin mijloace instituționale prefabricate și programe planificate, dezvoltate,
finanțate și implementate de persoane din afara comunității, să cunoască mai
mult succes în viitor decât au făcut-o în trecut. Această procedură este, din
punct de vedere psihologic, incorectă, deoarece îi situează pe rezidenții
comunității pe o poziție inferioară și implică rezerve serioase cu privire la
capacitatea și interesul lor pentru propria bunăstare. Tot atât de important este
că neglijează cel mai mare dintre toate bunurile de preț ale oricărei comunități,

CARL R. ROGERS
 și anume talentele, energiile și alte resurse umane ale oamenilor înșiși... Este 63
nevoie, credem, de organizarea și încurajarea autoajutorării sociale pe o bază
de cooperare. (183)

într-o zonă cu totul diferită — aceea a confruntării cu problemele de sănă­

tate — găsim alte experiențe sociale relevante. Faimosul Experiment Peckham de
la Londra oferă oportunitatea de a studia ipoteza fundamentală dintr-o poziție
cu totul nouă. Centrul Peckham este un centru organizat pentru sănătate familială
și recreere de un grup de biologi. In încercarea de a promova în rândul indivizilor
și familiilor sănătatea și plenitudinea de a trăi, grupul inițiator a învățat multe
lecții care sunt profund relevante pentru înțelegerea psihoterapiei. Să observăm
mai întâi maniera în care s-a dezvoltat abordarea faptelor examinării medicale.

Trebuie accentuată o altă caracteristică extraordinară a investigațiilor

biologice [examinării sănătății]. Datele obținute și semnificația lor sunt pe cât
posibil prezentate familiei în întregime în termeni obișnuiți. Niciun sfat nu este
oferit din proprie inițiativă. Poate că omului obișnuit i se pare normal, din
moment ce nu se doresc sfaturi; dar pentru oricine a fost pregătit în profesia
medicală — care presupune în mod specific să dai sfaturi — este atitudinea cel
mai dificil de dobândit. Într-adevăr, „să dai sfaturi" pare să fie un impuls
aproape irezistibil pentru toate ființele umane aflate într-o situație de
autoritate. încercăm atunci să nu dăm sfaturi și să ne abținem de la asumarea
autorității unei cunoașteri speciale. Așa cum a formulat unul dintre membri,
„doctorul îți spune pur și simplu cum stai". Apoi fiecare este lăsat să acționeze
în funcție de propriul nivel de inteligență. Este o preocupare intensă și
interesantă să observi și să notezi diferitele acțiuni întreprinse (deseori cu un
sacrificiu considerabil în alte direcții) atunci când inteligența familiei este pusă
să acționeze asupra datelor care i-au fost prezentate după examinare. Aproape
întotdeauna familia răspunde ca un întreg, arareori individul. O tehnică în
direcția acestui rezultat pare să fie fundamentală, pentru că îi oferă familiei o
oportunitate de a-și exersa responsabilitatea pe care o simte atât de profund.
Este dificil de înțeles, Într-adevăr, cum o atitudine nonintervenționistă legată
de o dantură cariată ar schimba lucrurile ca rezultat al noilor circumstanțe, dar
o face; sau de ce situația unei femei sau a unui bărbat care se complace cu un
surplus de greutate inutil s-ar schimba cu ceva — dar așa se întâmplă; având
ca rezultate, în fiecare situație, beneficii evidente atât pentru individ, cât și
pentru familie. S-a constatat din practică faptul că, atunci când examinările au
fost realizate într-un spirit care ducea la concluzii de tipul unor frânturi de
sfaturi, adeseori nicio acțiune nu era întreprinsă; în timp ce, lăsând acțiunea în
seama spontaneității individului și propriului simț al responsabilității, ea este
realizată în majoritatea covârșitoare a cazurilor. Tocmai această acțiune

Terapia centrată pe client ■ Atitudinea și orientarea consilierului

64 reprezintă exercițiul unei capacități care a fost în mare parte inactivă. Exersând
această capacitate, sănătatea se dezvoltă. Capacitatea pentru responsabilitate
nu face excepție de la această regulă. (145, pp. 49-50)

Cu acest tip de abordare, cu un respect profund pentru dreptul și capacitatea

persoanei de a fi responsabilă pentru ea însăși, 90% dintre persoanele cărora le
este descoperită vreo afecțiune merg să se trateze.
Această ipoteză s-a dovedit a fi eficientă nu numai în legătură cu activitățile
legate de sănătate. Scopul Centrului este și acela de a oferi familiilor o opor­
tunitate pentru îmbogățirea recreativă a vieților. Descrierea experienței trăite în
procesul deplasării realiste către acest scop oferă o paralelă interesantă la evoluția
gândirii în conceptualizarea terapiei centrate pe client.

Problema noastră este „omul de rând". Este omul fără pulsiunea egoistă;
este omul modest și umil. Pentru că pare a-i lipsi inițiativa, este lăsat pe cont
propriu — și pare că nu se poate descurca. Este destul de dificil să îl atragi
către vreo organizație; să îl păstrezi acolo reprezintă încă o problemă. Dar,
pentru că el formează masele, merită cel mai mult să fie studiat, pentru că de
el depinde succesul oricărei organizații sociale.
Prima încercare de a-i încuraja pe membri să acționeze a fost bazată pe
asumpția comună că oamenilor obișnuiți le place să îi imite pe cei care le sunt
superiori; că o etalare la un nivel mai înalt a abilităților, a perfecțiunii relative,
le-ar stimula capacitățile imitative și i-ar conduce către acțiuni similare. Am
descoperit că această metodă de abordare este inutilă; asumpția nu a fost
confirmată de experiment.
In primul rând, indivizii sunt conștienți doar de propria capacitate și
acționează în consecință. Pot admira, pot fi chiar invidioși pe standarde
exterioare, dar nu le folosesc nici măcar ca stimuli cu care să își provoace pro­
priile capacități. Abilitățile care le depășesc capacitățile tind să îi sperie, să îi
inhibe, mai degrabă decât să-i stimuleze să le reproducă. Statutul de „profesor"
tinde inevitabil să submineze încrederea în sine. Eșecurile noastre din timpul
primelor optsprezece luni de muncă ne-au învățat ceva foarte important.
Oamenilor, de la copii până la persoanele în vârstă, le displace sau le este greu
să arate vreun interes pentru orice lucru care la început le este prezentat prin
intermediul unei discipline, unui regulament sau instructaj, care reprezintă un
alt aspect al autorității. (Chiar și „ideea de centru" are o anumită tentă de
autoritate, iar asta contribuie la lentoarea procesului nostru de recrutare.)
Acum oferim doar un mediu bogat în instrumente pentru acțiune, mai
precis o șansă de a face lucruri. încet, dar sigur, aceste șanse sunt sesizate și
folosite ca oportunități pentru dezvoltarea capacității inerente. Instrumentele
de acțiune au o caracteristică în comun: trebuie să vorbească prin ele însele.

CARLR. ROGERS
 Vocea omului de vânzări sau a profesorului îi înspăimântă pe potențialii 65
utilizatori.
Cum se reflectă acest fapt asupra organizației și oportunitatea de observare
experimentală asupra acestui material?
Oferindu-le membrilor o șansă să facă lucruri, descoperim că trebuie să îi
lăsăm să facă ce consideră ei cu ele. A trebuit să învățăm să stăm în umbră și
să așteptăm ca aceste activități să apară. Orice nerăbdare din partea noastră,
transpusă în ajutor, le-a înăbușit eforturile — a trebuit să cultivăm din ce în ce
mai multă răbdare în noi înșine. Alternativa cultivării acestei îngăduințe este,
bineînțeles — folosirea constrângerii într-una sau alta dintre multiplele ei
forme, poate cea mai tentantă fiind persuasiunea. Dar, fiind fundamental
interesați de sursa și originea acțiunii spontane — așa cum toți biologii trebuie
să fie —, a trebuit să renunțăm până și la acel instrument pentru inițierea
activităților. Chiar și seducția, cea mai blândă formă de constrângere, nu
funcționează, pentru că ființele umane, până și copiii, știu, de fapt, care este
semnificația morcovilor; cel puțin am depășit stagiul de măgar!
Nu sugerăm că participarea în comun, echipa, regulamentul, sistemul,
disciplina, autoritatea, instrucția nu sunt lucruri dezirabile, dar nici nu putem
să fim de acord că este ceva în neregulă cu aceia care disprețuiesc aceste
lucruri; nu suntem misionari care încearcă să convertească oamenii la lucruri
care sunt de dorit, ci oameni de știință care caută adevărul în fapte.
Civilizația, până acum, a urmărit orientarea societății prin intermediul unui
„sistem" impus derivat dintr-o autoritate extrinsecă precum religia, educația
„culturală" sau persuadarea politică. Biologul concepe o ordine care emană
din organismul viu în echilibru cu mediul său. Prin urmare, nevoia noastră
este să asigurăm curgerea liberă a forțelor în mediu, astfel încât să poată
apărea ordinea inerentă a materialului pe care îl studiem. Interesul nostru este
acel echilibru al forțelor care susține natural și spontan formele de viață pe
care le studiem.
Centrul este prima stație experimentală în biologia umană. Adresează
întrebarea „ce circumstanțe vor susține ființele umane în capacitatea lor
pentru o funcționare deplină (adică de a fi sănătoase); și ce orientare vor da
vieții umane (adică societății) asemenea entități deplin funcționale?" (145,
pp. 38—40)

Aici este, în mod evident, o disponibilitate fundamentală din partea iniția­

torilor acestui centru ca oamenii să fie ei înșiși, chiar și când asta implică o
diferențiere față de valorile deținute de organizatori. Să-i lași persoanei libertatea
de a alege sau de a respinge ceea ce noi numim „lucruri de dorit" necesită o
interogare interioară a atitudinilor de bază care nu este mai ușoară pentru biolog
decât pentru psihoterapeut, așa cum următoarele afirmații o arată.

Terapia centrată pe client ■ Atitudinea și orientarea consilierului

66 Pregătirea personalului este dificilă. De fapt, nu este lucru ușor pentru
individ, ca om de știință, să se pună pe sine, ca un instrument de cunoaștere,
complet la dispoziția oricărui membru și, în același timp, fără să își exercite
autoritatea, să își asume dreptul și poziția cuvenite în comunitate, ca entitate
socială. Dar este acolo și pentru a face observații. Membrii au ajuns să accepte
destul de repede asta, glumind atunci când se descriau ca fiind „șobolanii"
biologilor.
Au ajuns curând să aprecieze că preocuparea primordială a omului de
știință este să fie utilizat de membri ca mijloc de a dobândi și de a susține propria
capacitate maximă pentru sănătate. Mai mult decât atât, au ajuns să simtă că,
atunci când își îndeplinesc activitățile sau inițiază unele noi prin metoda
autoajutorării, mulți dintre ei se transformă, pas cu pas, în membri importanți
ai personalului. (144, p. 78)

Pasivitatea activă a observatorului nu este ușor de atins fără o lărgire

esențială a disciplinei de laborator a omului de știință, care permite faptelor să
vorbească prin ele însele. în biologia umană faptele sunt acțiuni care complică
serios problema, dar nu elimină posibilitatea unei soluții.
Necesitățile biologice ale situației ne obligă atunci să îi lăsăm pe membri
pe cont propriu, să inițieze propriile acțiuni, propria ordine a lucrurilor. Nu
avem reguli, regulamente și nici alte restricții de la acțiune, cu excepția unui
program de masă foarte flexibil. în optsprezece luni, aparentul haos și
dezordinea s-au transformat rapid în ceva foarte diferit. Asta este evident chiar
și pentru vizitatorii noștri, unul dintre aceștia descriind la plecare viața în
Centru ca fiind asemănătoare cu un fluviu căruia i se dă voie să își formeze
albia și bancurile după configurația naturală a pământului. (145, p. 41)

Aici, în efortul acestei comunități, este vizibilă emergența aceluiași tip de

ipoteză după care terapeutul centrat pe client își fundamentează munca. Ipoteza
este asemănătoare nu numai în ceea ce privește persoana, clientul, dar concluzia
cu privire la rolul „liderului" are, de asemenea, multe similarități izbitoare.
Este vreun consens în aceste frânturi de dovezi adunate din surse atât de
diverse? Este ceva relevant pentru preocuparea noastră legată de psihoterapie în
studiile care acoperă asemenea chestiuni divergente referitoare la cum să fie
condusă o unitate industrială sau dacă oamenii mănâncă rinichi? Eu simt că
este. Dacă ne gândim la firul central care trece prin toate aceste studii și expe­
riențe atât de variate, ar părea că poate fi rezumat printr-o afirmație de tipul
„dacă-atunci".

Dacă individul sau grupul se confruntă cu o problemă;

Dacă un lider catalizator oferă o atmosferă permisivă;

CARLR. ROGERS
 Dacă responsabilitatea este în mod autentic plasată în interiorul individului 67
sau al grupului;
Dacă există un respect fundamental pentru capacitatea individului sau al
grupului;
Atunci este făcută o analiză responsabilă și adecvată a problemei;
apare autodirecționarea responsabilă;
creativitatea, productivitatea, calitatea produsului prezentat sunt
superioare rezultatelor altor metode comparabile;
moralul și încrederea individului și grupului evoluează.

S-ar părea că ipoteza care este centrală pentru acest capitol și fundamentală
pentru funcționarea terapeutului centrat pe client este o ipoteză care a fost și este
investigată și în alte tipuri de relații umane și că dovezile cu privire la ea au o
similaritate importantă și obiectivă, indiferent de domeniul de cercetare.

Lecturi recomandate
Cititorul care dorește să considere mai în detaliu propriile atitudini așa cum
funcționează ele, de fapt, în relațiile lui cu alte persoane și mijloacele de
implementare ale atitudinilor sale de bază în terapie, va găsi hrană pentru minte
și ajutor practic din belșug în cartea lui Porter, An Introduction to Therapeutic
Counseling (O introducere în consilierea terapeutica) (148). O analiză incipientă a
implementării se află în Capitolul 6 din Counseling and Psychotherapy (166).
O discuție amănunțită despre psihologia relației terapeutice, acoperind atât
descrierea, cât și dinamicile sale se regăsește în articolul lui Estes (54). Pentru alte
prezentări ale atitudinii și orientării terapeutului, trei referințe ar fi în mod
special pertinente. Primele două sunt psihanalitice, a treia este perspectiva unui
consilier religios. Acestea sunt: capitolul „What Does the Analist Do?" („Ce face
analistul?") de Horney (89, pp. 187-209); Reik, Listening with the Third Ear (A
asculta cu a treia ureche) (161); Hiltner, Pastoral Counseling (Consiliere pastorală) (83,
Capitolul 7).
Pentru o cunoaștere a cercetărilor cu privire la funcția consilierului, se reco­
mandă studiul lui Porter (149,150) sau Snyder (197), ca exemple timpurii. Seeman
(180), Fiedler (58, 57) reprezintă o muncă recentă în acest domeniu, studiile lui
Fiedler fiind în mod particular semnificative prin metodologia lor nouă.
Pentru un exemplu de dovadă din alte surse cu privire la ipoteza fundamentală
a terapiei centrate pe client, scurtul studiu al lui Coch și French (41) ar fi un început.

Terapia centrată pe client ■ Atitudinea și orientarea consilierului

 CAPITOLUL 3

Relația terapeutică
/ cum este trăită
asa
de client

Pe măsură ce experiența noastră ne-a purtat mai departe, a devenit din ce în

ce mai evident că probabilitatea înaintării terapiei într-un caz particular depinde
în primul rând nu de personalitatea consilierului, nici de tehnicile acestuia, nici
măcar de atitudinile sale, ci de modul în care toate acestea sunt trăite de client în
relație. Poziția centrală a percepției ședințelor de către client s-a impus recunoaș­
terii noastre. Modul în care clientul apreciază este ceea ce determină dacă
rezolvarea conflictelor, restructurarea, creșterea, integrarea — toate aceste ele­
mente pe care le incumbă terapia — vor apărea. înțelegerea noastră despre
terapie ar fi cu mult mai avansată dacă am ști răspunsurile acestor două întrebări:
ce înseamnă că o relație este trăită de client ca terapeutică? Și cum putem noi să
facilităm trăirea unei relații ca terapeutice? Nu avem răspunsurile acestor
întrebări, dar cel puțin am învățat să le adresăm.
Modul în care clientul percepe sau trăiește ședințele reprezintă o arie de
investigație care este nouă și în care datele sunt foarte limitate. Până acum nicio
cercetare nu a fost terminată în acest domeniu și i s-a oferit relativ puțină atenție.
Este totuși o zonă care pare să aibă o semnificație viitoare enormă și din acest
motiv vom încerca să prezentăm în acest capitol cunoștințele imperfecte și prea
puțin suficiente pe care le avem. Din cauza situației empirice a gândirii, vor fi
folosite multe afirmații directe făcute de clienți, pentru ca cititorul să formuleze
singur acele elemente care i se par semnificative, în loc să se bazeze prea mult pe
opiniile enunțate de autor. Aceste observații ale clientului și comentariile asupra
lor sunt prezentate sub diferite titluri, dar se va constata că există multe
suprapuneri în prezentare. După această încercare de prezentare organizată, va
fi oferită o relatare mai completă a modului în care terapia a fost trăită de un
client sensibil și expresiv. în această expunere mai completă par să existe multe
indicii sugestive pentru investigații viitoare.

CARL R. ROGERS
Trăirea consilierului și a situației de consiliere 69

de către client
Așteptări
Maniera în care clientul îl percepe pe consilier și percepe ședința este inițial
influențată foarte profund de așteptările pe care el le are. Nivelul acestor așteptări
este colosal. Clientul s-ar putea aștepta din partea consilierului ca acesta să fie o
figură paternală care îl va adăposti de rele și care va prelua conducerea vieții sale.
S-ar putea aștepta ca terapeutul să fie un chirurg psihic care va cerceta rădăcina
dificultăților sale, producându-i multă durere și tratându-1 împotriva voinței sale.
S-ar putea aștepta să fie un sfătuitor, și sfatul lui ar putea fi dorit într-un mod
real și dependent sau ar putea fi dorit pentru a-i arăta terapeutului că sfatul lui
este greșit. Ar putea, din pricina experiențelor anterioare nefericite cu psihiatri
sau consilieri psihologici, să se uite la această nouă experiență ca la una în care
va fi etichetat, catalogat ca anormal, rănit, tratat cu lipsă de respect și astfel să se
teamă profund de relație. L-ar putea privi pe consilier ca pe o extensie a autori­
tății care l-a trimis pentru ajutor — parohul, Administrația Veteranilor, tribunalul.
Ar fi posibil, dacă are câteva cunoștințe despre psihoterapia centrată pe client, să
vadă ședința de consiliere ca pe un loc unde va trebui să își rezolve propriile
probleme și asta ar putea să i se pară o împrejurare benefică sau foarte ame­
nințătoare. Chiar și această enumerare a câtorva dintre cele mai comune așteptări
pe care clientul le aduce în terapie de-abia sugerează toate consecințele pe care
ele le-ar putea avea.
Dintr-o ședință înregistrată cu un director executiv putem să extragem acele
afirmații care indică așteptările pe care le are în legătură cu relația. A fost
recomandat de psihologul organizațional, care a descoperit în acest bărbat, prin
intermediul testelor de personalitate, existența unei tensiuni și a unui conflict.

„A spus că ar trebui... doar să îți spun lucrurile pe care i le-am spus și lui.
Doctorul părea să creadă că le-ai putea corecta. Acum nu doresc să îți pierd
timpul sau pe al meu, dacă ai de gând să îmi spui să mă apuc de fotografie sau
ceva de genul ăsta..."
„Ei bine, nu știu cât timp îți va lua..."
„îți zice asta ceva despre lucrurile pe care ar trebui să ți le spun? Ori stau
degeaba aici, pierzându-mi vremea?"
„Nu știu ce aș mai putea să adaug la asta, care să conteze."
„Păi acum, dacă vrei să îmi spui care sunt sugestiile tale și ceva despre asta,
desigur aș vrea să le aud."
„Sunt un războinic. Foarte bine. Ei bine, poți să îmi spui «păi du-te acasă
și nu-ți face griji». Ei bine, dacă ăsta este răspunsul, îmi pot pune prietenii

Terapia centrată pe client ■ Relația terapeutică așa cum este trăită de client
70 să îmi zică asta și nu trebuie să vin până aici ca să o faci tu. Exagerez un pic
aici cu sentimentele mele pentru tine și pentru ceea ce poți să realizezi, dar îți
spun clar că, dacă ăsta este răspunsul, atunci pentru mine nu este niciun fel de
răspuns."

Aici, la acest bărbat, este evidentă o așteptare de a fi transformat de către

terapeut. Este în aparență cooperant, vrea să ofere informațiile necesare pentru
remodelarea personalității, dar în același timp oferă un avertisment amplu că va
rezista cu putere oricăreia dintre sugestiile pe care le dorește. Ar putea fi men­
ționat că unor asemenea clienți, cu această atitudine ambivalență de depen-
dență-rezistență, pare să le fie dificil să ajungă să trăiască ședințele ca terapeutice.
Fie că asta este din cauza incapacității noastre de a oferi ajutor, fie că acest tip de
atitudine este fundamental mai dificil pentru terapie, numai timpul și cercetarea
vor arăta.
Un alt client, un student, exprimă aceeași așteptare de bază în termeni mai
succinți atunci când spune:

Mă faci să-mi pun mintea la contribuție, și asta nu-mi place. Vreau un sfat.
Am fost la toată lumea pentru un sfat. Nu poți să ieși în pierdere când îl
primești. Dacă persoana îți oferă un sfat care îți place, asta te face să te simți
bine; dacă primești sfaturi care nu îți plac, ceilalți sunt niște proști, și asta te
face să te simți bine. (147, p. 26)

Aici, ca pentru cei mai mulți clienți, a fost descoperită o discrepanță între
așteptare și experiența curentă a terapiei, iar descoperirea acestei discrepanțe
poate să trezească resentiment, ca aici, sau ușurare, sau oricare dintr-o multitu­
dine de alte reacții.
Din moment ce un număr din ce în ce mai mare de clienți au o oarecare
impresie despre terapia centrată pe client înainte să vină pentru ajutor, ar putea
fi util să oferim o relatare scrisă de o clientă după încheierea consilierii, despre
câteva dintre sentimentele ei dinainte de a veni. Menționează că dorința ei de a
primi ajutor a determinat-o să lectureze câteva dintre cărțile despre consilierea
non-directivă.

Probabil pentru că îmi doream atât de mult să fiu ajutată, tot ce am putut
să văd în aceste cărți a fost o descriere a unui tratament sigur și miraculos. La
acel moment, am ratat ideea terapiei centrate pe client, de fapt, nu am văzut
prea mult din ceea ce am citit. înainte să îl rog pe dr.... să mă accepte printre
clienții săi, vânam în cărțile astea tot ceea ce spuneau clienții despre experiență.
„A fost dureros? A funcționat? Cât de sigur a fost să îi oferi toată încrederea
ta altcuiva?" erau întrebările pe care le aveam înainte să înceapă consilierea.

CARLR. ROGERS
 Acest sentiment nesigur, temător, ambivalent este, probabil, atitudinea cel 71
mai des întâlnită la clienți, fie că au vreo cunoștință despre terapie sau nu.
Clienții este evident că vin cu expectații extrem de variate, dintre care multe
nu se. vor potrivi cu experiența pe care o au. Cu toate acestea, așteptarea le va
guverna percepția într-o măsură considerabilă. Este limpede că omul de afaceri
citat mai sus îl va percepe pe terapeut ca pe un sfătuitor, ca pe cineva care îl va
face bine, și această percepție va persista într-un oarecare grad, chiar dacă nu
primește niciun sfat și nu resimte nicio încercare de a-1 manipula din partea
consilierului. In același fel, femeia citată anterior va vedea relația ca sigură și
deținătoare a potențialităților de recuperare magică, chiar dacă atitudinea consi­
lierului și comportamentul acestuia pot să nu justifice o asemenea așteptare. S-ar
părea că progresul real sau înaintarea în terapie este în mare măsură facilitată
atunci când atât clientul, cât și consilierul percep relația în aceeași manieră. Cum
poate fi înfăptuit acest lucru este problema care trebuie ridicată neîntrerupt. Din
experiența noastră este limpede un aspect. Percepția nu apare spunându-i clien­
tului cum s-ar cuveni să trăiască relația. Percepția plină de sens este o chestiune
de experiență senzorială directă și nu numai că nu ajută, dar ar putea să obstruc-
ționeze o percepție unificată dacă terapeutul încearcă să descrie, intelectual,
caracterul relației sau al procesului. Consilierii care funcționează dintr-o
perspectivă centarată pe client, din acest motiv, au încercat să renunțe la orice
încercări de a „structura", deși odinioară acestea erau considerate ca fiind
valoroase.

Trăirea atitudinilor și metodelor consilierului

Ceva din modul în care clientul îl simte pe terapeut a fost deja descris (Capi­
tolul 2, paginile 44-47). Din materialul disponibil de la clienți, ar părea că
asemenea elemente precum sexul, înfățișarea, manierismele consilierului joacă
un rol mai mic decât s-ar fi crezut. Când consilierul este perceput favorabil, este
perceput ca o persoană cu căldură și interes pentru client, cineva cu înțelegere.
Un client spune despre consilier „a fost prima persoană care părea să înțeleagă
cum arătau pentru mine temerile mele".
Pe de altă parte, când terapeutul este simțit ca o persoană care nu este de
ajutor, asta, de obicei, se întâmplă deoarece clientului i se pare că îi lipsesc aceste
calități. Un student a terminat cu succes terapia cu un al doilea consilier, la câteva
luni după o singură ședință cu primul consilier. Când și-au luat la revedere, a
fost întrebat de ce i s-a părut posibil să lucreze la problemele sale cu al doilea
consilier, dar a abandonat lucrul cu primul consilier după o singură ședință. S-a
gândit pentru un moment și a replicat: „Ai făcut cam aceleași lucruri pe care le-a
făcut și el, dar tu păreai cu adevărat interesat de mine".

Terapia centrată pe client ■ Relația terapeutică așa cum este trăită de client
72 Cu privire la metodele utilizate de consilierul centrat pe client, pare că de
multe ori clientul le trăiește ca frustrante la început și apoi ca valoroase. Câteva
afirmații din reacțiile scrise ale clienților profani obținute de Lipkin (117) pot
clarifica acest lucru.

„Acest tip de ajutor psihologic mi s-a părut ciudat la prima întâlnire. M-am
întrebat cum naiba poate să mă ajute asta — doar să vorbesc despre lucrurile
care nu erau limpezi nici măcar pentru mine? N-o să neg că după prima
întâlnire m-am îndoit că el m-ar putea ajuta."
„Fiind nevoie să-mi pun grijile în cuvinte și propoziții logice, ceea ce era
necesar de vreme ce nu puteam să păstrez liniștea mai mult decât consilierul,
am început să le înțeleg mai bine și să le văd în altă lumină. O parte din
gândurile mele cele mai vagi erau puse în cuvinte de consilier și așa am
înțeles mai bine trei lucruri în legătură cu care eram îngrijorat. După ce i-am
spus despre problema mea și nu mi-a sugerat nicio soluție, ceea ce aștep­
tasem de la consilier, am găsit din nou că liniștea poate să fie stânjenitoare
și am considerat că trebuie să născocesc niște metode de a-mi depăși difi­
cultățile care, mai târziu, după ce au fost reformulate de consilier, au început
să aibă sens."
„în timpul ședințelor, psihologul meu [sz'c] mi-a luat gândurile și părerile
și le-a pus în așa fel încât să înțeleg ce se întâmplă. Nu a tras concluzii, dar mi
le-a oferit reformulate, ca eu să pot trage propriile concluzii. Lucrurile despre
care am vorbit păreau mai clare în mintea mea și le-a organizat într-o măsură
în care acum cred [sic] că pot să judec lucrurile pentru mine." (117, p. 140)

Din perspectiva clientului, avantajul reflectării atitudinilor pare să fie, așa

cum a fost menționat mai devreme din declarația unei cliente, că „era rolul
consilierului să mă aducă înapoi la mine, să mă ajute fiind cu mine în tot ceea ce
spuneam, să înțeleagă ceea ce spusesem". (Capitolul 2, p. 44)
Atunci când clientul suferă în procesul terapiei o reorganizare autentică a
Sinelui, relația cu consilierul și cu ședințele de consiliere ajunge să implice un
sens foarte aparte al securității, care este ușor de perturbat prin schimbări arbi­
trare. O clientă care s-a confruntat în interiorul ei cu atitudini profunde și
semnificative, care s-a întâlnit cu consilierul în birouri diferite și uneori la ore
neregulate vorbește despre resentimentele ei față de aceste aspecte ale consilierii
și descrie situația astfel (a douăzeci și una ședință, înregistrată):

De exemplu, schimbând de la o zi a săptămânii la alta, de la o oră la alta,

dintr-un loc în altul — aceste lucruri nu sunt doar surse de indignare, dar
indignarea este rezultatul sentimentului că nu există nicio siguranță nicăieri.
Și, din cauză că, pentru o vreme, unica siguranță care există se află în această

CARLR. ROGERS
 oră, orice schimbare, fie chiar înaintea, fie după sau în timpul ei, este cu mult 73
mai importantă decât ar fi în alte condiții.

Se pare că în experiența clientului, în special dacă problemele au fost adânc

înrădăcinate, singurul fragment stabil de experiență este ora statornică de
acceptare din partea terapeutului. In acest sens, terapia centrată pe client este
trăită ca un sprijin, ca o insulă de stabilitate într-o mare de dificultăți haotice, deși
nu este „suportivă" sau aprobatoare în mod superficial. Această stabilitate și
siguranță este cea care îi permite clientului să simtă terapia, subiect pe care îl
vom dezbate în continuare.

Cum este simțită terapia de către client

Trăirea responsabilității
Unul dintre elementele care pare să iasă în evidență cu proeminență din
reacția inițială a clientului este descoperirea că în această relație este responsabil
pentru el însuși. Clienții au folosit diverse căi pentru a descrie acest fapt. Un
veteran scrie:

Am fost pierdut în prezența ta, în special când mi s-a spus că am o oră cu

tine. Puteam fie să stau, fie să vorbesc sau să fac după bunul plac. Impresia pe
care am avut-o a fost aceea de a fi lăsat singur, pe cont propriu, cu toate
problemele mele. Dar am aflat în curând că, vorbind despre indecizia și despre
problema mea, am putut să văd clar că problema mea era rezolvată mai
degrabă din propria inițiativă decât de consilierea intervievatorului meu.
(117, p. 141)

S-ar părea că acolo a existat o oarecare structurare a relației de către consilier

și asta, în parte, din cauza sentimentului de singurătate pe care clientul l-a
resimțit. Dacă ar fi descoperit responsabilitatea în ritmul său, s-ar fi putut ca alta
să fie reacția. Un alt client veteran a simțit iritare odată cu această descoperire —
probabil o altă reacție caracteristică —, dar a ajuns să înțeleagă valoarea faptului
de a fi responsabil pentru sine.

Consilierul încerca să mă facă să judec totul după mintea mea. Uneori

liniștea lui mă înfuria, dar în același timp am simțit că trebuie să aibă un scop.
Datorită reținerii sale de a nu răspunde sau de a-și spune părerea, a trebuit
să sap în mintea mea mai adânc, și mai adânc. Cu alte cuvinte, răspunsurile
erau ale mele în întregime și din acest motiv m-am împotmolit. (117, p. 140)

Terapia centrată pe client ■ Relația terapeutică așa cum este trăită de client
74 încă un alt client arată trecerea de la așteptarea inadecvată la experiența
autentică de asumare a responsabilității.

La început, am încercat să îmi dau seama ce ar fi vrut el să spun sau să fac.

încercam să îl intuiesc pe el sau mai degrabă să diagnostichez cazul meu așa
cum credeam că ar face-o el. Asta n-a mers prea bine. Tot eu am vorbit.
(117, p. 141)

Experiența explorării
Până acum, reacțiile oferite sunt dintre acelea care inițiază terapia sau care
fac terapia posibilă. în procesul explorării atitudinilor, clientul începe să simtă
mai întâi că acest proces în care este angajat va implica o schimbare în el însuși,
de natura unora pe care nu și le-a imaginat. Se teme, dar în același timp își
dorește această schimbare pe care de-abia o întrezărește. Atitudinea față de o
asemenea explorare este descrisă cu aceste cuvinte de un client, după încheierea
terapiei.

îmi amintesc multă tensiune emoțională în a doua ședință în care am

pomenit pentru prima oară despre homosexualitate. îmi amintesc că m-am
simțit tras în jos în interiorul meu, într-un loc în care nu voiam să merg, într-un
loc în care nu prea mai fusesem înainte și pe care trebuia totuși să îl văd. Cred
că m-a înspăimântat această ședință mai mult decât oricare alta dintre cele de
la început, pentru că mi-a fost atât de frică înainte să înceapă consilierea că voi
ajunge la acest subiect. Și teamă că n-o voi face. Este surprinzător că în aceste
circumstanțe am ajuns la asta atât de devreme, plecând în special de la îngrijo­
rarea spontană cu privire la remarca unei persoane, pe care am interpretat-o
greșit, despre mine și consilier. încă îmi amintesc vocea caldă, plină de accep­
tare a consilierului și sentimentul meu că fricile pe care tocmai le exprimasem
erau ceva mai acceptate decât le-aș fi putut accepta eu, dar nu îndeajuns de
diferit încât asigurarea pe care o simțeam să devină amenințătoare.

Un aspect care apare frecvent în această perioadă de căutare este trăirea

incongruenței Sinelui. Când este posibil să vorbești liber, să exprimi liber
atitudini, atunci contradicții care nu au fost remarcate înainte sunt descoperite.
O expunere clară a acestui sentiment este oferită de domnișoara Har, o profesoară
care la câteva luni după consiliere a scris din proprie inițiativă reacțiile față de
experiență. Spre deosebire de majoritatea clienților, ea a ascultat o parte dintre
ședințele ei înregistrate după ce acestea au fost ținute și, în plus, ulterior a citit
transcrierile ședințelor. Ea începe astfel relatarea propriei experiențe.

CARLR. ROGERS
 Știu că acesta va fi un raport subiectiv și că într-un sens științific nu poate 75
fi o descriere precisă a ceea ce „s-a întâmplat de fapt". Cu toate acestea, cred
că va avea valoare, pentru că în ultimele opt luni — în timpul și de la con­
siliere — am simțit că în atitudinea față de mine însămi și față de consiliere am
fost și pot să fiu onestă, cu adevărat onestă. Mi se pare că este pentru prima
dată în viața mea când am fost capabilă să simt că asta a fost valabil despre
relația mea cu orice, ca și cum a trebuit să fiu liberă să fiu onestă față de mine
însămi, înainte să pot fi așa în legătură cu orice altceva.
îmi amintesc limpede când am început pentru prima dată să fiu conștientă
de asta. în a doua ședință am spus despre prima: „După două sau trei zile îmi
tot doream să spun ceva, să corectez impresiile care nu erau chiar adevărate,
care erau în defavoarea mea. Și apoi m-am gândit — ei, ce naiba, nu schimbă
mare lucru". în timp ce spuneam asta, m-am simțit nedumerită, pentru că în
același timp credeam și nu credeam ceea ce spusesem cu puțin timp înainte.
Nu mi-am dat seama cum de puteau incongruențele să fie adevărate. Mai întâi,
incongruențele dintre ceea ce simțisem față de mine (și spusesem în ședința de
consiliere) și ceea ce credeam despre mine erau cele mai enervante. Mai târziu,
incongruențele dintre o ședință și cealaltă mă deranjau mult mai tare. Mă
bucuram de sentimentul de a fi sinceră pentru prima dată și nu îmi plăcea
această mărturie vizibilă a falsității.
N-aș putea spune dacă afirmațiile de mai târziu au fost mai mult sau mai
puțin adevărate decât primele. Am încercat să îi explic asta unei prietene în
ultima parte a consilierii. M-a întrebat: „Vrei să spui că ai descoperit mai târziu
că ceea ce spuseseși înainte nu era adevărat?" Când i-am răspuns „nu", a zis
„vrei să spui că este adevărat încă?" A trebui să îi explic „nu", încă o dată.
Eram nervoasă pe ea și pe mine însămi, pentru că nu puteam să explic
satisfăcător că există ceva mai profund decât incongruențele, prin care acestea
erau adevărate și care le permitea acest lucru.

Poate că o explicație a terapiei este că incongruențele Sinelui simt recunoscute,

confruntate, reexaminate, iar Șinele este modificat în feluri care duc către congruență.
Siguranța relației cu consilierul, absența totală a oricărei amenințări, ceea ce
îngăduie sinceritatea chiar și în exprimarea incongruențelor par să facă această
explorare foarte diferită de conversația obișnuită. O clientă afirmă că a vorbit
despre toate aceste conflicte cu prietenii ei, deși în realitate nu a făcut așa. „De
fapt, spuneam ceva aflat în proximitatea lucrului care mă deranja cu adevărat."
Această înțelegere a ședinței terapeutice ca locul în care o persoană poate să vor­
bească deschis despre temeri așa cum sunt ele simțite pare să fie o caracteristică
semnificativă a experienței. Asta nu înseamnă că un client poate să comunice tot
ceea ce îl neliniștește sau că încearcă măcar asta. Domnișoara Har, după ce a citit
transcrierile câtorva dintre primele ei ședințe, dă glas unei atitudini care, fără

Terapia centrată pe client ■ Relația terapeutică așa cum este trăită de client
76 îndoială ar fi împărtășită de cei mai mulți clienți. Vorbind despre aceste
transcrieri, în a patra ședință declară: „Nu spun că n-ar fi vorbele mele, dar sunt
doar o zecime din ceea ce gândeam".
Acest punct poate fi extins. Nu numai că un client este capabil să comunice
doar o mică fracțiune din atitudinile și sentimentele pe care le trăiește, dar este,
de asemenea, adevărat că ceea ce gândește în timpul ședinței este doar o mică
parte din ceea ce prelucrează între ședințe. Dna Ett vorbește despre această
experiență cu o oarecare uimire în a treia sa ședință:

S: Și apoi am observat asta: primele două dăți după ce am plecat nu au fost

ca și cum te-am lăsat și am continuat ședința o bună bucată de vreme după
aceea (râde). Vorbeam cu mine însămi și părea aproape straniu, pentru că eu
mi-am dat seama că vorbesc cu mine însămi și-mi spuneam — ei bine, cu alte
cuvinte, efectul ședinței nu a încetat în momentul în care am ieșit pe ușă, a fost
foarte revigorant, asta pot să spun, m-am simțit în culmea fericirii după aceea.
C: Sunt niște lucruri care continuă după ce ședința în sine se încheie.
S: Într-adevăr. Și ăsta este un lucru uluitor. Mi-a atras atenția, pentru că, în
general, după o întrevedere de orice fel, îți cam vezi de treaba ta și de gându­
rile tale...

Probabil că această calitate persistentă, înțelegerea că un proces nou pentru el

se desfășoară în interiorul lui, este ceea ce îi dă clientului perseverența uimitoare
în continuarea ședințelor, chiar și atunci când se confruntă cu o suferință intensă.
într-un studiu făcut la Centrul de Consiliere de-a lungul a trei luni s-a descoperit
că aproximativ 3% din aproape 1500 de programări erau anulate. Alte programări
erau, bineînțeles, modificate sau amânate, dar în doar trei situații din 100 clientul
pur și simplu nu a apărut. Având în vedere natura complet voluntară a tuturor
întâlnirilor și disconfortul considerabil care este adeseori implicat și stângăciile
consilierului, acesta pare să fie un record surprinzător. Acest element este, de
asemenea, trăit cu o oarecare uimire de client. Dna Ett o afirmă într-un fel care
le-ar fi caracteristic multora, în cea de-a șaptea ei ședință.

Sunt surprinsă de tenacitatea mea față de acest lucru. în general încep ceva
și după două trei încercări îl abandonez cu tot felul de scuze prostești, în mare
parte pentru că nu cred că mă ajută sau îmi face vreun bine, mă refer la artă,
muzică, orice. Și... vin aici și mă gândesc că asta este a șaptea sau a opta vizită
și nu există nicio îndoială în mintea mea. Vin aici la fel cum pur și simplu... la
fel cum trebuie să te duci la salonul de înfrumusețare sau... ceva de genul ăsta
(râde). Știi că este o tâmpenie, deși într-un fel este comparabil, deoarece încerc
să îmi dezvolt propria personalitate tot atât de mult pe cât încerc să îmi dezvolt
propria înfățișare. Vin aici ca și cum aș... vreau să spun că doar vin aici, nu pot

CARLR. ROGERS
 să înțeleg de ce vin aici, îmi este în întregime străin acest impuls de a veni aici. 77
E un efort destul de mare să vin aici. înseamnă pregătiri pentru copii, fata care
să aibă grijă de ei, mâncare, să conduc până la tren, să mă trezesc foarte
devreme și să o iau la fugă ca o nebună, copiii nu suportă să mă vadă plecând.
Deci este un efort, un efort categoric și totuși ar fi fost nevoie de mult mai
puțin pentru a mă descuraja în altceva, înțelegi ce vreau să spun?... Chiar este
ca un imbold misterios (râde).

Descoperirea atitudinilor negate

Rezultatul explorării verbale a atitudinilor și problemelor este descoperirea
atitudinilor pe care clientul le-a trăit, dar pe care și le-a negat conștiinței. Clienții
spun că vorbesc despre „lucruri la care nu m-am gândit niciodată înainte" sau
folosesc alte fraze ca să descrie acest aspect al experienței lor. Un client, un bărbat
cu puțină educație, zice așa:

La început, m-am întrebat de ce trebuia să vorbesc numai eu, dar, pe

măsură ce a continuat, am putut să văd că avea efectul de a mă face să sap
adânc în mine și să aduc la suprafață lucruri despre care abia știam că mă
deranjează. Știu că, practic, de fiecare dată când am început, de-abia știam
despre ce să vobesc, dar, odată cu trecerea timpului, am vorbit mult mai liber.
(117, p.140)

Domnișoara Har descrie cu o oarecare însuflețire faptul că ura față de tatăl ei,
a cărei existență de dată recentă a negat-o, și dragostea pentru tatăl ei, care a fost
mult mai profund negată, au fost descoperite acum ca atitudini prezente.
Următorul fragment înregistrat este din a douăzeci și una ședință.

Afirmația că îmi urăsc tatăl este încă... este ceva cu care aș fi fost de acord
anul trecut... Am simțit că am scăpat de ea, dar nu... nu era la suprafață, cel
puțin. Asta pentru că, am spus, în timpul experienței mele din armată, nu am
simțit ca și cum l-aș fi urât, deși, cu siguranță, mi se făcea greață când oamenii
vorbeau despre el. Dar după asta, până anul trecut, încă simțeam ca și cum nu
l-aș fi urât. Și credeam că, spunând că nu și îndreptându-mă în altă direcție,
asta, cumva, sau alte lucruri se vor aranja de la sine. Și acum mi se pare că am
ajuns — cel puțin dacă pot să dau crezare ultimelor două ședințe — să spun
că în același timp îl urăsc, dar îmi doresc să îl pot plăcea și uneori chiar îmi
plac anumite lucruri pe care mi le amintesc despre el și în special îmi plac
anumite calități pe care le văd în mine și despre care înainte simțeam că
trebuie să le urăsc pentru că mă asemănau cu el.

Terapia centrată pe client ■ Relația terapeutică așa cum este trăită de client
78 Observați cum până și acceptarea acestor atitudini este șovăitoare. Spune
„dacă pot să dau crezare ultimelor două ședințe", atunci aceste atitudini sunt
reale. Ele sunt încă privite ca și cum s-ar afla parțial în exteriorul ei. Durerea de
a include aceste atitudini negate ca parte a Sinelui va fi menționată în secțiunea
următoare. Experiența de a descoperi în propria persoană atitudini și emoții care
au fost visceral și fiziologic trăite, dar care nu au fost niciodată recunoscute în
conștiință constituie unul dintre cele mai profunde și mai semnificative fenomene
ale terapiei. Un veteran care scrie despre el însuși la persoana a treia descrie
această experiență în cuvinte simple.

în timpul consilierii, a fost forțat, în mintea lui, să accepte că mai multe

dintre aceste lucruri erau greșite. A început să se gândească și chiar să își dea
seama de lucruri despre el pe care mai înainte nu s-ar fi gândit niciodată să le
recunoască. A început să vadă tocmai ce era la rădăcina tuturor acțiunilor
sale — de ce era atât de des în stare să acopere cu scuze ceea ce a făcut.
(117, p. 141)

Experiența restructurării Sinelui

Pe măsură ce aceste aspecte negate ale experienței sunt aduse în conștiință,
a fost nevoie de un proces pe care am ajuns să îl conceptualizăm ca restructurare
a Sinelui. Imaginea Sinelui pe care clientul a avut-o trebuie să fie modificată
pentru a conține aceste noi percepții ale experienței. Asta poate să presupună o
mică schimbare când experiențele negate sunt doar ușor incongruente cu Șinele;
sau poate să implice cea mai drastică restructurare, în care Șinele și Șinele în
relațiile lui cu realitatea este atât de transformat, încât puține aspecte rămân
neatinse. în prima situație, ar putea să existe un disconfort ușor. în cazul unei
restructurări radicale, clientul poate să treacă prin cea mai sfâșietoare durere și
printr-o confuzie totală și haotică. Această suferință poate fi asociată cu schimbări
rapide ale configurațiilor personalității, fiind într-o zi o persoană nouă și cufun-
dându-se înapoi în vechiul Sine în următoarea zi, doar ca să afle că vreun
eveniment minor pune iar noua organizare a Sinelui într-o poziție de suveranitate.
O să încercăm să ilustrăm din mai multe declarații ale clienților această ampli­
tudine a sentimentului asociat cu restructurarea.
Să ne uităm mai întâi la tânărul veteran fără carte care a descoperit că terapia
i-a oferit un concept al Sinelui mai puțin măgulitor, dar mai realist. Asta a impli­
cat un anumit grad de disconfort, dar nu covârșitor. își descrie experiența.

Cât despre consilierea pe care am făcut-o, pot s-o spun, chiar determină
un om să-și despoaie mintea și, când face asta, știe atunci ce este, de fapt, și ce

CARLR. ROGERS
 poate să facă. Sau cel puțin crede că se cunoaște destul de bine. Cât despre 79
mine, cred că ideile mele erau puțin prea mari pentru ceea ce sunt cu adevărat,
dar acum îmi dau seama că o persoană trebuie să înceapă de la nivelul său.
Acum, după patru vizite, am o imagine mult mai clară despre mine și
despre viitorul meu, mă face să mă simt un pic deprimat și dezamăgit, dar pe
de altă parte m-a scos din întuneric, povara pare mult mai ușoară acum, adică
îmi văd drumul acum, știu ce vreau să fac, știu cam ce pot să fac, și acum, că
îmi văd ținta, voi fi în stare să muncesc mult mai ușor la nivelul meu. (117,
pp. 142-143)

Un alt veteran ne spune despre experiența sa într-un fel care pune mai mult
accent pe oscilațiile ample de dispoziție care par să acompanieze atât de des
această parte a procesului.

Am început să vorbesc despre lucrurile care m-au deranjat și, periodic,

dl L. îmi consolida divagațiile în câteva cuvinte mai clare, mai concise... Multe
dintre gândurile și fricile din mintea mea erau difuze — nu le puteam formula
în cuvinte clare, exacte. Frica era lucrul care îmi copleșea gândurile. Nu am
văzut niciodată asta limpede. Nu am putut să pun în cuvinte, pentru că părea
să nu însemne nimic pentru mine.
Dl L. a luat aceste gânduri vagi și fricile și le-a pus în cuvinte pe care
puteam să le înțeleg și să le văd mai clar. Făcând asta, am putut să înțeleg cât
de importante erau. O parte dintre lucrurile de care îmi era frică păreau neim­
portante, așa cum erau în realitate. Frica este totuși cea care împiedică judecata.
Aveam nevoie de ajutor și dl L. mi l-a oferit... în timpul celei de-a doua întâlniri
am primit prima mea zdruncinătură. Luându-mi gândurile mele nedeslușite,
mi-a spus în câteva cuvinte ceea ce însemnau de fapt. Am izbucnit într-o
nădușeală, transpiram, într-un fel de panică. Acele câteva cuvinte deschiseseră
ușa pentru mine. Când am pășit în stradă, după ședință, era ca și cum mă
aflam într-o lume nouă. Oamenii arătau diferit, mai uman, lumea părea un loc
mai bun în care să trăiești.
La școală am pus în practică unele lucruri pe care le-am învățat și am
descoperit că funcționează. Mi se părea că mă înțeleg mai bine cu ceilalți
studenți și uneori frica și tensiunea aproape că se evaporau. Alteori totuși
devenea tot atât de rău, dar veneau în valuri care se retrăgeau când mă
străduiam.
In timpul ședințelor care au urmat am învățat din ce în ce mai multe despre
mine însumi până când astăzi, la a cincea noastră ședință, i-am spus necazul
adevărat care mă supără — toate celelalte frici despre care îi spusesem în
celelalte ședințe fiind legate de această frică principală.

Terapia centrată pe client ■ Relația terapeutică așa cum este trăită de client
80 Noaptea trecută am scris o altă piesă de ficțiune și pentru prima oară în
șase ani avea în ea tot ce îmi dorisem să spun. Era bună, și prietenii mei au
confirmat asta.
A fost o ușurare imediată să scap de aceste frici, de încordarea și chinul
care se duc odată cu ele. (117, pp. 145-146)

O descriere a unei experiențe care a implicat o restructurare profundă este

oferită de domnișoara Har. Mare parte din viața ei și din configurația de per­
sonalitate a fost structurată în jurul urii față de tatăl său. Ce se întâmplă când
înțelege că a negat sentimentul opus este bine exprimat cu propriile ei cuvinte.

A optsprezecea ședință reprezintă pentru mine un amalgam de sentimente,

în această ședință am ajuns aproape să spun că îmi plăcea tatăl meu, uneori.
Am simțit atunci că am ajuns pe marginea unei prăpăstii îngrozitoare; m-am
referit la asta mai târziu ca la o groapă pe care mi-am săpat-o singură. Când
am întrebat: Care-i efectul ei asupra „fundamentului întregii mele vieți?"
de-abia mai puteam vorbi. Am simțit mai profund decât pot să descriu că
ajunsesem într-un punct foarte îndepărtat de tot ceea ce cunoscusem vreodată.
Disperare, frică și durere — toate mult mai intense decât orice am simțit
înainte — se aflau în spatele acestei întrebări.
Imediat ce s-a încheiat ședința, am vrut să aud înregistrarea, așa cum
făceam uneori. îmi amintesc că nu am mai opus rezistență în timp ce o ascul­
tam și tremuram pe măsură ce ajungea mai aproape de punctul în care mi-era
teamă că spusesem „îmi iubesc tatăl". Cred că nu am auzit niciodată această
parte pe care o așteptam. Am adormit și am dormit până când înregistrarea
s-a terminat. Când m-am trezit, am fost speriată și nefericită. în următoarea
ședință, am fost furioasă și confuză, speriată de ceea ce aș putea să fac sau să
spun în continuare. Intre aceste două ședințe am avut ore de panică adevărată.
A fost o experiență dezintegratoare care s-a terminat cu o integrare mai bună,
dar în același timp a fost greu de suportat. Următoarele trei ședințe arată cât
de tare am încercat să fug de ea și cât de imposibil a fost să neg o experiență,
odată ce a fost adusă la lumină. Doar la a douăzeci și doua ședință, optsprezece
zile mai târziu, am fost în stare să fiu cu desăvârșire calmă în privința ei.

Observați că această stare de dezorganizare a urmat comentariilor citate

anterior din a douăzeci și una ședință (p. 76), în care domnișoara Har a început
să asimileze aceste percepții contradictorii. în acest moment (a optsprezecea șe­
dință), experiențele negate au fost recunoscute, dar au efectul de a produce haos
în personalitate. întrebarea „care-i efectul ei asupra fundamentului întregii mele
vieți?" este una care, Într-adevăr, este pusă de fiecare client care se confruntă cu
experiențe semnificative care au fost profund negate conștiinței. Confuzia care

CARL R. ROGERS
apare este bine descrisă de domnișoara Har în a douăzeci și una ședință ca „sta- 81
rea amorfă în care am intrat". Această calitate fluidă, amorfă este foarte greu de
suportat, chiar dacă prevestește pierderea unei organizări inadecvate a Sinelui și
deține posibilitatea unei structuri de personalitate mai eficiente și mai puțin
vulnerabile.
O descriere suplimentară a acestei experiențe de dezorganizare și reorganizare
dureroasă este cuprinsă în a șaisprezecea ședința cu Alfred, care era, când a venit
prima oară, un student extrem de închis în sine, o persoană solitară care trăia
foarte mult în fantezie. în această ședință înregistrată înfățișează nu doar
conflictul interior, dar și conștientizarea naturii constructive, deși dureroase,
a reorganizării.

Cred cu siguranță că problema este mult mai clară decât cu ceva vreme
înainte totuși... poate... este ca gheața care se crapă la suprafața unui lac,
primăvara, este... în timp ce lucrurile sunt mult mai aproape să... în timp ce
lacul este mult mai aproape să fie nimic altceva decât apă limpede, totuși
lucrurile sunt mai fluide acum, poate, decât atunci când lacul era acoperit cu
gheață. Ceea ce încerc să spun este că mi se pare că mă aflu mai tot timpul
într-o ceață teribilă în ultima vreme, dar mă simt mult mai binedispus decât
eram înainte, pentru că atunci nu înțelesesem care era problema. Dar poate că
toată această ceață și așa-zisa dificultate se datorează celor două forțe opuse
din mine acum. Știi că nu este vorba, de fapt, doar despre a o lăsa pe vreuna
să fie mai puternică, ci este un fel de a rupe și de a reorganiza, asta se întâmplă
acum și face ca lucrurile să pară de două ori mai rele. Deci poate că o duc mai
bine decât cred.

Există un aspect al acestui proces al reorganizării Sinelui care este adesea

dificil de înțeles pentru consilier și care poate fi mai clar dacă ascultăm experiența
clientului despre el. Este vorba despre faptul că, deși clientul poate să facă un
progres observabil în explorarea câmpului său perceptual total, poate să aducă
în lumina conștiinței sentimente și atitudini până acum negate, poate să pară că
merge înainte către o reconstrucție pozitivă a Sinelui, stările care acompaniază
acest proces par să aibă o legătură restrânsă cu progresul care este făcut. După o
înțelegere profundă și semnificativă, clientul poate să se adâncească în cea mai
neagră mâhnire, cu gânduri de sinucidere și sentimente de disperare. Pe măsură
ce conflictele și problemele par să se rezolve, tensiunea inițială și disconfortul
nu arată niciun semn de domolire și adeseori sunt mult mai accentuate. Poate
că un indiciu despre experiența interioară a acestui aspect al terapiei este
transpus într-o diagramă desenată de o clientă, dna Ett, în a opta sa ședință.
A atins intuiții semnificative, dar concluzionează o expunere a unuia dintre
conflictele ei spunând:

Terapia centrată pe client ■ Relația terapeutică așa cum este trăită de client
82 S: Poate că este doar felul în care mă simt săptămâna aceasta, nu știu, dar
totul este foarte, foarte tensionat pentru mine.
C: Ar putea fi temporar, dar, oricum ar fi, este puternic pentru moment.
S: Da. în mintea mea am desenat o diagramă. Poate că toată treaba este că
sunt — ei bine, nu am niveluri [evident, nu se referă la niciun nivel lin de
experiență] deloc, vezi, este lângă suprafață și totul este așa, vezi. (Desenează o
linie de unde energice și tumultuoase. Vezi diagrama, primul stadiu.') Acum când vin
aici, simt că am lămurit asta, vezi (acoperă o porțiune a undelor) și sunt la acest
nivel (desenează o linie nouă și mai scurtă a undelor, la un nivel mai înalt), dar este
tot așa (valurile sunt încă tumultuoase. Vezi diagrama, al doilea stadiu.) Și acum, pe
măsură ce continui, continui la niveluri mai înalte, așa, vezi... Acum, chiar
acum, este tot același sentiment (de turbulență), dar am un sentiment de
înaintare, acea parte a vieții mele s-a blocat deja, ca asta, și o fază a fost
discutată și blocată... totuși, nu este ca și cum am reușit să calmez acest nivel,
este tot acolo, este tot turbulent, dar este un sentiment de a înainta cu acea
turbulență... (Vezi diagrama, al treilea stadiu.) Este o îmbunătățire, bineînțeles,
nu este ca și cum simt, ei bine, că totul este disperat, așa cum făceam. Spun că
anumite lucruri s-au așezat și totuși totul este încă disperat,... dar cu alte
cuvinte simt că, ei bine, cu aceste tratamente, ce se va întâmpla este că voi
continua să urc până când ating acest punct unde nu vor mai fi niciun fel de
turbulențe. (Al patrulea stadiu al diagramei.)

Această descriere ne ajută să explicăm modul în care tensiunile interioare și

fluctuațiile sunt trăite pe măsură ce terapia înaintează. „Turbulențele" care rămân
par tot atât de disperate, așa cum părea întreaga experiență când terapia a
început. Fluctuațiile încă sunt violente. Un client a încercat să facă o hartă a senti­
mentelor trăite în timpul terapiei. în ansamblu, sunt mai multe experiențe de
nefericire, de spaimă și depresie în timpul celei de-a doua jumătăți a terapiei
decât în timpul primei jumătăți; și fluctuații violente de la bucurie la nefericire
sau de la încredere la depresie sunt mai degrabă regula decât excepția. Este de
un oarecare interes că această clientă a simțit că aceeași stare a fost prezentă la
începutul și la sfârșitul terapiei — și anume o atitudine de siguranță.
încă un alt aspect al acestei experiențe a reorganizării Sinelui implică o
asemănare cu psihodrama. Clientul încearcă la un nivel simbolic și verbal să
experimenteze noul Sine, noul comportament către care tinde. Putem adesea să
vedem mărturia acestui lucru în ședințe. Mult mai rar clientul verbalizează
această experiență. încă o dată îi suntem îndatorați domnișoarei Har pentru o
relatare care are legătură cu această chestiune. Pe măsură ce se chinuie să afle
care sunt sentimentele ei adevărate pentru tatăl său, cele care se potrivesc cu
experiența ei senzorială, folosește ședința ca pe un teren de testare. în a nouă­
sprezecea ședință, spune:

CARLR. ROGERS
 Patru stadii ale diagramei desenate de dna Ett
PRIMUL STADIU:

„Nici un nivel, este chiar lângă suprafață, și totul este așa.

AL DOILEA STADIU:

„Am clarificat asta și sunt la acest nivel, dar este tot așa
(turbulent).

Pe măsură ce înaintez, înaintez la niveluri mai înalte.

Este tot turbulent, dar am un sentiment de progres odată cu acea turbulență.

Continuă pașii schițați până când aceștia includ toate turbulențele.

Terapia centrată pe client ■ Relația terapeutică așa cum este trăită de client
84 Data trecută am folosit timpul puțin diferit de modul în care o fac uneori,
pentru că am încercat să mă fac să spun ceva și apoi să văd dacă era adevărat
sau dacă aș fi știut că era adevărat după ce am spus-o... câteodată poți într-un
fel să testezi... expresii diferite ale sentimentelor, să vezi dacă folosesc la ceva
sau nu sau dacă se potrivesc sau nu.

Trăirea progresului
Contrar a ceea ar putea să-și închipuie cineva, progresul pare să fie trăit de
client încă de la început. Ceea ce îl încurajează pe client să meargă înainte este
faptul că descoperă că o parte din aspectele pe care le-a discutat, o parte din
experiențele negate pe care le-a acceptat nu îi mai provoacă durere sau anxietate.
Conștientizarea că un segment din structura personalității a fost reconstruit și că
noi forme de comportament decurg din el — asta este ceea ce consolidează
încrederea clientului în propria abilitate de a progresa în explorarea de sine.
încă o dată putem să împrumutăm de la domnișoara Har o descriere a
sentimentului lăuntric al unui asemenea proces. In a patra ședință discută despre
schimbarea sentimentelor ei, care s-a produs în primul rând prin intermediul
catharsisului.

Este minunat cât de relaxată pot să devin când vorbesc despre idei la care
nici nu puteam să mă gândesc anul trecut, lucruri care chiar cer să fie spuse,
să scap de ele. Anul trecut mă gândeam ce cale plăcută de scăpare ar fi boala.
Anul ăsta, în reveriile mele, când același lucru se întâmplă, spun „la naiba, nu,
nu asta este ceea ce vreau".

Vorbește, de asemenea, și despre evoluția în comportamentul ei și despre

satisfacția pe care o resimte din această cauză. Ședința pe care o descrie este
situată la mai puțin de o treime din parcursul terapiei și multe aspecte dureroase
sunt încă acolo în fața ei. Cu toate acestea, un progres important este deja trăit,
așa cum explică în prezentarea scrisă după încheierea consilierii.

Amintirea câtorva ședințe este atât de vie, încât m-am gândit la ele deseori,
de la întâlnirea finală a consilierii. N-o să uit niciodată fericirea, exaltarea,
bucuria copleșitoare și mulțumirea de sine totală pe care le-am simțit în timpul
primei părți a celei de-a șaptea ședințe, când tocmai ajunsesem să îmi dovedesc
mie că aș putea să înfrunt și în prezența altcuiva decât a consilierului
sentimentul care fusese cu mine de ani de zile: că toată lumea credea că am
manifestat tendințe homosexuale. Am simțit că a fost prima dovadă a faptului
că aș putea afla ce mă separa de ceea ce oamenii credeau că sunt sau, mai
degrabă, mă separa de ceea ce eu credeam că ei cred că sunt. îmi amintesc cât

CARL R. ROGERS
 de puternic am simțit propria plăcere reflectată în ochii consilierului, la care 85
mă uitam direct pentru prima oară în toate ședințele. Asta în sine a fost ceva
ce îmi doream foarte mult încă de la prima oră. în timpul acestei ședințe,
m-am gândit pentru prima oară la sfârșitul consilierii; înainte de asta n-aș fi
putut să cred că cineva s-ar putea de bunăvoie retrage dintr-o asemenea
situație sigură, satisfăcătoare.

Acest sentiment al progresului și al împlinirii este simțit nu doar în momente

de entuziasm și plăcere, dar chiar și atunci când drumul pare mai întunecat și
confuzia mai mare. Astfel, dna Ett, într-o trăire de disperare cu privire la ea
însăși, formulează astfel:

Mă cufund într-un mormânt. Chiar asta este, puțin câte puțin, mă duc
într-un mormânt. Totul se strânge în jurul meu. (Pauză.) Dacă aș putea doar să
îndepărtez pereții. (Pauză)
Și totuși, de fapt, venirea mea aici m-a ajutat, înțelegi, așa că poate trebuie
să continui să vin aici. Poate că mă va ajuta să ies din el. Nu s-a terminat, acea
diagramă arată cum mă simt. Am clarificat unele lucruri.

Este evident că până și în sentimentul ei de regresie experiența progresului

este cu ea și o susține la suprafață. Asta pare să fie caracteristic celor mai mulți
clienți. Nu de puține ori este adevărat că trăirile cele mai negre și cea mai adâncă
disperare apar mai degrabă cu puțin timp înainte de sfârșitul terapiei. Uitân-
du-ne la asta mai profund, am putea spune că, pentru a înfrunta cele mai ame­
nințătoare atitudini negate, clientul are nevoie să simtă o încredere considerabilă,
care vine din recunoașterea faptului că o problemă după alta a fost rezolvată, că
o experiență după alta a fost asimilată. Totuși, este adevărat și faptul că aceste
negări fundamentale sunt profund tulburătoare când sunt aduse la suprafață în
ora de terapie și că toată încrederea pe care a avut-o în trecut nu poate să
împiedice clientul să se cufunde în disperare pe măsură ce descoperă că mult din
ceea ce este fundamental pentru organizarea sa personală este fals și trebuie
dureros reconstruit. Totuși, contextul în care apare această stare de descurajare
este reprezentat de o serie de experiențe ale progresului lăuntric vital pentru
reorganizare și, oricât de neagră și tragică ar putea părea descoperirea actuală,
cadrul pozitiv în care are loc este, de asemenea, o parte din experiența integrală
a clientului.

Experiența sfârșitului
Cum trăiește clientul sfârșitul terapiei? Ca și în alte aspecte ale terapiei, găsim
9 lucruri comune în felul9 în care clientii simt faza de încheiere
atât unicitate,’ cât si

Terapia centrată pe client ■ Relația terapeutică așa cum este trăită de client
 a ședințelor. într-o ședință care s-a dovedit a fi antepenultima, dna Ett oferă o
descriere a sentimentului nesigur și șovăielnic pe care îl are în legătură cu finalul
terapiei, însoțit totuși de o încredere surprinzătoare, din perspectiva faptului că
dispoziția ei fusese la pământ cu doar câteva zile înainte. O discuție lungă purtată
cu soțul ei, care pentru ea a însemnat o criză în restructurarea comportamentului,
a fost descrisă pe îndelete mai devreme în ședință, dar rezumă un aspect
important al acesteia aici. Fragmentul este luat din partea de încheiere a celei
de-a treisprezecea ședințe.

S: O să-ți spun cum mă simt în legătură cu venirea mea aici. Nu cred că

trebuie să vin de două ori pe săptămână. Aș vrea să vin o dată pe săptămână
pentru moment și să văd și să vorbesc despre problemele mele doar o dată pe
săptămână. Și apoi, dacă totul merge bine cu treaba asta, o dată pe săptămână,
atunci cred că am terminat. Singurul motiv pentru care nu mă opresc acum,
deși simt că în acest moment nu mai am nevoie, este pentru că vreau să mai
simt gustul sfârșitului pentru câteva îmbucături, ca să zicem așa.
C: Vrei să te simți suficient de sigură că ai terminat cu adevărat, înainte să
renunți.
S: Sau dacă asta este una dintre acele săptămâni liniștite, dacă este, de ce
să fie nevoie să încep să vin din nou de două ori pe săptămână, poate de trei
ori, sper să nu.
C: în mare, simți că te apropii de final.
S: Așa cred. Cum poate cineva să hotărască asta?
C: Tot așa cum tu hotărăști.
S: Ah, chiar așa, doar simțind că nu trebuie să mai vii așa de des?
C: Când ești gata să îi pui punct, atunci îi vom pune punct.
S: Aha. Și apoi, fără reîntoarceri?
C: A, ba da, dacă simți că vrei.
S: Și atunci aș avea prioritate la tine, nu-i așa?
C: A, da, da, nu închidem ușa și o încuiem, doar spunem la revedere și,
dacă vrei să iei legătura cu mine din nou, desigur, simte-te liberă să o faci.
S: Adică simt ca și cum tocmai am acoperit aproape fiecare fază a dificultății
mele și, ...cred că cineva ar putea să continue să vorbească, și să vorbească, și
să tot vorbească, în cazul în care nu ar fi avut niciun efect. Ce vreau să spun —
dacă terapia n-ar fi început, și cred că a început — e că m-am echilibrat
oarecum, mi se pare că destul de neașteptat, pentru că săptămâna trecută, de
ce spun asta, marțea trecută când am fost aici mă aflam într-o stare îngrozitoare,
în starea asta îngrozitoare. M-am gândit la suicid, la care nici măcar nu mă mai
gândisem de aproape un an sau cam așa și totuși, marți noapte, poate că este
întunericul dinaintea răsăritului sau ceva de genul ăsta, știi tu, platitudini.
C: Uneori așa este; (S: Așa este?) uneori nu, adică, este interesant...

. ROGERS
 S: Da, dar chiar am atins cel mai scăzut nivel și poate că pare superficial să 87
spun că în trei sau patru zile am revenit și mă simt o persoană cu totul diferită,
dar cred că poate am atins o anumită stare emoțională — m-am pregătit pentru
o revelație emoțională, o revelație subconștientă despre care nu știam, dar care
tocmai ieșea la suprafață ca un clocot.
C: Ducându-te în punctul în care a trebuit să faci ceva în legătură cu toată
problema.
S: Da, am. înțeles situația, că trebuia să o scot afară, și așa am făcut, marți
noapte, și nu a fost ca și cum am stat jos și am spus: „Ei bine, Arnold, hai să
vorbim despre asta, să ne dăm voie să vorbim despre asta..." Nu am făcut așa.
Sentimentul meu de ură față de el era atât de intens, că eram vlăguită deja,
chiar eram atât de vlăguită încât... am spus ceva și nu m-a înțeles. Și apoi nu
l-am înțeles eu pe el și am spus: „Arnold, nu ne mai întâlnim aproape deloc,
nu-i așa, Arnold?" atunci el a spus: „Ei bine, să vorbim", așa că ne-am așezat și
am vorbit. El a luat inițiativa și am început să vorbesc cu el timp de o oră
și jumătate. înainte să deschidem subiectul îl uram, nu puteam să vorbesc:
„Ah, n-o să înțeleagă", „Nu suntem pe aceeași lungime de undă". îmi spuneam
mie însămi: „Hai să ne îndepărtăm unul de celălalt, nu suport să fiu cu tine, mă
iriți..." Apoi, dintr-odată, am spus: „Arnold, știi că mă simt inferioară sexual
ție" și asta a pus capac. Simplul fapt că am putut să îi spun lui asta. Ceea ce
a fost, cred că a fost lucrul esențial, să recunosc toată ideea, nu să mi-o recunosc
mie, pentru că am știut asta tot timpul, dar să o aduc la suprafață în așa fel încât
să i-o recunosc lui, ăsta cred că a fost punctul de cotitură.
C: Să fii în stare să recunoști ceea ce tu considerai că este cea mai profundă
slăbiciune a ta.
S: Da.
C: Chiar asta a deschis calea de comunicare.
S: Acest sentiment de inadecvare sexuală, dar acum că îl cunoaște — nu
mai este important. E ca și cum am purtat un secret cu mine și am vrut pe
cineva cu care să îl împărtășesc, și în special cu Arnold, și până la urmă a aflat
despre el, așa că mă simt mai bine. Deci nu mă simt inadecvată.
C: Ce era mai rău a fost cunoscut și acceptat.

Nu arareori, când terapia se îndreaptă către o încheiere, clientul este înfricoșat

și are o senzație de pierdere și o indisponibilitate temporară de a înfrunta viața
singur, fără susținerea subiacentă a orei terapeutice. Aceasta a fost experiența
domnișoarei Har, care conturează această imagine a plecării ei.

Al douăzeci și treilea interviu, care am sperat să fie ultimul, a fost atât de

trist cum nu-mi amintesc să fi fost altul. Am simțit că îmi doream simpatie,
confort, asigurare — toate lucrurile despre care am ajuns să cred, în urma

Terapia centrată pe client ■ Relația terapeutică așa cum este trăită de client
88 consilierii non-directive, că erau „greșite" — și mi-a fost așa de rușine de mine
însămi, încât am fost sigură că și consilierului trebuie să îi fie. în această
ședință, am uitat complet de progresul care a fost asumat în precedenta. în
locul lui erau îndoială, rușine și o descurajare profundă. Dintre toate ședințele,
asta este singura pe care mi-aș dori cel mai puțin să o retrăiesc.

Atât de întunecată a fost experiența acestei ședințe, încât nu s-a putut convinge
pe sine să încheie terapia în acest punct și a cerut încă o ședință. în această
discuție finală, atitudinea ei a revenit la una de încredere fundamentală în
propriile puteri, deși o oarecare teamă era și ea prezentă. Ceva din substratul
acelei frici este explicat în descrierea sentimentelor ei pe care a scris-o cam zece
săptămâni mai târziu.

Nu am terminat lucrul cu integrarea și restructurarea mea, dar asta este

doar derutant, nu descurajant, acum când înțeleg că este un proces con­
tinuu. Asta este ceva ce nu am știut în timpul ultimelor șase săptămâni ale
consilierii, când mi-a fost teamă să închei ședințele pentru că am crezut că
aș rămâne cu oricare ar fi fost ultimele concluzii despre mine și „cum să știu
că ele erau mai adevărate decât acelea din oricare altă ședință?" Mi-am făcut
mai puține griji în legătură cu asta în timpul săptămânilor trecute, pentru că
am văzut niște schimbări interioare care s-au reflectat în comportamentul
meu. Comportamentul mă face să mă plac pe mine mai mult, așa că este
mai ușor să accept modificările contradictorii ocazionale. Este palpitant,
câteodată supărător, dar profund încurajator să te simți pe tine în acțiune
și aparent știind încotro te îndrepți, deși nu întotdeauna știi conștient unde
este asta.

Prin ochii unui client

Până în acest punct ne-am străduit să generalizăm cumva observațiile făcute,
utilizând reacțiile mai multor clienți, astfel încât să putem constata o parte din
lucrurile comune ale experienței lor. Totuși, probabil că putem învăța cu și mai
multă profunzime, încercând să înțelegem cum a simțit terapia, cum a fost ea
trăită de un singur client.
Clienta care a furnizat conținutul din care o să cităm mai departe este o femeie
între 35 și 40 de ani, căreia o să-i spunem domnișoara Cam, o profesionistă cu o
oarecare pregătire psihologică și care urmase un curs de psihoterapie. Când
a venit pentru terapie, ea se afla temporar în oraș cu o prietenă și intenționa să
plece într-o vacanță în scurt timp. Prima ședință nu a fost stabilită oficial și, prin
urmare, a fost scurtă, nu mai mult de 20 sau 25 de minute. După această primă
ședință, și-a notat reacțiile foarte detaliat și i-a arătat documentul consilierului,

CARLR. ROGERS
înaintea celei de-a doua întâlniri. El a încurajat-o să facă o astfel de relatare după 89
fiecare ședință, pentru a completa înțelegerea noastră despre terapie. A fost
menționat că va fi cu atât mai valoroasă consemnarea, cu cât mai pe deplin onestă
relatarea, fie că erau afirmații pozitive sau negative. Nu a mai existat o altă men­
ționare a documentului în ședințele de consiliere, iar consilierul nu l-a primit
până la încheierea întâlnirilor terapeutice.
Declarația, în mare măsură, nu are nevoie de alte explicații, deși autorul o va
întrerupe din când în când cu comentarii. Fragmentul citat reprezintă o parte
destul de mare — probabil jumătate — din manuscrisul integral. Pare să nu fie
nevoie să descriem conținutul general al ședințelor care nu au fost înregistrate,
în afară de a menționa că, deși consilierea a început în legătură cu o problemă
minoră, a continuat spre adâncimi mai mari și a implicat, după cum a înțeles
consilierul, o restructurare considerabilă a personalității. într-un caz sau două,
este descris materialul ședinței, în așa fel încât comentariile clientei să fie
inteligibile. De-aici înainte, ar fi mai bine să o lăsăm pe domnișoara Cam să vor­
bească în nume propriu.

Scris după prima ședință

Cum e să fii client? La început am fost total bulversată. înainte să începem
știam și am acceptat ideea că va trebui să fac toate astea singură, așa că,
bineînțeles, am sărit peste stadiul în care clientul încearcă să își dea seama ce
naiba se întâmplă aici... Dar una este să accepți ideea și alta să o pui în
practică. într-un fel sau altul, păream să mă aștept ca lucrurile pe care mi le-ai
spus să îmi ofere un indiciu, dar de cele mai multe ori nu s-a întâmplat. Păreai
să o vezi în felul meu de fiecare dată. Acum, asta e minunat, dar, dacă mă
înțelegi atât de bine, ce nevoie mai este de cuvinte? Este aproape un echilibru
static. Am sentimentul că trebuie să fie mișcare, dacă este să ajung undeva —
o mișcare vitală, un flux de comunicare ca un curent electric, nu doar, cred, să
alergi într-o singură direcție. Dar vreau să înaintez cu problema mea, deci
ce pot să fac? Ei bine, dacă privesc mai cu atenție, pot să găsesc ceva care va
înclina balanța — ceva ce nu vei înțelege, ceva despre care vei avea o opinie,
ceva despre care știi mai multe și poți să lămurești, chiar dacă este doar
sesizarea unui sentiment sau a unui înțeles din spatele cuvintelor mele, despre
care am puțină înțelegere conștientă sau deloc. Dar niciunul dintre aceste
lucruri nu s-a întâmplat pentru o vreme și m-am întrebat dacă este posibil
ca tu să vezi mai mult decât cred eu, mai mult decât văd eu însămi?
Ei bine, uitându-mă la reflecția ta asupra câmpului meu perceptual dinspre
propriul meu câmp perceptual, văd o imagine-oglindă, nimic mai mult. Poate
dacă eu aș intra în câmpul tău perceptual și m-aș uita la mine prin ochii tăi,
oare aș vedea ceva mai mult? Pare ca și cum ar putea fi sigur. Imaginea-oglindă

Terapia centrată pe client ■ Relația terapeutică așa cum este trăită de client
90 este atât de credincioasă, oare ar fi sigur să trec dincolo de ea? Poate că este ca
geamul care este oglindă dintr-o parte, dar transparent din partea cealaltă —
și în ambele cazuri vezi același lucru? Până acum, încordarea a crescut con­
siderabil: am venit pentru consiliere, prin urmare, am vrut să mă văd pe mine
mai clar decât o fac acum; și o imagine-oglindă nu este suficientă. într-un fel
sunt deja familiarizată cu aceste reflecții personale continue. Propria mea
oglindire era vălurită și distorsionată, pentru că oglinda în sine era o parte
ciobită a mea; și am făcut un oarecare progres, pentru că oglinda pe care o ții
mă reflectă toată — judecător și acuzat, în același timp. Dar nu am realizat
astfel ceea ce caut. Și mi-a accentuat dorința să mă văd pe mine însămi ca pe
o persoană adevărată, vie, în carne și oase. Am doar un obstacol în cale — s-ar
putea să nu vrei să intru — poate că acolo sunt lucruri de-ale tale împrăștiate,
pe care nu vrei să le văd?
Așa că mă uit la tine pe deplin pentru prima dată. Cu această privire, îți cer
permisiunea să intru și, într-un fel, încerc să îți spun că n-o să cerșesc. N-o să
cer nici măcar să mă uit la tabloul cu mine care atârnă pe peretele tău, dacă vei
binevoi doar să mă lași să intru și să mă uit de la fereastra ta către mine.
Răspunsul tău este cea mai prietenoasă și absolut dezarmantă urare familiară
de bun-venit. Dacă ai fi fost exuberant, aș fi fost atât de jenată și/sau ocupată
să îți răspund la urarea de bun venit, încât aș fi fost prea timidă și prea
înspăimântată să nu te ofensez că sunt mult prea atentă să arunc o privire
impasibilă pe fereastra ta. Pe de altă parte, dacă urarea ta de bun-venit ar fi
fost alta și ai fi spus, de fapt: „Bine, intră și privește pe fereastră, dar vezi să
nu te uiți la nimic altceva", mi-ar fi fost frică să intru, cu siguranță casa ta ar
fi fost plină de lucruri stranii și neprietenoase. Chiar și așa cum este, am fost
prea timidă să arunc mai mult decât cea mai fugară privire pe fereastră: dar,
chiar dacă nu știu ce am văzut, am o puternică impresie că asta a fost prima
mișcare pozitivă din ședință și de o importanță vitală. Ba nu, îmi amintesc ceva
din ce am văzut: am văzut o persoană separată... o persoană pe care ai văzut-o
și ai acceptat-o ca fiind o parte distinctă de tine, cu o organizare proprie și cu
o lege a dezvoltării caracteristică acelei organizări. Despre trăsăturile specifice
totuși nu am văzut nimic.
Diferite elemente ale acestei declarații par tipice multor clienți. Descoperirea
faptului că trăirea responsabilității pentru propria persoană este foarte diferită
de ideea de responsabilitate este unul dintre acestea. Uimirea și frustrarea unui
dialog „într-o singură direcție" este un altul. Faptul că duce la expunerea unui
conținut mai bogat din „dulap" este încă un altul. Sentimentul că simpla imagi­
ne-oglindă reflectată de consilier nu este suficientă pentru mișcarea terapeutică
merită o apreciere atentă. Descrierea fascinantă a descoperirii că este văzută ca o
persoană separată de către consilier poate să fie o experiență unică sau poate să
fie mai generală. Ne întoarcem din nou la relatarea domnișoarei Cam.

CARLR. ROGERS
 Cu asta am prins mai multă speranță și, prin urmare, a devenit mai presant 91
să ajung la rădăcina problemei. Apoi ai făcut reflectarea care a aprins
scânteia... și nu este ciudat că nu îmi pot aminti cuvintele exacte?1 Dacă îmi
amintesc corect, au fost și alte răspunsuri care au spus cam același lucru: este
ca și cum o încărcătură s-a acumulat treptat în încercările mele zadarnice de a
stabili un flux emoțional și, până la urmă, a dobândit destulă forță pentru
a sări hăul.
Aici, un alt lucru interesant s-a întâmplat. într-un fel sau altul, mi-ai
reflectat nu numai sentimentul de a fi atins ceva semnificativ, dar și plăcerea
mea legată de această întâmplare: satisfacția mea, nu satisfacția ta în a fi realizat
ceva cu acest caz, până la urmă. Cred că, dacă ar fi fost vreun element pe care
să-l fi interpretat ca felicitare de sine în răspunsul tău, m-ar fi încetinit
considerabil. Pe de altă parte, dacă n-ai fi reușit să oglindești câtuși de puțin din
acea plăcere, ceva întru totul vital ar fi lipsit.
La scurt timp după asta, ședința s-a terminat, fără să mă fi dus mai departe
către soluția problemei mele, așa cum înțelegeam în acel moment. Dar am
rămas cu un puternic sentiment că asta n-o să se rezolve la nivelul problemei.
Chiar dacă am ajuns la o explicație inadecvată despre cauza angajării mele în
acest comportament particular, explicația în sine nu avea nicio valoare
terapeutică. Ar fi trebuit să fac ceva înainte să mă folosesc de vreo explicație și
până atunci explicația n-ar mai fi contat oricum.

Observați, în al doilea paragraf de mai sus, că sentimentele ei încep să devină

primordiale pentru întreaga experiență și asta pare deja atât de firesc, încât
o intruziune a oricărei atitudini sau sentiment care aparține consilierului ar
însemna să vătămeze relația. Mai departe, comentează despre o altă reacție la
această primă ședință.

[Am descoperit că] încercarea de a mă exprima pe mine s-a lovit de difi­

cultăți gramaticale nemaipomenite. Am fost nemulțumită de exprimare, știam
că nu am exprimat ceea ce am vrut să spun, dar a fost tot ce am putut să fac în
acel moment. Acest „tot ce am putut să fac în acel moment" arăta probabil că
a fost tot ce am putut să înfrunt în acel moment. Dar, dacă cineva m-ar fi
confruntat pe neașteptate cu semnificația din spatele exprimării mele, aș fi fost
totalmente exasperată. Ce crede că sunt, oricum? Crede că sunt atât de proastă,
încât nu pot să văd asta? Pur și simplu nu mă înțelege, iată de ce, și o să-i arăt

1 Răspunsul la care se referă ca la cel care a aprins scânteia a fost, din punctul de vedere al
consilierului, pur și simplu o reflectare bună a atitudinii pe care tocmai o exprimase. Ceva
despre modul în care a rostit-o sau poate doar obiectivarea sentimentului a lovit-o cu o
oarecare forță. A răspuns cu niște cuvinte cam ca acestea: „Hm, asta a atins ceva. Va trebui
să mă gândesc încă o dată. Cred că duce undeva".

Terapia centrată pe client ■ Relația terapeutică așa cum este trăită de client
 eu lui cât de prost este el. Sau poate că nu folosește la nimic și aș putea la fel
de bine să șterg cu buretele. Pe de altă parte, răspunsul tău a stârnit un răspuns
de genul „sigur, așa este până acum, dar sunt multe alte chestii aici despre care
nu ți-am spus încă și mi-ar plăcea să o fac".

Aici, s-ar părea că se află o excelentă afirmație a faptului că reflectarea

atitudinilor de către consilier nu numai că este trăită ca neamenințătoare, dar
prin însăși obiectivarea esenței a ceea ce a fost exprimat tinde să atragă atenția
clientului cu privire la numeroasele lucruri care nu au fost spuse.

Au fost câteva urmări interesante ale acestei experiențe. Mai întâi, tocmai
s-a ivit o problemă adevărată. După-amiaza trecută am primit o ofertă pentru
un post la Universitatea X; trebuia să iau o decizie în 24 de ore și m-am simțit
total depășită de situație. Era o ofertă foarte atractivă și postul mă tenta din
toate punctele de vedere. Dar mai este și celălalt plan al meu... munca de
pionierat, nesigură, cu prea puține satisfacții personale evidente, ceva despre
care ceilalți oameni or să creadă că este un fleac până când va avea succes,
dacă va avea vreodată. Am avut o noapte jalnică, n-am putut să dorm și am
venit la ședință obosită și tot indecisă. Atât din punctul de vedere al satisfacției
profesionale imediate, cât și din punctul de vedere al „succesului", întrevederea
de la Universitatea X era răspunsul. Dar nu este chiar așa de simplu, pentru
că nu confortul este singurul criteriu — este chestiunea subtilă a creșterii și a
asumării unor rezultate sociale fructuoase. Ei bine, cred că nu este întâmplător
că după ședința noastră am realizat subit că nu trebuia să îmi fac griji legate
de standardele social acceptate ale succesului — este un standard care are prea
puțină însemnătate pentru mine. Dar rămânea încă întrebarea dacă aș putea
să „cresc" într-un loc de muncă la fel de mult ca în celălalt. Dar cum aș putea
hotărî asta? Răspunsul se află încă în perspectivă și cu mult dincolo de posi­
bilitatea mea de a-1 atinge. Eram disperată. Atunci m-am gândit, ei bine, de ce
trebuie să decid între aceste două ocupații? De ce să nu decid pur și simplu
dacă îl accept sau nu pe acesta? Și atunci a devenit limpede că singura obiecție
pentru acest post era aceea că n-aș fi putut să îmi iau vacanța de care aveam
atâta nevoie și aș fi început să mă simt obosită și precipitată și nepregătită. Dar
nimeni nu refuză locuri de muncă bune doar pentru că vrea o vacanță. Și de
ce nu? Pentru că toată lumea trebuie să lucreze ca să mănânce. Dar eu nu
trebuie să lucrez ca să mănânc, ce are asta de-a face cu mine? Ei bine, oamenii
care chiar n-au încotro s-au folosit de asta de atâtea ori împotriva mea, încât
simt că ar trebui să mă comport ca și cum aș fi unul dintre ei. He, he, s-a făcut
lumină și am refuzat oferta. După asta, am fost capabilă să am în vedere faptul
că există o probabilitate destul de mare ca oferta să fie reiterată la anul și că
încă alte două posturi excelente sunt ținute vacante pentru mine, dacă postul
 la care aspir nu va mai fi disponibil. Deci nu este nicio bază reală pentru o 93
senzație de tensiune sau precipitare. Am înțeles, de asemenea, că sentimentul
de a fi obligată să aleg între două posturi a apărut tot din ideea că trebuia să
mă comport ca și cum trebuia să lucrez ca să mănânc. Și acum am cel mai
plăcut sentiment, că multe alte decizii importante, nu doar din această zonă,
vor fi incomparabil mai ușoare pentru mine și o grămadă de alte probleme și
șarade psihologice se vor dizolva într-o sinteză mai mare. Aceasta este o
terapie pervazivă, ceva care îți intră în fluxul sangvin, nu doar o cataplasmă
cu aplicație locală.

Este de un oarecare interes că problema deciziei între aceste două chestiuni

nu a apărut deloc în prima ședință, clienta nesimțindu-se poate îndeajuns de în
siguranță ca să discute aspecte importante, și durata ședinței fiind prea scurtă.
Aceasta pare să fie o descriere bună a felului în care terapia este un factor
declanșator între ședințe. Clienta descoperă că este mai sigur să privească
experiența așa cum este și descoperă că asta este cel mai satisfăcător. Acest tip
de manifestare pare să-i aducă clientului convingerea interioară, deseori ne­
verbalizată, că ceva se întâmplă în structura și în funcționarea sa psihologică și
asta face ca suportarea durerii să merite toată osteneala.

O altă urmare a ședinței noastre este suferința psihică îngrozitoare — ceva

cu care am devenit familiară la confesional. întotdeauna precede un pas
adevărat înainte și nu poate fi ignorat... Și acum sunt visele. Mai întâi, unul
îngrozitor, în care dinamicile „problemei" mele au fost formulate, dar care, din
fericire, conținea și asigurarea că vechea motivație se stinge. Apoi unul mai
plăcut, care părea să spună că motivul nou, liber și vital îl ține în frâu pe
cel vechi.

Scris după a doua ședință

Materialul este intitulat, semnificativ, „Trei ore postoperatorii".

Sunt atât de nefericită și descurajată, încât de-abia pot să mă adun să scriu

asta. La ce bun totul? O mare, o revărsare de emoții haotice care se înalță de
undeva din lăuntrul meu cel mai profund și stă să mă copleșească. Sunt
emoții? Sau sunt mii de senzații contradictorii? Toate senzațiile care se trezesc
din toate întâmplările disparate ale vieții mele atât exterioare, cât și interioare
și care, în condiții obișnuite, sunt organizate în configurații de emoții și
gânduri? Este posibil ca atunci când scoți o cărămidă mică întreaga structură
să se prăbușească într-o grămadă amorfă de cărămizi și să trebuiască să fie

Terapia centrată pe client ■ Relația terapeutică așa cum este trăită de client
94 reconstruită într-o nouă formă? Poți în acest moment să alegi stilul arhitec­
tural — mai bun sau mai rău, exact așa cum preferi?

Unul dintre lucrurile importante pe care terapeutul trebuie să învețe să îl

accepte este că va fi dificil, adeseori imposibil și categoric ineficient pentru terapie
să încerce să facă predicții cu privire la efectul pe care îl va avea o ședință. Din
perspectiva consilierului, ședința care a evocat această disperare a fost o ședință
în care progresul a fost clar perceptibil. Clienta începuse să pătrundă în
problemele pe care le resimțea profund și să se gândească la atitudinile ei față de
ea însăși. Că va prilejui o asemenea senzație catastrofică de descurajare fără
îndoială nu a fost anticipat de consilier și nici nu ar fi avut consilierul cum să știe
asta din atitudinea ei în următoarea ședință.
Sigur că nu toți clienții trăiesc această senzație a structurii care se desface în
bucăți și o alta a nevoii ca o construcție nouă să o înlocuiască. Ideea că trăgând
„o cărămidă mică" poate să îi provoace colapsul este fără îndoială semnificativă
pentru faptul că Șinele a fost structurat pe un fundament nerealist. Dar o să avem
în vedere această problemă când vom discuta despre o teorie a personalității care
corespunde fenomenelor terapeutice.
Domnișoara Cam continuă să vorbească despre sentimentele ei printr-o
analogie complicată cu un lac profund agitat. încheie:

Faptul că terapeutul are suficientă încredere să accepte experiențele

„periculoase" ale clientului, calm și curajos — așa cum reiese din abilitatea lui
de a le reformula —, îi sporește clientului credința în rezultat, credință necesară
pentru a susține o restructurare drastică?

Aici se pare că găsim o bază pentru ideea exprimată într-un capitol anterior,
conform căreia clientul află că este posibil să accepte noile atitudini față de sine
în special pentru că descoperă că terapeutul acceptă aceste atitudini. Este aceasta
simplă imitație? Pare că se aseamănă prea puțin cu ea.
„Șaizeci de ore mai târziu" este titlul pe care Domnișoara Cam îl dă urmă­
torului paragraf despre reacțiile ei:

A durat patru ore să scriu această pagină și jumătate — patru ore de cufun­
dare — nu, nu este cufundare, este mai mult expansiune, ca și cum legăturile
s-ar fi slăbit și un model omogen s-ar fi făcut mai mare, și mai mare, până când
ai putea să vezi că ceea ce păreau a fi linii continue erau, de fapt, rânduri de
puncte separate și, pe măsură ce modelul se împrăștia, punctele se îndepărtau
din ce în ce mai mult, până când în final conexiunile deveneau atât de fragile,
încât plesneau, iar figura se prăbușea într-un talmeș-balmeș de bucățele și
fragmente fără legătură între ele. Este, într-un fel, o senzație profundă de

CARLR. ROGERS
 ușurare să lași să se ducă, să destinzi efortul de a ține acea multiplicitate 95
copleșitoare de fragmente într-o oarecare ordine și unitate aparentă. Este
îngrozitor de dureros, o confuzie așa de cumplită, o așa de literalmente
cutremurătoare, amețitoare cantitate de impresii — este fără speranță, este
omenește imposibil să faci vreodată inteligibil și ordonat un asemenea haos:
cât de minunat ar fi să renunți la ultimul firicel de conștiință de sine — per­
cepția mea asupra acestei confuzii ca fiind confuzie — să mă pierd pe mine în
ea, să devin încă o altă fărâmă a ei, una cu ea, să mă cufund mai adânc și mai
adânc în pacea și uitarea odihnitoare a necunoașterii. Și totuși, ce ciudat că
m-aș gândi să îmi găsesc liniștea cedând în fața a ceea ce pare haos și dezor­
dine. Ce ciudat că, atunci când îmi imaginez acea uitare, am o conștiință a păcii
și a ordinii, a mișcării ușoare și fără efort prin toată acea învălmășeală de
lucruri care par atât de haotice și amenințătoare când sunt privite din afară.
Este o profundă bucurie și fericire aici, o apartenență reală, o funcționare
perfectă în care sunt tot timpul înflăcărată, activă, dar stabilă, deși cufundată
într-un mediu activ și schimbător — un mediu compus dintr-o diversitate
infinită de lucruri îmbinate armonios. Au individualitate și formă, cu toate
astea nu sunt rigide. Sunt pline de lumină și culoare, dar nu transparente;
materiale, totuși nu solide. Forma se mișcă și se schimbă, și este plină de viață.
Nu este ca un caleidoscop, nu este plină de bucățele și fragmente ținute laolaltă
de structuri geometrice rigide și nici nu se transformă prin acea prăbușire
abruptă și reorganizare. Nu este nimic din acea rigiditate lipsită de viață —
mai degrabă toate părțile sunt vii, curgând ușor către noi legături dinamice și
armonioase. De ce nu, poate că am înțeles greșit. Forma nu se schimbă, poate
că părțile sunt toate atât de vii, legăturile atât de vitale, încât nu o pot asocia
cu statismul și invariabilul, așa că, bineînțeles, am crezut că se schimbă. Dar
sunt eu cea care se mișcă, cea care plutește în și împrejurul acestei infinite
diversități, privind-o din unghiuri noi, descoperind mai mult și mai mult
despre ea. Nu este forma cea care se schimbă, ci poziția din care o văd. „Eu"
sunt distinctă de acest mediu, cu toate acestea îl conțin: este experiența mea,
este a mea, este parte din mine, dar nu este „eu." Sunt separată de ea, cu toate
astea sunt intim legată de ea, printr-o legătură de cunoaștere și iubire. Sunt
deschisă către ea, o cuprind, deși uneori pare că ea mă cuprinde pe mine.
Oricum ar fi, o iubesc și este cu mult mai pe deplin conștientă decât tipul de
autoobservație în care stai în afara ta și îți pui etichete. Dar acum am ținut de
ea cât de mult am putut — încă puțin și o voi distorsiona.

Aici se află un conținut care suportă să fie citit și recitit. Experiența în care
domnișoara Cam are o viziune fugară este, poate, experiența unei adaptări
interioare autentice, în care Șinele nu se străduiește să distorsioneze experiența,
ci să o accepte, să se miște odată cu experiența fundamentală mai degrabă decât

Terapia centrată pe client ■ Relația terapeutică așa cum este trăită de client
96 împotriva ei și, prin abandonarea „controlului", câștigă controlul. Este oarecum
uimitor că experiența descrisă aici urmează unei a doua ședințe.
Noțiunile teoretice prin care o să încercăm mai târziu să descriem experiența
se referă la conceptul organizat al Sinelui și al Sinelui-în-relație, care este con­
gruent cu experiența senzorială și viscerală a organismului. S-ar părea că proza
însuflețită a domnișoarei Cam este o încercare de a formula ceea ce o asemenea
frază impersonală și tehnică semnifică. Atunci când Șinele „deține" experiența,
o asimilează, dar nu are nevoie să o nege sau să o distorsioneze, atunci apare în
mod firesc un sentiment de libertate și unitate legat de experiență. Nu mai este
nicio nevoie pentru defensivitate, iar domnișoara Cam face să fie limpede acest
lucru, în următoarea ei relatare.

Știi, pare ca și cum toată energia consumată să țină structura arbitrară

laolaltă a fost chiar inutilă — o pierdere. Crezi că trebuie să configurezi chiar
tu structura, dar sunt atât de multe fragmente și este atât de greu să vezi unde
se potrivesc. Câteodată, le pui în locul necuvenit și, cu cât mai multe fragmente
nepotrivite, cu atât este mai mare efortul de a le ține la un loc, încât la urmă
ești atât de obosit, că până și acea confuzie îngrozitoare este mai bună decât să
le mai ții împreună. Atunci descoperi că, lăsate în pace, fragmentele învălmășite
cad la locul lor destul de natural și o structură vie se ivește fără niciun fel de
efort din partea ta. Treaba ta este doar să o descoperi și, în timp ce faci asta, te
vei găsi pe tine și îți vei găsi locul. Se pare că întreaga viață este destul de
non-directivă, nu-i așa? Trebuie să lași chiar propria experiență să îți spună
care este înțelesul ei: în minutul în care tu îi spui ei ce înseamnă, obții același
antagonism pe care l-ai obține de la un client și ești în război cu tine însuți.

„Trebuie să lași propria experiență să îți spună care este înțelesul ei" — când
această afirmație va fi profund înțeleasă, vom ști, în aprecierea autorului, multe
din ceea ce ne dorim să știm cu privire la terapie. Care este alternativa obișnuită?
Este să încercăm să distorsionăm multe fațete ale experienței astfel încât să se
potrivească exact cu conceptele pe care deja le-am structurat. îmi iubesc copilul,
și acest sentiment clocotitor de iritare și neplăcere este o aberație temporară sau
apare pentru că sunt obosit. îmi urăsc părinții, prin urmare, acest sentiment de
căldură și afecțiune este ceva a cărui existență nu îndrăznesc să o admit. Nu simt
niciun fel de dorințe sexuale imorale, și, prin urmare, acest sentiment crescând
către un obiect sexual interzis nu a fost niciodată trăit. Nu mă tem de nimic, așa
că această anxietate paralizantă, această spaimă de un ceva fără nume, fără formă,
această bătaie a inimii mele este un accident, nu înseamnă nimic, va fi numaidecât
uitată. Nu am făcut nimic rău, deci acuzațiile care îmi vin în minte trebuie să fi
venit de la alții, nu de la mine. Este acesta felul în care noi încercăm să deformăm
senzațiile văzului, ale auzului, ale tensiunii musculare, ale bătăilor inimii, ale

CARL R. ROGERS
constricțiilor gastrice să fie în concordanță cu parțial adevăratele și parțial falsele 97
conceptualizări pe care deja le-am construit în conștiința noastră. Am putea lăsa
doar experiența să ne spună care este înțelesul ei propriu? Am putea să
recunoaștem ura ca ură, dragostea ca dragoste, teama ca teamă și să asimilăm
aceste înțelesuri fundamentale în propria structură a Sinelui? Pentru că atunci
n-ar mai rămâne nimic din această tensiune interioară care este atât de obișnuită
pentru noi toți. Asta este ceea ce domnișoara Cam pare să sugereze. Dacă ne
întrebăm, așa cum unii o fac, dacă abandonarea acestui control artificial și
încordat n-o să ducă la o dezorganizare totală, poate că următorul paragraf al
domnișoarei Cam ne oferă un răspuns parțial.

Când am părăsit prima ieșire, eram într-o stare deplorabilă. Mi-am dorit să
renunț și să devin una cu nefericirea mea. Am renunțat să mai scriu, doar
pentru că aveam o întâlnire și a trebui să mă adun pentru ea. La început a fost
dificil — eram amorțită și epuizată. Dar treptat, pe măsură ce m-am concentrat
pe lucrul care trebuia făcut, un fel de structură de urgență s-a dezvoltat și
confuzia s-a retras. Asta a fost destul de eficient încât să mă poarte ușor și cu
voioșie prin două zile foarte aglomerate, deși într-un colț al minții mele era
gândul că trebuie să mă întorc la asta cât de curând se poate. Și acum,
privind-o retrospectiv, trebuie să fi fost mai mult decât o structură de urgență.
Este un oarecare element nou în ea, ceva relativ stabil, pentru că a durat tot
timpul ăsta și încă mai durează, fără niciun efort. Dar este nouă pentru mine
și subtil diferită. Oricare ar fi înțelesul acestui nonsens semimistic pe care îl
scriu, chiar descrie o experiență reală, reprezintă o eliberare adevărată de un
fel de tensiune necunoscută. Dar o înfățișează într-o formă exagerată, cred —
mai mult ca pe o viziune a perfecțiunii decât ca pe o stare psihologică perma­
nentă. Și totuși, a existat sentimentul acela că descriam un fapt, așa că poate ar
fi mai aproape de adevăr să spun că o restructurare a personalității ar putea,
pentru moment, să fie destul de statică. Dar, de vreme ce simt atât de obișnuită
să îmi controlez experiența și de vreme ce fiecare secundă adaugă noi
informații ale experienței, acea configurație sau organizare perfectă este destul
de probabil că va fi denaturată în scurt timp. Simt deja, deși doar printr-o
opoziție abia perceptibilă, dezordinea subtilă și disconfortul, o premoniție a
reîntoarcerii la confuzie și durere. Se poate ca în terapie, ca și în viață, procesul
să fie unul al întoarcerii, din nou și din nou, prin confuzie, la o perfecțiune
temporară a organizării; aceste momente apar din ce în ce mai des și durează
din ce în ce mai mult de fiecare dată, până când, în sfârșit, acea capacitate de
asimilare facilă este ferm stabilită, sau cel puțin suficientă pentru scopuri
obișnuite! De fiecare dată când te confrunți cu un fapt înspăimântător, dezor­
ganizator, aceasta duce nu la distrugere, ci la o nouă bucurie și la ușurința de
a trăi și astfel încrederea se construiește. Și perioadele de dezorganizare devin

Terapia centrată pe client ■ Relația terapeutică așa cum este trăită de client
98 mai puține, pentru că accepți experiența așa cum vine și așa cum este, fără să
simți nevoia să o învălui într-o formă întâmplătoare de apărare; și, pentru că
o percepi cu claritate, informațiilor li se va permite să își găsească locul lor
firesc și vei acumula mai greu materie străină, agasantă, și mai greu vei în­
ghesui lucruri în locuri în care nu au ce căuta, dereglând structura care func­
ționează lin și creând fricțiuni și tensiune.

Faptul uimitor legat de aceste fragmente este că au fost scrise după a doua
ședință și totuși par să descrie o senzație foarte intimă a ceea ce a fost obținut în
terapie. Autorul a cunoscut și alți clienți care par să fi trăit esența terapiei în una,
două sau trei ședințe, deși restructurarea totală este departe de a fi dobândită.
Dacă această înțelegere profundă (insight) este câtuși de puțin comună, putem
explica de ce clientul continuă să se întoarcă, în ciuda suferinței pe care și-o
cauzează.

Cum a apărut această restructurare nu prea știu. S-a întâmplat totuși

o succesiune de evenimente care ar putea conține un indiciu. Mai întâi,
confuzia îngrozitoare și dezorganizarea. Apoi, nevoia de a-mi vedea de
treburile mele. Când cea din urmă a apărut, pur și simplu am lăsat confuzia
acolo unde se afla. Era prea mult pentru mine, chiar fără speranță să mă
gândesc să fac ceva ca să restabilesc ordinea. Așa că pur și simpu am aban­
donat-o și mi-am concentrat atenția pe ceea ce trebuia făcut. Și, parcă atunci
când am întors spatele acelei confuzii, s-a organizat de la sine în mod firesc și
mult mai bine decât aș fi făcut-o eu cu bună știință. De fapt, se pare că ar trebui
să fiu recunoscătoare pentru nevoia care mi-a solicitat atenția. Altfel aș fi
încercat, probabil, să împing și să înghesui dezordinea în vreun fel de formă
și aș fi făcut o treabă de mântuială, fără îndoială. Cei mai mulți oameni care
merg la terapie trebuie să se supună rutinei de zi cu zi atunci când părăsesc
ședința terapeutică. Și poate că alternarea concentrării este o parte vitală a
procesului terapeutic. Atâta ne place să gândim, încât toate lucrurile importante
se petrec sub ochii noștri vigilenți!

Ne este oarecum evocată aici afirmația lui Angyal că Șinele conștient adesea
„tinde să preia guvernarea întregii personalități, o sarcină pentru care nu este
pregătit" (9, p. 118). Cel puțin, s-ar părea că organizarea personalității este ca o
lovitură bună la golf, nu întotdeauna cel mai bine obținută prin concentrarea
conștientă asupra ei.

în ultimele două zile, mintea mea s-a întors din nou și din nou la ședința
noastră și gânduri și intuiții ciudate au năvălit în conștiință. Uneori au fost
destul de clare și au rămas așa destul de mult încât să mă gândesc la ele și

CARL R. ROGERS

i
 să le urmăresc o vreme. Dar apoi dispar destul de subit și nici măcar nu îmi 99
amintesc ce au fost. Persistă cel mai mult când mă aflu în baie și mă întreb
dacă asta este pentru că nu am în preajmă hârtie și stilou și așa sunt în
siguranță, la adăpost de a fi prinse și obiectivate? Știu că dispar ca prin magie
când mă gândesc să le scriu. în special o intuiție iese la suprafață iar și iar, dar
nu pot nici în ruptul capului să îmi dau seama ce este, știu doar că este ceva
ce mi-am dorit întotdeauna să aduc în discuție la următoarea noastră ședință.

Atât în timpul, cât și în afara ședinței, mulți clienți au experiențe comparabile

cu aceasta. Dovada eficacității organizării noastre integrale, fiziologice și psiho­
logice, dacă este nevoie de vreuna, rezidă în eficiența cu care ne protejăm de a fi
nevoie să recunoaștem atitudini sau experiențe care au fost negate conștiinței
pentru că simt amenințătoare pentru Sine. O clientă a cărei viață a fost ridicată
pe fundamentul negării unei proporții considerabile din experiența ei actuală
a arătat într-un mod uimitor zbuciumul psihic care poate să existe. Recunoștea
în interiorul său o fațetă semnificativă a experienței cu care nu s-a confruntat,
începea să o verbalizeze în ședință. Uita complet, în mijlocul unei propoziții, ceea
ce tocmai era pe cale să spună. Stătea și se lupta cu ea însăși până când conținutul
devenea din nou conștient sau, dacă era necesar, începea să vorbească despre
vreun subiect înrudit, până când putea să o surprindă din nou și cu fermitate să
întâlnească și să asimileze experiența pe care atât de evident voia să o accepte și
atât de evident voia să o nege.1
Domnișoara Cam a povestit și mai departe experiența celui de-al doilea interviu.

începând de la sfârșit, continuând cu mijlocul, am ajuns în cele din urmă

la început — la începutul ședinței în sine.
Am avut destul de mult trac atunci când am ajuns la ședință — în parte
frică, în parte speranță, în parte stânjeneală. Teamă că nimic nu se va întâmpla,
că nu îmi voi găsi niciodată calea de ieșire spre acea lume minunată a libertății
întrezărită pentru un moment efemer la ședința noastră anterioară; speranța
că o voi găsi sau mai degrabă că tu o vei găsi pentru mine, că tu ai cheia cu
care vei descuia poarta închisorii. Stânjeneala se datorează faptului că mi-aș
dori să gândești frumos despre mine și iată-mă aici, arătându-ți toată nebunia
și inadecvarea mea, fără nicio oportunitate să îmi demonstrez competența sau
controlul... După ce nervozitatea inițială s-a diminuat, am tot căutat o repetare
a acelei experiențe din prima ședință — sentimentul că ceva a făcut un declic,
că acolo a existat o unitate reală a percepției. Așa că am venit cu tot felul de
istorii personale în speranța că voi provoca acel răspuns. Și e amuzant, nu-i

1 Comparați, de asemenea, și experiența domnișoarei Har, citată mai devreme, pagina 80, de
a adormi mai degrabă decât să audă înregistrarea propriei voci exprimând afecțiune pentru
tatăl său.

Terapia centrată pe client ■ Relația terapeutică așa cum este trăită de client
100 așa? Din câte îmi amintesc, relatările mele au fost în mare parte destul de
diacronice și de obiective, evocând prea puțin din reacția mea emoțională. Dar
am avut reacții emoționale puternice, eram perfect conștientă de ele și mi le
amintesc, dar întotdeauna m-am gândit la ele ca la un accident, pur și simplu
ceva cu care trebuie să te descurci, printre alte lucruri — și când vorbesc
despre evenimentele trecute, felul în care am simțit despre ele pare irelevant
în comparație cu evenimentele în sine. Nu cred că îmi place să nu am niciunul
dintre acele sentimente. Este aproape ca și cum o parte a experienței mele ar
fi inaccesibilă pentru mine. Este o tâlhărie, într-un fel, mă face să mă simt mai
puțin decât eu însămi, retezată.
Ei bine, oricum, cu toate că am limpezit aceste lucruri, nu s-a întâmplat
nimic — cel puțin nimic din ce am sperat eu. Sigur, ai prins sensul a ceea ce
am spus, imaginea oglindă a fost la fel de fidelă ca și înainte, dar și-a pierdut
din prospețime, era temă și fără viață comparativ cu priveliștea de la fereastra
ta. Pe măsură ce timpul s-a scurs, am devenit nespus de descurajată, dezamă­
gită, aproape disperată. Voiam o repetare a acelei experiențe atât de mult, și
când nu a venit, a părut că accentul trece de la dorința de eliberare către o
năzuință de a fi în contact cu tine, orice fel de contact. M-am uitat la tine
ocazional, sperând că ceea ce nu s-a întâmplat prin cuvinte s-ar putea
întâmpla printr-o privire și, nereușind asta, m-am uitat pur și simplu la tine
în speranța unei reasigurări. Ai fi putut și tu să mă privești ca și cum m-ai fi
plăcut sau ai fi simpatizat cu mine sau ceva. Dar nici asta nu s-a întâmplat,
deși te uitai la mine perfect calm și prietenos, și deschis și într-un fel gata
pregătit. Pregătit pentru ce? Să accepți tot ce am spus? Să te uiți la tot fără să
stabilești niciun fel de limite, dar fără să te lași prins în noduri emoțio­
nale? Dacă te poți uita la toate posibilitățile oribile ale vieții cu o privire atât
de clară, poate că și eu pot? Nu este ca și cum experiența mea este atât de
îndepărtată de a ta, încât să nu te afecteze deloc. Nu poate să fie atât
de îndepărtată pentru că pare că o înțelegi atât de bine. Și ești și tu om, mi s-a
întâmplat mie, i s-ar putea întâmpla oricui, inclusiv ție. Suntem cu toții
conștienți de asta, cred, și din această cauză refuzăm atât de des să acceptăm
experiența altor oameni, pentru că, atunci când facem asta, ne confruntăm cu
posibilitatea că ni s-ar putea întâmpla și nouă. Dar, prin înțelegerea și accep­
tarea ta, pari să accepți posibilitatea că ți s-ar putea întâmpla și ție, și tot în­
frunți perspectiva cu un calm imperturbabil. Asta oferă perspective interesante
pentru mine, dar acum sunt îngrozitor de dezamăgită și vreau o asigurare
imediată. Mi-ar plăcea să te ating, să îmi pun capul pe umărul tău și să plâng.
Poate că m-ai îmbrățișa, m-ai atinge pe umăr și mi-ai spune „gata, gata, totul
este bine, nu plânge"; și m-aș simți alinată și ușurată și m-aș putea opri pur și
simplu să mă mai lupt cu toate lucrurile astea. M-aș simți atât de confortabil,
dar în același timp am sentimentul că ar strica ceva. Ar face viața ușoară și

CARL R. ROGERS
 dulceagă, dar aș pierde ceva — ce, nu știu —, ceva atât de prețios, atât de 101
personal, încât voi fi întotdeauna bântuită după aceea de un sentiment subtil
de pierdere și eșec. Dacă nu știam deja, dacă nu acceptasem măcar parțial
faptul că nu o să-mi dai nimic din toate lucrurile astea călduțe, aș fi putut să
lupt pentru ele sau să mă ocup să mi le asigur, mai degrabă decât să mă ocup
de soluționarea problemelor, care pare lipsită de speranță. Și, dacă n-aș fi avut
cunoștință de subterfugiile tale (!!), faptul care m-ar fi susținut ar fi fost
presupoziția ta nerostită despre ceva mai bun. Ba nu — asta este adevărat
într-un fel, dar am înțeles-o în întregime greșit. N-am atins acea experiență a
libertății după care tânjesc prin mângâiere, fie ea reală sau simbolizată și nici
experiența trecută nu a dat naștere acelor exprimări obișnuite ale simpatiei.
Simpatia ar fi putut fi odihnitoare și mi-ar fi permis să revin la acțiune cu
vitalitate regenerată, dar nu mi-a fost niciodată de ajutor direct în rezolvarea
problemelor mele. Pentru o vreme, a creat iluzia că mediul, alți oameni se vor
schimba, așa că n-o să fie nevoie ca eu să fac nimic. Dar acea iluzie dispare cu
repeziciune când intru din nou în acțiune. Pe termen lung, simpatia chiar nu
a funcționat și am fost nevoită să conchid că ar fi trebuit să fac ceva în așa fel
încât acțiunea să nu fie atât de dificilă.
Când am venit la tine, aveam două lucruri în minte: (1) Am sperat că voi
putea să mă comport liber, dar nu aveam prea multă experiență în sensul
acesta, așa că nu am fost sigură că pot. (2) Simpatia mi-a oferit o oarecare
consolare în trecut, sunt sigură de asta, și în cel mai rău caz pot să apelez la ea.
încă mai am o slabă speranță că tu vei face ceva în așa fel încât acțiunea să
devină ușoară pentru mine și asta mă predispune în continuare la pasivitate.
De vreme ce această problemă nu se rezolvă ușor de la sine, îndoiala mea
despre propria capacitate este foarte accentuată și, dacă ar fi să îmi oferi
simpatie în acest moment, mi-ai confirma cea mai rea suspiciune...
Dar tu nu îmi confirmi îndoielile; tu îmi susții speranța. Nu sunt recunos­
cătoare pentru asta, nu e o trăire ieșită din comun, dar într-un fel neclar îmi
permite să merg mai departe pe cont propriu. Dar mă agăț încă de posibilitatea
interesantă de a avea mai mult contact personal cu tine — nu sunt încă
suficient de sigură de mine și ăsta este asul meu din mânecă. Știu destule
despre terapie încât să înțeleg cât de departe voi ajunge cu asta, dar chiar și
așa nu îmi pot scoate ideea din cap. Este plăcut să mă simt liberă să mă
exprim pe mine însămi, este interesant să descopăr că este mai mult de
exprimat decât am anticipat și truda de a depăși obstacolele aduce o satisfacție
nedeslușită; continuă să pară că este o atmosferă sigură și plăcută în care să
faci acele lucruri, dar, în cazul în care vreodată vei retrage sau diminua acea
atmosferă, o să mă agăț de alte posibilități. La nevoie, asta poate să foloseas­
că scopului dublu de a-mi apăra slăbiciunea și de a-ți distruge aparenta
independență.

Terapia centrată pe client ■ Relația terapeutică așa cum este trăită de client
102 Două aspecte din acest fragment au nevoie de comentarii. Aici se află o
exemplificare a acelor atitudini care în alte terapii ar putea la fel de bine să fie
începutul unui transfer pozitiv. (Vezi capitolul 5 pentru o discuție mai amplă
asupra acestei chestiuni.) Dar cel puțin aici clienta însăși recunoaște că o relație
transferențială este în mod vădit cel mai bun scop secundar. Alți clienți trăiesc
relația într-o manieră întru câtva diferită, așa cum va fi evident în capitolul
următor (Capitolul 4, pp. 157-161).
Celălalt aspect este modul în care ea pare să confirme într-o oarecare măsură
teoria rolului terapeutului care a fost oferită mai devreme. Să vezi o altă persoană,
terapeutul, că acceptă experiența în loc să o respingă, în special când pare că
i s-ar putea întâmpla și lui, facilitează propria acceptare a experienței.

Scris după a treia ședință

Când am venit astăzi la ședința noastră, nu mai eram deloc nervoasă, așa
cum fusesem data trecută. Era o anumită surescitare în fundal, dar nu tracul.
Nu mai sunt atât de speriată sau preocupată de părerea ta despre mine.
Cu siguranță nu a mai fost în prim-plan și, în acele circumstanțe, să rezolv
misterul comportamentului meu straniu se releva ca o îndeletnicire din ce în
ce mai interesantă și mai provocatoare. Cel puțin trebuie să umplu cumva
timpul, nu? Dacă nu pot să mă îndeletnicesc cu dezbaterea opiniilor tale
despre problema mea, singurul lucru care rămâne este să sap și să văd dacă
pot să descopăr care este problema mea. Pentru că acum îmi dau seama că nu
știu care este.

Sentimentul „fluturilor în stomac" chiar înainte de ședință este un fenomen

interesant care este comun multora, dacă nu celor mai mulți dintre clienți. Este
interesant că el apare într-o atmosferă care, mai presus de orice, este trăită ca
neamenințătoare. Răspunsul, bineînțeles, constă în faptul că, deși consilierul și
situația sunt neamenințătoare, experiența cu care o persoană încearcă să se des­
curce este foarte amenințătoare, Într-adevăr.
Un aspect al terapiei care nu este suficient de clar pentru mulți începători este
că „problemele" care sunt aduse în terapie nu sunt rezolvate în mod direct și că
o experiență frecventă în terapie este constatarea treptată că problema este ceea
ce nu apare ca fiind cunoscut în conștiință. într-un sens foarte concret clientul nu
știe niciodată care este problema până când nu se află destul de aproape pe calea
către o soluționare. Un alt mod de a formula acest fenomen este că problema pare
să fie aceeași în toate cazurile; este problema asimilării experienței negate într-un
Sine restructurat.
Dar domnișoarei Cam nu-i lipsește materialul.

CARL R. ROGERS
 Oricum, este ceva despre care chiar vreau să vorbesc de data aceasta. Poate 103
că despre asta era toată acea agitație anticipatorie? Este ceva nou; poate că voi
ajunge undeva, acum? Am un oarecare sentiment în legătură cu asta, dar sunt
un pic nesigură cu privire la modul în care va fi primit. Mi-ar plăcea să o fac
cu eleganță, mi-ar plăcea să potrivesc forma cu fondul, dar nu prea știu cum
să o fac. Nu sunt sigură ce caracteristici ar trebui să aibă forma. Dacă asta este
situația, și sunt curioasă încă să aflu încotro mă va duce, singura cale este să
plonjez înăuntru, indiferent cum. Asta nu provoacă niciun fel de dezaprobare
și este o ușurare deplină. Este bine să spun măcar o dată ce gândesc. încerc din
nou, cu puțin mai multă încredere. Este încă și mai plăcut și am ajuns treptat
în punctul în care pot doar să mă delectez cu amuzamentul de a mă exprima
pe mine, de a lăsa fragmentele să cadă unde-or vrea. încă nu le pot da drumul
întru totul — până la urmă nu trebuie să par genul de persoană care merge
până la extreme (și de ce nu?) și, oricum, mai există posibilitatea ca tu să mă
condamni când vei afla cum sunt cu adevărat. Dar accentul s-a mutat de la ce
ai putea tu să crezi sau să spui, pe experiența înviorătoare a exprimării pro­
priilor sentimente. Tu îți pierzi destul de mult din importanță; și, de fapt, în
unele feluri mi-ar conveni destul de mult dacă tu doar ai sta acolo unde te afli
și n-ai spune nimic. Când vorbești, deseori pare ca o întrerupere și nu fac decât
să aștept mai mult sau mai puțin răbdătoare să termini, ca eu să merg mai
departe. Nu pot să identific aceste momente, dar știu că nu au fost acelea când
ai înțeles sentimentul meu că trebuia să mă conformez cumva opiniilor altor
oameni. Asta a fost frapant, nu perturbator. Odată, ai râs cu mine destul de
spontan și, deși a fost foarte agreabil, mi s-a părut că surprind o vagă notă
personală în râsul tău, care m-a făcut să mă simt stânjenită. Nu pentru că am
interpretat acea notă personală ca fiind jignitoare sau peiorativă — a fost mai
degrabă ca râsul degajat pe care prietenii îl împărtășesc când se amuză pe
seama slăbiciunilor reciproce. Deși aici m-am jucat cu ideea unei relații mai
personale, când văd orice care îi seamănă câtuși de puțin, mă face să mă opresc
brusc. Nu este bizar? Una este să îți imaginezi o asemenea posibilitate, dar,
dacă acea posibilitate este înfăptuită, ar fi pe cale să mă implice într-un fel de
situație care este dureroasă și amenințătoare. Un fel de complicație emoțională
cu care mi-e teribil de teamă că n-o să mă pot descurca.

Aici este limpede că atât clientul, cât și terapeutul percep situația în același
fel și sensul lucrului împreună la relație este în mod categoric mai evident.
Probabil că este o experiență destul de des întâlnită ca măcar unele dintre
răspunsurile terapeutului să fie considerate întreruperi. Experiența clinică ar
oferi totuși două motive pentru răspunsurile ocazionale. în primul rând, obiec­
ția rapidă a clientului la o reflectare imprecisă a atitudinii este o dovadă a
semnificației pe care înțelegerea o are pentru el. A ajuns să o accepte mai degrabă

Terapia centrată pe client ■ Relația terapeutică așa cum este trăită de client
104 într-un mod obișnuit, dar, dacă îl pune pe gânduri, devine imediat conștient de
acest fapt. Un alt motiv pentru a evita tăcerea este posibilitatea ca ea să faciliteze
proiecția și transferul. Dacă terapeutul a arătat prin ceea ce a spus, cât și prin
atitudinile și comportamentul său înțelegere și acceptare atitudinilor dureroase
care sunt explorate, atunci acest fapt este purtat în minte și dificil de distorsionat.
Pe de altă parte, dacă terapeutul a păstrat liniștea, atunci este mai ușor pentru
client, în perioada de după ședință, să proiecteze înțelesuri în acea tăcere. Tera­
peutul ar fi putut fi aprobator, dezaprobator, disprețuitor, plictisit — nevoile
clientului fac să fie ușor să proiecteze în această manieră, atunci când există
puține dovezi pentru a merge mai departe.

Când am venit la ședință, am luat și hotărârea de a nu mai căuta experiența

incitantă a primei ședințe... La început, a fost puțin dificil să nu mai arunc
nicio privire plină de năzuință în acea direcție, dar, pe măsură ce am devenit
mai preocupată să îmi exprim sentimentele prezente, s-a pierdut în fundal. Și
cu toate că ședința s-a terminat fără vreo repetare a acelei experiențe valoroase,
nu a existat nimic din descurajarea și disperarea și confuzia pe care le-am
simțit înainte. In schimb, m-am simțit ca și cum aș fi ajuns undeva, ca și cum
aș fi avut ceva din care să mușc și am simțit o neplăcere destul de mare că
ședința a trebuit să se încheie în acel punct.
După aceea m-am gândit la tot felul de lucruri despre care aș vrea să
vorbesc data viitoare când te voi vedea. Pe majoritatea le-am uitat acum, și este
destul de exasperant, dar nu sunt extraordinar de îngrijorată. încep să mă simt
puțin ca Mr. Micawber1 — „Ceva tot va ieși la suprafață."
Nu am făcut niciun efort să încep să scriu imediat după ședință. Eram plină
până în gât cu mine însămi și cu problemele mele și nu simțeam că le-aș putea
măcar vedea, chiar dacă aș fi încercat. Așa că mi-am ascultat acel impuls și am
fost la o plimbare și, cu alte cuvinte, m-am simțit bine până în seara următoare.
După ce m-am uitat la mine atât de mult timp, este foarte reconfortant să te
uiți în jur, la lumea din afară. Desigur că mă găsesc foarte interesantă, dar
după o vreme ajung să mă satur până peste cap de un asemenea subiect atât
de restrâns. Poate că ședințele funcționează în mod obișnuit așa, într-o oarecare
măsură? Centrarea dublă exclusivă asupra Sinelui duce la sațietate, astfel încât
mediul arată plăcut și proaspăt de data asta. O persoană evadează de regulă
din mediu în interiorul Sinelui, dar acum procedeul este inversat și mediul
este văzut într-o nouă lumină, satisfăcând o nevoie pozitivă. Este un fel de
acceptare primitivă a mediului.

1 Personaj din cartea lui C. Dickens, David Copperfield. (N. red.)

CARLR. ROGERS
Scris după a patra ședință 105

Consilierului i s-a părut că, în a patra ședință, domnișoara Cam a ajuns la

câteva intuiții noi despre anumite aspecte ale comportamentului ei. Cu toate aces­
tea, nu ar fi ghicit profunzimea entuziasmului care a însoțit această experiență.

La naiba, la naiba, la naiba, mă simt minunat! Caldă, luminoasă, fericită și

relaxată. Este o adevărată relaxare vasculară. Pielea mea are acea senzație
particulară fină, catifelată, în tot corpul meu, la fel. Dintre toate lucrurile, să se
întâmple asta! Să renunț la toate analizele elaborate, să mă gândesc în termenii
cei mai simpli la problemele din relațiile umane, ca un copil mic silabisind
cuvintele, și să apar cu concluzia evidentă, de parcă aș fi fost Columb desco­
perind America. Și, la naiba, am știut lucrurile astea de ani, dar le-am îmbrăcat
pe toate într-un jargon atât de elaborat, încât nu am mai putut să văd care este
semnificația lor... Un alt lucru care îmi place la felul ăsta de fericire este că e
atât de lină, de firească și de calmă. Nu felul acela de fericire aproape violentă,
sălbatic de însuflețită, extravagantă și în cele din urmă extenuantă cu care sunt
obișnuită. Aceea s-a evaporat ca aburul și s-a autoconsumat într-o precipitare
nesăbuită, ca și cum ar fi anticipat momentul inevitabil în care capacul va fi
din nou pus.

[Următoarea însemnare este datată „Dimineața următoare"]

Devine din ce în ce mai dificil să scriu aceste relatări — orice ar fi ceea ce

se întâmplă, devine mai așezat și mai subtil... are mai multă continuitate, așa
că evenimentele disparate nu mai ies în evidență cu limpezime dramatică și
este foarte dificil să văd ce se întâmplă în interiorul meu. Mai mult, de acum
este departe de investigația științifică, este o experiență cum nu se poate mai
personală și asta are mai multe urmări: energiile mele sunt destul de bine
prinse în oricare ar fi procesul care se desfășoară și este nevoie de un efort
extraordinar să observ și să înregistrez acest proces: instinctul sau impulsul
meu, sau mai știu eu ce sunt toate împotriva analizei și autoreflectării — sunt
mult mai înclinată să mă las în pace și să mă bucur pur și simplu de rezultate
sau să le las să mă inunde, când nu mă bucur de ele: într-un fel sau altul,
întregul proces de consiliere pare să militeze împotriva oricărui fel de in­
trospecție sau preocupare cu Șinele. Bineînțeles că tot felul de întrebări și
insight-uri și unele ipoteze (deși remarcabil de puține) apar între ședințe, dar
există o tendință foarte mică să te pierzi, să devii preocupat sau să te refugiezi
în ele; îți atrag atenția cam în felul în care o fac evenimentele externe; sunt
mult mai predispuse să apară în timp ce faci ceva și sunt foarte predispuse să
dispară dacă îți întorci întreaga atenție către ele și încerci să le prinzi.

Terapia centrată pe client ■ Relația terapeutică așa cum este trăită de client
106 Este ceva fascinant în legătură cu acest paragraf. Clienta, în ora terapeutică,
își concentrează întreaga atenție asupra propriei persoane, până la un nivel pe
care nu l-a cunoscut probabil niciodată înainte. Cu toate acestea, situația este
trăită ca un proces care duce la o îndepărtare de preocuparea față de propria
persoană. întrebarea care merită pusă este dacă nu cumva terapia este o trăire
a Sinelui și nu o experiență despre Sine. Astfel, interesul intelectual, introspectiv,
legat de Sine pălește în favoarea unei experiențe primare.
Referirea ei legată de faptul că insight-urile apar în momente neobișnuite,
când atenția este fixată în altă parte, este o experiență foarte obișnuită a clienților.
O serie de clienți au menționat că modul în care aceste înțelegeri semnificative
despre Sine par să apară „din senin", atunci când se așteaptă mai puțin, este
pentru ei o dovadă în plus a puterii procesului care s-a pus în mișcare.
Domnișoara Cam se referă mai apoi la o experiență a progresului care este
comună multor clienți, constatarea că anumite constelații dureroase ale expe­
rienței și-au pierdut caracterul amenințător. Este evident că nu întotdeauna e
nevoie ca un astfel de material să fi fost menționat în ședință. Atitudinea Sinelui
față de el este aceea care pare să se fi modificat.

încă mă simt relaxată și foarte mulțumită și interesată de viață. Am

observat cel mai extraordinar lucru noaptea trecută! Marți seara, înainte de
ședința noastră, s-a întâmplat să mă gândesc la un incident din copilăria mea,
aproape singurul pe care mi-1 amintesc. Era o ceartă între mama și tata, în care
mama răsucea mânerul unei oglinzi pe care o primisem de Crăciun și care îmi
era foarte dragă. Mi-a fost teamă că mama o va sparge și așa a și făcut. Cred
că aveam cinci sau șase ani, dar îmi amintesc fiecare detaliu al acelei scene
(mai puțin cuvintele) — priviri, tonuri, așezarea; și, până marți seara inclusiv,
nu am fost niciodată capabilă să mă gândesc la acest moment fără să trăiesc
agonia copilărească îngrozitoare și teroarea, ca și cum ar fi fost ieri. Ei bine,
noaptea trecută m-am gândit la asta din nou și, știi, fiecare părticică din acea
emoție a dispărut și este pur și simplu ceva care mi s-a întâmplat dintr-odată.
Au mai fost ocazii ulterioare — toate legate de relația dintre părinții mei —
care mi-au produs aceeași durere când îmi aminteam. Așa că m-am uitat la
acelea și, când colo, și ele simt tot istorie. Mai mult, pot să îmi amintesc o parte
dintre evenimentele normale din copilărie pentru care am avut, până acum, o
amnezie totală. Și asta elucidează un aspect care m-a preocupat în timpul
ședințelor noastre. Se presupunea că sufăr de atitudini și experiențe negate
(etichete, totuși!) și nu puteam să descopăr niciuna. Sunt foarte puține senti­
mente pe care am refuzat să le admit în conștiință. Desigur, mi-am iubit și
mi-am urât părinții în același timp, dar întotdeauna am știut și am acceptat
asta; și așa mai departe, de la un capăt la altul. Mai mult, am recunoscut
întotdeauna, din câte îmi amintesc, dreptul celorlalți oameni de a-și conduce

CARL R. ROGERS
 propriile vieți în propriul lor fel și chiar mi-am acordat și mie acest drept. Așa 107
că am recunoscut dreptul părinților mei de a-și destrăma căminul, chiar dacă
a fost foarte greu pentru mine. Am înțeles că nu aveau nicio intenție să mă
rănească și că, atunci când au făcut-o, a fost ceva accidental; s-a întâmplat să
fiu la mijloc atunci când s-au atacat reciproc sau când s-au angajat în manevre
defensive și mi-a fost milă de ei. Dar singurul lucru pe care nu-1 conștientizam
era că, în ciuda faptului că știam că ei nu intenționau să mă rănească sau să
mă atace, m-am simțit ca și cum ar fi făcut-o. Mi-a fost milă și de mine și, cu
toate că am recunoscut acest lucru într-o oarecare măsură, nu am avut răbdare
cu el și am negat o bună parte din el.

O persoană complexă din punct de vedere psihologic are tendința să simtă că

nu și-a respins propriile atitudini și sentimente, pentru că le-a acceptat pe acelea
care sunt în mod obișnuit negate. Dar, dacă acolo se află o tensiune internă și o
lipsă de integrare, aceasta pare că se datorează întotdeauna faptului că senzațiile
și sentimentele care există la nivel organic sunt împiedicate să devină conștiente.
Domnișoara Cam discută apoi o altă atitudine pe care a avut-o și despre care
simte că nu a fost în mod fundamental a ei. „A fost o atitudine, nu în întregime
atitudinea mea." Continuă:

Ca urmare... lucrurile care mi-ar fi permis să mă respect pe mine nu erau

nici ele ale mele și m-am devalorizat aproape în întregime. Valoram mai exact
nimic și nu m-am putut convinge de altceva, în ciuda tuturor dovezilor care
arătau contrariul. Spune ceva neplăcut despre mine și voi fi imediat și cu toată
inima de acord; dar încearcă să îmi spui ceva drăguț despre mine și voi petrece
ore în șir încercând să te conving, să îți explic până în cel mai mic detaliu cât
de mult greșești. Nu era nici falsă modestie, chiar mă simțeam disperat de
inconfortabil și necinstită în acceptarea aprecierii.

Acesta pare să fie un bun exemplu al tenacității cu care individul ține la

conceptul de Sine în jurul căruia și-a organizat experiența. Este tot atât de dificil
să accepți experiența care ar extinde acest Sine, pe cât de dificil este să accepți
materialul care l-ar putea contracta — ambele tipuri de experiențe sunt incongru­
ente cu imaginea pe care o menținem despre Sine și sunt respinse.
Descrierea clientei cu privire la ședința în sine conține câteva elemente care
sunt noi și semnificative.

De data aceasta, eram nerăbdătoare să vin la ședință: aveam lucruri despre

care voiam să vorbesc și n-ar fi putut fi prea curând pentru mine. Este înne­
bunitor felul în care acele lucruri dispar când ajungi să le rostești — mintea
mea este în întregime o foaie albă, nici măcar vreun aspect irelevant de care să

Terapia centrată pe client ■ Relația terapeutică așa cum este trăită de client
108 te agăți. Șmecheria într-o astfel de situație constă, se pare, în a nu forța
lucrurile — abandonează-te în fața foii albe și așteaptă să apară ceva de acolo.
De-abia dacă mai sunt conștientă de prezența ta sau poate ar fi mai bine
să spun că nu sunt jenată de tine. Nu îmi mai este frică de opinia ta despre
mine (sau, cel puțin, micile reminiscențe mă amuză doar), deși într-un fel sunt
mult mai conștientă de faptul că trebuie să ai una și aș fi întru totul sincer
interesată să o aud. Și întru totul neafectată de ea, cred. Acum sunt întotdeauna
interesată de ceea ce spui și total dispusă să amân ceva ce tocmai voiam să
spun, ca să te ascult — și să te ascult cu adevărat — pe tine. Ai spus multe
lucruri de data asta care au pătruns atât de departe dincolo de ceea ce am spus
eu, încât mi-a fost oarecum dificil să înțeleg că la asta mă gândisem de fapt.
Totuși, ai avut dreptate și, în ciuda faptului că ai luat-o cu mult înaintea mea,
am fost interesată și stimulată mai degrabă decât înspăimântată și în retragere.
O, la naiba, am fost înspăimântată odată, nu-i așa? Chiar aproape de început,
când am spus ceva despre faptul că sunt mai bine decât cei mai mulți oameni
și tu ai reformulat, astfel că am părut de-a dreptul îngâmfată. Ai mers drept la
țintă cu asta, așa cum, ulterior, chiar am înțeles destul de limpede, dar atunci
am fugit repede în direcția opusă. La un moment dat, ai spus ceva despre
relații, ce nu am priceput deloc. Și cu toate acestea aveam sentimentul că era
oarecum adevărat, așa că am fost de acord fără să înțeleg și am mers mai
departe. Judecând după rezultate, ședința a fost un succes răsunător și toate
remarcile tale au mers în direcția în care eu încercam să merg. Totuși, îmi
imaginez că unii oameni, citind o înregistrare a ei, ar spune că a fost o frumoasă
demonstrație a convingerii potrivit căreia consilierii (chiar) își introduc
propriile evaluări și chiar direcționează clientul. Dar, dacă te întreb „Scuză-mă,
dar eu în ce direcție călătoresc?" și tu îmi răspunzi „spre nord", nu văd pe ce
bază poți spune aici că m-ai împins în direcția aceea. Este mai curând dificil
de dovedit totuși. Am primit multe dintre răspunsurile tale cu un mic șoc — în
special tema recurentă a „etichetelor" și a „conformității" și o grămadă dintre
cele pe care le-ai dezgropat din ceea ce părea un conținut destul de nepromi­
țător. Dar acele șocuri au fost plăcute, a fost o ușurare să mi se îndepărteze
prefăcătoria. Vreau să scap de ea, dar nu prea pot să mă descurc singură, așa
că tu doar duci mai departe propria mea dorință reală. Dar, încă o dată, oricine
se uită la situație dintr-un cadru extern de referință te-ar acuza, probabil, de
selectivitate în ceea ce privește opiniile și valorile tale.

Aici este de mare interes pentru terapeut că răspunsurile sale din această
ședință i-au părut clientei ca fiind de un tip oarecum diferit, că au pătruns cu
mult mai departe dincolo de ceea ce a spus, că au mers dincolo de ea și, mai
mult, chiar dacă în direcția în care ea mergea. Percepția consilierului asupra
situației este oarecum diferită. In opinia lui, răspunsurile sale au fost de același

CARL R. ROGERS
tip ca acelea din ședințele anterioare, reflectând pur și simplu atitudinile expri­ 109
mate. Din punctul său de vedere, diferența a părut să fie aceea că, acum, clienta
explora cu adevărat în teritoriul care pentru ea era necunoscut și că afirmațiile
sale timide erau de tipul celor pe care alți clienți le-au descris astfel: „Nu prea
știam ce spuneam". Când aceste exprimări ale atitudinilor care sunt la limita
conștiinței sunt luate și reformulate pe scurt de către consilier, percepția lor într-o
formă mai clară pare să fie pentru clientă o nouă experiență. O duce mai departe
în propria gândire, este văzută ca mergând mai profund în propriile înțelesuri
decât ea însăși a mers, este văzută chiar ca fiind amenințătoare, ceva de care să
fugi. Este de un oarecare interes care dintre aceste percepții ale experienței se
apropie cel mai mult de realitatea obiectivă, din moment ce ar arunca mai multă
lumină asupra procesului terapiei. în mod evident, avem nevoie de cazurile în
care deținem atât înregistrările, cât și reacțiile introspective ale clientului (și poate
reacțiile introspective ale consilierului), astfel încât să poată fi făcute comparații.

începi să arăți mult mai mult ca persoană decât ca cineva din categoria
„consilieri". Mi se pare că în această ședință ai părut mult mai mult Șinele tău
întreg, și nu doar partea aceea din tine care este consilier. Bineînțeles, știu că
asta este în mare măsură pentru că te-am lăsat să intri, dar mă întreb dacă te
simți puțin mai liber și mai mult „tu însuți?" Acum, când râzi, seamănă mai
mult cu felul acela de râs pe care îl împărtășesc prietenii și nu mă mai face să
tresar așa cum a făcut-o atunci, în ședința anterioară. Din contră, mi-a plăcut
foarte mult. Mă face să mă simt foarte activă și competentă, și dornică să
continui cu cercetările mele. Până la urmă, dacă putem să împărtășim aceleași
glume și pot să înțeleg când îmi reflecți propriile semnificații, poate că sunt tot
atât de competentă pe cât pari să fii tu, poate că sunt chiar o persoană capabilă,
în definitiv. In fond, când ai început să pătrunzi atât de adânc cum ai făcut-o
în înțelesurile mele, înseamnă să te apropii de normal, un schimb prietenesc,
nu-i așa?

Consilierul este de aceeași părere, că în această ședință și în următoarele a fost

și a părut mai mult un Sine întreg. In ședințele inițiale, când atitudinile exprimate
sunt relativ superficiale, procesul înțelegerii clientului poate să nu necesite un
efort total din partea terapeutului și există mai mult riscul ca reflectarea
atitudinilor să fie o tehnică, mai degrabă decât exprimarea întregii personalități
a consilierului. Dar, pe măsură ce ședințele conduc către gândirea obscură și
cumva incoerentă, pe măsură ce clientul explorează cu autenticitate necunoscutul,
consilierul devine pe deplin implicat în încercarea de a ține pasul cu această
căutare confuză și deconcertantă. Atenția sa este în întregime concentrată pe
încercarea de a percepe din interiorul cadrului de referință al clientului și astfel
nu mai reprezintă o tehnică în acțiune, ci implementarea unui scop personal

Terapia centrată pe client ■ Relația terapeutică așa cum este trăită de client
110 captivant. în această încercare de a se zbate alături de client, de a întrezări „libertatea de
împreună cu el cauzele pe jumătate înțelese ale comportamentului, de a se lupta atunci poți s
cu sentimente care apar în conștiință și apoi scapă din nou, este în întregime legătura, de r<
posibil ca simplul concept al „reflectării adecvate a sentimentului" să nu se mai de mișcare. Și
armonizeze cu comportamentul terapeutului. Mai degrabă decât să fie o oglindă, doar că arată
terapeutul devine un însoțitor pentru client, pe măsură ce acesta răzbește în degrabă decât
puterea nopții prin pădurea încâlcită. Răspunsurile terapeutului sunt mai mult decât ceva în c
de natura unor chemări prin întuneric: „Sunt cu tine?" „Este acesta locul în care o reciprocitate
te afli?" „Suntem împreună?" „Este aceasta direcția în care te îndrepți?" Așa cum lat-o acolo, și
ar fi de așteptat, răspunsul la aceste întrebări este câteodată „nu", câteodată „da". fundamentale
Consilierul se află uneori împreună cu clientul, alteori poate să o ia înainte, sentimentul de
alteori înțelegerea sa rămâne în urmă. Astfel de abateri minore de la drum sunt oaspete foarte
relativ neimportante, de vreme ce este atât de limpede că terapeutul spune în unele camere e,
general: „Mă străduiesc să țin pasul cu tine, cât timp faci această căutare primejdi­ mutat în ea și 1«
oasă și înspăimântătoare". Acest aspect pare să reiasă din următoarea expunere mă așez.
a domnișoarei Cam.
Așa cum sugei
Ai spus anumite lucruri care nu păreau să fie chiar ceea ce am vrut să spun. persoane, a atitud
Dar, departe de a fi amenințătoare, au fost de-a dreptul încurajatoare. Este baza experienței s<
plăcut să aflu că o neînțelegere nu este irevocabilă — că o pot corecta și că tu și a terapiei. Cu sig
vei înțelege și vei accepta rectificarea. Nu este necesar să fiu perfect clară și fraza ei „sunt acasă
înțeleasă de fiecare dată când vorbesc. Nu este nevoie să fiu speriată de moarte O idee despre os
de fiecare dată când deschid gura de teamă că voi spune ceva care nu este tului în timp ce Sin
absolut precis și dincolo de orice reproș sau critică. Nu este nevoie să îmi aleg materialul domnișo
cuvintele cu atâta grijă încât să ajung să mă exprim mult mai puțin clar decât
dacă aș fi spus pur și simplu primul lucru care mi-a venit în minte. încep să simt i
fac și pare că nu
Aici se află răspunsul pentru aceia care întreabă: „Nu este terapia centrată pe întâmplat de tot ș
client Într-adevăr directivă, consilierul fiind cel care selectează elementele cărora sau o iluzie. Dar r
le va răspunde, îndreptând astfel cu subtilitate clientul către anumite zone și Tocmai când am c:
scopuri?" Așa cum a fost arătat aici, dacă atitudinea terapeutului este de a urma și cum ceva s-ar f
inițiativa clientului, clientul nu numai că percepe acest lucru, dar îl și corectează simplu mă paște o
prompt pe consilier atunci când acesta se află pe o pistă greșită, și se simte
confortabil să facă așa. „Nu s-ar putea cai
dintre cele mai interj
Spre sfârșitul ședinței, când prinsesem viteză, am început să mă simt pur acela că, odată ce uni
și simplu minunat, din cap până-n picioare — caldă, relaxată și fericită. Erai tendință ca altele să aț
mult mai prezent pentru mine decât ai fost vreodată înainte. într-un fel, au fost distorsionate s|
indispensabil pentru fericirea mea din acel moment — mă simțit mult mai pentru Sine. în sigură
mult eu însămi în compania ta decât m-aș fi simțit de una singură. Dar nu este tizarea și restructurare}
dependent într-un sens peiorativ — presupun că este ceea ce a fost numit tul de vedere al confq

CARL R. ROGERS
 „libertatea dependenței". Dacă poți să spui că un pește este dependent de apă, 111
atunci poți să spui că personalitatea mea, Șinele meu este dependent de
legătura, de relația cu Șinele altor persoane, pentru viață și creștere și libertate
de mișcare. Și, la naiba!, este o repetare a acelei prime experiențe emoționante,
doar că arată diferit la prima privire, pentru că este stabilă și continuă, mai
degrabă decât surprinzătoare și trecătoare. Ceva care am devenit mai degrabă
decât ceva în care m-am aruncat. Dar ce este? Pot să spun că este o comuniune,
o reciprocitate, chiar dacă limitată, a experienței; și nu am explicat mai nimic,
lat-o acolo, și este cel mai firesc lucru din lume; și, ca toate elementele
fundamentale ale vieții, a refuzat pur și simplu să își releve misterul. Gata cu
sentimentul de a intra în casa ta. Sunt acasă în propria casă acum și tu ești un
oaspete foarte bine-venit. Sunt foarte încântată să îți arăt casa, chiar dacă în
unele camere este dezordine, deocamdată. Dar, la urma urmei, de-abia m-am
mutat în ea și la ce poți să te aștepți? Va arăta mai bine când voi avea timp să
mă așez.

Așa cum sugerează aici domnișoara Cam, comunicarea Sinelui real al unei
persoane, a atitudinilor sale autentice către o alta e foarte posibil să reprezinte
baza experienței sociale profunde, a prieteniei, a dezvoltării interpersonale, dar
și a terapiei. Cu siguranță o altă fațetă a creșterii terapeutice este bine descrisă în
fraza ei „sunt acasă în propria casă acum, și tu ești un oaspete foarte bine-venit".
O idee despre oscilația de dispoziție și atitudine care apare în interiorul clien­
tului în timp ce Șinele este reorganizat este transpusă în următorul paragraf din
materialul domnișoarei Cam.

încep să simt un fel de înstrăinare din nou; nu pot să descopăr ce vreau să

fac și pare că nu pot să mă opresc la nimic. Ceea ce s-a întâmplat ieri s-a
întâmplat de tot și nu sunt îngrijorată că s-ar putea dovedi doar un accident
sau o iluzie. Dar nu s-ar putea ca acolo să fie ceva ce încă nu am descoperit?
Tocmai când am crezut că nu mai am nicio grijă pe lume? Se simte aproape ca
și cum ceva s-ar pregăti să se năpustească asupra mea. Sau poate că pur și
simplu mă paște o răceală?

„Nu s-ar putea ca acolo să fie ceva ce încă nu am descoperit?" Este un aspect
dintre cele mai interesante, ulterior discutat mai pe larg de domnișoara Cam,
acela că, odată ce unele atitudini negate sunt conștientizate, există o puternică
tendința ca altele să apară, de asemenea. Am putea să spunem și așa. Experiențele
au fost distorsionate sau negate, pentru că a le admite părea să fie prea distructiv
pentru Sine. în siguranța relației terapeutice este descoperit că, deși conștien­
tizarea și restructurarea necesară sunt ambele dureroase, totuși câștigul din punc­
tul de vedere al confortului intern și al eliberării de tensiune în mod limpede

Terapia centrată pe client ■ Relația terapeutică așa cum este trăită de client
112 cântărește mai greu decât durerea. Astfel, pare să se ivească o tendință puternică
de a privi conținuturi și mai profund negate. Pasajul de mai înainte pare să fie
primul sentiment de anxietate, prevestind alte descoperiri despre sine, care
urmau să vină.

Am sunat-o pe mama; ca de obicei, mi-a spus ce s-ar cuveni să fac, ca de

obicei, m-am simțit descurajată și fără speranță, și chiar răcesc. De ce a trebuit
să se întâmple acum, tocmai când aștept cu nerăbdare următoarea ședință și
plecarea în vacanță?... Of, Doamne, am crezut că acea problemă (legată de
mama) era sub control și iat-o din nou. Voi fi vreodată în stare să mă eliberez
de șorțul mamei? Ce rost are? — am încercat atât de tare și pur și simplu nu
pot să o duc așa la nesfârșit.

Acincea ședință
t l

în următoarea zi, domnișoara Cam a venit la a cincea ședință. Plănuise, de la

început ca la două zile după această ședință să plece în concediu. în timpul
contactului, a pătruns foarte adânc în multe zone ale experienței sale, inclusiv în
cea a relației cu mama sa. A simțit că este imposibil să schimbe acea relație. La un
moment dat a spus: „Sunt doar un copilaș. Dar este atât de dezgustător să fii o
fetiță când ești atât de bătrână ca mine". In încheierea ședinței, care consilierului
nu i s-a părut nicidecum caracteristică pentru sfârșitul terapiei, i-a urat consi­
lierului rămas-bun, afirmând că va încerca să continue pe cont propriu.
Următorul material a fost scris la câteva ore după ședință.

Ce prilej disperat de trist! Atât de searbăd și lipsit de speranță, ca și cum

te-ai confrunta cu un zid gol nesimțitor — imuabil, impenetrabil, de neescala­
dat, o fundătură pentru viață și creștere, un perete sterp, căruia nu-i pasă de
enigma care mă separă de mine însămi. Este dificil să exprim calitatea stranie
a neajutorării, a stagnării, ca și cum întreg universul ar fi realmente și cu
adevărat lipsit de sens — nu are niciun rost încercarea de a rezolva misterul
ființei tale, niciun rost în nimic, pentru că, dacă viața este lipsită de semnificație,
se poate termina doar în moarte și în frustrare și ceea ce pare a fi un mister
este doar revelarea inutilității și nimicniciei supreme. Nu este ca și cum ar fi
ceva ce nu înțelegi, ci mai degrabă nu este nimic de înțeles. Tu ai putea la fel de
bine să nu fii acolo, în pofida a tot binele pe care îl poți face, în pofida a tot
binele pe care această ședință sau orice altceva îl poate săvârși. Analizez
zadarnic o existență zadarnică, pe care tu cu zădărnicie o reflecți. Este un
nonsens; este un nonfapt; pur și simplu, nu este. Și, ca să înrăutățești totul, pari
dezaprobator. Acum știu foarte bine că nu arăți, de fapt, în felul acela și, pe de

CARL R. ROGERS
 o parte, nu prea îmi mai pasa dacă aprobi sau dezaprobi. Dar, vezi, data 113
trecută fața ta a arătat dintr-odată diferit — de parcă s-ar fi înnegrit de tăciune
și apoi ar fi fost spălată, dezvăluind o prospețime și o individualitate în
întregime neașteptate. Am fost încântată de această descoperire și sunt atât de
dezamăgită ca un copil că am pierdut acea viziune clară. Și este ceva îngrozitor
de greșit și contrariant în felul în care îmi apari acum. Tot vreau să îmi frec
ochii, ca și cum aș îndepărta negura și păienjenișurile. Și aș vrea să îți curăț
fata. O pot vedea acoperită de tăciune și îmi aduce puțină ușurare să îmi
imaginez că iau mult săpun și apă și un burete zdravăn și o spăl până devine
strălucitoare. într-un fel sau altul, acea funingine de pe fața ta pare că ți-a făcut
mult rău și simt că vreau să îl îndrept și să fac îmbunătățiri. Dar este prea
târziu, poate că întotdeauna a fost prea târziu. Este peste tot acum și iată-mă
într-un iad de nefericire din care nu voi scăpa niciodată fără ajutor. Și, din
moment ce nu există niciun ajutor, nu voi scăpa niciodată. Punct. Dar am săpat
groapa aceea pentru mine însămi și, când am început să sap, m-am angajat să
înfrunt consecințele. Și, dacă am săpat un pic mai adânc decât am anticipat? Și
dacă nu mai găsesc niciodată ieșirea? Atunci va trebui pur și simplu să învăț
să trăiesc aici; și condiția pentru această învățare este o credință neabătută că
există o ieșire, chiar dacă eu însămi n-o voi găsi niciodată singură.

Această disperare totală reprezintă o opoziție interesantă față de starea de

relaxare, de fericire calmă, care a urmat după a patra ședință (vezi pagina 105) și
ilustrează amplitudinea extraordinară a trăirii care poate însoți în cazul anumitor
clienți procesul extenuant al transformării Sinelui. O asemenea dezolare cumplită,
din experiența autorului, este cel mai probabil să apară în situațiile în care are loc
o restructurare fundamentală și extensivă a Sinelui.
Descrierea însuflețită a schimbărilor în perceperea consilierului se leagă foarte
semnificativ de teoria personalității. în a patra ședință, fața consilierului, care a
părut neagră, devine brusc curată, proaspătă și individuală. Observați cât de
aproape se potrivește acest fapt cu percepția clientei despre ea însăși din a patra
ședință (revedeți paginile 105-111). Dar acum, când se vede pe sine ajungând
într-un punct mort, fără soluție, al unei existențe fără sens, fața consilierului se
înnegrește șiîși dobândește o înfățișare dezaprobatoare. într-un capitol ulterior,
câteva dintre dovezile noastre de cercetare care susțin această experiență vor fi
dezvăluite. Pare să fie foarte adevărat că ceilalți sunt percepuți de client cam în
aceiași termeni în care se percepe pe sine și modificările percepției de sine duc la
schimbări în modul în care ceilalți sunt percepuți.

Este extraordinar pentru mine cât de autonom, cât de incontrolabil este

acest proces, odată inițiat. Miercuri (a patra ședință) am fost într-o formă
minunată, într-o relație mult mai bună cu mine însămi și cu lumea decât am

Terapia centrată pe client ■ Relația terapeutică așa cum este trăită de client
114 fost vreodată și de un calm plin de voioșie, gândindu-mă la toți acei ani și ani
de probleme, de tensiuni și încordări. Vinerea trecută a fost pur și simplu
excelent să orânduiesc toate proiectele neterminate și toată treaba. Apoi, a fost
acea apariție cât se poate de involuntară a unei nefericiri inexplicabile. Am
considerat-o prostească și am acordat atenție altor lucruri — cu siguranță nu
am încurajat și nu am amplificat vreo trăire vagă, dându-i o atenție exagerată.
Nu, odată ce ți-ai dat consimțământul, procesul își urmează propriul curs și se
reîntoarce la seninătate numai după ce treaba presantă a restructurării este
încheiată — și se pare că evaluarea conștientă a unei persoane cu privire la
momentul când treaba este încheiată nu este foarte demnă de încredere și nici
nu are multă influență.

încă o dată, aici se află dovada, într-o zonă neașteptată, că „experiența trebuie
să îți spună propriul ei înțeles". A crezut că terapia s-a încheiat, dar nu o trăiește
ca fiind încheiată. Trăirea inevitabilității procesului pe care îl descrie este cu
certitudine un fenomen frecvent, deși este posibil ca suficientă frică sau defen-
sivitate să oprească procesul pentru o perioadă oarecare. Toată această chestiune
merită o examinare mai atentă.
Următoarele paragrafe dureroase au fost scrise mai târziu în acea vineri seara,
ziua celei de-a cincea ședințe.
» 9

Am rătăcit ca o fantomă toată seara, încercând să aflu răspunsul,

spunându-mi că nu este așa, pur și simplu nu pot să fiu în halul ăsta de
nefericită, nu are sens și apoi sunt invadată de înțelegerea faptului că este așa,
cu sau fără sens, sunt atât de nefericită. Și atunci mă prăbușesc într-un scaun
și încerc să privesc direct acea durere, o las să mă inunde în speranța, presu­
pun, că ar putea funcționa ca o criză — că, dacă suport toată forța dintr-odată,
poate să mă arunce în întunericul și uitarea din care voi apărea o altă per­
soană. Ei bine, nu a funcționat în felul acela, dar, pe când mă ghemuiam acolo
într-un cuib de nefericire, la care se adăuga și faptul că răceala mea se
înrăutățea cu repeziciune, fața ta, cu expresia ei dezaprobatoare, a apărut cu
intensitate în ochii minții mele. Poate că îmi îndreptam gândurile către tine...
serios, nu pot să îmi amintesc, dar, oricum, duceam mai departe o luptă
disperată de a rezolva enigma relației mele cu mama când, deodată, două
lucruri s-au întâmplat... și nici în ruptul capului nu îmi amintesc care s-a
întâmplat primul, dar, oricare ar fi fost, s-au călcat unul pe celălalt pe degete.
Mai întâi, m-am gândit dintr-odată că și mama, bineînțeles, are dreptul să facă
propriile alegeri și să fie orice fel de persoană alege să fie. Atât de simplu este
răspunsul. Celălalt lucru a fost că, pe măsură ce mă uitam la fața ta, era ca și
cum o mână s-ar fi întins și, întru totul literal, a jupuit de pe ea o umbră
apăsătoare, dezvăluind fața proaspătă și personală pe care am fost atât de

CARLR. ROGERS
 dezamăgită să o pierd în această după-amiază. A fost o experiență extraordinar 115
de vie; nu ar fi deloc adecvat să spun că a fost ca o halucinație — a fost o
halucinație. Nu fața, asta este, a fost doar o amintire vie, ci umbra propriilor
sentimente, pe care am proiectat-o în ea. Nu este uimitor cum această
înțelegere corectează nu doar sentimentele actuale, dar se întoarce să corecteze
distorsiunile amintirilor stocate? Și asta explică senzația stăruitoare, dar
evazivă pe care am avut-o în legătură cu ceva ciudat și derutant din înfățișarea
ta, astfel încât am fost sfâșiată între dezgustul puternic de a mă uita la tine și
dorința de a privi și a privi cu stăruință, în speranța că voi pătrunde și voi
descifra enigma. Atunci au fost două sau trei dăți în care aș fi putut să jur că
ai râs, dar, când m-am uitat la tine, erai absolut sobru și era cu totul evident
că nu ai făcut-o și n-ai fi putut nici măcar să zâmbești. Și într-una dintre aceste
ocazii, când m-am uitat la tine, ceva a părut că se deplasează cu repezi­
ciune dinspre fața ta către mâna mea stângă și dispare. Halucinații, dintre
toate lucrurile! Poate că pe tine nu te surprinde, dar pe mine pur și simplu
mă uimește.
Oricum, suferința s-a risipit și, deși mă simt obosită și mi-e frică oarecum
să o cred și răceala mea este absolut îngrozitoare, viața este din nou mai mult
decât suportabilă și, de fapt, aproape că vreau să mă duc de îndată acasă, să
practic noua abordare.

Aici, ca de atâtea ori, insight-urile semnificative apar între ședințe și, deși
insight-ul pare să fie destul de simplu, faptul că ajunge să aibă o semnificație
emoțională și practică îi oferă noutatea și intensitatea. Când același insight a fost
verbalizat în următoarea ședință a părut semnificativ, dar consilierul n-ar fi ghicit
niciodată profunzimea și claritatea experienței care l-a precedat.
„Halucinațiile" sunt foarte neobișnuite, deși nu sunt unice în experiența,
clienților terapiei centrate pe client. în general, în cazul clienților care suferă o
restructurare drastică a Sinelui, comportamentele care ar putea fi etichetate ca
„psihotice" dintr-un cadru diagnostic de referință sunt întâlnite cu o oarecare
frecvență. Când o persoană vede aceste comportamente din cadrul intern de
referință, înțelesul lor funcțional reiese atât de clar, încât devine de neconceput
faptul că ele ar trebui privite ca simptome ale unei „boli". Să privești toate
comportamentele ca pe încercări pline de semnificație ale organismului de a se
adapta sieși și mediului său — acest lucru pare mai productiv pentru înțelegerea
proceselor personalității decât să încerci să cataloghezi anumite comportamente
ca anormale sau ca entități constitutive ale bolilor.
Următoarea însemnare a fost scrisă luni.

Ei bine, iar o luăm de la capăt — și este încă un exemplu destul de

înfricoșător al caracterului autonom al acestei chestiuni. Ca și cum ai fi un

Terapia centrată pe client ■ Relația terapeutică așa cum este trăită de client
116 adept al unei forțe implacabile, după primul act în care te arunci de bunăvoie
în fața ei, devii copleșit, fie că îți place, fie că nu, și ești copleșit până la capăt,
nu poți să spui „Oprește-te, este suficient, îmi doresc să fiu copleșită doar
parțial". Este totul sau nimic. Și, cumva, singurul răspuns care mai are puțină
demnitate este să îți oferi consimțământul deplin pentru ceea ce oricum nu
poți evita.
Sâmbătă dimineața am vrut să îți telefonez și să-ți spun că totul a fost bine,
pentru că am fost sigură că vei fi mulțumit să știi că treaba a fost mai mult sau
mai puțin satisfăcător încheiată. Dar, deși spiritul era atât de voios și doritor,
carnea era îngrozitor de bolnavă din cauza răcelii și pur și simplu nu m-am
putut târî din pat să merg până la telefon...
Spre seară, am descoperit că acea durere și frică incomprehensibile
începeau să mă inunde din nou. Până la ora zece, chestia a atins o nouă
intensitate și de această dată era dominată de o frică sălbatică, irațională —
o frică atât de îngrozitoare încât, printr-o clemență ciudată, nu am putut să îi
preiau tot impactul. (Până acum cred că frica a fost subordonată durerii.)
Pentru mult timp, am căutat ca o nebună să deslușesc cauza acelei frici, dar,
tocmai când mă gândeam că nu pot s-o mai îndur niciun minut, a năpădit
dintr-odată asupra mea — ca să vezi, mi-e frică de moarte! Acea revelație a fost
extrem de neașteptată pentru mine! întotdeauna m-am gândit la moarte cumva
ca fiind coroana vieții, o experiență unică, de o însemnătate supremă, pentru
care ar trebui să te pregătești bine din vreme, pentru că, dacă nu profiți de
ocazie, nu vei mai avea niciodată o altă șansă și întotdeauna am simțit că
trebuie să ai o stare de sănătate bună ca să mori. într-un fel, elementul de șoc
a părut să amorțească frica suficient de mult încât să mă lase să gândesc un
moment. Și bineînțeles că primul meu gând a fost că, într-o astfel de situație
crtică, Dumnezeu este singurul refugiu. Dar, când m-am întors către El, am
înfruntat groaza supremă, răsturnarea și trădarea de neînchipuit — El, care
pretindea că este Dragostea însăși, era neguțătorul de moarte, răzbunătorul
crud, distrugătorul, și L-am urât și mi-a fost frică de El: în necazul meu cel mai
amar, Prietenul către care m-am întors S-a revelat pe Sine ca fiind Dușmanul.
Dacă nu știi, nu pot să îți spun cum este să ajungi la capătul a tot și să afli că
este infinit mai înspăimântător decât orice ai bănuit sau ai visat vreodată.
Ei bine, m-am luptat cu acest gând îngrozitor, dar nu poți să te confrunți
cu o asemenea oroare la infinit — mintea se dă înapoi și în acea retragere
există o anumită ușurare. Intr-una dintre aceste perioade gândul meu s-a
întors de la Dumnezeu, pe care nu-1 puteam schimba, către frica de moarte,
pentru care aș putea să găsesc o oarecare alinare. Și iată gândul, la îndemână —
desigur, moartea este de temut doar anticipativ! Este ceva ce nu este, atâta timp
cât acolo este viața, și viața este întotdeauna vie în momentul prezent, un fel
de acum etern. Viața și moartea sunt atât de diametral opuse, încât nu este

CARL R. ROGERS
 posibil să ai vreo înțelegere sau experiență a morții până când nu ești mort. 117
Chiar și atunci când te apropii de moarte, până și în secunda iminentă a morții,
ești ocupat să trăiești. Nu este posibil să îți fie frică de moarte, serios, poate să
îți fie frică doar de viață. Așa de simplu era, poate chiar mai simplu. Și toată
frica aceea s-a topit. Cu frica dispărută, eram liberă să înfrunt problema
dureros de crudă a acestui Dumnezeu care părea că m-a trădat. Am încercat
de mai multe ori să mă țin deasupra valurilor de durere care mă inundau la
gândul acesta, dar în cele din urmă am răzbit până la a înțelege că era din nou
alegerea, sub o altă formă: este Dumnezeu Iubire sau este El Ură? Nu pot să
dovedesc niciuna dintre propoziții și trebuie să dau crezare uneia sau alteia.
Nu poate nici să fie puțin din fiecare, pentru că se exclud reciproc. Simt că El
este crud și plin de ură acum, dar alteori l-am simțit ca fiind Iubire. Dar natura
Lui nu este determinată de ceea ce simt eu pentru El, așa că trebuie să îmi
fundamentez alegerea pe o altă bază. Nu știu care este această bază, știu doar
că alegerea este absolut clară: El este Iubire. Dar, dacă așa stau lucrurile, de ce
mi-ar fi frică și de ce L-aș urî? Presupun că trebuie să fie din cauza faptului că
undeva, într-un trecut uitat, vreo relație apropiată de dragoste m-a expus
durerii și trădării evidente, așa că, de atunci, mi-a fost frică și m-am îndoit de
iubire. Păi atunci nu este nimic în neregulă cu Dumnezeu, doar cu mine este
ceva în neregulă. N-ai crede că este o asemenea alinare să afli că ceva este în
neregulă cu tine, nu-i așa? Și, dacă este așa, pot să fac ceva în legătură cu asta:
ar putea să fie dificil, ar putea să fie dureros, poate chiar nu voi reuși niciodată,
dar cel puțin pot să încerc și există o șansă de reușită.
Ajungând atât de departe, criza s-a terminat cumva. Într-adevăr, este mai
degrabă un sentiment nesigur, mai mult ca un răgaz decât ca o soluție: încă
există chestiunea incertă de „a face ceva în legătură cu mine", dar în acel
moment a fost o așa ușurare să o formulez în acei termeni, încât nu mi-am mai
făcut griji în legătură cu ea. Așa că am dormit împăcată și ieri m-au înfășurat
în pături și perne și m-au dus la țară să coc la soare răceala. M-am simțit chiar
veselă și relaxată în rolul unei bolnave răsfățate.

Acest conflict și confuzie profunde, această înfruntare a atitudinilor înfri­

coșătoare din interiorul său necesită prea puține lămuriri, cu excepția faptului,
poate, de a sublinia încă o dată că, adeseori, cele mai importante lupte se duc în
afara ședinței în sine.

Doar după ce am ajuns seara acasă mi-a venit gândul înspăimântător că

poate nu voi fi niciodată în stare să rezolv enigma ființei mele, oricât de mult
aș încerca, și poate că va trebui să umblu pentru tot restul vieții mele cu un fel
de „lucru" necunoscut, dușmănos, încuiat în interiorul meu, neștiind niciodată
când o să iasă la iveală, întotdeauna și pentru totdeauna înspăimântată de

Terapia centrată pe client ■ Relația terapeutică așa cum este trăită de client
118 mine însămi. Așa că bineînțeles că m-am gândit la tine cu dor... și m-am
gândit, de asemenea, că ar fi un abuz, că trebuie să-ți dorești vreo vacanță și
așa mai departe... Te pot lăsa în voie să-ți imaginezi cât de puțin a ajutat noul
conflict starea mea! Dar, deși a fost destul de dureros, într-un fel sau altul am
putut să îmi controlez un pic sentimentele de data asta. în cele din urmă, am
ajuns la concluzia cutremurătoare că aș putea cel puțin să îți cer ajutorul fără
să abuzez de tine. Așa că am hotărât că îți voi telefona de dimineață — ei bine,
probabil — și într-un final m-a luat somnul. M-am trezit foarte voioasă...
M-am gândit la ceea ce îți voi spune și am analizat tot felul de fraze politicoase
de scuze, dar am renunțat la ele una câte una... In cele din urmă, am găsit ceva
care era potrivit, pentru că puteam să îți las libertatea de a-mi răspunde în
orice fel alegeai... Când te-am sunat, ai fost atât de drăguț în legătură cu asta
și totul a fost atât de ușor, încât m-am simțit chiar însuflețită și încrezătoare.
Dar prietena mea își făcea bagajele să plece în această după-amiază și, pe
măsură ce timpul se scurgea, mi s-a făcut din ce în ce mai frică la gândul
plecării ei.

Aici, ca în cazul oricărui alt client, responsabilitatea pentru reluarea con­

tactului terapeutic îi este lăsată clientului. Pot exista circumstanțe în care unele
modificări ale acestui punct de vedere sunt de dorit, dar în cea mai mare parte
păstrarea locului responsabilității în interiorul clientului este de departe mai
terapeutică. Gândiți-vă, de exemplu, cât de înspăimântător ar fi fost pentru
această clientă dacă la sfârșitul celei de-a cincea ședințe, terapeutul i-ar fi sugerat
să se întoarcă. Ar fi însemnat doar că terapeutul era îngrijorat și implicat emo­
țional în lupta ei pentru sănătate și că îi evalua în mod negativ progresul. Cel mai
probabil ar fi precipitat un conflict mult mai grav. în această situație, ea însăși a
hotărât să își amâne vacanța pentru a continua sarcina dificilă pe care singură
și-a stabilit-o.
Observați, de asemenea, în partea de început a acestei relatări cât de strâns
echilibrată pare să fie lupta. Pentru acest client, ca pentru cei mai mulți, ipoteza
că o persoană are capacitatea de a se confrunta cu propriile conflicte nu este o
ipoteză ușoară sau optimistă. Forțele care se îndreaptă către creștere tind să
depășească forțele regresive și autodistructive, dar nu cu mult. în schimb, urma­
rea, atât pentru client, cât și pentru terapeut pare să se afle în multe, multe cazuri
în cel mai delicat echilibru.

Marți dimineață. Am rătăcit toată seara trecută, suferind toate torturile

damnaților. Am făcut ceva treburi casnice, dar niciuna dintre ele nu mi-a adus
vreo ușurare — aproape că este mai ușor să te abandonezi în întregime și să
te lași pradă torturii. în cele din urmă, m-am dus în pat, unde m-au năpădit
valuri de senzații fizice aproape indescriptibile. Poți aproape să vezi și să simți

CARLR. ROGERS
 un val de întunecime care îți inundă creierul și ai un fel de țiuit bizar în urechi. 119
Mi s-a părut că, dacă aș putea doar să mă abandonez ei, dacă întunecimea
m-ar putea doar învălui și eu m-aș putea cufunda din ce în ce mai adânc în
inconștient, atunci aș ieși complet curată și vindecată și absolut nouă. Dar, deși
am încercat întruna, chiar în ultimul moment, când credeam că o să reușesc,
eram împinsă înapoi în conștiința deplină... în cele din urmă, am adormit.
Și în această dimineață m-am trezit cât se poate de voioasă — aș putea să fiu
întru câtva euforică, dacă mi-aș permite. Am încercat să mă simt nefericită (!!!),
însă nu pot. Chiar mă simt mai degrabă provocată de faptul că sunt voioasă,
întreținând convingerea bizară că sunt mult mai capabilă să ajung undeva în
ședința noastră din după-amiaza aceasta dacă sunt teribil de nefericită. La
naiba, ce proști suntem noi, muritorii!

Scris după a șasea ședință

Marți după-amiază, domnișoara Cam a venit pentru a șasea ședință. Con­
ținutul ședinței a avut multă legătură cu conflictele sexuale timpurii și ulterioare.
Consilierului nu i s-a părut să aibă așa mare legătură cu atitudinile actuale
îmbibate de emoții, ca în alte ședințe, dar de unele orientări terapeutice, conți­
nutul ar putea fi considerat foarte profund.

Miercuri dimineață. Nu este nimic de spus despe ședința de ieri — a fost

placidă, inertă, de parcă aș fi făcut-o pentru că am spus că o fac, dar amân­
doi am înțeles că era o formalitate — chestiunea de a muri ca un gentleman.
Găunoasă și neutră, și tu păreai la fel de neutru — ca o persoană jucând
politicos un rol care i-a fost desemnat... Am regăsit durerea pe care într-un
mod atât de ridicol am căutat-o — nu pentru că am căuta-o, ci pentru că
ședința a fost așa o fundătură. Seara trecută a fost doar o reluare a zilei de luni,
inclusiv faptul că mi-am impus să fac diverse activități mărunte și senzația
ciudată când am mers la culcare. Se pare că nu există nimic altceva decât
durere în tot universul — atât de crud, atât de absolut incomprehensibil, atât
de inutil. Spun întruna de ce — de ce, de ce, de ce a trebuit să i se întâmple
asta unei persoane relativ inocente? Nu pot să cred că vreodată am făcut ceva
să merit asta, și într-un fel sunt convinsă că nu are nimic de-a face cu răsplata,
are de-a face cu altceva ce nu înțeleg. Nu există creștere fără o oarecare durere,
dar este imposibil să cred — nu, nu să cred — să simt că ceva creativ poate să
iasă din ceva care pare atât de înfiorător de distructiv... Tânjesc să plec în
vacanța mea. Mă îndrept către ea cu toată dorința disperată a înecatului către
țărmul îndepărtat. Nu știu cum pot răbda să aștept și în același timp știu că nu
mi-ar face niciun bine acum. Nu există nicăieri odihnă pentru mine atâta timp
cât port chinul înlăuntrul meu.

Terapia centrată pe client ■ Relația terapeutică așa cum este trăită de client
120 Unii clienți sunt capabili să ajungă la restructurare cu o suferință minimă.
Cu alții, ca în acest caz, „chinul din lăuntru" devine aproape de nesuportat atâta
timp cât incongruențe profunde din experiență sunt explorate. Cu toate acestea,
recunoașterea conflictului ca fiind situat în întregime înlăuntru și înțelegerea
faptului că nicio vacanță, niciun repaus nu poate fi un repaus de la sine însuși
sunt un aspect categoric al progresului.

A șaptea și a opta ședință

A șaptea ședință a avut loc miercuri și a opta joi dimineață. O parte din a
șaptea ședință trebuie redată din notele terapeutului, pentru a face inteligibile
unele comentarii. Confuzia profundă și incertitudinea au fost evidente în ședință,
dar clienta a simțit că se apropie de o oarecare decizie finală, care părea să fie de
viață și de moarte — cel puțin de viață și de moarte din punct de vedere
psihologic. A povestit cum în timpul ultimilor ani tensiunile și conflictele au cres­
cut constant, cu multe reacții profunde din partea ei.

Am simțit înăuntru ca și cum acolo ar fi fost un animal mic care iese dintr-o
peșteră — doar un animal mic lipsit de apărare, care a fost bătut fără milă,
înfrânt, îngrozitor de schilodit și însângerat. Pare întru totul și din cale afară
de neajutorat. Am simțit ca și cum era ceva izolat, în așa fel încât aș putea să
stau de-o parte și să-l privesc, dar era tot ceva din interiorul meu. Uneori
săracul animal intra înapoi, dar exista întotdeauna posibilitatea ca el să apară
din nou. (Pauză.) Acum nu mai simt ca și cum l-aș vedea. Simt ca și cum sunt
acel animal, biciuit, neajutorat și înspăimântător de rănit.

După a șaptea ședință care a inclus acest material și a opta ședință de joi
dimineața, a fost scris următorul.

Joi dimineață. Ședința de ieri a fost ca și cea de dinainte, lipsită de viață și

inutilă. Singura diferență consta în faptul că a fost dezolantă într-un mod ceva
mai activ — pentru că eșecul părea mai aproape — și a început, așa cum s-a și
terminat, în deznădejde. Miercuri a fost o repetare a zilelor de marți și luni, cu
excepția faptului că dorul pentru pacea de neatins pe care o reprezintă vacanța
mea a devenit mai arzător. Totul a devenit mai arzător — tot mai mult din
același lucru.

Povestește cum miercuri seară a fost la spovedanie și a simțit că i-a adus

puțină alinare. După asta:

CARL R. ROGERS
 Dar, pe când mergeam pe stradă, mi-a apărut un gând timid: „Cine te-a 121
bătut? Cine este responsabil pentru starea îngrozitoare a micuțului animal
torturat? Ai putea fi tu?" Nu avea niciun rost și oricum eram prea obosită să
înhaț ideea cu putere. A insistat să fie tratată cu grație și delicatețe. Așa că
m-am dus liniștită la culcare — nu fericită, dar nu așa de amărâtă; sfârșită,
dar mai împăcată, cu o speranță timidă, dar nu istovitoare. Nu întru totul
resemnată, dar într-un fel mult mai capabilă să înfrunt perspectiva ca lucrurile
să nu iasă chiar așa cum vreau eu. M-am trezit chiar strălucitoare și voioasă,
așa cum ai văzut de dimineață. Ședința noastră din această dimineață [a opta
ședință] a fost plăcută. Plină de speranță, dar cu un sentiment realist, solid,
de a fi cu picioarele pe pământ, în legătură cu ea. Totul a devenit viu și
optimist din nou — tu și eu, și lucrurile în general. Știam că nu am găsit
întreaga rezolvare, dar am simțit că am suficient material cu care să continui
și că acum era timpul să fac ceva, nu doar să mă gândesc la asta. Dar știi, în
ciuda faptului că ți-ai schimbat înfățișarea în aceste ultime ședințe, nu a avut
calitatea halucinatorie pe care am observat-o înainte. Nu o pot descrie, pur și
simplu simt că e diferită de ce a fost înainte ca umbra aceea să-ți fie jupuită
de pe față.
M-am simțit un pic încurcată în legătură cu terminarea ședințelor, în parte
pentru că tu ai putea să crezi că m-am oprit și am fugit când era mai greu, dar
în cea mai mare parte pentru că nu simt în întregime sigură că nu asta este ceea
ce fac. Dar, serios, nu cred că este așa. Cred că este pur și simplu timpul să mă
opresc... Aici, în Chicago, unde sunt departe de mediul meu și nu am nicio
responsabilitate și nici prieteni, este, în mare, practică „imaginară". Ei bine, cu
certitudine pot să confirm că e înțelept să-ți continui munca și relațiile
obișnuite în timpul psihoterapiei!

în debutul celei de-a opta și ultime ședințe, ea extinde insight-ul insinuat la

începutul acestei relatări, realizând că a fost autopunitivă, că ea este cea care l-a
„torturat pe micuțul animal", că ea este cea care a făcut judecăți aspre despre ea
însăși și că nu este neapărat nevoie să fie așa. Ședința s-a încheiat în nota „Pot să
văd că lucrurile nu sunt fără speranță, că asta este în mine și că pot să fac ceva în
legătură cu ea. Nu vreau să spun că o să fie ușor, dar cred că ar trebui să fiu
blândă cu mine, nu să mă pedepsesc, așa cum am făcut-o". Această notă pozitivă
nesigură și precaută este foarte caracteristică pentru încheierea terapiei.

Câteva săptămâni mai târziu

Următoarea însemnare a fost scrisă câteva săptămâni mai târziu, în timp ce
era în vacanță.

Terapia centrată pe client ■ Relația terapeutică așa cum este trăită de client
 în vacanță. Sosirea mea a fost o dezamăgire, deși o dezamăgire pentru care
nu am fost nepregătită. Sunt prea epuizată emoțional ca să mai trăiesc plăcere
în ceva. Zilele se scurg și eu continui să mă simt ca o convalescentă — nici
bolnavă, nici sănătoasă, nici moartă, nici vie. Și sunt fantastic de irascibilă. Cel
mai mic lucru este în stare să mă enerveze până mă scoate din minți și chiar
pare să fie o sensibilitate cu totul irațională. Ei bine, nu, poate că este un fel de
șablon în asta — devin deosebit de violentă când cineva întrerupe ceea ce fac
sau sugerează să mergem spre nord, când eu m-am gândit că am putea merge
spre sud sau când alții se ambalează și mi se cere să mă acomodez lor. Și
iritarea mea pare să fie proporțională cu cantitatea de energie necesară pentru
a mă adapta. Așa că e posibi să fie doar oboseală, în parte. Dar mare parte din
asta, cea mai mare, poate, este că sunt atât de obosită, încât chiar am nevoie de
odihnă; și am interpretat ca și cum oamenii îmi datorează odihnă și sunt tot
atât de furioasă ca o viespe, când ei nu mi-o oferă. îngrozitor de ușor de uitat
acea lecție greu câștigată că eu am fost aceea care am ales să mă simt lovită de
oameni! Există un lucru amuzant aici — că furia pare să se ivească destul de
spontan, dar în același timp sunt perfect conștientă că sunt absolut liberă de a
alege dacă să fiu sau să nu fiu furioasă. Nu este doar o chestiune de a fi capabil
să suprimi apariția sau manifestarea mâniei, ci de a putea alege între a fi furios
și a fi cu convingere prietenos. La fel de obiectiv ca și cum ai avea o piatră în
mână și ai hotărî dacă o arunci sau o așezi pe pământ. Nu ca izbucnirile mele
ocazionale din trecut, când a părut în întregime, înspăimântător de involuntar,
ca și cum aș fi fost posedată. Și nu sunt fericită că trebuie să recunosc că aleg
să fiu furioasă o mare parte din timp. Cred că m-am așteptat poate ca noile
mele insight-uri să facă lucrurile în locul meu și sunt mai degrabă indignată
să aflu că trebuie să le fac eu însămi. Probabil că mă fac bine fără să îmi dau
seama — întotdeauna mă aștept ca lucrurile să izbucnească din mine cu acea
impetuozitate dramatică a unei comete și nu observ niciodată creșterea
lentă —, dar nu știu dacă Într-adevăr merg spre mai bine sau spre mai rău, și
asta mă îngrijorează teribil. Dacă am trecut prin toată acea agonie pentru
nimic? Știu că asta este un fel de idee iresponsabilă, dar pare că nu pot să
găsesc niciun fel de criteriu pe baza căruia să decid în legătură cu mine, iar
asta mă face să mă simt extraordinar de expusă și lipsită de apărare. Dar poate
că nu sunt obișnuită cu modul în care te simți când te abții de la judecăți
despre tine; poate fac o grămadă de lucruri destul de constructive și nu o recu­
nosc, pentru că nu identific sentimentul natural de a lăsa lucrurile să se
întâmple în mod spontan.

în analiza sentimentelor ei despre furie, pare să fie o descriere uimitor de clară

modului în care se simte, dintr-un cadru intern de referință, când lași experiența
i pătrundă nestingherită în conștiință. Dacă mai înainte furia era negată până
când izbucnea într-o ieșire necontrolată care nu era o parte a Sinelui, acum furia 123
apare imediat în conștiință. Dar acolo unde experiența este liber simbolizată în
conștiință, ea este, de asemenea, mult mai supusă controlului. Manifestarea furiei
devine o alegere, sentimentele de furie pot fi privite alături de sentimente de
prietenie și oricare dintre acestea poate fi ales în mod conștient pentru a fi
exprimat. Asta nu este neapărat mai plăcut; există mai puțină experiență care este
negată sau distorsionată și astfel o poliță extrem de redusă de plătit sub forma
tensiunii defensive. Fie că cititorul acceptă acest tip de explicație sau nu, citatul
pare să transmită „senzația" vie a ceea ce înseamnă să ai o mai mare disponi­
bilitate de a fi Șinele tău autentic.
Faptul că doar schema restructurării este trasată în terapie și că mai sunt
multe de făcut pentru a implementa acea schemă care reiese atât din experiența
clinică, dar și din cercetare. Atunci când experiența terapeutică este profund
asimilată, schimbarea personalității și a comportamentului continuă pentru o
lungă perioadă după încheierea ședințelor în sine.
După ce a amintit de sentimentul ei de „însuflețire suspendată" din timpul
vacanței, fără niciuna dintre solicitările obișnuite de a ne întâlni, domnișoara
Cam continuă:

Există un singur lucru plin de speranță pe care l-am descoperit și nu îmi

oferă nicio consolare acum — unul dintre motivele principale pentru care nu
mă bucur așa mult de această casă de vacanță este pentru că de obicei era
singurul loc din lume în care mă simțeam acasă, liniștită și printre prieteni.
Dar acum sunt pe cale să fiu acasă oriunde și cu oricine și asta îi fură acestui
loc acea căldură specială extraordinară.

Merită să observăm că restructurarea Sinelui înseamnă noi percepții despre

orice, inclusiv despre experiențele considerate odinioară satisfăcătoare. O modi­
ficare în structura Sinelui înseamnă că persoana trăiește, destul de literal, într-o
nouă lume, devenită nouă prin schimbarea percepțiilor. Nu mică e mirarea atunci
că parcursul este, cel puțin pentru o vreme, un pic dificil.

Trei luni mai târziu

Privirile noastre fugare în lumea interioară a experienței domnișoarei Cam
trebuie să se încheie cu un bilet scris cam la trei luni după terapie, ca răspuns la
o solicitare din partea consilierului. Vorbește despre câteva dintre interesele ei
actuale și continuă:

între timp, pentru că ești atât de bun să întrebi, clienta progresează în mod
favorabil — cred —, dar sunt totalmente obosită să mă mai uit la mine însămi

Terapia centrată pe client ■ Relația terapeutică așa cum este trăită de client
124 și atât de ostenită de instabilitatea emoțională, încât nu pot să ofer un raport puternic fundam
precis. Tot mă mai simt într-o oarecare măsură tulburată emoțional și sunt percepție sensibil
supusă (din ce în ce mai rar?) atacurilor de „nefericire"; dar încep să cred că cum am fost privi
sunt, în parte, o consecință a furtunii și, în parte, manifestări care provin din
lucrurile pe care le fac sau din anticiparea lor și pe care întotdeauna le-am ratat
sau le-am evitat înainte. Și parțial descurajare, pentru că nu am văzut niciun Lecturi recorr
semn de ameliorare. Presupun că am așteptat ca schimbarea să apară ca o serie
Foarte puțin efc
de „Aha! "-uri — așa că nu am observat până de curând că sunt schimbări care
terapia este trăită d
trebuie să fi izvorât aproape spontan dintr-o transformare în atitudine. Mă
extrase, reprezint;
înțeleg destul de bine cu mama și reușesc să fac amândurora un fel de dreptate,
sistematică o repn
fără să mă simt abuzată sau dominată. Pun lucrurile în ordine fără să mă plâng
însuflețită a terapi
[o treabă la care înainte s-ar fi revoltat] și cred că devin din ce în ce mai bună
prezent, dar și cât
în a face lucrul pe care îl fac acum, fără să îmi fac griji ce voi face două ore sau
Wood (227) oferă n
două zile mai târziu. Sunt mai liniștită, mai relaxată și fără nicio aplecare să
Boring (35), Landis
fac pe grozava în cadrul grupurilor — era aproape să uit de asta. Am fost atât
ale experienței lor <
de amuzată când am realizat dintr-odată cât de diferită eram. Și sunt mult mai
Social Psychology. T<
atentă și interesată de alți oameni. La naiba, asta e absolut surprinzător, nu-i
terapia a fost înche:
așa? Și presupun că sunt și alte lucruri asemănătoare, dar poate că așa îți vei
intitulat „Ce faci în
putea face o idee. Nu m-am mai complăcut în prea multe autoevaluări (Slavă
o relatare a unui tei
Domnului!) — serios, nu mai sunt atât de interesată să mă caut pe mine pe cât
rienței clientului po;
sunt de interesată să mă pierd. Este așa o ușurare să scapi de povara aceea.
of Nondirective Count
fragmente în care cl
Câteva aspecte caracteristice pentru cei mai mulți clienți reies de aici. Primul și conflictele care sw
este acela că schimbările comportamentale au loc atât de spontan, se dezvoltă oricare dintre aceste
atât de natural din structura actuală a atitudinilor, încât ele nu sunt observate de puțin a fost explc
până când vreo circumstanță exterioară nu își concentrează atenția asupra lor.
Un altul este sentimentul brut, instabil, „nou născut", care însoțește schimbarea
personalității. O caracteristică finală este faptul foarte interesant că terapia
centrată pe client, cu concentrarea ei intensă pe Sine, are ca rezultat final nu mai
multă conștiință de sine, ci mai puțină. Am putea spune că există mai puțină
conștiință de sine și mai mult Sine. Un alt mod de a formula este acela că Șinele
funcționează lin în experiență, mai degrabă decât să fie un obiect al introspecției.
Sau așa cum un client afirmă într-o ședință de control, la un an după încheierea
terapiei: „Nu mai sunt așa conștient de mine cum obișnuiam să fiu... Nu mă
concentrez să fiu eu însumi. Pur și simplu sunt".
Prezentarea materialului așa de bogat al acestei cliente nu este făcută pentru
a sugera că aceasta ar fi o experiență tipică. Fără îndoială că este atipică în tot
atâtea feluri în care este și tipică. Ideea este că toată terapia este o experiență
absolut unică pentru client și, cu cât mai deplin simțim acest lucru, cu atât ar fi
mai posibil pentru noi să facilităm această experiență unică la alte persoane. Cu
siguranță pare să fie adevărat că înțelegerea noastră despre terapie va fi mult mai

CARL R. ROGERS
puternic fundamentată când va fi posibil să înțelegem în totalitate și cu o 125
percepție sensibilă lumile intime ale numeroșilor clienți care vin la terapie, așa
cum am fost privilegiați să întrezărim experiența acestei cliente.

Lecturi recomandate
Foarte puțin efort a fost făcut pentru explorarea sistematică a modului în care
terapia este trăită de client. Articolul de Lipkin (117), din care câteva citate au fost
extrase, reprezintă o astfel de încercare. O prezentare întru câtva mai puțin
sistematică o reprezintă un articol recent de Axline (16) care oferă o descriere
însuflețită a terapiei prin joc, așa cum este trăită de tinerii participanți atât în
prezent, dar și câțiva ani mai târziu. Cu referire la psihanaliză, un articol de
Wood (227) oferă reacțiile unui psiholog la propria analiză. Alții — spre exemplu
Boring (35), Landis (107) și Shakow (182) — oferă descrieri ceva mai puțin intime
ale experienței lor din analiză, într-un singur număr al Journal of Abnormul and
Social Psychology. Toate acestea suferă de faptul de a fi fost scrise mult după ce
terapia a fost încheiată. Un capitol de Kilpatrick, în cartea lui Homey (89), este
intitulat „Ce faci în analiză?" și încearcă să descrie reacțiile clientului. Este totuși
o relatare a unui terapeut, nu o relatare directă. Mai multă lumină asupra expe­
rienței clientului poate fi obținută citind cazurile înregistrate textual din Casebook
ofNondirective Counseling, a lui Snyder (199), care acordă o atenție specială acelor
fragmente în care clientul descrie trăirea procesului mai mult decât problemele
și conflictele care simt în mod obișnuit în centrul atenției. Cititorul care studiază
oricare dintre aceste referințe recomandate va descoperi, printre alte lucruri, cât
de puțin a fost explorat tot acest domeniu.

Terapia centrată pe client ■ Relația terapeutică așa cum este trăită de client
 CAPITOLUL 4

Procesul terapiei

în fiecare orientare terapeutică, oamenii sunt ajutați. Se simt mai confortabil

cu ei înșiși. Comportamentul lor se schimbă deseori în direcția unei mai bune
adaptări. Personalitățile lor par diferite atât pentru ei, cât și pentru cei care îi
cunosc. Dar ce se întâmplă cu adevărat în terapia de succes? Care sunt procesele
psihologice prin care apare schimbarea? Printre toate nuanțele bogate ale schim­
bării gândurilor și sentimentelor, așa cum a fost ilustrat în capitolul anterior,
există generalități ce pot fi observate, modalități exacte obiective și științifice prin
care procesul poate fi descris pentru toți clienții? Capitolul este dedicat analizei
acestor întrebări, în relația lor particulară cu terapia centrată pe client.
Să spunem de la bun început că în starea actuală a cunoștințelor noastre, nu
știm cu adevărat care este procesul esențial al terapiei. Am devenit din ce în ce
mai profund impresionați de multiplele ramificații ale procesului și de modul în
care capătă diferite înțelesuri, în funcție de punctul de vedere al observatorului,
dar recunoaștem că descrierea sa finală reprezintă încă o sarcină pentru viitor.
Decât să încercăm, într-o manieră dogmatică, să facem perfect clar ceea ce nu este
perfect clar, cel mai bine pare a fi să prezentăm numeroasele ipoteze asumate în
prezent cu referire la procesul terapiei centrate pe client, precum și dovezile din
cercetare care le susțin pe unele dintre acestea. Poate că tocmai diversitatea
ipotezelor va folosi la extinderea gândirii profesionale și va stimula descoperirea
unor ipoteze mai precise și mai cuprinzătoare.
în general, terapia este un proces de învățare. Mowrer (136,138) a contribuit
eficient la demonstrarea acestui lucru, așa cum au făcut-o și alții (190, 191, 184,
185). Clientul învață noi aspecte despre el însuși, noi modalități de a relaționa cu
ceilalți, noi modalități de a se comporta. Dar ce, mai exact, este învățat și de ce?
Asta este ceea ce ne-am dori să știm. Nu este suficient să iei teoria învățării așa
cum a fost dezvoltată din studiile cu șobolani sau din experimentele cu silabe
fără sens și să o așezi peste procesul terapiei. Experiența fertilă a terapiei poate
să contribuie mai mult la înțelegerea noastră despre ce este învățarea semnifica­
tivă, așa cum are mult de câștigat din integrarea cunoștințelor anterioare despre
învățare în faptele cunoscute despre terapie. Astfel, în starea actuală a științelor

CARL R. ROGERS
psihologice, suntem lăsați cu mult mai multe întrebări decât răspunsuri cu privire 127
la procesul și conținutul învățării care are loc în terapie.
într-o asemenea situație, pare cel mai bine să ne uităm, pe cât de îndeaproape
putem, la fapte așa cum le avem, fie că sunt observații clinice sau descoperiri din
cercetare validate. In consecință, în materialul care urmează, sunt grupate, sub
titluri generale adecvate, câteva dintre schimbările despre care știm că sunt sau
despre care emitem ipoteza că sunt părți caracteristice ale acestui proces tera­
peutic de învățare, aspecte caracteristice a ceea ce se consideră a fi „mișcarea"
clientului în terapie. Ordinea prezentării nu este importantă, cu excepția faptului
că o serie de aspecte în legătură cu care avem cele mai multe dovezi din cercetare
au fost plasate la început. După aceste conceptualizări descriptive care în unele
cazuri se suprapun și în unele cazuri pare că se contrazic între ele, va fi prezentată
o teorie cuprinzătoare a procesului terapiei care, sperăm, va fi satisfăcătoare
pentru a integra dovezile până acum valabile.

Schimbare sau mișcare caracteristică în terapie

în forma materialului prezentat
Unul dintre primele aspecte ale procesului terapeutic care a fost studiat prin
metode de cercetare a fost modificarea formei conținutului verbal prezentat de
client. S-a observat că, deși persoana avea la început tendința să vorbească despre
problemele și simptomele sale majoritatea timpului, acest fel de a vorbi a avut
tendința să fie înlocuit, pe măsură ce terapia a progresat, de afirmații pătrun­
zătoare care arătau o oarecare înțelegere a relațiilor dintre comportamentul său
trecut și prezent și dintre comportamentele actuale. Mai târziu, a părut să existe
o intensificare în discutarea de către client a noilor modalități de acțiune care
erau în acord cu noua sa înțelegere a situației. Acest proces al explorării sen­
timentelor și atitudinilor legate de zonele problematice, urmat de un insight și o
înțelegere de sine sporite, urmate de analiza și reorientarea comportamentului
pe fondul noilor înțelegeri, a fost secvența cea mai accentuată de autor în
descrierea terapiei centrate pe client, în cartea sa anterioară (166).
Există acum dovezi obiective considerabile care să susțină această descriere.
Snyder, într-un studiu încheiat în 1943, (196,197) și Seeman, șase ani mai târziu
(180), au găsit rezultate foarte apropiate. Afirmațiile din categoria celor referitoare
la discutarea problemei s-au redus în ultimul studiu de la 52 la sută din totalul
conversației clientului din prima cincime a consilierii, la 29 la sută în timpul
ultimei cincimi. Afirmații despre insight-uri și percepții modificate trăite ca
rezultat al consilierii au crescut de la 4 la sută, în prima cincime, la 19 la sută, în
cincimea de încheiere. Discutarea planurilor, care implică de obicei o reorientare
a comportamentului, a fost aproape inexistentă în timpul primelor trei cincimi

Terapia centrată pe client ■ Procesul terapiei

128 ale consilierii, oscilând între 1 și 2 la sută, dar s-a ridicat la aproape 5 la sută în
timpul ultimei cincimi. O imagine factuală mai completă a descoperirilor lui
Seeman este oferită în Tabelul I.

Tabel I. Forma materialului prezentat de client

(Procente ale diferitelor categorii ale procesului de consiliere în cuantile)*

CATEGORII ALE CONȚINUTULUI

Cuantile Discutarea Insight Discutarea Acceptare Toate
problemei planurilor simplă celelalte
categorii
1 51,8% 4,2% 1,2% 34,1% 8,7%
2 44,7% 6,2% 2,2% 40,2% 6,7%
3 44,5% 8,8% 1,7% 37,0% 8,0%
4 35,4% 17,0% 4,6% 36,7% 6,3%
5 28,6% 19,3% 4,7% 31,4% 16,0%
ATITUDINI
Cuantile Total Total Ambivalență Doar timpul prezent
pozitiv negativ totală Pozitiv Negativ
1 32,1% 62,1% 5,8% 30,6% 69,4%
2 40,9% 52,7% 6,4% 42,3% 57,7%
3 35,2% 55,3% 9,5% 40,1% 59,9%
4 43,7% 48,1% 8,2% 56,3% 43,7%
5 46,6% 45,3% 8,1% 62,2% 37,8%

* Adaptat după Seeman (180, pp. 161, 164, 165)

Studiul lui Snyder s-a bazat pe o analiză a câtorva mii de afirmații ale clienților
din șase cazuri și al lui Seeman pe zece cazuri, toate înregistrare audio. Fidelitatea
clasificărilor făcute de evaluatori diferiți a fost ridicată, investigațiile lui Seeman
arătând o concordanță de 87% în evaluările asupra conținutului categoriilor pe
care le-am discutat și de 76% în clasificarea atitudinilor menționate mai jos.
Astfel, tendințele subliniate par să fie mai degrabă caracterizări demne de
încredere ale cel puțin unui aspect al procesului terapeutic. Că aceste tendințe se
află în legătură cu succesul terapeutic este sugerat de faptul că există o corelație
de 0,56 între un indicator al acestora și evaluările rezultatelor de către consilier.
încă un aspect care a fost studiat este tipul atitudinilor exprimate. S-a obser­
vat că, în vreme ce clientul, la începutul terapiei, pare să dea glas în special

CARL R. ROGERS
 sentimentelor negative, a părut să existe o schimbare într-o direcție pozitivă. 129
Acest lucru a părut să fie adevărat, indiferent dacă atitudinile erau cu privire la
sine, la alții sau chiar cu privire la mediul său fizic. Atât Snyder, cât și Seeman au
studiat acest aspect, iar rezultatele cercetării au confirmat impresia clinică,
adăugând o fațetă nouă semnificativă legată de timpul exprimării (prezent sau
trecut). în general, poate fi spus că dovezile (vezi Tabelul I pentru detalii) arată
că, în timp ce atitudinile negative predomină în faza de început a terapiei, balanța
se schimbă pe măsură ce procesul continuă și atitudinile pozitive ajung să le
depășească ușor pe cele negative. Dar, când studiul se limitează la sentimentele
actuale ale clientului — acelea exprimate la timpul prezent —, se constată că
tendința este mult mai pronunțată. O aproximare brută a acestor descoperiri ar
fi să spunem că sentimentele actuale sunt o treime pozitive și două treimi
negative în timpul primei cincimi a terapiei; în ultima cincime, situația este
inversată, cu aproape două treimi din sentimente fiind pozitive și ușor peste
o treime negative.
Sunt și alte modalități de a descrie schimbările care au loc în materialul verbal
care este exprimat pe parcursul terapiei. Ar mai putea fi menționate câteva, care
nu au fost încă supuse unui test obiectiv.
Din punct de vedere clinic, pare clar că există mișcare de la simptome către
Sine. Explorarea clientului gravitează mai întâi în jurul diverselor aspecte ale
problemei, dar treptat preocuparea este din ce în ce mai mult în legătură cu
Șinele. Ce fel de persoană sunt? Care sunt sentimentele mele reale? Care este
Șinele meu autentic? Un volum din ce în ce mai mare de conversație se concen­
trează în jurul acestor teme. Nu numai că există mișcare de la simptome către
Sine, ci de la mediu către Sine și de la ceilalți către Sine. Adică, verbal, clientul își
prelucrează situația, dedicând o parte însemnată din timpul său luării în
considerare a elementelor exterioare Sinelui, cât și a celor din interiorul său. Dar,
treptat, se explorează pe sine excluzând aproape în totalitate elementele care nu
au legătură cu Șinele. Acest lucru pare să se datoreze, în parte, faptului că atenția
terapeutului se concentrează pe sentimentele, percepțiile, evaluările sale — cu
alte cuvine, asupra sa. Se datorează, de asemenea, și faptului că simte că elemen­
tele Sinelui sunt aspectele situației care, potențial, se află cel mai sigur. în limitele
controlul său. Mai este și pentru că simte că, dacă ar fi unitar și lămurit în
interiorul său cu privire la scopurile și intențiile sale, s-ar putea ocupa cu un oare­
care succes de aspectele externe ale problemei sale.
O altă tendință în conținutul conversației este aceea de trecere de la un
material care a fost întotdeauna disponibil în conștiință către un material care,
până la terapie, nu a fost disponibil pentru o analiză conștientă. Despre asta vom
avea mai multe de spus acum.
încă o altă schimbare în conținut este de la trecut către prezent. Nu ar fi corect
să afirmăm că există o progresie constantă din acest punct de vedere, din moment

Terapia centrată pe client ■ Procesul terapiei

ce ședințele de început sunt adeseori preocupate de problemele actuale. în
aprecierea oricărui conflict sau relație particulară, în special dacă este amenin­
țătoare sau dureroasă, clientul are tendința să înceapă cu unele aspecte trecute și
numai treptat înfruntă chestiunile primordiale și adeseori neplăcute așa cum
există ele în prezent. Astfel, terapia se termină cu persoana care are de-a face cu
sine însăși — atitudinile, emoțiile valorile, scopurile sale — așa cum există ele în
mod curent. A învățat că este sigur să lase aprecierile mai puțin periculoase cu
referire la simptomele sale, la alții, la mediu și la trecut și să se concentreze pe
descoperirea lui „eu, aici și acum".

Schimbare în percepția și atitudinea față de Sine

Cele două capitole anterioare au arătat deja că mult din ceea ce se întâmplă
în procesul terapiei este cel mai bine explicat prin referire la constructul de Sine.
Șinele a fost pentru mulți ani un concept nepopular în terapie, iar cei care lucrau
terapeutic într-o orientare centrată pe client cu siguranță nu au fost inițial
înclinați spre utilizarea Sinelui drept construct explicativ. Totuși, atât de mult din
schimbul verbal al terapiei are de-a face cu Șinele, încât atenția a fost întoarsă fără
voie în această direcție. Clientul a simțit că nu a fost Șinele său real, adeseori a
simțit că nu a știut care era Șinele său autentic și a simțit satisfacție când a devenit
într-un mod mai real el însuși. Din punct de vedere clinic, aceste tendințe nu au
putut fi trecute cu vederea.
Observațiile clinice au fost susținute și dezvoltate de o mulțime însemnată de
studii de cercetare. Raimy (153,154) a fost primul care s-a ocupat de această zonă,
furnizând un cadru teoretic extins de gândire despre conceptul de Sine care, din
nefericire, nu a fost niciodată publicat, conducând primul studiu obiectiv despre
atitudinile față de Sine. A fost urmat de mulți alții.
în toate aceste cercetări, constructul central este conceptul de Sine, sau Șinele,
ca obiect perceput în câmpul fenomenal. Dacă o definiție pare utilă, ar putea fi
spus că experiența clinică și dovezile din cercetare ar sugera o definiție în acest
sens. Conceptul de Sine, sau structura Sinelui, poate fi considerat o configurație
organizată a percepțiilor Sinelui care sunt disponibile conștiinței. Este compus
din asemenea elemente precum percepțiile abilităților și caracteristicilor unei
persoane; percepțiile și conceptele despre Sine în relație cu ceilalți și cu mediul;
valorile care sunt percepute ca fiind asociate cu experiențe și obiecte; și scopurile
și idealurile care sunt percepute ca având valențe pozitive sau negative. Această
definiție s-a dezvoltat din examinarea dovezilor și ar putea să se schimbe pe
măsură ce explorarea fenomenelor din terapie va continua.
Cu această definiție în minte, să ne întoarcem la întrebarea noastră funda­
mentală: ce schimbări se petrec în mod caracteristic în cadrul Sinelui în timpul
unei succesiuni de ședințe terapeutice? Cele câteva studii menționate mai sus
furnizează cel puțin începutul unui răspuns. Am descoperit că atitudinile față de 131
Sine ca obiect perceput se schimbă în mod substanțial. în cazurile în care există
orice indiciu că schimbarea a avut loc sau că terapia a fost „de succes" (fie atunci
când criteriul este aprecierea clientului, aprecierea consilierului sau evaluarea
făcută de un alt clinician), următoarele afirmații vor fi susținute de dovezile
din cercetare.

Există o tendință către un număr și o proporție în creștere de referiri la Sine

și atitudini cu privire la Sine modulate pozitiv, pe măsură ce terapia
progresează. (154, 180, 197, 203, 204)
Există o tendință către un număr și o proporție în scădere de referiri față de
Sine și atitudini cu privire la Sine care sunt negative în expresia emoțională.
(154, 180,197, 203, 204)
Atitudinile de ambivalență față de Sine, în care sentimente pozitive și negative
sunt exprimate împreună, tind să crească ușor până undeva dincolo de
punctul de mijloc al terapiei și apoi să descrească ușor. în niciun moment,
atitudinile ambivalențe nu reprezintă o exprimare frecventă. (2,154,180)
La finalul terapiei sunt mai multe referiri la Sine modulate pozitiv decât
negativ. (2,154,180, 197, 203, 204)
Aceste tendințe nu sunt găsite sau sunt găsite într-o proporție mai mică, în
cazurile considerate nereușite. (154,195)
în faza inițială a terapiei, referirile la Sine tind să fie exprimări negative, cu o
tonalitate emoțională sau în mod obiectiv negative; la finalul terapiei
referirile la Sine tind să fie ori exprimări obiective, neutre în tonul emo­
țional, ori exprimări în mod obiectiv pozitive. (203)

Există anumite descoperiri, mai puțin generale în natura lor, care tind să
caracterizeze aceste afirmații.

Cea mai fină și mai clară măsurătoare a tendințelor de mai sus se face în
termenii sentimentelor pozitive și negative față de Sine, care sunt
exprimate așa cum sunt simțite în mod actual. înlăturarea atitudinilor
trecute din examinare înalță panta ambelor curbe. (180)
într-un caz particular, deși tendințele generale sunt așa cum au fost descrise,
pot exista fluctuații ample de la ședință la ședință în atitudinile cu privire
la Sine. După o creștere lentă a atitudinilor pozitive, atitudinile negative
pot deveni brusc predominante pentru o perioadă de timp etc. (49)
în cadrul tendințelor generale descrise există mai multă variabilitate în
atitudinile cu privire la Sine în stadiile mai înaintate ale terapiei decât în
stadiile de început. (180)

Terapia centrată pe client ■ Procesul terapiei

132 Există adesea o descreștere inițială a atitudinilor cu privire la Sine modulate
pozitiv, înainte ca tendința generală ascendentă să devină evidentă.
(154,180)
Cazurile „nereușite" pot rămâne în mod constant ridicate în ceea ce privește
sentimentele negative despre Sine sau în mod constant ridicate în ceea ce
privește atitudinile pozitive față de Sine. (154, 195)

Acest material are de-a face cu sentimentele și atitudinile pe care clientul le

are față de el însuși și cu modul în care aceste sentimente se schimbă. Probabil că
schimbarea fundamentală are loc în modul în care se percepe pe sine. Din păcate,
aceasta este o problemă prea complexă și intricată pentru a fi investigată cu
metodologia de cercetare. Studiile de până acum sunt puține, iar descoperirile
insuficiente, deși sugestive prin semnificația lor. Studiul cel mai important este
cel făcut de Sheerer și, întrucât rezultatele sale fac referire la Sine, ar putea fi
rezumate așa cum urmează:

Există o tendință ca „acceptarea Sinelui", definită din punct de vedere opera­

țional, să crească în timpul terapiei. Acceptarea Sinelui, conform definiției
utilizate, înseamnă tendința clientului:
să se perceapă ca pe o persoană de valoare, demnă de respect mai degrabă
decât de condamnat;
să își perceapă standardele ca fiind bazate pe propria experiență, mai
degrabă decât pe atitudinile sau dorințele celorlalți;
să își perceapă propriile sentimente, motive, experiențe sociale și personale
fără distorsiunea informațiilor senzoriale primare;
să se simtă confortabil manifestându-se în acord cu aceste percepții;
(188,189)

Studiul pe care aceste afirmații sunt bazate este confirmat de altele, cele mai
multe dintre ele având un caracter mai puțin riguros. Din aceste alte studii ar
părea că persoana tinde în terapia „reușită" să:

își perceapă abilitățile și caracteristicile cu mai multă obiectivitate și cu un

confort mai mare; (174)
să perceapă toate aspectele Sinelui și Șinele în relație cu mai puțină emoție
și mai multă obiectivitate; (203)
să se perceapă mai independent și mai capabil să facă fața problemelor
vieții; (117,174)
să se perceapă mai capabil să fie spontan și autentic; (117)

CARL R. ROGERS
 să se perceapă ca evaluator al experienței mai degrabă decât să se perceapă 133
existând într-o lume în care valorile sunt inerente și atașate obiectelor
percepției sale; (101)
să se perceapă mai integrat, mai puțin scindat; (117,174)

Cum putem rezuma toate aceste schimbări în percepția de sine? Elementele

esențiale ar părea să fie acelea că persoana se schimbă în trei modalități generale.
Se percepe pe sine ca fiind o persoană mai adecvată, cu mai multă valoare și cu
mai multe posibilități de a întâmpina viața. Permite mai multor informații din
experiență să pătrundă în conștiență și astfel dobândește o apreciere mai realistă
asupra sa, asupra relațiilor sale și asupra mediului său. Tinde să plaseze sistemul
de valori în interiorul său, înțelegând că „bunătatea" sau „răutatea" oricărei
experiențe sau obiect perceptual nu este ceva inerent acelui obiect, ci este o va­
loare atașată de el însuși acelui obiect.
Aceste schimbări în percepția Sinelui merită să fie mult mai studiate decât
au fost până acum. în momentul scrierii de față, o altă cercetare asupra acestei
chestiuni este întreprinsă utilizând tehnica „Q", dezvoltată de William
Stephenson1. Aceasta permite o analiză detaliată a percepțiilor Sinelui înainte și

1 Fără să intrăm într-o descriere generală a tehnicii Q, adaptarea ei la acest tip de problemă
poate fi descrisă. Dintr-o serie de cazuri de consiliere înregistrate, a fost realizat un eșantion
extins format din toate afirmațiile referitoare la Sine. Din acesta a fost făcută o selecție
aleatorie de 150 de afirmații, astfel încât un grup utilizabil să poată fi obținut. în mod
evident lista include o gamă largă de modalități în care Șinele este perceput. Pentru
scopurile acestei cercetări, clientul este rugat, înainte de terapie, să sorteze aceste enunțuri
în unsprezece categorii, cu acei itemi cel mai puțin caracteristici în categoria 0, iar pe cei mai
caracteristici în categoria 10. Mai departe, este instruit să plaseze în fiecare categorie un
număr dat — 4, 5, 10, 16, 25, 30, 25, 16, 10, 5, 4, astfel încât rezultatul este o distribuție
normală forțată. Terminând această sortare care oferă o imagine destul de detaliată a Sinelui
perceput, clientul este rugat să sorteze din nou cartonașele, de data aceasta pentru a con­
figura Șinele dorit sau idealul de Sine. După încheierea terapiei, îi este din nou cerut să
sorteze cartonașele, atât pentru Sine, cât și pentru Șinele care dorește să fie.
Din moment ce în cadrul fiecărei sortări itemii au fost plasați în raport cu ceilalți pe
același continuum, rezultatele unei sortări pot fi corelate cu rezultatele altei sortări. Astfel
putem afla corelația dintre Șinele premergător terapiei și Șinele ulterior terapiei, corelația
Sinelui premergător terapiei cu idealul dinaintea terapiei etc. Mărimea coeficientului de
corelație reprezintă în această situație similaritatea dintre aprecieri când corelația este pozi­
tivă — o lipsă de similaritate atunci când corelația este aproape de zero — și un contrast
între aprecieri, atunci când corelația este negativă. Eficiența maximă a metodei este obținută
dacă toate corelațiile sunt calculate și matricea rezultată este factorizată prin tehnicile
obișnuite. Acest lucru ne permite să descoperim orice tipare sau „factori" care se repetă în
toate sortările clientului. Unul dintre avantajele acestei tehnici este acela că permite utili­
zarea unor proceduri elaborate statistic pe un eșantion mare de itemi care poate proveni
dintr-un singur caz sau dintr-un număr mic de cazuri. Se realizează astfel mai puțină risipă
a bogăției clinice prin analiza statistică. Acest mod de abordare este foarte promițător ca
unealtă de cercetare. Din păcate, nicio descriere prea adecvată a ei nu este încă disponibilă
în formă publicată, deși cititorul este îndrumat către Stephenson. (201,202)

Terapia centrată pe client ■ Procesul terapiei

134 după terapie. Rezultate din primele câteva cazuri au arătat că idealul de Sine se
schimbă cumva în timpul terapiei, poate în direcția unui ideal mai realist și mai
realizabil. Șinele perceput se schimbă încă mai pregnant și într-o direcție care îl
aduce mai aproape atât de idealul premergător terapiei, cât și de idealul ulterior
terapiei. Corelația dintre Sine și ideal este inițial scăzută, dar devine mult mai
ridicată ca rezultat al terapiei, datorită schimbărilor într-o direcție convergentă
atât cu Șinele, cât și cu idealul. Astfel, rezultatele terapiei par să fie o mai mare
congruență între Sine și ideal. Șinele și valorile pe care le deține nu mai sunt atât
de disparate. Aceste afirmații sunt doar o ipoteză și ar putea suferi multe
modificări odată cu încheierea cercetării care se desfășoară deja. Acestea sunt
menționate aici pentru a arăta că acum parcursul metodologic este deschis unui
studiu riguros și detaliat al percepțiilor Sinelui, cu toate ramificațiile sale. Acum
putem să studiem separat percepțiile caracteristicilor Sinelui, ale Sinelui-în-re-
lație-cu-ceilalți, ale valorilor în jurul cărora Șinele este organizat și ale scopurilor
și idealurilor sale. Acestea pot fi studiate intensiv nu numai prin studii corelative,
dar și punându-le în relație cu aprecieri și evaluări făcute de alții — utilizând,
preferabil, aceeași metodă a sortării Q.

0 descriere clinică
Să încercăm să formulăm în termeni mai personalizați și mai clinici o parte
din materialul care a fost expus mai înainte cu o terminologie obiectivă și de
cercetare. Clientul tinde să intre în terapie privindu-se critic, simțindu-se mai
mult sau mai puțin valoros și judecându-se destul de mult în funcție de normele
stabilite de ceilalți. Are un ideal pentru el însuși, dar vede acest ideal ca fiind
foarte diferit de Șinele său actual. Emoțional, echilibrul sentimentelor față de el
însuși oscilează incontestabil către partea negativă.
Pe măsură ce terapia înaintează, se simte deseori chiar și mai descurajat și mai
critic în legătură cu el. Descoperă că în mod frecvent trăiește atitudini foarte
contradictorii față de el însuși. Pe măsură ce le explorează, devine treptat mai
realist în percepția lui față de el însuși și mult mai capabil să se accepte „așa
cum e". Pe măsură ce preocuparea pentru sentimentele și atitudinile sale actuale
crește, află că acum le poate privi obiectiv și le poate trăi nici ca pe o bază pentru
autoculpabilizarea emoțională, nici ca pe o bază pentru aprobarea de sine.
Acestea sunt pur și simplu el însuși, observat în acțiune. Acest Sine „așa cum
este" este văzut ca fiind valoros, ca fiind ceva cu care poate să trăiască. Acest
proces nu este câtuși de puțin unul lin; pot fi ședințe în care propria evaluare a
Sinelui se afundă într-o stare jalnică, iar el se simte în întregime lipsit de valoare
și fără speranță. Cu toate acestea, el ajunge, în general, să se teamă mai puțin de
atitudinile pe care le descoperă odată cu experiențele sale; devine mai puțin
temător în legătură cu modul în care va fi judecat de ceilalți și petrece mai mult

CARL R. ROGERS
din timpul său hotărând care sunt propriile valori fundamentale. Pe măsură ce 135
aceste schimbări se petrec, se simte mai spontan în atitudinile și comportamentele
sale; se trăiește pe sine ca pe o persoană mai reală, mai integrată. Descoperă încet
că ceea ce își dorește să fie a ajuns într-un punct în care devine o țintă mai
realizabilă și că, de fapt, el însuși s-a schimbat într-o măsură care îl face să fie
mult mai în acord cu idealul său. Viața sa interioară devine mai confortabilă, mai
puțin tensionată. Aceasta pare să fie descrierea clinică a schimbărilor Sinelui în
timpul terapiei, așa cum este relevată de studiile obiective.

Schimbări ale manierei de percepție

Un alt grup de fenomene care arată o mișcare sau schimbare în timpul
psihoterapie! are legătură cu un proces de diferențiere mărită în cadrul câmpului
perceptual. Ne-am fi putut referi la aceste fenomene sub titlul „mișcarea în
procesul învățării", din moment ce învățarea este în esență o diferențiere crescută
a câmpului (200, p. 38). Ar fi putut fi numite „dezvoltarea unui proces mai adec­
vat de gândire" sau „schimbare în direcția unei judecăți mai bine fundamentate".
Aspectul esențial în legătură cu terapia, atunci când este privită din acest unghi,
este acela că modul în care clientul percepe obiectele în câmpul său fenomenal —
experiențele sale, sentimentele sale, celelalte persoane, mediul său — suferă o
schimbare în direcția unei diferențieri crescute. Aceasta reprezintă o modalitate
importantă de a ne uita la terapie și este păcat că, până acum, simt prea puține
cercetări în acest domeniu, cu excepția unei cercetări asupra percepției Sinelui
deja menționate și a studiului lui Beier (21), prezentat mai jos.1
în mod caracteristic, clientul se schimbă de la niveluri înalte de abstractizare
către percepții mai diferențiate, de la generalizări extinse către generalizări
limitate, strâns înrădăcinate în experiențele primare. Clientul care începe terapia

1 Studiul foarte interesant al lui Beier oferă dovezi indirecte despre această chestiune a dife­
rențierii perceptuale, prin inversarea procesului și inducerea anxietății, studiind apoi
rezultatele. El a administrat tuturor subiecților săi (șaizeci și două de femei) un test
Rorschach, un test de dezorientare perceptuală și o baterie de teste măsurând abilitatea de
abstractizare — capacitatea de a susține mai multe sarcini în același timp, de a le sintetiza,
de a clasifica materiale, de a trece de la un concept la altul. Apoi a indus amenințarea în
grupul experimental, dând fiecărui membru o interpretare structurată, dar precisă și
individualizată a rezultatelor sale la testul Rorschach. Atunci când grupul experimental și
grupul de control corespondent au fost retestate cu testele pentru raționament abstract, s-a
descoperit că grupul experimental a arătat o scădere a capacității de abstractizare și o creș­
tere în rigiditatea gândirii și a percepției, comparativ cu grupul de control. Diferențele au
fost semnificative.
Din perspectiva interesului nostru pentru terapie, acest studiu sugerează că diferențierea
și constituirea ipotezelor flexibile sunt scăzute sub amenințare și, probabil, crescute în
absența amenințării; de asemenea, acea amenințare la adresa Sinelui poate fi cu ușurință
provocată prin evaluarea dintr-un cadru extern de referință, de către un expert.

Terapia centrată pe client ■ Procesul terapiei

136 cu sentimentul declarat că este fără speranță și fără nicio valoare ca persoană
ajunge în timpul terapiei să se trăiască pe sine uneori ca neavând, Într-adevăr,
nicio valoare, dar alteori manifestând calități pozitive, așa cum tot de atâtea ori
prezintă agresivitate negativă. Se trăiește pe sine ca fiind destul de variabil în
funcționare — pe scurt, ca o persoană care nu este în întregime nici neagră, nici
albă, ci o colecție interesantă de umbre cenușii schimbătoare. Află că este mult
mai ușor, așa cum a fost arătat, să accepte această persoană mai diferențiată.
Or să ne gândim la clienta a cărei atitudine exprimată devreme în terapie este
aceea că „Mama e o nenorocită!" In timpul terapiei, începe să perceapă într-o
manieră diferențiată feluritele sale experiențe în legătură cu mama sa. Aceasta a
respins-o în copilărie, dar uneori a răsfățat-o; mama ei îi dorește binele; are simțul
umorului; nu este bine educată; are o fire violentă și irațională; își dorește foarte
mult să fie mândră de fiica ei. Relația din copilărie cu mama este analizată și
diferențiată de relația pe care o are cu mama astăzi. Pe măsură ce acest proces
continuă, generalizarea globală „mama este o nenorocită și nu este posibil să
o scot la capăt cu ea" este considerată destul de inadecvată pentru a se potrivi cu
datele complexe ale experienței primare.
Acest proces poate fi observat cu aproape fiecare client. El se deplasează de
la generalizări care s-au dovedit a fi nesatisfăcătoare pentru călăuzirea vieții sale
către o examinare a experiențelor primare bogate pe baza cărora sunt funda­
mentate, o mișcare ce trădează falsitatea multora dintre generalizările sale și
oferă o bază pentru abstractizări noi și mai adecvate. La încheierea terapiei, el
se află în mod obișnuit în procesul formulării pentru sine a acestor noi vade-
mecuri. Bineînțeles că în terapia cea mai reușită a internalizat și dezirabilitatea
construirii într-o relație mult mai apropiată cu experiența directă, mai ales
atunci când vademecurile pe care le-a folosit pentru existența lui se dovedesc
a fi discutabile.
Este evident că procesul nu se întâmplă pur și simplu. Este facilitat de
condițiile speciale ale relației terapeutice — libertatea totală de a explora fiecare
parte a câmpului perceptual și eliberarea totală de amenințarea la adresa Sinelui,
oferite în special de terapeuții centrați pe client.
Cititorul va fi observat că ceea ce am spus este în acord esențial cu o parte din
gândirea fundamentală din domeniul semanticii (81, 98, 105). Punând câteva
dintre aceleași idei în terminologie semantică, putem spune despre client că a
trăit după o hartă. In terapie, el descoperă în primul rând că harta nu este
teritoriul — că teritoriul experienței este foarte diferit și de departe mult mai
complex. Descoperă, de asemenea, că harta sa a conținut greșeli grave, chiar și
pentru o hartă. Terapia îi oferă oportunitatea protectoare de a coborî de la nivelul
înalt de abstractizare al hărții sale și de a explora teritoriul experienței primare.
Pe când își va construi o nouă hartă, conștientizând acum că este doar o hartă și
nu experiența în sine, terapia va fi gata să se încheie.

CARLR. ROGERS
 Utilizând o altă terminologie semantică, putem spune despre client că reduce 137
treptat calitatea conotativă a reacțiilor sale — tendința de a vedea experiența în
termeni absoluți și necondiționali, de a suprageneraliza, de a fi dominat de
concept sau convingere, de a eșua în ancorarea reacțiilor sale în spațiu și timp,
de a confunda faptele și evaluările, de a se baza pe idei mai degrabă decât pe
testarea realității — și se îndreaptă către un tip de reacție mai denotativ. Aceasta
ar putea fi definită ca tendința de a vedea lucrurile în termeni limitați, diferențiați,
de a fi conștient de fixarea în spațiu și timp a evenimentelor, de a fi dominat de
fapte, nu de concepte, de a evalua în modalități multiple, de a fi conștient de
diferitele niveluri de abstractizare, de a testa inferențele și abstractizările prin
intermediul realității, în măsura în care este posibil.
încă o altă modalitate de a descrie această problemă a diferențierii este să o
discutăm în relație cu simbolizarea. Ființa umană are de-a face cu o mare parte
din experiența sa prin intermediul simbolurilor atașate ei. Aceste simboluri îi
permit să manipuleze elemente ale experienței sale în relație unele cu altele, să
se proiecteze pe sine în situații noi, să facă multe predicții despre lumea sa
fenomenală. în terapie, una dintre schimbările care se petrec este aceea că sim­
bolurile incorecte și generalizate sunt înlocuite cu simboluri mai diferențiate, mai
precise și mai adecvate. Astfel, să ne gândim la mama care trăiește multe senti­
mente negative față de copilul ei. Aceste sentimente sunt toate reunite sub for­
mularea simbolică „sunt nervoasă și furioasă pe el pentru că este rău". Dar, când
nu simte nicio amenințare la adresa ei, poate să examineze aceste experiențe
atitudinale și viscerale și poate să le atașeze simboluri mult mai precis diferențiate.
O parte dintre ele sunt încă descrise cu exactitate în termenii pe care altădată îi
folosea, dar altele devin simbolizate în termeni precum „sunt nervoasă pe el
pentru că îmi doresc să nu-1 fi avut niciodată", „simt furioasă pe el pentru că mi-a
întrerupt cariera", „mă irită pentru că reprezintă responsabilitatea adultului,
pe care am încercat întotdeauna să o evit". Pe măsură ce simbolurile utili­
zate corespund mai îndeaproape cu experiența actuală și primară, atunci
concluziile trase pe baza manipulării simbolice devin mai clare, pentru că sunt
bazate pe realitate.
Ar trebui să subliniem că termenul diferențiere așa cum este utilizat în această
secțiune nu înseamnă pur și simplu perceperea unor aspecte din ce în ce mai
detaliate ale câmpului fenomenal. înseamnă a separa și a aduce în figură orice
element perceptual semnificativ care până atunci a fost nerecunoscut. Astfel,
Curran (49), într-o analiză semnificativă și exhaustivă a douăzeci de ședințe
terapeutice cu un singur caz, descoperă că percepția legăturilor este unul dintre
aspectele importante ale procesului terapiei. în ședințele de început, o persoană
foarte retrasă abordează douăzeci și cinci de „probleme" diferite, într-o manieră
destul de separată. Pe măsură ce terapia progresează, există din ce în ce mai
multe situații în care relațiile dintre probleme sunt văzute. Astfel, ajunge să își

Terapia centrată pe client ■ Procesul terapiei

138 perceapă tendința către timiditate și retragere ca fiind legată de sentimentele
sale că este un geniu și superior celorlalți. Treptat se percepe integral ca o con­
figurație mult mai unitară, în care lupta și conflictul gravitează în jurul anumitor
chestiuni fundamentale. Pe acestea este capabil să le înfrunte și să le rezolve,
acum că a diferențiat elementele cruciale care străbat atât de multe paliere ale
vieții sale.
încă un alt aspect al acestei experiențe terapeutice de diferențiere crescută ar
putea fi descris în termenii rezolvării de probleme. Duncker (52) a oferit o
analiză profundă a proceselor psihologice implicate atunci când subiectul se
ocupă de sarcini-problemă și de exerciții matematice. Dar, în mare parte, aceleași
fenomene sunt evidente în terapie. Este explorarea unei ipoteze după cealaltă,
într-o manieră nu foarte ordonată. Este experiența a ceva ce până atunci a fost
fond în câmpul perceptual, care apare în figură. Această schimbare specială în
relația figură-fond este descrisă de Duncker ca libertatea versus fixitatea unui
obiect perceptual. Asta înseamnă că atât în rezolvarea de probleme, cât și în
terapie, persoana a ajuns să accepte un anumit element al situației ca pe ceva dat
sau fixat. Când îl percepe din nou ca pe ceva care nu este fixat, este capabil să
aibă o adevărată experiență „Aha!" și descoperă că se află mult mai aproape de
o soluție pentru problema sa. Astfel, înțelegerea subită a subiectului lui Duncker
că dopul din sticla cu cerneală nu este fixat în acea relație percepută, ci este o
posibilă unealtă, o pană care să țină un stilou în poziția dorită, l-a schimbat
dintr-un obiect fix în cadrul câmpului său perceptual într-unul liber și mane­
vrabil. Asemenea mamei care își vede copilul ca fiind rău, ajunge să constate în
terapie că acesta nu este un aspect dat sau fixat al situației, ci unul care este
manevrabil, modificabil, un element perceptual „liber". Sau clientul care își vede
homosexualitatea ca fiind o parte invariabilă a imaginii, ajunge să vadă această
parte a comportamentului său ca fiind posibil de modificat, ca fiind nu mai fixă
decât oricare altă configurație a comportamentului său. Această schimbare de
la perceperea elementelor ca rigide și fixe la perceperea lor ca „libere" sau
maleabile este unul dintre cele mai importante tipuri de diferențiere care au loc
în terapie.
Poate că această discuție va arăta de ce pentru unii procesul terapiei poate fi
în întregime descris în termenii diferențierii. Astfel, Snygg și Combs afirmă că
„am putea, prin urmare, să definim psihoterapia dintr-un punct de vedere
fenomenologic ca: furnizarea experienței prin intermediul căreia persoanei îi
este permis să facă diferențieri mai adecvate ale Sinelui fenomenal și ale relațiilor
lui cu realitatea externă. Dacă o asemenea diferențiere poate fi făcută, nevoia
persoanei pentru menținerea și sporirea Sinelui fenomenal va face restul". (200,
pp. 285).

CARLR. ROGERS
Mișcare către conștientizarea experiențelor negate 139

Una dintre cele mai caracteristice și poate una dintre cele mai importante
schimbări în terapie este aducerea în conștientă a experiențelor de care până
atunci clientul nu a fost conștient. Ce, din punct de vedere psihologic, se întâmplă
atunci când persoana are, așadar, de-a face cu material „refulat?" Experiența
noastră arată că procesul tocmai discutat este cel mai bine descris în termenii
unei diferențieri mai mari a percepției și ai unei simbolizări mai adecvate.
Să luăm un exemplu simplu și să-i urmărim desfășurarea. O femeie a început
să sufere de amețeli și stări de leșin pentru care nicio cauză organică nu a putut
fi găsită. Acest comportament apare în diverse momente impredictibile, de obicei
la adunări sociale, spre marea ei rușine și a tuturor celor implicați. Nu poate să
vadă nicio cauză pentru acest comportament. Pe măsură ce explorează situația,
identifică faptul că pare să se ivească atunci când îi provoacă cea mai mare jenă
soțului său. Dar asta nu-i oferă niciun ajutor în înțelegerea problemei, spune,
pentru că ține la soțul ei și nu are niciun motiv să facă ceva care l-ar răni. Pe
măsură ce toate acestea sunt acceptate, se mișcă încet, în ședințe succesive, către
afirmația că, dacă a existat un sentiment de ostilitate față de soțul ei, acesta a fost
în totalitate inconștient și neintenționat; că a mai simțit opoziție față de soțul ei
cu mai mulți ani înainte, atunci când simptomul a debutat; că încă are o dorință
de a-1 controla și că simptomul ei a fost im mijloc de a încerca asta; că, presupune,
a folosit atât scopului de a se opune lui, cât și de a se pedepsi, pentru că a făcut
așa; că, în lumina tuturor acestor fapte nou percepute, va trebui să găsească
modalități mai deschise și mai directe prin care să-și exprime sentimentul de
ostilitate atunci când îl simte.
Dacă analizăm această secvență dintr-o perspectivă psihologică, ar părea
limpede că ea tot timpul a trăit, la nivel visceral, sentimente de opoziție față de
soțul ei. Elementul lipsă cel mai important este simbolizarea corespunzătoare a
acestor experiențe. Această explicație se leagă de faptul că a menționat în primele
ei ședințe că era adeseori încordată și supărată înainte ca amețeala și stările de
leșin să apară. Până aici a mers simbolizarea. Pare, de asemenea, clar că motivul
fundamental pentru fenomenul „refulării" sau al „negării experienței" este acela
că simbolizarea adecvată a experienței în cauză va fi în mod categoric și adeseori
în profundă contradicție cu conceptul de Sine al persoanei. Femeia pe care tocmai
am descris-o nu era, în ochii ei, o femeie care s-ar opune cu încăpățânare bunului
ei soț ori o persoană care ar întreține sentimente ostile iraționale față de el. Astfel,
unor asemenea senzații viscerale trebuie să li se dea o simbolizare distorsionată
sau să nu fie deloc simbolizate. Ar părea, de asemenea, că deblocarea „refulării"
sau aducerea în conștiință a experiențelor negate nu este doar o chestiune de a
testa aceste lucruri, fie de către client, fie de către terapeut. Până când conceptul
de Sine nu este suficient revizuit pentru a le accepta, acestea nu pot fi deschis

Terapia centrată pe client ■ Procesul terapiei

140 simbolizate. Schimbarea Sinelui precede mai degrabă decât urmează recuperarea
materialului negat sau refulat.
Dar intrăm din ce în ce mai profund într-o teorie a procesului căreia ne-am
propus să ne dedicăm în ultima parte a acestui capitol. Haideți să ne întoarcem
la un nivel mai descriptiv cu privire la aceste experiențe nesimbolizate sau
necorespunzător simbolizate. în practică s-a constatat că primul pas către dezvă­
luirea unui astfel de material este, de obicei, perceperea incongruențelor. In cazul
tocmai amintit femeia ajunge să recunoască mai întâi o discrepanță de această
natură: îmi iubesc soțul, însă comportamentul meu pare ca și cum mi-aș fi dorit
să îl stânjenesc. în altă situație ar putea fi: mi-aș dori să înaintez din punct de
vedere profesional, totuși pic exact la cursurile necesare ca să înaintez. Sau în alt
caz: vreau ca mariajul meu să continue, dar pare că mă comport într-un asemenea
mod ca și cum aș vrea să îl rup. Când astfel de discrepanțe sunt clar percepute,
clientul nu le poate ignora. Este motivat să afle explicația pentru incongruență,
fie că se datorează unei descrieri inexacte a propriilor sentimente (ceea ce este de
obicei adevărat), fie unei descriei inexacte a comportamentului.
Deși acest proces al aducerii experienței într-o formă conștientă adecvat
simbolizată este recunoscut de numeroase orientări terapeutice ca fiind un
element important și fundamental al terapiei, până acum nu există o analiză
obiectivă a acestuia. Dintr-o perspectivă clinică descriptivă, putem spune că
terapia de succes pare să necesite aducerea în conștiință, într-un mod cores­
punzător diferențiat și precis simbolizat, a acelor experiențe și sentimente care,
actualmente, se află în contradicție cu conceptul de Sine al clientului.

Mișcare caracteristică în procesul

devalorizare
Pe măsură ce ascultăm înregistrările ședințelor terapeutice și analizăm
materialul transcris, este foarte evident, Într-adevăr, că terapia are mult de-a face
cu ceea ce este perceput ca fiind „rău" sau „bun", „corect" sau „greșit", „satis­
făcător" sau „nesatisfăcător." într-un fel, implică sistemul de valori al persoanei
și schimbările din interiorul acelui sistem. Acesta este un aspect al terapiei care
a fost puțin discutat și, până acum, de-abia atins din perspectiva cercetării.
Această discuție asupra sa trebuie privită mai degrabă ca exploratorie decât
într-un sens câtuși de puțin final.
Pare să fie adevărat că, la începutul terapiei, persoana trăiește în mare parte
conform valorilor pe care le-a introiectat de la ceilalți, din mediul său cultural
personal. Situația ar putea fi reprezentată schematic, redând câteva dintre va­
lorile afirmate sau implicate de clienți și plasând între paranteze originea
acestor valori.

CARLR. ROGERS
 „Nu ar trebui să fiu niciodată furioasă pe cineva" (pentru că părinții mei și 141
Biserica privesc furia ca pe ceva greșit).
„Ar trebui să fiu întotdeauna o mamă iubitoare" (pentru că orice altă atitu­
dine este inacceptabilă în grupul meu din clasa de mijloc).
„Ar trebui să am succes la cursurile mele" (pentru că părinții mei contează
pe succesul meu).
„Am impulsuri homosexuale, ceea ce este foarte rău" (conform întregii
noastre culturi).
„Ar trebui să fiu asexuat" (pentru că mama pare să considere sexul ca pe
ceva păcătos, nelalocul lui pentru orice persoană întreagă la minte).
„Ar trebui să fiu întru totul permisiv în legătură cu comportamentul
sexual" (pentru că prietenii mei sofisticați au această atitudine).

Pe măsură ce terapia progresează, clientul ajunge să înțeleagă că încearcă să

trăiască în funcție de cum gândesc ceilalți, că nu este Șinele său real și că este din
ce în ce mai puțin satisfăcut cu această situație. Dar, dacă abandonează aceste
valori introiectate, ce anume le va lua locul? Urmează o perioadă de confuzie și
nesiguranță cu privire la valori, o anumită senzație de insecuritate, legată de lipsa
unei baze pentru aprecierea a ceea ce este corect sau greșit, bine sau rău.
Treptat, această confuzie este înlocuită de o înțelegere emergentă că dovezile
pe care își poate baza judecățile de valoare sunt furnizate de propriile simțuri, de
propria experiență. Satisfacțiile pe termen scurt și lung pot fi identificate nu prin
ceea ce spun alții, ci prin examinarea propriei experiențe. Sistemul de valori nu
este ceva în mod necesar impus din afară, ci este ceva trăit. Persoana descoperă
că are în interiorul său capacitatea de a cântări dovezile care provin din experiență
și de a decide pe baza acestora lucrurile care vor duce la creșterea Sinelui pe
termen lung (care, inevitabil, implică, de asemenea, creșterea Sinelui altor
persoane). Astfel, o cercetare preliminară efectuată de Kessler (101), analizând
materialul a trei cazuri, a arătat că, la început, evaluările au avut tendința să fie
simțite ca fiind fixate și inerente acelui obiect; această viziune a avut tendința să
fie înlocuită de o înțelegere că judecățile de valoare nu simt neapărat imuabile,
ci modificabile; în cele din urmă, a existat o tendință de a înțelege că evaluările
au fost făcute de persoană și că evaluarea personală ar putea fi modificată, în
funcție de dovezi.
O altă conceptualizare a acestui proces s-a dezvoltat din gândirea noastră cu
privire la locul evaluării (locus of evaluatiori). în cele mai multe afirmații care fac
sau implică o judecată de valoare, locul spațial al originii evaluării poate fi destul
de ușor de intuit. în terapie, în fazele inițiale pare să existe tendința ca locul
evaluării să rezide în afara clientului. Este considerat o funcție a părinților,

Terapia centrată pe client ■ Procesul terapiei

142 a culturii, a prietenilor și a consilierului. Cu privire la acesta din urmă, unii clienți
fac eforturi extenuante pentru a-1 determina pe terapeut să-și exercite funcția
valorizării, astfel încât să le ofere indicii pentru acțiune. Totuși, în terapia centrată
pe client, o descriere a comportamentului consilierului este aceea că menține
constant locul evaluării în client. O parte din acest lucru este evident din modul
în care își construiește răspunsurile. „Ești furios pe„Ești dezorientat
de„Ți se pare că„Simți că„Iți imaginezi că ești rău pentru
că Cu fiecare dintre aceste răspunsuri, atitudinea, dar și exprimarea sunt
de o asemenea natură încât să arate că evaluarea situației de către client este aceea
acceptată. Puțin câte puțin, clientul descoperă că este nu doar posibil, ci și
satisfăcător și sănătos să accepte locul evaluării ca avându-și originea în interiorul
său. Când această experiență devine internalizată, valorile nu mai sunt percepute
ca lucruri fixe ori amenințătoare. Sunt judecăți făcute de persoană, bazate pe
propria experiență și sunt, de asemenea, modificabile dacă și atunci când o nouă
experiență oferă dovezi noi și modificate.
Astfel, o parte dintre valorile acceptate care au fost rezumate schematic mai
devreme pot deveni apreciabil transformate atunci când sunt evaluate în lumina
propriei experiențe a clientului.

„Ar trebui să fiu furios pe o persoană atunci când simt furie la un nivel
profund, pentru că asta lasă mai puține efecte reziduale decât înfrânarea trăirii
și, de fapt, duce la o relație mai bună și mai realistă."
„Ar trebui să fiu o mamă iubitoare când simt așa, dar nu trebuie să-mi fie
frică de alte atitudini, atunci când ele există."
„Ar trebui să am succes la cursurile mele doar dacă acestea au o semnificație
de perspectivă pentru mine."
„Am impulsuri homosexuale și acestea sunt capabile de manifestări care
duc la creșterea Sinelui meu și al altora, cât și de manifestări care generează
contrariul."
„îmi accept sexualitatea și valorizez extrem de mult acele manifestări ale ei
care duc la creșterea pe termen lung a Sinelui meu și al altora; nu valorizez așa
de mult acele manifestări care oferă doar satisfacții trecătoare sau care nu duc
la creșterea Sinelui."

Poate că ceva din mișcarea ce se petrece în această comutare a locului evaluării

poate fi ilustrată prin cazul unei tinere cliente. O parte din a doua ședință poate
arăta cum au ajuns să fie introiectate anumite norme și valori și efectul pe care
acestea le-au avut asupra comportamentului ei. Este foarte clar că în timpul vieții
sale de odinioară aceste valori reprezentau ghiduri satisfăcătoare pentru acțiune,

CARLR. ROGERS
dar că acum este simțită un fel de discrepanță care este profund nesatisfăcătoare. 143
Simte că nu își mai dorește să rămână credincioasă acestor valori, dar nu are
nimic să pună în locul lor.

S102: Pare că... nu știu... probabil că merge înapoi până în copilăria mea.
Am... dintr-un oarecare motiv am... mama mi-a spus că am fost răsfățata
tatălui meu. Deși nu mi-am dat seama niciodată — vreau să spun că nu m-au
tratat niciodată ca pe o răsfățată, deloc. Și ceilalți oameni păreau întotdeauna
să creadă că am fost un fel de privilegiată a familiei. Dar eu nu am avut niciun
motiv să cred așa. Și din câte pot să văd, uitându-mă acum în urmă la asta,
ai mei îi lăsau pe ceilalți copii să scape mai ușor decât o făceau cu mine, de
obiciei. Și cred că, dintr-un oarecare motiv, m-au supus unor norme mult mai
rigide decât au făcut-o cu ceilalți copii.
CI03: Nu ești așa de sigură că ai fost privilegiată în vreun fel, dar, mai
mult, situația familiei te-a supus unor standarde destul de ridicate.
S103: Aha! Asta este exact ce mi s-a întâmplat; și ceilalți oameni puteau
într-un fel să facă greșeli sau să facă lucruri copilărești obraznice, sau „asta era
doar o năzbâtie copilărească", sau „asta este exact ceea ce te-ai fi putut
aștepta", dar Alice nu trebuia să facă lucrurile acelea.
C103: Aha! Cu altcineva, ar fi fost doar — of, ești o obrăznicătură; dar în
ceea ce te privea pe tine, n-ar fi trebuit să o faci.
S104: Asta este, de fapt, ideea pe care am avut-o. Cred că întreaga problemă
a standardelor mele, a valorilor mele este una la care am nevoie să mă gândesc
cu destul de multă grijă, din moment ce m-am îndoit de foarte mult timp că
am măcar vreunele sincere.
C105: Aha! Nu ești convinsă că ai cu adevărat vreo valoare profundă de
care să fii sigură.
SI05: Îhî.
C106: Te îndoiești de asta de ceva timp.
S106: Păi, am trăit asta înainte. Deși un singur lucru, atunci când iau decizii,
nu am... nu cred... se pare că unii oameni au... au valori destul de ferme cu
care pot cântări lucrurile, atunci când vor să ia o decizie. Ei bine, eu nu am și
nu am avut și presupun că sunt o oportunistă (râde). Fac ce pare să fie cel mai
bun lucru de făcut pe moment și renunț la acea valoare.
C107: Nu ai unități de măsură specifice pe care să le folosești.
S107: Da. Îhî. Asta este ceea ce simt. (Pauza) Timpul nostru este pe sfârșite,
dle L.?
C108: Păi cred că au mai rămas câteva minute.
S108: M-am gândit la problema asta a standardelor. Eu, oarecum, am
dezvoltat un fel de pricepere de a... ei bine... obicei... de a încerca să îi fac pe
oameni să se simtă în largul lor cu mine sau să fac lucrurile să meargă lin.

Terapia centrată pe client ■ Procesul terapiei

144 Nu știu dacă asta are legătură cu copilăria mică sau... vreau să spun, cu
situația noastră familială, unde era vorba despre o familie extinsă și atât de
multe diferențe de opinie și altele, încât întotdeauna trebuia să existe un
împăciuitor prin preajmă (râde) care să caute motivele de dispută și să fie
într-un fel uleiul care separa apele. Ei bine, acesta este un rol pe care mi l-am
asumat pentru mult timp. Și... eu... chiar așa s-a întâmplat... vreau să spun
că, înainte ca așa ceva să apară, am înțeles că eu, ca persoană într-o situație
socială sau într-un grup de oameni de genul ăsta — la o mică întâlnire sau
la o petrecere micuță sau ceva —, puteam să fac astfel încât lucrurile să
decurgă frumos și păreau că se simt bine. Și vedeam când cineva avea nevoie
de încă o băutură sau când cineva nu avea un partener, sau când altcineva era
plictisit de acea persoană, sau ceva... dacă alții stăteau într-un colț, puteam să
mă duc într-acolo și să îi întâmpin. Și câteodată mă surprindeam pe mine
însămi contrazicând ceea ce credeam cu adevărat când vedeam că persoana
care trebuia să se ocupe de tot devenea destul de nemulțumită dacă eu nu
o făceam. Cu alte cuvinte, pur și simplu nu am fost niciodată... vreau să
spun, nu am considerat niciodată că sunt categorică în legătură cu lucrurile.
Puteam să văd ceea ce credeam că este nevoie în situație și care era ideea pe
care aș fi putut să o strecor în așa fel încât să îi fac pe oameni să se simtă fericiți
și așa făceam.
C109: Cu alte cuvinte, ceea ce ai făcut a fost întotdeauna în direcția de a
încerca să păstrezi lucrurile liniștite și să-i faci pe ceilalți oameni să se simtă
mai bine și să calmezi situația.
S109: Da. Cred că asta este. Acum motivul pentru care am făcut-o a fost,
probabil... vreau să spun, nu pentru că am fost un mic bun samaritean
umblând de colo-colo ca să îi facă pe ceilalți oameni fericiți, dar asta a fost
probabil rolul pe care l-am simțit cel mai ușor de interpretat. II jucasem
pe-acasă de atâtea ori. Pur și simplu, nu am luat atitudine pentru propriile
convingeri, până într-acolo încât nu mai știu dacă mai am vreo convingere
pentru care să iau atitudine.
C110: Simți că pentru mult timp ai jucat rolul de a liniști într-un fel
divergențele sau diferențele, sau ce nu...
S110: Îhî.
Cili: ...în loc să ai vreo opinie sau vreo reacție personală în acea situație.
Asta este?
Sili: Asta este. Sau că nu am fost cu adevărat sincer eu însămi sau că nu
am știut, de fapt, care este Șinele meu real și că am jucat doar un fel de rol fals.
Orice rol pe care nu îl juca nimeni și de care era nevoie să fie jucat în acel
moment încercam să îl ocup eu.
C112: De orice fel de persoană era nevoie să descurce situația ai fi fost acel
gen de persoană, mai mult decât să fii orice altceva autentic sau profund al tău.

CARL R. ROGERS
 SI 12: Cred că da. lini amintesc o vară. Verile, obișnuiam să mergem în 145
tabăra YWCA. Și familia noastră trăia aproape de marginea orașului. Ne-am
dus cu grupurile școlare care au mers la un moment dat în timpul verii. Ei, nu
îi cunoșteam pe acei copii foarte bine, pentru că nu îi vedeam decât duminica,
atunci când mergeam la biserică. Așa că mersul în tabără nu a fost o experiență
extraordinar de satisfăcătoare, pentru că m-am simțit destul de ciudat printre
copii. Ei bine, vara aceasta — mai fusesem în tabăra o singură dată înainte —
cred că am hotărât că o să fiu una dintre cele mai populare fete din tabără. Așa
că am mers în tabără cu acești copii pe care nu îi cunoșteam foarte bine. Și nu
îmi amintesc ce am făcut în acea vară; dar, oricum, m-am întors acasă votată
cea mai populară fată din tabără. Ceea ce îmi amintesc totuși este că, atunci
când m-am pregătit să merg în tabără, eu — și nu știu câți ani aveam
pe-atunci — nu împlinisem treisprezece, nu cred; poate doisprezece sau
treisprezece, chiar nu știu ce vârstă aveam; am decis pur și simplu că o să fiu
cea mai populară fată din tabără. Așa că am mers în tabără cu acea hotărâre și
am făcut lucrurile care trebuiau făcute. Oricare ar fi fost, sunt sigură că nu...
vreau să spun, era probabil și multă muncă de corvoadă; cum ar fi să faci
paturile altor oameni și să faci alte lucruri asemănătoare... sunt sigură. Dar
oricum, am dus o campanie premeditată și m-am întors acasă și am fost
Într-adevăr aleasă cea mai populară fată din tabără (râde). Și se pare că ceea ce
am făcut a fost să fac lucruri ca acelea în loc să îmi dezvolt un Sine real.
C113: Cu alte cuvinte, a fost un fel de campanie plănuită în fiecare caz, mai
degrabă decât pentru că ai simțit cu adevărat în felul acela sau că îți doreai cu
adevărat să fii genul acela de persoană. Asta este?
S113: Păi da. Așa cred. Se pare că este mai mult... că nu este adevărat, sau
că nu este cinstit, sau că nu... nu este sincer, poate.

Schimbarea locului evaluării în acest caz a fost profundă și cuprinzătoare.

Drept scurt exemplu, o experiență minoră va ilustra natura schimbării pe care
am descris-o. în a opta ședință, se petrece acest episod.

S346: Acum unul dintre lucrurile pe care le făceam, ceva ce... ce mă

îngrijora a fost, ei bine, e greu să stai la cămin, nu doar pentru că nimerești
într-un grup de oameni care nu sunt interesanți, ci pur și simplu pentru că
sunt prin preajmă. Ei bine, eu, ..., mi-am dat seama că am petrecut mult mai
mult timp cu un grup de oameni pe care nu i-am găsit interesanți — toți sunt
oameni plăcuți și au fost anumite activități pe care le-am făcut împreună cu ei
care mi-au plăcut, dar, ei bine, au fost și multe lucruri pe care nu le-am avut
în comun. Și ne-a intrat în obicei să luăm micul dejun împreună, și prânzul
împreună, și cina împreună și pierdeam o grămadă de timp, probabil
seara. Așa că acum îmi dau seama că sunt..., capabilă să ..., cel puțin să mă

Terapia centrată pe client ■ Procesul terapiei

146 îndepărtez un pic de acel grup. Și, ..să fiu cu oameni care sunt puțin mai
provocatori și cu oameni cu care descopăr Într-adevăr că am mai multe
interese în comun.
C346: Adică ai ales Într-adevăr să te retragi din acel grup în care ai fost pur
și simplu aruncată din întâmplare și alegi oameni cu care îți dorești mai mult
să te asociezi. Asta este?
S347: Asta este ideea. Eu... eu..., nu fac nimic drastic. Nu am făcut pași
mari prin salturi și sărituri. Dar, ei bine, una dintre fete locuia pe același palier
cu mine și venea și ciocănea la ușă, spunând că vrea să ia prânzul, sau hai
să luăm prânzul la douăsprezece, ori să coborâm cu toții să mâncăm la
douăsprezece. îmi era greu să spun: „Păi, nu. Mi-aș dori să mănânc la două­
sprezece și jumătate, ..., astfel încât să iau prânzul și apoi să merg la cursul
meu de la ora unu și jumătate." Așa că mă opream din orice aș fi făcut și
mă târâm jos, la ora douăsprezece, împreună cu grupul. Ei bine, acum
uneori spun: „Păi mie nu îmi convine. Prefer să mănânc mai târziu" sau
„Prefer să mănânc mai devreme." Ca să zic așa, înainte era mai ușor pentru
mine să spun: „Bine, mă voi duce și voi mânca acum." Și apoi, un alt lucru este
acela că, ..., cu grupul de puști cu care mâneam am simțit aproape ca și cum
aș fi fost într-un fel târâtă în grup. Nu erau oameni... unul sau doi dintre ei
erau oameni pe care i-am plăcut cu adevărat și ei într-un fel m-au tras într-un
grup al prietenilor lor, pe care nu i-aș fi ales eu, în mod special. Și așa m-am
trezit că tot timpul meu era ocupat cu acești oameni și acum încep să caut
oameni pe care eu însămi îi prefer, vreau să spun, oameni pe care îi aleg eu
însămi mai degrabă decât să fiu trasă înăuntru cu grămada.
C347: Ai descoperit că este cât de cât posibil, înțeleg, să îți exprimi
atitudinile adevărate într-o situație socială, precum a dori să mergi la prânz,
sau a nu dori să mergi la prânz și altele asemănătoare, ..., să faci propriile
alegeri cu privire la prieteni și la oamenii cu care vrei să ai relații.
S348: Deci asta mi se pare... că, la fel, nu este o înaintare cu pași mari, dar,
eu, ...
C348: Este un proces lent.
S349: Dar eu... cred că ajung la asta. Și nu știu dacă, vreau să spun la
început, am încercat să văd dacă pur și simplu nu mă retrăgeam din această
grămadă de puști cu care îmi pierdeam timpul și sunt sinceră gândindu-mă la
asta,..., nu este retragere, ci este mai mult o afirmare a intereselor mele reale.
C349: Cu alte cuvinte, ai încercat să fii autocritică pentru a vedea dacă fugi
de situație, dar simți cu adevărat că este o expresie a atitudinilor tale pozitive.
S350: Eu... eu cred că da.

Aici clienta nu numai că își afirmă propriile evaluări făcute prietenilor și

situațiilor sociale în contradicție cu valorile grupului, dar este capabilă să verifice

CARL R. ROGERS
 propriile evaluări pentru a vedea dacă acestea sunt, de fapt, bazate pe experiență. 147
„Am încercat să văd dacă nu mă retrăgeam din această grămadă de puști... dar
este mai mult o afirmare a intereselor mele reale." Descoperă că este capabilă să
recunoască, pe baza dovezilor propriei experiențe, care dintre cunoștințele ei au
valoare pentru ea și care nu au, care comportamente sunt evazioniste și care nu,
care sunt afirmări pozitive ale scopului. Aici se află cel puțin un exemplu mărunt
al schimbării care are loc în procesul de valorizare.
De când a fost scrisă analiza de mai sus, Raskin (157) a încheiat un studiu care
tinde să confirme câteva dintre ideile prezentate. Raskin a investigat măsura în
care putea fi arătat că locul evaluării clientului s-a schimbat în timpul terapiei.
Expresia a fost definită în termenii structurii de personalitate a clientului —
măsura în care valorile și standardele sale depind de judecățile și expectațiile
celorlalți sau sunt bazate pe o încredere în propria experiență. Primul pas a fost
să stabilească dacă itemii interviului relevanți pentru acest concept puteau fi
selectați de evaluatori, cu un coeficient ridicat de fidelitate. S-a găsit o concordanță
mai mare de 80 la sută între doi evaluatori. Următorul pas a fost construirea unei
scale pentru aprecierea locului evaluării. Douăzeci și doi de itemi ai interviului
conținând material relativ la acest concept au fost etalonați de optsprezece
evaluatori competenți și din aceste estimări a fost construită o scală obiectivă de
evaluare, cu valori mergând de la 1,0 la 4,0, cu doisprezece itemi reprezentativi
a căror valoare a fost stabilită de cei optsprezece experți. Al treilea pas a fost
stabilirea gradului de fidelitate al acestei scale. în cadrul celor cincizeci și nouă
de itemi, câte unul din fiecare ședință apreciată, a existat o concordanță de 76 la
sută între cercetător și un alt evaluator, cu o corelație de 0,91.
Această scală a fost apoi aplicată celor cincizeci și nouă de ședințe dintre cele
zece cazuri studiate. Aceleași cazuri au fost folosite ca date fundamentale pentru
mai multe studii coordonate (43), așa că diverse tipuri de date au fost disponibile
pentru fiecare caz și fiecare ședință. In general, scala locului evaluării a arătat o
schimbare de la plasarea locului evaluării în ceilalți, către păstrarea acestuia în
interiorul Sinelui. Media primelor zece ședințe a fost 1,97, în timp ce media
pentru ultimele zece a fost 2,73. Când cineva se raportează la cinci cazuri care au
fost evaluate prin intermediul a cinci criterii obiective ca fiind cele mai de succes,
schimbarea este și mai accentuată. Pentru aceste cinci cazuri, media scalei locului
evaluării a fost de 2,12 pentru prima ședință, 3,34 pentru ultima. Cu toate acestea,
cea mai frapantă descoperire a fost faptul că măsura locului controlului a corelat
pozitiv cu alte măsuri care au fost folosite pentru aceste cazuri. Cu scala de
autoacceptare dezvoltată de Sheerer (189) corelația a fost 0,61. Scala atitudinilor
față de Sine care a fost dezvoltată de Stock (203) a corelat cu 0,67. Indexul pentru
insight dezvoltat de Seeman (180) a corelat cu 0,35 cu scala lui Raskin, și cu
măsurarea maturității comportamentale a lui Hoffman, corelația a fost de 0,45.
Corelația cu scala de defensivitate utilizată de Haigh (76) a fost negativă, așa cum

Terapia centrată pe client ■ Procesul terapiei

148 am anticipat, dar numai -0,19, prea mică pentru a fi semnificativă. Când aceste
cinci mărimi separate sunt combinate într-un singur index bazat pe scoruri
standard, corelația cu mărimea locului evaluării este 0,85 pentru cele cincizeci și
nouă de ședințe din cele zece cazuri. Este, de asemenea, semnificativ că gradul
de ameliorare pe scala locului evaluării corelează 0,60 cu evaluarea rezultatelor
de către consilier.
Aceste corelații sugerează cu tărie ideea care a fost deja menționată, că
procesul terapiei pare să fie un fenomen unitar în care toate măsurătorile, așa
brute cum unele dintre ele ar putea fi, prezintă o corelație pozitivă puternică.
Raskin concluzionează: „conceptul locului evaluării funcționează într-o relație
compatibilă cu criterii anterior stabilite ale progresului terapeutic, cum ar fi
atitudinile privitoare la Sine, înțelegerea și insight-ul, maturitatea comportamen­
tală și defensivitatea". (157, p. 41)
Acest studiu permite concluzia că are loc o schimbare în procesul de valorizare
în timpul terapiei, și o caracteristică a acestei schimbări este aceea că persoana se
îndepărtează de o stare în care gândirea, sentimentele și comportamentul său
sunt guvernate de judecățile și expectațiile celorlalți, îndreptându-se către o stare
în care se bazează pe propria experiență pentru valorile și standardele sale.

Dezvoltări caracteristice în relație

I
Există un număr de terapeuți — atât din alte orientări, cât și din orientarea
centrată pe client — al căror punct de vedere este acela că procesul terapiei este
cel mai bine descris în termenii relației emoționale în schimbare, existente între
terapeut și client. Aceștia consideră că multe dintre schimbările verbale,
atitudinale și perceptuale sunt doar produse secundare ale unei experiențe
emoționale fundamentale dintr-o relație între două ființe umane. Unul dintre
argumentele pentru acest punct de vedere este acela că, în special în terapia
prin joc, multe dintre procesele pe care le-am discutat fie nu apar, fie apar doar
într-o formă neverbalizată, și cu toate acestea o schimbare constructivă are loc.
Ce vom considera ca fiind esențial pentru psihoterapie, dacă succesul apare în
lucrul cu un copil atunci când nu a existat niciun insight verbalizat, foarte
puține exprimări ale atitudinilor față de Sine, nicio manifestare specifică a
experiențelor negate, ci doar o trăire a Sinelui, proaspătă și vitală? Este firesc
că ar trebui să acordăm o atenție crescută tipului de relație în care asemenea
schimbări se petrec.
Poate că un scurt exemplu al uluitorului gen de „succes" care este găsit cu un
nivel considerabil de frecvență, în special printre clienții tineri, va folosi ca
introducere în analiza relației consilier-terapeut. Un consilier cu o experiență
apreciabilă descrie într-o scrisoare către autor un caz pe care l-a încheiat.

CARL R. ROGERS
 Tocmai am încheiat cel mai ciudat caz de consiliere pe care l-am avut 149
vreodată. Cred că te-ar putea interesa.
Joan a fost una dintre primele mele cliente când am început consilierea,
o jumătate de zi pe săptămână, la liceul local. Aceasta i-a spus consultantei
fetelor: „Mă simt atât de timidă, încât nu aș putea nici măcar să îi spun care
este problema mea. îi vei spune tu pentru mine?" Astfel, consultanta mi-a
spus, înainte să o văd pe Joan, că își făcea griji despre faptul că nu avea
prieteni. Consultanta a adăugat că a observat că Joan părea întotdeauna să fie
foarte singură.
Prima dată când am văzut-o pe Joan, a vorbit puțin despre problema ei și
destul de puțin despre părinții ei, de care părea să fie chiar atașată. Cu toate
acestea, au existat pauze lungi, lungi. Următoarele patru ședințe ar putea fi
reproduse cuvânt cu cuvânt pe această bucățică de hârtie. Pe la sfârșitul lunii
noiembrie, Joan a remarcat că „lucrurile merg destul de bine". Nicio elaborare
pe această temă. între timp, consultanta a explicat că profesorii au remarcat
cum Joan le zâmbea cu un salut prietenos, atunci când aceștia o întâlneau pe
holuri. Asta era ceva nemaiauzit înainte. Totuși, consultanta a văzut-o puțin
pe Joan și nu putea să spună nimic despre contactele ei cu ceilalți elevi. în
decembrie, a avut loc o ședință în timpul căreia Joan a vorbit liber; celelalte
erau caracterizate de tăcere, în timp ce stătea aparent profund îngândurată,
din când în când uitându-se în sus, cu un zâmbet. Și mai multă liniște de-a
lungul următoarelor două luni și jumătate. Apoi mi-a comunicat că a fost
aleasă „femeia lunii", de către fetele din liceu! Baza pentru această alegere este
întotdeauna sportivitatea și popularitatea printre celelalte fete. în același
timp, am primit un mesaj de la Joan: „Nu cred că mai am nevoie să te văd".
Nu, se pare că nu mai are, dar de ce? Ce s-a întâmplat în timpul acelor ore de
liniște? Credința mea în capacitatea clientului a fost aspru încercată. Mă bucur
că nu am șovăit.

Experiențe de acest fel ne-au obligat să recunoaștem că terapia poate înainta

chiar dacă în afară clientul prezintă foarte puține dintre elementele pe care noi
le-am considerat caracteristice pentru progresul terapeutic. Orice s-a întâmplat
pare să nu se fi întâmplat ca rezultat al interacțiunii verbale. Bineînțeles, este
posibil ca rezultatul să se fi datorat unor factori în întregime din afara terapiei.
Când avem în vedere un număr de cazuri de această natură, pare mai probabil
că rezultatul s-a datorat unei experiențe dintr-o relație. Și, dacă asta este adevărat
în asemenea cazuri nonverbale, poate că este la fel de adevărat și în altele. Cum
putem atunci formula procesul terapeutic în termenii unei relații?
O ipoteză este aceea conform căreia clientul se mișcă de la trăirea sa ca o
persoană lipsită de valoare, inacceptabilă și de neiubit către înțelegerea că este
acceptat, respectat și iubit în această relație limitată pe care o are cu terapeutul.

Terapia centrată pe client ■ Procesul terapiei

 150 „Iubit" are aici, poate, înțelesul său cel mai profund și mai universal — acela de sau unei contest;
a fi profund înțeles și profund acceptat. în termenii acestei ipoteze am putea face inaccesibile unui
supoziții în legătură cu cazul lui Joan. Simțind că este o persoană care nu merită Dar, dacă ace
să aibă prieteni, în parte pentru că este atât de timidă și necomunicativă, intră modalitate de a
într-o relație cu consilierul. Aici găsește acceptare totală — sau dragoste, dacă această comunica
vrei — la fel de evidentă în perioadele ei de liniște și de timiditate, cât și în sau subconștient
momentele în care poate să vorbească. Descoperă că poate să fie o persoană aduc aceste lucru
tăcută, și tot să fie plăcută, că poate să fie Șinele ei timid, cu toate acestea să fie Mi se pare că
i acceptată. Poate că asta este ceea ce îi oferă mai mult un sentiment al valorii și amenințați de ea;
I schimbă relațiile sale cu ceilalți. Crezând despre ea că merită să fie iubită ca lucruri care ne af<
i persoană timidă și retrasă, află că este acceptată de ceilalți și că aceste caracteristici acele motivații fun
tind să cedeze. de relații compati
O altă ipoteză clinică poate fi formulată în termeni ușor diferiți. Pe măsură ce dacă o persoană e
clientul trăiește atitudinea de acceptare pe care terapeutul o are față de el, este moment cu excep
capabil să admită și să trăiască aceeași atitudine față de el însuși. Astfel, pe manieră defensivă
măsură ce începe să se accepte, să se respecte, să se placă și să se iubească pe sine ostilitate ca fiind o
însuși, este capabil să trăiască aceste atitudini față de ceilalți. se împotrivește să;
Unul dintre membrii personalului nostru, dl Oliver H. Bown, a fost în mod manifest cu iubire
special preocupat de punctul de vedere ilustrat aici, iar câteva fragmente dintr-un iubită, dar care în a
memoriu pe care l-a scris vor oferi o descriere mai însuflețită a terapiei, în care și cumva mai imp
accentul este pus pe o relație profundă și semnificativă în care clientul poate să pozitive exprimate
aducă tot ceea ce, emoțional, este el și în care este întâmpinat de sentimentele amenințare, mai alt
terapeutului. Acest memoriu a fost un document privat și informai pentru festa, nu este în mc
personal, dar dl Bown și-a dat permisiunea de a cita din el aici. Simte că „iubire", mai sus. Aș putea <
acest cuvânt, oricât de ușor de răstălmăcit ar putea fi, este cel mai util cuvânt prezent cu privire li
adecvat a fost căuta
pentru a descrie un ingredient de bază al relației terapeutice. Folosesc acest meu, dar însuși ace
cuvânt intenționat, pentru a transmite o serie de lucruri. profunde cu clienți c
Primul, acela că în calitate de terapeut pot să permit unui sentiment foarte amenințat de sentirr
puternic sau emoție de-a mea să intre în relația terapeutică și să mă aștept ca Așezând din not
prelucrarea acestui sentiment care vine de la mine către client să reprezinte să mă întorc la cele
pentru el o parte importantă a procesului terapiei. reiasă din acest conc
Al doilea, că o nevoie fundamentală reală a terapeutului poate fi satisfăcută Mai întâi aș vrea i
în mod legitim (sau aș spune mai degrabă trebuie să fie satisfăcută, dacă este sentiment puternic
ca relația să fie sănătoasă și îndreptățită) în relația sa cu clientul lui. motivul pe care mi l-<
Și al treilea, că interacțiunea terapeutică la acest nivel emoțional, mai fel implicat emoționa
degrabă decât interacțiunea la un nivel cognitiv intelectual, indiferent de experimentați în dom
conținutul implicat, este ingredientul eficient în creșterea terapeutică. de-o parte; trebuie săj
Acestea, îmi dau seama, sunt vorbe goale. Mi se pare în momentul de față ale noastre; nu ar trei
că ele sunt afirmații care pot fi dovedite doar prin intermediul experienței bineînțeles că totul sd
subiective, și informațiile care în cele din urmă vor fi supuse unei demonstrații implicați" — aceste h

CARL R. ROGERS
 sau unei contestări, deși întotdeauna prezente în relație, sunt cel mai adesea 151
inaccesibile unui aparat de înregistrat.
Dar, dacă aceste fenomene pot fi în mod subiectiv trăite, există, evident, o
modalitate de a comunica despre ele. în terapie sunt destul de convins că
această comunicare are loc în primul rând la niveluri subverbale, subliminale
sau subconștiente. Pot doar să încerc, făcând tot ce îmi stă în putere aici, să
aduc aceste lucruri la nivelul cuvintelor.
Mi se pare că putem iubi o persoană doar în măsura în care nu suntem
amenințați de ea; o putem iubi dacă reacțiile ei față de noi sau față de acele
lucruri care ne afectează sunt inteligibile pentru noi și în mod clar legate de
acele motivații fundamentale pentru noi toți, care tind să ne aducă mai aproape
de relații compatibile și semnificative cu ceilalți oameni și cu lumea. Astfel,
dacă o persoană este ostilă față de mine și nu pot vedea nimic în ea în acel
moment cu excepția ostilității, sunt destul de sigur că voi reacționa într-o
manieră defensivă la ostilitate. Dacă, pe de cealaltă parte, pot să văd această
ostilitate ca fiind o componentă inteligibilă a defensei acelei persoane prin care
se împotrivește să simtă nevoia de apropiere față de oameni, pot atunci să mă
manifest cu iubire față de această persoană care, de asemenea, vrea să fie
iubită, dar care în acest moment trebuie să pretindă că nu. în mod asemănător
și cumva mai important pentru mine din experiența mea, simt că trăirile
pozitive exprimate de client față de noi pot fi o foarte adevărată sursă de
amenințare, mai ales că această expresie pozitivă, sub orice formă s-ar mani­
festa, nu este în mod limpede legată de aceste motivații de bază, menționate
mai sus. Aș putea adăuga că lupta cea mai mare pe care am avut-o până în
prezent cu privire la ceea ce pare un proces continuu de a deveni un terapeut
adecvat a fost căutarea mea a acestor așa-zise motivații de bază în interiorul
meu, dar însuși acest proces mi-a permis să intru în relații din ce în ce mai
profunde cu clienți de ambele sexe și de toate vârstele, fără să mă simt personal
amenințat de sentimentele mele față de client și de ale lui față de mine.
Așezând din nou „iubirea" în centrul considerațiilor mele de aici, aș vrea
să mă întorc la cele trei afirmații amintite mai sus care pentru mine par să
reiasă din acest concept și să le analizez mai în amănunt.
Mai întâi aș vrea să mă gândesc de ce în trecut am fost refractar să las orice
sentiment puternic de-al meu să intre în relația terapeutică. La început,
motivul pe care mi l-am oferit pentru această împotrivire de a deveni în orice
fel implicat emoțional a fost preluat din afirmațiile multor oameni care erau
experimentați în domeniu. Afirmații precum „terapeutul trebuie să se mențină
de-o parte; trebuie să reacționăm la sentimentele și nevoile clientului, și nu la
ale noastre; nu ar trebui să ne așteptăm ca clientul nostru să ne fie terapeut; și
bineînțeles că totul se duce pe apa Sâmbetei atunci când noi înșine devenim
implicați" — aceste lucruri sunt familiare pentru noi toți și, când sunt privite

Terapia centrată pe client ■ Procesul terapiei

152 în lumina unor modalități specifice de implicare în care terapeutul ar putea
cădea, sunt interdicții foarte rezonabile. La acest nivel am fost efectiv blocat
pentru mult timp, temându-mă de ce este mai rău dacă aș lăsa orice fel de
implicare personală să intre în relația mea cu clienții. Totuși, treptat, am
început să descopăr un alt nivel al motivului fricii mele de implicare, care avea
legătură cu propria mea abilitate de a-mi accepta sentimentele și nevoile în
relație cu ceilalți oameni mai degrabă decât cu o teorie despre ceea ce în­
seamnă „terapia bună". Aș vrea să menționez câteva dintre motivațiile specifice
pe care le-am găsit la acest nivel, ca exemple. Clientul destul de profund
tulburat este, de obicei, preocupat de sine însuși și de propriile sale probleme
și am început să înțeleg că de-a lungul întregii mele vieți am fost dispus să mă
implic emoțional cu oameni — adică să le ofer cu adevărat ceva din mine
însumi — numai când păreau să fie în postura de a-mi da ceva de care aveam
nevoie în schimb. Și, ca să spun lucrurile mai pe șleau, m-am zbătut toată viața
să îmi satisfac nevoile și, întrucât clienții, așa cum eu îi vedeam, aveau un
potențial sărac pentru satisfacerea nevoilor mele, a fost mai sigur să nu îmi
exprim deloc aceste nevoi — de fapt, să nu le exprim deloc în relația
terapeutică. Această absență a posibilității de satisfacție directă și imediată
a fost o cauză a refuzului meu de a intra cu adevărat într-o relație terapeutică,
dar a existat o cauză încă și mai puternică. O lipsă a satisfacției este una,
respingerea directă și categorică este altceva, și astfel m-am temut că, dacă aș
fi permis unora dintre părțile mele mai tandre să devină expuse într-o relație
terapeutică, atunci acestea ar fi fost călcate în picioare, brutalizate sau, poate,
ridiculizate. Acestea au fost câteva dintre motivele reale pentru care o lipsă de
implicare era atrăgătoare sau, chiar mai mult decât atât, obligatorie. Am
presupus că, bineînțeles, clienții nu știau nimic despre asta; că lor le-am părut
o persoană corespunzătoare din punct de vedere profesional, care lucra
împreună cu ei într-o manieră înțelegătoare și empatică. Acest lucru ar fi putut
fi adevărat la nivelul conștient al clientului, dar, inconștient, cred că învățau
direct de la mine „Nu fi liber în această relație. Nu te lăsa dus. Nu îți exprima
cele mai profunde sentimente și nevoi, pentru că, în această relație, asta este
periculos." Ce vreau să spun prin învățare subconștientă din partea clientului?
In acest punct pot spune doar că, atunci când a devenit mai puțin necesar pen­
tru mine să dețin această atitudine în terapie, clienții mei s-au deplasat imediat
spre acele zone mai delicate pe care le-am zăvorât în interiorul meu, iar
sentimentele și nevoile care erau implicate în aceste zone au putut nu doar să
fie discutate, ci și să fie trăite liber și fără frică. înainte, aș fi spus că nu am
nevoie să îmi las propriile nevoi și sentimente să interfereze cu progresul
terapiei; acum aș spune că reacționam pe un număr infinit de căi minuscule la
nevoia mea de a apăra anumite părți ale Sinelui meu, de a reține acele părți ale
mele să se manifeste în această relație în loc să îmi exprim sentimentele și

CARLR. ROGERS
 nevoile mele mai calde, de care simt că orice relație adevărată depinde și prin 153
care este hrănită. Aproape spun că simt că este imposibil pentru un terapeut
să nu se comporte în termenii propriilor sale nevoi. Singura alegere care este
implicată pentru mine este dacă doresc să reacționez la oricare ar fi nevoia pe
care o am, de a mă apăra împotriva a ceea ce simt, a ceea ce am nevoie și
împotriva implicării, în general, sau dacă doresc să dezvolt o acceptare sufi­
cientă a acestor nevoi și sentimente, astfel încât acestea să poată influența liber
toate relațiile, terapeutice sau de altă natură.
In acest moment aș vrea să reacționez la un contraargument care este
înaintat uneori, referitor la faptul că, atunci când terapeutul își satisface nevoile
în relația terapeutică, aceasta reprezintă o formă distorsionată de sublimare,
mai degrabă un abuz hidos și parazitar al vulnerabilității emoționale
a clientului. Cu siguranță simt că asta s-ar putea întâmpla, dar a răspunde
acestei posibilități reținând orice emoție de care ne este teamă că ar putea
scăpa din mâini este pentru mine o modalitate nepotrivită și castratoare de
a aborda aceeași emoționalitate care simt că se află chiar în esența celor mai
bune relații interpersonale.
Putem acum să ne întoarcem către a doua mea afirmație, din moment ce
discuția de mai sus înainte a oferit o oarecare bază care îmi permite să mă ocup
de nevoile terapeutului. De îndată ce cuvântul „nevoie" este menționat în
această conjunctură, cred că deseori devenim preocupați de nevoi mai degrabă
specifice care cer în mod obișnuit, în cultura noastră, un context caracteristic
în care acestea pot fi cu legitimitate satisfăcute. Atâta timp cât aceste nevoi
specifice și evidente sunt în centrul preocupărilor terapeutului, pare Într-ade­
văr ridicol și deplasat să sugerăm ca ele să fie satisfăcute în relația terapeutică.
Care sunt atunci aceste nevoi fundamentale pe care, probabil, le-am făcut
să sune misterioase și obscure, care susțin că trebuie exprimate de terapeut,
pentru ca un client să simtă maximum de securitate și libertate în relație? în
articolul meu anterior puteam să le exprim doar într-o manieră negativă,
spunând că erau liber exprimate și funcționale atunci când terapeutul se
simțea totalmente liber, dezinhibat și necontrolat. Să exprim toate aceste nevoi
într-o manieră pozitivă este cumva foarte dificil, pentru că toate cuvintele la
care mă pot gândi sună atât de trivial, în timp ce sentimentele însele se simt
atât de autentic și atât de pline de forță. Se simt ca nevoia pentru un fel de
răspuns elementar din partea oamenilor; un răspuns care este alcătuit în
principal dintr-o căldură fundamentală pătrunzătoare; un răspuns care este
simplu, totuși întru câtva absolut și, cu siguranță, nespecificat. Este un răspuns
despre care simt că nu poate fi transpus în cuvinte. Există aproape ca o formă
de energie pură care poate fi primită de o altă persoană numai prin intermediul
sentimentelor sale, și nu prin intermediul intelectului său. Deși asta ar putea
suna foarte confuz, simt că este un fenomen tot atât de simplu ca trăirea

Terapia centrată pe client ■ Procesul terapiei

154 durerii. Când ne atingem, de fapt, de o sobă fierbinte, nu trebuie să gândim
prin intermediul legilor termodinamicii, chimiei corpului și neurologiei,
înainte să fim intens conștienți de durere. Oarecum într-o asemenea modalitate,
cred, acest răspuns pozitiv este perceput, în ciuda absenței a ceva foarte
tangibil ca stimul.
Acum am putea întreba de ce este important ca terapeutul să simtă această
nevoie în relația cu clientul sau. La această nevoie, apropo, s-a făcut referire
mai sus ca la una dintre motivațiile noastre cele mai profunde pentru „relații
compatibile și semnificative cu oamenii". Răspunsul care se simte corect din
punct de vedere operațional și cred că și din punct de vedere logic este acela
că eu cred că numai atunci când terapeutul poate să trăiască această nevoie,
această motivație în interiorul său ca o parte vie a sa, atunci poate să o per­
ceapă, pe ea sau orice fragment al ei care iese la suprafață, inclusiv toate defen-
sele foarte complexe pe care organismul le poate dezvolta pentru a suprima
această nevoie în clientul său. Pentru a reformula cumva mai simplu, punctul
meu de vedere este că numai atunci când putem să ne exprimăm nevoile
noastre cele mai profunde, de-abia atunci suntem capabili să percem acțiunea
acestor nevoi într-o altă persoană și de-abia atunci acest răspuns esențial de
care avem nevoie de la ceilalți oameni ne este disponibil pentru a-1 oferi lor.
în termenii situației terapeutice, cred că acest sentiment îi spune clientului
„am o foame reală să te cunosc, să îți simt căldura, expresivitatea — în orice
formă ar fi —, să beau cât de profund pot din trăirea de tine, în relația cea mai
apropiată, cea mai dezgolită pe care o putem obține. Nu vreau să te schimb ca
să te potrivești mie; tu-ul adevărat și ew-ul adevărat sunt ingrediente perfect
compatibile ale unei relații potențiale care transcende, dar sub nicio formă nu
încalcă identitățile noastre separate".
Toată această idee pare importantă pentru mine, nu atât de mult din punct
de vedere teoretic, ci, mai mult, din cauza importanței ei vizibile în procesul
prin care unii dintre clienții mei au trecut. Trăind pur și simplu acest gen de
sentiment față de clienții mei, am rămas cu sentimentul că dau tot ce pot
relației terapeutice și asta, în schimb, mă lasă fără niciun sentiment de reținere
sau de vinovăție. Pare, de asemenea, răspunzătoare pentru capacitatea mea
crescută de a spune „nu" unor dorințe și solicitări pe care clientul le-ar putea
face, fără sentimentul că l-aș respinge și l-aș dezamăgi în vreun fel. Fie că mă
păcălesc sau nu din punct de vedere teoretic, acest sentiment de adecvare
emoțională într-o relație terapeutică pare esențial pentru crearea unei relații
spontane și absolut libere cu clienții.
A treia mea afirmație, și anume creșterea terapeutică, are loc ca rezultat al
unei experiențe care are o semnificație emoțională, mai mult decât intelectuală
pentru clienți, se încadrează mai mult în zona acelor lucruri despre care există
un acord comun apreciabil. Vorbim deseori, de exemplu, despre impactul

CARL R. ROGERS
 emoțional al acceptării, acolo unde respingerea este de așteptat. Vreau doar să 155
adaug că acceptarea este un fenomen emoțional, nu unul intelectual. Cred
că implică faptul că simțim ceva pozitiv față de client mai degrabă decât că
sentimentul nostru față de el e neutru. Clienții cred că sunt foarte conștienți
de diferența dintre consilierul care ascultă și înțelege și pur și simplu nu
reacționează și acela care înțelege și căruia, în plus, îi pasă cu adevărat de
semnificația pentru client a sentimentelor, reacțiilor și experiențelor pe care el
le explorează.
O altă experiență pe care am avut-o, care subliniază semnificația nivelului
emoțional de interacțiune, este aceea că au fost dăți în care o mare parte din
interacțiune s-ă petrecut la acest nivel, într-un moment în care verbalizarea
clientului a lipsit în mare parte. Poate cea mai bună reprezentare a acestui gen
de interacțiune este ilustrată de reacțiile clientului, așa cum sunt oferite la
sfârșitul acestui articol, la acest proces emoțional persistent.
în încheierea acestei discuții lungi și, sunt sigur, nu foarte clare, despre
investiția emoțională a terapeutului în terapie, aș vrea să spun că simt un client
care stabilește același tip de relație cu terapeutul pe care o formează cu alți
oameni din mediul său. Conține aceleași inhibiții, ambivalențe, conflicte, nevoi,
valori, scopuri și așa mai departe; și atunci când terapeutul poate să perceapă
aceste elemente în acțiune, în prezentul imediat din terapie, surprinde una
dintre sursele cele mai valoroase de înțelegere profundă a clientului său.
Aș vrea să mă îndepărtez, în acest punct, de problema complicată a încer­
cării de a descrie relația terapeutică așa cum o văd eu și să menționez pe scurt
și aleatoriu câteva idei teoretice care au ajuns să aibă importanță pentru mine.
Prima dintre aceste idei are de-a face cu întrebarea de ce o nevoie sau un
sentiment este refulat. A fost esențial pentru gândirea mea în această privință
că, undeva pe parcurs, a fost învățat, cu reîntărirea emoțională corespunzătoare,
că nevoia sau sentimentul în cauză este rău și că exprimarea lui va duce la
respingere din partea acelora pe care îi valorizăm cel mai mult în situația
noastră de viață. Sunt destul de sigur că asta este o dinamică extrem de bazală,
care apare în constituția personalității tuturor; dar am ajuns să recunosc o altă
dinamică la care am fost relativ orb înainte, una care pare cumva și mai
importantă. Cred că anumite nevoi și sentimente sunt refulate nu pentru că
am fost învățați că ele sunt rele, ci, mai degrabă, pentru că am fost învățați că,
deși exprimate, acestea nu vor fi satisfăcute. Vorbesc aici despre fenomenul
privațiunii emoționale, pe care cred, probabil, că l-am trăit, de asemenea, cu
toții. Clienții mei au exprimat deseori sentimentul că au fost cumva privați
emoțional, dar atât ei, cât și eu am considerat că încercarea de a rezolva acest
sentiment este ca încercarea de a lucra cu ceva care nu este aici; este mai mult
ca o „gaură" în partea centrală a unei persoane, mai degrabă decât ceva
tangibil care poate fi examinat și manipulat. Descopăr că această refulare este,

Terapia centrată pe client ■ Procesul terapiei

156 adeseori, atât de totală, încât persoana poate deveni conștientă de această a ceea ce am îi
„gaură" numai atunci când este parțial umplută prin intermediul experienței acest articol vt
hrănitoare cu o altă persoană. în terapia centrată pe client cred că oferim dintre noi care
deseori acest tip de experiență prin atitudinile noastre de căldură, acceptare, se pot schimba
respect pentru persoană și altele asemenea. Descopăr mai departe că o relație
emoțională intensă care a fost discutată mai sus a fost foarte profund eficientă
în sondarea „găurilor" care există în interiorul configurațiilor de personalitate Este greu să
și aducerea lor la nivelul de conștiență de unde pot fi prelucrate. Cred că doar Unul dintre m
din acest punct persoana poate deveni conștientă de toate mecanismele, în experiențele car
special de negarea de sine masochistă, care apar ca rezultat al acestor dorințe dar nu le pot rei
nesatisfăcute. O altă învățătură destul de recentă care a avut o semnificație la acel moment,
foarte mare pentru mine este în legătură cu așa-zisul client „dependent", care pot să separ aces
a fost deseori o problemă oarecum deconcertantă în abordarea centrată pe impresiile mele <
client. Am ajuns la concluzia că, de câte ori mă surprind numind un client Unul dintre p
„dependent", nu înțeleg pe deplin natura sentimentelor care sunt exprimate. durerea -- toate
Cred că de cele mai multe ori i-am etichetat pe oameni ca dependenți când, durere fizică rea
într-un fel sau altul, îmi cer acel gen de răspuns pe care, dintr-un oarecare cap și așa mai de
motiv personal, nu sunt dispus să îl ofer. Vorbesc acum despre vreo nevoie aș fi introdus un
emoțională profundă a clientului care este exprimată mai mult decât despre o meu și toate mă:
serie de solicitări specifice și, poate, nerezonabile. Am ajuns, de asemenea, la mi-am dat seama
concluzia că, atunci când clientul începe să facă diverse solicitări specifice, este tu m-ai condus ce
aproape întotdeauna o reflectare a lipsei pe care o simte în relație. eu trebuia să de
Ideea mea finală are legătură cu forța pentru creștere pe care ne-am bazat dificilă — de fapt,
atât de profund ca principiu explicativ. Am auzit, de asemenea, recent, termeni m-am hotărât să b
precum „tendință regresivă", „instinctul morții" și „forțe disruptive", folosite să o beau pe toată
pentru a explica acele cazuri care par că se înrăutățesc. De curând propria mea mă opream ca să i
gândire mă îndeamnă să pun la îndoială validitatea acestor două concepte. Am Prima mea rea
din ce în ce mai mult tendința să mă uit la individ ca la un organism cu o bilitatea și conști»
structură a „nevoii" mai degrabă definită și cu un potențial aproape nelimitat, exprimam într-un
având în vedere că mediul oferă oportunitatea ca individul să devină conștient dar nu am crezut c
de nevoile sale și de abundența sa de manifestări pozitive. Dacă, pe de cealaltă Apoi am începe
parte, aceste oportunități sunt aspru limitate, sunt destul de sigur că orga­ față de sentimentel
nismul se va adapta într-un fel care pare regresiv sau disruptiv. Acest concept sentimentul cu can
mă ajută să explic de ce simt că mediul terapeutic trebuie să conțină un număr emana din tine — d
de ingrediente precise mai degrabă decât să fie pur și simplu eliberat de alte pe când îl întindea!
ingrediente pe care noi le evaluăm ca fiind negative în termenii efectului lor din ochii tăi, atunci
asupra creșterii. acestui sentiment, u
Anexez acestui articol o declarație oferită mie de către un client care expri­ fereastra, dar am fol
mă într-un mod emoțional potrivit multe din ceea ce m-am străduit să relatez amintesc că ai pârtie}
într-o manieră mai sistematică. Pentru mine, acest document are o mare special) și ai stat lân
însemnătate și sunt fericit să vi-1 transmit, pentru utilitatea lui în înțelegerea întins piciorul și apr

CARL R. ROGERS
a ceea ce am încercat să comunic, oricare ar fi ea. Este speranța mea reală că 157
acest articol va servi ca stimul pentru o comunicare extinsă tuturor acelora
dintre noi care sunt profund interesați de oameni și de procesele prin care ei
se pot schimba și pot crește.

[Declarația clientului]
Este greu să explic ce s-a întâmplat cu mine în ultimele luni... foarte greu.
Unul dintre motive este acela că îmi dau seama că nu pot să retrăiesc
experiențele care au fost atât de importante pentru mine. Pot să mă uit la ele,
dar nu le pot retrăi în totalitate. Presupun că le-am trăit atât de total și deplin
la acel moment, încât pur și simplu au devenit o parte din mine și acum nu
pot să separ aceste părți de întreg. Aș vrea să încerc totuși să ofer câteva dintre
impresiile mele actuale despre ce s-a întâmplat.
Unul dintre primele, cele mai puternice și mai stăruitoare sentimente, a fost
durerea — toate acele luni am simțit durere; nu doar durere mentală, ci și
durere fizică reală, greață, bătăi rapide ale inimii, circulație slabă, dureri de
cap și așa mai departe. îmi amintesc că spusesem odată că mă simt ca și cum
aș fi introdus un cuțit în mine și l-aș fi răsucit, și răsucit, astfel încât sângele
meu și toate măruntaiele s-ar fi revărsat în afară. Durerea a început când
mi-am dat seama că trebuia să decid dacă încep sau nu terapia. Am simțit că
tu m-ai condus către apă prin simplul fapt că ai arătat interes real și grijă, dar
eu trebuia să decid dacă beau sau nu. Asta a fost o decizie groaznic de
dificilă — de fapt, poate cea mai dificilă pe care am luat-o vreodată. Odată ce
m-am hotărât să beau, a devenit o chestiune de urgență disperată pentru mine
să o beau pe toată cât de repede puteam și să ajung până la fund. De câte ori
mă opream ca să respir, mă dojeneam pentru că întârziam procesul.
Prima mea reacție față de tine, cred, a fost una de surpriză față de sensi­
bilitatea și conștiența ta a ce și cum mă simțeam, chiar și atunci când o
exprimam într-un fel nedeslușit sau deloc. Știam că erai receptiv și sensibil,
dar nu am crezut că cineva poate avea atâta înțelegere.
Apoi am început să am sentimentul că erai nu numai sensibil și înțelegător
față de sentimentele mele, dar că îți și pasa, și îți păsa foarte mult. Acesta este
sentimentul cu care cred că m-am luptat cu putere tot timpul. Pur și simplu
emana din tine — din mâinile tale pe când umblai cu bricheta, din piciorul tău
pe când îl întindeai în fața mea și îl mutai ușor înapoi și înainte și în special
din ochii tăi, atunci când am avut curajul să îi privesc. Din cauza puterii
acestui sentiment, uneori mi s-a părut necesar să vorbesc cu peretele sau cu
fereastra, dar am fost întotdeauna dureros și acut conștient de tine. Odată îmi
amintesc că ai participat la un curs (ziua în care m-am simțit groaznic, în mod
special) și ai stat lângă mine. Nu am vrut să te văd deloc în acea zi. Apoi ți-ai
întins piciorul și aproape că l-ai atins pe al meu. Nu știu dacă a fost cu intenție

Terapia centrată pe client ■ Procesul terapiei

158 sau nu, dar mie mi-a spus „știu ce nefericit ești și îmi pasă de modul în care te acestor imagir
simți pentru că îmi pasă de tine". Aproape că am țipat. Am vrut să mă ridic și momente care
să fug din cameră. Din moment ce nu puteam face asta, m-am închis într-o timentele expri
cochilie și am așteptat până când am putut să plec. Nu am putut să vorbesc Odată apa s
sau să fac ceva, decât să fiu conștient de tine. In toate ședințele mele am fost pe care o ținea
concentrat pe relația mea cu tine. De câte ori făceam orice încercare de a mă vlăguit. în cele
retrage din ea, de a discuta alte relații la un nivel intelectual, m-am simțit Tot ce am făcu
obligat să mă întorc la tine. Pur și simplu nu puteam să te clatin. Eram ferm depline și chini
convins că a oferi dragoste însemna să îmi vând sufletul, să devin în totalitate regăsit în vârful
dominat și dependent de cel pe care îl iubeam și acea iubire nu putea fi primită Am simțit de pa
fără să plătesc acest prea mare preț. Prin urmare, m-am luptat cu disperare în vârful unei di
împotriva oricărei iubiri mi-ai fi putut oferi. Am încercat să îți spun cât de deschid larg bra
lipsit de valoare eram — cât de egoist, de nepotrivit, de meschin. Am încercat limpede, răcoros
să te urăsc și să te atac. N-ar fi fost posibil să mă iubești, prin urmare, erai dunei, de-a lunș
înșelător și crud, pretinzând asta. Am încercat să te înfrâng cerându-ți dovezi afund, până cân
ale afecțiunii tale. Am încercat chiar să mă „întăresc" și să bat câmpii despre euforia unui seni
cât de minunat era. Dar tu erai întotdeauna acolo, ca o stâncă neclintită pe care pându-mă în el f
o loveam în zadar și care spunea doar „te iubesc". Atunci am început să văd, blândă a soarelui
deși nu foarte limpede, că iubirea ta nu mă controla și eu nu puteam să o con­ bine știi, dar a fc
trolez pe ea. ceilalți în timp ce
Așa cum o văd acum, înlăturam straturi după straturi de apărări. Le oricât de mult aș:
construiam, le încercam și apoi le aruncam, atunci când rămâneai același. la a mea.
Nu am știut ce se află la fund și mi-a fost foarte frică să aflu, dar trebuia să După această i
continui să încerc. La început am simțit că nu era nimic în interiorul meu — acum mă aflam îr
doar un mare hău, unde aveam nevoie de și doream un miez dens. Apoi am pic pe marginea e
început să simt că mă aflam în fața unui zid masiv din cărămidă, mult prea așa cum am simți
înalt ca să trec de partea cealaltă și prea gros ca să pot trece prin el. într-o zi, înainte. Deseori ai
peretele a devenit translucid mai curând decât solid și m-am simțit plin de fugeam. Asta m-a
speranță că aș putea realmente vedea prin el. Aceasta a fost ziua, cred, în care vreme. De mai mu
am înțeles că judecata morală nu avea nimic de-a face cu modul în care mă tul că, dacă nu „o"
simțeam, doar cu modul în care mă comportam. A devenit dintr-odată limpede asemenea, să îmi c
că a iubi și a urî, de exemplu, nu simt nici corecte, nici greșite, pur și simplu am avut cu adevăr
sunt. După asta zidul a părut că dispare, dar în spatele lui am descoperit un să îmi exprim sau :
dig care stăvilea ape furioase și agitate. Am simțit ca și cum eu stăvileam forța Știu că presiunea a
acestor ape și, dacă aș fi deschis chiar și o gaură micuță, eu și totul despre sentimentelor mele
mine ar fi fost distrus în șuvoiul de sentimente care ar fi urmat, simbolizate de Treptat, ținta sa
apă. (S-ar putea să te copleșesc cu aceste imagini care, așa cum îți vei aminti, drumul spre supra]
sunt aceleași pe care le-am folosit și în timpul ședințelor noastre. Ori de câte chiar aproape de si
ori am simțit și am trăit ceva, ori de câte ori am simțit că ceva s-a „întâmplat", vorbit, la nivel intel
nu puteam să găsesc o altă modalitate de a exprima sentimentele sau naștere. Am dat rr
înțelegerea pe care am avut-o, fie ție, fie mie însumi, decât prin intermediul sentimentele mele

CARL R. ROGERS
 acestor imagini. Singurele momente pe care mi le pot aminti și singurele 159
momente care par importante pentru mine sunt acelea în care am trăit sen­
timentele exprimate prin aceste imagini.)
Odată apa s-a preschimbat în tigri — tigri care se zbăteau cu furie în lesa
pe care o țineam cu disperare, pe măsură ce mă simțeam din ce în ce mai
vlăguit. în cele din urmă n-am mai putut să mă opintesc și i-am dat drumul.
Tot ce am făcut, de fapt, a fost să cedez compasiunii față de mine însumi,
depline și chinuitoare, apoi urii, apoi dragostei. Tigrii au dispărut și m-am
regăsit în vârful unei dune de nisip, într-un extaz desăvârșit al sentimentului.
Am simțit de parcă aș fi răzbătut prin nisipul adânc și schimbător ca să ajung
în vârful unei dune mari. Odată ajuns acolo, puteam să stau la înălțime, să îmi
deschid larg brațele și să cuprind cu ele albastrul strălucitor al cerului și lacul
limpede, răcoros. Apoi puteam să alerg — din ce în ce mai repede — în josul
dunei, de-a lungul plajei și prin apa rece, clară a lacului, continuând să mă
afund, până când am căzut cu fața înainte și mi-am acoperit tot corpul cu
euforia unui sentiment desăvârșit. Apoi mă întindeam pe nisipul cald, îngro-
pându-mă în el până când deveneam una cu el și împreună sorbeam căldura
blândă a soarelui. Aceasta a fost o experiență autentică pentru mine, așa cum
bine știi, dar a fost toată numai a mea. Puteam să îi văd și să mă bucur de
ceilalți în timp ce lunecau pe dunele lor de nisip la fel de fericiți și exaltați, dar,
oricât de mult aș fi vrut, nu puteam să ajung la dunele lor și ei nu puteau veni
la a mea.
După această experiență, am simțit ca și cum aș fi sărit peste o prăpastie și
acum mă aflam în siguranță pe partea cealaltă, deși încă mă mai clătinam un
pic pe marginea ei. Nu știam ce caut sau încotro merg, dar am simțit atunci,
așa cum am simțit întotdeauna de câte ori am trăit cu adevărat, că mergeam
înainte. Deseori am simțit că mă apropiam de țintă, oricare ar fi fost, și apoi
fugeam. Asta m-a descurajat, pentru că am simțit că este așa o pierdere de
vreme. De mai multe ori m-am gândit să renunț, dar eram mânat de sentimen­
tul că, dacă nu „o" găsesc de data asta, niciodată nu o voi face. Am început, de
asemenea, să îmi dau seama că, atunci când am găsit cu adevărat ceva, când
am avut cu adevărat o experiență, a fost întotdeauna atunci când am încercat
să îmi exprim sau să mă opresc din a-mi exprima sentimentele față de tine.
Știu că presiunea sentimentelor tale față de mine m-a făcut să lucrez asupra
sentimentelor mele față de tine (și prin tine, față de toți ceilalți din viața mea).
Treptat, ținta sau sfârșitul căutării mele a devenit o lumină care își căuta
drumul spre suprafață (pe măsură ce am progresat). Săptămâna trecută eram
chiar aproape de suprafață. Mai aveam un singur strat de îndepărtat. Eu am
vorbit, la nivel intelectual, despre sentimentele mele de a fi neiubit, încă de la
naștere. Am dat mai multe exemple și am încercat să izolez și să explic
sentimentele mele în relație cu aceste exemple. Pe măsură ce vorbeam, am

Terapia centrată pe client ■ Procesul terapiei

160 început să mă simt din ce în ce mai inconfortabil, pentru că tu păreai să simți
mult mai intens decât mine. Apoi am început să simt că tu nici măcar nu
ascultai ceea ce spuneam, dar că simțeai toate lucrurile pe care eu le simțeam,
chiar mai mult decât eram eu conștient de sentiment, și că îți pasă. Dintr-odată
am simțit ca și cum aș fi devenit un copil și eram ținut confortabil, în siguranță,
cu înțelegere caldă și multă iubire, în brațele mamei mele. Apoi am înțeles că
asta a fost ceea ce mi-a lipsit, și asta era ceea ce voiam acum și ceea ce voisem
toată viața mea. Am înțeles, de asemenea, că tocmai fusesem iubit în felul acela
și că n-aș fi putut niciodată să descopăr ceea ce lipsea până n-aș fi trăit asta —
pe deplin. Acum puteam să stau pe duna mea de nisip și să întind mâna către
tine, pe duna ta, către tatăl meu, pe duna lui, către mama mea, pe duna ei, și
către toți ceilalți din viața mea pe care am vrut să îi iubesc. Puteam cu toții să
ne împreunăm mâinile și să ne afundăm în lac. Oricum, sentimentul pe care
l-am simțit de data aceasta a fost imul de bucurie, nu extazul nebunesc pe care
l-am simțit înainte, când mă aflam singur pe duna mea.
In plus am descoperit în acest moment că toate sentimentele și eveni­
mentele, și ideile din trecutul și prezentul meu sunt de natura celor pe care
acum le-am înțeles. Se așază ușor-ușor la locul lor, dar nu voi fi sigur niciodată
de locul în care vor cădea. Ceva ar putea să pară că se stabilește într-un loc,
apoi o nouă înțelegere va crea o adiere care o va trimite cu repeziciune
într-o altă direcție. Am încercat să prind aceste nuanțe și să le împing în
anumite locuri, dar asta este imposibil. Nu poți să forțezi nuanțele. Singurul
loc în care se vor potrivi confortabil și unde vor rămâne este locul în care se
așază natural. De acum încolo le voi lăsa să se așeze singure și pur și simplu
voi fi suficient de atent încât să înțeleg când și unde s-au așezat și când își
schimbă locul.
Mă lungesc destul de mult, dar mai este un singur sentiment pe care aș
vrea să îl exprim. Așa cum ți-am spus săptămâna trecută, când lumina pe care
o căutam a apărut, nu a fost câtuși de puțin surprinzător pentru mine,
a pătruns cu blândețe la suprafață și abia a fost recunoscută, dar a zăbovit
îndelung și stăruitor. Nu am nicio îndoială totuși că asta este ceea ce am căutat.
De asemenea, am întâmpinat-o cu lacrimi și tristețe, nu cu euforie. Hăul a
dispărut, dar este trist să mă gândesc că a fost acolo atâta timp.

Aici, în acest material extrem de personal, atât terapeutul, cât și clientul au

ajuns la un nou tip de conceptualizare a procesului terapiei. Nu este înțeles cu
ușurință, iar reacțiile față de el par să fie puternice. Este, din punctul de vedere
al grupului nostru, într-un stadiu embrionar și incert. E limpede totuși că accentul
este pus pe trăirea directă în relație. Procesul nu este văzut ca având în primul
rând legătură cu rememorarea trecutului de către client, nici cu explorarea
problemelor cu care se confruntă, nici cu percepțiile pe care le are despre el

CARL R. ROGERS
 însuși, nici cu experiențele pe care s-a temut să le admită în conștiință. Procesul 161
terapiei este, după aceste ipoteze, văzut ca fiind sinonim cu relația experiențială
dintre client și terapeut. Terapia constă în trăirea Sinelui într-o multitudine de
feluri, într-o relație cu terapeutul semnificativă din punct de vedere emoțional.
Cuvintele — fie ale clientului, fie ale consilierului — sunt apreciate ca având o impor­
tanță minimă în comparație cu relația emoțională actuală care există între cei doi.
Aceasta este o conceptualizare provocatoare a terapiei care, în câteva moduri
semnificative, se află în contradicție cu descrierile anterioare. Ipotezele care sunt
implicite în cadrul acestei conceptualizări vor fi dificil — dacă nu chiar impo­
sibil — de supus unei testări riguroase. Acest mod de a privi schimbarea petre­
cută în terapie nu poate fi trecut cu vederea.

Schimbări caracteristice în structura

și organizarea personalității
Sunt schimbările care apar în psihoterapia centrată pe client doar schimbări
de suprafață sau ele influențează ceea ce a fost considerat ca fiind „structura"
fundamentală a personalității? Câteva dovezi au fost deja oferite, în sensul că
organizarea Sinelui este modificată, dar întrebarea care rămâne totuși este dacă
măsurători ale personalității mai convenționale și posibil mai extinse vor arăta
vreo schimbare.
Cel mai bun răspuns pe care îl avem până acum la această întrebare constă în
cinci studii implicând o sută cinci clienți cărora le-a fost aplicat testul Rorschach,
înainte și după terapie; zece dintre acești clienți au primit un test adițional
Rorschach la douăsprezece până la optsprezece luni de la încheierea terapiei;
douăzeci și șapte de clienți cărora un test Bernreuter le-a fost aplicat înainte și
după terapie; patruzeci de clienți care au fost pre și posttestați cu Bell Adjustment
Inventory (Chestionarul de Adaptare Bell); douăzeci și opt de clienți care au fost
pre și posttestați cu Inventarul Multifazic de Personalitate Minnesota; douăzeci
și opt de clienți pre și posttestați cu Hildreth Feeling-Attitude Scale (Scala
Hildreth de Atitudini și Sentimente); și unsprezece clienți cărora le-a fost aplicat
Kent-Rosanoff Word Association Test (Testul Asociativ-Verbal Kent-Rosanoff),
înainte și după terapie. O sută douăzeci și trei de clienți distincți din patru clinici
au fost implicați în aceste studii. Mai mult de treizeci de terapeuți diferiți s-au
ocupat de aceste cazuri. Descoperirile acestor studii vor fi revăzute pe scurt,
organizate în funcție de testele utilizate.1

1 Cititorul care nu este familiarizat cu aceste teste va găsi scurte descrieri introductive ale
testelor Rorschach și Kent-Rosanoff in Bell (22). Descrieri similare ale Bernreuter Adjust­
ment Inventory și Minnesota Multifazic sunt disponibile în Rosenzweig (176). Hildreth
Feeling-Attitude Scale este descrisă într-un articol (82). Bell Adjustment Inventory, împreună

Terapia centrată pe client ■ Procesul terapiei

162 Din moment ce Rorschach este unul dintre cel mai des folosit test de Cel mai complex
personalitate astăzi, rezultatele în funcție de Rorschach pot fi prezentate primele. Haimowitz (78), care z
Muench (140), în prima încercare de a măsura în mod obiectiv consecințele de cincizeci și șase dt
oricărei forme de terapie asupra personalității, a administrat teste Rorschach cazuri. Dintre acești c
unui număr de doisprezece clienți înainte și după terapie. A folosit o metodă de terapie individuală și
analiză cantitativă, bazată pe semnele de adaptare și inadaptare propuse de grup. Numărul de ore
Hertz și Klopfer. A găsit schimbări semnificative în acești indicatori Rorschach, teristică distinctivă a a
în direcția unei mai bune adaptări. Aceste rezultate Rorschach au fost confirmate din cincisprezece perse
de rezultatele altor teste menționate mai sus. A existat o corespondență apre­ educație. în analiza te:
ciabilă între succesul cazului, conform evaluării clinice, și măsura schimbării elaborat de Harrower-
Rorschach. Deși Muench nu a utilizat niciun grup de control, un grup de control evaluare pentru evaluai
i-a fost oferit, prin eforturile consecutive ale lui Hamlin și Albee (79). Aceștia au ale terapiei centrate pe
folosit șaisprezece subiecți al căror statut inițial a fost similar cu cel al clienților următoarele: calitatea
lui Muench, pe care i-a retestat cinci luni mai târziu; în perioada dintre cele două dependență, atitudinile
testări nu a fost urmată nicio terapie. Au folosit aceleași metode de analiză și nu la funcționarea intelect
au găsit schimbări semnificative în configurațiile Rorschach ale acestui grup. personalității, atitudini
într-un studiu mai recent, Carr (40) a găsit rezultate opuse față de cele ale lui emoționale. Un manual <
Muench. Analizând testele Rorschach aplicate înainte și după terapie unui număr și indicarea semnelor R
de nouă cazuri, Carr a folosit, în esență, aceiași indicatori de adaptare ca și Coeficientul de fidelitate
Muench, dar nu a descoperit nicio schimbare semnificativă. De asemenea, acesta cercetătorul a reevaluat 1!
a oferit rezultatele testului Rorschach pentru o analiză calitativă unui specialist a fost făcuta de alți evalu
experimentat care nu a știut dacă aceste cazuri erau considerate reușite sau nu. Rezultatele obținute d
S-a considerat că cinci dintre ele nu au arătat nicio schimbare (în trei dintre ambele metode de analiz
acestea a existat chiar o idee de descreștere) și patru au fost evaluate ca arătând clienți au scăzut de la 3,0
o îmbunătățire ușoară sau moderată. Aceste estimări au demonstrat o oarecare un coeficient critic de 4,0
relație, deși nu una strânsă, cu evaluarea gradului de succes de către consilier. în arătat o medie a evaluări
general acest studiu nu coroborează cu descoperirile lui Muench, și Carr recu­ diferență în direcția unei
noaște incapacitatea de a înțelege discrepanța. Nouă din cele zece caracl
Mosak (139), într-un studiu pe douăzeci și opt de clienți nevrotici al căror pozitivă, cinci dintre aces
număr mediu de ședințe terapeutice a fost cincisprezece, a utilizat, de asemenea, scala pentru spontaneitate
Rorschach pentru pre și posttestare. Când a folosit semnele de adaptare ca mă­ grupului de control au răm
surători — utilizând aceiași indicatori ca Muench și Carr —, nu a existat nicio și la sfârșitul acesteia, o de:
schimbare semnificativă. Când protocoalele Rorschach au fost evaluate de trei și clinice.
clinicieni experimentați, două dintre cazuri au fost evaluate ca prezentând o Grupul de control a pr<
îmbunătățire considerablă, cam jumătate din grup a arătat o ușoară îmbunătățire mental. Deși în mai multe c
și aproape jumătate au fost apreciate ca relativ neschimbate în configurațiile tante între prima și a doua tl
Rorschach. în mod evident, evaluările subiective făcute de specialiștii Rorschach (4,0 și 3,9) și media evaluării;
au arătat o schimbare mai mare decât măsurătoarea bazată pe semne izolate. cativă (3,0 și 2,9). S-ar părea J
nu au tendința să apară într
cu un manual descriptiv, se poate obține de la Stanford University Press, Universitatea
Informațiile din cele zec<
Stanford, California. un an după încheierea teraj

CARL R. ROGERS
 Cel mai complex studiu al rezultatelor Rorschach este acela realizat de 163
Haimowitz (78), care a aplicat teste Rorschach înainte și după terapie unui număr
de cincizeci și șase de clienți. Treisprezece terapeuți au fost implicați în aceste
cazuri. Dintre acești clienți, treizeci și doi se aflau în terapie individuală sau în
terapie individuală și de grup și douăzeci și patru se aflau doar în terapie de
grup. Numărul de ore terapeutice s-a situat între trei și treizeci și opt. O carac­
teristică distinctivă a acestui studiu a fost utilizarea unui grup de control format
din cincisprezece persoane, similar grupului consiliat în funcție de vârstă, sex și
educație. In analiza testelor, Haimowitz a utilizat indexul de semne nevrotice
elaborat de Harrower-Erickson. Ea a elaborat, în plus, o serie de zece scale de
evaluare pentru evaluarea testului Rorschach în termenii conceptelor terapeutice
ale terapiei centrate pe client, eticheta scurtă sau titlul celor zece scale fiind
următoarele: calitatea orientării în realitate, nivelul de anxietate, nivelul de
dependență, atitudinile Sinelui, gradul de acceptare a emoționalității, adecvarea
la funcționarea intelectuală, gradul de spontaneitate-flexibilitate, integrarea
personalității, atitudinile față de ceilalți și calitatea adaptării la problemele
emoționale. Un manual detaliat a fost conceput pentru definirea fiecărui concept
și indicarea semnelor Rorschach pe care urma să se bazeze fiecare apreciere.
Coeficientul de fidelitate al aplicabilității acestor scale a fost ridicat atunci când
cercetătorul a reevaluat 150 de aprecieri după o perioadă de timp. Când evaluarea
a fost făcută de alți evaluatori, corelația a fost de doar 0,53.
Rezultatele obținute de Haimowitz au indicat îmbunătățiri semnificative prin
ambele metode de analiză. Numărul mediu de semne nevrotice prezentate de
clienți au scăzut de la 3,0 la 2,0, semnificația acestei descreșteri fiind indicată de
un coeficient critic de 4,03. Analizele bazate pe cele zece scale de evaluare au
arătat o medie a evaluărilor de 3,13 înainte de terapie și 3,59 după terapie, o
diferență în direcția unei adaptări îmbunătățite, cu un coeficient critic de 6,31.
Nouă din cele zece caracteristici evaluate au indicat schimbări într-o direcție
pozitivă, cinci dintre acestea fiind semnificative la un prag de 0,02. Numai pe
scala pentru spontaneitate și flexibilitate nu a existat nicio schimbare. Rezultatele
grupului de control au rămas în întregime la fel de mari, la începutul terapiei, cât
și la sfârșitul acesteia, o descoperire aflată în contradicție cu așteptările teoretice
și clinice.
Grupul de control a prezentat un contrast însemnat față de grupul experi­
mental. Deși în mai multe cazuri de control au existat schimbări de viață impor­
tante între prima și a doua testare, numărul de semne nevrotice a rămas constant
(4,0 și 3,9) și media evaluării pe cele zece scale nu a arătat vreo schimbare semnifi­
cativă (3,0 și 2,9). S-ar părea că schimbările de acest fel găsite în grupul de terapie
nu au tendința să apară într-o populație omogenă care nu urmează terapie.
Informațiile din cele zece cazuri retestate pentru a treia oară la mai mult de
un an după încheierea terapiei sunt importante. A existat o creștere a mediei

Terapia centrată pe client ■ Procesul terapiei

164 de 0,82 pe scalele de evaluare de la pretest până la testul de urmărire pentru
aceste zece cazuri, un coeficient semnificativ statistic. A existat o creștere con­
stantă de la pretest până la posttest și de la posttest până la testul de urmărire,
deși acești pași mai mărunți nu furnizează cifre semnificative statistic. Poate la
fel de semnificativ precum creșterea generală este faptul că această creștere a
provenit din șase dintre cele zece cazuri, celelalte patru nereușind să demonstreze
alte îmbunătățiri consecutive terapiei sau să arate vreo urmă de regresie față de
starea dinaintea terapiei. Pare evident că, dacă am fi cunoscut măcar factorii care
îi diferențiază pe indivizii care au continuat să își amelioreze adaptarea per­
sonalității după terapie de aceia care nu au făcut acest lucru, înțelegerea pe care
o avem asupra procesului terapeutic ar fi mult mai avansată. O asemenea
înțelegere trebuie totuși să aștepte studii ulterioare.
Un alt aspect al cercetării lui Haimowitz merită explicații. Când a fost făcută
încercarea de a lega aceste configurații de bază ale personalității cu gradul de
schimbare în terapie, a existat o descoperire preliminară care prezintă însem­
nătate. Bărbații profund tulburați, cu o tendință către modele intrapunitive de
reacții ale personalității, au părut să răspundă la terapia centrată pe client cu cea
mai mare amplitudine a schimbării personalității. In timp ce această descoperire
este preliminară, marchează prima încercare de a răspunde într-o manieră
științifică la întrebarea deseori pusă „Ce tip de individ este cel mai probabil să
fie ajutat de terapia centrată pe client?"
Cam atât despre măsurarea schimbării personalității prin intermediul testului
Rorschach. Rezultatele altor teste de personalitate par să ofere aceeași imagine
generală. Muench a folosit atât Inventarul de Bell Adjustment Inventory, cât și
Kent-Rosanoff Word Association Test, pe lângă Testul Rorschach. Rezultatele la
ambele teste au arătat o mișcare în direcția unei adaptări îmbunătățite. Chestio­
narul Bell a arătat scoruri ameliorate în toate cele cinci arii, dar numai în ariile
sănătății și adaptării emoționale schimbările au fost semnificative statistic. Scorul
total a prezentat o descreștere care are nouă șanse din zece să fie semnificativă
statistic. Șapte dintre cele douăsprezece cazuri au arătat o îmbunătățire la acest
test, după terapie. In cinci cazuri care au prezentat o oarecare descreștere, trei au
fost cazurile cu cel mai puțin succes, în termenii evaluărilor făcute de terapeuți,
îmbunătățirea la testul Bell a fost frapantă în patru cazuri considerate de terapeuți
ca fiind cele mai de succes. La testul Kent-Rosanoff schimbarea generală a fost în
direcția oferirii mai multor asociații normale și, atunci când asociațiile au fost
scorate prin metoda elaborată de Jellinek și Shakow (97), diferența între pre și
posttestări a fost semnificativă la un prag de 0,01.
Mosak (139) a folosit de asemenea Bell Adjustment Inventory cu grupul său
format din douăzeci și opt de subiecți, iar rezultatele au fost izbitor de asemănătoare
cu acelea găsite de Muench. Scorul mediu a coborât de la 62,8 la 47,6, o schimbare
înalt semnificativă. încă o dată, schimbarea cea mai mare a survenit în ariile

CARLR. ROGERS
 adaptării emoționale și sănătății, cu adaptarea socială pe locul trei ca importanță, 165
îmbunătățirea a fost prezentă în toate cele cinci arii, inclusiv în adaptarea
familială și ocupațională.
Două teste care nu au mai fost utilizate în cercetări anterioare au fost folosite
de Mosak. Inventarul Multifazic Minnesota a arătat descreșteri semnificative la
cinci dintre cele nouă scale diagnostice și la două dintre scalele de validitate.
Scalele care au prezentat cele mai mari schimbări în direcția normalității au fost
Depresie (D) și Schizofrenie (Sc). Schimbări semnificative au apărut, de asemenea,
pe următoarele scale: Ipohondrie (Hs), Isterie (Hy) și Paranoia (Pa). Când profilul
mediu al grupului înainte de terapie este comparat cu profilul de după terapie,
imaginea profilului rămâne în mare parte aceeași, dar este observată o scădere
generală în accentuarea profilului. în mod evident, schimbarea care apare este
pervazivă și nespecifică în acest grup de cazuri evaluate ca nevrotice de inten­
sitate moderată până la severă, mai mult decât îngustă sau specifică.
Un alt instrument utilizat de Mosak a fost Hildreth Feeling-Attitude Scales,
concepută în timpul celui de-al Doilea Război Mondial pentru a investiga
intensitatea sentimentelor și atitudinilor. Scalele cotate de client acoperă starea
sentimentelor individului, nivelul său de energie, gradul de optimism cu privire
la viitor, starea sa mentală, atitudinile față de muncă și atitudinile sale față de
ceilalți. Aceste scale au arătat o îmbunătățire semnificativă atunci când au fost
comparate scorurile înainte și după terapie. Cea mai amplă schimbare a fost
indicată de scorul sentimentelor. Terapeutul a făcut, de asemenea, pre și post-
estimări în legătură cu acești clienți, utilizând aceleași scale, și cotările lor au
arătat o creștere ușor mai mare. Destul de interesant, terapeuții au evaluat clienții,
atât înainte, cât și după terapie, mai scăzut decât au făcut-o clienții înșiși. Deși
scala Hildreth nu este un instrument precis, schimbările au părut să indice câteva
mișcări semnificative din partea clienților, în direcția unor sentimente și atitudini
considerate în general constructive.
Cowen (45) a studiat rezultatele Testului Bernreuter aplicat unui număr de
douăzeci și șapte de clienți înainte de terapie și repetat la douăzeci de luni după
încheierea terapiei. Acest studiu a fost parte dintr-o cercetare extinsă în care au
fost utilizate atât ședințe de urmărire, cât și chestionare de personalitate. Cowen
recunoaște faptul că testul Bernreuter este mai degrabă un instrument brut și
nesatisfăcător. Este important totuși că au fost găsite schimbări semnificative în
direcția unei mai bune adaptări și aceste schimbări au fost, în general, confirmate
de ședințele de urmărire. La scorurile pentru Tendințe Nevrotice, Introversie,
încredere și Sociabilitate, schimbările au fost pozitive și semnificative la un prag
de 0,01. Scorurile pentru Autonomie și Dominanță nu au arătat nicio schimbare
semnificativă.
Testul de Apercepție Tematică este poate mai bine adaptat decât testele
menționate până acum să măsoare tipurile de schimbare care ar fi de așteptat ca

Terapia centrată pe client ■ Procesul terapiei

166 rezultat al psihoterapie!. Până în momentul de față totuși a fost folosit doar
pentru cazuri izolate și niciun studiu de cercetare semnificativ care să fi utilizat
acest test nu a fost încheiat. Analiza clinică a câtorva cazuri pare să susțină des­
coperirile din testele de personalitate deja citate.
Să ne întoarcem la întrebarea cu care a început această secțiune: schimbările
care apar în terapia centrată pe client modifică structura de bază a personalității?
Studiile care au fost menționate ar părea să justifice un răspuns în acest sens.
Când este făcută o cercetare a unui grup de clienți arbitrar selecționați care bene­
ficiază de terapie centrată pe client, se descoperă, în general, că o consecință a
experienței constă într-un grad semnificativ de schimbare a configurației de bază
a personalității. Aceste schimbări par să fie în direcția: unei unificări și integrări
crescute a personalității; unui grad scăzut de tendințe nevrotice; unui nivel redus
de anxietate; unui grad mai mare de acceptare a Sinelui și a emoționalității ca
parte a Sinelui; unei obiectivități crescute în legătură cu realitatea; unor senti­
mente și atitudini mai constructive; și a unei funcționări intelectuale mai eficiente.
Pe baza acestor dovezi limitate, ar părea că aceste schimbări ale personalității
sunt relativ permanente, continuând frecvent în direcția deja descrisă.
Sunt două comentarii în legătură cu o interpretare precaută de adăugat la
aceste descoperiri pozitive. Testele de personalitate pe care le-am folosit pentru
a măsura schimbarea sunt ele însele de o validitate îndoielnică. Într-adevăr,
suntem tot atât de îndreptățiți să afirmăm că modificările rezultatelor testului ce
apar în prezența terapiei indică o oarecare validitate a testelor, precum putem să
afirmăm că schimbarea terapeutică e dovedită de rezultatele testelor. Avem de-a
face cu două proceduri relativ nevalidate și acest fapt ar trebui recunoscut pe
deplin. Faptul că descoperirile concordă cu ipotezele clinice și logica clinică este
totuși încurajator.
A doua precauție se referă la amploarea schimbării. în timp ce schimbările
descrise au o amploare suficientă încât să fie semnificative statistic chiar și atunci
când sunt aplicate unui grup aleator care include atât eșecurile terapeutice, cât și
reușitele și, în timp ce schimbarea terapeutică este chiar mai pregnantă în unele
dintre cazurile cu o rată înaltă de scucces, după câte s-ar putea presupune, este
totuși adevărat că gradul schimbării, în comparație cu configurația totală a
personalității, este mic. Oamenii nu se schimbă în mod obișnuit într-un grad
covârșitor ca urmare a terapiei centrate pe client. Rămân în mod recognoscibil tot
aceleași personalități, cu toate acestea semnificativ diferite decât înainte să intre
în terapie. Schimbarea este modestă, dar importantă. Dovedesc alte terapii un
grad mai mare al schimbării personalității? Din păcate, la momentul actual
această întrebare nu poate căpăta un răspuns pentru că până acum doar terapeuții
centrați pe client și-au expus munca în cadrul studiilor obiective ale rezultatelor.
Totuși, probabil că rezultatul la care ne putem aștepta în urma oricărei terapii
este o modestă schimbare a personalității de bază.

CARLR. ROGERS
Schimbări caracteristice ale comportamentului 167

Pentru omul de rând, problema capitală în legătură cu orice terapie este

„îmbunătățește ea modul în care persoana se comportă?" Ceea ce omul obișnuit
dorește să știe despre orice client care a trecut prin terapie este pur și simplu
„A încetat să se mai certe cu nevasta?" „A luat note mai mari la examene?"
„Se descurcă satisfăcător la muncă, acum?" Acestea sunt întrebări foarte în­
dreptățite. Din nefericire, orice încercare de a răspunde la ele în mod obiectiv
atrage după sine dileme foarte complexe. în timp ce există dovezi clinice apre­
ciabile că în mod frecvent comportamentul se schimbă în timpul sau după
terapie, este dificil de dovedit că această schimbare este consecința terapiei sau
de arătat că reprezintă o îmbunătățire. îmbunătățire pentru un client poate
însemna o nouă disponibilitate de a nu fi de aceeași părere cu soția lui, în timp
ce pentru un altul poate însemna mai puține certuri cu nevasta. Pentru un client,
îmbunătățirea poate fi indicată de faptul că acum ia un zece la examenele la care
înainte primea opt sau șapte, dar un alt client ar putea să își manifeste îmbu­
nătățirea printr-o compulsivitate redusă, luând nouă sau opt la examenele la care
înainte primea numai zece. Un om ar putea să arate că a profitat de pe urma
terapiei printr-o adaptare mai ușoară și mai adecvată la locul de muncă, iar
altcineva, dobândind curajul să își părăsească locul de muncă pentru un alt
domeniu. Din punct de vedere clinic, fiecare dintre aceste comportamente pot
părea, în mod limpede, un semn de adaptare ameliorată, dar nu există nicio
îndoială că asemenea evaluări sunt subiective și, astfel, discutabile.
Cum să abordăm atunci această problemă a schimbărilor comportamentale
care însoțesc terapia? Cele câteva studii de cercetare realizate în terapia centrată
pe client sunt insuficiente pentru a răspunde tuturor întrebărilor noastre, dar cel
puțin reprezintă un început către un răspuns obiectiv. Le vom prezenta în ordine
consecutivă, pe măsură ce se apropie din ce în ce mai mult de scopul dovezilor
verificate din afară ale schimbării comportamentale în direcția unei adaptări
îmbunătățite. Mai întâi va fi enunțată concluzia, după care le vom discuta.

1) în timpul ultimei părți a terapiei, conversația clientului include o dis­

cuție amplificată a planurilor și pașilor comportamentali care să fie întreprinși
și discutarea urmărilor acestor pași.

Snyder (197), Seeman (180) și Strom (104) au arătat că în ultimele două cincimi
ale procesului de consiliere există mai degrabă o creștere accentuată a conținutului
de acest fel, deși nu formează niciodată mai mult de o mică proporție (5 până la
12 la sută) din conversație. Ar putea fi spus că asemenea studii arată intenția
clientului de a-și schimba comportamentul și discută modalitățile prin care
l-a schimbat.

Terapia centrată pe client ■ Procesul terapiei

168 2) în terapia centrată pe client reușită o examinare a tuturor informațiilor
legate de comportamentul actual arată că pe parcursul ședințelor există o
schimbare de la un comportament relativ imatur la un comportament
relativ matur.

într-un mic studiu care merită să fie extins și repetat, Hoffman (86) a extras
din ședințele a zece cazuri toate referirile la comportamentul actual și recent și la
comportamentul planificat. Fiecare dintre acestea a fost înregistrată pe un car­
tonaș separat și cotată pentru maturitatea comportamentului de către un eva­
luator care nu cunoștea cazurile, rezultatul sau ședința din care această afirmație
a fost extrasă. Scala a fost o scală simplă cu trei opțiuni, de la comportamentul
imatur și iresponsabil până la comportamentul matur. Pentru cele zece cazuri,
ca întreg, a existat o creștere categorică în maturitatea comportamentului declarat,
dar această creștere nu a fost semnificativă statistic. Cele zece cazuri au fost
atunci împărțite în cele mai reușite cinci cazuri și în cele cinci mai puțin reușite,
utilizând drept criteriu rezultatele combinate a patru alte metode obiective de
analiză. Când acest lucru a fost făcut, s-a descoperit că cele mai de succes cazuri
au arătat o creștere semnificativă statistic a maturității comportamentului de­
clarat, iar cazurile cu cel mai puțin succes au arătat o schimbare neînsemnată.
Această descoperire pare să materializeze gândirea clinică, și anume cu cât mai
reușite par să fie ședințele, cu atât mai mare este schimbarea în direcția maturității
comportamentului.

3) în terapia centrată pe client reușită are loc o descreștere în tensiunea

psihologică, evidențiată în producțiile verbale ale clientului.

Mai multe studii (11, 99,175, 228) au utilizat coeficientul disconfort-ușurare

conceput de Dollard și Mowrer (51) ca măsură a gradului de tensiune psihologică
existent în client. Acest instrument este bazat pe raportul dintre cuvintele care
exprimă disconfort și tensiune și cuvintele elocvente pentru confort, satisfacție și
bucurie. în aceste studii s-a găsit în mod sistematic că pe parcursul ședințelor
comportamentul verbal sugestiv pentru tensiunea psihologică s-a diminuat,
într-un mic studiu de N. Rogers (175) s-a descoperit că această descreștere a fost
mult mai accentuată într-un caz apreciat prin intermediul mai multor criterii
obiective ca fiind de succes decât în cazuri similare, apreciate ca având un succes
moderat sau nereușite.
în cazul reușit coeficientul disconfort-ușurare a scăzut de la 1,00 la 0,12 în
nouă ședințe. în cazurile cu succes moderat, descreșterea a fost de la 0,83 până
la 0,62 în șapte ședințe. în cazurile nereușite a existat o creștere de la 0,90 până
la 0,95 în trei ședințe.

CARL R. ROGERS
 Oricât de interesante ar fi aceste rezultate, din punctul nostru de vedere sunt 169
nesatisfăcătoare în mai multe feluri. Indicatorii verbali ai tensiunii sunt măsurați
doar în ședința de consiliere, nu și în verbalizările care apar în afara ședinței. De
asemenea, ar putea exista o oarecare suspiciune legată de faptul dacă absența
disconfortului sau tensiunii psihologice este sinonimă cu adaptarea.

4) în terapia centrată pe client reușită pare să existe o diminuare a com­

portamentelor actuale defensive și o mai mare conștientizare a acelor compor­
tamente defensive care sunt prezente.

Hogan (87) a adus o contribuție teoretică însemnată la definiția defensivității.

El vede defensivitatea ca pe o formă de comportament care urmează după per­
ceperea amenințării la adresa configurației Sinelui. Vom avea în vedere concepția
sa mai pe larg când ne vom dedica subiectului teoriei personalității. în acest
moment este necesar doar să menționăm că munca sa a oferit definițiile ope­
raționale pentru mai multe tipuri de comportament defensiv utilizate într-un
studiu obiectiv făcut de Haigh (76). Acest studiu bazat pe zece cazuri este com­
plex și nu foarte precis în descoperirile sale. Multă muncă suplimentară trebuie
făcută în acest domeniu înainte de a putea formula cu certitudine schimbările
care apar în comportamentul defensiv. Având în vedere limitările acestui prim
studiu totuși poate fi spus că în categoria cazurilor în care comportamentul
defensiv descrește (o categorie care include cazurile evaluate ca fiind cele mai
reușite, după alte criterii) apare un tipar semnificativ al schimbării. Diminuarea
defensivității este observată într-o descreștere a comportamentului defensiv așa
cum este adus la cunoștință în ședințe, dar, poate cel mai semnificativ, și așa cum
este manifestat în ședințe. împreună cu aceste schimbări are loc o creștere a
gradului în care clientul este conștient de defensivitatea sa. Asemenea schimbări
nu sunt caracteristice categoriei de cazuri probabil mai puțin reușite, în care
defensivitatea a crescut.
Studiul lui Haigh este semnificativ nu doar pentru că astfel arată că în unele
situații o schimbare comportamentală are loc în direcția unei defensivități reduse.
Studiul său indică, de asemenea, că cel puțin în cazul unui client comportamen­
tul defensiv a crescut de fapt — un semn al progresului negativ —, chiar dacă o
parte din alte măsurători ale procesului — insight-uri, atitudini față de Sine,
comportamentul declarat — au arătat o direcție pozitivă. Credem că studiul atent
al acestor contradicții a îmbogățit teoria generală care va fi formulată în încheierea
acestui capitol.
Limitându-ne pentru moment considerațiile la procesul care apare atunci
când terapia este eficientă, am putea să spunem că munca lui Hogan și Haigh
sugerează că distorsiunile realității protectoare ale Sinelui și comportamentele
care sunt în acord cu aceste distorsiuni — comportamentele defensive — se reduc

Terapia centrată pe client ■ Procesul terapiei

170 în terapie. Nu mai sunt manifestate atât de frecvent, nu mai sunt relatate atât de
frecvent și clientul este mai conștient de ele, de natura lor defensivă, atunci când
le comunică sau le manifestă.

5) Ca rezultat al terapiei clientul prezintă o toleranță la frustrare crescută,

așa cum este măsurată obiectiv în termeni fiziologici.

Ipoteza investigată de Thetford (213) într-un nou tip de studiu a fost precum
urmează: „Dacă terapia îi permite unui individ să își recadreze schema sa de viață
sau, cel puțin, să își reducă tensiunea și anxietatea pe care le simte cu privire la
problemele sale personale, modalitatea în care răspunde unei situații stresante,
așa cum este indicată de măsurători ale sistemului nervos autonom, ar trebui să
fie modificată semnificativ de această terapie". Aceasta a fost prima tentativă de
a răspunde la întrebarea dacă „terapia centrată pe client îl afectează suficient de
profund pe client, astfel încât îi modifică funcționarea fiziologică?" In mod
specific, produce schimbări în funcționarea sistemului său nervos autonom,
atunci când se confruntă cu situații care implică frustrare? Studiul lui Thetford a
fost simplu și clar cu privire la designul său experimental. Nouăsprezece persoane
care erau pe cale să înceapă o terapie individuală sau de grup (sau ambele) au
fost supuse unei situații standardizate de frustrare, implicând eșecul în repetarea
cifrelor. înainte, în timpul și imediat după această frustrare, diverse măsurători
fiziologice au fost făcute cu Fotopoligraful pentru Cercetarea Comportamentului,
proiectat de Darrow. La scurt timp după această frustrare experimentală, acești
clienți au început ședințele terapeutice. în încheierea seriei de contacte tera­
peutice, au fost din nou supuși frustrării experimentale și același tip de măsură­
tori au fost făcute din nou. Intre timp un grup de control format din șaptesprezece
indivizi a fost supus experienței de frustrare în același mod, operațiune repetată
după o perioadă de timp comparabilă cu aceea a grupului experimental.
La „coeficientul de recuperare" și la „coeficientul de reacție-recuperare",
ambele măsuri bazate pe răspunsurile galvanice ale pielii și ambele indicând
rapiditatea cu care persoana își recapătă starea anterioară de echilibru fiziologic,
grupul experimental a arătat o diferență semnificativă față de grupul de control.
Un indice al variației bătăilor inimii a realizat o deosebire semnificativă între cele
două grupuri. La alte măsurători fiziologice, diferențele nu au fost semnificative
statistic, dar au fost compatibile cu direcția acestora. în general, grupul care a
urmat terapie a dezvoltat un prag mai ridicat al frustrării în timpul sesiunii lor
de ședințe terapeutice și și-a recăpătat mult mai rapid echilibrul homeostatic,
după frustrare. Aceste rezultate nu au fost găsite în grupul de control. Thetford
concluzionează că „descoperirile acestui studiu par să fie concordante cu teoria
conform căreia organismul este capabil să elimine mult mai rapid și complet
efectele frustrării induse experimental, ca rezultat al terapiei".

CARLR. ROGERS
 în cuvinte mai simple, semnificația acestui studiu pare să constea în faptul că, 171
după terapie, individul este capabil să facă față cu mai multă toleranță și mai
puțină perturbare situațiilor de stres emoțional și frustrare; că această descriere
se aplică în pofida faptului că acea frustrare particulară sau stres nu a fost
niciodată analizată în terapie; că răspunsul din ce în ce mai eficient la frustrare
nu este un fenomen de suprafață, ci este evident în reacțiile autonome pe care
individul nu le poate controla în mod conștient și despre care este în întregime
neștiutor. Aici se află o indicație a unui tip de schimbare comportamentală care,
dacă va fi confirmată de studii ulterioare, este Într-adevăr semnificativă.

6) O urmare comportamentală a terapiei centrate pe client este funcționarea

îmbunătățită în sarcinile de viață; îmbunătățire a cititului din partea elevilor;
îmbunătățire în instruirea și performanța în muncă din partea adulților.

Atât Bills (24), cât și Axline (13) au arătat că, atunci când copiii inadaptați care
prezintă întârzieri în însușirea cititului urmează chiar și un număr moderat de
ședințe terapeutice conduse într-o manieră centrată pe client, are loc o ameliorare
în funcționarea copilului legată de citit, măsurată prin teste standardizate.
In studiul condus de Bills nouă ședințe de terapie (șase individuale, trei de grup),
în care cititul nu a fost sub nicio formă centrul experienței, au fost însoțite de o
creștere cu aproximativ un an în abilitatea de citire, pe parcursul a treizeci de zile
de școlarizare. Acest lucru s-a petrecut într-un grup de opt copii care au arătat
o întârziere pronunțată în abilitatea de citire, comparată cu evaluarea lor la un
test de inteligență.
Poate că studiul care abordează cel mai îndeaproape întrebarea ridicată de
omul de rând este cel condus de Administrația Veteranilor (18). Ca parte a
programului de Consiliere Personală al Administrației Veteranilor, a fost realizat
un studiu de urmărire a 393 de cazuri conduse de consilierii personali. După șase
luni sau mai mult de la trimiterea la consilierul personal, fiecare veteran a fost
evaluat de formatorul său pentru a vedea dacă a arătat vreo îmbunătățire în
adaptarea la programul său de formare ori de muncă (sau la ambele). Formatorul
nu a avut cunoștință despre ce s-a întâmplat în consiliere. Din totalul grupului,
17 la sută nu au prezentat nicio îmbunătățire, 42 la sută au arătat o oarecare
îmbunătățire și 41 la sută au fost găsiți ca fiind cu mult ameliorați. Deși aceste
descoperiri par semnificative, studiul este mai degrabă stângaci și posibilitatea
unei oarecare predilecții generale din partea formatorilor pentru sau împotriva
programului de consiliere nu este exclusă. Una dintre descoperirile secundare
este, prin urmare, importantă. S-a descoperit că, atunci când evaluările au fost
comparate cu numărul ședințelor de consiliere, a existat o relație clară. Formatorii
nu aveau informații cu privire la numărul de ședințe în care veteranul s-a văzut
cu consilierul său. Cu toate acestea, patruzeci și opt de bărbați care l-au văzut pe

Terapia centrată pe client ■ Procesul terapiei

172 consilier de zece ori sau mai des au fost evaluați, aproape toți, ca arătând o
îmbunătățire, în timp ce aceia care s-au văzut cu consilierul de cel mult două ori
au fost mult mai rar evaluați ca arătând o ameliorare. Această descoperire oferă
mai multă greutate concluziilor generale, din moment ce sugerează că, în legătură
cu un factor asupra căruia evaluatorii n-ar fi putut fi influențați, evaluările lor au
arătat o tendință constantă, în conformitate cu expectațiile logice. Datele
referitoare la acest fapt sunt prezentate în tabelul II.

Tabel II. Relația dintre adaptarea în muncă și durata consilierii*

Număr Durata Evaluarea formatorilor în funcție de gradul

consilierii de ameliorare
Deloc Puțin Mult
148 Două ședințe 28% 44% 28%
sau mai puțin
140 Trei până la 12% 43% 45%
cinci ședințe
57 Șase până la 10% 44% 46%
nouă ședințe
48 Zece ședințe 2% 31% 67%
sau mai mult
393 Total 17% 42% 41%

* Calculat din (18), Tabelul III, p. 4.

Care este atunci răspunsul la întrebarea curentă dacă procesul terapiei cen­
trate pe client implică vreo schimbare în comportamentul și acțiunile clientului?
Adunând laolaltă toate firele din aceste studii diverse, am putea spune că în
timpul procesului terapiei centrate pe client dovezile valabile în prezent sugerează
că modurile în care clientul își schimbă comportamentul sunt acestea: se gândește
și relatează că pune în practică un comportament care este mai matur, autonom
și responsabil, spre deosebire de comportamentul pe care l-a manifestat până
acum; comportamentul său arată o reducere a tensiunii psihologice; tinde să se
adapteze mai confortabil și mai eficient la școală și la muncă; înfruntă noi situații
stresante cu un grad crescut de calm interior, calm care se reflectă în mai puțină
agitație psihologică și într-o recuperare psihologică mai rapidă din aceste situații
frustrante decât dacă acestea ar fi apărut înainte de terapie.

CARL R. ROGERS
Câteva lacune și vulnerabilități ale cunoștințelor noastre 173
Am încheiat rezumatul nostru despre cunoștințele empirice și ipotezele clinice
care sunt disponibile la momentul actual pentru a descrie procesul terapiei
centrate pe client. Pentru cititorul preocupat de problemele clinice, descrierea ar
putea să pară prea statică, lipsită de dinamism și de calitatea fluidă care însoțește
experiența terapiei. Pentru persoana preocupată de cercetare, ar putea părea prea
inexactă, bazată pe studii care sunt întru câtva stângace, cărora le lipsește eleganța
metodologică posibilă în alte domenii. Ambele critici par să fie justificabile.
Pe prima sperăm să o remediem într-un oarecare grad prin formularea unei teorii
a terapiei, aducând ceva din elementul dinamic care este evident în aceste
schimbări. Celei de-a doua critici sperăm că timpul îi va răspunde, pe măsură ce
metodele din ce în ce mai exacte vor deveni posibile. Am dori, de asemenea, ca
sprijin al eforturilor noastre de până acum, să apelăm la afirmația lui Elton Mayo:
„Este mult mai ușor să măsori factori nesemnificativi decât să fii mulțumit cu
dezvoltarea unei prime aproximări a semnificativului".
Dar în materialul deja prezentat vulnerabilități grave ar trebui subliniate. Una
dintre acestea a fost sugerată, dar este nevoie să fie expusă mai clar. Munca
făcută de Hogan și Haigh referitor la problema comportamentului defensiv a
făcut să reiasă că o parte dintre schimbările pe care le-am descris pot însoți o creș­
tere a defensivității, precum și un progres terapeutic autentic. Astfel, s-ar părea,
dacă munca lor este confirmată în continuare, că o creștere a atitudinilor pozitive,
inclusiv a atitudinilor pozitive față de Sine, o acceptare crescută a Sinelui, un
număr crescut de afirmații clasificate ca insight-uri, o tendință în direcția matu­
rității comportamentului declarat pot fi toate indicatori fie ai unei creșteri a de­
fensivității, fie ai progresului terapeutic în care defensivitatea scade. Acest fapt
ridică o problemă deconcertantă și aruncă o oarecare umbră de îndoială asupra
unui număr de instrumente de măsură care au fost elaborate, atâta timp cât sunt
luate separat. Până acum discrepanța ar trebui expusă numai ca problemă, din
moment ce instrumentul de măsură a comportamentului defensiv este complex,
dificil de aplicat și implică mai multă judecată clinică subiectivă în aplicarea sa
decât alte instrumente de măsură. Cu toate acestea singurul caz în care această
contradicție apare este prima situație unde oricare dintre aceste instrumente de
măsură care au fost concepute să surprindă progresul terapeutic au arătat în mod
clar rezultate discrepante. înainte de descoperirile lui Haigh, elementul extra­
ordinar din cercetarea noastră a fost unitatea surprinzătoare a instrumentelor de
măsură. Dacă un instrument a arătat într-un caz particular o tendință puternică,
putea fi afirmat cu destul de multă siguranță că alte instrumente de măsură vor
indica aceeași tendință. Raskin (156) a găsit intercorelații de la 0,39 până la 0,86
între patru dintre instrumentele de măsură utilizate. Astfel, instrumentul de măsură
al comportamentului defensiv corelează în general cu celelalte instrumente de

Terapia centrată pe client ■ Procesul terapiei

174 măsură, în cazul de față corelațiile negative indicând o concordanță între desco­
periri, din moment ce comportamentele defensive sunt așteptate să descrească în
timp ce alți indici cresc. Corelațiile obținute cu celelalte patru instrumente de mă­
sură se întind de la —0,34 până la —0,55. în acest fel, instrumentul de măsură
al defensivității le confirmă pe celelalte. Faptul că într-un caz particular o tendință
puternic marcată către insight, acceptare de sine și o mai mare maturitate a com­
portamentului declarat ar putea însoți un grad mai mare de defensivitate — acesta
este elementul intricat și îngrijorător care necesită studii ulterioare1.
O altă slăbiciune proeminentă în munca făcută până acum este inabilitatea de
a profita de eșecurile noastre, în cercetare. Ca oricare altă orientare terapeutică,
dispunem de toate tipurile de rezultate. Există persoane care au suferit în mod
clar o reorganizare semnificativă a personalității în terapie, care au arătat o
îmbunătățire continuă și reintegrare în urma terapiei și au oferit toate semnele că
direcția schimbării este permanentă. La celălalt capăt al scalei se află aceia care
au părut că nu profită de contactele terapeutice și care sunt, poate, mai tensionați
ca rezultat al acestei încercări descurajatoare de a obține ajutor. între, se află tot
felul de alte rezultate, inclusiv cele ale unei părți dintre clienții care au făcut
progrese în terapie, dar care nu par capabili să își mențină reorganizarea pe care
au obținut-o temporar. Este uimitor că, deși am învățat foarte mult din rezultatele
pozitive, nu am fost capabili să învățăm în vreun mod semnificativ și general de
la clienții pe care nu am reușit să îi ajutăm.
Lipsa principală pare să fie absența oricărei ipoteze semnificative cu privire
la eșecurile noastre. Din punct de vedere clinic este probabil adevărat că expli­
cația cea mai frecventă a eșecului este aceea că, într-un fel sau altul, consilierul
nu a reușit să construiască o relație terapeutică. Dar în această zonă avem, până
acum, prea puține instrumente de cercetare și de-abia încep să se dezvolte
instrumente de măsură valide ale relației terapeutice, cu care să testăm această
ipoteză. O altă ipoteză care uneori se impune cu putere este aceea că eșecurile
noastre țin de anumite clasificări ale diagnozei personalității. Probabil că sunt
anumite tipuri de persoane care nu pot fi ajutate prin terapia centrată pe client.

1 De când cele de mai sus au fost scrise, noi date apar, pentru a complica și mai mult imaginea.
Mare parte din această examinare s-a bazat pe faptul că într-un caz înregistrat toate mă­
surătorile, cu excepția celei a defensivității, au arătat în mod precis progresul clientei, dar
defensivitatea a crescut la fel de clar. Acum, totuși o ședință de urmărire cu clienta la un an
de la încheierea terapiei și teste de urmărire date în același timp au indicat cu aceeași
claritate că a existat un câștig real și de lungă durată. Clienta prezintă un progres uimitor în
adaptarea ei interioară la rolul feminin și o mai mare libertate în a fi ea însăși. Oferă, de
asemenea, multe dovezi care atestă o mai bună adaptare la familia ei, la prieteni, la viața
socială și la munca ei. Oricine a citit înregistrarea ședinței o privește ca pe un rezultat de
succes, fără nicio îndoială.
Care este explicația? A fost defensivitatea măsurată incorect? Sau defensivitatea a cres­
cut în timpul terapiei și-a diluat mai târziu? Există, în mod evident, destul loc pentru cer­
cetări ulterioare asupra acestei chestiuni.

CARL R. ROGERS
 Poate fi ceva adevăr în acest gen de ipoteză, dar nu am fost dispuși să o acceptăm 175
prea curând, pentru că ar putea duce atât de ușor în derizoriu. De exemplu, pare
să fi fost adevărat că mai puțin succes au avut consilierii cu acei indivizi care sunt
dependenți în mod agresiv, care insistă ca responsabilitatea pentru tratamentul
lor să fie preluată de consilier. Este aproape sigur că un studiu de cercetare va
confirma această afirmație. Va fi posibil atunci să stăm confortabil cu mâinile
încrucișate, refuzând astfel de cazuri pentru că nu sunt în mod special potrivite
pentru terapia centrată pe client. Dar presupunem — așa cum cred terapeuții
noștri cei mai buni — că motivul pentru eșecurile noastre cu acest grup rezidă
nu în diagnoza personalității, ci în faptul că este mult mai dificil pentru terapeut
să accepte profund o persoană care dorește imediat să îi impună lui
responsabilitatea. Acest tip de ipoteză nu s-ar fi investigat niciodată dacă am fi
eliminat pur și simplu anumite categorii diagnostice, sub pretextul că este puțin
probabil să primească ajutor.
Această discuție înfățișează o parte dintre motivele pentru reticența cu care
ne folosim de cazurile noastre mai puțin reușite în cercetare. Fie că motivele sunt
potrivite sau nu, un singur studiu de cercetare, și acela foarte dezamăgitor (195),
a fost construit în jurul investigării eșecului. Nu am fost capabili până acum să
formulăm ipoteze semnificative cu privire la lipsa succesului care să fie testabile
prin datele brute disponibile.
Acestea sunt, în opinia noastră, cele mai grave scăpări în încercările noastre
de până acum de a oferi o imagine factuală și obiectivă a procesului terapiei.
Multe critici au fost făcute de alții și considerăm că au un sâmbure de adevăr, dar
nu le privim ca fiind grave. Este adevărat că multe dintre studiile noastre s-au
bazat pe eșantioane mici, că designul experimental al unora este deschis criticii,
că multe aspecte importante sunt încă neatinse și că unele dintre cercetări par să
fie mai degrabă superficiale decât să se ocupe de dinamicile subtile și profunde
ale terapiei. Suntem conștienți de asemenea critici și suntem deseori de acord cu
ele. Dar într-un domeniu de pionierat o oarecare asprime, o oarecare lipsă de
eleganță este inevitabilă; și, atâta timp cât fiecare an produce cercetări mai bune
și mai rafinate, prinzând aspecte subtile și din ce în ce mai semnificative, nu vom
fi deranjați de câteva dintre aceste imperfecțiuni. Cele două scăpări majore
menționate sunt totuși chestiuni importante, deoarece se pare că ar fi putut fi
evitate dacă am fi fost capabili să percepem mai profund și mai pătrunzător pro­
cesul care se desfășoară zi de zi dinaintea ochilor noștri, în viețile clienților noștri.

0 teorie coerentă a procesului terapiei

Putem formula o teorie a terapiei care va lua în considerare toate datele
observate și validate, o teorie care poate să rezolve contradicțiile aparente care

Terapia centrată pe client ■ Procesul terapiei

176 există? Materialul care urmează este o astfel de încercare, începând cu personali­
tatea așa cum există înainte ca o nevoie pentru terapie să se dezvolte și îndrep-
tându-se către schimbările care apar în terapia centrată pe client. Așa cum a fost
menționat înainte, teoria este generalizare fluctuantă și efemeră. Fenomenele
observabile ale terapiei sunt elementele cele mai stabile în jurul cărora poate fi
construită o diversitate de teorii.
Haideți să începem cu persoana care este mulțumită de ea însăși, care în acest
moment nu se gândește să caute ajutor în consiliere. Ar putea fi util să ne gândim
la această persoană ca având o configurație organizată de percepții ale Sinelui și
ale Sinelui-în-relație cu ceilalți și cu mediul. Această configurație, acest gestalt,
este în detaliile sale un lucru fluid și schimbător, dar în mod categoric stabil cu
elementele sale fundamentale. Este, așa cum Raimy spune, „folosit în mod con­
stant drept cadru de referință atunci când trebuie să fie făcute alegeri. Astfel,
ajută la medierea comportamentului și poate ajuta la descrierea trăsăturilor
invariabile observabile ale personalității". Această configurație este, în general,
disponibilă conștiinței.
Am putea privi această structură a Sinelui ca fiind o organizare a ipotezelor
prin care ne raportăm la viață — o organizare care a fost relativ eficientă în satis­
facerea nevoilor organismului. O parte dintre ipotezele sale pot fi flagrant
incorecte din perspectiva realității obiective. Atâta timp cât persoana nu are nicio
suspiciune asupra acestei falsități, organizarea poate să o ajute bine. Ca un
exemplu simplu, elevul-vedetă al unui liceu dintr-un mic orășel se poate percepe
ca fiind o persoană genială remarcabilă, cu o minte neegalată de nimeni. Această
conceptualizare îi poate fi de folos întru totul adecvat atâta timp cât rămâne în
acel mediu. Ar putea avea câteva experiențe care sunt contradictorii cu această
generalizare, dar fie neagă conștiinței aceste experiențe, fie le simbolizează de așa
manieră încât să corespundă cu imaginea generală.
Atâta timp cât gestaltul Sinelui este stabil organizat și niciun conținut contra­
dictoriu nu este nici măcar vag perceput, atunci sentimentele pozitive față de
Sine pot exista, Șinele poate fi văzut ca valoros și acceptabil, iar tensiunea con­
știentă este minimă. Comportamentul se află în acord cu ipotezele organizate și
cu conceptele structurii Sinelui. O persoană în interiorul căreia asemenea condiții
există se va percepe ca funcționând în mod adecvat.
într-o astfel de situație, gradul în care percepțiile individului asupra abili­
tăților sale și asupra relațiilor este incongruent cu realitatea percepută social va
fi o măsură a vulnerabilității sale de bază. Gradul în care percepe vag aceste
incongruențe și discrepanțe este o măsură a tensiunii sale interne și determină
cantitatea comportamentului defensiv. Ca și comentariu parantetic, poate fi
observat că în culturile înalt omogene, în care conceptul de Sine al persoanei tinde
să fie susținut de societate, pot exista percepții flagrant nerealiste, fără să pro­
voace tensiune internă, și acestea pot folosi de-a lungul vieții ca ipoteze eficiente

CARLR. ROGERS
 rezonabile pentru a întâmpina viața. Astfel, sclavul se poate percepe mai puțin 177
valoros decât stăpânul lui și să trăiască după această percepție chiar dacă,
judecată pe o bază realistă, poate fi falsă. Dar în cultura noastră modernă, cu
subculturile sale conflictuale, cu seturile sale contradictorii de valori, scopuri și
percepții, individul tinde să fie expus la o conștientizare a discrepanțelor din
percepțiile Sale. Astfel, conflictul intern este accentuat.
Să ne întoarcem la persoana noastră care nu este încă pregătită pentru terapie:
doar atunci când structura organizată a Sinelui nu mai este eficientă pentru a
veni în întâmpinarea nevoilor sale în situația realității sau atunci când percepe
difuz discrepanțele din interiorul său ori atunci când comportamentul său pare
în afara controlului și nu mai este concordant cu ea însăși, abia atunci devine
„coaptă", ca să spunem așa, pentru terapie. Ca exemple ale acestor trei condiții
am putea menționa liceanul „genial" din micul orășel care descoperă că nu mai
este eficient la facultate, individul care este confuz pentru că vrea și nu vrea să
se însoare cu fata și clientul care observă că propriul comportament este impre-
dictibil, „nu mi se potrivește", și nu îl mai poate înțelege. Fără o experiență
terapeutică, plănuită sau accidentală, este probabil ca astfel de condiții să persiste,
pentru că fiecare dintre ele implică percepția experiențelor care sunt contradictorii
cu organizarea actuală a Sinelui. Dar o asemenea percepție este amenințătoare
pentru structura Sinelui și, prin urmare, tinde să fie negată sau distorsionată, să
fie inadecvat simbolizată.
Dar să presupunem că persoana noastră, acum vag sau profund tulburată și
trăind o oarecare tensiune internă, intră într-o relație cu un terapeut care este
centrat pe client în orientarea sa. Treptat simte o eliberare de amenințare, care
este absolut nouă pentru el. Nu numai că nu este atacată. Asta a fost valabil
pentru o parte a relațiilor sale. Este vorba despre faptul că fiecare aspect al
Sinelui pe care îl expune este în mod egal acceptat, în mod egal valorizat.
Afirmațiile aproape beligerante despre virtuțile sale sunt acceptate tot atât de
mult, dar nu mai mult decât imaginea descurajată a calităților sale negative.
Convingerea sa cu privire la anumite aspecte ale sale este acceptată și valorizată,
dar așa sunt și incertitudinile sale, îndoielile sale, percepția difuză a contra­
dicțiilor din interiorul său. In această atmosferă de siguranță, protecție și accep­
tare, granițele ferme ale organizării Sinelui se relaxează. Nu mai este gestaltul
rigid, ermetic, care este caracteristic fiecărei organizări aflate sub amenințare, ci
o configurație mai destinsă, mai ambiguă. începe să își exploreze din ce în ce
mai amplu câmpul perceptual. Descoperă generalizări incorecte, dar structura
Sinelui este acum suficient de relaxată încât să poată să se gândească la expe­
riențele complexe și contradictorii pe care acestea sunt bazate. Descoperă
experiențe de care nu a fost niciodată conștientă, care sunt profund contradictorii
cu percepțiile pe care le-a avut despre ea însăși, și asta este amenințător,
Într-adevăr. Se retrage temporar în gestaltul confortabil de dinainte, dar apoi,

Terapia centrată pe client ■ Procesul terapiei

178 încet și precaut, se îndreaptă către asimilarea acestei experiențe contradictorii
într-o structură nouă și revizuită.
In mod esențial acesta este un proces de dezorganizare și reorganizare și, în
timp ce se petrece, poate fi cu certitudine dureros. Este profund derutant să nu
ai un concept stabil al Sinelui prin care să stabilești comportamentul adecvat unei
situații. Este înspăimântător sau dezgustător să constați că Șinele și comporta­
mentul fluctuează aproape de la o zi la alta, uneori fiind destul de mult în acord
cu structura anterioară a Sinelui, alteori aflându-se într-o relație confuză cu un
oarecare gestalt nou, vag structurat. Pe măsură ce procesul continuă, o configu­
rație nouă sau revizuită a Sinelui este construită. Conține percepțiile care înainte
au fost negate. Implică o simbolizare mai precisă a unei game mult mai extinse
de experiențe senzoriale și viscerale. Implică o reorganizare a valorilor, cu pro­
pria experiență a organismului în mod clar înțeleasă ca oferind dovezile pentru
valorizări. Ușor, începe să apară un nou Sine care clientului i se pare mult mai
mult Șinele său „real", pentru că se bazează într-o măsură mult mai mare pe
toate experiențele sale, percepute fără distorsiune.
Această dureroasă de- și re-structurare este facilitată de două elemente din
relația terapeutică. Primul este deja menționat, și anume că percepțiile Sinelui,
noi, ezitante, contradictorii sau anterior negate, sunt tot atât de mult valorizate
de terapeut ca și aspectele în mod rigid structurate. Astfel, trecerea de la cel din
urmă la cel anterior devine posibilă fără o pierdere prea dezastruoasă a valorii
Sinelui și fără a face un salt prea înspăimântător de la cel vechi către cel nou.
Celălalt element din relație este atitudinea terapeutului față de aspectele nou
descoperite ale experienței. Pentru client, ele par amenințătoare, rele, imposibile,
dezorganizatoare. Cu toate acestea, resimte atitudinea terapeutului de acceptare
calmă față de ele. Constată că, într-un oarecare grad, poate să introiecteze această
atitudine și poate să se uite la experiența sa ca la ceva ce poate să recunoască,
să indentifice, să simbolizeze și să accepte ca pe o parte din sine.
Dacă relația nu este corespunzătoare pentru a asigura această senzație a
securității sau dacă experiențele negate sunt prea amenințătoare, atunci clientul
își poate revizui conceptul de Sine într-o manieră defensivă. Poate să distorsioneze
și mai mult simbolizarea experienței, poate să facă și mai rigidă structura Sinelui
și astfel căpătă din nou sentimente pozitive față de Sine și o oarecare tensiune
internă redusă, dar cu prețul unei vulnerabilități crescute. Fără îndoială că acesta
este un fenomen temporar pentru mulți clienți care trec printr-o reorganizare
considerabilă, dar dovezile sugerează posibilitatea că un client ar putea, oca­
zional, încheia contactele sale terapeutice într-o asemenea perioadă critică,
obținând doar un Sine din ce în ce mai defensiv.
Acolo unde clientul se confruntă cu mai mult din totalitatea experienței sale
și acolo unde diferențiază și simbolizează în mod adecvat această experiență,
atunci, pe măsură ce noua structură a Sinelui este organizată, devine mai fermă,

CARLR. ROGERS
 mai clar definită, un ghid mai constant, mai stabil pentru comportament. Ca în 179
situația în care persoana nu a simțit nicio nevoie pentru terapie sau ca în cazul
reorganizării defensive a Sinelui, sentimentele pozitive față de Sine revin și
atitudinile pozitive predomină față de cele negative. Multe dintre manifestările
exterioare sunt aceleași. Dintr-un punct de vedere extern, diferența este aceea că
noul Sine este mult mai congruent cu totalitatea experienței — că este o confi­
gurație derivată din sau percepută în experiență mai degrabă decât o configurație
impusă asupra experienței. Din perspectiva internă a clientului, noul Sine este
unul mai confortabil. Mai puține experiențe sunt percepute ca vag amenințătoare.
Prin urmare, există mai puțină anxietate. Există mai multă încredere de a trăi în
conformitate cu noul Sine, pentru că implică mai puține generalizări oscilante cu
grad înalt de abstractizare și mai mult din experiența directă. Pentru că valorile
sunt percepute ca avându-și originea în Sine, sistemul de valori devine mai realist
și confortabil și într-o armonie mai strânsă cu Șinele perceput. Scopurile valo­
rizate par mai accesibile.
Schimbările comportamentale țin pasul cu schimbările în organizarea Sinelui
și această schimbare comportamentală nu este, destul de surprinzător, nici atât
de dureroasă, nici atât de dificilă ca schimbările din structura Sinelui. Compor­
tamentul continuă să fie compatibil cu conceptul de Sine și se modifică pe măsură
ce acesta se modifică. Orice comportament care înainte părea în afara controlului
este acum trăit ca o parte a Sinelui și în interiorul granițelor controlului conștient,
în general, comportamentul este mai adaptativ și mai adecvat din punct de
vedere social, pentru că ipotezele pe care se bazează sunt mai realiste.
Astfel, terapia produce schimbări în organizarea și structura personalității și
o schimbare în comportament, ambele fiind relativ permanente. Nu este neapărat
o reorganizare care va fi de folos o viață întreagă. încă poate să nege conștiinței
anumite aspecte ale experienței, încă poate să manifeste anumite modele de
comportament defensiv. Există o probabilitate redusă ca vreo formă de terapie
să fie, în acest sens, completă. Sub influența unor noi solicitări de un anumit tip,
clientul poate să considere că este necesar să apeleze din nou la terapie, pentru
a dobândi o nouă reorganizare a Sinelui. Dar, indiferent dacă va exista o singură
ședință sau mai multe serii de ședințe terapeutice, rezultatul esențial este o
structură a Sinelui mai vast fundamentată, o incluziune într-o proporție mai
mare a experienței ca parte a Sinelui și o adaptare la viață mai confortabilă și
mai realistă.
La baza acestui întreg proces al funcționării și al schimbării se află forțele
evolutive ale vieții înseși. Această tendință fundamentală către conservarea și
sporirea organismului și a Sinelui este cea care asigură forța motrice pentru tot
ceea ce am descris. în virtutea acestei tendințe fundamentale, Șinele preterapeutic
acționează pentru a-și satisface nevoile. Și datorită acestei forțe mai profunde
persoana aflată în terapie tinde să se deplaseze către reorganizare mai degrabă

Terapia centrată pe client ■ Procesul terapiei

decât către dezintegrare. Această caracteristică a Sinelui reconceptualizat care
este dobândită în terapie îi permite o înțelegere mai deplină a potențialităților
organismului și este o bază mai eficientă pentru creșterea ulterioară. Astfel,
procesul terapeutic este, în totalitatea sa, realizarea de către individ, într-un
climat psihologic favorabil, de noi pași într-o direcție care deja a fost stabilită de
procesele sale evolutive de creștere și maturizare, începând cu momentul
concepției.

Lecturi recomandate
Lecturile legate de acest capitol pot fi împărțite în două grupe: acelea
preocupate să ofere o descriere clinică a procesului terapiei și acelea care exem­
plifică cercetarea obiectivă a acestui proces.
în primul grup, Snygg și Combs (200, Capitolele 13 și 14) oferă o prezentare
de actualitate a proceselor implicate în terapia inductivă sau „directivă", dar și o
teorie a procesului terapiei centrate pe client sau „auto-directive". Teoria lor este
strict fenomenologică. Dacă cititorul dorește să sape în trecut, poate compara
capitolul de față cu Capitolele 6, 7 și 8 din Counseling and Psychotherapy (166).
Pentru scopuri comparative, cititorul și-ar putea dori să vadă procesul psihana­
lizei. O scurtă relatare a procesului este conținută într-un capitol de Ivimey (89,
pp. 211-234). O relatare mai extinsă care accentuează activitatea analistului mai
mult decât procesul este conținută în Alexander și French. (4, Capitolele 1-8).
Aproape toate cercetările obiective cu privire la procesul terapiei au fost
legate de punctul de vedere centrat pe client și mare parte dintre acestea au fost
citate în cadrul acestui capitol. Dacă cineva își dorește să dobândească o
perspectivă istorică asupra lor, studiul mai degrabă stângaci, dar deschizător de
drumuri al lui Lewis (114) și studiul întru câtva mai bine conceput al lui Snyder
(197) vor exemplifica perioada de început. Cercetarea lui Curran (49), deși are
lipsuri, se concentrează mai mult decât oricare alta pe procesul în sine. Cea mai
bună descriere publicată a rezultatelor măsurate ale personalității este aceea a lui
Muench (140). Pentru o secțiune transversală a cercetării recente, vezi Journal of
Consulting Psychology, iunie, 1949; întreaga ediție este dedicată unei cercetări
coordonate în terapie și conține scurte descrieri ale cercetărilor efectuate de:
Seeman (180), Sheerer (189), Stock (203), Haigh (76), Hoffman (86), Carr (40) și
Raskin (156).
CAPITOLUL 5

Trei probleme ridicate de

alte perspective: transfer,
diagnoză, aplicabilitate

Acest capitol este scris în speranța de a îmbunătăți comunicarea între diverse

terapii. Am observat că terapeuți deschiși din alte orientări terapeutice au fost
adeseori interesați să învețe câte ceva din abordarea centrată pe client. Una dintre
modalitățile lor de a învăța a fost să se intereseze despre perspectiva terapeutului
centrat pe client asupra anumitor concepte și probleme care sunt de o importanță
centrală în propria lor gândire. Și, din moment ce răspunsurile pe care le primesc
uneori par să nu aibă sens din perspectiva acestor alte cadre de referință,
concluzionează destul de firesc că perspectiva centrată pe client trebuie să fie
stupidă, superficială sau iresponsabilă, dacă a oferit asemenea răspunsuri și, prin
urmare, nu merită nici măcar explorată.
Capitolul de față este scris pentru a încerca să construiască o punte peste
această lacună în comunicare. Poate fi spus că aspectele discutate în acest capitol
nu sunt sub nicio formă aspecte speciale din punctul de vedere al terapiei centrate
pe client și nu ar avea nevoie de niciun tratament special din perspectiva unei
persoane care învață această abordare. Acestea sunt aspecte speciale pentru
terapeuții a căror pregătire a fost efectuată în alte orientări.
Trei dintre întrebările cel mai frecvent puse, ale căror răspunsuri trebuie să
pară absurde, sunt: „Cum te ocupi de problema transferului?" „în ce mod terapia
ta se bazează pe diagnoză?" și „în ce fel de situații este terapia centrată pe client
aplicabilă?" Când aceste răspunsuri sunt: „Transferul, ca problemă, nu apare",
„Se consideră că diagnoza nu este necesară", „Poate că terapia centrată pe client
se aplică tuturor cazurilor", atunci este probabil să apară o creștere a tensiunii
arteriale a celui care întreabă, dar prea puțină comunicare ulterioară a semni­
ficațiilor. Dacă fiecare dintre aceste întrebări este abordată detaliat, probabil că
poate să apară o mai bună înțelegere.

Terapia centrată pe client ■ Trei probleme ridicate de alte perspective...

182 Problema transferului
Semnificația transferului
Pentru terapeutul cu o orientare psihanalitică, conceptele de transfer, de
relație transferențială și de nevroză de transfer au dobândit o mulțime de înțe­
lesuri semnificative. Sunt aproape de miezul gândirii sale terapeutice.
Nu este ușor pentru mine să mă pun în cadrul de referință al analistului și să
înțeleg pe deplin înțelesul pe care aceste concepte îl au pentru el. Dar, în măsura
în care pot să înțeleg, presupun că transferul este un termen care este aplicat
atitudinilor transferate terapeutului și care, la origine, erau direcționate cu mai
multă justificare către un părinte sau o altă persoană. Aceste atitudini de dragoste,
ură, dependență și așa mai departe sunt folosite de analist ca o expresie imediată
a atitudinilor fundamentale și a conflictelor clientului și, prin intermediul acestor
atitudini, are loc cea mai mare parte a psihanalizei. Din acest motiv metoda de
a lucra cu atitudinile transferențiale este cea mai importantă parte a muncii ana­
listului. Fenichel afirmă: „înțelegerea conținuturilor din inconștientul pacientului,
așa cum reiese din afirmațiile lui, este relativ cea mai simplă parte a sarcinii
analistului. Gestionarea transferului este cea mai grea". (56, p. 48)
Pentru a verifica acuratețea înțelegerii noastre asupra conceptului de transfer
și a modului său de abordare, câteva citate scurte din surse psihanalitice demne
de încredere pot fi examinate. Freud oferă un rezumat foarte clar în articolul său
din Britannica:

Prin „transfer" se înțelege o particularitate frapantă a nevroticilor. Aceștia

dezvoltă față de medicul lor relații emoționale de un caracter atât afectuos, cât
și ostil, care nu sunt bazate pe situația actuală, ci sunt derivate din relațiile față
de părinții lor (complexul Oedip). Transferul este o dovadă a faptului că adulții
nu și-au depășit dependența anterioară din copilărie; coincide cu forța care a
fost numită „sugestie"; și, doar învățând să îl folosească, medicul este capabil
să îl determine pe pacient să-și depășească rezistențele interne și să-și abandoneze
refulările. Astfel, tratamentul psihanalitic acționează ca o a doua educație
pentru adult, ca o corecție adusă educației sale din copilărie. (66, p. 674)

Aici se află o expunere succintă a semnificației transferului și a scopului

analistului în utilizarea sa.
Fenichel descrie metodele analistului în lucrul cu atitudinile transferențiale:

Reacția analistului la transfer este aceeași ca în cazul oricărei alte atitudini

a pacientului: analistul interpretează. El vede în atitudinea pacientului un
derivat al pulsiunilor inconștiente și încearcă să-i arate acest lucru. (56, p. 49)

CARLR. ROGERS
 Travaliul de interpretare sistematic și conștient, atât în interiorul, cât și în 183
afara cadrului transferului, poate fi descris ca însemnând educarea pacientului
producerii încontinuu derivate mai puțin deformate, până când conflictele sale
pulsionale fundamentale sunt recunoscute. (56, p. 50)

Atitudinile transferențialeîn terapia centrată pe client

Pe măsură ce examinăm experiența noastră clinică în terapia centrată pe client
și cazurile noastre înregistrate, ar părea că este corect să spunem că atitudinile
puternice de natură transferențială apar într-o minoritate de cazuri, dar că astfel
de atitudini apar într-un oarecare grad în majoritatea cazurilor.
Cu mulți clienți, atitudinile față de consilier sunt moderate și de o natură
realistă, mai mult decât de una transferențială. în acest mod, un astfel de client
se poate simți neliniștit în legătură cu prima întâlnire cu consilierul; se poate
simți enervat în ședințele de început că nu primește îndrumarea la care s-a
așteptat; poate simți o relație caldă cu consilierul, pe măsură ce își transformă
atitudinile; părăsește terapia cu recunoștință față de consilier, pentru că i-a oferit
oportunitatea de a rezolva singur lucrurile, dar nu cu o recunoștință dependentă
sau puternică; și poate să îl întâlnească pe consilier, social sau profesional, în
timpul sau după terapie, cu puțin afect în afară de ceea ce este în mod normal
implicat în realitatea imediată a relației lor. Asta ar părea să descrie pentru mulți,
poate pentru o majoritate a clienților noștri, afectul care este orientat către
consilier. Dacă definiția cuiva în legătură cu transferul include toate afectele față
de ceilalți, atunci acesta este transfer; dacă definiția care este utilizată se referă la
transferul atitudinilor infantile într-o relație actuală în care acestea sunt inadec­
vate, atunci este prezent foarte puțin transfer sau aproape deloc.
Sunt multe cazuri totuși în care clienții au atitudini emoționale mult mai
puternice orientate către consilier. Poate fi o dorință de dependență față de
consilier, însoțită de un afect profund; poate fi teamă de consilier, care este ase­
mănătoare fricilor resimțite față de orice autoritate și care este, fără îndoială, în
mod genetic legată de frica de părinți; există atitudini de ostilitate care trec
dincolo de atitudinile pe care un observator le-ar evalua ca fiind în mod realist
legate de experiență; există, în anumite cazuri, expresii ale afecțiunii și dorința
pentru o relație de iubire între client și consilier.
în general, atunci, am putea spune că atitudinile transferențiale există în grade
diferite într-o proporție considerabilă a cazurilor conduse de terapeuți centrați
pe client. în această privință, toți terapeuții vor fi la fel, pentru că toți vor întâlni
astfel de atitudini. Diferențele apar în legătură cu ceea ce se întâmplă cu ele. în
psihanaliză aceste atitudini par să se dezvolte în mod caracteristic într-o relație
care este esențială pentru terapie. Freud o descrie în acești termeni:

Terapia centrată pe client ■ Trei probleme ridicate de alte perspective...

 184 în orice tratament analitic se înfiripează... o relație afectivă intensă S: Ei bine, an
a pacientului față de persoana analistului... Ea este de natură pozitivă sau că mă voi întoan
negativă, variază de la o dragoste pasională totalmente senzuală până la C: Vrei să spi
expresia extremă a împotrivirii, indignării îndârjite și urii. Acest — numit pe S: Îhî. (Râde)
scurt — „transfer" apare la pacient curând în locul dorinței de însănătoșire și, C: Aproape ci
atâta timp cât este tandru și ponderat, devine purtătorul influenței medicale S: Mda. Păi, .
și motorul propriu-zis al muncii analitice comune... [dacă] devine pasional sau văd și tu erai îngi
este transformat în ostilitate... atunci se întâmplă și ca el să paralizeze de multe de făcut
activitatea de formare a ideilor asociative la pacient și să pericliteze reușita spus: „îmi pare r<
tratamentului. Ar fi însă lipsit de sens să vrei să îl eviți; o analiză fără transfer dezgustătoare. Ei
este o imposibilitate. (64, pp. 165-166) să alergi dintr-o c
știut, ..., ce să fac
simțit foarte rușin
în terapia centrată pe client totuși această relație transferențială dependentă
C: Hmm.
implicată și rezistentă nu are tendința să se dezvolte. Consilieri cu care scriitorul
S: Și... De-atur
a avut contact personal au lucrat cu mii de clienți. Doar într-o minoritate a
C: A avut o pai
cazurilor conduse într-o manieră centrată pe client, acesta a dezvoltat o relație
S: Da.
care ar putea, în vreun fel, să corespundă cu termenii lui Freud. în cele mai multe
C: Ai simțit, înt
situații descrierea relației ar fi destul de diferită.
urâtă.
S: Așa este. Că <
C: Verdictul a fc
Abordarea atitudinilor transferențiale S: (Râde.) Cred i
în terapia centrată pe client putea întoarce în sii
urmare, nu prea an
Este această posibilitate a terapiei fără o relație transferențială profundă cea C: Hmm.
S: Doar despre
care merită o atenție deosebită. Posibilitatea terapiei scurte eficiente pare să
atârne de posibilitatea terapiei fără relația transferențială, din moment ce re­ foarte mult.
C: Ai simțit apro
zolvarea situației transferențiale pare să fie în general înceată și consumatoare
S: Păi, de ce aș s
de timp. Poate atunci terapia să meargă mai departe fără ca o asemenea relație
gânduri în mintea ta
să se dezvolte?
cu asta. Pur și simpli
Este posibil ca anumite elemente ale răspunsului la această problemă să poată
meu, mă judecam pe
fi mai clare, dacă examinăm o parte din conținutul literal al ședinței. întrebarea
C: Hmm. Simți Cc
fundamentală este aceasta: deși atitudinile transferențiale există în mulți clienți
în terapia non-directivă, cum se face că acestea nu se transformă într-o relație
transferențială sau într-o nevroză de transfer și că terapia nu pare să necesite ca Aici se află o situați
o astfel de relație să se dezvolte? a formulat vreo evalua
Dacă luăm unul dintre minoritatea cazurilor în care atitudini transferențiale nu a simțit să fi avut
j categorice sunt trăite și discutate de către client, am putea afla ceva din ceea ce clientei. Cu toate aceșt
I se întâmplă. Materialul următor este reprodus din începutul celei de-a cincea negativă și reacționeaz
| ședințe înregistrate audio a unei tinere căsătorite, dna Dar. în ședințele anterioare Terapeutul le abordea
! a dezvăluit lucruri în legătură cu care se simțea foarte vinovată. către ceilalți. Ca să para
î
i

CARL R. ROGERS
 S: Ei bine, am avut un vis foarte curios. Aproape că nu suportam gândul 185
că mă voi întoarce din nou, după vis. A...
C: Vrei să spui că aproape te-ai gândit să nu te mai întorci, după vis?
S: Îhî. (Râde)
C: Aproape că a fost prea mult pentru tine.
S: Mda. Păi, ..., vineri noaptea am visat că, ..., am fost la New York să te
văd și tu erai îngrozitor de ocupat, alergai dintr-un birou într-altul și aveai atât
de multe de făcut încât, în cele din urmă, m-am uitat la tine rugător și tu mi-ai
spus: „îmi pare rău. Nu mai am timp pentru tine. Povestea ta este mult prea
dezgustătoare. Eu... eu pur și simplu nu mai pot fi deranjat". Și ai continuat
să alergi dintr-o cameră în alta și eu m-am ținut după tine, într-un fel. Nu am
știut, ..., ce să fac și m-am simțit foarte neajutorată și, în același timp, m-am
simțit foarte rușinată și șocată de faptul că ai spus ce ai spus.
C: Hmm.
S: Și... De-atunci nu-mi mai iese din minte.
C: A avut o parte bună de realitate.
S: Da.
C: Ai simțit, într-un fel, că îți evaluam cumva situația ca fiind foarte, foarte
urâtă.
S: Așa este. Că erai... eu eram la proces și tu erai judecătorul și... (Pauză)
C: Verdictul a fost vinovat.
S: (Râde.) Cred că asta este. (Râde.) Este în regulă. Nu am știut cum m-aș
putea întoarce în situație. Mă refer la circumstanțe, mă judecaseși deja și, prin
urmare, nu prea am văzut cum aș putea, cu vreun chip, să mai vorbesc.
C: Hmm.
S: Doar despre alte lucruri. Și, ..., nu m-a părăsit. M-am gândit la asta
foarte mult.
C: Ai simțit aproape ca și cum ai fi fost judecată.
S: Păi, de ce aș simți asta? ... Ei bine, probabil mi-am transferat propriile
gânduri în mintea ta și, prin urmare,..., nu am avut nicio îndoială în legătură
cu asta. Pur și simplu, nu putea fi schimbat. Era verdictul. Presupun că, în felul
meu, mă judecam pe mine însămi.
C: Hmm. Simți că poate tu erai, de fapt, judecătorul.

Aici se află o situație limpede a unei atitudini transferențiale. Consilierul nu

a formulat vreo evaluare a comportamentului clientei în ședințele anterioare, nici
nu a simțit să fi avut vreo atitudine evaluativă cu privire la comportamentul
clientei. Cu toate acestea, clienta proiectează în terapeut atitudini de judecată
negativă și reacționează cu frică și rușine la acele acuzații proiectate de vină.
Terapeutul le abordează tot așa cum ar aborda atitudini similare direcționate
către ceilalți. Ca să parafrazăm și să modificăm afirmația lui Fenichel pentru a o

Terapia centrată pe client ■ Trei probleme ridicate de alte perspective...

186 face adevărată în cazul acestei abordări, am putea spune: „Reacția la transfer a
terapeutului centrat pe client este aceeași ca la oricare altă atitudine a clientului:
se străduiește să înțeleagă și să accepte". Așa cum este evident în acest fragment,
acceptarea duce la recunoașterea de către clientă că aceste sentimente se află în
interiorul lui, nu își au originea în terapeut.
De ce se înfăptuiește acest lucru atât de repede și de ușor? S-ar părea că un
motiv este acela că terapeutul a lăsat complet de-o parte Șinele interacțiunilor
obișnuite, încât acolo nu se află nicio frântură de dovadă pe care proiecția să se
fundamenteze. Timp de patru ședințe, această femeie a trăit înțelegere și acceptare,
și nimic altceva. Nu a existat nicio dovadă că terapeutul încearcă să o „măsoare",
să o diagnosticheze, să o evalueze din punct de vedere științific, să o judece din
punct de vedere moral. Nu există nicio dovadă că aprobă sau dezprobă, indiferent
ce face — comportamentul ei prezent sau trecut, subiectele pe care alege să le
discute, modul în care le expune, inabilitatea de a se exprima pe sine, liniștea ei,
interpretările pe care le dă propriului comportament. Prin urmare, atunci când
simte că terapeutul o judecă moral și când acest sentiment este, de asemenea,
acceptat, nu rămâne nimic de care această proiecție să se poată agăța. Trebuie să fie
recunoscută ca venind din ea însăși, din moment ce fiecare mărturie a simțurilor
ei face să fie limpede că nu vine de la terapeut și lipsa totală a amenințării imediate
în situație duce la inutilitatea de a insista asupra sentimentului, în pofida mărturiei
simțurilor ei. Astfel, în câteva momente, trece de la atitudinea transferențială clară,
„mă simt prost pentru că tu crezi că sunt dezgustătoare", la sentimentul „mă judec
singură și încerc să transfer în mintea ta acele gânduri".

Un exemplu suplimentar
Poate că două fragmente dintr-un alt caz vor conferi o oarecare greutate
acestui tip de explicație. Aceasta este o altă tânără căsătorită, dna Ett, care trăiește
conflictual multe zone ale vieții sale, și materialul care urmează este redat din
înregistrarea celei de-a zecea ședințe. Sunt oferite primele câteva momente ale
ședinței.

C417 (pe un ton prietenos): Ei bine, ce se aude azi?

S417: Oh, ar trebui să îți spun tot (râde) sau asta depinde de persoană?
C418: Asta bineînțeles că depinde de tine, despre orice simți că vrei să
vorbești, firește că ești liberă să vorbești...
S418: Păi când spun că...
C419: Nu analizăm nimic, dacă nu vrei să vorbești despre asta.
S419: Ei bine, vreau să discut, altfel probabil că nu aș fi pus întrebarea. în
legătură cu asta, am avut un conflict puternic înainte de a veni aici, chiar m-am

CARL R. ROGERS
 înfuriat foarte tare și pur și simplu te-am pus la pământ, știi. ... Apoi bine­ 187
înțeles că până când am ajuns aici am raționalizat asta până la nivelul la care
cred că pot să înțeleg de ce am fost atât de furioasă pe tine. înainte de toate, ai
vrea să știi de ce am fost atât de furioasă pe tine? ... Am fost furioasă pentru
că m-am gândit că toată treaba asta este o înșelătorie. Vreau să spun, acum
sunt foarte francă. Cred că — cel puțin am crezut atunci —, că ideea asta de a
veni aici și de a vorbi și a vorbi nu este așa de remarcabilă, când te gândești că
poți oricând să faci asta, aproape oriunde, dacă îți acorzi Într-adevăr timpul și
îți dai osteneala să găsești pe cineva care să te asculte.
C420: A părut ca și cum ar fi fost un fel de escrocherie și ceva ce ai fi putut
obține de oriunde.
S420: Nu am intenția să îți spun asta din ostilitate personală, ci mai degrabă
pentru că încerc să rezolv singură lucrurile astea. (C: Hmm.) Nu am niciun fel
de nemulțumire la adresa ta.
C421: A fost un sentiment foarte real în tine și din acest motiv ai vrut să îl
destăinui.
S421: Da, da. Vreau să spun că îmi va clarifica de ce vin aici sau știi tu. Am
un sentiment că lucrul de genul ăsta este foarte comun în multe situații. Fac
reclamă, ai auzit despre asta, nu-i așa, oamenii fac reclamă și spun că pentru
un dolar pe oră sau pentru doi dolari vor sta și te vor asculta.
C422: îți vor asculta pur și simplu necazurile.
S422: Te duci acolo, firește că nu am avut niciodată acea experiență, dar îmi
imaginez că asta se întâmplă, te duci acolo și te așezi și vorbești și vorbești cu
persoana, și persoana stă cu tine și face zgomotele necesare de ascultare și
aprobare și,..., niciodată nu comentează, bineînțeles, așa că, atunci când timpul
tău s-a scurs, pleci și le plătești cei doi dolari. Ei bine, fără îndoială că persoana
care stă și ascultă nu are experiența vastă și educația pe care tu sau cei conectați
la acest domeniu o au. Nu au făcut cercetare constantă și totuși ei fac exact
același lucru cu succes, așa mi s-ar părea, pentru că este exact același lucru. Cu
alte cuvinte, simt că îți pierzi timpul, pentru că ai irosit atâta timp și efort, știu
că așa ai făcut, pentru a ajunge la stadiul în care ești și, vezi, îți spun despre
asta cu sentimentul că mie nu îmi face niciun bine. Dar, după ce am stat de
vorbă cu mine însămi și ți-am găsit tot felul de apelative (C; Hmm.), când
urcam scările aici mi-a trecut prin minte că motivul pentru care nu voiam și
nu acceptam asta este legat de același sentiment de nervozitate și agitație de
fiecare dată când vin aici. Nu știu de ce, dar întotdeauna devin foarte
neliniștită. (Pauză) Știu de ce, pentru că mă confrunt cu ceva cu care nu îmi
place să mă confrunt. Să analizez singură lucrurile.
C423: Hmm. Deci sentimentul pe care l-ai avut despre faptul că, până la
urmă, o persoană cu o oarecare pregătire profesională doar ascultă și așa mai
departe și sentimentul pe care l-ai avut, că asta ar fi un fel de înșelătorie, le

Terapia centrată pe client ■ Trei probleme ridicate de alte perspective...

188 recunoști ca fiind parțial legate, poate, de propria iritare și frică de a trebui să ...sentimentele
te confrunți cu lucrurile din interiorul tău. urmă ți-am sp
S423: Așa este. Și ăsta este sentimentul logic. Bineînțeles că, dacă aș fi ceva foarte per
crezut că asta este o înșelătorie — vreau să spun — să folosesc genul ăla de pentru că te gâ
cuvânt, n-aș fi venit aici pentru că sunt foarte suspicioasă, sunt o persoană că așa se întârri
foarte suspicioasă și, de obicei, nu intru în lucruri până când nu le privesc din spun, ești... est
tot felul de unghiuri, așa încât faptul în sine că vin aici înseamnă, probabil, că să te plac sau c
nu este o înșelătorie (râde) în ceea ce mă privește, vezi tu. niciodată o astf<
C424: Cel puțin înseamnă că sentimentele tale sunt cu certitudine ames­ C541: Chiar
tecate. Vreau să spun, dacă ai fi fost suficient de sigură că asta este o escro­ S542: Ah, d<
cherie, n-ai fi venit. că în mod sigur
S424: Da. Așa este. mea cu tine este
bine, impersonal
Observați cât de clar urmează dinamica modelul fragmentului anterior. C542'. Este m
Clienta este furioasă pe consilier pentru că nu face nimic, decât „stă și ascultă". S543: Ah, da
Dar și aici pare să nu existe o bază realistă adecvată pentru furie, așa că, de plec și mă gândi
nevoie, trebuie să caute motivul în ea însăși. Descoperă motivul pentru asta și curiozități despi
motivul pentru neliniștea ei de la începutul ședințelor — „știu de ce, pentru că cum aș avea desj:
mă confrunt cu ceva cu care nu îmi place să mă confrunt". pe care îl am dej
Caracterul adecvat al acestui gen de explicație este mai departe verificat ment pare să cor
într-un pasaj din a douăsprezecea ședință cu aceeași clientă, în care aceasta încearcă de ce aș avea ace
să pună în cuvinte semnificația pe care relația a avut-o pentru ea. Pare să formu­ cu tine. (C: Hm.)
leze în termeni hotărâți ceea ce mulți clienți au descris cu mai puțină claritate: șovăielile din mi
limpede că e ceva
S540: Apropo, este ceva ce am vrut să te întreb tot timpul. Stai aici și mă fost. Nu a fost in
asculți și îmi asculți necazurile, care până la urmă nu sunt atât de importante, Presupun că pe-a
care sunt reacțiile tale la toată lumea care vine aici și stă și îți spune întreaga Când am plecat c
ei poveste? O trăiești împreună cu ea sau pur și simplu ești ca un post bun de mod în care pot să
ascultare? Sau asta este ceva ce n-ar trebui să întreb? i-am spus dlui L,
C5401: Este o întrebare la care este extraordinar de greu de răspuns. Am sentiment de bun
discutat mult asta între noi. Este mai mult decât să asculți ca o stație, asta este bineînțeles, în acel
foarte sigur. (S: Păi, firește.) Și este, de asemenea, ceva ca și cum,..., ai suferi cu persoană extrem <
persoana, vreau să spun... sentimente nu sun
S541: Ei bine, problemele mele, de exemplu, sunt date cuiva să le dactilo­ într-un fel sau altu
grafieze, și, desigur, presupunând că extragi toate datele de identificare,..., ei C543: Ar puteai
bine, nu știu, legat de întrebare, chiar nu contează, de fapt. Chiar nu contează, ai nicio bază reală
nici măcar nu știu de ce am pus o întrebare ca asta. Poți să oprești înregistrarea. urmare, te ajută, pr
și oscilezi cu priviri
1 Clienta a pus o întrebare directă la care consilierul nu poate să răspundă fără să implice
orice tip de judecată asupra clientei și fără să sugereze în vreun fel cum ar trebui să se 1 Ca nu cumva cititorul
gândească sau să se comporte. Așa că, pentru moment, părăsește cadrul intern de referință la fel ca toți ceilalți", <
al clientei și îi răspunde. cele douăsprezece șed

CARL R. ROGERS
 ...sentimentele mele față de tine sunt foarte, nu ciudate, dar interesante. Până la 189
urmă ți-am spus mai mult decât am spus oricui și, în general, când spui cuiva
ceva foarte personal, începe într-un fel să îți displacă persoana în cele din urmă,
pentru că te gândești că poate știe prea mult despre tine și ți-e teamă de ea. Știu
că așa se întâmplă. Ei bine, nu am deloc acest sentiment față de tine. Vreau să
spun, ești... este aproape impersonal. Te plac, bineînțeles, nu știu de ce ar trebui
să te plac sau de ce nu ar trebui să te plac. Este un lucru ciudat. Nu am avut
niciodată o astfel de relație cu nimeni înainte și m-am gândit deseori la asta.
C541: Chiar este ceva foarte diferit de majoritatea relațiilor.
S542: Ah, da, și totuși relația mea... n-aș putea să spun a noastră... pentru
că în mod sigur nu mi-ai dat nimic, în așa fel încât să fie a noastră... dar relația
mea cu tine este fascinantă. îmi face plăcere pentru că este atât de pură, ..., ei
bine, impersonală, asexuală, tot ceea ce este constant. Ești ca un colac de salvare.
C542: Este mai multă stabilitate, cumva.
S543: Ah, da, și îmi place să fiu cu tine aceste trei sferturi de oră, și când
plec și mă gândesc tot la tine, nu am nicio curiozitate. Ah, ba da. Am câteva
curiozități despre tine, despre experiența ta, firește, dar nu atât de arzătoare
cum aș avea despre altcineva și, în acea privință, vreau să spun, acest sentiment
pe care îl am despre tine pare să confirme sau oricum îi spui, ... acest senti­
ment pare să confirme că terapia non-directivă este adevărată și bună, altfel
de ce aș avea acest sentiment constant de siguranță. Cred că asta este ce este
cu tine. (C.‘ Hm.) Pe de altă parte, dacă n-ar fi fost adevărat, de ce, atunci,
șovăielile din mintea mea ți-ar lăsa o impresie nemaipomenită, așa că este
limpede că e ceva. (C: Hm.) Am avut un vis despre tine, nu îmi amintesc ce a
fost. Nu a fost important, nu cred — erai ca un simbol al autorității, cred.
Presupun că pe-atunci încercam să îmi dau seama dacă mă aprobi sau nu.
Când am plecat de aici, totul — singurul mod în care pot să simt, singurul
mod în care pot să gândesc, de multe ori plec de aici și mă gândesc, ei bine, ce
i-am spus dlui L. acum, pentru că a râs, și apoi de multe ori plec cu un
sentiment de bună dispoziție, pentru că gândești frumos despre mine și,
bineînțeles, în același timp am sentimentul că, pfff, trebuie să creadă că sunt o
persoană extrem de dezagreabilă sau cam așa ceva. Dar, de fapt, nu, acele
sentimente nu sunt atât de profunde încât să îmi pot forma o opinie (C; Hm.)
într-un fel sau altul despre tine.
C543: Ar putea fi, și aici dă-mi voie să te întreb ceva, ar putea fi că, ..., nu
ai nicio bază reală pentru a-mi cunoaște opinia în legătură cu asta și, prin
urmare, te ajută, probabil, să înțelegi că acele atitudini se află în interiorul tău
și oscilezi cu privire la ele?1

Ca nu cumva cititorul să gândească „Aha, acești terapeuți centrați pe client interpretează

la fel ca toți ceilalți", ar putea fi remarcat că aceasta este prima interpretare exactă dintre
cele douăsprezece ședințe. Consilierul mărturisește că a fost atât de interesat de percepțiile

Terapia centrată pe client ■ Trei probleme ridicate de alte perspective...

190 S544: Așa este. Și ai reușit să așezi un singur lucru în mintea mea. Că nu consilierul fiind c
pot veni la tine să îți cer sfatul, pentru că nu îl primesc, ceea ce este bine, clientei". Această <
pentru că am apoi un sentiment că sunt pe picioarele mele și, oh, chiar mă lupt parte, temporar, pi
până la capăt. (C Hm) Bineînțeles, odată cu acel sentiment, am sentimentul face ca relația să fie
ăsta îngrozitor că parcă mă lovesc cu capul de un zid fără să... au fost momente anterioară a cliente
când deveneam... Al doilea aspect
C544: Un pic satisfăcător și un pic frustrant, sentimentul... foarte evident, nu
S545: Păi, da. Pentru că am o nevoie așa de disperată de aprobare, tot profund — o accept
timpul. în tot ce fac, așa că, uneori, devin foarte descurajată când mă gândesc că nu va exista nici«
că nu pot obține aprobare de la tine când Într-adevăr am nevoie de ea, când personală a consilieri
îmi deschid sufletul. Dar, într-un fel, este educativ. Vreau să spun, este... se în care poate să reni
comportă ca o disciplină, în ceea ce mă privește, așa că nu mai pun pe toată să fiu eu, cea reală, f
lumea față în față cu aprobarea sau dezaprobarea. Mă simt foarte sigură, ca și Posibil că baza ac
cum aș fi eu, cea adevărată (râde), fără prefăcătorii, fără nimic. caracteristici pe care
C545: Cumva, aici, poți fi tu cu adevărat. Este trăită ca fundam
nu simte că cineva e<
Observați cât de limpede exprimă în cuvinte clienta, la S543, faptul că, deși există cineva care îl r
este avidă să găsească o dovadă a evaluării sau un comportament pe baza căruia alege. Siguranța nu e
să își poată proiecta atitudinile evaluative, nu își poate „forma o opinie într-un șurile în care acest tei
fel sau altul despre tine". peutul îl „place" în st
adeseori, nu este nic
terapeut: „Nu știu de «
Relația dintre consilier si client
> t
și simplu, nu există n.
Dar că aceasta este o e
Termenii pe care această clientă îi folosește pentru a descrie relația sunt, în
aceasta este o experiei
două privințe, foarte asemănători descrierii oferite de mulți clienți. Două dintre
sau critică — nici măca
cuvintele ei care ar fi reprezentative pentru aceste aspecte sunt „impersonal"
sigur în mod treptat,
și „sigur."
clientul crede pentru c
Este surprinzător cât de des clienta folosește cuvântul „impersonal" pentru a
logic, este ceva ce trăieș
descrie relația terapeutică, după încheierea terapiei. Evident, asta nu vrea să
spună că relația a fost rece sau dezinteresată. Pare să fie încercarea clientei de a
descrie această experiență unică în care persoana consilierului — consilierul ca o
persoană evaluativă, reactivă, cu nevoi proprii — este, în mod atât de clar, absentă, Dispariția atitudi
în acest sens este „im"-personal. Cuvintele dnei Ett, „relația mea — n-aș putea
să spun a noastră — ... dar relația mea cu tine este fascinantă", înfățișează din în această stranie ex]
nou și foarte profund faptul că relația este trăită ca o chestiune unilaterală, înțelege și respectă, ce, îj
într-un sens foarte special. întreaga relație este compusă din Șinele clientei, Ar părea că ceea ce se în
nerealiste, ostile, temăt<
relație, experiența cliente
clientei cu privire la relația de consiliere, încât și-a dorit să vadă dacă această interpretare cu și interpretat realitatea; I
privire la ea va fi acceptată. A fost, dar acest „Așa este" al clientei nu transmite o cunoaștere
autentică. Descrierea spontană a relației de către clientă este cea care oferă o dovadă reală această interpretare poti
a propriei sale percepții asupra relației. le-am admis în conștiii

CARL R. ROGERS
 consilierul fiind depersonalizat, pentru scopul terapiei, în „celălalt Sine al 191
clientei". Această disponibilitate caldă din partea consilierului de a lăsa de-o
parte, temporar, propriul Sine pentru a intra în experiența clientei este ceea ce
face ca relația să fie una în întregime unică, precum nimic altceva din experiența
anterioară a clientei.
Al doilea aspect al relației este siguranța pe care clienta o simte. Asta, în mod
foarte evident, nu vine din aprobarea consilierului, ci din ceva mult mai
profund — o acceptare desăvârșită și constantă. Este această siguranță absolută
că nu va exista nicio evaluare, nicio interpretare, nicio examinare, nicio reacție
personală a consilierului care, treptat, îi permite clientei să trăiască relația ca una
în care poate să renunțe la toate apărările — o relație în care clienta simte „pot
să fiu eu, cea reală, fără prefăcătorii".
Posibil că baza acestei siguranțe ar putea fi deslușită mai clar relevând câteva
caracteristici pe care nu le posedă, pentru a le compara cu cele pe care le posedă.
Este trăită ca fundamental suportivă, dar nu este în niciun fel suportivă. Clientul
nu simte că cineva este în spatele lui, că cineva îl aprobă. El simte faptul că aici
există cineva care îl respectă așa cum este și care dorește ca el să ia orice direcție
alege. Siguranța nu este un gen de „relație de dragoste", în niciunul dintre sen­
surile în care acest termen este în mod comun înțeles. Clientul nu simte că tera­
peutul îl „place" în sensul obișnuit al unei evaluări favorabile și părtinitoare și,
adeseori, nu este nici el sigur, ca în fragmentul de mai sus, dacă îl place pe
terapeut: „Nu știu de ce ar trebui să te plac sau de ce nu ar trebui să te plac". Pur
și simplu, nu există nicio dovadă pe care o asemenea judecată s-ar putea baza.
Dar că aceasta este o experiență sigură, în care Șinele este profund respectat, că
aceasta este o experiență în care nu trebuie să existe nicio teamă de amenințare
sau critică — nici măcar în cea mai subtilă formă —, de acest lucru clientul devine
sigur în mod treptat. Și această siguranță fundamentală nu este ceva în care
clientul crede pentru că așa i s-a spus, nici ceva în legătură cu care se convinge
logic, este ceva ce trăiește, cu propria sa înzestrare senzorială și viscerală.

Dispariția atitudinilor transferențiale

în această stranie experiență unică a siguranței într-o relație cu altcineva care
înțelege și respectă, ce, în mod specific, se întâmplă cu atitudinea transferențială?
Ar părea că ceea ce se întâmplă este foarte asemănător cu toate celelalte atitudini
nerealiste, ostile, temătoare, iubitoare, pe care clientul le dezvăluie. în această
relație, experiența clientului pare să fie „acesta este modul în care eu am perceput
și interpretat realitatea; dar în această relație în care nu am nicio nevoie să apăr
această interpretare pot să recunosc că sunt alte dovezi senzoriale pe care nu
le-am admis în conștiință sau le-am admis, dar le-am interpretat inexact".

Terapia centrată pe client ■ Trei probleme ridicate de alte perspective...

 S: Păi un alt motiv pentru care am lăsat haina acolo este acela că vreau să 193
fiu dependentă, dar vreau să îți arăt că nu trebuie să fiu dependentă.
C: Vrei și să fii, dar să și dovedești că nu trebuie să fii.

(Către sfârșitul ședinței)

S: Nu am spus nimănui că a fost cea mai minunată persoană pe care am
cunoscut-o, dar ție ți-am spus asta. Nu este doar sex. Este mai mult de-atât.
C: Te simți cu adevărat foarte profund atașată de mine.

Din a zecea ședință — către încheierea ședinței:

S: Cred că emoțional am mare nevoie de un act sexual, dar nu fac nimic în
legătură cu asta...1 Ceea ce vreau este să am un act sexual cu tine. Nu îndrăz­
nesc să îți cer, pentru că mi-e teamă că vei fi non-directiv.
C: Ai această tensiune îngrozitoare și îți dorești atât de mult să ai relații
cu mine.
S: (Continuă în această dispoziție. în cele din urmă) Nu putem să facem ceva
în legătură cu asta? Tensiunea asta este îngrozitoare! Vei potoli tensiunea...
Poți să îmi dai un răspuns direct? Cred că ar putea să ne ajute pe amândoi.
C (cu blândețe): Răspunsul ar fi nu. Pot să înțeleg cât de disperată te simți,
dar nu aș fi dispus să fac asta.2
S: (Pauză. Suspin de ușurare.) Cred că asta mă ajută. Doar atunci când sunt
supărată sunt așa. Ai putere, și îmi dă și mie putere.

A douăsprezecea ședință:
S: (Liniște pentru două minute. Apoi începe să vorbească cu voce aspră și mono­
tonă, destul de diferită de tonul ei obișnuit. Nu se uită la consilier. A existat multă
redundanță, dar fragmentele care urmează redau ideile cele mai importante.) Simți că
vreau să vin, dar nu vreaul Nu mai vin. Nu face niciun bine. Nu te plac.
Te urăsc! îmi doresc să nu te fi născut niciodată.
C: Pur și simplu mă urăști cu atâta înverșunare.3

în aceste fragmente, o serie de puncte înseamnă că o parte din conținutul însemnărilor a fost
omis.
Ca în stabilirea oricărei limite a experienței terapeutice, asta este ceva ce reprezintă în
întregime responsabilitatea terapeutului și își asumă acea responsabilitate. Nu încearcă să
evalueze experiența clientei prin astfel de afirmații precum „asta chiar nu te-ar ajuta". își
asumă pur și simplu responsabilitatea pentru propriul comportament, arătând în același
timp înțelegere și acceptare pentru modul în care clienta trăiește situația.
Tot așa cum sunt imposibil de transpus pe hârtie veninul și ura din vocea clientei, este
absolut imposibil de transmis profunzimea empatiei din răspunsurile consilierului.
Consilierul afirmă „am încercat să intru în ea și să exprim în vocea mea măsura completă
a furiei chinuitoare pe care o revărsa. Cuvintele scrise par incredibil de șterse, dar în realitate
au fost pe deplin impregnate cu același sentiment pe care atât de glacial și de adânc îl
exprima".

Terapia centrată pe client ■ Trei probleme ridicate de alte perspective...

194 S: Cred că o să te arunc în lac. O să te tai! Crezi că oamenii te plac, dar nu
Probleme clinic
este așa... Crezi că poți să atragi femei, dar nu poți.... îmi doresc să fi fost mort.
C: Mă detești și ți-ai dori cu adevărat să scapi de mine. Pe baza experienț
S: Crezi că tata mi-a făcut lucruri rele, dar nu mi-a făcut! Crezi că nu a fost client experimentat a:
un om bun, dar a fost. Crezi că vreau să am relații sexuale, dar nu vreaul sau atitudinilor de afi
C: Simți că am denaturat în întregime toate gândurile tale. ar putea avea mai rr
S: ...Crezi că îi poți face pe oameni să vină și să îți spună totul și ei vor îndreptate către ceilal
crede că sunt ajutați, dar nu sunt! Pur și simplu îți place să îi faci să sufere. crește.) Atitudinile car
Crezi că îi poți hipnotiza, dar nu poțil Crezi că ești bun, dar nu ești. Te urăsc, ar putea fi numite „d
te urăsc, te urăscl capabil să ia propriile <
C: Simți că îmi place cu adevărat să îi fac să sufere, dar că nu îi ajut. controlului de către co:
S: Crezi că nu am fost directă, dar am fost. Te urăsc. Tot ce am avut este nu de puține ori eșua:
durere, durere, durere. Crezi că nu pot să îmi controlez propria viață, dar pot. foarte devreme în serii
Crezi că nu pot să mă fac bine, dar pot. Crezi că am avut halucinații, dar nu nu găsește ceea ce s-ar 1
am avut. Te urăsc. (Pauză lungă. Se sprijină de birou într-o poziție încordată, dată, o mare parte din s
epuizata). Crezi că sunt nebună, dar nu sunt. a terapeutului de la o a
C: Ești sigură că eu cred că ești nebună. responsabilă de termin
S: (Pauză) Sunt legată și pur și simplu nu pot să mă dezleg! (Ton al vocii cazuri totuși, dacă acest
disperat și lacrimi. Pauză.) Am avut o halucinație și a trebuit să o dau afară! ... client, atunci terapia pa
[continuă cu conflictele ei profunde și povestește despre halucinația pe care a Este cu toate acestea foa
trăit-o, cu o încordare teribilă în voce, dar cu o atitudine foarte diferită de cea privește atitudinile mai
de la începutul ședinței.] putea oferi cu succes d
folosi singur.
(Mai târziu în ședință)
S: Am știut la birou că trebuia să scap de asta undeva. Am simțit că m-aș
putea lăsa și să îți spun. Știam că vei înțelege. N-am putut să spun că mă urăsc. Cum se dezvoltă u
Asta este adevărat, dar n-am putut s-o spun. Așa că pur și simplu m-am gândit
Până acum am discul
la toate lucrurile urâte pe care, în schimb, aș fi putut să ți le spun ție.
tendința să se dezvolte în
C: Nu ai putut să spui lucrurile pe care le-ai simțit despre tine, dar ai putut
cu mai multă siguranță,
să le spui despre mine.
cum se creează sau iniția
S: Știu că ne apropiem de ceva...
încredere trebuie să pro^
dezvoltă frecvent. Fără în
Aici, încă o dată, într-un conținut foarte profund, clienta ajunge să înțeleagă
terapii putem studia astfc
că atitudinile pe care le deține față de alții și calitățile pe care le atribuie lor apar­
în care dependența este ii
țin propriilor ei percepții, nu obiectului atitudinilor. Aceasta ar părea să fie esența
noastre putem doar să rit
explicației atitudinii transferențiale.1
asupra acestui aspect.

1 Pentru a potoli curiozitatea cititorului, poate fi spus că această clientă a crescut și a progresat
mult în treizeci de ședințe, deși a înțeles că mai are încă un drum lung de parcurs. Timp de consilierul nu a știut nimic <
zece luni a menținut aceste achiziții și apoi a fost încă o dată tulburată de conflictele ei. lună, a avut un episod psih
A încercat, într-o manieră ciudată, să ia legătura cu consilierul pentru a mai primi ajutor, perare parțială. Care ar fi fc
însă acesta era plecat din oraș pentru câteva luni. Datorită canalului pe care l-a ales, imposibil de afirmat.

CARLR. ROGERS
Probleme clinice cu privire la transfer 195
Pe baza experienței noastre clinice, ar putea fi spus că terapeutul centrat pe
client experimentat arareori are dificultăți în abordarea atitudinilor de ostilitate
sau atitudinilor de afecțiune care sunt îndreptate către el. (Consilierul începător
ar putea avea mai multe dificultăți cu astfel de atitudini decât cu atitudini
îndreptate către ceilalți, dar acestea dispar pe măsură ce încrederea în ipoteza sa
crește.) Atitudinile care cel mai des par să fie abordate ineficient sunt acelea care
ar putea fi numite „dependență agresivă". Clientul care este sigur că nu este
capabil să ia propriile decizii sau să se conducă singur și care insistă cu preluarea
controlului de către consilier este un tip de client cu care uneori avem succes, dar
nu de puține ori eșuăm. în astfel de situații este posibil ca problema să apară
foarte devreme în seria de ședințe. Clientul este enervat sau opozant pentru că
nu găsește ceea ce s-ar fi așteptat și simte această enervare fără să fi trăit, deocam­
dată, o mare parte din satisfacția de a fi înțeles. Prin urmare, o foarte mică deviație
a terapeutului de la o atitudine de respect deplin, înțelegere și acceptare poate fi
responsabilă de terminarea terapiei după una sau câteva ședințe. în asemenea
cazuri totuși, dacă acest punct incipient decisiv este trecut fără abandon de către
client, atunci terapia pare să urmeze același proces esențial ca în oricare alt caz.
Este cu toate acestea foarte limpede că avem mult de învățat, probabil în ceea ce
privește atitudinile mai degrabă decât în ceea ce privește tehnicile, înainte de a
putea oferi cu succes deplin acestui tip de client un ajutor pe care să îl poată
folosi singur.

Cum se dezvoltă un transfer dependent?

Până acum am discutat motivele pentru care un transfer dependent nu are
tendința să se dezvolte în terapia centrată pe client. Am putea discuta chestiunea
cu mai multă siguranță, dacă ar exista o înțelegere clară a problemei opuse:
cum se creează sau inițiază un transfer dependent? Aici orice răspuns demn de
încredere trebuie să provină din acele orientări în care o asemenea relație se
dezvoltă frecvent. Fără îndoială că pe măsură ce avem înregistrări ale diferitelor
terapii putem studia astfel de materiale, pentru a descoperi momente esențiale
în care dependența este inițiată sau încurajată. In stadiul actual al cunoștințelor
noastre putem doar să ridicăm întrebarea și să formulăm ipoteze preliminare
asupra acestui aspect.

consilierul nu a știut nimic despre solicitarea ei și aceasta nu a primit niciun răspuns. într-o
lună, a avut un episod psihotic în toată regula, din care și-a revenit treptat, până la o recu­
perare parțială. Care ar fi fost urmările în cazul în care consilierul ar fi fost disponibil este
imposibil de afirmat.

Terapia centrată pe client ■ Trei probleme ridicate de alte perspective...

196 O astfel de întrebare este aceasta: „Evaluarea clientului de către consilier așteaptă la dependență
creează dependență?" „Evaluarea" este folosită aici într-un sens larg, care include devine interpretativ sau
tot ceea ce este trăit de client ca „o judecată a fost făcută despre mine". Astfel va Mi s-a părut că un in
include nu doar evaluare morală („mă întreb dacă ai făcut o mișcare bună, de ipoteză. Atunci când
acționând așa" sau „este destul de firesc să ai asemenea gânduri sexuale") și prin propria experiență,
evaluarea caracteristicilor („abilitatea ta este la aproximativ 25 la sută" sau care a făcut-o el însuși, îr
„probabil că ai ceva tendințe compulsive"), dar și evaluare a cauzelor sau mode­ construită. Atunci când t
lelor („mă întreb dacă dedesubtul acesteia se află o atitudine de ostilitate față de despre mine decât știu e
mama ta" sau „poate că simți Într-adevăr o oarecare atracție față de el, dar îl și decât să cedeze frâiele vi
urăști"). în acești termeni extinși pare că multe tehnici de interviu — interpre­ acest lucru să fie însoțit c
tarea, întrebări care investighează o anumită direcție, reasigurarea, critica, lauda, asemenea, uneori poate i
descrierea obiectivă —, toate sunt trăite într-o oarecare măsură ca evaluări. Sunt atât de indispensabilă. D
aceste experiențe de a fi evaluat cele care duc la dependență? Aceasta ar părea să ca o dependență dezirab
fie o ipoteză apriorică rezonabilă, din moment ce una dintre diferențele cele mai raportează. Toate par să fi
evidente între terapia centrată pe client și celelalte terapii constă în numărul pacientul în punctul în ca:
evaluărilor efectuate de consilier care sunt implicate. Atunci când o examinăm, asupra propriei vieți este
dovezile par să fie atât pro, cât și contra. împotriva acestei ipoteze este faptul că Un exemplu foarte siir
în consilierea tradițională totuși dependența se dezvoltă numai ocazional, deși această ipoteză extrem de
evaluarea este folosită des. Terapia adleriană ar putea fi descrisă în mod ase­ războiului, un consilier ci
mănător. în domeniul psihanalizei, am avut oportunitatea de a analiza mostre ajute un soldat care fusese
din ședințele înregistrate, conduse de șapte analiști. în toate cu excepția uneia scurtă a dezvăluit faptul (
evaluarea, așa cum este definită aici, a fost prezentată într-o proporție considera­ dificultăți maritale compl»
bilă. A existat o relație transferențială dependentă categorică în toate cazurile, soacră. Față de aceasta din
chiar și în situația în care evaluarea din partea terapeutului a fost destul de redusă. intervievat în legătură cu
Astfel această ipoteză pare prea puțin satisfăcătoare, din moment ce evaluarea a ajuns la concluzia că soa<
există atât în acele situații în care o relație transferențială se dezvoltă, cât și în atitudinea soldatului față d
cazurile unde nu se dezvoltă. și-ar îmbunătăți această r
O altă posibilitate este aceea că dependența apare atunci când este așteptată. A încercat să-i arate asta t
Bineînțeles că expectațiile diferă foarte mult în diverse orientări, și expectațiile prietenoasă soacrei sale, și
terapeutului sunt fără îndoială transmise în moduri subtile. Astfel accentul interpretare a situației și a r
analistului pe folosirea asociațiilor libere va transmite, probabil, o așteptare în Aceasta este modalitati
sensul dependenței clientului. Faptul că pacientul este sfătuit să evite toate Clientului i-a fost oferită o <
sentimentele de responsabilitate pentru ceea ce spune, și așa cum Fenichel afirmă, sa. Nu este trăită ca fiind ai
„să nu fie activ deloc", ar tinde să implice că o altă persoană va fi responsabilă sentimentelor de competen
pentru el în această situație. Prin opoziție marcantă, terapeutul centrat pe client, cazul de mai sus s-ar fi tern
în respectul pe care îl are pentru fiecare exprimare a clientului ca fiind, în acel pentru că nu a acceptat nici ț
moment, o manifestare responsabilă a Sinelui așa cum există atunci, va trans­ Povestea continuă totuși
mite fără îndoială o așteptare legată de independență mai degrabă decât de alte discuții și persuadări, so
dependență. sale de genul celei în legăt^
Pe de altă parte, sunt situații în care transferul dependent nu se dezvoltă în încredere că îl va ajuta. Spre
analiză, chiar dacă terapeutul l-a așteptat, iar un terapeut non-directiv care nu se și prietenoasă de la ea și o sc

CARLR. ROGERS
 așteaptă la dependență poate să afle că aceasta se dezvoltă foarte rapid, dacă 197
devine interpretativ sau evaluativ.
Mi s-a părut că un indiciu la această dilemă ar putea consta în următorul gen
de ipoteză. Atunci când clientul este evaluat și ajunge să înțeleagă cu claritate,
prin propria experiență, că această evaluare este mai exactă decât oricare alta pe
care a făcut-o el însuși, încrederea în sine se năruie și o relație transferențială este
construită. Atunci când terapeutul este resimțit ca o persoană care „știe mai mult
despre mine decât știu eu însumi", clientului i se pare că nu este nimic de făcut
decât să cedeze frâiele vieții sale acestor mâini mai competente. Este probabil ca
acest lucru să fie însoțit de sentimente confortabile de ușurare și plăcere, dar, de
asemenea, uneori poate fi însoțit de ură pentru persoana care, astfel, a devenit
atât de indispensabilă. Dacă această relație dependentă este privită de terapeut
ca o dependență dezirabilă, depinde, bineînțeles, de teoria terapiei la care se
raportează. Toate par să fie de acord totuși că, odată ce asta s-a întâmplat, a duce
pacientul în punctul în care se simte din nou încrezător în controlul pe care îl are
asupra propriei vieți este un proces lent.
Un exemplu foarte simplu poate sublinia câteva dintre motivele pentru care
această ipoteză extrem de provizorie pare să fie o explicație posibilă. în timpul
războiului, un consilier cu relativ puțină pregătire sau experiență a încercat să
ajute un soldat care fusese în arest pentru că absentase fără învoire. O conversație
scurtă a dezvăluit faptul că episodul legat de învoire a apărut din cauza unor
dificultăți maritale complexe, implicându-le atât pe soția bărbatului, cât și pe
soacră. Față de aceasta din urmă, era extrem de ostil și de abuziv. Consilierul l-a
intervievat în legătură cu întreaga situație și, pe baza mai multor interviuri,
a ajuns la concluzia că soacra era, de fapt, un factor constructiv în situație și că
atitudinea soldatului față de ea era atât regretabilă, cât și inadecvată, și că, dacă
și-ar îmbunătăți această relație, întreaga imagine maritală va fi ameliorată.
A încercat să-i arate asta bărbatului, sugerând ca acesta să-i scrie o scrisoare
prietenoasă soacrei sale, și așa mai departe. Omul a respins categoric această
interpretare a situației și a refuzat să scrie scrisoarea.
Aceasta este modalitatea în care se poate încheia o consiliere directivă.
Clientului i-a fost oferită o evaluare care poate fi cu mult mai adecvată decât a
sa. Nu este trăită ca fiind adecvată și, prin urmare, nu are niciun efect asupra
sentimentelor de competență pe care o persoană le deține. în viața obișnuită
cazul de mai sus s-ar fi terminat probabil în acest punct în care clientul pleacă
pentru că nu a acceptat nici evaluarea, nici sugestia.
Povestea continuă totuși pentru că se afla în arest și nu putea să plece. După
alte discuții și persuadări, soldatul i-a scris, în cele din urmă, o scrisoare soacrei
sale de genul celei în legătură cu care a fost sfătuit. Nu a avut niciun fel de
încredere că îl va ajuta. Spre marea lui surpriză, a primit o scrisoare constructivă
și prietenoasă de la ea și o scrisoare de la soția lui, de asemenea, ambele scrisori

Terapia centrată pe client ■ Trei probleme ridicate de alte perspective...

198 ușurând tensiunea situației maritale și deschizând posibilitatea de a-și reface orice alt afect. Pei
mariajul. Clientul a fost încântat și așa a fost și consilierul. în câteva săptămâni atitudini și poate c
satisfacția consilierului s-a transfomat în uimire. A aflat că soldatul vrea să îl relației transferenți
vadă în legătură cu multe probleme și multe aspecte. I-a cerut să decidă pentru cearcă să înțeleagă
el referitor la aspecte extrem de mărunte și insignifiante. Atunci când consilierul acceptate de client c
a încercat să îl oprească pe client, acesta s-a simțit rănit și ofensat. S-a dezvoltat deținută. Astfel, rel
o adevărată relație de dependență. aproape întotdeaun
Aici, în eforturile stângace ale acestui consilier naiv, este posibil să avem ce nu pare să fie ac
modelul fundamental care există în orice relație transferențială de natură puternic formă de terapie, c<
dependentă. Clientul descoperă că terapeutul îl cunoaște și îi cunoaște relațiile cepțiile sale își au <
mai bine decât se cunoaște el pe sine, în relațiile sale. Aceasta nu este numai percepțiilor sale se j
o observație intelectuală din partea clientului, ci este și ceva trăit în mod direct. că Șinele este acela c
Odată trăită, atunci, concluzia evidentă este aceea că persoana care este simțită de reorganizare a Si
ca având o înțelegere mai bună, o abilitate mai bună de a prognoza compor­ în încercarea de <
tamentul și altele asemănătoare ar trebui să fie persoana în control. Prin urmare și al relațiilor transf
rezultă un transfer dependent fundamental pozitiv, o relație cu puternice com­ Atitudinile transfere
ponente afective, pentru că este în mod atât de vital importantă pentru client. clientul simte o amc
Are, în aceeași măsură, potențialități puternice pentru sentimente negative, din ținutul pe care îl ad
moment ce clientul resimte lipsa personalității independente care este, cel puțin poate, cu cea mai m
temporar, implicată. având o înțelegere n
Există încă o altă ipoteză care să descrie dezvoltarea unei relații transferențiale.
Poate că, pe măsură ce clientul se explorează din ce în ce mai profund, amenin­
țarea la adresa Sinelui devine atât de intensă, încât devine mai necesară proiec­ Problema diagr
tarea acestor amenințări în celălalt, terapeutul, ca în cazul domnișoarei Tir.
Gradul de amenințare internă poate face, de asemenea, necesară trăirea unei Ar trebui ca psihc
dependențe mai accentuate. în favoarea acestei dependențe stă faptul că în psihologică plurival
cazurile noastre mai lungi (dintre care multe par să implice o reorganizare derutantă, o întrebai
profundă) atitudinile transferențiale sunt mai frecvente și mai observabile. terapeutică. Ne von
Această explicație ar avea totuși de-a face doar cu o singură parte a imaginii, elementele implicate ]
aceea a clientului, și cu probabilitatea dezvoltării atitudinilor transferențiale, din de vedere al terapiei
moment ce până și în aceste cazuri există o diferență între experiența noastră și
aceea a dezvoltării depline a unei relații transferențiale.
Concepții diferi
Faptul că în aborc
Rezumat qua non a tratamenti
ordinari ai medicinei
Dacă atitudinile transferențiale sunt definite ca atitudini emoționale care au foarte mare măsură l
existat în alte relații și care sunt în mod inadecvat orientate către terapeut, atunci mai adecvate de die
atitudinile transferențiale sunt evidente într-o proporție considerabilă în cazurile abordarea dificultăți'
abordate de terapeuți centrați pe client. Atât psihanalistul, cât și terapeutul Pare deja clar că
non-directiv abordează astfel de atitudini în aceeași manieră în care abordează Într-adevăr, că „trat<

CARL R. ROGERS
orice alt afect. Pentru psihanalist, asta înseamnă că interpretează asemenea 199
atitudini și poate că prin intermediul acestor evaluări stabilește caracteristicile
relației transferențiale. Pentru terapeutul centrat pe client, asta înseamnă că în­
cearcă să înțeleagă și să accepte astfel de atitudini, care apoi tind să devină
acceptate de client ca fiind propria sa percepție asupra situației, în mod inadecvat
deținută. Astfel, relația dependentă încărcată emoțional dintre client și terapeut
aproape întotdeauna devine inima și centrul terapiei psihanalitice de succes, ceea
ce nu pare să fie adevărat în cazul terapiei centrate pe client. în cea din urmă
formă de terapie, conștientizarea de către client a faptului că atitudinile și per­
cepțiile sale își au originea în el mai degrabă decât în obiectul atitudinilor și
percepțiilor sale se poate spune că este esența terapiei. Cu alte cuvinte, conștiința
că Șinele este acela care percepe și evaluează pare să fie esențială pentru procesul
de reorganizare a Sinelui care are loc.
în încercarea de a explora mai departe fenomenul atitudinilor transferențiale
și al relațiilor transferențiale, mai multe ipoteze preliminare au fost formulate.
Atitudinile transferențiale apar, poate, cu cea mai mare probabilitate atunci când
clientul simte o amenințare considerabilă la adresa organizării Sinelui în con­
ținutul pe care îl aduce în conștiință. O relație transferențială adevărată apare,
poate, cu cea mai mare probabilitate atunci când clientul îl simte pe celălalt ca
având o înțelegere mai eficientă a propriului Sine decât posedă el însuși.

Problema diagnozei
Ar trebui ca psihoterapia să fie precedată deși fundamentată pe o diagnoză
psihologică plurivalentă a clientului? Aceasta este o întrebare complexă și
derutantă, o întrebare care nu a fost în întregime rezolvată de nicio orientare
terapeutică. Ne vom strădui în această secțiune să ne uităm la unele dintre
elementele implicate în situație și să formulăm un răspuns preliminar din punctul
de vedere al terapiei centrate pe client.

Concepții diferite
Faptul că în abordarea bolilor organice diagnosticul medical este condiția sine
qua non a tratamentului planează asupra oricărei astfel de discuții. Pașii extra­
ordinari ai medicinei în tratarea proceselor maladive ale organismului au fost în
foarte mare măsură bazați pe descoperirea, elaborarea și rafinarea unor mijloace
mai adecvate de diagnostic precis. A fost natural de presupus că evoluția în
abordarea dificultăților psihologice va urma același drum.
Pare deja clar că acest lucru nu va fi adevărat. Unii terapeuți au susținut,
Într-adevăr, că „tratamentul rațional nu poate fi planificat și aplicat până când

Terapia centrată pe client ■ Trei probleme ridicate de alte perspective...

200 nu a fost pus un diagnostic exact" (216, p. 319), dar este nesigur că acest dicton în mod evident c
reprezintă gândirea celor mai mulți dintre ei. în diferite orientări terapeutice, măsura în care, și do
procesul diagnostic a ajuns să aibă o importanță din ce în ce mai scăzută. Mulți adevărul situației în <
psihanaliști și psihiatri — în special cei influențați de gândirea rankiană — Pe de o parte, sur
preferă să înceapă terapia fără o investigație diagnostică.1 Tendința este arătată de asemenea, o probi
cel mai clar de faptul că aproape toți terapeuții, chiar și atunci când fac o investi­ cât mai obiectiv. Este
gație diagnostică, vor subscrie afirmației atât de răspândite în toate orientările că puține pentru a asoci
„terapia începe odată cu primul contact și merge mână în mână cu diagnoza". direcția în care ei crec
Nu a fost suficient relevat că aprobarea acestei afirmații înseamnă că, în mintea Autorul are multă
psihoterapeututlui, terapia nu se bazează pe diagnoză. Unele aspecte ale ei, cel evoluția clinică, este ii
puțin, pot începe înainte să existe orice cunoștință asupra dificultăților sau aceia care o consider;
cauzelor sale. autorul a îmbrățișat în
în această tendință generală terapia centrată pe client s-a aflat la sfârșitul criteriile și condițiile p
continuumului, susținând punctul de vedere potrivit căruia diagnoza psihologică fizică și atitudinală a cc
așa cum este în mod obișnuit înțeleasă nu este necesară pentru psihoterapie și, unui climat stimulat!
de fapt, poate fi un detriment pentru procesul terapeutic. (143,170) capete o bază științific
Pentru a înțelege cum poate să existe o asemenea divergență de opinii, haideți lului, un climat de îngi
să ne gândim mai profund la câteva dintre principiile care stau la baza eficacității succes într-un procent
dovedite a procedurilor diagnostice în domeniul bolilor organice. Fără îndoială Pentru autor, expe
că veți fi de acord asupra faptului că cele ce urmează sunt afirmații care prezintă tratament prescriptiv a
asumpțiile și logica diagnosticului medical, o logică pentru care acum există o mai degrabă decât fui
mare cantitate de dovezi. atotputernic care pare î
filosofică, din motive ce

1. Fiecare afecțiune organică are o cauză care o precede.

2. Controlul afecțiunii este mult mai posibil atunci când cauza este cunoscută.
Logica diagnostic
3. Descoperirea și descrierea exactă a cauzei este o problemă logică a cer­
cetării științifice. pe client
4. Cercetarea este cel mai bine condusă de o persoană cu o cunoaștere Din experiența noasti
a metodei științifice și a diverselor afecțiuni ale organelor. cu diagnoza s-a dezvolt«
5. Cauza, atunci când este diferențiată și descoperită este, de obicei, reme- poate fi, probabil, rezu
diabilă sau modificabilă prin mijloace concrete și/sau forțe utilizate și prepoziționale.
manipulate de diagnostician sau de colegii săi de specialitate.
6. în măsura în care modificarea factorilor cauzali trebuie lăsată sub controlul
Comportamentul <
pacientului (păstrarea unei diete, restricții ale comportamentului în afec­
este o anumită percep
țiunile cardiace și așa mai departe) trebuie urmat un program educațional,
Clientul este singu
pentru ca pacientul să perceapă situația globală în aproximativ aceeași
dinamicile percepțiile
manieră ca și diagnosticianul.

Mulți terapeuți se vo
ultimul criteriu asupra
Vezi, de exemplu, Psychotherapy with Children (Psihoterapia cu copii), a lui Frederick Allen,
Norton, 1942, în special capitolul III. pacientului după o perioa

CARL R. ROGERS
 în mod evident diagnoza psihologică este necesară pentru psihoterapie în 201
măsura în care, și doar în măsura în care, aceste asumpții și această logică dețin
adevărul situației în domeniul psihologic. Aici aflăm că terapeuții diferă.
Pe de o parte, sunt cei care adoptă perspectiva că diagnoza psihologică este,
de asemenea, o problemă de cercetare rațională condusă cel mai bine de expertul
cât mai obiectiv. Este probabil că aceștia vor fi de acord că au fost făcute relativ
puține pentru a asocia diagnostice specifice cu terapii specifice, dar aceasta este
direcția în care ei cred că va fi făcut un progres temeinic.
Autorul are multă simpatie pentru acest punct de vedere și crede că, pentru
evoluția clinică, este important ca această ipoteză să fie utilizată și dezvoltată de
aceia care o consideră a fi cea mai promițătoare. într-un volum anterior (164)
autorul a îmbrățișat în linii mari acest punct de vedere și s-a străduit să stabilească
criteriile și condițiile prin care tratamentul manipulativ al elementelor, în situația
fizică și atitudinală a copilului, ar trebui ghidat. In unele zone, precum prescrierea
unui climat stimulativ de îngrijire acasă, un astfel de tratament a început să
capete o bază științifică evidentă. Pentru tipul „x" de problemă sindrom a copi­
lului, un climat de îngrijire de tipul descriptibil „y" ar putea fi predicat ca având
succes într-un procent cunoscut de cazuri.
Pentru autor, experiența a generat treptat concluziile (1) că un astfel de
tratament prescriptiv al inadaptării psihologice tinde să fie paliativ și superficial
mai degrabă decât fundamental și (2) că îl situează pe clinician într-un rol
atotputernic care pare în mod esențial că nu poate fi susținut dintr-o perspectivă
filosofică, din motive care sunt discutate ulterior.

Logica diagnosticului dintr-o perspectivă centrată

pe client
Din experiența noastră continuă cu terapia, un alt punct de vedere în legătură
cu diagnoza s-a dezvoltat în orientarea centrată pe client. Logica din spatele său
poate fi, probabil, rezumată destul de succint, printr-un număr de afirmații
propoziționale.

Comportamentul este cauzat, și cauza psihologică a comportamentului

este o anumită percepție sau o modalitate de a percepe.
Clientul este singurul care deține potențialul de a cunoaște pe deplin
dinamicile percepțiilor sale și ale comportamentului său.

Mulți terapeuți se vor afla în consens aici. Fenichel subliniază (56, p. 50) că
ultimul criteriu asupra corectitudinii unei interpretări analitice este reacția
pacientului după o perioadă de timp. Dacă pe termen lung o interpretare nu este

Terapia centrată pe client ■ Trei probleme ridicate de alte perspective...

202 trăită de pacient ca fiind semnificativă și adevărată, atunci nu este corectă. completă sau aproape
Diagnosticianul final, atunci, atât în psihanaliză, cât și în terapia centrată pe acceptată de client. în i
client, este clientul sau pacientul. peutului este de a oferi
și să accepte diagnoza i
Pentru ca schimbarea comportamentală să se producă, trebuie trăită Poate că această pn
o schimbare în percepție. Cunoașterea intelectuală nu poate substitui logică pentru o abordar
acest fapt. mentată pe criterii exter
bază este evident dacă
Aceasta este propoziția care a aruncat, poate, cea mai mare îndoială asupra acestei abordări. Atâta
utilității diagnozei psihologice. Dacă terapeutul ar fi știut, cu o siguranță de continuă să funcționeze,:
neegalat, tot ce ar fi putut ști pe baza instrumentelor diagnostice actuale, exact eficacitatea fiecăreia.
ce a dus la inadaptarea psihologică, este incert dacă ar putea folosi în mod
eficient aceste cunoștințe. Să îi spui clientului, cel mai sigur că nu ar ajuta. A di-
recționa atenția clientului către anumite zone este, poate, la fel de probabil să Anumite obiecții î
stârnească atât rezistență, cât și să ducă la o apreciere nondefensivă a acestor
Experiența noastră a c
zone. Pare rezonabil să presupunem că un client va explora zonele de conflict atât
psihologice nu numai că i
de repede pe cât este capabil să suporte durerea și că va trăi o schimbare în
și lipsită de înțelepciun
percepție atât de repede pe cât acea experiență poate fi tolerată de Sine.
fundamental două. în pi
plasează locul evaluării ai
Forțele constructive care determină modificarea percepției, reorga­ tendințe dependente în ci
nizarea Sinelui și reînvățarea își au originea fundamental în client și, pentru înțelegerea și îmt
probabil, nu pot proveni din afară. Atunci când clientul perce
mod clar în mâinile clinic
Forțele pe care medicina somatică poate să se sprijine, prin intermediul departe de progresul tera]
medicamentelor și al altor mijloace, par să nu aibă un corespondent real în dome­ rezultatele evaluării îi st
niul psihologic. Utilizarea penicilinei pentru a combate o bacterie specifică și pierdere fundamentală a î
inducerea unei stări febrile artificiale pentru a vindeca o boală nu au o analogie a faptului că „nu pot să r
reală în psihoterapie. Forțele native curative care susțin creșterea și învățarea par grad, o pierdere a persona
să fie cele primordiale în care terapeutul trebuie să aibă încredere. Atunci când numai specialistul poate î
hipnoza sau alte mijloace au fost folosite pentru a aduce forțe pozitive a căror valorii sale personale rez
origine este exterioară clientului, rezultatele par dezamăgitoare sau temporare. această atitudine, cu atât i
trainic, de orice împlinire a
Terapia este, în mod fundamental, trăirea inadecvărilor din vechile A doua obiecție elemei
modalități de a percepe, trăirea percepțiilor noi și a percepțiilor mai pre­ clientului de către terapeul
cise și adecvate și recunoașterea relațiilor semnificative între percepții. sociale și filosofice care trei
într-un sens foarte precis și plin de semnificație, terapia este diagnoză,
iar această diagnoză este un proces care are loc în experiența clientului mai
degrabă decât în intelectul clinicianului. 1 La Centrul de Consiliere al U
au fost bazate pe aplicarea t<
Totuși, clientului îi este explil
Acesta este modul în care terapeutul centrat pe client are încredere în efica­ mai degrabă decât cu expert
citatea diagnozei. Am putea spune că psihoterapia, indiferent de orientare, este tru client, nici pentru teraped

CARLR. ROGERS
completă sau aproape completă atunci când diagnoza dinamicilor este trăită și 203
acceptată de client. In terapia centrată pe client am putea spune că scopul tera­
peutului este de a oferi condițiile în care clientul este capabil să facă, să trăiască
și să accepte diagnoza aspectelor psihogene ale propriei inadaptări.
Poate că această prezentare este suficientă pentru a arăta că există o bază
logică pentru o abordare a terapiei care nu se construiește pe o diagnoză funda­
mentată pe criterii exterioare. Faptul că este posibil să conduci terapia pe această
bază este evident dacă ne gândim la miile de clienți tratați prin intermediul
acestei abordări. Atâta timp cât cele două perspective referitoare la diagnoză
continuă să funcționeze, se vor strânge dovezi clinice și de cercetare pentru a indica
eficacitatea fiecăreia.

Anumite obiecții în legătură cu diagnoza psihologică

Experiența noastră a dus la concluzia preliminară că o diagnoză a dinamicilor
psihologice nu numai că nu este necesară, dar în anumite moduri este dăunătoare
și lipsită de înțelepciune. Motivațiile pentru această concluzie sunt în mod
fundamental două. In primul rând, procesul în sine al diagnozei psihologice
plasează locul evaluării atât de categoric în expert, încât poate să favorizeze orice
tendințe dependente în client și îl poate determina să simtă că responsabilitatea
pentru înțelegerea și îmbunătățirea situației sale stă în mâinile altei persoane.
Atunci când clientul percepe locul evaluării și al responsabilității ca rămânând în
mod clar în mâinile clinicianului, atunci el este, după părerea noastră, mult mai
departe de progresul terapeutic decât în momentul în care a venit.1 în plus, dacă
rezultatele evaluării îi sunt făcute cunoscute, acest lucru pare să ducă la o
pierdere fundamentală a încrederii de către persoană, o înțelegere descurajantă
a faptului că „nu pot să mă cunosc pe mine însumi". Are loc, într-un anumit
grad, o pierdere a personalității, pe măsură ce individul își însușește credința că
numai specialistul poate să îl evalueze cu precizie și că, prin urmare, măsura
valorii sale personale rezidă în mâinile altcuiva. Cu cât mai mult își asumă
această atitudine, cu atât mai departe pare să fie de orice rezultat terapeutic
trainic, de orice împlinire adevărată a creșterii psihologice.
A doua obiecție elementară la adresa diagnozei psihologice și a evaluării
clientului de către terapeut care o însoțește este aceea că are anumite implicații
sociale și filosofice care trebuie analizate cu atenție și care, pentru autor, nu sunt

1 La Centrul de Consiliere al Universității din Chicago, o parte a studiilor noastre de cercetare

au fost bazate pe aplicarea testelor de personalitate și a altor teste înainte și după terapie.
Totuși, clientului îi este explicat că aceste teste au legătură cu interesele noastre de cercetare
mai degrabă decât cu experiența lui de consiliere. Rezultatele nu sunt disponibile nici pen­
tru client, nici pentru terapeut și acest fapt este, de asemenea, adus la cunoștință clientului.

Terapia centrată pe client ■ Trei probleme ridicate de alte perspective...

204 de dorit. Atunci când locul evaluării este văzut ca avându-și originea în specialist, Argumente de
pare că implicațiile sociale cuprinzătoare sunt orientate în direcția controlui să minimizeze prc
social al celor mulți de către cei puțini. Multora această concluzie le poate părea părut elementare,
deplasată. Cu siguranță nu deține adevărul pe tărâmul tulburărilor organice. abordare corespu
Dacă un medic își diagnostichează pacientul ca având o infecție la rinichi și îi satisfăcător la întn
prescrie măsuri curative, nici diagnosticul și nici prescripția, fie corecte sau
incorecte, nu au vreo implicație generală pe tărâmul filosofiei sociale. Dar atunci
când clinicianul diagnostichează scopurile vocaționale ale unui client sau relațiile Cum stăm cu
maritale, sau concepțiile religioase ca, să spunem, imature, și acționează în sensul
Dacă problemei
schimbării acestor condiții în direcția a ceea ce el consideră ca fiind maturitate,
diagnostică făcută
atunci această situație are multe implicații sociale. într-o lucrare susținută la
bine tratate păstre
Harvard, autorul s-a străduit să releve câteva dintre aceste implicații.
evaluarea externă,
psihosomatice, în c
Cineva nu poate să își asume responsabilitatea pentru evaluarea abilităților împreună? Răspuns
unei persoane, a motivelor, a conflictelor, a nevoilor sale; pentru evaluarea fi făcută nicio încerc
adaptării pe care este capabilă să o obțină, a gradului de reorganizare pe care pot fi oferite.
ar trebui să îl sufere, a conflictelor pe care ar trebui să le rezolve, a gradului Un punct de vedi
de dependență pe care ar trebui să îl dezvolte față de terapeut și a scopurilor ar fi păstrarea locuit
terapiei, fără ca un grad semnificativ de control asupra individului să fie un utilizate. Să presupu
acompaniament inevitabil. Pe măsură ce acest proces influențează din ce în dine față de pacient,
ce mai multe persoane, așa cum este, spre exemplu, pentru miile de veterani, în legătură cu baza si
înseamnă un subtil control al persoanelor și al valorilor și scopurilor lor de vor arăta dacă organi
către un grup care s-a desemnat pe sine însuși să controleze. Faptul că este un formarea hranei în cc
control subtil și bine intenționat nu face decât să fie mai puțin probabil că (descriind funcția fiec
oamenii vor înțelege ceea ce acceptă... Dacă ipoteza primei tendințe se dr. X, să discuți desp]
dovedește a fi cel mai corespunzător susținută de dovezi, dacă se dovedește lucrurile care te deran
că este adevărat că persoana are o capacitate relativ mică pentru autoevaluare din conflictele emoțioi
și autodirecționare și dacă funcția evaluativă primară trebuie să fie menținută toate aceste posibilităț
de specialist, atunci se pare că direcția de perspectivă spre care ne îndreptăm departe cu toate sau a:
își va găsi expresia într-un tip oarecare de control social total. Conducerea
vieților celor mulți de către cei câțiva autodesemnați pare să fie urmarea
1 Sunt alte obiecții, xnai e
firească. Dacă, pe de cealaltă parte, a doua ipoteză va fi mai corespunzător concretă. Una este gri
susținută de fapte, dacă, așa cum credem, locul evaluării competente poate fi Ash (10) a descoperit că
lăsat persoanei, atunci vom avea o psihologie a personalității și a terapiei care aproximativ șaizeci de <
mecanismelor dinamice
duce în direcția democrației, o psihologie care, treptat, va redefini democrația
și, chiar și atunci când ci
în termeni mai profunzi și fundamentali. Vom avea un loc pentru specialistul doar 46 la sută. Fără îndl
în relațiile umane nu ca un evaluator al Sinelui, al comportamentului, ne­ Într-adevăr. Totuși, pro
voilor și scopurilor, ci ca un expert în oferirea condițiilor prin care atât crește în acuratețe. Un
considere că un anumit
autodirecționarea persoanei, cât și a grupului să poată avea loc. Expertul va de persoane tinde să încd
avea competența de a facilita creșterea independentă a persoanei. (168, prea mare în judecata q
pp. 212, 218-219) este nevoie. ;

CARL R. ROGERS
 Argumente de această natură i-au determinat pe terapeuții centrați pe client 205
să minimizeze procesul diagnostic ca bază pentru terapie. Nouă obiecțiile ni s-au
părut elementare. Cel puțin ele îndreptățesc argumentarea și va fi nevoie ca o
abordare corespunzătoare a terapiei în cultura noastră să ofere un răspuns
satisfăcător la întrebările care au fost ridicate.1

Cum stăm cu problemele psihosomatice?

Dacă problemele organice sunt cel mai bine tratate începând cu o evaluare
diagnostică făcută de un specialist și dacă problemele psihogene sunt cel mai
bine tratate păstrând funcția evaluativă în interiorul clientului și evitând
evaluarea externă, care procedură este cea mai potrivită pentru problemele
psihosomatice, în care factorii organici și psihologici sunt inextricabil țesuți
împreună? Răspunsul la această întrebare este dintre cele mai derutante și nu va
fi făcută nicio încercare de a oferi răspunsul, dar câteva sugestii înalt preliminare
pot fi oferite.
Un punct de vedere care, din câte se știe, nu a fost niciodată sistematic testat
ar fi păstrarea locului evaluării în interiorul pacientului, în timpul procedurilor
utilizate. Să presupunem că medicul sau echipa medic-psiholog adoptă o atitu­
dine față de pacient, care ar putea fi rezumată astfel: „Tu și noi suntem nesiguri
în legătură cu baza simptomelor tale. Am putea să îți facem teste metabolice care
vor arăta dacă organismul tău funcționează satisfăcător în ceea ce privește trans­
formarea hranei în combustibil pentru energie; am putea să îți facem alte teste
(descriind funcția fiecăruia, în termeni simpli, nonmedicali) sau ai putea vorbi cu
dr. X, să discuți despre simptomele și sentimentele tale și despre oricare dintre
lucrurile care te deranjează, din moment ce, uneori, dificultăți ca ale tale pornesc
din conflictele emoționale sau problemele din interiorul persoanei. Acum, dintre
toate aceste posibilități, pe care dorești să o folosești? Ai putea dori să mergi mai
departe cu toate sau ai putea simți că unele dintre aceste direcții de investigație

1 Sunt alte obiecții, mai efemere, care ar putea fi ridicate, dar care nu au avut multă influență
concretă. Una este gradul înalt al lipsei de fidelitate a conceptualizărilor diagnostice.
Ash (10) a descoperit că până și în contextul unor condiții favorabile și având în vedere doar
aproximativ șaizeci de categorii diagnostice, în locul unor conceptualizări mai complexe ale
mecanismelor dinamice, acordul între trei psihiatri a existat în doar 20 la sută dintre cazuri
și, chiar și atunci când categoriile au fost grupate în cinci clasificări majore, acordul a fost de
doar 46 la sută. Fără îndoială că terapia bazată pe o astfel de fundație șubredă va fi nesigură,
Într-adevăr. Totuși, probabil că aceste condiții ar trebui să se schimbe, dacă diagnoza va
crește în acuratețe. Un alt argument mai puțin puternic este acela că, dacă ajunge să se
considere că un anumit tip de diagnostic nu poate fi influențat prin terapie, lucrul cu astfel
de persoane tinde să înceteze, fie că evaluarea a fost corectă sau nu. în acest mod, o încredere
prea mare în judecata diagnostică poate sta în calea experimentării și cercetării de care
este nevoie.

Terapia centrată pe client ■ Trei probleme ridicate de alte perspective...

 ar fi mult mai probabil decât altele să ajungă la originea simptomelor tale". Mulți
medici, bineînțeles, vor găsi că este aproape imposibil să adopte punctul de ve­
dere descris. Totuși, acolo unde ar putea testa cu sinceritate ipoteza atribuirii de
încredere pacientului, rezultatele s-ar putea dovedi încurajatoare pentru concep­
ția noastră. Știm, așa cum Bixlers (31, 32) și Seeman (179) au arătat, că acest tip
de abordare funcționează Într-adevăr foarte bine în domeniul orientării vocațio-
nale, unde clientul selecționează testele pe care le consideră ca fiind potrivite
pentru sine. Experiența lor sugerează cel puțin că ar putea fi utilă pe tărâm
psihosomatic. în mod evident pacientul care a fost puternic defensiv va epuiza
mai întâi testele și procedurile care se vor îndrepta către o diagnoză organică; dar
când acestea au fost utilizate, presupunând că descoperirile au fost negative sau
minime, va avea tendința să aleagă pentru sine calea care va duce către o posibilă
descoperire a aspectelor psihogene. Importanța faptului de a-și asuma această
alegere cu greu poate fi supraestimată.
Avantajul acestei întregi proceduri ar fi acela că locul originar al responsa­
bilității va fi menținut în totalitate în pacient, ceea ce, așa cum experimentul
Peckham a arătat, este important chiar și în tratarea bolilor organice. (Vezi pagi­
nile 62-63, 66 ale Capitolului 2.) Chiar și mai important, va face alegerea de a
investiga elementele psihologice ale tabloului și, odată ce această alegere a fost
făcută, se va angaja temeinic în terapie. Mai mult, un astfel de mod de abordare
îl determină pe medic să gândească întotdeauna împreună cu pacientul, mai
degrabă decât în principal despre sau pentru pacient. Acest lucru are multe avan­
taje în zona problemelor psihogene.
O altă sugestie înalt preliminară inversează ordinea obișnuită a procedurilor
în tratarea pacienților. Dacă un pacient prezintă simptome care par să aibă o
probabilitate considerabilă de a fi psihosomatice sau psihologice, procedura
obișnuită este de a „exclude" mai întâi posibilitatea unei boli organice, lăsând la
urmă posibilitățile psihologice. Această procedură este foarte inteligibilă dintr-o
perspectivă istorică. Totuși, dacă o analizăm dintr-un punct de vedere logic și
avem în minte prevalența bolilor psihogene în multe dintre specialitățile
medicale, ar avea la fel de mult sens să inversăm abordarea. Psihoterapia poate
fi începută imediat, cu condiția ca pacientul să fie pregătit; și, dacă simptomele
nu s-au îmbunătățit după o perioadă rezonabilă, posibilitatea ca ele să fie de
natură organică ar putea fi atunci investigată.
Aceste două posibilități sunt sugerate doar pentru a fi avute în vedere. Expe­
riența autorului în domeniul psihosomatic nu este câtuși de puțin vastă și singura
justificare de a avansa aceste propuneri destul de radicale este pentru a arăta că
psihoterapia centrată pe client are cel puțin o rațiune teoretică în abordarea pro­
blemele bolilor psihosomatice. Este, de asemenea, limpede înțeles că mulți medici
vor considera procedurile sugerate atât de antagoniste față de toate convențiile
pregătirii medicale, încât să fie în totalitate refractari. Aceste sugestii sunt 207
adresate celor puțini care ar putea găsi aceste proceduri atrăgătoare.

Limitele aplicabilității terapiei centrate pe client

A treia întrebare pe care acest capitol o va explora este o întrebare foarte
frecvent ridicată de cei ce sunt interesați de terapie: „Care sunt tipurile de situații
în care terapia centrată pe client este aplicabilă?" răspunsul poate fi relativ scurt,
deși nu îi va satisface pe toți aceia care întreabă.
In Counseling and Psychotherapy autorul a oferit anumite criterii provizorii
care, dacă erau îndeplinite, arătau că este recomandabilă consilierea.1 Lista de
criterii s-a dovedit mai puțin decât utilă. Nu atât de mult pentru faptul că ar fi în
totalitate incorectă (deși punctele 5 și 8 sunt combătute în mod continuu), ci
pentru faptul că îi generează consilierului în formare un cadru mental diagnostic
evaluativ, care nu a fost avantajos.
Opinia actuală asupra aplicabilității trebuie să ia în considerare experiența
noastră. O abordare centrată pe client a fost folosită cu copii de doi ani și cu
adulți de șaizeci și cinci; cu probleme ușoare de adaptare precum deprinderi de
studiu ale elevilor și cu cele mai severe tulburări ale psihoticilor diagnosticați; cu

1 Criteriile pentru consiliere erau după cum urmează (alte criterii au fost date pentru trata­
mentul părintelui sau al copilului și pentru prelucrarea mediului): „...s-ar părea că
tratamentul prin consilierea directă a persoanei, implicând contacte planificate și continue,
este recomandabil numai dacă toate condițiile următoare există:
1. Persoana se află sub un grad de tensiune care apare din dorințe personale incompa­
tibile sau din conflictul dintre solicitările sociale și de mediu cu nevoile personale. Tensiunea
și stresul astfel generate sunt mai mari decât stresul implicat în exprimarea sentimentelor
sale în legătură cu problemele pe care le are.
2. Persoana are o oarecare capacitate de a face față vieții. Posedă abilități corespunzătoare
și stabilitatea de a exercita un oarecare control asupra elementelor situației sale. Circumstan­
țele cu care se confruntă nu sunt atât de potrivnice sau inflexibile încât să fie imposibil
pentru ea să le controleze sau să le modifice.
3. Există o oportunitate ca persoana să își exprime tensiunile conflictuale în ședințele
stabilite împreună cu consilierul.
4. Este capabilă să își exprime aceste tensiuni și conflicte fie verbal, fie prin intermediul
altor mijloace. O dorință conștientă de a primi ajutor este benefică, dar nu în întregime
necesară.
5. Este în mod rezonabil independentă, fie emoțional, fie spațial, de controlul strâns al
familiei.
6. Este în mod rezonabil liberă de vulnerabilități excesive, în special de natură organică.
7. Posedă o inteligență adecvată pentru a se ocupa de situația sa de viață, cu o inteli­
gență apreciată ca liminal-normală sau peste.
8. Are o etate potrivită — suficient de în vârstă pentru a se descurca oarecum inde­
pendent cu viața, suficient de tânără pentru a reține o oarecare elasticitate a adaptării. în
termenii vârstei cronologice asta ar putea însemna, în linii mari, între zece și șaizeci de ani".
(166, pp. 76-77)

Terapia centrată pe client ■ Trei probleme ridicate de alte perspective...

208 indivizi „normali" și cu aceia care sunt profund nevrotici; cu indivizi puternic de abordarea pe c
dependenți și cu aceia care prezintă o dezvoltare puternică a eului; cu indivizi spitalizarea poate
din clasa socială de jos, de mijloc și superioară; atât cu cei mai puțin inteligenți, oarecare gen de te
cât și cu cei cu o inteligență ridicată; cu indivizi sănătoși, dar și cu aceia cu tulbu­ auxiliare pot fi folc
rări psihosomatice, în special alergii (48, 133, 134). Doar două dintre multiplele psihologic pe care i
tipuri de clasificări obișnuite nu au fost în mod apreciabil eșantionate: deficiențele profundă, pentru c
mentale și delincvențele. Este păcat că până acum împrejurările nu au dus la mai pentru dezvoltare
multă implicare a acestei abordări în domeniile menționate. confortabile — ace<
Pe baza experienței anterioare, ar fi corect să spunem că în fiecare dintre grupuri, în timp ce
categoriile cu care am lucrat terapia centrată pe client a obținut succese remar­ vedere care, în mo<
cabile cu câteva persoane; cu unele, succes parțial; cu altele, o reușită temporară, chiar dacă s-ar pute
ulterior suferind o recădere; în timp ce pentru alte câteva urmarea a fost eșecul care un individ pari
de a ajuta. Anumite tendințe par să fie evidente, cum ar fi probabilitatea mai
redusă a reorganizării personale profunde la persoanele mai în vârstă. Studiul
Haimowitz (78), deja citat, arată cu titlu experimental că bărbații intrapunitivi Lecturi recome
pot folosi mai bine experiența terapiei centrate pe client decât alte persoane. Dar,
Pentru a aprofur
în ansamblu, experiența noastră nu ne determină să spunem că terapia centrată
cerceteze și alte punt
pe client este aplicabilă anumitor grupuri, în timp ce altora nu. Simțim că nu
poate fi găsit fie în <
există niciun avantaj prin încercarea de a impune limite dogmatice folosirii unei
(4, Capitolul 5), fie
astfel de terapii. Dacă sunt anumite tipuri de indivizi care nu răspund sau pentru
(89, Capitolul 9). Pe
care terapia centrată pe client este contraindicată, atunci acumularea experienței
centrată pe client, c
și cercetarea suplimentară vor arăta care sunt aceste grupuri.
semnificație special;
Intre timp, lipsa unor cunoștințe precise în legătură cu categoriile pentru care
Capitolul 3) și Taft (2
terapia centrată pe client are mai mult sau mai puțin succes nu este o chestiune
Asupra probleme
de îngrijorare serioasă, din moment ce o astfel de terapie nu pare să îi facă rău j
diferite în Thorne (21
persoanei. Acolo unde o abordare centrată pe client este utilizată consecvent
Puține lucruri sur
părerea noastră este că foarte rar clientul va părăsi experiența mai tulburat decât
client sau a oricărei f<
atunci când a venit. în majoritatea copleșitoare a cazurilor, chiar și atunci când
De vreme ce acest
experiența de consiliere este simțită de client ca fiind nereușită, nu este mai
terapiei centrate pe cl
afectat de problemele sale din cauza eșecului. Acest lucru se întâmplă, în primul i
cuvine acum să ne n
rând, din cauza lipsei oricărei presiuni din relație; adică pătrund în conștiință j
criticile publicate, ce.
numai acele elemente ale experienței care nu sunt prea amenințător de confruntat
Carter (217), în care c
sau de tolerat. Clientul tinde să se retragă din fața acelor subiecte care sunt prea
punct de vedere.
periculoase sau îngrijorătoare pentru a fi înfruntate.
O apreciere a acestor elemente duce la concluzia că terapia centrată pe client l
este foarte larg aplicabilă — că, Într-adevăr, într-un sens, este pretabilă tuturor 1
oamenilor. O atmosferă de acceptare și respect, de înțelegere profundă reprezintă !
un climat bun pentru creștere personală și, ca atare, este potrivită pentru copiii I
noștri, colegii noștri, studenții noștri, cât și pentru clienții noștri, fie că aceștia j
sunt „normali", nevrotici sau psihotici. Asta nu înseamnă că va vindeca fiecare !
afecțiune psihologică și, Într-adevăr, conceptul de vindecare este destul de străin I

CARL R. ROGERS
de abordarea pe care am avut-o în vedere. Pentru anumite tipuri de indivizi 209
spitalizarea poate fi necesară, în timp ce pentru alții poate fi nevoie de un
oarecare gen de terapie medicamentoasă și o diversitate de mijloace medicale
auxiliare pot fi folosite în afecțiunile psihosomatice. Cu toate acestea, un climat
psihologic pe care individul poate să îl folosească pentru o înțelegere de sine mai
profundă, pentru o reorganizare a Sinelui în direcția unei integrări mai realiste,
pentru dezvoltarea unor modalități de a se comporta mai mature și mai
confortabile — aceasta nu este o oportunitate care este de folos pentru anumite
grupuri, în timp ce pentru altele nu. Ar părea mai degrabă să fie un punct de
vedere care, în moduri fundamentale, ar putea fi aplicabil tuturor indivizilor,
chiar dacă s-ar putea să nu rezolve toate problemele sau să ofere tot ajutorul de
care un individ particular are nevoie.

Lecturi recomandate
Pentru a aprofunda problema transferului, cititorul va dori cu siguranță să
cerceteze și alte puncte de vedere. Un concept psihanalitic modern al transferului
poate fi găsit fie în capitolul de French cu privire la „Fenomenul de Transfer"
(4, Capitolul 5), fie în capitolul de Horney despre „Conceptul de Transfer"
(89, Capitolul 9). Pentru alte puncte de vedere terapeutice care, ca și terapia
centrată pe client, consideră relația ca fiind importantă, dar nu găsesc nicio
semnificație specială în atitudinile transferențiale, vedeți Allen (5, în special
Capitolul 3) și Taft (209).
Asupra problemei diagnozei sunt prezentate două puncte de vedere foarte
diferite în ITiorne (215) și Patterson (143).
Puține lucruri sunt definitive cu privire la aplicabilitatea terapiei centrate pe
client sau a oricărei forme de terapie.
De vreme ce acest capitol încheie prezentarea caracteristicilor importante ale
terapiei centrate pe client așa cum este folosită individual cu persoane adulte, se
cuvine acum să ne referim și la criticile aduse acestei orientări. Dintre toate
criticile publicate, cea mai extinsă o reprezintă un volum editat de Thorne și
Carter (217), în care o serie de autori își expun evaluările critice asupra acestui
punct de vedere.

Terapia centrată pe client ■ Trei probleme ridicate de alte perspective...

Partea a II-a
Aplicarea terapiei centrate pe client
CAPITOLUL 6

Terapia prin joc

de Elaine Dorfman, M.A.

Terapia prin joc centrată pe client nu a fost pe deplin constituită de la început.

Multe dintre asumpțiile și procedurile terapeuților prin joc centrați pe client sunt
derivate din acelea ale altor orientări. Ne întoarcem acum către o analiză scurtă
a câtorva dintre acestea.

Originile terapiei prin joc

Terapia prin joc pare să fi apărut din încercările de a aplica terapia psihanalitică
la copii. Ca și în analizele adulților, un scop important al terapiei freudiene a fost
aducerea în conștiință a experiențelor refulate, alături de retrăirea afectelor
însoțitoare în relația mai „antiseptică" pe care pacientul o avea cu terapeutul.
O metodă fundamentală pentru a determina acest rezultat la adulți a fost aceea
a asociației libere. Astfel, o problemă serioasă s-a ivit atunci când s-a constatat,
în ceea ce îi privește pe copiii mici, că aceștia refuză să facă asociații libere. în
relatarea ei timpurie, Anna Freud (63) a afirmat că un copil mic ar putea fi oca­
zional influențat să asocieze liber pentru scurt timp, în așa fel încât să mulțu­
mească un analist de care s-a atașat. Conținutul astfel produs era totuși insuficient
ca sursă de bază pentru interpretare. Din acest motiv, și datorită unei credințe
conform căreia copilul nu forma o nevroză de transfer, Anna Freud a modificat
tehnica psihanalitică clasică. Ca parte a unei strategii de a câștiga un copil de
partea sa, se juca uneori cu el. De exemplu, ea expune un caz (63, pp. 8-9) în care,
atunci când un copil a adus o oarecare tensiune în camera de lucru, ea a început
să lege noduri mult mai complicate decât ar fi putut copilul. Scopul ei declarat
era acela de a-i arăta că ea era o persoană interesantă și puternică, pe care și-ar
putea dori să o aibă ca aliat. în acest fel, ea spera să obțină acces la secretele
copilului. Astfel, se pare că modul în care ea folosea la început jocul nu era
esențial pentru terapie, ci era mai degrabă considerat un aspect preliminar pentru

Terapia centrată pe client ■ Terapia prin joc

214 munca reală a analizei. Era o tehnică pentru a produce un atașament emoțional
pozitiv față de analist și astfel de a facilita terapia efectivă.
Abordarea diferită a lui Melanie Klein (103) a fost dezvoltată independent
cam în aceeași perioadă și, de asemenea, a derivat din teoriile fundamentale ale
lui Sigmund Freud. Klein a presupus că activitățile de joc ale unui copil, inclusiv
verbalizările însoțitoare, erau tot atât de determinate motivațional ca și asociațiile
libere ale adulților. Așadar, acestea puteau fi interpretate copilului, în locul
interpretărilor bazate pe stilul adult al asociațiilor libere. Klein și-a numit
abordarea „Analiză prin joc". Spre deosebire de psihanalizele adulților, analiza
prin joc era caracterizată de o lansare foarte timpurie în interpretări profunde ale
comportamentului copilului. Prin aceste metode, se spera ca anxietatea mai
accentuată a copilului să fie redusă și astfel să i se ofere o idee vagă despre valoa­
rea analizei pentru el. Asta îi furniza o motivație personală de a continua terapia
în loc să se bazeze în întregime pe constrângerea parentală. în ciuda anumitor
diferențe, analiza prin joc a fost esențialmente loială tradiției psihanalitice, așa
cum reiese, de exemplu, din modul în care simbolurile erau interpretate. Faptul
că făcea parte din tradiție este, de asemenea, evident din scopurile ei afirmate de
a dezveli trecutul și de a întări Eul, astfel încât să fie mai capabil să se descurce
cu solicitările Supraeului și ale Seului.
Aplicația teoriilor lui Rank (155) la terapia prin joc de către Taft (209) a dus
către anumite schimbări semnificative în scopurile și metodele muncii
psihoterapeutice cu copiii. Acestea au fost ulterior dezvoltate și exemplificate de
Allen (5). O trăsătură esențială a terapiei rankiene sau relaționale este concepția
sa cu privire la faptul că un anumit tip de relație terapeutică este curativă prin
ea însăși. Asta se află în opoziție cu opinia că este necesar ca pacientul să își
refacă pașii emoționali și să retrăiască relațiile emoționale timpurii în ședințele
analitice. Psihanaliza clasică își propunea astfel să asiste pacientul într-o nouă
creștere, într-un mod mai bun. Și anume, un părinte-surogat permisiv, psihana­
listul, nu pricinuia trauma anterioară. Terapia relațională, pe de altă parte, era
preocupată de problemele emoționale așa cum se aflau ele în prezentul imediat,
indiferent de istoria lor. în perspectiva rankiană, efortul analitic de a recupera
trecutul nu era în mod special de ajutor, pentru că pacientul nevrotic era deja
mult prea legat de trecut și prea puțin capabil să trăiască aici și acum. Astfel,
terapeutul rankian nu căuta să îl ajute pe pacient să repete o serie particulară de
pași ai dezvoltării, ci începea de unde se afla pacientul. în terapia prin joc, asta
a însemnat abandonarea interpretărilor în termenii complexului Oedip, de
exemplu. Accentul pus pe sentimentele actuale a dus la o reducere considerabilă
a întinderii terapiei. Taft și Allen au accentuat nevoia de a-1 ajuta pe copil să se
definească pe sine în relație cu terapeutul. Ora de terapie era concepută ca o
experiență intensă de creștere. în interiorul ei copilul ar fi putut ajunge treptat
la înțelegerea că este o persoană separată care reprezenta ea însăși o sursă de

CARL R. ROGERS
motivații și care ar fi fost capabilă, cu toate acestea, să existe într-o relație în care 215
cealaltă persoană i-ar fi îngăduit să aibă propriile calități.
Dintre diferitele orientări terapeutice, terapia relațională pare să fie cea mai
apropiată de abordarea centrată pe client.
Dacă cineva are în vedere principiile terapiei centrate pe client așa cum au fost
relevate în capitolele anterioare ale acestei cărți, este evident că mare parte se
datorează terapiilor mai vechi. De la freudieni am reținut conceptele asupra
semnificației comportamentului în aparență nemotivat, ale permisivității și
catharsisului, ale refulării și ale jocului ca fiind limbajul natural al copilului. De
la rankieni a venit abordarea relativ anistorică, slăbirea poziției autoritare a
terapeutului, accentul pe răspunsul la sentimentele exprimate mai degrabă decât
pe răspunsul în legătură cu un conținut specific și permisiunea acordată copilului
de a folosi ora așa cum alege. Plecând de la aceste concepte, terapia centrată pe
client prin joc a început să se dezvolte pe temeiul propriilor experiențe.

O descriere actuală
Atunci ce anume constituie terapia centrată pe client prin joc, așa cum este în
mod curent înțeleasă? Ca și consilierea centrată pe client, terapia prin joc se
bazează pe ipoteza centrală a capacității individului pentru creștere și autodirec-
ționare. Munca terapeuților centrați pe client prin joc este o încercare de a testa
validitatea acestei ipoteze în condiții variabile. Astfel, terapia le-a fost oferită
copiilor care prezentau cele mai disparate probleme, simptome și modele de per­
sonalitate. Au fost văzuți copii în școlile lor, în orfelinate, cluburi pentru tineri,
clinici universitare și centre de orientare comunitară. Uneori atât părintele, cât și
copilul au primit terapie, iar alteori a fost tratat numai copilul. în fiecare dintre
aceste circumstanțe au apărut toate gradele de succes și eșec. Pe măsură ce
experimentarea este purtată spre zone din ce în ce mai extinse, ipoteza centrată
pe client, ca oricare alta, poate fi asumată, modificată sau contestată. De exemplu,
relativ puțin a fost făcut în legătură cu delincvenții, deficienții mental și cu copiii
din instituțiile psihiatrice. Până când nu va fi obținută mai multă experiență în
aceste zone, măsura aplicabilității acestui gen de terapie rămâne necunoscută.

Credința crescândă în copil

Credința în capacitatea copilului pentru autoajutorare nu este o chestiune de
genul totul sau nimic, o declarație de credință acceptată in foto de terapia centrată
pe copil de la bun început și păstrată neschimbată de atunci. Mai degrabă a cres­
cut împreună cu experiența de a lucra cu copiii aflați în mare vulnerabilitate. De
exemplu, cu câțiva ani în urmă, un terapeut non-directiv era în stare să se simtă

Terapia centrată pe client ■ Terapia prin joc

216 întru câtva pesimist în legătură cu acceptarea unui copil pentru terapia prin joc,
dacă unul sau ambii părinți nu primeau și ei terapie. Din moment ce dificultățile
copilului erau văzute ca izvorând cel puțin parțial din atitudinile emoționale ale
părinților săi, a părut necesar ca părintele să fie ajutat să analizeze și poate să
modifice o parte dintre acestea. Astfel, atitudinea terapeutului ar fi putut fi
cumva parafrazată precum urmează: „Comportamentul și simptomele copilului
nu apar din senin. Ele reprezintă modalitatea sa de a-și rezolva problemele, oricât
de nepotrivită se dovedește a fi. Dacă problemele însele rămân neschimbate,
terapia ar putea ajuta temporar, dar, când se termină, copilul ar putea fi din nou
copleșit. Este prea mult să ceri unui copil mic să se descurce de unul singur cu
aceste relații parentale intransigente și traumatizante". Experiențele cu terapia
prin joc în orfelinate și școli a dus la o interogare serioasă a acestei conceptualizări
timpurii. în aceste situații, dintr-o chestiune de necesitate practică, numai copilul
a primit terapie. Cu părinți indisponibili sau refractari să urmeze terapie
personală, tratamentul unic al copilului a fost singura alternativă pentru a nu-1
abandona în întregime. Mare parte din munca experimentală în școli și în case
de copii a fost făcută de Axline și de studenți care au lucrat sub îndrumarea ei.
Relatări ale acestor aplicații, inclusiv fragmente de caz reproduse verbatim pot fi
găsite în cartea ei (14).
Cum de copiii au fost capabili să se descurce nu doar cu propriile conflicte
interioare, dar și cu același context de mediu care inițial a fost traumatizant? Un
răspuns care pare plauzibil este acela că, odată ce copilul a suferit o oarecare
schimbare personală, cât de mică, situația lui de mediu nu mai este aceeași. Adică
„valoarea-stimul" pe care o are pentru alte persoane a fost modificată. Odată ce
este perceput în mod diferențiat, primește o reacție diferențiată, și acest tratament
diferit îl poate determina să se schimbe și mai mult. Astfel, copilul poate iniția
un ciclu al schimbării. Aceasta nu este sub nicio formă o idee nouă, nici una care
este proprie terapiei centrate pe client, dar este una care a afectat puternic
abordarea noastră asupra terapiei prin joc. Este încă posibil de imaginat totuși un
caz, deși rar, în care o atitudine de respingere profundă poate fi atât de funda­
mentală pentru un părinte, încât să rămână neafectată de schimbările comporta­
mentale ale unui copil. Așa stând lucrurile, probabil că terapia poate ajuta un
copil să accepte din punct de vedere emoțional acest fapt dureros și, prin urmare,
să caute satisfacție în altă parte. Oricare ar fi explicația, rămâne faptul că mulți
copii au beneficiat de terapia prin joc fără terapia simultană a unui părinte. Prin
intermediul experiențelor progresive de acest gen, terapeuții centrați pe client au
ajuns să aibă din ce în ce mai multă încredere în copilul însuși.

CARLR. ROGERS
 Rolul terapeutului 217

Credința în copil ca fiind factorul fundamental în propria sa terapie, oricât de

justificată ar fi în experiență, nu poate în sine să producă terapia. Este nevoie ca
terapeutul să comunice această atitudine de respect, în așa fel încât copilul să
simtă că aici există o situație în care poate fi Șinele său real. Terapeutul face asta,
parțial, prin ceea ce îi este spus copilului, deși acesta este, probabil, un aspect
minor. Astfel, în următorul fragment dintr-o ședință cu un băiat în vârstă de
nouă ani, câteva cuvinte comunică mult din atitudinea terapeutului față de copil.
Fragmentul este din ultima jumătate a ședinței.

Jack: Cred că o să pictez ceva. Ce să pictez?

Terapeutul'. Vrei să îți spun eu ce să pictezi? (Terapeutul eșuează să răspundă
primei jumătăți din afirmația lui Jack și astfel își concentrează atenția în mod ne­
intenționat asupra celei de-a doua jumătăți.)
Jack: Da. Ce vrei să pictez? Spune-mi tu.
Terapeutul: Jack, știu că vrei să decid pentru tine, dar chiar nu pot, pentru
că eu nu vreau să pictezi ceva în mod special.
Jack: De ce nu, nu îți pasă ce fac?
Terapeutul: Ba da, Jack, îmi pasă, dar cred că ceea ce vrei să pictezi depinde
numai de tine. Uneori este greu să decizi.
Jack: Un avion.
Terapeutul: O să pictezi un avion?
Jack: (Dă din cap și pictează în liniște pentru câteva minute. Apoi, dintr-odată, se
uită în sus.) Cât de mulți ai?
Terapeutul: Cât de mulți? (Terapeutul este în ceață, cu desăvârșire.)
Jack: Da, cât de mulți suntem?
Terapeutul: Ah, cam douăzeci.
Jack: O, Doamne! Cum suporți douăzeci? (spus cu un ton foarte șocat)
Terapeutul (Râde, înainte să-și revină.): Crezi că asta este grozav de mult?
Jack: Și încă cum!

în acest fragment, terapeutul a încercat să-i dea de înțeles lui Jack că atât ne­
voia lui de a fi dependent, cât și dreptul de a folosi ora în felul lui sunt respectate.
Există comportamente mai subtile și poate mai importante prin intermediul
cărora atitudinea de respect a terapeutului poate fi comunicată copilului. Tera­
peutul este pregătit pentru copil când acesta sosește. Indiferent de dezordinea
făcută în ședințele anterioare, camera se află în ordine la începutul fiecărei ore.
Dacă întârzie, terapeutul își cere scuze, tot așa cum ar proceda cu un adult.
Programările sunt ținute cu strictețe. Dacă este nevoie ca una să fie anulată,
copilul este anunțat înainte. Dacă terapeutul se află în imposibilitatea de a-1

Terapia centrată pe client ■ Terapia prin joc

218 înștiința pe copil în avans, copilul primește scuze cât de curând se poate, sub
forma unei scrisori personale de justificare, dacă știe să citească. Primirea unei
astfel de scrisori poate fi o experiență foarte semnificativă, din moment ce copiii
nu sunt obișnuiți cu o asemenea apreciere. Nu este neobișnuit pentru un copil
aflat în terapie să aducă o astfel de scrisoare cu el la următorul contact terapeutic
și să i-o citească tare terapeutului, cu mult deliciu. într-o situație școlară, copilului
îi este permis să decidă dacă va fi convocat pentru asta, dacă îi va fi reamintit de
către profesorul său ori dacă va primi o înștiințare din partea terapeutului, prin
care îi va aduce la cunoștință programările sale. Confidențele copilului sunt
păstrate exact în aceeași manieră în care sunt și cele ale clientului adult. în aceste
modalități și prin altele copilului îi este comunicat că e o persoană considerată
vrednică de tratament respectuos. Este, poate, inutil să adăugăm că atitudinea
terapeutului trebuie să fie autentică.
Terapeutul merge mai departe. încearcă să ofere o relație de căldură și în­
țelegere, în care copilul se poate simți îndeajuns de sigur încât să își relaxeze
defensele suficient de mult timp pentru a vedea cum este să funcționeze fără ele.
Siguranța orei terapeutice pare să rezide în absența presiunii. Terapeutul acceptă
copilul exact așa cum este în acel moment și nu încearcă să îl modeleze ca să se
potrivească în vreo formă aprobată social. Terapeutul nu face nicio încercare să-i
răspundă copilului plecând de la ultimul contact, ci se limitează la sentimentele
exprimate în mod curent. Prin aceste mijloace, se așteaptă sporirea conștienței
copilului față de ceea ce este el în acel moment. Emoția care uneori vine împreună
cu asta este expresiv înfățișată într-un pasaj dintr-un caz relatat de Axline.

Trei băieți în vârstă de opt ani urmau ședințe de terapie de grup. în timpul
celei de-a opta ședințe, Herby l-a întrebat dintr-odată pe terapeut: „Trebuie să
faci asta? Sau îți place să faci asta?" Apoi a adăugat: „Eu nu aș ști cum să fac
asta". Ronny a întrebat: „Ce vrei să spui? Te joci. Asta-i tot. Pur și simplu, te
joci". Și Owen a fost de acord cu Ronny. „Ei poftim, sigur că da", a spus. Dar
Herby a continuat discuția: „Vreau să spun, eu nu aș ști cum să fac ce face ea.
Pare să nu facă nimic. Doar că, dintr-o dată, sunt liber. în interiorul meu, sunt
liber". (își agita brațele.) Sunt Herb și Frankenstein, și Tojo, și un drac. (Râde și
se bate pe piept.) Sunt un mare gigant și un erou. Sunt minunat și sunt groaznic.
Sunt un nătâng și sunt isteț. Sunt doi, patru, șase, opt, zece oameni și mă lupt
și ucid! Terapeutul i-a spus lui Herby: „Ești tot felul de oameni adunați
într-unul". Ronny a adăugat: „Și mai și duhnești". Herby s-a încruntat la
Ronny și a replicat: „Duhnesc, și tu duhnești. Zău, o să dai de bucluc". Tera­
peutul a continuat să stea de vorbă cu Herby: „Aici ești tot felul de oameni.
Ești minunat și ești îngrozitor, și ești nătâng, și ești isteț." Herby a întrerupt
vesel: „Sunt bun și sunt rău și sunt tot Herby. îți spun că sunt minunat. Pot să
fiu tot ce vreau să fiu". Din câte se pare, Herby a simțit că în timpul orei de

CARLR. ROGERS
 terapie ar putea să exprime pe deplin toate atitudinile și sentimentele care erau 219
o expresie a personalității sale.
A simțit acceptarea și permisivitatea de a fi el însuși. A părut să recunoască
puterea autodirecționării din interiorul său. (14, pp. 19-20)

Aici pare ca și cum sensibilitatea terapeutului la sentimentele exprimate de

copil în prezent a adus o senzație de putere și individualitate, care a fost nouă
și palpitantă.

Ora copilului
Spre deosebire de alte ocazii din viața copilului, ora de terapie îi aparține lui.
Terapeutul este acolo pentru a oferi căldură, înțelegere și companie, dar nu și
ghidare. Terapeutul este dispus să accepte ritmul ales de copil. Nu încearcă să
grăbească sau să întârzie vreun aspect particular al procesului terapeutic. Terapia
centrată pe client postulează că, într-o relație neamenințătoare, repeziciunea cu
care un copil aduce conținut semnificativ este determinată de disponibilitatea sa
psihologică de a face asta. Ca și predarea bună, terapia trebuie să respecte acest
factor al disponibilității. Pentru a evita să devină o amenințare și astfel să împie­
dice procesul care se desfășoară, răspunsurile terapeutului sunt limitate la ceea
ce copilul este dispus să comunice. De exemplu, într-o situație dată, terapeutul
ar putea ști că acolo se află o ostilitate fraternă chinuitoare. Dacă un astfel de
copil pune o păpușă într-un closet de jucărie și anunță cu voioșie că „un tip" o
să tragă acum apa la toaletă, răspunsul terapeutului nu merge mai departe decât
„O să scape de bebeluș?" Asumpția, aici, este aceea că, dacă ar fi fost pregătit să
îl identifice pe „tip", ar fi făcut asta, și că terapia nu este facilitată atunci când
terapeutul preia responsabilitatea pentru el. Astfel, în plus, când copilul folosește
simboluri, terapeutul acceptă acest nivel al comunicării, chiar și atunci când
înțelesul simbolului este destul de evident. Aici se află un exemplu dintr-o
ședință cu un băiat în vârstă de treisprezece ani care a fost în terapie pentru mai
bine de un an. Fragmentul este dintr-o primă ședință urmând unei operații de
hernie care a fost anticipată cu spaimă.

Henry (Se joacă mai degrabă fără scop cu bucățele de lut timp de zece minute, în
liniște. Apoi ia o bucată mai mare și o răsucește sub forma unui cilindru. Pe măsură
ce face asta, începe să vorbească.): Este un cârnăcior.
Terapeutul: Un cârnăcior?
Henry: Da. (Continuă să-l răsucească până când are dimensiunile potrivite. Apoi
ia unul din bețigașele pentru modelat și taie o crestătură lungă, verticală.) Este
operat. (Taie mai multe crestături paralele.)
Terapeutul: Cârnăciorul este tăiat în bucăți?

Terapia centrată pe client ■ Terapia prin joc

I
I
220 Henry: A-ha. {Face o serie de crestături în unghiuri drepte față de lungimea acestor contact
crestăturilor.) Cusături. gest de genero
Terapeutul: Acum este cusut? Profesorul său
Henry: Da. în curând vor scoate cusăturile. Și după asta totul va fi bine. a tipări prograi
Terapeutul: Lucrurile vor ieși bine până la urmă? săi de clasă, deș
Henry: (Dă din cap afirmativ. De aici încolo, subiectul conversației se schimbă lui act social". I
către familia lui.) școlară. Profesc
Acum aproape <
Era evident că Henry vorbea despre propria sa experiență. Contactele sale Un alt băiat <
terapeutice anterioare au fost caracterizate de o sinceritate remarcabilă și rela- activitate școlar
ționarea a fost excelentă. Prin urmare, nu pare probabil ca eșecul său de a stabili orientat individi
identitatea „câmăciorului" sau a posesorului lui să fi fost o reacție de evitare fără face tema la orto
scop. Poate că folosirea „câmăciorului" a folosit ca un reducător de anxietate pachet de cărți ș
pentru că a fost posibil, din punct de vedere fizic, să îl manipuleze, să îl taie și să fățișă a relației lo
îl coasă și astfel să își obiectiveze sentimentele. Ar putea fi același motiv pentru e că „se descurc
care copiii adeseori par ușurați după ce fac o pictură înspăimântătoare. Poate că prieten, când, îr
această neutralizare a fricilor prin intermediul reprezentării lor concrete materiale spune prietenuh
este un aspect fundamental al terapiei prin joc. Ne-ar putea ajuta să înțelegem îi ajută pe copiii i
succesul observabil atunci când există puține dovezi ale insight-ului sau ale Din nou un b<
schimbării atitudinale verbalizate. explozive de agre
fete din clasa lui.
fie același cu al c<
Cazul tăcut peutei doar pe nt
Copilul va sta în liniște, poate. Dacă terapeutul este cu adevărat convins că și 0 împreună cu
ora aparține copilului, nu va simți nevoia de a îndemna copilul să se joace sau să câștigă aproape fi
vorbească. De fapt, una dintre cele mai derutante probleme este aceea a „cazurilor toriilor sale. Totuș
tăcute". Copilul vine și se așază și continuă să facă numai asta. Terapeutul îi tră, cu spatele la tei
atrage atenția că ar putea să se joace cu oricare dintre jucării, dacă dorește, sau care trec. Când ora
ar putea să vorbească despre absolut orice sau ar putea să stea, pur și simplu, în țanțoș. După zece,
timpul orei. Tăcerea deplină ar putea continua timp de o oră sau timp de două­ dar că nu este neve
zeci de ore. Nu există niciun catharsis vizibil, nicio reflectare asupra sentimentelor, zici, cum adică să
nu sunt intuiții verbalizate, nici căutări de Sine — pe scurt, niciunul dintre feno­ două săptămâni la
menele considerate în general caracteristice procesului terapeutic. Nu arareori așa că nu am venit'
totuși aceste cazuri trebuie declarate reușite, pe baza relatărilor asupra compor­ sorul lui s-a atașat«
tamentului modificat, de către adulții care au de-a face cu copilul. Un băiat în cursuri să ajute cu
vârstă de paisprezece ani este trimis pentru că îi pândește și îi jefuiește pe copiii Zău, nu știu ce m-a
mai mici, îi lovește pe adulții străini fără o provocare aparentă, smulge gardurile, Cazuri ca aceste
își face temele nesatisfăcător și execută pisici prin spânzurătoare. Refuză categoric printre copiii în vâ
să discute ceva cu terapeutul și petrece cea mai mare parte din cele cincisprezece cadrul intern de re
ședințe săptămânale citind cărți comice, cotrobăind metodic dulapurile și biroul, a fost terapeutic în
ridicând și coborând jaluzele și privind pe fereastră, în tăcere. Pe la mijlocul șansă prea mult, pen

CARL R. ROGERS
 acestor contacte aparent neproductive, profesorul său relatează că a efectuat un 221
gest de generozitate spontană, primul observat în cei opt ani ai săi la școală.
Profesorul său îi povestește terapeutului că a folosit mașina sa de tipărit pentru
a tipări programele unei petreceri cu clasa la patinoar și le-a distribuit colegilor
săi de clasă, deși nimeni nu i-a sugerat asta. Așa cum o spune, „acesta este primul
lui act social". Pentru prima oară este observat un interes legat de activitatea lui
școlară. Profesorul lui spune: „Ei, poftim, acum chiar este unul de-al nostru.
Acum aproape că nu-1 mai observăm deloc".
Un alt băiat de doisprezece ani este trimis pentru tentativă de viol și pentru
activitate școlară atât de slabă, încât a fost scos din sala sa de clasă pentru a fi
orientat individual de profesorul îndrumător. în timpul ședințelor de terapie, își
face tema la ortografie sau descrie ultimul film pe care l-a văzut. Odată aduce un
pachet de cărți și, împreună cu terapeutul, joacă „război". Aceasta este măsura
fățișă a relației lor. Când semestrul se termină, se întoarce în clasă, unde concluzia
e că „se descurcă foarte bine". Câteva luni mai târziu, merge pe stradă cu un
prieten, când, întâmplător, o întâlnește pe terapeută. Le face cunoștință și îi
spune prietenului: „Trebuie să mergi să o vezi din cauză că nu știi să citești,
îi ajută pe copiii care sunt în bucluc".
Din nou un băiat în vârstă de treisprezece ani este trimis pentru ieșirile sale
explozive de agresiune și pentru „torturarea" îndelungată (nespecificată) a unei
fete din clasa lui. întreabă de prenumele terapeutei, care tocmai se întâmplă să
fie același cu al colegei de clasă chinuite. Din acel moment i se adresează tera­
peutei doar pe nume. Când se află la cel mai înalt nivel al sociabilității, joacă X
și 0 împreună cu terapeuta. Datorită faptului că începe întotdeauna primul,
câștigă aproape fiecare joc și păstrează batjocoritor o înregistrare a tuturor vic­
toriilor sale. Totuși, cea mai mare parte a timpului este petrecută stând la fereas­
tră, cu spatele la terapeută, continuând să enumere diferitele mărci ale automobilelor
care trec. Când ora se termină, aruncă foaia cu scorurile pe masa terapeutei și iese
țanțoș. După zece astfel de ședințe, terapeuta îi spune că păstrează ora pentru el,
dar că nu este nevoie să mai vină, dacă nu își dorește. Replica sa este: „Ce vrei să
zici, cum adică să nu mai vin? O să vin până la sfântu-așteaptă!" Apoi lipsește
două săptămâni la rând și, după întoarcerea sa, anunță: „N-am avut chef să vin,
așa că nu am venit". La finalul semestrului, și el „se descurcă foarte bine". Profe­
sorul lui s-a atașat de el pentru că este atât de săritor și cooperant. A rămas după
cursuri să ajute cu ziarul școlii. Profesorul său adaugă: „A evoluat atât de mult.
Zău, nu știu ce m-aș face fără el!"
Cazuri ca acestea trei nu simt nici pe departe rare, deși par să fie mai întâlnite
printre copiii în vârstă de peste 11 ani. Terapeutul nu a reușit să pătrundă în
cadrul intern de referință al copilului pentru că acesta nu a fost accesibil. Ce
a fost terapeutic în legătură cu această experiență? Pare să extindă conceptul de
șansă prea mult, pentru a afirma că în fiecare caz perioada de terapie „s-a întâmplat"

Terapia centrată pe client ■ Terapia prin joc

222 să coincidă cu o perioadă de ameliorare spontană. Aceste cazuri s-au întâmplat
mult prea frecvent pentru ca o astfel de explicație să fie suficientă. Probabil că
următoarea ipoteză ar putea fi oferită. în cazul în care copilul nu va admite o altă
persoană în lumea lui intimă, probabil că poate fi terapeutic, dacă terapeutul
acceptă pur și simplu asta și nu încearcă să se impună. Poate că este suficient să
simtă că terapeutul este dispus să-i respecte intimitatea, într-un sens autentic.
Pentru un copil, acest lucru poate fi suficient de diferit de interacțiunile sale
obișnuite cu adulții, încât să fie o experiență extraordinară. „Iată pe cineva care
îmi dă voie să îl ignor și tot crede că sunt în regulă. Nu se supără."
în cea mai mare parte a timpului nu există nicio modalitate de a ști cum
reacționează copilul la acceptarea tăcerii sale de către terapeut, dar o situație
ocazională este revelatoare. Aici se află un exemplu dintr-o ședință de terapie
prin joc cu un băiat în vârstă de nouă ani, care a petrecut întreaga oră pictând în
liniște. Aproape de sfârșit, îl întreabă pe terapeut în legătură cu timpul.

Dick: Cât timp mi-a mai rămas?

Terapeutul: Șapte minute, Dick.
Dick: Mai bine m-aș legăna puțin. (Merge și se așază în balansoar. închide ochii
și se leagănă în liniște.') Cât timp mi-a mai rămas acum?
Terapeutul: Cinci minute, Dick.
Dick (oftează foarte adânc): Oh, cinci minute doar pentru mine.
Terapeutul (foarte blând): Cinci minute numai ale tale, Dick?
Dick: Da! (Spus cu mult patos. Se leagănă în liniște tot restul orei. Ochii lui sunt
închiși, într-o aparentă desfătare a tihnei.)
Terapeutul: E bine să stai pur și simplu și să te legeni?
Dick: (Dă din cap afirmativ.)
Terapeutul: Asta este tot timpul pe care îl avem pentru astăzi, Dick.
Dick: Bine. (Se ridică imediat și merge spre ușă împreună cu terapeutul. își spun
la revedere și iese. Un minut mai târziu, bate la ușă.) M-am gândit să îți aduc niște
apă curată.
Terapeutul: Vrei să mă ajuți, Dick?
Dick: Da, vreau. (Aduce apă. Terapeutul îi mulțumește și el pleacă, sărind pe hol.
Asta este prima dată când a făcut vreun efort să curețe după ce a pictat.)

în acest fragment, Dick a afirmat deschis că în terapie are un timp care poate
fi cu adevărat numit al său. Pare ca și cum disponibilitatea terapeutului de a-i da
voie lui Dick să fie tăcut a fost trăită de către el ca o oportunitate pentru intimitate
psihologică și totuși fără singurătate. Dacă acest lucru este adevărat și pentru alte
contacte tăcute, rămâne necunoscut. Experiențe de felul acesta îndeamnă pe
cineva să întrebe: „Care este esența unei relații terapeutice?" Este clar, de ase­
menea, că una dintre cele mai importante calități personale ale terapeutului

CARL R. ROGERS
centrat pe client trebuie să fie o capacitate de a tolera fără stânjeneală liniștea. 223
Un terapeut care se simte respins când un copil nu reușește să își verse necazurile
nu va face decât să sporească anxietatea copilului, expunând-o pe a sa. Dacă
terapeutul nu poate să se simtă confortabil, ar putea fi mai bine pentru el să evite
terapia cu copii în vârstă de peste zece sau unsprezece ani.

Un caz opus
Deși nu este nevoie ca procesul terapeutic să implice multă verbalizare din
partea copilului, un caz incidental prezintă o opoziție frapantă cu „cazul tăcut".
Un exemplu este cel al lui Henry, băiatul de unsprezece ani deja menționat pe
scurt mai înainte (paginile 219-220). Prezentarea sa subsidiară ar putea arăta
capacitatea unui copil de a avea revelații sofisticate.
Henry a fost trimis la terapie din cauza „nervozității" sale. Avea un amestec
de ticuri, inclusiv clipitul rapid și permanent al pleoapelor, spasmul buzelor,
gurii, grimase ale obrazului, zvâcnirea umărului, lovitul din picior și întretăierea
respirației. Suferea de constipație, plângea ușor, se bâlbâia, era izolat social și eșua
în activitatea școlară. Pe scurt, părea să nu existe nicio zonă a vieții sale care să-i
aducă satisfacție. In timpul primei sale ore de terapie, a povestit că deseori fugea
tot drumul până acasă de la școală, pentru a scăpa de bărbatul care îl aștepta pe
alei ca să-1 omoare. A relatat că viața sa de acasă era un ciclu perpetuu de certuri,
ocări, injecții subcutanate cu sedative, supozitoare și coșmaruri. Tatăl său, medic,
îl amenința cu terapia de șoc dacă „tremuratul" său nu va înceta. Se pare că un
psihiatru le-a spus părinților lui Henry că tremura ca să le câștige atenția și ei erau
hotărâți să pună capăt „răutății" lui. Confruntat cu multiplele sale probleme,
Henry s-a simțit în întregime copleșit. Propriile sale cuvinte oferă o descriere
însuflețită a stării sale psihologice în timpul acestei prime ore de terapie. Frag­
mentul este din ultima jumătate a orei și este reprodus din notele terapeutului.

Henry: Odată, mama mi-a spus că o să mă ducă la Baltimore. Așa că m-am

sculat devreme, la șapte, și am mers în sufragerie. Nu era nimeni acolo.
Trebuia să mă fi trezit la ora șase. L-a luat pe Michael (fratele mai mare), în
schimb.
Terapeutul: Tu ai fi sperat să mergi, în schimb, ei te-au lăsat?
Henry: (Dă din cap. Plânge din nou.) Până când am avut șase ani, am avut o
bonă, domnișoara Palmer. M-a protejat de toată lumea, dar acum, acum că
a plecat și... (întrerupe povestea cu lacrimi.)
Terapeutul: Acum ești complet singur, fără cineva care să te protejeze?
Henry: Da. Ei spun că domnișoara Palmer m-a răsfățat, dar eu nu cred că
este așa.

Terapia centrată pe client ■ Terapia prin joc

224 Terapeutul: Ți-e dor de ea? Terapeutul: Te
Henry: Da, îmi este. Am o verișoară, Jean. Ei bine, mi s-a întâmplat să mă Henry: Îhî. C
îndrăgostesc de ea. Michael spune: „Lui Jean nu îi pasă deloc de tine". Spune înainte ca ei să îs
că Jean îl place pe el mai mult. Terapeutul: Ce
Terapeutul: Nu vrea ca tu să fii fericit? Henry: Îhî. (P
Henry: Nu, nu vrea. Face tot ce poate ca să mă facă pe mine nefericit. Tata radio.
spune întotdeauna că Michael are dreptate. Dacă încerc să-mi apăr drepturile, Terapeutul: Da
tata îmi face o subcutanată. Henry: Dr. Pre
Terapeutul: Lucrurile par să meargă destul de urât acasă. Terapeutul: Și t
Henry: Da, ooh, da! (Plânge din nou. Continuă să relateze alte incidente. Apoi Henry: Da, of,
devine foarte insistent, dorind să afle în cefei îl poate ajuta terapia. Mai devreme în și plânge.)
ședință, terapeutul i-a spus că se află acolo pentru a discuta lucrurile împreună cu el.)
Henry: La ce bun să-ți povestesc despre asta; nu înțeleg. Acest prim conta
Terapeutul: Vrei să spui, vorbăria n-o să ajute? mentul lui Henry de
Henry: Da. La ce bun? interesant de observa
Terapeutul: Uneori, oamenii se simt mai bine în legătură cu lucrurile după ea, a folosit cu înflăi
ce le discută. (Terapeutul cade în capcana de a răspunde unei întrebări emoționale ca respirației întretăiate,
și cum n-ar fi fost nimic altceva decât o solicitare de informații. Duce la dificultăți.) Nici măcar nu a văzul
Henry: Da, dar la ce bun să te simți mai bine în legătură cu lucrurile, dacă pie. Apoi a pictat un
ele tot se întâmplă? o proiecție perfectă a
Terapeutul: Uneori, băieții și fetele pot înțelege modul în care simt Într-ade­ ceput terapia cu o v:
văr despre lucruri și asta îi ajută să afle ce-și doresc cu adevărat să facă în în acțiunile altor oamt
legătură cu situația lor. (Terapeutul încearcă încă să „vândă" ședința de terapie A zecea oră de terapi
copilului.) văzut în acest fragmer
Henry: Da, dar după ce îți povestec despre asta, dacă o să se întâmple la fel?
Terapeutul: Știu că te simți destul de neajutorat, Henry. Nu îi pot schimba Henry: Eu și Mici
pe părinții tăi. Tot ce pot să fac este să te ajut să te gândești la problemele tale. El a țipat: „Cine a în
(Pauză.) Este greu pentru tine să înțelegi acum, știu, dar uneori ajută. că sunt un pici și a c
Henry: Păi... (Continuă să povestească alte câteva incidente.) Tot nu pricep. La pat și a deschis-o și t
ce bun să vorbești despre asta, dacă ele continuă în același fel? spart becul. A începu
Terapeutul: Vrei să spui, ce poți să faci dacă ele nu se schimbă? și m-a lovit. întotdeai
Henry: Da. este preferatul tău".
Terapeutul: Nu prea știu. Dar sper că asta este ceva la care putem lucra Mințea, totuși.
împreună, aici, când vii să mă vezi. Terapeutul: Simți ci
Henry: Să presupunem că durează 10 sau 15 ani și tot nu se opresc? Henry: Și uneori m
Terapeutul: Te întrebi, pur și simplu, cât timp poți să mai suporți? (Acesta ar Terapeutul: Te supe
fi trebuit să fie răspunsul mai devreme, în ședință.) Henry: îl urăsc.
Henry: Da, of, da. (Plânge câteva minute.) Terapeutul: îl dispre
Terapeutul: Totul pare destul de negru. Henry: Da. Mi-ar pl
Henry (dă din cap): Câteodată visez că mama moare și atunci cineva mă va Terapeutul: Ți-ar plă
înțelege. Nu înțeleg de ce aș visa asta. Henry: Dacă pur și

CARLR. ROGERS
 Terapeutul'. Te întrebi doar: „Mă va înțelege vreodată cineva?" 225
Henry: Îhî. Câteodată cred că va trebui să se întâmple ceva îngrozitor
înainte ca ei să își dea seama de greșelile lor.
Terapeutul: Ca și cum numai ceva groaznic ar funcționa?
Henry: Îhî. (Pauză.) Mă întreb adeseori dacă este adevărat ce se spune la
radio.
Terapeutul: Da?
Henry: Dr. Preston Bradley spune că Dumnezeu numără fiecare lacrimă.
Terapeutul: Și te întrebi dacă Dumnezeu numără și lacrimile tale?
Henry: Da, of, da! (Cu un oftat prelung, își coboară capul pe brațele sale îndoite
și plânge.)

Acest prim contact a fost prezentat în oarecare detaliu pentru a arăta senti­
mentul lui Henry de neajutorare în legătură cu modificarea situației sale. Este
interesant de observat că, deși a afirmat incapacitatea de a vedea vreo utilitate în
ea, a folosit cu înflăcărare prezența terapeutului. în ciuda bâlbâielii sale și a
respirației întretăiate, a vorbit foarte repede și a fost uimit când ora s-a încheiat.
Nici măcar nu a văzut vopselele sau celelalte materiale până la a treia oră de tera­
pie. Apoi a pictat un băiat în pușcărie, în spatele unor gratii apăsător de negre,
o proiecție perfectă a sentimentelor sale. Ca mulți alți clienți adulți, Henry a în­
ceput terapia cu o viziune asupra problemelor sale ca existând în afara sa,
în acțiunile altor oameni. Astfel a dorit cu nesaț pedepsirea „răufăcătorilor" săi.
A zecea oră de terapie a adus câteva schimbări interesante, așa cum poate fi
văzut în acest fragment.

Henry: Eu și Michael ne-am certat. Am vrut fereastra închisă, îmi era frig.
El a țipat: „Cine a închis fereastra?" Am spus: „Eu am închis-o!" Apoi a spus
că sunt un pici și a deschis-o. Așa că eu am închis-o din nou. S-a ridicat din
pat și a deschis-o și apoi m-a lovit. Apoi eu am aruncat un pantof în el și am
spart becul. A început să țipe. Este atât de copil, sincer! Și atunci tata a intrat
și m-a lovit. întotdeauna este de partea lui Michael. I-am spus: „Tați, Michael
este preferatul tău". Spune că nu are preferați, că sunt doar un mucos mic.
Mințea, totuși.
Terapeutul: Simți că este destul de nedrept cu tine, nu-i așa?
Henry: Și uneori mă înfurii atât de tare!
Terapeutul: Te superi de-adevăratelea pe el.
Henry: îl urăsc.
Terapeutul: îl disprețuiești.
Henry: Da. Mi-ar plăcea să i-o plătesc la fel.
Terapeutul: Ți-ar plăcea o răzbunare?
Henry: Dacă pur și simplu n-ar fi fost aici!

Terapia centrată pe client ■ Terapia prin joc

226 Terapeutul-. Ți-ar plăcea să scapi de el?
Henry: Mi-ar plăcea să îl omor.
Terapeutul: II vrei mort?
Henry: Îhî. Asta ar însemna sfârșitul problemelor mele.
Terapeutul: Cu el mort, lucrurile ar fi în regulă pentru tine?
Henry: Așa este. (Pauză.) Dar asta ar pune capăt problemelor mele? Să pre­
supunem că ar fi mort. Eu tot același aș fi, vreau să spun, cu tremuratul meu
și celelalte. Acum, dacă ar fi fost omorât mai devreme, s-ar fi putut ca asta să
mă ajute cumva, dar acum este prea târziu pentru așa ceva. Sunt ceea ce sunt
deja, și asta este problema mea. El este doar un prost.
Terapeutul: Așa că, una peste alta, te-ai hotărât să îl lași în viață?
Henry: Da. N-ar folosi la nimic să-1 omor, aș avea tot aceleași probleme și
tot va trebui să le pricep. Ar trebui să fie un om în toată firea, dar, sincer,
se comportă exact ca un copil.
Terapeutul: Uneori crezi că este destul de neghiob?
Henry: Da. Mă întreb ce i s-ar fi putut întâmpla când a fost copil. Știi, nu
este deloc înțelegător. Ar putea fi din cauză că tatăl lui nu l-a înțeles când
a fost mic?
Terapeutul: Te întrebi doar ce îl face, de fapt, să se comporte așa?
Henry: Da, chiar mă întreb. Chiar mă întreb. (Foarte gânditor.)

Această ședință a marcat începutul încercărilor sale de a înțelege motivațiile

din spatele comportamentului și a reprezentat, prin urmare, un punct de cotitură
în terapia sa. Ședințele de mai târziu au conținut revelații complexe, întâlnite de
obicei doar în cazurile adulților. De exemplu, spre sfârșitul celui de-al doilea an
de terapie, au avut loc următoarele.

Henry (Așa cum se obișnuise, a petrecut primele douăzeci de minute lucrând cu

lutul. Apoi, a privit ceasul terapeutului, a lăsat deoparte lutul și a început să
vorbească.): Vineri noapte, Gerald și Ann (fratele său cel mai mare și soția acestuia)
au mers în oraș. Michael s-a dus cu ei. Mi-ar fi plăcut să merg și eu, dar nu
m-au invitat.
Terapeutul: Ai fost lăsat în urmă, hmm?
Henry: Da. Am încercat să nu mă mai gândesc, dar nu am reușit. Așa că am
hotărât să mă gândesc la asta. M-am întrebat: „De ce am vrut să merg cu ei?
Era pentru că Michael mergea? Am vrut-o pe Ann doar pentru că el a avut-o?"
Ți-am spus că a zis că sunt un pici. Așa că știi asta, nu?
Terapeutul: Da.
Henry: Așa că mă gândeam. Vreau ca Ann să îmi aparțină? Și ce dacă
voiam? Multor bărbați le aparțin soțiile lor. Posesiunea nu înseamnă că vrei să
distrugi ceva. Ei bine, oricum, m-am întrebat: „De ce voiam să fiu cu cineva

CARLR. ROGERS
 care nu mă voia?" Nu era numai faptul că voiam să fiu o parte a grupului, deși 227
îmi place să fiu în grup. Cred că ți-am spus despre faptul că mă simt prost
pentru că nu sunt invitat la petreceri, nu-i așa?
Terapeutul: Da.
Henry: Asta am crezut. Ei bine, am hotărât că nu era doar asta. Prin urmare,
am încercat să mă gândesc înapoi, la cum m-am simțit în acel moment. Știi
după ce tânjeam?
Terapeutul: Nu. Vrei să îmi spui?
Henry: Păi, e foarte dificil de pus în cuvinte, dar este un fel de sentiment de
importanță. Am vrut să mă simt important, asta-i tot. După asta am tânjit tot
timpul.
Terapeutul: Chiar ai descoperit ceva despre tine însuți.
Henry: Da. Era acel sentiment al importanței. Știi, când am început prima
oară să vin la tine, îmi făceam atâtea griji. Acum am doar o singură grijă mare:
cum să nu mă îngrijorez. Am o teamă că Diavolul o să se strecoare într-un fel
în mintea mea. Nu prea cred în Diavol, dar într-un fel cred. Pur și simplu mi-e
teamă că o să se strecoare în mintea mea. Este un fel de sentiment neclar. Nu
pot să îl exprim.
Terapeutul: Este supărător să te gândești că ar putea lua controlul asupra ta,
nu-i așa?
Henry: Da. Cum pot să o previn? Asta este ceva ce nu am prea descifrat. Tu
știi cum?
Terapeutul: Nu, dar presupun că este destul de încurcat pentru tine.
Henry: Da, este. Mi-a fost frică să îți spun, dar mă simt mai bine acum.

(Ora s-a terminat. O săptămână mai târziu, Henry a adus din nou în discuție chestiu­
nea Diavolului.)

Henry: Săptămâna trecută îți spuneam despre grijile mele cu privire la

Diavol, care s-ar strecura în mintea mea. Mi-a fost teamă că ar putea să mă
pedepsească pentru că ți-am spus. Așa că am hotărât să mă gândesc la asta.
Am încercat să retrăiesc sentimentul meu în legătură cu Diavolul. M-am
întrebat: „Cine este el?" Și ghici cine este. Eu! Eu sunt Diavolul. Eu mă fac
neliniștit. Tot timpul ăsta, Diavolul am fost eu.
Terapeutul: Ca și cum ești propriul tău Diavol?
Henry: Exact. Sunt propriul meu Diavol. Tot timpul ăsta m-am luptat cu
o parte din mine, folosind atât de mult din energia mea să lupt cu acea parte
din mine și să fiu atât de obosit. Aș fi putut folosi energia pentru alte lucruri.
Spune, ce s-a întâmplat cu încăperea?
Terapeutul: Este ceva?

Terapia centrată pe client ■ Terapia prin joc

228 Henry: Dintr-odată a devenit mai luminoasă, ca și cum ar fi fost o pâclă sau
o ceață, și o lumină s-a făcut mai mare, și pâcla s-a ridicat, și ceața a dispărut.
Adică, tu n-o vezi? (Neîncrezător.)
Terapeutul: Nu, dar lucrurile ți se par acum mult mai luminoase?
Henry: Da, s-a întâmplat când îți povesteam. Este uimitor — hm. Ei bine,
asta e ceva. îmi dau seama acum că pot să mă gândesc în întregime la
problemele mele. Asta este ceva ce am descoperit. Acum Michael se gândește
și el la lucruri, dar vrea numai să se convingă.
Terapeutul: Adică tu te gândești să afli adevărul, dar el încearcă să se
păcălească?
Henry: Da. Și acum știu că pot să gândesc lucrurile pentru mine. Michael
încearcă doar să nu-și mai facă griji și spune că sunt gelos, dar nu sunt.
Terapeutul: Crede că ești gelos, dar tu nu ești de aceeași părere.
Henry: Da. El este gelos pe mine pentru că domnișoara Palmer m-a plăcut
pe mine mai mult. Zice că m-a răsfățat. Dacă așa a fost, au avut ani de zile în
care să corecteze acest lucru după ce a plecat, dar nu au făcut-o. Așa că ideea
asta nu mă convinge.

(O săptămână mai târziu, Henry aduce în discuție același aspect.)

Henry: Data trecută îți povesteam despre cum încearcă Michael să înțeleagă
lucrurile, numai ca să nu se îngrijoreze, doar ca să se convingă. Așa că, atunci
când a spus că sunt gelos, de ce mi-am făcut griji? Nu a fost tocmai îngrijorare.
Ci un fel de sentiment difuz. Ce înseamnă „anxietate"?
Terapeutul: Un fel de a-ți fi teamă, atunci când nu știi exact de ce.
Henry: Păi, atunci nu asta este ceea ce vreau să spun. Deși m-am simțit
într-un fel anxios atunci când a spus-o. Nu și-a făcut griji, convingându-se pe
sine că avea dreptate. Dar de ce m-ar îngrijora asta?
Terapeutul: De ce te-ar afecta așa?
Henry: Da. Cred că este din cauză că vreau ca el să fie îngrijorat. Hm. Da.
Cred că vreau ca el să fie îngrijorat. Dumnezeu știe că mi-a provocat o grămadă
de griji în trecut. Ei bine, nu mi-am dat seama niciodată.
Terapeutul: E un lucru nou să te vezi pe tine dorindu-ți ca el să fie îngrijo­
rat, nu-i așa?
Henry: Da. Dar de ce? Bineînțeles, m-am simțit prost când Gerald a spus
că ar prefera să îl ia pe Michael decât pe mine. Michael a spus că eram gelos
pe apropierea dintre ei. Păi, motivul pentru care sunt atât de apropiați este,
înainte de toate, pentru că au o vârstă apropiată. Dar motivul real este că
Gerald are nevoie de cineva căruia să-i dea ordine și Michael este prea bucuros
să aibă pe cineva care să îl conducă, așa că se înțeleg. Dar asta este o paranteză.
Sunt gelos? Nu cred. Dacă ar fi fost gelozie, ar fi fost un oarecare sentiment de

CARLR. ROGERS
 furie sau ură, dar nu este. Nu poate să fie nici invidie, pentru că nu vreau să 229
fiu în locul lui Michael. Deci, ce este? Am încercat să mă gândesc în urmă, la
cum m-am simțit atunci. E o cale pe care am descoperit-o. Este atât de greu de
explicat. înțelegi?
Terapeutul-. Este cu adevărat greu să o pui în cuvinte, nu-i așa? Nu este
gelozie sau invidie, cu toate acestea, este un fel de sentiment incomod acolo,
așa e?
Henry: Incomod într-un fel, dar asta tot nu este exact. De ce ar trebui să fie
atât de greu să o pun în cuvinte? Este un fel de mâhnire, când mă gândesc la
Gerald spunând că l-a preferat pe Michael.
Terapeutul: Tristețe?
Henry: Da. Un fel de tristețe, de mâhnire. Presupun că mi-a fost milă de
mine. Probabil că întotdeauna mi-a fost.
Terapeutul: Să te compătimești a fost... (întrerupt)
Henry: O parte importantă, da. Mâhnirea pentru mine însumi. Asta este, nu
gelozie, mâhnire. înțeleg acum. Mâhnire.

Aici avem un caz de autoanaliză remarcabilă, rezultând în înțelegeri sofisti­

cate, al unui băiat de treisprezece ani, după doi ani de terapie. A fost, de fapt,
acest proces terapie prin joc sau a reprezentat o serie de ședințe clasice? Pare să
fi fost amândouă. Au fost multe ore în care Henry nu a rostit nici măcar un
cuvânt, ci s-a jucat cu lut, apă și păpuși. Alte ore au fost ședințe autentice. în mod
clar Henry a fost capabil să facă ceea ce îi era de ajutor, pentru că în timpul
terapiei sale au fost evidente multe schimbări petrecute în el. Toate dintre nenu­
măratele sale ticuri au dispărut în întregime. Bâlbâitul a încetat. S-a gândit să
participe la jocuri de grup. Activitatea sa școlară s-a îmbunătățit. Testele sale de
inteligență au crescut cu patruzeci de puncte I.Q. Dar, cel mai important, a deve­
nit în stare să se aprecieze pe sine și problemele sale cu calm și să se simtă capabil
să rezolve singur lucrurile pentru sine. A fost lungimea neobișnuită a terapiei o
funcție a severității tulburării sale sau ar fi putut fi scurtată, dacă ar fi existat mai
multe abilități din partea terapeutului său aflat în formare? Putem ridica această
întrebare, dar răspunsul nu poate fi acum precizat.

Semnificația orei pentru copil

într-o oră care îi aparține lui, copilul descoperă un adult care nu este șocat de
nimic din ceea ce face, care îngăduie exprimarea fiecăruia dintre sentimentele
sale și care îi tratează manifestările cu un respect pe care niciun alt adult nu i-1
oferă în aceeași măsură. Acceptarea de către terapeut a dreptului copilului de a
simți așa cum o face nu implică în niciun fel aprobarea vreunei atitudini parti­
culare. Reflectarea și clarificarea sentimentelor folosesc pentru a-1 ajuta pe copil

Terapia centrată pe client ■ Terapia prin joc

 Jimmy: Sigur că este. 231
Fred: O să afli că sunt foarte puține reguli aici. Poți chiar să arunci cuțitele
alea de cauciuc împrejur. Nu acolo unde ar putea dărâma vopselele, totuși.
(Șz apoi, gânditor, adăugă:) Are sens.
Terapeutul: Anumite reguli par bune? (Niciun răspuns.)

Este evident din acest fragment că în contactele sale anterioare Fred trebuie
să fi prins multe dintre particularitățile esențiale ale orei de terapie. Permisivitatea
sa, deosebirea față de alte experiențe, existența limitelor, toate au fost înțelese.
Deși nu i-au fost în mod specific verbalizate, le-a simțit suficient de clar încât să
fie capabil să le explice unui nou-venit. Un copil poate să simtă că „ceva se
întâmplă" în ora de terapie, chiar și atunci când nu îi oferă niciun indiciu fățiș
terapeutului. Un exemplu suplimentar poate fi văzut în cazul Marthei, o fată de
unsprezece ani trimisă pentru atitudine belicoasă, atacuri de plâns și suptul
cronic al degetului. Primele ei patru contacte terapeutice au fost pline îndeosebi
de observații peiorative despre situația terapeutică, materialele de joacă, hainele
terapeutei, despre mama ei, profesorul ei, despre școală, despre colegii ei de
clasă. Terapeuta gândea că nu exista niciun fel de acceptare pentru relația
terapeutică. Totuși, când tatăl ei a întrebat-o cum este terapia prin joc, a răspuns:
„Păi, este un fel de relaxare. E ca atunci când mergi la toaletă." Se pare că ter­
menul de „catharsis" nu reprezintă doar un avânt al imaginației.

Există riscuri?
Una dintre întrebările frecvent ridicate cu privire la permisivitate în terapia
centrată pe client prin joc este: „Nu există pericol pentru copil ca el să facă aceste
lucruri tabu din punct de vedere social în afara terapiei, unde ar putea intra în
necazuri serioase? Poate că toată această libertate de expresie nu-i folosește
copilului și cu atât mai puțin părinților săi". Există mai multe explicații posibile
pentru care o „trecere la act" periculoasă este puțin probabil să fie o problemă în
acest gen de terapie. înainte de toate, terapeutul s-a abținut cu grijă să laude orice
formă de comportament sau să îl „împingă" pe copil să spună sau să facă ceva
în mod special. Astfel, copilul este mai capabil să se simtă responsabil pentru
manifestările sale; nu poate să plaseze această responsabilitate asupra tera­
peutului. în al doilea rând, copilul este în mod obișnuit destul de conștient că
ședințele de terapie sunt diferite de viața de zi cu zi. Cazul lui Fred, menționat
mai sus, reprezintă o ilustrare a acestui fapt. în al treilea rând, interdicțiile trăite
de copil în situația sa de viață nu au înlăturat nevoia sa pentru un comportament
particular, oricât de perturbator.
Dacă terapeutul ar fi să devină un alt agent al societății, copilul s-ar confrunta
iar în întregime cu vechile sale probleme. A fi acceptat ca persoană, în ciuda

Terapia centrată pe client ■ Terapia prin joc

232 deficiențelor izbitoare, pare să fie un aspect important al terapiei. Prin urmare,
este necesar pentru copil să scoată la iveală sentimentele sale reale, oricât de
antisociale, atunci când se simte suficient de sigur pentru a face asta. Nu poate
să fie sigur că terapeutul îl acceptă cu adevărat până când nu l-a încercat, ară-
tându-i aspectele respinse ale personalității sale. Al patrulea motiv pentru care
terapia prin joc este puțin probabil să promoveze conduite inacceptabile social în
afara ședințelor este faptul că acceptarea terapeutului pare să reducă ostilitatea
mai degrabă decât să o sporească. însoțirea atentă a terapeutului pe măsură ce
copilul își prelucrează sentimentele pare să influențeze factorii lor determinanți
mai profunzi. Și, în cele din urmă, ora terapeutică nu are o libertate fără limite.
Către aprecierea acestui aspect al terapiei prin joc ne vom întoarce acum.

Problema limitelor
Terapeutul nu stabilește nicio limită cu privire la exprimarea verbală a senti­
mentelor copilului. Anumitor sentimente totuși nu le este permis să fie exprimate
în mod direct prin acțiune. Furia, de exemplu, nu poate fi eliberată prin spargerea
ferestrelor sau altfel de distrugeri ale încăperii de joacă. Anumite canale de
activitate sunt disponibile pentru asta. Copilul poate să izbească podeaua, să
lovească lutul, să țipe, să arunce jucării care nu se strică și așa mai departe.
Unul dintre lucrurile pe care un copil le învață în terapie este acela că nu e nevoie
ca cineva să își nege sentimentele, pentru că există modalități de eliberare accep­
tabile pentru ele. în acest sens, terapia poate fi o experiență de socializare. Dife­
rențele dintre limitele din camera de joacă și cele din afara ei se întrepătrund. în
primul rând, limitele camerei de joacă sunt de departe mai puține. în al doilea
rând, există o acceptare a nevoii copilului de a le încălca și nu este respins pentru
că are această nevoie. Dacă este să fie vreun „transfer educațional" de la ora
terapeutică la situațiile de viață ulterioare, ar trebui să existe o oarecare asemănare
între ele. Limitele par să îndeplinească această funcție.
Printre dorințele cărora nu le este permis să fie transpuse în act în mod direct
se numără impulsurile distructive față de terapeut. Copilul îi poate spune orice
dorește terapeutului și aceste sentimente sunt acceptate și reflectate ca oricare
altele. Totuși, nu îi este permis un atac fizic la adresa terapeutului. Motivul cel
mai evident pentru această limitare este acela că îi scutește de necazuri pe tera­
peuții fragili. Dar sunt motive la fel de importante, din perspectiva copilului. Mai
întâi de toate să ne gândim că acceptarea copilului de către terapeut este un
instrument prin intermediul căruia copilul poate ajunge la autoacceptare. Ce fel
de acceptare poate să simtă terapeutul față de un copil care este pe cale să îi
strivească țeasta cu un ciocan? în al doilea rând, a-1 răni pe terapeut poate să
îi trezească o vină profundă și anxietate copilului, în relație cu singura persoană
care îl poate ajuta. Teama de represalii, în special de retragerea acestei experiențe

CARLR. ROGERS
unice a permisiunii de a fi el însuși, poate distruge posibilitatea terapiei. Un arti­ 233
col de Bixler (29) subliniază utilitatea de a face din limita împotriva lovirii tera­
peutului una absolută. Astfel, îi oferă atât terapeutului, cât și copilului o sigu­
ranță mai mare. Dacă limita ar fi „Poți să mă lovești puțin, dar să nu mă lovești
de-adevăratelea", l-ar putea provoca în mod irezistibil pe copil să testeze inter­
dicția și să vadă ce înseamnă „a lovi". Acceptarea calmă a copilului de către tera­
peut este puțin probabil să fie facilitată de un masacru. Pe de altă parte, copilului
îi este permis să îl omoare pe terapeut în închipuire. Dacă terapeutul acceptă
sentimentele de furie ale copilului, actul simbolic al distrugerii poate fi o parte
benefică a terapiei și nu trebuie să stârnească sentimente profunde de vină. Aici
se află un exemplu dintr-un contact cu un băiat în vârstă de zece ani, trimis
pentru activitatea sa școlară slabă și pentru tărăboiul făcut în clasă pentru a că­
păta atenția. Ședința este reprodusă din însemnările terapeutului.

(Ușa s-a deschis și Bob a sărit literalmente în cameră')

Bob (făcând zgomot de mitralieră)'. Rrrattatataaaa! Sunt dl Procuror! (O expre­
sie feroce.)
Terapeutul'. Ești un personaj foarte dur?
Bob\ Fii sigură că sunt! O să te dobor!
Terapeutul: Ești atât de dur, încât chiar o să mă împuști.
Bob: Da! Și pe tine! Și pe tine! Și pe tine! (împușcă diverse persoane nenumite
cu pistolul său imaginar.)
Terapeutul: Toată lumea este împușcată.
Bob: Așa zic și eu! Rrrattattattaaa! Toți sunt morți acum!
Terapeutul: l-ai terminat pe toți?
Bob: Mda. (Ia niște argilă de pe masă, o transformă într-o minge și o agită prin
aer de câteva ori. în timp ce face asta, îi vorbește terapeutului.) Știai că am fost un troc?
Terapeutul: Un troc, Bob? (Neînțelegând.)
Bob: Mda, tata spune că sunt un troc. Și el este unul. îi plac spaghetele,
mănâncă în fiecare zi. Și mie îmi plac, ah!
Terapeutul: Amândurora vă plac spaghetele și amândoi sunteți trocuri?
Bob: Mda. Pun pariu că pot să lovesc tavanul.
Terapeutul: Și eu pun pariu că poți, și ar fi amuzant, dar fără argilă pe
tavan, Bob.
Bob: De ce nu?
Terapeutul: Este prea greu să o dai jos.
Bob: (Aruncă bila de câteva ori. Când se apropie cu unul sau doi centimetri de
tavan, se uită la terapeut.)
Terapeutul: Vrei să vezi cum o iau?
Bob: Vreau! (Aruncă bila de argilă din nou. Se apropie din ce în ce mai mult de
tavan.) He, he, he!

Terapia centrată pe client ■ Terapia prin joc

234 Terapeutul-. Bob, știu că ți-ar plăcea să arunci argila pe tavan. Ăsta este unul Terapeutu
din lucrurile pe care nu le putem face aici. Poți să o arunci la țintă sau pe Bob: Cu s
podea, dacă vrei. acum.
Bob (Nu spune nimic, dar se duce la masă și începe să bătătorească bila de argilă Terapeutu
până când devine turtită.) într-un joc sil
Terapeutul-. (Vine și se așază în partea opusă lui, dar nu spune nimic.)
Bob: Așteaptă până o să vezi ce fac! Aceasta a foj
Terapeutul: Adică o să mă surprindă? împotriva terap
Bob: O să vezi într-o clipă. dorința sa de a <
Terapeutul: O să aflu în curând? Din moment
Bob: (Face o figură din lut.) Este un bărbat. a lasat-o nespus
Terapeutul: Un bărbat? ulterior acestui <
Bob (îi pune o fustă figurinei, cu mare încântare. Se uită răutăcios la terapeut.): tat un interes n<
Ghici cine este acum. terapeutului. De
Terapeutul: Nu știu, Bob. Vrei să îmi spui? prinsul" cu teraj
Bob: Draga mea profesoară, ce mai faceți? (Lovește figurina de lut cu pumnul.) m aer. Energia 1
Terapeutul: Profesoara a încasat-o. peutului. în cont
Bob: He, he. Nu, tu ai încasat-o. era prea obosită t
Terapeutul: Ah, eu am încasat-o pe asta! „Zău așa, nu te-,
Bob (Lovește figurina de lut cu încă un pumn.): Uite! în timpul unui jc
Terapeutul: Iar am încasat-o! arunc prea repec
Bob: Aș zice că da! Și uite încă una pentru tine! (Lovește din nou figurina mine". A încetat,
de lut.) țiune nu a fost vi
Terapeutul: M-ai lovit din nou. a terapeutului a f
Bob: Și asta nu e tot. Ia asta! Și asta! Și asta! (Și lovește din ce în ce mai puternic, soarta și călăul.
până ce turtește în întregime figurina.) Anumite restr
Terapeutul: îmi dai o bătaie soră cu moartea. acelea ale timpul
Bob: Fii sigură! Ia-o și pe-asta! O să te zdrobesc! (Lovește.) O să te fac praf și oarecare structuri
pulbere! (Lovește de mai multe ori.) anxietate. Dacă su
Terapeutul: Ești foarte furios pe mine și sunt ciomăgită toată. ței copilului de a
Bob: S-a zis cu capul tău! siguranța clientul}
Terapeutul: Capul meu este îndepărtat acum. la ore regulate, în
Bob: Gata cu brațele tale! vină care ar putea
Terapeutul: Nu am brațe acum. o limită să nu dev
Bob: Gata cu picioarele tale! în mod obișnuit s^
Terapeutul: N-au mai rămas nici picioare. i se spune că exist)
Bob: Și acum gata cu tine! (Aruncă resturile figurinei de lut în vas.) aibă scaun în cam)
Terapeutul: Sunt toată dusă, acum? trebuie să încalce a
Bob: Ești moartă. Te-am ucis! pentru tot restul 2
Terapeutul: Sunt ucisă. Copilului i se va pd
Bob: Ești terminată. de joc prin actul si

CARL R. ROGERS
 Terapeutul-. Sunt foarte, foarte moartă? 235
Bob-. Cu siguranță ești! (Dintr-odată, zâmbește.) O să ne jucăm de-a prinsul
acum.
Terapeutul-. Acum vrei să te joci cu mine? Bine. (Restul orei este petrecut
într-un joc silențios de-a „prinsul", cu o bila de lut.)

Aceasta a fost prima ședință în care Bob și-a îndreptat în mod fățiș agresiunea
împotriva terapeutului. Ostilitatea este, probabil, o reacție la împotrivirea față de
dorința sa de a arunca argila pe tavan.
Din moment ce Bob nu a formulat această conexiune, terapeutul, de asemenea,
a lăsat-o nespusă. Din câte se pare, nu a fost nevoie să fie formulată, pentru că
ulterior acestui contact atitudinea lui Bob în ora de terapie a fost diferită. A ară­
tat un interes nou pentru a găsi o cale de mijloc între dorințele sale și cele ale
terapeutului. De exemplu, una dintre distracțiile lui favorite era să se joace „de-a
prinsul" cu terapeutul, în special atunci când încercau să țină trei bile de argilă
în aer. Energia lui nelimitată era capabilă să dureze mai mult decât cea a tera­
peutului. în contactele anterioare, terapeutul a spus ocazional, după o vreme, că
era prea obosită ca să continue jocul. Bob a arătat iritare și a mârâit tot restul orei,
„Zău așa, nu te-ai odihnit încă?" După această ședință, totuși întreba periodic
în timpul unui joc „de-a prinsul": „Ești sigură că nu ești prea obosită șă joci? Le
arunc prea repede pentru tine? Dacă vrei să te odihnești, este în regulă pentru
mine". A încetat, de asemenea, să mai trișeze la tragerea la țintă, deși nicio men­
țiune nu a fost vreodată făcută despre asta. Astfel se pare că uciderea simbolică
a terapeutului a fost de ajutor, în parte datorită abilității victimei de a-și accepta
soarta și călăul.
Anumite restricții există în orice terapie, cele mai evidente dintre acestea fiind
acelea ale timpului și locului. Limitele au o valoare pozitivă, pentru că aduc o
oarecare structură situației terapeutice și astfel îi reduc potențialul inductor de
anxietate. Dacă sunt impuse în mod sistematic, împreună cu o acceptare a dorin­
ței copilului de a le încălca, ajută la mărirea predictibilității situației și astfel
siguranța clientului și a terapeutului crește. Copilul știe că terapeutul îl va primi
la ore regulate, în camera cunoscută. Este protejat împotriva sentimentelor de
vină care ar putea urma actelor de distrugere extremă. Totuși, este important ca
o limită să nu devină esența problemei. De exemplu, unui copil nu i se permite
în mod obișnuit să aibă scaun în camera de joacă. Dacă acest lucru se întâmplă,
i se spune că există o toaletă pentru nevoia lui și că nimănui nu îi este permis să
aibă scaun în camera de joacă. Terapeutul va afirma că în cazul în care simte că
trebuie să încalce această regulă, va fi nevoie să părăsească încăperea de joacă
pentru tot restul zilei, deși el s-ar putea reîntoarce pentru următorul contact.
Copilului i se va permite astfel să decidă dacă va alege să pună capăt interacțiunii
de joc prin actul său. Totuși, dacă problema copilului este una de incontinență

Terapia centrată pe client ■ Terapia prin joc

236 intestinală, terapeutul nu va invoca această limită. Dacă terapeutul nu poate să
accepte cu onestitate un astfel de comportament, probabil că ar fi mai bine să
transfere cazul. Altfel, aversiunea fățișă sau vina disimulată imperfect pentru
faptul de a fi respins copilul s-ar putea adăuga dificultăților copilului.
Anumite limite vor depinde de circumstanțele fizice ale camerei de joacă.
Dacă este vorba despre o sală de clasă care este folosită și pentru cursuri, va
exista probabil o limită împotriva răspândirii vopselei pe dușumea. Dacă încă­
perea de joacă nu este utilizată pentru alte scopuri, va fi mai puțină nevoie ca
podeaua să fie protejată. Cu toate acestea, dacă un copil întreabă care este moti­
vația unei limite particulare, pare mai înțelept să existe sinceritate, în cazul în
care regula este una de natură personală. Astfel, „Nu te poți zbengui cu ochelarii
mei pentru că nu vreau să risc să se strice" este preferabilă afirmației „școala (sau
clinica) spune că nu te poți zbengui cu ochelarii mei". De obicei, copilul va dis­
tinge o tentativă de înșelătorie și asta nu va fi de niciun ajutor terapiei.

Câteva probleme cu privire la limite

Gândirea actuală cu privire la problema limitelor terapeutice arată, în plus,
natura evolutivă a abordării centrate pe client în legătură cu terapia prin joc.
Acum există mult mai multă preocupare față de problema de a stabili cu precizie
ce restricții ale activității sunt necesare, în așa fel încât să îi permită terapeutului
să păstreze acceptarea emoțională a copilului. Într-adevăr, anumiți terapeuți
consideră că acesta este singurul motiv de avea limite. Nu există totuși o
unanimitate de opinii asupra acestui aspect. Pe măsură ce acei terapeuți care se
simt mai toleranți relatează rezultatele experimentelor lor în care l-au lăsat pe
copil să ia jucării acasă, să îi picteze fața terapeutului, să urineze în camera de
joacă și altele asemenea, cea mai bună direcție terapeutică va deveni mai evidentă.
O altă schimbare în gândirea noastră asupra chestiunii limitelor are în vedere
problema de a acorda sau nu permisiune unui copil să aducă un altul în ora sa
de terapie. La început se considera că acesta era modul copilului de a eluda
terapia și de a o face să devină doar o altă situație de joc. Din acest motiv nu era
permis în mod obișnuit. Experiențe ulterioare cu privire la terapia de grup au
condus la reconsiderarea acestei probleme. In terapia de grup prin joc, dificultățile
de adaptare ale copilului sunt adesea scoase la lumină destul de frapant și foarte
devreme în proces. Mulți copii au fost ajutați prin terapie de grup, deși relația cu
terapeutul poate fi mai puțin apropiată decât în terapia individuală. Până acum
nu există un criteriu clar pentru a determina dacă, într-un caz dat, să fie oferită
terapie de grup sau terapie individuală. O procedură care a fost testată cu un oare­
care succes vizibil este aceea de a accepta un copil pentru un contact individual
de joc în fiecare săptămână și de a-i permite să se alăture unui grup pentru un al
doilea contact, în cazul în care dorește. Dacă terapia poate fi realizată atunci când

CARL R. ROGERS
nu este exclusiv o relație între doi oameni, așa cum se întâmplă în terapia de 237
grup, atunci poate că permițându-i unui copil să aducă un prieten la o ședință de
terapie individuală nu trebuie să împiedice procesul. Într-adevăr, un astfel de
aranjament poate fi considerat terapie de grup în care copilul selectează restul
grupului. S-ar putea la fel de bine ca, solicitând să aducă o altă persoană, copilul
să încerce să se sustragă terapiei. Cu toate acestea, dacă terapeutul se simte
suficient de sigur pe abilitățile sale de a accepta o astfel de atitudine, terapia este
încă posibilă. Logica, aici, este aceea că se poate avea încredere în capacitatea
copilului de a-și prelucra dificultățile, inclusiv în nevoia de a aduce o altă per­
soană la ora sa de terapie. Bineînțeles, nu poate să fie întotdeauna doar o întâm­
plare că un copil aduce o anumită persoană mai degrabă decât pe alta, în ședin­
țele sale prin joc. Câteodată un copil îi poate aduce, unul câte unul, pe acei
oameni care configurează ariile sale de dificultate și apoi dă drumul fiecăruia, pe
măsură ce nevoia sa dispare. Nu toți terapeuții centrați pe client vor fi dispuși
să permită asta, dar unii experimentează îngăduindu-i copilului mai mult control
asupra situației terapeutice.

Chestiuni speciale în terapia prin joc

Deși terapia centrată pe client este fundamental asemănătoare atât pentru
copii, cât și pentru adulți, terapeutul prin joc se confruntă cu anumite probleme
care sunt mult mai probabil să apară în lucrul cu copiii. O parte dintre acestea
trebuie să fie discutate în mod specific, luând în considerare metodele terapiei
prin joc.
Spre deosebire de adult, copilul arareori apelează el însuși la terapie. O oare­
care muncă preliminară cu copii care s-au adresat singuri a fost condusă în școli,
de Axline, dar nicio comunicare specifică nu a fost publicată. în mod obișnuit
copilul se află în camera de joacă pentru că a nemulțumit sau a îngrijorat vreun
adult. Astfel, arareori vine cu dorința conștientă pentru autoexplorare care îi
caracterizează pe mulți dintre clienții adulți care caută ajutor. în multe cazuri,
copilul acceptă situația de joc și beneficiază de ea fără vreun indiciu din partea
terapeutului că se află în dificultate. în aceste conjuncturi, nu se pune nicio pro­
blemă a structurării inițiale; terapia continuă în lipsa ei. Alteori, copilul vine și
cere să știe „De ce simt aici?" De obicei terapeutul are puține sau nicio informație
diagnostică înaintea primei ore de terapie. Totuși, este conștient că un anume
adult a fost suficient de îngrijorat încât să facă aranjamentele pentru terapia prin
joc. Astfel, pare lipsit de onestitate, dar și inutil să pretindă o ignoranță absolută,
atunci când copilul întreabă. O explicație deschisă pare să fie în ordine, ca un
gest de respect pentru sentimentele copilului, atunci când o cere. Dacă este
mânuită corespunzător, nu trebuie să reprezinte o amenințare considerabilă. Așa
că „mama ta te-a adus la mine din cauza izbucnirilor tale de temperament"

Terapia centrată pe client ■ Terapia prin joc

238 reprezintă cel mai inadecvat răspuns. îl poate duce pe copil să creadă că tera­ bineînțeles, ca ter<
peutul este mandatarul mamei, care încearcă să îl transforme în conformitate cu a face un astfel de
dorințele maternale. Rezistența va fi o consecință probabilă a determinării co­ Când un adult
pilului de a-și apăra câmpul său de putere de încercuirile terapeutului. Pe de este potrivită pen
cealaltă parte, o explicație mai satisfăcătoare ar putea fi „mama ta era îngrijorată nu prezintă aceas
pentru că lucrurile nu par să meargă așa bine acasă. S-a gândit că ar putea ajuta aflandu-se constri
dacă ai avea pe cineva din afara familiei la care ai putea veni și cu care să discuți Poate că ar fi mai t
lucrurile". Este adeseori nevoie de adăugat că adultul care s-a adresat pentru ani și peste să alea;
terapia copilului nu va afla niciodată conținuturile orei terapeutice. în afară de In absența acestei
asta, terapeutul nu spune nimic, ci așteaptă următoarea mișcare a copilului. succes rezonabil. I
Atunci când un adult dorește să întrerupă terapia, poate, de obicei, pur și măsura unui adul
simplu să nu mai vină. Copilul arareori are această opțiune. Cine va fi responsabil stau unul în fața c
pentru continuarea sau întreruperea psihoterapiei copilului? O replică exclusiv capăt al mesei, dac
centrată pe client ar susține că a decide dacă va mai veni trebuie să fie dreptul ca pe o situație dii
copilului. Foarte des totuși situația reală este aceea în care nu poate să facă această Oricare ar fi decizi
alegere. Un părinte sau școala, sau altă autoritate instituțională insistă să rămână
în terapie până când comportamentul copilului devine mai satisfăcător pentru ei
Cercetare în t<
sau pentru o anumită durată prescrisă de timp. Astfel, a-1 întreba pe copil dacă
își dorește să revină ar fi o încercare inutilă, cu excepția cazului în care persoana Până acum, pri
care s-a adresat își dorește, de fapt, pentru copil să întrerupă terapia. în acest trată pe client au fc
cadru constrângător o abordare non-directivă este încă posibilă. Atunci când prezentate mai de
copilul întreabă, terapeutul poate afirma că el însuși nu îi poate cere copilului să Acum pare adecv<
vină și că o asemenea autoritate nu îi aparține. într-o situație școlară, terapeutul existente, pentru a
care este din afară și vine numai pentru contactele de terapie prin joc poate să o Până în prezent,
ducă mai ușor decât un membru permanent al personalului, pentru că îl poate mare din cauza di
asigura întocmai pe copil că evenimentele din camera de joacă nu vor fi o parte exclusiv fonografic
a însemnărilor școlare și nici nu vor fi raportate părinților sau profesorilor. joc, pentru că sune
Suspiciunea trădării este mai puțin probabil să cadă asupra capului cuiva care descrieri detaliate 2
nu este văzut bătându-se pe burtă cu profesorii. Deși copilul poate fi constrâns făcute. Propriile no
să vină la ora de terapie, nu este obligat să o petreacă în niciun mod particular. copii cer participări
Odată ce ușa camerei de joacă se închide în spatele lui, el este șef, sub rezerva iei notițe în timp ce
limitelor extinse descrise mai sus. Dacă refuză să participe în orice fel, îi este noteze descrieri co
permis acest refuz. Ca și comportamentul său, liniștea sa este un secret între el și fonice este restrict
terapeut. întrebarea care apare este pentru cât timp unui caz în aparență blocat microfon de birou
ar trebui să i se permită să continue. Timpul terapeutului poate fi necesar pentru Utilizarea unui mi
cazuri care se află pe o listă de așteptare. O abordare care a părut realizabilă este obiecte în vecinătat
aceea de a i se spune copilului că trebuie să vină de un anumit număr de ori și de joacă, trebuie să:
că ulterior poate să întrerupă, dacă dorește. Pe baza experienței limitate într-o există pericolul de j
situație școlară, se pare că cel puțin jumătate dintre copiii cărora li se oferă acolo unde copilul;
o astfel de opțiune vor decide să continue terapia. Fără îndoială că abilitatea de fapt, să ajute prc
terapeutului reprezintă o variabilă foarte importantă aici. Este necesar, din conținutul săui

CARLR. ROGERS
 două cincimi. O analiză Chi Pătrat a arătat că sentimentele sporite au fost în mod 241
semnificativ legate de acțiuni mai degrabă decât de răspunsurile verbale. Acest
lucru este în acord cu conceptualizările actuale ale logicii terapiei prin joc. Spre
deosebire de rezultatele comunicate pentru cazurile cu adulți, Landisberg și Snyder
au descoperit că sentimentele negative au fost acelea care au sporit în timpul
terapiei prin joc. Sentimentele pozitive s-au menținut la aproximativ 30 la sută
dintre răspunsurile clientului de-a lungul terapiei. Faptul este contrar datelor lui
Seeman pentru adulți. Deși sentimentele negative au reprezentat aproximativ
15 la sută dintre răspunsurile copilului în timpul primei cincimi, în ultima cincime
a terapiei sentimentele negative și pozitive au avut aceeași frecvență. Ultima
descoperire este în concordanță cu acea parte a relatării lui Seeman în care nicio
distincție nu a fost trasată între timpurile atitudinilor exprimate. Mai mult, în
opoziție cu rezultatele cazurilor pentru adulți, expresiile sentimentelor copiilor au
avut tendința să fie din ce în ce mai mult îndreptate către alte persoane, pe măsură
ce terapia a progresat. Aici, încă o dată, nu putem ști dacă aceasta este o diferență
veridică între psihoterapia adulților și a copiilor. Pentru că eșantionul restrâns
a fost și omogen cu privire la vârstă, nu este posibil nici măcar să afirmăm că este
probabil ca tendințele observate să fie adevărate pentru procesul terapiei prin joc
la alte niveluri de vârstă. Prin urmare, o investigație suplimentară este indicată.
Ar putea fi mult mai promițător dacă cercetarea viitoare în terapia prin joc nu va
depinde prea mult de clasificările derivate din studiile cazurilor cu adulți.
Categoriile sunt modalități de a sumariza informația. Pentru a fi adevărate în
conformitate cu datele lor fundamentale, ar trebui, probabil, să izvorască din ele.
Altfel, caracterul lor artificial ar putea masca descoperiri semnificative.
Un studiu de Finke (59) a încercat să depășească dezavantajul categoriilor
derivate din studiile cu adulți. Au fost utilizate nouăsprezece categorii ale senti­
mentelor exprimate de copii în terapie. Acestea au provenit dintr-o analiză a
protocoalelor terapiei prin joc. Fidelitatea între scoruri pentru clasificări a variat
de la 66 la sută până la 77 la sută în concordanță cu evaluarea originală.
Scopul studiului a fost să determine dacă a existat vreo tendință în frecvențele
diferențiale dintre categoriile sentimentului în timpul terapiei. Astfel, au fost
analizate însemnările terapeuților asupra a șase cazuri cu copii între vârstele de
cinci și unsprezece ani. Patru au fost băieți și doi au fost fete. Numărul de ședințe
pentru fiecare caz s-a situat între opt și paisprezece. Au fost implicați șase
terapeuți diferiți. Grupul a inclus copii care au fost văzuți la școală și la un cămin
de copii. Aceste variabile au fost introduse pentru a garanta că rezultatele nu vor
putea fi atribuite efectelor oricărui terapeut, camerei de joacă sau naturii
problemei. Mai degrabă, singurul factor comun tuturor cazurilor a fost terapia
non-directivă prin joc.
Doar cinci categorii au prezentat tendințe semnificative. O tendință a fost
definită ca o deviație de la frecvențele teoretice într-o direcție constantă pentru

Terapia centrată pe client ■ Terapia prin joc

 au fost plasați într-o clasă specială, în care profesorul a încercat să creeze un 243
mediu terapeutic în care adaptarea și învățarea ar putea apărea împreună. Nu a
fost pus niciun accent pe învățarea cititului. Copiii au fost încurajați să-și exprime
atitudinile în prezența unui profesor permisiv și înțelegător. într-un sens strict,
aceasta nu a fost terapie prin joc, ci o adaptare a ei pentru a putea fi utilizată în
clasă. Afirmații spontane ale copiilor i-au indicat profesorului că multi dintre
aceștia aveau probleme personale grave. La sfârșitul semestrului școlar, copiii au
fost retestați cu Testele Gates de Citire Primară pentru Clasele întâi și a Doua. în
timpul acestei perioade de trei luni și jumătate au existat mai multe progrese
remarcabile în ceea ce privește vârsta de citire, inclusiv câteva de șaisprezece sau
șaptesprezece luni. Din păcate totuși, niciun test statistic nu a fost efectuat de
Axline. Astfel, pentru grup ca întreg nu știm dacă rezultatele au diferit semnifi­
cativ de expectațiile aleatorii. în schimb, absența unui grup de control face impo­
sibil de evaluat efectele repetării testului fără intervenția experienței terapeutice.
Un alt studiu asupra efectelor terapiei non-directive prin joc în cazuri de
întârziere a cititului a fost realizat de Bills (24). Opt copii cu retard de citire au
fost selectați pentru terapie, dintr-o clasă de douăzeci și doi de copii de clasa
a doua. Deși aceasta era o clasă pentru „elevii înceți", patru dintre copii erau de
o inteligență superioară și patru de o inteligență medie, măsurată de Forma L
a Scalei Stanford-Binet. I.Q.-ul lor s-a situat între 99 și 159, cu o medie de 123.
Acești copii au fost aleși pe baza discrepanțelor dintre scorurile vârstei lor
mentale și vârsta de citire, așa cum a fost măsurată de Testele Gates de Citire
Primară a înțelesului Paragrafului. Cinci dintre cei opt copii au primit șase
ședințe individuale și trei ședințe de terapie de grup prin joc; doi au avut șase
ședințe individuale și două de grup; unul a avut patru ședințe individuale și o
ședință de grup. Toate ședințele au fost înregistrare fonografic.
Studiul a acoperit trei perioade a câte șase săptămâni fiecare. Prima dintre
acestea a fost o perioadă de control; copiii au fost testați la debutul și la finalul
său, dar nu au primit terapie; a doua perioadă a fost cea experimentală, în timpul
căreia a fost oferită terapie; la încheierea sa au fost administrate teste de citire,
a treia perioadă a fost o perioadă de urmărire, în timpul căreia nu a avut loc nicio
ședință de terapie; copiii au fost testați după terminarea sa. Astfel, în loc de a
compara un grup experimental cu un grup de control, un singur grup a fost
comparat cu el însuși pe parcursul a trei intervale. Prin urmare, fiecare copil
a funcționat ca propriul element de control, într-un experiment cu perechi perfect
potrivite. Aici, asumpția este că perioadele de terapie și de control au fost
comparabile cu privire la experiențele de citire. Din acest motiv, Bills a avut
trei evaluatori cu experiență de predare care au vizitat clasele pentru a stabili
dacă predarea cititului era similară pentru cele trei perioade ale studiului.
Aceștia au concluzionat că cele trei intervale erau similare cu privire la preda­
rea cititului.

Terapia centrată pe client ■ Terapia prin joc

244 Comparația progreselor în domeniul citirii în timpul perioadelor de control valorii lor nominale. >
și experimentale prin intermediul testului „t" de semnificație a indicat control necesită ca gri
superioritatea celei din urmă. Rezultatele au avut un prag de semnificație de ce privește starea iniți
0,001. Comparația acumulărilor din perioada de control cu cele ale perioadelor fi realizat prin perech
combinate, experimentală și de urmărire, de asemenea, a fost favorabilă pentru viației standard sau p:
cele din urmă. Această diferență a avut un prag de semnificație de 0,01. Astfel, dintre aceste metode r
un progres însemnat legat de abilitatea de citire a fost făcut de grupul experi­ de control pe acei coj
mental în timpul perioadei de terapie și această acumulare a fost menținută în neadaptați dintre ei.
timpul perioadei postterapeutice. inadaptat. în al doilea
Bills a pus, de asemenea, problema dacă ameliorarea citirii s-a datorat ame­ și de control să fie abo:
liorării adaptării personale. Pentru a răspunde acestei întrebări, el a realizat un rimentale — în acest c<
studiu (25) de terapie prin joc cu copii bine adaptați care prezentau o întârziere se afla la zece mile de i
în însușirea citirii. Designul a fost similar cu cel al proiectului tocmai discutat, cu timp de șase săptămâ;
excepția faptului că au fost selectate cazuri de copii bine adaptați, pe baza testelor ocazia de a pleca depai
de personalitate proiective și obiective. In acest studiu acumulările nu au fost o astfel de experiență. /
semnificativ mai mari în timpul perioadei de terapie. Prin urmare, se pare că perite, s-ar fi putut date
terapia prin joc poate ameliora citirea acolo unde întârzierea există împreună cu ei. Astfel, se pare că ni
inadaptarea emoțională. Terapia nu este în mod necesar metoda de elecție pentru
remedierea dificultăților de citire per se. Cercetări necesa
Fleming și Snyder (60) au realizat un studiu referitor la efectele terapiei
non-directive de grup prin joc asupra performanței la testele de personalitate. Reiese din acest re:
Aceștia au folosit trei măsurători, înainte și după terapie. Prima dintre acestea, Una dintre nevoile cele
Testul lui Rogers de Adaptare a Personalității, este un test obiectiv creion-hârtie. număr extins de căzu
A doua, Ghici Cine, îi invită pe copii să îi numească pe alții, descriși prin inter­ repetate a unui număr
mediul itemilor săi, precum „Cine se laudă și face paradă în legătură cu lucruri zarea anumitor cazuri <
despre care tu știi că nu sunt așa?" Acest test permite o apreciere a copiilor de ani și așa mai departe
către colegii lor. Al treilea test, Testul Sociometric al lui Fleming, le cere copiilor studiat fără ca povara <
să numească două persoane din grupul lor împreună cu care le-ar plăcea și cu A doua zonă de in\
care nu le-ar plăcea să facă lucruri. Subiecții pentru terapie au fost patru băieți și nale înainte și după tei
trei fete cu vârste cuprinse între opt ani și jumătate și unsprezece ani și jumătate. lui Fleming și Snyder (£
Toți locuiau într-o casă de copii și au fost selectați pentru că ei, dintre patruzeci al consecințelor terapi
și șase de copii testați, au avut cea mai proastă categorie de scoruri la o combinație teste obiective și proiect
a celor trei măsurători. Șaisprezece copii au părăsit instituția înainte de încheierea dar rezultatele nu suri
studiului și, prin urmare, nu au fost retestați. Cei douăzeci și trei de copii rămași grupurilor experimentai
nu au primit nicio terapie, dar au fost testați de două ori și astfel au servit ca sunt în mod notoriu vi
grup de control. Grupul experimental de băieți nu s-a ameliorat semnificativ mai motivaționale. Utilizare
mult decât grupul de control. Acest fapt s-a aflat în concordanță cu evaluarea de este un progres în aceai
către terapeut a relației precare din terapie. Grupul fetelor s-a îmbunătățit de control și experimer
semnificativ mai mult decât grupul de control la toți cei trei parametri. Aceasta, joc, s-ar putea să nu fie I
de asemenea, s-a aflat în concordanță cu impresiile terapeutului legate de con­ metodă a controlului e>
tactele terapeutice. Totuși, aceste rezultate nu pot fi considerate doar prin prisma purile experimental și

CARLR. ROGERS
valorii lor nominale. Mai întâi, designul experimental care utilizează un grup de 245
control necesită ca grupurile de control și experimental să fie echivalate în ceea
ce privește starea inițială, în acest caz scorurile de inadaptare. Acest lucru poate
fi realizat prin perechi coordonate, corelând integral grupurile prin metoda de­
viației standard sau prin distribuirea aleatorie a cazurilor fiecărui grup. Niciuna
dintre aceste metode nu a fost utilizată de Fleming și Snyder. I-au folosit ca grup
de control pe acei copii rămași după ce au fost selectați pentru terapie cei mai
neadaptați dintre ei. Deci, grupul de control a fost, prin definiție, mai puțin
inadaptat. In al doilea rând, procedura corectă cere ca grupurile experimentale
și de control să fie abordate pe cât de identic se poate, cu excepția variabilei expe­
rimentale — în acest caz terapia prin joc. Clinica la care acești copii au fost tratați
se afla la zece mile de căminul lor instituțional. Astfel, de două ori pe săptămână,
timp de șase săptămâni, grupului experimental i s-a oferit o plimbare lungă și
ocazia de a pleca departe de constrângerile instituției. Grupul de control nu a avut
o astfel de experiență. Așadar, scorurile de adaptare ameliorată, când au fost desco­
perite, s-ar fi putut datora terapiei prin joc în sine sau ieșirilor care au fost inerente
ei. Astfel, se pare că nu există o interpretare clară a rezultatelor acestui studiu.

Cercetări necesare
Reiese din acest rezumat al cercetărilor existente că multe rămân de făcut.
Una dintre nevoile cele mai presante este aceea a unui studiu de urmărire a unui
număr extins de cazuri, la intervale regulate. în locul studiilor de urmărire
repetate a unui număr relativ mic de cazuri ar putea fi mai productivă reanali-
zarea anumitor cazuri după șase luni, a altora după un an, a încă altora după doi
ani și așa mai departe. în acest fel un eșantion mai vast de cazuri ar putea fi
studiat fără ca povara cercetării să devină apăsătoare.
A doua zonă de investigație necesară este aceea a evaluării adaptării perso­
nale înainte și după terapie. Singura cercetare existentă în această arie, aceea a
lui Fleming și Snyder (60), este interesată de terapia de grup. Un studiu de debut
al consecințelor terapiei individuale prin joc asupra personalității, utilizând
teste obiective și proiective, este acum în desfășurare la Universitatea din Chicago,
dar rezultatele nu sunt încă disponibile. Ca și în terapia adulților, problema
grupurilor experimentale de control rămâne pe primul plan. Metodele de corelare
sunt în mod notoriu vulnerabile, pentru că nu reușesc să acopere variabilele
motivaționale. Utilizarea unei perioade de control, așa cum Bills (24, 25) a făcut,
este un progres în această privință. Cu toate acestea, asumpția sa că perioadele
de control și experimentale sunt echivalente, cu excepția variabilei terapie prin
joc, s-ar putea să nu fie întotdeauna susținută. De departe cea mai satisfăcătoare
metodă a controlului experimental este distribuirea aleatorie a cazurilor în gru­
purile experimental și de control. Această metodă necesită o rezervă de cazuri

Terapia centrată pe client ■ Terapia prin joc

246 candidate, de două ori mai extinsă decât numărul care poate fi efectiv găsit în Rezumat
terapie. Din acest motiv, nu este întotdeauna practică. Studiul rezultatelor este,
în rezumatul ace:
în plus, îngreunat de validitatea îndoielnică a testelor de personalitate existente
în principal pe capa
pentru copii. O abordare legată de problema evaluării, care nu a fost încă testată,
pare să fie aplicabili
este Scala de Maturitate Socială Vineland (50). Aceasta ar putea fi folosită
această zonă, aprecii
într-un interviu cu mamele, înainte și după terapia copiilor lor. Ar avea avantajul
lor decât adulții. în
de a fi o evaluare cantitativă făcută de cineva care este familiar cu comportamen­
abilități de a o scoate
tul copilului.
cu încrederea care li
Cercetarea procesului concret al terapiei este și ea necesară. Costurile ridicate
mod autentic accept;
ar putea limita numărul cazurilor viitoare înregistrate și transcrise în întregime.
capacitate latentă să
Din acest motiv, este important să fim capabili să evaluăm caracterul adecvat al
în cadrul acestei r
însemnărilor terapeutului. într-un număr mic de cazuri, înregistrate și fonografic,
de a folosi o anumi
terapeutul împreună cu un observator ar putea face însemnări. Fiecare dintre
generale. Copilului î
aceste relatări independente ar putea fi comparate cu cazurile înregistrate fono­
pentru exprimarea r
grafic. In acest fel, tipurile de erori predispuse să apară în notele scrise ar putea
Credința terapeutulu
fi cunoscute, pentru a discerne dacă merită efortul de a fundamenta analizele de
lucru în mod particul;
cercetare pe astfel de însemnări.
tățile copilului pentrc
Până acum nu a existat nicio încercare de a testa ipoteze oarecum specifice
la ideea că ședința de
într-o cercetare care să includă activități în camera de joacă. De exemplu, pe mă­
Ca și în terapia ad
sură ce terapia progresează, se configurează o tendință de la acțiunile „acciden­
spre deosebire de ev;
tale" către cele „intenționale?" Adică un copil care începe terapia cu „tatăl a căzut"
tate și astfel îi permii
ajunge treptat să afirme „am trântit tatăl?" în acest sens ar putea fi oportun să
a simți și de a se con
existe mai întâi o separare a cazurilor relativ reușite de cele relativ lipsite de
influențeze ritmul s
succes. Acest lucru ar face posibil un răspuns la întrebarea legată de natura
conduce copilul. Scop
schimbărilor, acolo unde se constată că acestea apar.
pentru a clarifica la r
O altă completare utilă a cunoștințelor noastre ar fi un studiu comparativ
copilul refuză orice s
al terapiei individuale și de grup. Trei premise ar putea fi comparate: terapia
refuz și nu încearcă să
individuală, terapia de grup și o combinație a acestora. Datele ar putea fi uti­
ci doar de a facilita a
lizate pentru a oferi informații atât despre procesul, cât și despre efectele tera­
prin altele terapeutul
piei. Este probabil ca o cercetare de acest tip să necesite un proiect de cooperare
copil, așa cum este el
în grup.
a terapeutului pare să
Protocolul de terapie ar putea fi, de asemenea, utilizat drept criteriu de vali­
să îl ajute să aducă la
dare pentru testele de personalitate. Protocoalele centrate pe client au avantajul
personalității sale și s;
particular de a fi mai puțin influențate de intervievator decât cele ale altor
Ca rezultate ale te
abordări. Un început în această direcție a fost făcut de Bills și alții (26). Posibilele
colegi și relațiile pări
aplicații ale tehnicii „Q" în terapia prin joc (201, 202) trebuie să fie explorate,
schimbări în diagnosti
încă o altă abordare netestată este metoda timp-eșantion a observării com­
de citit, dispariția ticu
portamentale, aplicată ședinței de terapie. Este limpede atunci că multe posi­
tabile din punct de ve
bilități rămân deschise pentru viitorii cercetători în domeniul terapiei centrate
client prin joc au fost1
pe client prin joc.
chestiune pentru cerq

CARL R. ROGERS
Rezumat 247

în rezumatul acestui capitol ar putea fi spus că o abordare terapeutică bazată

în principal pe capacitatea clientului de a beneficia de sine în mod constructiv
pare să fie aplicabilă copiilor. Provocările sale sunt în mod special resimțite în
această zonă, apreciindu-se că, în general, copiii sunt mai dependenți de mediul
lor decât adulții. în ciuda acestui fapt, se pare că aceștia au mult mai multe
abilități de a o scoate la capăt cu ei înșiși și cu relațiile lor personale, comparativ
cu încrederea care li se oferă de obicei. O relație în care copilul se poate simți în
mod autentic acceptat și respectat, în ciuda greșelilor sale, pare să ajute această
capacitate latentă să devină manifestă.
în cadrul acestei metode a terapiei prin joc, unui copil i se oferă oportunitatea
de a folosi o anumită perioadă în felul său propriu, supusă câtorva limitări
generale. Copilului îi sunt oferite materiale de joc care servesc în sine ca mijloc
pentru exprimarea nevoilor sale, dar poate refuza folosirea lor, dacă dorește.
Credința terapeutului este aceea că decizia copilului de a face sau de a nu face un
lucru în mod particular este mai benefică decât îndeplinirea lui concretă. Oportuni­
tățile copilului pentru autodirecționare responsabilă sunt maximizate, plecând de
la ideea că ședința de terapie este un loc bun pentru a începe să fie exersată.
Ca și în terapia adulților, o ipoteză de bază este aceea că o relație de acceptare,
spre deosebire de evaluarea pozitivă sau negativă, reduce nevoia de defensivi-
tate și astfel îi permite copilului să îndrăznească să exploreze noi modalități de
a simți și de a se comporta. Prin prisma acestei ipoteze, terapeutul nu caută să
influențeze ritmul sau direcția terapiei; acesta urmează mai degrabă decât
conduce copilul. Scopul terapeutului este de a vedea lucrurile prin ochii copilului,
pentru a clarifica la nivel verbal sentimentele exprimate de copil. Totuși, când
copilul refuză orice acces la sentimentele sale intime, terapeutul acceptă acest
refuz și nu încearcă să intervină. Nu există nicio tentativă de a transforma copilul,
ci doar de a facilita autotransformarea, dacă și când o va dori. în acest mod și
prin altele terapeutul încearcă să comunice respectul său fundamental pentru
copil, așa cum este el în acel moment. Percepția de către copil a acestei atitudini
a terapeutului pare să-1 ajute să beneficieze de relație cu o anxietate redusă. Pare
să îl ajute să aducă la lumină atât aspectele acceptate, cât și pe cele respinse ale
personalității sale și să formeze o oarecare integrare a lor.
Ca rezultate ale terapiei de succes, au fost modificate relațiile în grupul de
colegi și relațiile părinte-copil, activitatea școlară s-a ameliorat, s-au constatat
schimbări în diagnosticul anterior al tulburărilor mentale, reducerea dizabilităților
de citit, dispariția ticurilor, încetarea furtului și a altor comportamente inaccep­
tabile din punct de vedere social. Ariile de aplicabilitate ale terapiei centrate pe
client prin joc au fost vaste. Dacă pot fi extinse până la psihozele infantile, este o
chestiune pentru cercetările ulterioare. Până acum studiile de cercetare au fost

Terapia centrată pe client ■ Terapia prin joc

 248 insuficiente și inadecvate, dar provocarea acestui domeniu este limpede. Pe
măsură ce experiențele clinice și studiile de cercetare legate de terapia prin joc
evoluează ca număr, scop și calitate, este posibil ca problema derutantă a facto­
rilor constituenți ai schimbării terapeutice sa ajungă mai aproape de o soluție.

Lecturi recomandate
O perspectivă istorică asupra terapiei centrate pe client prin joc poate fi
dobândită din cărțile lui Taft (209), Allen (5) și Axline (14), în special atunci când
sunt citite în ordinea dată.
Aplicații speciale ale terapiei non-directive prin joc au fost descrise în mai
multe articole. Printre acestea se numără articolele lui Axline asupra conflictului
de rasă (15), tulburărilor mentale (12) și retardului de citire (13). Studiile lui Bills
despre retardul de citire (24, 25) vor fi de un interes special pentru cercetătorii
preocupați de această problemă, pentru că sunt cercetările cel mai atent proiectate
până în prezent. Lucrul cu copii cu handicap fizic a fost descris de Cruickshank
și Cowen (47, 46). Probleme speciale apărute într-un caz transferat de la un tera­
peut la altul sunt relatate de Bixler (30). într-un alt articol, Bixler (29) discută
abordarea agresiunii împotriva terapeutului.
Pentru prezentarea unei abordări relativ similare aplicate într-un context
preșcolar, poate fi văzut studiul efectuat de Baruch (19). Aplicabilitatea sa la
pacienții cu alergii, dintre care șapte au fost copii, este relatată într-un articol
ulterior (133).

CARLR. ROGERS
CAPITOLUL?

Psihoterapia centrată pe grup

de Dr. Nicholas Hobbs

In privințe semnificative, terapia de grup este asemănătoare terapiei

individuale. Este, de asemenea, în mod distinct diferită. Similitudinile apar
dintr-un scop comun și dintr-o înțelegere împărtășită asupra naturii personalității
umane și a modului în care aceasta se schimbă. Diferențele reies din faptul
important că în terapia individuală doar doi oameni sunt direct implicați, în timp
ce în terapia de grup cinci sau șase sau șapte persoane interacționează în procesul
terapiei. Această creștere a numărului de participanți presupune mai mult decât
extinderea terapiei individuale către mai multe persoane în același timp; oferă o
experiență diferită calitativ, cu potențialități terapeutice unice.
Deși legătura fundamentală dintre terapia centrată pe client și terapia centrată
pe grup va fi evidentă în discuția care urmează, vom depune efortul de a trans­
mite particularitatea unică a terapiei de grup, nu doar în linii mari, ci și cu detalii
care îl vor duce pe cititor către înțelegerea intimă a procesului și cu citate din
ședințele de terapie și din însemnările despre terapie, care îi vor permite să simtă
gustul experienței. In tradiția consacrată în dezvoltarea terapiei centrate pe client,
vor fi prezentate descoperirile de cercetare, pentru a oferi un fundament generali­
zărilor. Nu se va discuta economicitatea mai mare a terapiei de grup, deși acesta
este un considerent impresionant atunci când nevoia pentru asistență psihologică
este atât de urgentă, iar listele clinice de așteptare atât de lungi. Posibilitatea ca
terapia de grup să fie, de fapt, mai eficientă pentru unii oameni decât terapia
individuală va fi menționată aici doar în trecere, pentru că dovezile de cercetare
cu privire la această chestiune lipsesc, deși în câmpul neglijat al terapiei pentru
persoane normale cu conflicte situaționale invalidante terapia de grup pare
să ofere avantaje asupra terapiei individuale. Va fi necesar ca despre anumite
aspecte să scriem în maniera cea mai speculativă. Legat de alte aspecte, a existat
suficientă observație și cercetare pentru a permite să scriem despre ele cu o
oarecare certitudine. Nu este nicio îndoială că va fi nevoie ca opiniile prezentate
să fie modificate odată cu realizarea unor investigații suplimentare. Există multe

Terapia centrată pe client ■ Psihoterapia centrată pe grup

250 lacune și multe întrebări fără răspuns. Dar, chiar și în acest stadiu al dezvoltării
terapiei centrate pe grup, cei care i-au explorat posibilitățile și i-au cântărit
beneficiile au dobândit un sentiment de materialitate și o dorință de a cunoaște
mai multe despre proces.
Au fost facilitate grupuri cu structură și scop variate. Cea mai mare parte a
experienței noastre a constat în lucrul cu o populație selectată — studenți care
s-au simțit tulburați și incapabili să obțină de la viață satisfacția pe care și-au
dorit-o. O parte dintre acești oameni sufereau de o incapacitate temporară de a
face față unei situații (ca femeia al cărei soț a fost ucis în război și care nu a fost
capabilă să își reconfigureze viața după moartea lui); alții au fost mult mai grav
incapacități (precum bărbatul care nu a reușit să meargă înainte cu planurile sale
de a deveni profesor din pricina anxietății intense atunci când se afla cu oameni).
Toți au avut în comun aceeași caracteristică favorabilă: au simțit acut discrepanța
dintre ei înșiși și aspirațiile pe care le aveau pentru ei și au căutat în mod activ
ajutor. în plus față de munca substanțială depusă cu aceste persoane normale,
dar tulburate, au existat grupuri constituite din oameni cu un anumit tip de
problemă sau scop: veterani de război cu un diagnostic psihiatric de „anxietate
reactivă"; studenți care au dorit să își schimbe sentimentele în legătură cu
prejudecățile rasiale sau religioase; mame ale căror copii au primit terapie
individuală prin joc; copii nefericiți care au fost aduși la terapie de către părinții
lor; și copii care nu au putut învăța să citească; băieți dintr-o bandă din Harlem,
care au venit la terapie la invitația unui asistent social care s-a împrietenit cu ei;
veterani cu scleroză multiplă, care au căutat modalități mai confortabile de a trăi
cu identitățile lor schimbătoare la nivel organic; persoane grav afectate de
migrene cronice și alte simptome nevrotice constante; și pacienți clinici externi
cu un diagnostic psihiatric de schizofrenie. în principal, totuși, eforturile noastre
au constat în a-1 ajuta pe omul „mediu" care, cu siguranță, reprezintă mai mult
decât un număr „mediu". Un obiectiv major a fost să descoperim căi mai eficiente
de a lucra cu numărul mare de oameni esențialmente normali care află că viața
și-a pierdut savoarea, care se luptă în tăcere cu problemele lor, care achită costuri
enorme în termeni de energie suplimentară pentru realizările lor și care au un
potențial imens de a răspunde la asistență. Interesul pentru acest grup vast de
oameni caracterizează relatarea care urmează.

O ilustrare a terapiei centrate pe grup

Va fi de ajutor mai întâi să vedem ce se întâmplă atunci când oamenii ajung

împreună într-un grup, pentru a lucra asupra problemelor personale. Aici se află
o transcriere textuală a unei părți din prima jumătate de oră dintr-o terapie
centrată pe grup cu șase studenți care se pregăteau toți să lucreze în școli sau

CARL R. ROGERS
licee.1 Numele au fost schimbate și toate informațiile de identificare înlăturate. 251
Jane Harrison, în vârstă de 23 de ani, este educatoare. Kay Madison, în vârstă de
35 de ani, este consilier profesional într-un liceu din Sud. Anne Jensen, în vârstă
de 21 de ani, și cel mai tânăr membru al acestui grup, nu vorbește în timpul
ședinței. Mary Conway, în vârstă de 33 de ani, are mai mulți ani de experiență
în predarea limbii engleze. Laura Preston, în vârstă de 27 de ani, este profesor și
psiholog școlar cu jumătate de normă. Betty Arnold, în vârstă de 28 de ani,
a predat în învățământul gimnazial, se pregătește acum în cadrul unui masterat
de consiliere.

Jane: Singurul lucru pe care aș putea să îl spun este sentimentul meu

distinct că vreau să lucrez asupra unei probleme legate de conceptul de
dependență și independență în căsnicie. Sunt căsătorită de aproape un an și
căsătorită cu — este student la drept — care în primul rând este o persoană
lipsită de afecțiune și aș spune că există o lipsă enormă de înțelegere între noi.
Conflictul a fost în principal acela al dorinței mele de a fi independentă și de
a nu fi independentă în relația de mariaj, și legat de căsnicia care nu este o
relație de egalitate.
Conducătorul: Nu este pe deplin satisfăcătoare pentru tine acum.
Jane: Nu, nu este o relație satisfăcătoare, dar cred că are mult potențial să
fie o relație satisfăcătoare.
Betty (pauza): Cred că cele mai multe dintre dificultățile mele se referă la
faptul că nu am suficientă încredere în mine pentru a mă afirma atunci când
sunt împreună cu ceilalți. Simt încredere că sunt capabilă să fac lucruri, dar
când mă aflu într-o adunare socială sau într-o sală de curs, mă retrag mai mult
sau mai puțin și las pe toată lumea să vorbească și să gândească. Cred că mare
parte din asta este, probabil, un rezultat al faptului că în familia noastră tatăl
meu era o persoană foarte dominatoare și este persoana din familie, așa că toată
lumea este supusă dorințelor sale. Acum presupun că sentimentul influențează
și alte relații, un sentiment de a nu fi — de a nu avea mult preț sau valoare
personală.
Conducătorul: Te simți mai degrabă încrezătoare în capacitatea ta, în
intimitate sau ca persoană, cu toate astea, când ai de-a face cu oameni, ai
tendința să te devalorizezi.
Betty: Așa este. Am tendința să ocolesc disputele sau să mă retrag în loc
să le înfrunt.
Conducătorul: Da.

Publicată pentru prima oară în Journal ofthe National Association ofDeans ofWomen, Vol. XII,
martie, 1949, pp. 114-121 și reprodusă aici cu acordul celor în drept.

Terapia centrată pe client ■ Psihoterapia centrată pe grup

252 Jane: Asta se întâmplă atât în grupuri mici, cât și în cele mai mari, în familia simțea pentru
apropiată și în relațiile sociale? faptul că eram
Betty: Cu un grup de prieteni buni pe care i-am cunoscut de ceva timp nu cel mai import
am acest sentiment, dar într-o clasă ori la întrunirile mele familiale, când sunt ce în ce mai mi
și rudele sau, pur și simplu, o reunine cu prieteni de familie, stau în umbră. Jane: Te-ai...
Conducătorul: Trebuie să te simți destul de mult susținută de un grup mic înainte?
de oameni înainte de a te simți liberă să fii tu însăți. (Pauză în timp ce un alt Kay: Da, ni<
membru sosește.) Domnișoară Preston, aici cu toții folosim prenumele, care este divorțat și nu a:
prenumele tău? Conducătorul
Laura: Laura. Kay: Da, și n
Conducătorul: Laura, așa este. am încercat să di
Kay: Cred că lucrul pe care trebuie să îl îmbunătățesc este acceptarea Jane: Păi, pn
situației mele personale. Am acceptat-o mental și înțeleg că am mai multe iese eu.
opțiuni în legătură cu ce să fac, dar vreau să le accept și emoțional. Asta din Laura: Ei bine
cauză că, probabil, că eu... soțul meu a murit cam cu doi ani în urmă, într-un fericirea pe care
fel foarte tragic. Avionul lui s-a prăbușit în Pacific. Nimeni nu a fost salvat. Era astfel de lucru ai
după ce războiul se încheiase și tocmai se pregătea să vină acasă. Și, deși pot Conducătorul:
să înțeleg cum s-a întâmplat, tot nu accept și vreau doar ca de acum înainte Laura: Exact, ț
să-mi accept viața din punct de vedere emoțional. lucruri pe care h
Conducătorul: Ai putut să prelucrezi ceva legat de o înțelegere emoțională vreme.
sau rațională a situației și de ceea ce ar trebui să faci, dar nu ai fost încă în stare Kay: încerc să
să îți reașezi sentimentele acolo unde s-ar afla, să spunem, sub control. simt foarte noroc
Kay: Dacă merg pe stradă și mă uit într-o vitrină și văd, poate, un obiect de dar tot nu pot să
îmbrăcăminte care i-ar fi plăcut, mă copleșește în întregime și eu... Conducătorul:
Conducătorul: Simți toate aceste emoții izvorând din urmă. Laura: Ei binQ
Kay: Așa este. Poate mirosul tutunului pe care îl folosea, ceva de genul ăsta; nu ai știut timp t
și au trecut doi ani, ar trebui să încep să-mi controlez emoțiile. descopăr a fi înce]
Mary: Și mie îmi este greu să îmi controlez emoțiile... sentimentele. înainte fără să știi
Conducătorul: Ceva asemănări, aici. (Pauză lungă.) mă confrunt cu o
Jane (către Kay): Ai avut o relație fericită cu el? Asta este partea ri
Kay: Da, am avut o relație perfectă cu el, una de genul în care fiecare a Conducătorul: 1
parcurs 90 la sută din drum, ceea ce înseamnă câte 50 la sută. Și unul dintre Laura: Păi, vrei
lucrurile care cred că a ajutat să se întâmple asta: a trebuit să depindem unul asigur că nu este
de celălalt, pentru că am trăit mult timp într-o țară străină. Nu au existat niciun importanță. Dar ni
fel de constrângeri din exterior și a trebuit să depindem în întregime unul de mea. Este mult ma
celălalt. la o soluție simplă
Conducătorul: Ați avut o relație foarte caldă. El a fost aproape întreaga ta regretabilă, și poat
viață. Conducătorul: Ti
Kay: II cunoșteam de-o viață și nu am... nu ne-am căsătorit când am fost Laura: Așa estej
foarte tineri; a fost greșeala mea; și tot timpul a fost foarte atașat de mine, pe drept. La școală, L
măsură ce am înaintat în vârstă, am apreciat din ce în ce mai mult felul în care conștient de această

I
CARL R. ROGERS I
 simțea pentru mine. Și cred că nu a fost atât de mult faptul că îl iubeam, ci 253
faptul că eram atât de sigură de dragostea lui pentru mine. Ei bine, asta a fost
cel mai important lucru, înțelegi. Și l-am iubit și am învățat să îl apreciez din
ce în ce mai mult.
Jane: Te-ai... ai fost vreodată nesigură în legătură cu oamenii care te iubeau,
înainte?
Kay: Da, niciodată nu am fost foarte sigură de nimeni, părinții mei au
divorțat și nu am avut pe nimeni care să fie tot al meu.
Conducătorul: Ai găsit asta cu adevărat în el, nu-i așa?
Kay: Da, și nu numai — am înțeles-o și apoi am lucrat la asta. De exemplu,
am încercat să devin indispensabilă pentru el, în orice fel am putut, vezi. (Pauză.)
Jane: Păi, presupun că, în esență, ceea ce tu ai avut este ceea ce îmi do­
resc eu.
Laura: Ei bine, de fapt, am stat aici — într-un fel invidiindu-te, Kay, pentru
fericirea pe care ai avut-o. Câteodată nu ne dăm seama de importanța unui
astfel de lucru atunci când îl avem.
Conducătorul: Dragostea profundă pentru cineva?
Laura: Exact, și cât de norocoasă a fost pentru că a putut să recunoască acele
lucruri pe care le-a negat de atâta timp. Ea a trăit Într-adevăr cu el, pentru o
vreme.
Kay: încerc să îmi spun asta. Și știam asta. Uitându-mă în jur la oameni, mă
simt foarte norocoasă pentru că am avut asta (pauză) și îmi dau seama de asta,
dar tot nu pot să o accept, pur și simplu.
Conducătorul: Te copleșește, într-un fel.
Laura: Ei bine, lucrul care a produs o anumită impresie a fost faptul... că
nu ai știut timp de atâta vreme, care este destul de asemănător cu ceea ce
descopăr a fi începutul problemelor mele, adică nici eu nu am știut. Și am mers
înainte fără să știu, și niciodată nu am avut nicio șansă, înțelegi? Și chiar acum
mă confrunt cu o problemă, aceea că mama se învinovățește îndeosebi pe ea.
Asta este partea regretabilă a situației.
Conducătorul: Te face să te simți destul de rău.
Laura: Păi, vreau să îmi cer iertare față de ea, în sensul că pot și vreau să o
asigur că nu este vina ei. Pentru că fie că este sau că nu este, nu mai are
importanță. Dar nu pot continua să simt că ăsta a fost singurul lucru din viața
mea. Este mult mai mult. Și, cu toate presiunile din jurul tău, începi să recurgi
la o soluție simplă, ei bine, poate că a fost vina ei și poate că este o situație
regretabilă, și poate asta, și poate cealaltă.
Conducătorul: Te face să simți că ar fi trebuit să lupți împotriva ei.
Laura: Așa este, și nu lasă loc nicăieri pentru a face o îmbunătățire. Nu e
drept. La școală, la muncă, împreună cu prietenii, oriunde... ești tot timpul
conștient de această situație îngrozitoare în care te afli. Și asta nu este bine.

Terapia centrată pe client ■ Psihoterapia centrată pe grup

254 Conducătorul: Te însoțește aproape permanent.
Laura: Așa este, mai ales pentru că este ușor să adopți atitudinea altcuiva
fără să gândești cu mintea ta. Și sunt sigură că, dacă mama ar realiza cât de
distructiv este lucrul pe care îl face, ar încerca în toate modurile cu putință să
se schimbe. Dar, dacă i-aș spune, ar fi cu atât mai mult rănită, și nu îi pot spune.
Kay: Da, știu ce vrei să spui. Asta este în parte motivul pentru care am venit
aici, să ies din acea situație. Pentru că, atunci când intru într-o cameră, toată
lumea încetează să mai vorbească și simți simpatia pe care o au pentru tine, și
nu îți dorești asta. Destul de curând începi să simți că ți-e milă de tine. Pentru
că, dacă am avut... acum nu am nicio grijă. Nu e nimic în legătură cu care ar
trebui să fiu supărată.
Betty: Găsești, de asemenea, că este foarte dificil să te îndepărtezi de
lucrurile pe care oamenii le gândesc despre tine. Dacă întotdeauna s-au gândit
la tine ca fiind o persoană foarte sensibilă sau practică, ajungi așa încât pur și
simplu nu mai poți să faci nimic din ceea ce nu este sensibil sau practic, pentru
că oamenii se vor încrunta la tine sau își vor exprima oroarea că faci ceva ce ei
nu s-au așteptat să faci.
Conducătorul: Așa că ai tendința să îți modelezi comportamentul conform
așteptărilor celorlalți oameni.
Betty: Foarte des, dacă vreau să fac ceva, spun, ei bine, ce vor crede părinții
mei despre asta, și probabil că n-o s-o fac dacă simt că ei nu vor fi de acord.
Mary: Această temă a oamenilor cărora le pare rău pentru tine... te
afectează atunci când situația poate să nu fie, de fapt, nici pe jumătate atât
de rea.
Conducătorul: Ajungi să o crezi tu însuți.
Mary: Categoric, și, în curând, ajungi să profiți de pe urma ei.
Conducătorul: Da.
Jane: începe să fie o ieșire foarte simplă din situație, să îți plângi de milă.
Știu că am făcut-o de multe ori. Și am petrecut mult timp singură și am început
să mă gândesc, acasă nu era niciodată așa, și să îmi fie foarte milă de mine.
Și îmi dau seama că este foarte ușor să fug astfel de înfruntarea cu mine.
Kay: De ce trebuie să te duci la școală?
Jane: El mai are trei ani de studiu și, dacă vrea să practice, mai are câțiva
ani de muncă de rutină. Așa că se află într-o situație în care nu va câștiga nimic
timp de aproape cinci ani.
Kay: Și acum plănuiești să muncești în toamna asta, să începi munca?
Jane: Mda, plănuiesc să fiu sprijinul lui financiar, ca să poată continua. Și
sunt destul de hotărâtă să nu luăm bani de la ai noștri, pentru că relația mea
cu părinții mei nu este una foarte bună. Și relația mea cu socrii mei... simt
că dacă iau bani de la ei, și ei se află în postura de a-i da, simt că ar trebui să
îi dau socoteală soacrei mele pentru tot restul vieții mele. Asta este un lucru

CARL R. ROGERS
 pe care îl găsesc foarte dificil de făcut, pentru că ei i-ar plăcea să-ți arate cum 255
să îți sufli nasul, dacă îi dai o ocazie. (Râde.)
Kay: Dar, de fapt, ei sunt foarte umani.
Jane: Sunt, sunt foarte umani. Și, dacă stai și te gândești la asta, sunt mame,
și și-au petrecut toată viața crescându-i pe acești băieți, și apoi noi îi luăm de
acasă. Și interesele lor sunt altele. Și este greu pentru ele; este o adaptare foarte
greu de făcut, îmi imaginez. Presupun că atunci când va veni vremea să fiu
soacră, nu voi fi cu mult mai bună.
Kay. De ce simți, vreau să spun, ei bine, trebuie să simți că te iubește, că
te-a iubit.
Jane: Păi, nu este foarte afectuos, iar eu sunt o persoană foarte sensibilă.
Simt că este destul de rezervat. A trecut mult timp înainte să îmi arate vreun
semn de afecțiune vădită față de mine în relațiile de zi cu zi. începi să simți, ca
să o spun fără inimă, că te-ai măritat din rațiuni financiare sau din alte motive,
încep să mă întreb, în special atunci când am nevoie de foarte mult suport
emoțional și constat că nu îl primesc, din cauza circumstanțelor.
Conducătorul: Este Într-adevăr foarte neplăcut să ai acele sentimente.
Jane: Este, este și multă vină atașată lor, pentru că am fost întotdeauna
crescută cu sentimentul că nu ar trebui niciodată să gândești acele lucruri
despre soțul tău.
Conducătorul: Așa că ai tendința să te învinovățești, când ai astfel de gânduri.
Jane: Da, și mă port ca și cum tot ce este greșit în căsnicia noastră ar fi vina
mea. Am tendința să adopt această atitudine, așa că el are senzația că, ei bine,
el este pur și simplu... el este perfect.
Kay: Ai vorbit cu el? înțelege cât de nesigură te simți?
Jane: Mda, începe să înțeleagă, acum. Și cum am spus, până nu de mult, a
început — o să spun că, în esență, există o posibilitate mare ca noi să dezvoltăm
o relație care să fie satisfăcătoare pentru amândoi.
Conducătorul: Sunt mulți factori pozitivi.
Jane: Da, sunt; se răzgândește; dar cu o cheltuială emoțională remarcabilă
din partea mea; totuși, se răzgândește. Numeroase scene trebuie să se întâmple
înainte ca el să înțeleagă anumite lucruri. Și apoi va fi de acord cu ele.
Kay: Se întâmplă asta, pentru că... tu îți exprimi acest sentiment pe care îl
ai sau îl lași pur și simplu pe el să le ghicească orbește?
Jane: Nu, nu le exprim prea mult.
Kay: Păi, vezi, nu știe, de fapt.
Jane: Păi, nu știe, este adevărat.
Conducătorul: îți este foarte dificil să-ți arăți sentimentele față de el.
Jane: Da, pentru că eu — dacă izbucnesc și o fac —, sunt pusă apoi într-o
poziție în care nu sunt așa de sus precum mi-ar plăcea să fiu. Simt că nu sunt
atât de matură pe cât mi-ar plăcea să fiu. (84, pp. 118-121)

Terapia centrată pe client ■ Psihoterapia centrată pe grup

256 Terapia individuală și de grup — asemănări și diferențe terapeut-client, ace
că întreaga formari
concentrarea sa de
Există asemănări său. Dar în grup, și
Cu fragmentul de mai sus oferind material concret de analiză, putem câștiga poată exprima astfe
în înțelegerea procesului subtil și complex al terapiei de grup, făcând comparație puțin conștiente de
cu procesul mai familiar al terapiei individuale centrate pe client. Cea mai am­ nare pentru proprii
biguă dintre toate particularitățile evidente în ședința reprodusă ar trebui, terapia de grup, fii;
probabil, avută prima în vedere, pentru că este fundamentală, tipul de climat sau aceste atitudini impc
atmosfera, sau sentimentul care a fost construit treptat, care trebuie să fie să aducă puține ber
construit dacă e să existe un beneficiu din experiența de grup. Ca și în terapia terapeut și întărite d
centrată pe client individuală, membrii unui grup trebuie să perceapă situația în să fie semnificativ n
care se află ca fiind una care le susține cu încredere individualitățile. Aceștia aduc Un lucru este să fii î
în situație un bagaj de anxietate, un produs al eforturilor lor lipsite de succes de vingătoare să fii înți
a relaționa eficient cu alți oameni și această anxietate este, de obicei, intensificată împărtășesc cu one:
de natura vagă a experienței iminente a terapiei. Se consideră că fiecare membru viață mai satisfăcăto
al unui grup, dacă va fi să beneficieze de pe urma terapiei, trebuie să găsească în care face din terapia
terapeut și în alți membri ai grupului un sentiment autentic de acceptare. Trebuie O caracteristică <
să găsească în situația de grup o nevoie din ce în ce mai scăzută pentru defen- găsească în terapia d
sivitate împotriva anxietății care îl face să fie atât de ineficient în a conviețui cu de așteptat în mod r
alții și atât de nefericit în a conviețui cu sine însuși. Ca și în terapia individuală, un efect centrifug at
trebuie să se simtă din ce în ce mai liber să se analizeze pe sine, cu siguranța că întâmple. Atât în cee
acolo va exista o înțelegere a vieții sale așa cum el o vede și că va exista respect voltă o coeziune ren
pentru el ca persoană, pe tot parcursul drumului. Este, de. asemenea, de dorit și individuală. în primi
probabil necesar ca individul dintr-un grup să găsească o încredere calmă în doar câteva tipuri de
abilitatea sa de a fi responsabil pentru propria viață și o disponibilitate de a face relațiilor interperson;
alegeri, indiferent de direcția lor, încrederea ultimă fiind aceea că va lua decizii conținutul pentru dis
esențiale pentru realizarea sa deplină. conținutului este un
Chiar și în prima ședință citată mai sus, găsim membri foarte deschiși între ei, fragmentul de mai joi
sesizând cumva susținerea care a fost încă de atunci prezentă și care a crescut pe zeci de ani ca vârstă
măsură ce ședințele au continuat. Kay a fost capabilă să vorbească despre o rană țelegere intimă pe ba;
pe care a păstrat-o pentru sine timp de mulți ani. Jane s-a dezvăluit pe sine
celorlalte femei prezente, un risc pe care nu a îndrăznit să și-1 asume înainte, Dl Helm: Am cri
conform însemnărilor sale pe marginea ședințelor. Mary, Laura și Betty au ale amândurora, în
descris cu ezitare o cauză a nefericirii lor. Doar Anne a fost vagă și nesigură, ră­ Simt că dedesubt
mânând tăcută în timpul acestei ședințe și a altor câteva, până când a fost con­ problemele noastre!
vinsă de suportul grupului, descriind apoi fricile și visele chinuitoare pe care le-a Terapeutul: Dle I
avut și câștigând, poate, în final, mai mult decât oricine altcineva din grup. Dl Helm: Ei bine]
Cititorul va dori cu siguranță să întrebe cum poate fi o persoană sigură că deplin sensul probii
atitudini de încredere și respect vor străbate un grup, o întrebare care indică pentru el. Totuși, îj
una din diferențele dintre terapia individuală și cea de grup. în relația unică puternice cu el. Nu

CARL R. ROGERS
 terapeut-client, aceste atitudini fundamentale pot fi, de obicei, asigurate pentru 257
că întreaga formare a terapeutului a accentuat importanța acestor principii și
concentrarea sa de moment este orientată către comunicarea acestora clientului
său. Dar în grup, și alte persoane sunt de față și nu este probabil ca la început să
poată exprima astfel de sentimente. Sunt prea blocate în interiorul lor și probabil
puțin conștiente de importanța a orice altceva dincolo de o nevoie de a găsi ali­
nare pentru propria suferință. Această dificultate este oarecum un paradox în
terapia de grup, fiind în același timp o sursă de slăbiciune și de sprijin. Dacă
aceste atitudini importante nu se dezvoltă într-un grup, este probabil ca demersul
să aducă puține beneficii, iar terapia să fie un eșec. Dacă totuși sunt hrănite de
terapeut și întărite de sentimentele pozitive ale membrilor grupului, este posibil
să fie semnificativ mai eficiente în situația de grup decât în terapia individuală.
Un lucru este să fii înțeles și acceptat de un terapeut, o experiență mult mai con­
vingătoare să fii înțeles și acceptat de mai mulți oameni care, de asemenea, își
împărtășesc cu onestitate sentimentele într-o căutare comună a unui mod de
viață mai satisfăcător. Mai mult decât orice altceva, acesta este acel ceva în plus
care face din terapia de grup o experiență diferită calitativ de terapia individuală.
O caracteristică a terapiei individuale pe care cineva nu s-ar aștepta să o
găsească în terapia de grup este sentimentul direcției și unicității scopului. Ar fi
de așteptat în mod rezonabil ca problemele personale a șase indivizi să exercite
un efect centrifug asupra grupului. Dar, în realitate, acest lucru nu pare să se
întâmple. Atât în ceea ce privește conținutul, cât și sentimentul, grupurile dez­
voltă o coeziune remarcabilă, care se compară cu unitatea evidentă în terapia
individuală. In primul rând, oricât de variate sunt simptomele și situațiile, există
doar câteva tipuri de probleme pe care oamenii le pot avea. Nu o dată, eșuarea
relațiilor interpersonale și sentimentele inerente de lipsă a valorii personale oferă
conținutul pentru discuțiile de grup. Dar poate mai important decât similitudinile
conținutului este unitatea care apare dintr-o împărtășire a sentimentelor. în
fragmentul de mai jos, doi membri ai unui grup, pe care îi despart aproape două­
zeci de ani ca vârstă și care își percep problemele foarte diferit, ajung la o în­
țelegere intimă pe baza sentimentului.

Dl Helm: Am crezut că există o diferență așa de mare între vârstele noastre,

ale amândurora, încât ar putea fi un gol acolo. Cumva, el a umplut golul, ieri.
Simt că dedesubt avem cu toții același sentiment. Atât de multe dintre
problemele noastre sunt toate la fel.
Terapeutul: Dle Helm, nu sunt sigur că înțeleg exact cum vezi acea relație.
Dl Helm: Ei bine, am avut sentimentul că, într-un fel, n-aș putea înțelege pe
deplin sensul problemei sale și cât de mult însemna, de fapt, această problemă
pentru el. Totuși, în timp ce vorbea luni, am avut sentimentul unei empatii
puternice cu el. Nu atât de mult pentru că am aceeași problemă, ci pentru că

Terapia centrată pe client ■ Psihoterapia centrată pe grup

258 am putut să văd cum simte o altă persoană purtând cu ea tot timpul o povară terapie, sunt în m<
ca aceea. Pentru că, deși putem avea probleme diferite, sentimentele pe care cu relativ puține
aceste probleme le creează sunt destul de asemănătoare și... sentimentul că el experiențe sunt fo;
poartă aceeași povară tot timpul... ei bine, gândindu-mă la asta, mă simt mult rezolvare a problei
mai aproape de el. o oarecare senzații
Dra West: Așa e mai bine spus. Asta este ceea ce încercam să spun. organizarea totală
Terapeututul: Te simți mai aproape de el nu datorită unei asemănări a se produce. Are o
problemei, ci datorită unei asemănări a sentimentului. de a se apropia d
Dl Helm: în general cred că asta a fost reprezentativ pentru tot grupul. Fie­ personalității sale <
care dintre noi a putut să-și exprime sentimentele, și apoi ceilalți le-au acceptat. persoane grav tulbi
terapie individuală,
Există, de asemenea, asemănări între terapia individuală și de grup la nivel lalți și a le permite
de tehnică. Aceasta poate fi rezumată aici și prezentată mai pe larg ulterior. Ca profund vindecătoc
și în terapia individuală, tehnicile sunt importante ca mijloc de a exprima atitu­ Persoana relativ
dinile descrise mai înainte. S-au dezvoltat din aceste atitudini și sunt o expresie de lungă durată res
a lor, dar sunt, de asemenea, modelate și configurate astfel încât să fie utile, de de grup. Este proba
experiența acumulată în relațiile terapeutice. într-o analiză socioL
In esență, ceea ce terapeutul încearcă să facă este să reconstruiască, în momen­ dem și condiția dez
tul expresiei, câmpul perceptual al individului și să îi comunice această înțelegere verifica descoperirii»
cu abilitate și sensibilitate. Conceptele diferite care au fost utilizate pentru a departe de ei. Proxi
descrie acest gen de afirmații pe care terapeutul le face în terapia individuală — abilitate remarcabilă
cum ar fi clarificarea sentimentului, reflectarea sentimentului, reformularea con­ zamentul mecanic e
ținutului, simpla acceptare, structurarea și așa mai departe — sunt potrivite la fel posibilă de legătură <
de bine pentru situațiile de grup, existând și alte asemănări care ar trebui men­ praf în ochi, și omul
ționate în trecere. Preocuparea pentru diagnoză este minimă, nu se pune bază pe poate fi găsită decât
interpretare ca instrument terapeutic, insight-ul nu este considerat a fi un factor acolo unde așteptări
de schimbare fundamental în procesul de învățare, atitudinile transferențiale Această oportunitate
sunt abordate la fel ca toate celelalte manifestări încărcate de afect și cel mai cum o fată a exprime
eficient predictor al posibilului câștig din terapie este considerat a fi experiența
în sine. îmi dau seama
Acestea sunt asemănările. acea siguranță eco
mă preocupă cea d
să găsesc acele sent
Există si
/ diferente
> prieteni, bărbați, fer
în atitudine, pentr
Terapia de grup are și caracteristici ușor de identificat care nu se găsesc în
astfel de legături a
relația de consiliere atunci când numai două persoane sunt implicate. Una dintre
necesitatea lor pen
cele mai importante dintre aceste caracteristici distinctive constă în faptul că
deauna prea mare
situația de grup aduce în atenție adecvarea relațiilor personale și oferă o opor­
niciodată rănit, nu
tunitate imediată pentru a descoperi modalități noi și mai satisfăcătoare de a
întâlnirile din
relaționa cu oamenii. Pare din ce în ce mai clar că discrepanțele în percepția
atmosfera de accep
Sinelui, care sunt originea disconfortului ce determină o persoană să vină la

CARL R. ROGERS
terapie, sunt în mare parte produse ale experiențelor pe care individul le-a avut 259
cu relativ puține persoane care au fost importante în viața lui. Când aceste
experiențe sunt foarte dureroase, individul va rămâne stabil adoptând un stil de
rezolvare a problemelor care este rigid și limitat și nu prea eficient, dar care îi dă
o oarecare senzație de control asupra vieții sale și îi permite să împiedice dez­
organizarea totală, o perspectivă înspăimântătoare și oricând pe punctul de a
se produce. Are o nevoie imensă de o experiență care să îi dea posibilitatea
de a se apropia de ceilalți și de a descoperi astfel acele aspecte negate ale
personalității sale care sunt importante în relațiile lui cu ceilalți oameni. Unele
persoane grav tulburate pot considera situația de grup prea amenințătoare și cer
terapie individuală. Dar pentru cei care pot face primul pas în a se dezvălui celor­
lalți și a le permite acestora să se apropie de ei, este probabil ca experiența să fie
profund vindecătoare.
Persoana relativ normală care este mai puțin ea însăși din cauza presiunilor
de lungă durată resimțite poate beneficia chiar mai mult de pe urma experienței
de grup. Este probabil ca oamenii din cultura noastră să fie izolați. Eric Fromm,
într-o analiză sociologică a personalității, a descris cu forță alienarea omului mo­
dern și condiția dezrădăcinată a vieții sale. Chiar și observatorul obișnuit poate
verifica descoperirile lui Fromm, privind ușurința cu care oamenii îi țin pe ceilalți
departe de ei. Proximitatea fizică este impusă oamenilor și chiar căutată, dar o
abilitate remarcabilă este elaborată pentru a preveni intimitatea autentică. Amu­
zamentul mecanic este primit ca un instrument pentru a distruge ultima șansă
posibilă de legătură cu ceilalți. Dar această izolare atât de înverșunat căutată este
praf în ochi, și omul o știe cu o înțelepciune sigură. Nicio dovadă mai bună nu
poate fi găsită decât în răspunsul că oamenii adesea ajung la terapie de grup,
acolo unde așteptarea este ca aceștia să se apropie mai mult unul de celălalt.
Această oportunitate este întâmpinată cu bucurie și exploatată la maximum. Așa
cum o fată a exprimat-o:

îmi dau seama acum, de asemenea, deși nu am fost capabilă înainte, că

acea siguranță economică nu duce neapărat la satisfacție emoțională. Acum
mă preocupă cea din urmă și, din perspectiva mea actuală, pare că va trebui
să găsesc acele sentimente de protecție, siguranță, acceptare și afecțiune printre
prieteni, bărbați, femei sau amândouă. Pentru mine, asta este o mare schimbare
în atitudine, pentru că întotdeauna m-am luptat împotriva construirii unor
astfel de legături afective în afara familiei și, de fapt, am refuzat să admit
necesitatea lor pentru o viață satisfăcătoare și bogată. Riscul a părut întot­
deauna prea mare; dacă nu ai depins niciodată de altcineva, tu însuți nu vei fi
niciodată rănit, nu vei fi niciodată în pericol de a fi abandonat în frig.
întâlnirile din terapia de grup mi-au sădit ideea și apoi m-au convins că
atmosfera de acceptare, căldură, simpatie reală și receptivitate care a existat în

Terapia centrată pe client ■ Psihoterapia centrată pe grup

262 a apărut oportunitatea de a mă alătura unui grup, am răspuns imediat. Prin Cum încep grupi
urmare, experiența a fost foarte potrivită pentru mine. A ajutat atât de mult,
O întrebare frecvej
încât nu-mi revin din uimire. Cu fiecare lucru pe care l-am realizat, mă gândesc
mișcare? Cel care între
„ei bine, treaba asta legată de grup cu siguranță a aranjat lucrurile pentru
număr de străini se ale
mine". Astăzi am descoperit că folosesc verbul greșit — aranjează lucrurile
se întreabă ce poate fa
pentru mine. După ultima oră, Jack a vorbit despre cât de mult a fost ajutat de
răspunde mai întâi uit
grup. Mi s-a părut un semn bun că am fost preocupat în legătură cu el mai
misa că grupul poate ;
degrabă decât să fiu atât de cufundat în propriile mele probleme.
în general spune ceva
grupul se poate dezvo
în terapia de grup, o persoană poate ajunge la un echilibru matur între a oferi și
incertitudini la începu
a primi, între independența Sinelui și o dependență autonomă și realistă de ceilalți.
stabilirea responsabilii
sunt evidente în întâln
există afirmații ezitant
Procesul terapiei de grup timp pentru ca sigurai
treabă, fără nicio întâ
Câteva detalii legate de organizare și procedură cineva o găsește în tei
Din moment ce terapia de grup este un proces relativ nefamiliar și din mo­ anxietate și are cu dis
ment ce multe tipuri diferite de experiențe au fost desemnate terapie de grup, poate de reprezentatr
câteva cuvinte despre cadrul general și procedurile terapiei centrate pe grup par ceva despre ei și să își
necesare. în mod normal grupurile simt formate din aproximativ șase oameni și fără presiune. Deși îr
terapeutul. La acest număr de participanți s-a ajuns în mod empiric și trebuie prezintă diferențe de 1
încă făcute cercetări pentru a stabili un număr optim. în legătură cu asta pare că și sunt dezvoltate în c<
este nevoie ca mulți oameni se beneficieze de avantajul interacțiunilor personale
maxime și să atingă rentabilitatea, care a fost una dintre caracteristicile atractive
ale abordării de grup. Munca eficientă poate fi făcută cu mai puțini participanți Dezvoltarea unu
și unul sau doi ar putea fi adăugați. Dar a merge cu mult dincolo de șase pare să Conceptul temelor
încetinească grupul și să crească numărul celor care rămân la periferia grupului,
terapiei pentru un gri
neimplicați în proces. Grupurile se întrunesc într-o cameră liniștită, confortabilă, cercetare, a fost nevoi«
în care toată lumea poate să stea în jurul unei mese, camera dezirabilă fiind nici
unități mai mici care
înghesuită, nici prea spațioasă. Selectarea membrilor grupului va fi discutată mai singure întâlniri și uni
târziu, dar ar putea fi notat aici că pot fi incluși oameni cu personalități și pro­ ambele arbitrare și fari
bleme destul de variate. Experiența noastră a fost aceea de a urma numai criterii este un subiect și o pro
generale de grupare, cum ar fi grupurile de adulți, adolescenți sau copii. Grupu­ clar de încheiere.1 Po
rile se întâlnesc de două ori pe săptămână timp de o oră, deși o perioadă puțin ședință; de obicei sunt
mai lungă a părut deseori oportună. încă o dată flexibilitatea permite adaptarea cipal care este centrul i
la circumstanțe; un număr de grupuri s-a întâlnit o dată pe săptămână și altele intensitate a implicării
de mai multe ori pe săptămână, iar lungimea întâlnirilor a fost modificată. Pentru
orice grup totuși este căutată o anumită consecvență în structura întâlnirilor.
1 Ideea analizei tematic^
Decizia de a încheia întâlnirile este lăsată grupului. în contextele în care cea mai
mare parte a experienței noastre a fost obținută, grupurile au înclinat spre o me­ investigații ale proces
identificarea temelor cț
die de aproximativ douăzeci de întâlniri.

CARL R. ROGERS
I

264 teme sunt efemere; sunt aduse în discuție, analizate pe scurt și abandonate. Alte care, din ext
teme străbat toate ședințele, apărând cu o semnificație din ce în ce mai profundă a mă accepte
și cu modificări la care contribuie diferiți membri ai grupului. O analogie bună Pe de alte
este cu muzica. Atunci când o serie de ședințe de terapie de grup este analizată confirmarea
în legătură cu temele, nu este cu mult diferită de o compoziție muzicală nedeslușit timp singuri
construită. O temă este inițiată și părăsită. Altele apar. O temă originală este drept) folose;
hl
I ! reluată și elaborată. Mișcarea are loc în direcția unui rafinament mai mare și a emoționale s
unei manifestări emoționale mai profunde. Anumite teme sunt purtate de o sin­ remușcare pi
gură voce; altele reprezintă o contopire a mai multor voci, fiecare având o calitate timentul în ai
specifică. Structura formală este absentă, dar există un model clar de evoluție, Acum sur
o direcție si o intenție inconfundabile. vreau singuri
9 9 9
mine. încă ni
o orientez căti
Procesul așa cum este văzut de un membru al grupului acest sentime
suport idolati
într-o serie de cercetări, membrii unui grup au fost rugați să păstreze jurnale încă o dată îr
cu reacțiile lor față de grup, făcându-și însemnările cât de curând posibil după recunoaștere <
fiecare ședință. Aceste note au fost scrise în mod independent și completate fără o idee clară as
să fie citite până când grupul nu a terminat, în așa fel încât fiecare autor ar fi asupra acelei ]
putut fi liber să-și exprime sentimentele. împreună cu fragmentele din con­
ținuturile ședinței, aceste însemnări contribuie la o înțelegere mai intimă a ceea
ce înseamnă o experiență a terapiei de grup. Autoarea fragmentelor de mai jos însemnări di
este Jane Harrison, o membră a grupului, a cărei ședință inițială este parțial
relatată în paginile 251-255. Cititorul ar putea relua afirmațiile ei de acolo pentru Cred că am
a se familiariza mai bine cu problema ei, înainte de a citi însemnările care Kay. A părut c«
urmează. Ar trebui spus că Jane nu a fost, probabil, „cel mai câștigat" membru și multă invidii
al grupului. Probabil că s-a situat a treia sau a patra în termenii beneficiului mi-ar plăcea să
derivat, și tocmai datorită poziției mediane cu privire la beneficiu, relatarea ei a o anumită iden
fost selectată pentru a fi redată aici. Progresul încurajator, renunțările pline de în direcția unu:
disperare, atingerea finală a scopurilor limitate atât de cunoscute în terapia nu le-am simțit
individuală sunt toate regăsite aici. timp pe oamen
pe care am avu
Kay. Nu am pu
Fragmente dintr-un eseu de „autoevaluare"
scris înainte de a intra în terapie
însemnări du i
Așa cum îmi înțeleg problema astăzi, pot să găsesc semne ale apariției ei în
adolescența mea timpurie. Reprezintă în principal un conflict între dorința Am avut urt
mea de independență și nevoia mea de dependență, suport emoțional, con­ ajungem într-a<
firmare și acceptare. Conflictul a ieșit în evidență în mod remarcabil în căsnicia statura ei mică. (
acceptă asta și j
mea — în multe privințe, soțul meu are cam aceeași problemă pe care o am și
eu. Are nevoie de dependență, dar și-a dezvoltat o fațadă a independenței considerat probj

CARLR. ROGERS
 care, din exterior, pare foarte reușită. Cred că asta duce la incapacitatea lui de 265
a mă accepta ca pe o persoană, în multe privințe.
Pe de altă parte, nu pot să sufăr asta — nu pot să sufăr nevoia mea pentru
confirmarea și acceptarea lui. îmi dau seama că atunci când sunt lăsată mult
timp singură (așa cum sunt deseori lăsată, din moment ce este student la
drept) folosesc mijloace insidioase ca să îi atrag atenția, cum ar fi să le fac scene
emoționale socrilor mei. Și după asta urmează un sentiment îngrozitor de
remușcare pentru ceea ce am făcut — nu par capabilă să-mi controlez sen­
timentul în această privință, deși cred că la nivel intelectual înțeleg ce fac.
Acum sunt legată de soțul meu, și tot nu mi-am găsit scopul. Tot nu știu ce
vreau singură și ce vreau din cauza a ceea ce soțul meu o să creadă despre
mine. încă nu am control asupra personalității mele, pentru a fi capabilă să
o orientez către propriile mele scopuri și să le ating. îmi dau seama că proiectez
acest sentiment, alternativ, asupra soțului meu și asupra socrilor mei. Nu
suport idolatrizarea pe care soacra mea o afișează în legătură cu el. Mă simt
încă o dată înapoi la mine acasă — jucând un rol de mâna a doua. Caut o
recunoaștere a mea. Vreau să fiu recunoscută ca persoană, dar nu simt că am
o idee clară asupra acelei persoane; și nici nu simt că am un control adecvat
asupra acelei persoane.

însemnări după prima întâlnire de grup

Cred că am simțit cel mai empatic sentiment în legătură cu problema lui
Kay. A părut ca o situație atât de lipsită de speranță, de nepotrivită. Am simțit
și multă invidie față de ea, ca pentru cineva care a avut o căsnicie așa cum mie
mi-ar plăcea să am... Am simțit că după stânjeneala inițială, grupul a câștigat
o anumită identitate și solidaritate prin el însuși. Simt că suntem strâns unite
în direcția unui scop comun și simt în grup o căldură și o sinceritate pe care
nu le-am simțit niciodată în alt grup. Simt ca și cum i-aș fi cunoscut de mult
timp pe oamenii din grup — și destul de bine... Cea mai remarcabilă reacție
pe care am avut-o a fost sentimentul meu de identificare și simpatie față de
Kay. Nu am putut să uit de problema ei toată ziua.

însemnări după a patra întâlnire de grup

Am avut un sentiment că avântul a crescut în această ședință. Cred că
ajungem Într-adevăr undeva. Am fost surprinsă de reacția Laurei față de
statura ei mică. Am avut întotdeauna sentimentul că fetele care sunt scunde
acceptă asta și le place, datorită avantajului pe care îl au. întotdeauna am
considerat problema înălțimii ca fiind una care era în mod exclusiv asociată

Terapia centrată pe client ■ Psihoterapia centrată pe grup

266 fetelor înalte. Poate din cauza înălțimii mele și a problemei cu care m-am oarecum un imt
confruntat din cauza asta în adolescența mea timpurie. Dar Laura și-a exprimat sentimentul, șe<
foarte adecvat sentimentul și cred că pot să o înțeleg... Reacțiile mele față de fundamentală, d
mine însămi au fost foarte revelatoare pentru mine. Datorită observației lui să mă simt mai a
Mary despre ostilitate și despre recunoașterea ei față de noi înșine, mi-am dat
seama că, de fapt, am iubit-o pe mama. Dar în frica mea de a fi ca ea și din
ostilitatea mea pentru atât de mult din ceea ce este, nu am vrut să o recunosc însemnări dup
față de mine însămi. A fost o revelație totală pentru mine. Mă simt foarte
M-am simțit
ușurată după această ședință.
realizat într-ade\
mult decât în trec
avut cu mama la
însemnări după a șaptea întâlnire de grup însămi ce am sim
Când am discutat cerințele departamentului, am avut sentimentul unei pe care mi-o voi a
coeziuni de grup, așa cum nu am avut înainte, din cauza problemelor noastre relațiile dintre noi
diferite. Am fost în sfârșit capabilă să îmi exprim îndoielile despre o carieră, Acum, când înțek
ceea ce nu am fost capabilă să fac înainte. A fost un lucru dificil să o scot la de la temelia unor
iveală, dar m-am simțit mai bine după aceea. Am simțit o simpatie adâncă față sau, așa cum spui
de Ana și de incapacitatea ei de a vorbi. Am simțit în felul ăsta de mai multe spunând asta. încă
ori în ședințele de grup. Este doar o incapacitate de a centraliza problema și pentru că Laura n
de a o verbaliza. pentru că a avut o

însemnări după
însemnări după a opta întâlnire de grup
Simt efectiv ca ș
Această problemă a îndeplinirii cerințelor și a unei cariere este destul de că a fost pentru că î
presantă pentru mine, acum. Mă aflu umblând de colo-colo cu o senzație de a fost împreună cu
eșec și înfrângere. La început nu am putut să exprim asta în grup, dar îmi este Simt că sunt într-un
mult mai ușor, de vreme ce Laura simte la fel în legătură cu asta. Simt acum o conceptului de vale
coeziune a grupului pe care nu am avut-o înainte; avem Într-adevăr ceva în Dar pare că nu suni
comun. Și pare că ne îndreptăm spre un oarecare apogeu. Deși acum știu deșt
nu mă pot hotărî ce
atunci când a spus c
însemnări după a zecea întâlnire de grup perturbator. Simt că,
de la grup în acest m
Simt ca și cum mi-aș fi clarificat cu adevărat ceva în mintea mea, astăzi. Am
urmă, acum sunt mu
înțeles dintr-odată că am spus lucruri care au implicat acest sentiment tot
timpul, dar conceptul a ceea ce reprezenta încă nu era clar pentru mine. Era
conceptul valorii personale. Mi-am dat seama că am dus-o așa, simțindu-mă
ca o cârpă mai toată viața mea, și că asta a fost ceea ce m-a împiedicat să lupt
însemnări după j
pentru scopurile mele. O cârpă nu câștigă niciodată și mi-am asumat con­ Mă simt oarecum}
vingerea fără să îmi dovedesc vreodată că sunt capabilă. Asta mi-a dat pentru că toată luni

CARLR. ROGERS
 oarecum un imbold în plus de a lucra pentru examenul final, cred. Am avut 267
sentimentul, ședința aceasta, că am ajuns toate cam la aceeași problemă
fundamentală, doar că fiecare a avut modalități diferite de a o arăta. M-a făcut
să mă simt mai aproape de grup.

însemnări după a unsprezecea întâlnire de grup

M-am simțit destul de bine în timpul acestei ședințe. Am simțit că am
realizat Într-adevăr ceva în ultimul timp și că am înțeles Într-adevăr și mai
mult decât în trecut. Cred că exprimând în cuvinte dificultățile pe care le-am
avut cu mama la sfârșitul săptămânii și exprimând în cuvinte față de mine
însămi ce am simțit, a reprezentat soluția problemei, mi-am clarificat poziția
pe care mi-o voi asuma față de părinții mei, în viitor. Nu neapărat poziția, ci
relațiile dintre noi. Când Kay a vorbit despre roluri, a atins o coardă sensibilă.
Acum, când înțeleg că sentimentul meu general al lipsei de valoare a fost cel
de la temelia unora dintre necazurile mele, cred că trebuie să îmi găsesc locul
sau, așa cum spune Kay, rolul meu. Am simțit că a câștigat realmente mult
spunând asta. încă simt cea mai mare empatie față de Kay și Laura. Probabil
pentru că Laura reprezintă o parte dintre problemele mele în ale ei și Kay
pentru că a avut o căsnicie fericită.

însemnări după a douăsprezecea întâlnire

Simt efectiv ca și cum am fi ajuns undeva în timpul ultimei întâlniri. Cred
că a fost pentru că Mary s-a deschis, în sfârșit. Am simțit că pentru prima oară
a fost împreună cu noi. înainte de asta, m-am simțit puțin inconfortabil cu ea.
Simt că sunt într-un fel de punct mort. îmi înțeleg acum problema în termenii
conceptului de valoare personală. Pur și simplu nu am multă iubire de sine.
Dar pare că nu sunt în stare să fac primul pas ca să îmi cresc iubirea de sine.
Deși acum știu destul de bine, cred, ce m-a făcut să fiu cum sunt, tot pare că
nu mă pot hotărî ce vreau să fiu. Am simțit că Betty a exprimat-o foarte bine,
atunci când a spus că vechile ei valori împământenite sunt răvășite — și este
perturbator. Simt că, într-un fel, Kay este cea care pare să scoată cel mai mult
de la grup în acest moment și face progresul cel mai mare. Cred că, în cele din
urmă, acum sunt mult mai sigură decât am fost că vreau să îmi termin studiile.

însemnări după a treisprezecea ședință

Mă simt oarecum vinovată că am expus o problemă în această dimineață,
pentru că toată lumea părea așa de exuberantă. Dar m-a neliniștit toată

Terapia centrată pe client ■ Psihoterapia centrată pe grup

268 săptămâna și, pur și simplu, nu am putut să păstrez tăcerea în ceea ce o privea. februarie. Aveam
M-a întors întru câtva la vechile mele sentimente de lipsă de valoare personală simțeam de 16... îi
în legătură cu școala și tot. Și începusem să rezolv câte ceva, înainte să se cină, seara trecută.'
întâmple. A fost minunat să o văd pe Laura atât de exuberantă. Dar, în același acum, dar când int
timp, din moment ce nu eram atât de veselă, m-a făcut să mă simt puțin în afecțiune pentru fet
afara lucrurilor. Am avut senzația că și Betty era un pic în același fel și, după o fată. înainte n-aș
ședință, când mergeam la cafea, s-a întors către mine și a spus „mă simt un anumit sentime:
îngrozitor". îmi era cunoscut sentimentul pe care îl avea și mi-aș fi dorit să îi problemele și, înti
pot spune ceva ca să o ajut, dar nu m-am simțit cu mult mai bine, așa că mi-e problemele pe care
teamă că n-am fost de prea mare ajutor. terapia de grup din
simplul fapt că poți
vreau să spun că ast
însemnări după a optsprezecea întâlnire de grup
Pur și simplu, nu par capabilă să îmi înțeleg direcția limpede, în legătură Procesul asa cunt
cu această problemă nouă. Dacă nu ar fi fost atât de legată de simbolurile vieții
mele familiale din trecut, m-aș putea simți mai încrezătoare. Câteodată simt Mai multe confirme
că, dacă aș fi o persoană mai încrezătoare, mai sigură de mine însămi și de centrate pe grup pot f
soțul meu, atunci soacra mea nu ar putea spune nimic și nu m-ar deranja. Așa zate. Aceste cercetări;
cum este, e nevoie de un autocontrol enorm să fiu cu ea și să fiu drăguță, dar ale procesului psihote
simt că trebuie să fiu drăguță. nare; dar multe lucrui
s-au dezvăluit.
Faptul că terapia dt
Ședință la două luni după a nouăsprezecea și ultima limpede dintr-o simplă
din plin pe interpretări
întâlnire de grup biect de discuție este sta
Grupul a ajutat mult cu privire la ceea ce gândesc despre mine. Poate că nu abordările, altele decât,
a rezolvat anumite probleme și poate că nu va rezolva niciodată anumite pentru a „scoate" ceva
probleme, dar a meritat efortul... în legătură cu soțul meu, nu aș spune că centrată pe grup este tel
relațiile sunt câtuși de puțin — ei bine, există mai multă înțelegere. Și nu sunt invitați să „aducă în d
foarte consecventă în relația mea cu el, pentru că efectiv nu știu, nu știu unde abordării lui Foulkes, <
să fiu consecventă. Nu știu unde să cedez și unde să nu cedez... Nu știu cu activitatea terapeutului
exactitate unde ar trebui să se oprească eul meu și să înceapă al lui... Dacă aș comportamentul. Una <
fi absolut sigură de independența mea și de valoarea mea personală, probabil armată, în care subiecți
că nu ar trebui să fie expirmată în felul acesta... Știu acum că nu voi divorța... Analiza unei serii de ast
O să fie dificil să o duc așa pentru o vreme... încerc să construiesc ceva și, de Aeriene a arătat că 81 la
fapt, sunt foarte mândră de el... Nu am avut prea multă încredere când am din explicațiile conducă
venit prima oară, dar am observat că în timpul perioadelor de anxietate ai metoda armatei se află în
anumite momente de intuiție și, ei bine, devii destul de surescitat când te din abordarea descrisă a)
gândești la asta... Ideea este, presupun, că grupul îți oferă doar motivația de reprezintă aproximativ 1
a gândi mai constructiv în legătură cu tine... Și e un lucru amuzant. Nu sunt terapia centrată pe grup <
foarte în vârstă, dar nu mă simt la fel de tânără precum m-am simțit în cabilă, în sensul de a fi c<ț

CARL R. ROGERS
 februarie. Aveam doar 23 de ani; am încă 23 de ani, dar în februarie mă 269
simțeam de 16... Ii spuneam Laurei că — ea — ea a fost la mine acasă pentru
cină, seara trecută. Vorbeam despre grup și i-am spus că mă simt mai în vârstă
acum, dar când intru în casa soacrei mele, mă simt de 16... Am simțit multă
afecțiune pentru fetele din grup, ceea ce înainte n-aș fi putut avea niciodată cu
o fată. înainte n-aș fi putut avea o relație Într-adevăr caldă cu o fată. Dar este
un anumit sentiment să știi că și alții au probleme și să încerci să le înțelegi
problemele și, într-un fel, să cauți modalități de a-i ajuta să își rezolve
problemele pe care le au cu ei... Am fost foarte entuziasmată în legătură cu
terapia de grup din acest motiv. Există o anumită legătură comună acolo, doar
simplul fapt că poți vorbi cu oameni despre problemele tale și să fii acceptat,
vreau să spun că asta este cel mai important lucru.

Procesul așa cum reiese din analiza de cercetare

Mai multe confirmări că există un proces caracteristic identificabil al terapiei
centrate pe grup pot fi găsite în diferitele studii sistematice care au fost reali­
zate. Aceste cercetări se află printre primele explorări cantitative și ordonate
ale procesului psihoterapiei de grup, și rezultatele sunt, bineînțeles, prelimi­
nare; dar multe lucruri contrariante au ieșit la iveală și multe probleme noi
s-au dezvăluit.
Faptul că terapia de grup este în mod radical diferită de alte abordări este
limpede dintr-o simplă descriere a ceea ce se întâmplă. Unele abordări se bazează
din plin pe interpretare, iar altele pe diferite activități. în cadrul altora un su­
biect de discuție este stabilit printr-o scurtă lectură introductivă; în aproape toate
abordările, altele decât cea descrisă aici, conducătorul depune un efort constant
pentru a „scoate" ceva de la participanți. Cea mai asemănătoare cu terapia
centrată pe grup este tehnica analitică descrisă de Foulkes, în care membrii sunt
invitați să „aducă în discuție orice le vine în minte..." Dar până și în cazul
abordării lui Foulkes, o persoană, citind protocoalele, este impresionată de
activitatea terapeutului care pune întrebări, lămurește discuția și interpretează
comportamentul. Una dintre cel mai utilizate abordări este cea susținută de
armată, în care subiectul pentru discuția de grup este stabilit de conducător.
Analiza unei serii de astfel de întâlniri cu un convalescent spitalizat al Forțelor
Aeriene a arătat că 81 la sută dintre toate alineatele protocolului erau constituite
din explicațiile conducătorului de grup. Preponderența activității liderului în
metoda armatei se află în opoziție cu poziția mai puțin dominantă a terapeutului
din abordarea descrisă aici, în care participarea terapeutului s-a demonstrat că
reprezintă aproximativ 5 la sută din totalul activității. în mod evident, psiho­
terapia centrată pe grup este diferită de toate celelalte abordări; dar este identifi­
cabilă, în sensul de a fi concordantă cu ea însăși, de la grup la grup?

Terapia centrată pe client ■ Psihoterapia centrată pe grup

270 O cercetare efectuată de Hoch (85) aruncă lumină asupra acestei probleme. grupul, dând fiecăr
Au fost analizate protocoalele verbatim de la trei grupuri cu trei terapeuți diferiți, o persoană care a b(
reprezentând în total aproximativ șaizeci de ședințe de terapie de grup, redate subsecvente tind că
în o mie două sute de pagini tipărite la un singur rând. Plasând afirmații ale dință, deși nu repre;
membrilor grupului și ale terapeutului în categorii descriptive ale semnificației de formulare a prol
afirmațiilor, este posibil ca grupurile să fie comparate cu privire la frecvența mai puțin clar deme
apariției diferitelor tipuri de afirmații. Cele trei grupuri studiate de Hoch au fost putui este mai puții
în mod considerabil asemănătoare în tiparul general, intercorelațiile fiind de 0,84, chestiuni care neces
0,86, 0,87. Hoch a concluzionat că membrii celor trei grupuri „au petrecut ședin­ In cele din urmă,
țele respective în ambianțe foarte asemănătoare cu privire la comportamentul de la ședință la șed:
verbal care a avut loc". Dar este important de reținut că, în interiorul acestei Când mai multe ser:
uniformități de grup, este loc pentru variație individuală. Atunci când inter­ jumătăți, a doua jum
corelațiile sunt calculate pentru indivizii din interiorul grupului, coeficienții se „bune", reprezentăm
plasează între 0,46 și 0,97. Astfel, nicio persoană nu este presată să intre într-o tive. Tendința către o
matriță de grup și se oferă libertate de acțiune pentru diferențele individuale în accentuată pentru a<
maniera auto-exprimării. Pe de altă parte, grupurile gestalt sunt suficient de rienței. S-a descoperi
asemănătoare pentru a arăta că terapia centrată pe grup are un caracter distinct. comparație cu cei ca
Hoch a fost capabil să identifice și alte caracteristici ale terapiei centrate pe generale intelectuale,
grup, o relatare care va face și mai multă lumină asupra a ceea ce se întâmplă. cient încât să arate m
Frecvența afirmațiilor evaluate a fi terapeutic pozitive și terapeutic negative Aceste descoperir:
urmează un curs predictibil. Elementele pozitive — dezvăluite în afirmații care minar efectuat de Pe
arată planificarea pozitivă, insightul, atitudini pozitive față de Sine, atitudini unui singur grup cai
pozitive față de ceilalți și așa mai departe — cresc în mod evident de la întâlnire atunci când grupul a 1
la întâlnire, atingând punctul lor cel mai înalt în întâlnirile finale. Elementele că au beneficiat de w
negative, pe de cealaltă parte, nu sunt complementare elementelor pozitive. Este care au simțit că au t
ca și cum membrii trebuie să treacă prin perioade de încălzire în care își stabilesc strate, în mod obiecti
încrederea și securitatea în grup. Către mijlocul ședințelor, sentimentele negative lungul ședințelor o pi
ating un maxim, cu afirmații defensive, confuzie, solicitări de ajutor, și atitudinile insight și un număr a
negative față de Sine și față de ceilalți câștigă în importanță. Spre finalul ședin­ bire de situația din te
țelor, asemenea manifestări negative descresc semnificativ, reprezentând doar expuneri ale problem
o mică proporție din numărul total al afirmațiilor. multe atitudini negatr
în terapia centrată pe grup, comportamentul care poate fi caracterizat drept cu un vârf atins la seu:
„expunere a problemei" și „prelucrare a problemei" apare de-a lungul întâlnirilor, a arătat curbe mult mc
fără nicio diminuare semnificativă către sfârșitul terapiei, așa cum ne-am putea cele mai evidente a fo
aștepta. Aceste descoperiri își pot avea originea în faptul că terapia nu a fost interactive și mai „înci
continuată pentru un număr suficient de ședințe, încât să rezolve toate problemele spunem că o mare par
și să epuizeze nevoia de a aduce în discuție alte chestiuni. Dar, din moment ce și mai puțin asupra lor
nimeni nu rămâne vreodată fără probleme, o explicație mai bună a parcursului să folosească astfel de ț
mai degrabă uniform al comportamentului de formulare a problemei poate fi ești măritată" sau „P<
găsită într-un studiu al protocoalelor în sine, care dezvăluie un fel de tipar în Membrii grupului câșt
spirală în cazul acestui tip de comportament. Există o tendință de a înconjura inițiat acțiuni pozitiv}

CARLR. ROGERS
 grupul, dând fiecărui membru o oportunitate de a explora un subiect, înainte ca 271
o persoană care a beneficiat deja de ocazia ei să introducă un subiect nou. Și teme
subsecvente tind către o manifestare mai profundă a semnificației. Această ten­
dință, deși nu reprezintă un tipar rigid, motivează persistența unui comportament
de formulare a problemei. Este posibil ca o experiență din terapia de grup să fie
mai puțin clar demarcată de viața de zi cu zi decât este terapia individuală. înce­
putul este mai puțin spectaculos și încheierea mai puțin fermă, dar acestea sunt
chestiuni care necesită o investigație ulterioară.
în cele din urmă, ar trebui remarcat că terapia centrată pe grup, în evoluția ei
de la ședință la ședință, prezintă o imagine schimbătoare, marcată de progres.
Când mai multe serii complete de ședințe terapeutice de grup simt împărțite în
jumătăți, a doua jumătate are o concentrație semnificativ mai ridicată de categorii
„bune", reprezentând un câștig palpabil în termeni de înțelegere și atitudini pozi­
tive. Tendința către o manifestare pozitivă este evidentă în grupuri ca întreg și este
accentuată pentru acei membri care beneficiază cel mai mult de pe urma expe­
rienței. S-a descoperit, de asemenea, că membrii care beneficiază cel mai mult, în
comparație cu cei care beneficiază cel mai puțin, au tendința să evite discuțiile
generale intelectuale, să se concentreze asupra problemelor lor și să crească sufi­
cient încât să arate mai multă preocupare pentru problemele celorlalți membri.
Aceste descoperiri confirmă, într-o măsură surprinzătoare, micul studiu preli­
minar efectuat de Peres (146) cu mai mulți ani înainte și bazat însă pe analiza
unui singur grup care s-a întâlnit timp de nouă ședințe. Peres a descoperit că,
atunci când grupul a fost împărțit într-un grup „câștigat" (cei patru care au simțit
că au beneficiat de un ajutor considerabil) și într-un grup „necâștigat" (cei trei
care au simțit că au beneficiat foarte puțin), diferențe reale au putut fi demon­
strate, în mod obiectiv, între aceste două grupuri. Grupul câștigat a arătat de-a
lungul ședințelor o proporție în creștere a afirmațiilor care indicau înțelegere și
insight și un număr crescând al relatărilor despre planuri și acțiuni. Spre deose­
bire de situația din terapia individuală, grupul câștigat a prezentat mai multe
expuneri ale problemelor la sfârșitul seriei de ședințe decât la început și mai
multe atitudini negative față de Sine în a doua jumătate a terapiei decât în prima,
cu un vârf atins la scurt timp după punctul de mijloc al seriei. Grupul necâștigat
a arătat curbe mult mai aplatizate în toate aceste privințe. Una dintre diferențele
cele mai evidente a fost aceea că grupul necâștigat s-a angajat în afirmații mai
interactive și mai „încurajatoare" decât a făcut-o grupul avantajat. Pare corect să
spunem că o mare parte din atenția lor a fost concentrată asupra altor persoane
și mai puțin asupra lor și asupra propriilor sentimente. Erau mult mai predispuși
să folosească astfel de expresii precum „Ce ai făcut atunci?" sau „Nu s-ar zice că
ești măritată" sau „Poate că faci asta din cauza opoziției față de mama ta".
Membrii grupului câștigat, la trei luni după încheierea terapiei, au relatat că au
inițiat acțiuni pozitive ca rezultat al experienței, că au observat schimbări

Terapia centrată pe client ■ Psihoterapia centrată pe grup

 descoperirile cercetărilor și ilustrări din protocoalele redate cuvânt cu cuvânt, 273
câteva dintre trăsăturile caracteristice ale muncii terapeutului, în felul în care
lucrează cu un grup.
Terapeutul încearcă să înțeleagă ce înseamnă cele spuse și simțite de membrii
unui grup, să comunice această înțelegere grupului și să facă mai ușor și mai
sigur pentru persoană să progreseze în explorările sale interioare. Telschow (211)
a demonstrat, într-o analiză sistematică și extinsă a protocoalelor, că cele mai
productive afirmații ale terapeutului sunt cele care implică simpla acceptare a
ceea ce este spus, reformularea conținutului și clarificarea sentimentului. Afir­
mații de asemenea natură sunt însoțite de o explorare mai extinsă și mai pătrun­
zătoare din partea membrilor grupului. Acestea tind să reducă amenințarea din
situație și îl „eliberează" pe membrul grupului care încearcă să se vadă pe sine
mai clar. Dovezile arată că, deși cea mai mare parte a interacțiunii terapeutului
cu participanții este strâns legată de nivelul activității membrilor, membrii care
beneficiază cel mai mult din experiență sunt aceia cărora terapeutul le răspunde
cu afirmații non-directive. Cercetarea nu a demonstrat încă acest fapt, dar pare
probabil ca astfel de afirmații să ofere, de asemenea, siguranța unui membru care
încă nu s-a implicat, că poate să se alăture fără teama de a fi rănit. Din ședința
relatată între paginile 251-255, putem avea o senzație a ceea ce terapeutul face în
această privință.
Dar ritmul și sincronizarea sunt importante. Se pare că există un grad optim
de participare a terapeutului. Teleschow a conceput un indicator al conflictului
în grup și a demonstrat că nivelul de conflict este o funcție a nivelului participării
din partea terapeutului. Terapeutul nu este un membru pasiv al grupului; trebuie
să fie acolo ca să angreneze lucrurile. Dacă se retrage prea mult, conflictul
escaladează și explorarea sentimentului devine mai dificilă pentru membrii
grupului. Mai jos se află un scurt fragment dintr-o ședință de terapie de grup,
ilustrând foarte bine cum membrii grupului pot face să fie dificil pentru o per­
soană ca aceasta să continue dezvoltarea unei teme până la explorarea ei deplină.

Domnișoara Bell: Ei bine, nu am cine știe ce viată socială aici. Știu câțiva
oameni, dar nu ies mult, pentru că nu sunt interesată în mod special de dans
și de lucruri ca astea.
Dl Lewis: Îhî. Ce faci, de obicei, pentru distracție și relaxare?
Domnișoara Bell: Oh, merg la filme și citesc.
Conducătorul: Îhî.
Domnișoara Bell (râzând nervos): Și uneori joc cărți — cam asta este tot.
Dl Lewis: Sper că mai bei și câte-un cocteil din când în când.
Grupul (râde.)
Domnișoara Bell: Da, beau. (Pauza lungă.)
Dl Lewis: Păi, ești... ești interesată să cunoști oameni?

Terapia centrată pe client ■ Psihoterapia centrată pe grup

274 Domnișoara Bell: Da... eu, ă... (Pauză.) Pentru grupurile pe ci
Dl Harding: Și crezi că așa te îndrepți în direcția potrivită? rul afirmațiilor unui
Domnișoara Bell: Poftim? adresează acelui men
Dl Harding: Crezi că așa te îndrepți în direcția potrivită... (întrerupt.) puțin terapeutul urme
Domnișoara Bell: Nu, știu că nu, pentru că nu depun niciun efort pentru — O descoperire a cer
pentru asta... este aceea că reformu
Dl Lewis: Păi, bineînțeles, lucrurile astea... este ciudat, nu-i așa, că (îșidrege eficientă din punct de
vocea), niciodată nu te îndrepți în direcția bună, dar nu te poți îndrepta în sentimentului. Superk
direcția bună pentru că ceva te oprește — odată, am avut o experiență foarte „înțeleg" și altele ase:
interesantă în sensul ăsta. Anul trecut, de fapt. Un băiat, un băiat în vârstă de mentului a fost consid
nouăsprezece ani (își drege vocea), vecin cu mine, era schizofrenic și se adapta partea terapeutului. I
foarte bine. Și apoi a devenit foarte instabil. Și... și a fost o experiență reflectările sentiment!
edificatoare să îl văd că încearcă să facă lucruri și vrea să fie în stare să iasă ceptual al individului
și să facă lucruri și să nu fie capabil. Așa cum am spus, nu este un caz de... că posibilitate și demon:
nu a vrut. Pur și simplu, nu a putut... își drege vocea... Ei bine, așa stau lucrurile experienței terapiei d
cu tine, nu-i așa, Dorothy? mentului prin afirmați
Domnișoara Bell: Nu. (Grupul râde tensionat.) a interpretării, resping
Dl Lewis: Păi, este ceva care o oprește. și abaterea de la subie
sentimentului ca fiind
Deși terapeutul trebuie să urmărească în mod activ dezvoltarea sentimentelor prin care să își protejez
în grup și să își exprime înțelegerea și acceptarea a ceea ce este spus, nu poate să suplimentară, atât în s:
fie atât de activ încât să domine grupul. In practica noastră terapeutul își amână Pentru a obține o '
puțin răspunsurile, pentru a oferi membrilor grupului o oportunitate de a-și întoarcem încă o dată
asuma rolul de terapeut. Dacă, așa cum deseori se întâmplă, un anumit membru jurnalele ținute de mei
al grupului surprinde un sentiment și reacționează într-o asemenea manieră încât
cel care vorbește poate să continue autoexplorarea, terapeutul rămâne tăcut. Dar Pot să îmi amin!
dacă vreun sentiment important rămâne nerecunoscut sau dacă membrii grupu­ Clarificarea conducă
lui fac dificilă continuarea exprimării, negând sentimentele unui membru, importante precum c
terapeutul trebuie să intervină. Cercetările arată că terapeuții variază în privința timp, cu aproape exa
gradului de activism de la întâlnire la întâlnire, dar, în general, nu există nicio rostit-o. Recunoaște]
tendință de a descrește activismul, pe măsură ce ședința continuă. Reamintirea imens de ușurare. A<
scopului terapeutului poate oferi un indiciu despre momentul în care terapeutul
ar trebui să fie activ și momentul în care ar trebui să îi lase pe membrii grupului Nu m-am gândit (
să acționeze în locul său: scopul este de a păstra în grup o atmosferă de acceptare umbră, deși, din cân
și înțelegere demnă de încredere, în care amenințarea la adresa membrului indi­ importante în legătu;
vidual este minimă și în care există o siguranță maximă cu privire la autoanaliză. Este ceva interes^
Astfel, așteptarea ar fi aceea ca terapeutul să își adapteze cu abilitate comporta­
mentul pentru a asigura atingerea acestui scop. prezența; totuși, par^
Telschow a stabilit un număr de alte legături interesante evidente în rolul
terapeutului de grup. Un coeficient bun al „centrării pe grup" a terapiei poate fi Cu mai multe ocazi
găsit în corelațiile sale dintre activitatea unui membru și cea a terapeutului. terapeutul atunci câne

CARL R. ROGERS
 Pentru grupurile pe care le-a studiat, o corelație de 0,86 a fost găsită între numă­ 275
rul afirmațiilor unui membru și numărul răspunsurilor pe care terapeutul le
adresează acelui membru. Cu cât mai joasă este această corelație, cu atât mai
puțin terapeutul urmează direcția grupului.
O descoperire a cercetării sale care se situează oarecum împotriva așteptărilor
este aceea că reformularea conținutului de către terapeut este întru câtva mai
eficientă din punct de vedere terapeutic decât fie simpla acceptare, fie clarificarea
sentimentului. Superioritatea față de simpla acceptare („Aha", „îmi dau seama",
„înțeleg" și altele asemănătoare) nu este surprinzătoare, dar reflectarea senti­
mentului a fost considerată de multă vreme cel mai ajutător tip de răspuns din
partea terapeutului. Relativa sa nepotrivire poate să rezide în măsura în care
reflectările sentimentului sunt interpretative, mergând dincolo de câmpul per-
ceptual al individului în acel moment. Telschow analizează mai departe această
posibilitate și demonstrează că persoanele care nu au beneficiat de pe urma
experienței terapiei de grup au răspuns cel mai frecvent la clarificarea senti­
mentului prin afirmații cu un caracter defensiv distinct („acceptarea ambivalență
a interpretării, respingerea clarificării, manifestarea confuziei, replici defensive
și abaterea de la subiectul discutat"). Se pare că aceștia au perceput reflectările
sentimentului ca fiind amenințătoare la adresa lor și au răspuns într-o manieră
prin care să își protejeze structurile actuale ale Sinelui. Aspectul necesită o analiză
suplimentară, atât în situațiile terapiei individuale, cât și de grup.
Pentru a obține o înțelegere a rolului terapeutului de grup, putem să ne
întoarcem încă o dată la perspectiva clientului. Aici sunt câteva fragmente din
jurnalele ținute de membrii grupului, pe parcursul terapiei:

Pot să îmi amintesc o afirmație care pare să mă fi ajutat cel mai mult.
Clarificarea conducătorului de grup, că nu îmi simt valorile ca fiind la fel de
importante precum cele ale altora, pare să fie ceva la care m-am gândit de mult
timp, cu aproape exact aceleași cuvinte, și cred că am un vag sentiment de a fi
rostit-o. Recunoașterea acestui fapt de către altcineva mi-a dat un sentiment
imens de ușurare. Acum nu mă mai simt nevoită să îl ascund.

Nu m-am gândit la conducătorul de grup separat de grup, ca întreg. Stă în

umbră, deși, din când în când, sunt conștientă că scoate în relief sentimente
importante în legătură cu care nimeni altcineva nu a făcut niciun comentariu.

Este ceva interesant în legătură cu conducătorul grupului. Nu și-a impus

prezența; totuși, pare că are o influență stabilizatoare.

Cu mai multe ocazii, membrii au comentat că sunt conștienți de ceea ce face

terapeutul atunci când acesta răspunde altcuiva din grup, dar că este foarte

Terapia centrată pe client ■ Psihoterapia centrată pe grup

276 discret. Se pare că, atunci când urmărește îndeaproape o persoană, terapeutul Dl HUI: Simți câ
devine o parte armonioasă a gândirii, ajutând procesul fără să îl tensioneze prin pentru nimeni altei
introducerea de noi elemente. tine însuți mai deg
Dl Ray: Mda, ci
arăt părinților mei
strez mie și... sunt
Membrii grupului ca terapeuți Dl HUI: Un fel d
Există o fascinantă și foarte importantă din punct de vedere terapeutic de pe umeri.
interacțiune a rolurilor în terapia de grup. Un participant poate introduce o temă Dl Ray: Ah, cate
și îi poate urmări evoluția nu doar cu sprijinul conducătorului de grup, dar și cu Conducătorul: Te
al celorlalți membri, de asemenea. Când o temă nouă este introdusă, poate să Dl Ray: Categor:
constate că nu se mai găsește în rolul clientului dezorientat și anxios, ci în rolul să îmi fac griji în le;
participantului care înțelege cel mai bine ceea ce noul client spune și care este cel
mai capabil să îl ajute în clarificarea percepțiilor sale despre sine și despre lumea Studiul lui Gorlov»
sa. Odată cu introducerea unui al treilea subiect, poate să descopere că nu este aruncat multă lumin
prea mult intreresat și să nu se implice. Pe parcursul duratei unei serii de ședințe, lucruri, a demonstra
are loc o țesătură complexă a rolurilor, cu persoane diferite care în momente calitatea pe măsură ce
diferite ajung în centrul atenției în calitate de clienți și în calitate de terapeuți. Există o creștere cons
Aceste activități terapeutice ale membrilor grupului sunt de o asemenea acceptant, alături de c
însemnătate în dezvoltarea unui grup, încât necesită o discuție detaliată. tativ, evaluativ și critic
Un exemplu al unui participant care se comportă ca un terapeut, extras dintr-o ca participanții terape
înregistrare verbatim a unei ședințe de terapie de grup, poate spune mai mult atitudinile și sesizând
decât o mulțime de pasaje descriptive: de comportament care
o persoană a făcut ea
Dl Ray: (Fratele meu) și-a luat diploma medicală când avea douăzeci și a înțelege și de a accef
patru de ani. înainte să intru în Marină, mi-am imaginat că o să termin considerabile. Individ
facultatea la cutare și cutare vârstă și o să îmi iau masteratul la cutare și cutare poate să răspundă cu
vârstă, și apoi m-ar fi așteptat doctoratul. Eram foarte mândru de asta. Dar conflicte. Suportul per
acum nu mai înseamnă foarte mult pentru mine. lui Gorlow, și anume ci
Dl Berg: Crezi că atitudinile părinților tăi au încurajat sentimentul acesta? sunt persoanele cele m
Dl Ray: Părinții mei nu mi-au spus niciodată „nu te descurci la fel de bine peutului în ședințele ir
ca B". [fratele său]. Erau mulțumiți când făceam pur și simplu o treabă câștigă din experiență:
mediocră. Nu m-au pedepsit niciodată — ca să fac mai bine. activității ca terapeut d
Dl Berg: Când i-a mers bine, au fost foarte mulțumiți de el. sunt cei mai anxioși și
Dl Ray: Ah, categoric. Rorschach, utilizează:
Dl Berg: Și când ție ți-a mers bine, crezi că te-ai fi putut simți oarecum mare decât membrii ini
respins pentru că nu a existat același entuziam cu privire la realizarea ta? tehnici precum simpli
(Pauză.) Probabil că mă proiectez pe mine în asta. conținutului, aprobare!
Dl Ray: Păi, nu m-am simțit, ei bine, tot atât de acceptat pe cât mi-ar fi pare sigur că membrii
plăcut să fiu. Și am crezut că notele mele au foarte mult de-a face cu asta. celorlalți într-o manieri
(Pauză.) Dar nu mai simt acel imbold să fac mai bine... sentimente.

CARL R. ROGERS
 Dl Hill: Simți că responsabilitatea pentru note îți aparține și că nu va conta 277
pentru nimeni altcineva ce faci. Asta este ideea? Motivația ta își are originea în
tine însuți mai degrabă decât să încerci să mulțumești pe altcineva.
Dl Ray: Mda, cred că asta este. Nu mai sunt atât de mult preocupat să le
arăt părinților mei că pot să mă descurc mai bine. Vreau încă să mi-o demon­
strez mie și... sunt mai satisfăcut, asta e tot. Nu simt impulsul să mă grăbesc.
Dl Hill: Un fel de... mie mi se pare ca și cum ți s-ar fi luat un fel de greutate
de pe umeri.
Dl Ray: Ah, categoric. Nu te pui cu ceva ce știi că nu poți depăși.
Conducătorul: Te face să te simți un pic mai independent... liber.
Dl Ray: Categoric, în sensul că pot să mă mulțumesc pe mine și nu trebuie
să îmi fac griji în legătură că faptul că trebuie să îi mulțumesc pe ceilalți.

Studiul lui Gorlow (71) despre activitatea membrilor grupului ca terapeuți a

aruncat multă lumină asupra acestui proces intricat și intrigant. Printre alte
lucruri, a demonstrat că interacțiunile dintre membrii grupului își schimbă
calitatea pe măsură ce terapia progresează. Membrii par să învețe să fie terapeuți.
Există o creștere considerabilă a comportamentului caracterizat ca permisiv și
acceptant, alături de o diminuare a comportamentului caracterizat ca interpre­
tativ, evaluativ și critic, de la prima până la ultima parte a terapiei. Este posibil
ca participanții terapeuți să învețe de la conducătorul grupului, absorbindu-i
atitudinile și sesizând justețea și utilitatea a ceea ce face. Sau probabil că tipul
de comportament care este considerat terapeutic poate să apară numai după ce
o persoană a făcut ea însăși progres în terapie. Permisivitatea și abilitatea de
a înțelege și de a accepta o persoană pot fi simptomele unei securități personale
considerabile. Individul are mai puțină nevoie să distorsioneze experiența și
poate să răspundă cu mai multă precizie, protejându-și mai puțin propriile
conflicte. Suportul pentru ultima ipoteză pare să fie disponibil în descoperirile
lui Gorlow, și anume că persoanele cele mai adaptate înainte de a intra în terapie
sunt persoanele cele mai capabile să își asume atitudinile constructive ale tera­
peutului în ședințele inițiale. Pe măsură ce terapia înaintează și alți participanți
câștigă din experiență, relația dintre adaptarea dinaintea terapiei și calitatea
activității ca terapeut dispare. Totuși, de-a lungul terapiei, membrii care inițial
sunt cei mai anxioși și cei mai ostili, așa cum a fost precizat de protocoalele
Rorschach, utilizează critica, evaluarea și dezaprobarea într-o măsură mai
mare decât membrii inițial mai puțin ostili și anxioși, care au tendința de a folosi
tehnici precum simpla acceptare, clarificarea sentimentului, reformularea
conținutului, aprobarea și încurajarea și reasigurarea. Oricare ar fi explicația,
pare sigur că membrii grupului devin mai capabili să răspundă sentimentelor
celorlalți într-o manieră adecvată pentru a-i ajuta să exploreze mai mult aceste
sentimente.

Terapia centrată pe client ■ Psihoterapia centrată pe grup

278 Gorlow a descoperit, de asemenea, relații semnificative și interesante între O profesoară atât de
beneficiul în terapie și asumarea rolului de terapeut. Oamenii care au beneficiat proprie inițiativă, un
cel mai mult din terapie au fost tot aceia care au utilizat cel mai des, în răs­ decât poate să exprir.
punsurile lor adresate membrilor care își expuneau problemele, tipurile de vărat plăcere. O perse
formulări aparținând terapeutului, considerate a fi cele mai vindecătoare. Când incapabilă să își resp
folosirea comportamentului non-directiv de către participanții-terapeuți este grupul său cu regula:
reprezentată grafic în funcție de timp, curba pentru aceia care au fost evaluați ca este adevărat, dar cu t
„cel mai mult câștigați" crește în mod distinct, în timp ce curba pentru cei decât a arătat înainte
evaluați ca fiind „cel mai puțin câștigați" urmează un curs uniform. O posibilitate îi poate face pe cei pe
bidirecțională este evidentă aici. Dobândirea unei mai mari integrări personale din partea unei terap
poate face posibil pentru o persoană să fie de mai mult ajutor pentru ceilalți. Pe trei sferturi din ora 1<
de altă parte, tocmai oferirea ajutorului poate fi benefică. Sau ambele pot fi doar pentru a utiliza
adevărate. Suntem siguri numai de relație, nu și de sursa și direcția cauzalității. rare intimă a urii mi:
simplu nu știm cum s
nu există o cale mai
Selectarea membrilor grupului latitudinea individul!
Două seturi de probabilități sunt implicate în problema legată de cine ar Pe de cealaltă parte
trebui să intre într-un grup de terapie. Una este probabilitatea ca indivizii să care au tendința de a
beneficieze de pe urma experienței; cealaltă este probabilitatea că grupul va referitor la relațiile din
câștiga din însăși prezența sa. Ambele considerații sunt importante, dar nu știm anumite grupuri, parc
cum să scriem o ecuație care va exprima interconexiunile lor subtile și nici nu cultură psihologică, și
putem identifica variabilele de personalitate care ar trebui să intre într-un astfel cinic asupra altora. M
de calcul. Tot ceea ce avem pentru a continua sunt anumite formule empirice. acest tip de duritate a
Acestea au fost derivate nu din cercetare, ci din eșecurile noastre remarcabile și sau doi, cu un benefic
astfel ele marchează granițele exterioare într-o manieră foarte vagă. Dar acesta bine pentru ea să eoni
este genul de problemă care poate fi clarificată de cercetare și doar în timp putem într-un grup. Am avut
anticipa o eficacitate crescută a terapiei de grup, pe măsură ce vom ști cum să cu „stare anxioasă", îni
alegem oameni pentru participare și cum să potrivim grupurile pentru o tice. Incapabili de a r;
concordanță interpersonală optimă. tulburați au spus uneo
Judecând optimist, putem aplica același criteriu care a fost dezvoltat din expe­ încă sensibili și anxioț
riență în terapia individuală centrată pe client, așa cum a fost descris în pagini­ grup persoana extrem
fie dificil, dacă nu chia:
le 207-209 (Capitolul 5). Din punctul de vedere al persoanei, singurul criteriu
de amenințare care es
care pare aplicabil în mod sistematic este dacă ea alege sau nu, fără presiune, să
ca alcătuire globală, ci
se alăture unui grup și să lucreze asupra unei probleme de interes pentru ea. Ne
oameni care au în moi
putem gândi la multe tipuri de oameni care nu se așteaptă să profite dintr-o
Anumite grupuri astfe!
experiență de grup: persoanele extrem de timide, persoanele excesiv de anxioase,
sentimentul de vină d
persoanele foarte ostile, persoanele profund tulburate. Dar predicțiile noastre în
Manifestări ale ostilităj
cazuri individuale bazate pe aceste asumpții rezonabile au fost năruite tot atât
grupului sunt percepd
de des, pe cât au fost susținute. O persoană chinuită de vina pricinuită de expe­
prea amenințătoare la
riențe sexuale deosebit de perturbatoare este capabilă să îndepărteze o mare
să o mențină. Pentru d
parte din anxietatea ei și să își aștearnă planuri solide pentru a-și reconstrui viața.

CARLR. ROGERS
 O profesoară atât de timidă, încât de-abia putea să vorbească în grup, scrie din 279
proprie inițiativă, un an mai târziu, că experiența a însemnat pentru ea mai mult
decât poate să exprime, că, pentru prima oară, de ani, munca ei îi făcea cu ade­
vărat plăcere. O persoană foarte retrasă, diagnosticată cu schizofrenie, care a fost
incapabilă să își respecte programările cu terapeutul ei individual participă la
grupul său cu regularitate și stă acolo în tăcere, probabil cu un beneficiu minor,
este adevărat, dar cu o oarecare dovadă a unei competențe sociale mai însemnate
decât a arătat înainte. Băieți dintr-o bandă din Harlem, duri așa cum societatea
îi poate face pe cei pe care-i reneagă, și, în cel mai bun caz, cu speranțe minime
din partea unei terapii vin cu regularitate — și cu regularitate folosesc primele
trei sferturi din ora lor într-o bătaie de joc înverșunată unul la adresa celuilalt,
doar pentru a utiliza ultimele câteva minute, în fiecare săptămână, într-o explo­
rare intimă a urii mistuitoare față de părinți și față de orice autoritate. Pur și
simplu nu știm cum să spunem cine va câștiga mai mult și cine nu și simțim că
nu există o cale mai bună de a răspunde acestei întrebări decât a o lăsa la
latitudinea individului.
Pe de cealaltă parte, avem anumite ipoteze preliminare cu privire la persoanele
care au tendința de a perturba un grup și cu privire la alcătuirea grupurilor,
referitor la relațiile dintre oamenii care să fie incluși. în experiența noastră, pentru
anumite grupuri, parcursul a fost îngreunat de persoane tulburate, dar având o
cultură psihologică, și care își pot folosi cunoștințele de psihodinamică în mod
cinic asupra altora. Membrii grupului par mai puțin capabili să se protejeze de
acest tip de duritate a cunoașterii. Dacă o persoană a fost în terapie pentru un an
sau doi, cu un beneficiu incert, începem să ne gândim dacă nu cumva este mai
bine pentru ea să continue să lucreze în terapie individuală mai degrabă decât
într-un grup. Am avut experiențe nefericite în legătură cu un bărbat diagnosticat
cu „stare anxioasă", într-un grup în care imul dintre membri avea tendințe psiho-
tice. Incapabili de a răspunde sentimentelor celorlalți, acești oameni profund
tulburați au spus uneori lucruri care nu au putut fi tolerate de colegii lor de grup
încă sensibili și anxioși. în general simțim că este mai bine să nu includem în
grup persoana extrem de ostilă și agresivă, fie psihotică sau nu, pentru că face să
fie dificil, dacă nu chiar imposibil, să obținem atmosfera de acceptare și eliberare
de amenințare care este esențială pentru succesul grupului. în cele din urmă,
ca alcătuire globală, credem că este dezirabil să nu avem un grup compus din
oameni care au în mod continuu contacte zilnice apropiate în afara grupului.
Anumite grupuri astfel alcătuite au avut succes, în timp ce altele s-au luptat cu
sentimentul de vină care transpare din situația de grup în viața de zi cu zi.
Manifestări ale ostilității și ale îndoielii de sine care pot fi susținute în contextul
grupului sunt percepute în mod diferit în contactele din afara grupului și par
prea amenințătoare la adresa organizării Sinelui pe care persoana se străduiește
să o mențină. Pentru o ilustrare, în planificarea noastră curentă pentru lucrul

Terapia centrată pe client ■ Psihoterapia centrată pe grup

280 cu mai multe grupuri de cupluri căsătorite — am considerat o precauție înțeleaptă pe grup, i-am rugat fi
să îi rugăm pe soți să se alăture unor grupuri diferite, care se vor întâlni în lor, uneori în mod an
momente diferite. Credem că acest aranjament va asigura mai multă libertate de la afirmații că lucr
individului și va diminua confuzia din viața cotidiană, care ar putea rezulta din opinia exprimată că c
sentimentele de vină și din posibila percepție distorsionată a manifestărilor după eliminarea afirr
partenerului în grup. pentru investigatori,
Din când în când se pune problema cât de dezirabilă e o combinație între ajutor în terapia de gr
terapia individuală și terapia de grup. Am procedat așa fără niciun argument așa cum indică cerc
care să sugereze că asta nu ar trebui făcut și cu oarecare dovezi că îmbinarea este specificarea că grupul
deosebit de eficientă. Credem că decizia ar trebui lăsată pe seama individului și în relatările colecta
a terapeutului său. că indivizii au exprii
în parte ca o procedură de selecție și în parte ca un mijloc de a ajuta persoana abordarea unor proble
să se pregătească pentru a intra într-un grup, în mod obișnuit, avem o ședință Acestea erau: o mai m
inițială individuală cu fiecare aplicant. Iată o oportunitate pentru persoană și intemalizarea și contir
pentru terapeutul său de grup să se familiarizeze unul cu celălalt, așa că, în pot fi ilustrate prin af
prima întâlnire a grupului, există câteva sentimente de intimitate. Clientul are, mai mare de actualiza
de asemenea, o oportunitate de a învăța ceva despre natura experienței de grup torul citat.
și de a lua o decizie finală în legătură cu participarea sa. Și terapeutul are o
oportunitate de a proteja interesul grupului ca întreg în acele câteva cazuri în Am câștigat mul
care pare mai bine să sugereze ca persoana să lucreze în terapie individuală am fost un membre
pentru o vreme, înainte de a decide să se alăture unui grup. Aceste ședințe im­ că, fiind sincer în leg
plică o oarecare structurare a experienței care apare și sunt făcute toate eforturile acceptat de toți ceila
pentru a crea în această primă întâlnire sentimentele de acceptare și respect care Acum, când întâlnes
vor fi cultivate până la eflorescență în grup. sentimente de teamă

Ideea că procesul ]
Eficacitatea terapiei de grup persoane este una inte
Aprecierea eficacității terapiei de grup este dificilă, așa cum este cu toate clarifica înțelesul acesta.
terapiile. în ultimă instanță, trebuie să avem încredere într-o apreciere clinică
globală, bazată pe observarea unui număr de cazuri, făcută de oameni care sunt Este ceva ce îmi <
competenți să emită astfel de judecăți. Evaluările celor care au lucrat cu grupuri grupului. îmi dau sea
sunt fără echivoc de partea pozitivă. Terapia de grup funcționează. Este o abor­ consiliere, într-un fe
dare eficientă pentru a-i ajuta pe oameni cu problemele lor. Mai specific și după cuvinte, am fost un fe
aceleași standarde, tipul de terapie de grup descris aici este fără îndoială pro­ dintre problemele me
ductiv la nivelul beneficiului personal pentru participanții individuali. Să exa­ Ei bine, cred că cee
minăm câteva dintre dovezile beneficiului de care dispunem în acest stadiu sau am intemalizat, ca
timpuriu al explorării. liere. Asta m-a ajutat d
încercările de a evalua schimbări în adaptare au trebuit deseori să se bazeze, încep sa simt că p
în parte, pe propria estimare a individului în legătură cu creșterea sa. Oricât de procesul care se află j
fragile pot fi astfel de estimări, nu pot fi trecute cu vederea fără a omite date permisiv în legătură
importante. în eforturile noastre de a înțelege mai bine procesul terapiei centrate oarecum o persoană iii

CARL R. ROGERS
282 Sau această declarație a unui alt membru: general pe un su
presupun. îl ene:
O mare parte din această înțelegere a fost obținută în contactele terapeutice Partidul Republic
și mult mai multă după încetarea contactelor, când am internalizat obiceiul de Orice discuție an
a încerca în mod conștient să îmi dau seama de sentimentele mele reale — diferențele de opi
o internalizare a ceea ce s-a petrecut în terapie. (146, p. 171) Într-adevăr inconl
foarte diferit.
Aceste declarații arată un fel de sentiment al schimbării care este trăit de par­
ticipantul la terapia de grup. Dacă aceasta este o modificare doar în sentiment Sunt găsite și do
sau este corelată cu alte schimbări, datele nu o relevă. socială învață să dan
In protocoalele redate cuvânt cu cuvânt ale ședințelor de terapie de grup sunt delincvenți obțin sluj
relatate modificări comportamentale care, probabil, reprezintă o bază mai sub­ dintr-odată să mai ap
stanțială pentru apariția schimbării decât declarațiile sumare finale. Un tip de substanță în căsnicia
schimbare care este cel mai des observat este acela că individul începe să își per­ academice; și așa m<
ceapă lumea în mod diferit. Circumstanțele pot să nu se modifice considerabil, bineînțeles, dar sunt
dar percepția sa asupra situației și comportamentul său în situație se schimbă. ceva important se îni
Aici se află un fragment dintr-un protocol verbatim care ilustrează ideea. acestea, găsim manift
spus-o: „Ieri, când mc
mi-a venit să cred că i
Dl Flowers: Un lucru interesant mi s-a întâmplat ieri. Am primit o scrisoare
în cele din urmă, 1
de la tatăl meu. Scrie scrisori minunate, dar eu, împreună cu soția mea, am
cantitativi. Vom dori
discutat despre asta și ne-am gândit că sentimentul lui a fost un pic nerealist.
vom dori să aflăm ur
Nu a părut să înțeleagă cu adevărat problemele noastre... am simțit întot­
grup și terapia indivi
deauna puțină ostilitate față de el din cauza asta... scria în termeni altruiști...
de formulări cantitai
soția mea face un sacrificiu nobil pentru că merge la muncă... și lucruri de
șaisprezece participa
genul ăsta. Am primit scrisoarea ieri... am citit-o în întregime și m-am gândit...
apreciat că opt dintre
„phii, ce scrisoare umflată", așa că i-am dat-o soției mele să o citească. Am
opt nu au avut niciuni
spus: „Nu crezi că este diferită?" și ea spune: „Gândește-te mai bine, eu nu văd
de măsurători obiect
nicio diferență față de celelalte".
Beneficiile observate a
Dl Smith: Vrei să spui că scrisorile nu s-au schimbat?
niciun beneficiu ar fi p
Dl Flowers: In mod evident, nu s-au schimbat. M-am uitat peste ea încă o
Dar această evaluare cj
dată și a părut că este același lucru, dar am extras din ea un sentiment de
explicite și mai detalia
interes, atâta tot.
Dl Arnold: Ei bine, mi s-a întâmplat ceva destul de asemănător — mi-am
dat seama că simt diferit în relația mea cu tatăl și mama mea și că..., de fapt,
Lecturi recomani
în ei nu s-a petrecut nicio schimbare sau s-a petrecut o schimbare foarte mică
de când sentimentele mele s-au schimbat. Schimbarea s-a petrecut aproape în Pentru un rezumat
întregime la nivelul meu. Petrecând o parte din sfârșitul de săptămână cu ei, trimis la Klapman, Gn
am putut să privesc lucrurile diferit și ele stau cam la fel. Dar pot să le răspund fundamentale asupra t
diferit. Nu mai răspund cu agresivitate atât de des pe cât obișnuiam să o fac. Grup) (135); Slavson, Aj
Dl Flowers: Asta este foarte asemănătoare cu experiența pe care am avut-o (192); Foulkes, Introdu(\
la ultima vizită a părinților mei. înainte au existat întotdeauna dispute — în terapia de Grup-Analitic^

CARL R. ROGERS
 general pe un subiect abstract. Asta este o supapă pentru agresiunea mea, 283
presupun. îl enervez și îl supăr foarte tare... apărându-și identificarea cu
Partidul Republican. Dar de data aceasta nu s-a întâmplat nimic de felul ăsta.
Orice discuție am avut, am fost de acord în totalitate sau ne-am formulat
diferențele de opinie asupra ei. N-a mai fost acea tensiune — acel sentiment
Într-adevăr inconfortabil pe care întotdeauna obișnuiam să îl am cu el. A fost
foarte diferit.

Sunt găsite și dovezi comportamentale coroborative. Un student fără viață

socială învață să danseze și îi face plăcere să meargă la petreceri; mai multi băieți
delincvenți obțin slujbe; un bărbat constată că reveriile sale compulsive au încetat
dintr-odată să mai apară; o femeie în pragul divorțului descoperă că există multă
substanță în căsnicia ei; mai mulți studenți au relatat îmbunătățirea calificativelor
academice; și așa mai departe. Aceste schimbări nu apar pentru toată lumea,
bineînțeles, dar sunt relatate cu suficientă frecvență pentru a oferi siguranța că
ceva important se întâmplă pentru oamenii implicați; dincolo și mai presus de
acestea, găsim manifestări ale unei satisfacții mai mari a vieții. Așa cum o fată a
spus-o: „Ieri, când mergeam pe stradă, m-am surprins fredonând o melodie. Nu
mi-a venit să cred că eram eu! Ca să vezi, n-am mai făcut asta de ani".
în cele din urmă, trebuie să evaluăm eficacitatea terapiei de grup în termeni
cantitativi. Vom dori să știm ce procent de experiențe reușite poate fi așteptat și
vom dori să aflăm un oarecare coeficient al eficienței relative dintre terapia de
grup și terapia individuală. A fost făcut doar un început în legătură cu astfel
de formulări cantitative. într-un proiect de cercetare extins care a implicat
șaisprezece participanți la terapia de grup, cei trei conducători de grup au
apreciat că opt dintre membri au avut câștiguri evidente, pe câtă vreme ceilalți
opt nu au avut niciunul sau doar vagi beneficii. Evaluările lor au fost confirmate
de măsurători obiective. Aceste cifre pot fi supraestimate sau subestimate.
Beneficiile observate ar fi putut fi doar temporare sau observația că nu a existat
niciun beneficiu ar fi putut fi infirmată prin creșterea ulterioară inițiată în terapie.
Dar această evaluare cât se poate de riguroasă este încurajatoare. Formulările mai
explicite și mai detaliate trebuie să aștepte studii ulterioare.

Lecturi recomandate
Pentru un rezumat al dezvoltării istorice a terapiei de grup, cititorul este
trimis la Klapman, Group Psychotherapy (Psihoterapia de Grup) (102). Alte cărți
fundamentale asupra terapiei de grup sunt: Moreno, Group Therapy (Terapia de
Grup) (135); Slavson, Analytic Group Psychotherapy (Psihoterapia Analitică de Grup)
(192); Foulkes, Introduction to Group-Analytic Psychotherapy (Introducere în Psiho­
terapia de Grup-Analitică) (61); și Schilder, Psychotherapy (Psihoterapie) (177).

Terapia centrată pe client ■ Psihoterapia centrată pe grup

 284 Pentru relatări ale terapiei de grup centrate pe client cu copii, vedeți atât
cartea lui Axline (14, Capitolele 20, 21, 22), cât și articolul ei despre abordarea
tensiunilor rasiale într-un grup de copii (15).
Cercetările publicate cu privire la terapia de grup sunt practic inexistente
până acum. Munca lui Peres (146) constituie unul dintre puținele studii care au
fost publicate. Sperăm ca alte studii pe care le-am citat să fie publicate în viitorul
apropiat.

CARL R. ROGERS
CAPITOLUL 8

Conducerea și administrația
centrate pe grup
de Dr. Thomas Gordon

Probabil că nimeni care a încercat în mod consecvent să desfășoare psiho­

terapie individuală într-o orientare care este fundamental centrată pe client nu a
neglijat să se gândească la posibilitatea de a aplica această filosofie la conducerea
grupului și în administrația organizațională. Membrii personalului care conduc
terapia la Centrul de Consiliere al Universității din Chicago au ridicat constant
întrebarea dacă astfel de factori precum acceptarea, înțelegerea și permisivitatea
ar avea aceleași efecte terapeutice pentru grupuri ca pentru indivizi. Ar fi posibil
să încercăm o abordare terapeutică în situațiile din afara cabinetului clinic? Care
ar fi efectul asupra unui grup dacă supervizorul său încearcă în mod conștient
să creeze o atmosferă de acceptare, în care membrii săi ar putea lucra? Poți fi
„terapeutic" în relațiile tale cu cei cărora le ești șef, lider, administrator? Care ar fi
impactul asupra unui grup de profesori dintr-un liceu, dacă directorul ar utiliza
proceduri care i-ar încuraja să își exprime liber sentimentele de frustrare și des­
curajare, criticile la adresa politicii administrative, dar și sentimentele lor
pozitive? Care ar putea fi efectul asupra unei organizații industriale, dacă un
consultant angajat de conducere s-ar comporta pe baza convingerii că rolul său
este de a învăța organizația să își rezolve propriile probleme cu resursele de care
însăși organizația dispune? Asemenea întrebări ne-au nedumerit, ne-au incitat și
ne-au provocat, iar acest capitol va fi dedicat analizei lor. Va exista o încercare
de a formula anumite afirmații cu privire la natura grupurilor și o încercare de a
construi o definiție preliminară a unei abordări terapeutice sociale — o abordare
centrată pe grup — în conducere și administrație.
Există multe motive pentru care a fost inevitabil ca interesul să se dezvolte
în direcția aplicării principiilor și filosofici psihoterapiei centrate pe client la
conducerea și administrația grupurilor. Pentru mulți dintre noi, a fost extrem de
inconfortabil să dețină anumite atitudini „terapeutice" în legătură cu clientul
tulburat și, cu toate acestea, atitudini foarte diferite despre membrii unui grup

Terapia centrată pe client ■ Conducerea și administrația centrate pe grup

286 dintr-o uzină, o facultate, o organizație socială. Era doar un rol pe care îl jucam experiență că am deveni
în ședințele terapeutice? Acest lucru nu părea să fie adevărat pentru că, odată din conducerea organiza
cu experiența clinică acumulată în calitate de terapeuți centrați pe client, am Un impuls pentru pr<
ajuns să dezvoltăm atitudini neobișnuit de puternice și autentice referitoare la asemenea, de cercetările
capacitățile clienților de autodirecționare și de recuperare psihologică autoini- aceste probleme. Unii di
țiată. Mai degrabă pare că atitudinile învățate în contextul clinic, chiar dacă sunt grupuri și de-a lungul ac
autentice, nu sunt cu ușurință transferate în alte contexte sociale. Aceste atitudini influențat de Institutul Ta
sunt transferate, după câte se pare, numai pe măsură ce trăim Într-adevăr această țară și de acele pe
efectele experimentării unei abordări terapeutice în fiecare situație nouă, mai de Pregătire de la Bethel,
întâi cu un grup de clienți, apoi într-o sală de curs, apoi într-un grup de discuții, în cele din urmă, mot
apoi cu un grup al personalului. Când ne confruntăm pentru prima oară cu o meniu se datorează, fără
situație interpersonală nouă, nu suntem niciodată cu adevărat siguri că abor­ știință din sfera socială <
darea va fi eficientă. Prin urmare devine deranjant să descoperi că în calitate de societății noastre. Problen
terapeut nu simți nicio nevoie să ghidezi viața altcuiva, dar în calitate de lider al umane. Toți sperăm să co
grupului exact asta faci în mod frecvent. Sau cunoști efectul unei atmosfere ne­ rite națiuni, dintre difer
amenințătoare asupra clienților, cu toate acestea îți dai seama că îi ameninți în conducere. Vedem nevoi
mod constant pe membrii personalului departamentului tău, interpretându-le implicării cetățeanului di
comportamentul, întrerupându-le declarațiile sau asigurându-i că grija pe care exprimat asta bine:
o au în legătură cu lipsa lor de progres este neîntemeiată. înțelegerea propriilor ...singura alternativă p
noastre incongruențe s-a concretizat într-o oarecare autoexaminare din partea mental și o implicare ir
noastră. In aceeași măsură, ne-a stimulat gândirea în legătură cu aceste chestiuni progresiv autoritatea exi
și ne-a determinat pe mulți dintre noi să experimentăm cu grupurile o abordare Câmpul de bătălie exist
centrată pe grup. punsul la complexitate!
Experiențele noastre timpurii nu au fost în întregime reușite. Prin intermediul reînnoite de implicare d
lor totuși s-a descoperit că indivizii din grupuri au răspuns în mare parte pre­ maselor inerte și nereve
cum clienții în terapie. Am putut vedea limpede rezistențele puternice la schim­ prea puțină considerați
bare, dependența inițială de lider pentru direcție și îndrumare, efectele evaluării (6, p. 125)
și ale diagnozei, frustrarea inevitabilă a membrilor grupului. Am putut vedea și
impactul unei atmosfere permisive și forța înțelegerii și a acceptării constante din
partea liderului. Pe scurt, a fost impresionant să observăm o parte a acelorași Câteva afirmații cu |
forțe psihologice în acțiune în cadrul acestor grupuri, așa cum s-a constatat în
a grupurilor
terapia individuală. Aceste experiențe timpurii, atunci, au influențat mult stimu­
larea gândirii despre conducerea terapeutică a grupului. în acest stadiu al gândir
A existat un alt fel de experiență care a contribuit la interesul nostru din ce în bine formulat cu privire la
ce mai mare în această sferă. Aceasta a reprezentat o încercare de a testa un nou putem începe să construi:
tip de administrație în propria noastră organizație a Centrului de Consiliere. în compatibilă cu aceste expei
decursul unei perioade de câțiva ani, am experimentat cu mai multe proceduri prezent există doar o struct
diferite și cu diverse structuri organizaționale. Elementul esențial în toate acestea se bazează pe speranța că 1
a fost maxima participare a tuturor membrilor personalului în chestiunile care a abordării centrate pe gruj
priveau ansamblul grupului. Deși avem multe de învățat, iar personalul nostru Această bază teoretică q
nu funcționează întotdeauna așa cum ne-am putea dori, simțim din această forma unei serii de propozii

ARL R. ROGERS
experiență că am devenit mai conștienți de unele dintre elementele importante 287
din conducerea organizațională și administrație.
Un impuls pentru propria noastră gândire și experimentare a fost oferit, de
asemenea, de cercetările și teoriile altora, care au devenit recent interesați de
aceste probleme. Unii dintre noi s-au inspirat din ideile a diverși cercetători și
grupuri și de-a lungul acestui capitol vor fi făcute trimiteri la ele. Autorul a fost
influențat de Institutul Tavistock din Anglia, de mișcarea dinamicilor de grup din
această țară și de acele persoane care sunt responsabile de Laboratorul Național
de Pregătire de la Bethel, Maine.
In cele din urmă, motivația pentru gândirea și munca noastră din acest do­
meniu se datorează, fără îndoială, și provocării pe care cei mai mulți oameni de
știință din sfera socială o simt pe măsură ce studiază problemele actuale ale
societății noastre. Problemele primordiale ale civilizației noastre simt problemele
umane. Toți sperăm să contribuim cu ceva la rezolvarea conflictelor dintre dife­
rite națiuni, dintre diferite grupuri rasiale și religioase, dintre muncitori și
conducere. Vedem nevoia formidabilă de a descoperi modalități de sporire a
implicării cetățeanului de rând în chestiuni care îl privesc. Gordon Allport a
exprimat asta bine: !
...singura alternativă pentru o analiză mai profundă a mediului comporta- ‘ 1
mental și o implicare mai activă în reconfigurarea lui este să cedezi în mod ■
progresiv autoritatea externă, uniformitatea, disciplina și dependența de lider.
Câmpul de bătălie există aici și acum în interiorul fiecăruia dintre noi. Răs­
punsul la complexitatea crescândă din sfera socială îl reprezintă eforturile
reînnoite de implicare din partea fiecăruia dintre noi sau un declin treptat al
maselor inerte și nerevendicative supuse guvernului de o elită care va avea
prea puțină considerație pentru interesul fundamental al omului de rând.
(6, p. 125)

Câteva afirmații cu privire la capacitatea adaptativă

a grupurilor
în acest stadiu al gândirii noastre ar fi arogant să pretindem un sistem teoretic
bine formulat cu privire la grupuri. Cu toate acestea, din experiențele noastre
putem începe să construim o schemă preliminară pentru o teorie care va fi
compatibilă cu aceste experiențe. E drept, aceasta va fi o schemă incompletă. în
prezent există doar o structură lipsită de miez în multe aspecte. Includerea ei aici
se bazează pe speranța că va face mai clară conceptualizarea noastră ulterioară
a abordării centrate pe grup în conducere și administrație.
Această bază teoretică de gândire referitoare la grupuri va fi prezentată sub
forma unei serii de propoziții. Multe dintre acestea sunt de natura asumpțiilor și <

!
!
i
i
Terapia centrată pe client ■ Conducerea și administrația centrate pe grup
288 sunt exprimate într-o formă care nu ar facilita testarea lor experimentală. Ar fi
corect să spunem că aceste propoziții reprezintă pur și simplu unul dintre
numeroasele cadre de referință posibile prin care să ne gândim la grupuri.

I) Un grup este definit ca două sau mai multe persoane care au o relație
psihologică una cu cealaltă. Adică membrii există ca grup în câmpul
psihologic al fiecăruia și se află într-un fel de relație dinamică unul cu
celălalt.

Iată că încercăm să stabilim anumite criterii care pot fi aplicate pentru a

diferenția un grup de alte colectivități de indivizi. împrumutând din definiția lui
Krech și Crutchfield (106), un grup este alcătuit din persoane al căror compor­
tament are o influență directă asupra comportamentului celorlalți membri.

II) Grupul prezintă, pe parcursul anumitor perioade specifice de timp,

un oarecare grad de instabilitate sau dezechilibru, ca rezultat al forțelor
din interiorul grupului. Grupul, prin urmare, este un sistem dinamic de
forțe. Schimbări în oricare parte a grupului produc schimbări în grupul
ca întreg.

Această propoziție accentuează încă o dată noțiunea conform căreia com­

portamentul membrilor unui grup afectează comportamentul celorlalți membri.
Dar îi și oferă grupurilor calitățile unui sistem de forțe interioare dinamice care
se află într-o stare de continuă schimbare și reorganizare. Să luăm, spre exemplu,
o organizație industrială al cărei director de personal decide să introducă un nou
sistem de evaluare a angajaților. Potrivit Propoziției II, o astfel de acțiune din
partea directorului de personal va produce schimbări în alte părți ale organizației.
Șefilor s-ar putea să le displacă birocrația suplimentară, impusă de noile proce­
duri; anumiți angajați pot percepe noile proceduri ca pe un mijloc de a-i elimina
pe lucrătorii mai puțin competenți; reprezentantul sindical vede această acțiune
ca pe o breșă în sistemul de apreciere a meritelor salariaților asupra căruia
sindicatul și conducerea au convenit; un supraveghetor de bandă respinge
autoritatea departamentului de personal asupra „benzii". Un act în aparență
izolat, prin urmare, perturbă echilibrul întregii structuri a uzinei.

III) Comportamentul de grup care ajută la reducerea dezechilibrului

produs de schimbări în forțele interioare ale grupului poate fi descris drept
comportament adaptativ. Gradul în care comportamentul grupului este
adaptativ va fi o funcție a adecvării metodelor utilizate de grup, așa cum
sunt legate de natura dezechilibrului interior.

CARL R. ROGERS
 Această propoziție exprimă într-un mod mai tehnic un fapt pe care cu toții îl 289
recunoaștem. Și anume, cât de reușit se adaptează un grup la o forță internă
disruptivă depinde de folosirea metodelor directe și potrivite de atac asupra
problemei. Acest principiu are echivalentul său în comportamentul individual.
O persoană se găsește într-o situație generatoare de conflict care îi perturbă
propriul echilibru. Devine tensionată și se simte inconfortabil. Refugiul său în
alcool poate produce o eliberare temporară de tensiune, dar este departe de a fi
o adaptare potrivită la starea de conflict care există în organismul ca întreg. Până
când persoana nu devine conștientă de natura conflictului, comportamentul ei
este puțin probabil să fie adaptativ. în același mod, grupurile prezintă frecvent
comportamente nonadaptative sau parțial adaptative, ale căror exemple sunt atât
de numeroase, încât sfidează clasificarea. Țapul ispășitor, proiecția, inhibarea
manifestării sentimentelor, blamarea liderilor, atacarea altor grupuri, retragerea,
regresia la o relație puternică de dependență față de lider — acestea sunt câteva
dintre cele mai evidente soluții parțiale utilizate de grupuri.

IV) Comportamentul adaptativ al unui grup va fi cel mai adecvat atunci

când grupul folosește la maximum resursele apartenenței sale depline.
Aceasta înseamnă participare maximă a tuturor membrilor grupului,
fiecare aducându-și contribuția cea mai eficientă.

Această propoziție este un fel de a spune că cele mai bune decizii sau cele mai
oportune acțiuni ale unui grup vor fi acelea bazate pe volumul maxim de
informații sau resurse ale membrilor săi. Astfel, cel mai eficient grup va fi cel în
care există participarea tuturor membrilor grupului, fiecare membru aducându-și
contribuția sa cea mai creativă. Această idee a fost exprimată în raportul pre­
ședintelui Comisiei pentru Drepturile Civile:

Democrația presupune că majoritatea este mai probabil, ca regulă generală,

să ia decizii care sunt înțelepte și necesare din perspectiva intereselor întregii
societăți decât orice minoritate. De fiecare dată când unei persoane calificate îi
este refuzată o părere în chestiunile statului, una dintre componentele unei
majorități potențiale este pierdută și formarea unei politici de stat sociale este
periclitată.
Cum poate conceptul de piață a gândirii, unde adevărul predomină în cele
din urmă, să își păstreze validitatea, dacă gândirii anumitor indivizi îi este
refuzat dreptul la liberă circulație? (218, pp. 8-9)

Deși astfel de afirmații sunt luate din contextul „drepturilor civile" pentru
cetățenii națiunii noastre, ele reflectă esența propoziției de mai sus, și anume că

Terapia centrată pe client ■ Conducerea și administrația centrate pe grup

290 lucrul cel mai de dorit pentru un grup este acela formulat din contribuțiile
tuturor membrilor grupului.
Dacă această propoziție este validă, ne ajută să clarificăm valoarea „partici­
pării". Conceptul de participare a membrului grupului poate fi găsit în aproape
orice articol care se ocupă de problemele conducerii și administrației grupului.
A fost accentuat ca principiu al conducerii industriale, al acțiunii comunității și
al relațiilor angajat-management. In psihologie acest concept a câștigat eticheta
de „implicare a eului". Mult prea des totuși o persoană rămâne cu impresia, din
unele dintre aceste lucrări, că participarea și implicarea eului din partea mem­
brilor grupului sunt lucruri care trebuie atinse în așa fel încât membrii grupului
să accepte cu mai multă deschidere planurile, obiectivele sau deciziile deja
formulate de lideri. A obține participarea devine astfel o tehnică a conducerii de a
satisface dorința naturală a membrilor pentru realizare, statut și recunoaștere.
Adevărat, grupurile participante par să aibă o dispoziție mai bună decât gru­
purile centrate pe lider sau grupurile autoritare. Cu toate acestea, nu întotdeauna
participarea este văzută și ca o contribuție la eficiența totală a grupului. Nu
întotdeauna există o convingere autentică din partea liderilor că participarea dă
roade în termenii unor decizii mai bune, unei productivități crescute, câștigurilor
economice, unei adaptări mai adecvate a grupului.
Această concepție îngustă a participării ca metodă de a obține complianța
benevolă a fost observată în atitudinile unor directori industriali, așa cum au
subliniat French, Kornhauser și Marrow. Aceștia definesc trei modele principale
de control în management, dintre care unul este caracterizat prin eforturile de a
obține prin intermediul „participării" și al „cooperării" complianța muncitorilor,
loialitate, bunăvoință și prosperitate. Acești autori accentuează că astfel de
atitudini sunt un instrument utilizat de management.

Sub aceste circumstanțe, „cooperarea democratică" este în cel mai bun caz
un eufemism și în cel mai rău, un proces fățarnic înșelător. Câteodată,
conducerea folosește deliberat simbolurile atractive ale democrației —
participarea, discuția de la om la om, decizia de grup etc. — pentru a crea
atmosfera dorită în interiorul căreia poate manipula mai ușor atitudinile
angajaților săi, le poate menține loialitatea în timp ce continuă să conducă
afacerea „așa cum ar trebui condusă", fără influențe perturbatoare din afară.
(62, pp. 44-45)

îmi amintesc de remarca unui lider al unui grup de training referitoare la

faptul că preocuparea sa cea mai mare era cum să își împace convingerile
intelectuale că grupul trebuie să își hotărască propriile obiective și metode de a
atinge acele obiective cu ideile sale la fel de puternice, referitoare la care ar trebui
să fie acele obiective și metode. Aceeași dilemă este observată la indivizi în

CARL R. ROGERS
stadiile inițiale de învățare a psihoterapiei centrate pe client, pe măsură ce ajung 291
să analizeze dacă atitudinile lor fundamentale despre oameni sunt compatible cu
„tehnica" pe care o învață. Un preot aflat la unul dintre cursurile de psihoterapie
a întrebat odată: „Cum pot eu, în calitate de preot, să folosesc această abordare
în consilierea mea și totuși să îl las pe client să încheie cu convingerea că doar
credința sa în Divinitate a fost responsabilă pentru recuperarea sa?"

V) Un grup are în interiorul său capacitățile adaptative necesare pentru

a obține un grad mai mare al armoniei interne și al productivității și pentru
a ajunge la o adaptare mai eficientă la mediul său. Dacă anumite condiții
sunt îndeplinite, grupul se va deplasa în direcția unei utilizări crescute a
acestor capacități.

Aceasta este o reformulare a ipotezei fundamentale centrate pe client așa

cum se aplică unui grup mai degrabă decât unui individ. Ca ipoteză despre
persoană, accentuează forțele pozitive ale creșterii care, odată eliberate, rezultă
într-o armonie internă crescută și într-o eficiență productivă și o adaptare mai
eficace la mediu. Este o ipoteză care accentuează capacitatea interioară a unui
grup. Susține că fiecare grup are această capacitate, dar implică faptul că este o
chestiune de proces sau dezvoltare pentru un grup să se apropie de realizarea
acelei capacități. Cu alte cuvinte, un grup poate să nu fie capabil să rezolve pe
loc o problemă existentă, cu toate acestea poate și se va dezvolta într-o direcție
care va duce la cea mai bună soluție a acelei probleme, dacă anumite condiții
esențiale sunt îndeplinite.
Va fi evident că, deși exprimate sub forma unei propoziții, această idee are
mai mult din calitatea unei ipoteze pe care liderul centrat pe grup alege să o
dețină în relațiile sale cu membrii unui grup. Ar putea alege să dețină o credință
în întregime diferită cu privire la grupuri — una care să pună mai puțin accent
pe capacitățile grupului și mai mult accent pe vulnerabilitățile sale inerente și pe
tendințele către supunerea față de forțe exterioare. O astfel de ipoteză pare să fie
preferată de mulți autori, așa cum este indicat în următorul citat din scrierile
lui Freud:

Masa este extraordinar de influențabilă și de credulă, fiind lipsită de simț

critic, iar neverosimilul nu există pentru ea... Tinzând spre extreme, mulțimea
nu este influențată decât de către stimuli extremi. Cine vrea să influențeze
masa nu trebuie să-și cumpănească logic argumentele, ci să le prezinte în
imaginile cele mai violente, să le exagereze și să repete neîncetat același lucru.
...Ea respectă forța și este doar mediocru impresionată de bunătate, aceasta
fiind considerată o formă de slăbiciune. ...vrea să fie dominată și subjugată de
stăpânii săi, vrea să-i fie frică de aceștia... în fine, masele nu au fost niciodată

Terapia centrată pe client ■ Conducerea și administrația centrate pe grup

292 însetate de adevăr. Ele cer iluzii la care nu pot să renunțe. Pentru ele, irealul
are întotdeauna prioritate în fața realului, fiind influențate de către ireal
aproape la fel de puternic ca și de către real. Totodată, mulțimea are tendința
evidentă de a nu mai face distincția între real și ireal. ... Mulțimea ar fi deci o
turmă ascultătoare, incapabilă să trăiască fără stăpâni; ea ar avea o asemenea
trebuință de a asculta de cineva, încât s-ar supune instinctiv oricărui individ
care se erijează în șeful său. (Freud, Opere Esențiale, voi. 9, Trei, 2010, pp. 84-88)

Este adevărat, poate, că istoria furnizează multe exemple ale grupurilor în

care astfel de caracteristici au predominat și acest lucru face să fie de înțeles de
ce unii ar alege să adopte acest tip de ipoteză referitoare la grupuri. Este posibil
totuși să găsim în istorie exemple de grupuri care au demonstrat caracteristici
foarte diferite — cele care ne impun să avem mai mult respect pentru potențiali-
tățile inerente ale grupului de autoghidare, autoprotecție și de adaptări oportune.
Este exact un astfel de respect care pare o parte a atitudinilor celor care au ales
să lucreze cu grupurile în termenii ipotezei care este conținută de Propoziția V.
în timp ce recunosc faptul că grupurile au atât tendințele descrise de Freud, dar
și tendințe pozitive, unii lideri aleg să susțină ipoteza potrivit căreia cele din
urmă sunt mai puternice.
Această propoziție este explicită în accentul său pe „mișcare", creștere sau
dezvoltare a grupului. Vrem să spunem că atingerea de către grup a unei stări în
care este capabil să își folosească maximum de potențial este rezultatul unui
anumit proces de dezvoltare. De obicei grupurile nu au această caracteristică.
Din contră, cele mai multe grupuri funcționează departe de acest ideal. După câte
se pare, puținor grupuri din cultura noastră li se oferă vreodată condițiile prin
care ar putea să se îndrepte către utilizarea maximă a potențialului lor. Este mult
mai obișnuit pentru un grup să se bazeze pe contribuțiile unei singure părți a
membrilor săi, în timp ce restul grupului își disipează energiile reacționând
împotriva controlului și autorității membrilor mai activi. în acest punct compor­
tamentul de grup poate fi înșelător. Adesea toți membrii grupului simt activi, dar
la o analiză mai atentă, de obicei, se descoperă că este ceea ce McGregor (123) a
denumit comportament reactiv. Așa cum Allport a arătat, „o persoană încetează
să fie reactivă și împotriva unei direcții de conduită bune doar când ea însăși a
avut un rol în considerarea acelei direcții de conduită ca fiind bună". (6, p. 123)
Puține grupuri ating vreodată condiția în care membrilor săi le este dată această
oportunitate.
Cum ating grupurile o astfel de condiție? Cum se apropie grupurile de
utilizarea maximă a potențialului lor? Ce tip de proces este necesar pentru ca
grupurile să se deplaseze în această direcție? Acestea sunt întrebări primordiale,
totuși nu avem răspunsuri clare pentru niciuna dintre ele. Propria noastră expe­
riență ne determină să credem că anumite condiții facilitează acest proces. Pot fi

CARLR. ROGERS
294 obicei, conducerea este bazată pe această distincție. în acest sens conducerea a poată face ajustări,
fost cel mai des considerată un rol care este câștigat prin achiziția anumitor și Sheats (23), dar și
calități sau competențe-șablon ale liderului. O persoană trebuie să fie un bun încurajat efectiv at
vorbitor, să aibă o personalitate puternică, „să cunoască oamenii", să fie educată, noțiunea de „difuzi
să rămână în fruntea altora și să posede cât de multe trăsături de personalitate și țiile conducerii ar ti
de caracter cum nu se poate mai bune. Conducerea, ati
Acestea sunt modalități comune de a privi conducerea. Este văzută ca o prietatea grupului ș
funcție exercitată de o persoană. Este ceva investit într-un membru particular al Acest concept al „c
grupului. Dacă acel membru este sau nu perceput ca diferențiindu-se de ceilalți vedem acum în re:
în ceea ce privește responsabilitatea, autoritatea, competența, cunoștințele, sta­ grupuri, și anume <
tutul sau puterea, în realitate diferențierea se face. Asociate cu această diferen­ când folosește pote
țiere sunt anumite expectații conform cărora liderul are o miză mai mare, că își comportamentul ad
va asuma un rol mai activ decât ceilalți, că are anumite influențe asupra celorlalți, membru este liber îi
că este mai capabil decât ceilalți în selectarea obiectivelor grupului, că poate lua Așa cum a fost aca
„decizii politice", că îi va oferi grupului îndrumare și direcție. Astfel de expectații grupuri. Cele mai n
pot fi considerate aspecte ale unei atitudini generalizate din partea membrilor rar este posibil să
grupului față de lider: dependența. McGregor, analizând caracteristicile relației distribuită sau că m,
superior-subaltern în organizațiile industriale, dezvoltă acest subiect după cum
urmează: însăși existențe
element inhibitor l
Din punct de vedere psihologic, dependența subalternului față de superiorii
Această afirmații
săi este un fapt de o însemnătate extraordinară, în parte datorită asemănării
sale emoționale cu dependența caracteristică unei alte relații timpurii: cea grupuri au lideri. C
dintre copil și părinții săi. Asemănarea este mai mult decât o analogie. Depen­ ocupat de un meml
dența subalternului adult față de superiorii săi trezește, în fapt, anumite emoții noastre industriale ț
și atitudini care au fost parte a relației sale din copilărie cu părinții și care, în caționale — de fapi
noastră. Uneori, mei
aparență, a fost depășită de mult timp. Adultul nu este de obicei conștient
soanei care să dețină
de asemănare întrucât cea mai mare parte a acestui complex de emoții din
copilărie a fost reprimată. Deși emoțiile îi influențează comportamentul, nu caz în care membrii
adevărat pentru ner
sunt accesibile conștiinței în circumstanțe obișnuite. (123, p. 428)
prima oară și desco]
lucru este adevărat i
Analiza lui McGregor asupra acestei relații este fără îndoială una exactă. Cu
acest grup găsind lid
toate acestea, trebuie precizat că el observă conducerea așa cum există astăzi, nu
să nu existe niciun rc
doar în industrie, ci în aproape toate organizațiile — conducere care este exer­
un lider perceput. în a
citată de o singură persoană.
ei, uneori în ciuda faț
Este destul de posibil totuși să ne gândim la conducere într-un mod diferit,
poate să nu își dea s<
și anume ca proprietatea grupului sau a organizației în ansamblu. Conducerea,
diferențiază de ceila
în acești termeni, devine un set de funcții învestite nu într-o singură persoană, ci
superioare, prin vârsj
mai degrabă funcții care trebuie îndeplinite de grup. Conducerea este atunci
de alți factori. Acest Iț
nu un rol care să fie interpretat de un singur membru al grupului, ci mai degrabă
ar fi petrecerile de gl
un set de funcții de exercitat în interiorul grupului, în așa fel încât grupul să

CARL R. ROGERS
poată face ajustări, să rezolve probleme și să își dezvolte potențialitățile. Benne 295
și Sheats (23), dar și alte persoane asociate cu mișcarea „dinamicilor de grup" au
încurajat efectiv acest mod de a privi conducerea. Acestea au supus atenției
noțiunea de „difuziune a conducerii" peste tot în grup, implicând ideea că func­
țiile conducerii ar trebui preluate, în mod ideal, de membrii grupului.
Conducerea, atunci, poate fi considerată un set de funcții care sunt pro­
prietatea grupului și care, în condițiile ideale, se distribuie în interiorul grupului.
Acest concept al „conducerii distribuite" este unul important. Este posibil să îl
vedem acum în relație cu una dintre propozițiile noastre anterioare despre
grupuri, și anume aceea că un grup va face cea mai potrivită adaptare atunci
când folosește potențialul creativ suprem al membrilor săi. Formulat simplu,
comportamentul adaptativ al grupului va fi cel mai adecvat atunci când fiecare
membru este liber în orice moment să își asume unele dintre funcțiile conducerii.
Așa cum a fost accentuat mai devreme, totuși această stare arareori există în
grupuri. Cele mai multe organizații funcționează departe de acest ideal. Foarte
rar este posibil să spunem despre un grup că funcția conducerii sale este
distribuită sau că membrii săi își aduc participarea maximă.

însăși existența unui lider de grup, fie real sau perceput, poate reprezenta un
element inhibitor la adresa distribuirii conducerii în interiorul grupului.

Această afirmație necesită o analiză suplimentară, întrucât cele mai multe

grupuri au lideri. Unele grupuri au un rol de lider structurat, care este ținut
ocupat de un membru oarecare al grupului, ca în aproape toate organizațiile
noastre industriale și de afaceri, în instituțiile noastre politice, religioase, edu­
caționale — de fapt, practic în toate grupurile instituționalizate din cultura
noastră. Uneori, membrii grupului au ceva de spus în legătură cu alegerea per­
soanei care să dețină rolul, uneori nu. Alte grupuri au un lider care le este impus,
caz în care membrii au puține de spus în alegerea liderului. Acest lucru este
adevărat pentru nenumăratele grupuri de studenți care intră în clasă pentru
prima oară și descoperă că liderii sunt deja aleși pentru ei. într-un sens, acest
lucru este adevărat și pentru grupul familial, pentru că nou-născutul intră în
acest grup găsind liderul, capul familiei, deja ales pentru el. în alte grupuri poate
să nu existe niciun rol structural al liderului, niciun lider impus, ci mai degrabă
un lider perceput. în astfel de grupuri membrii grupului percep un lider printre
ei, uneori în ciuda faptului că persoana de la care grupul se așteaptă la conducere
poate să nu își dea seama că este astfel percepută. Deseori, această persoană se
diferențiază de ceilalți membri doar prin statutul său, prin cunoștințele sale
superioare, prin vârsta sa, comportamentul său, îmbrăcămintea sa ori o grămadă
de alți factori. Acest lucru se observă în grupurile care se formează spontan, cum
ar fi petrecerile de grup, un comitet ad hoc sau un grup de acțiune. Echipele de

Terapia centrată pe client ■ Conducerea și administrația centrate pe grup

 a participa în mod liber, pentru a-și expune ideile și sentimentele în fața altora. 297
Conducerea tradițională, se pare, arareori oferă oamenilor o astfel de siguranță
și libertate.
Cedând conducerea grupului, ar putea fi spus că liderul devine, în mod
progresiv, mai mult un membru al grupului. Devine un alt potențial colaborator
la efortul de grup. Astfel, obiectivul liderului eficient devine unul de a obține
treptat acceptare din partea membrilor grupului ca o persoană care este „doar
unul de-al lor". Ar trebui precizat totuși că acest obiectiv este adesea folosit de
lideri pur și simplu ca o tehnică de a deghiza diferențele reale dintre ei și grup —
o tehnică deseori satirizată ca abordarea „prieteni la cataramă" în conducerea
grupului. „Gândește-te, pur și simplu, la mine ca la unul dintre voi", a fost recent
surprins un administrator spunând. în special directorul executiv își dă, uneori,
multă osteneală pentru a crea impresia că este „doar unul dintre băieții din
echipă". Este foarte incert dacă aceste tehnici își ating scopul de a schimba per­
cepțiile membrilor grupului despre lider ca persoană care are mai multă autori­
tate, statut, responsabilitate sau competență. Frecvent, liderii chiar utilizează
această abordare sub forma unei tehnici subtile de a influența grupul în direcția
în care liderul și-ar dori să meargă. Aceștia încearcă să își deghizeze influența
asupra grupului pozând în calitate de membri ai grupului. Unii lideri cred totuși
cu sinceritate că ar trebui să devină simpli membri ai grupului și nu au motive
ascunse în timp ce fac asta. Chiar și în acest caz, dacă membrii percep o persoană
ca pe un lider, acea persoană nu face decât să fugă din situație dacă neagă că are
un asemenea rol. Din experiența noastră pare aproape un principiu că, de câte
ori o persoană este percepută în calitate de lider, procesul prin care își transferă
conducerea grupului nu poate fi realizat prin consimțământ. Vrem să spunem că
cel mai bine își poate transfera conducerea rămânând liderul, până când poate
efectiv să creeze condițiile necesare pentru ca membrii să învețe să își asume
conducerea. Acest principiu pare, la prima vedere, o contradicție, dar în practică
se întâmplă, de obicei, ca liderul care pretinde că este doar un alt membru să fie,
de fapt, perceput ca o persoană care, în secret, are obiective pentru grup sau care
compensează pentru încercările sale anterioare de a direcționa grupul sau care,
în fapt, este nesigură cu privire la abilitatea sa de a fi lider.
Atunci avem aici un concept al conducerii în care este recunoscut faptul că
rolul de lider în mod obișnuit acceptat acționează ca un element inhibitor al
distribuirii funcțiilor de conducere în interiorul grupului. Totuși, accentuează
importanța conducerii distribuite, dacă grupul e să folosească potențialul maxim
al membrilor săi. în același timp, supune atenției faptul că transferul funcțiilor
conducerii de la lider la grup este un proces care implică învățarea membrilor
grupului de a-și asuma aceste funcții. Această teorie încearcă să explice că nu este
de obicei posibil ca liderul fie să abandoneze conducerea grupului, fie să pretindă
că renunță la ea când, în realitate, vrea să o păstreze pentru el. în cele din urmă,

Terapia centrată pe client ■ Conducerea și administrația centrate pe grup

298 este susținut principiul conform căruia liderul poate, în fapt, să faciliteze procesul
de transfer al conducerii acceptându-și rolul său de lider, dar exercitând un tip
diferit de funcție a conducerii — una care are în centrul eforturilor sale crearea
anumitor condiții necesare pentru eliberarea capacității adaptative a grupului.
în următoarea secțiune vom face efortul de a analiza mai detaliat rolul acestui
„lider nonconducător". Ce condiții încearcă să creeze acest tip de lider? Care sunt
dimensiunile critice ale acestui tip de conducere? Ne vom strădui să recurgem
atât la propria noastră experiență, cât și la experiența altora, pentru a descrie cum
funcționează un astfel de lider. în cele din urmă, va fi necesar să ne confruntăm
cu câteva probleme primordiale, dar dificile, care au reieșit din încercările noastre
de a experimenta acest tip de conducere în situații reale.

O conceptualizare a conducerii centrate pe grup

Bazându-ne pe încercările recente de a aplica principii derivate în cea mai
mare parte din psihoterapie la situațiile de grup, este posibil să începem să
definim anumite aspecte ale rolului liderului de grup care pare să fie crucial din
perspectiva efectelor sale asupra grupului. Mai întâi, ar fi bine să ne uităm la
rolul liderului într-un sens larg. Ar putea fi accentuat că un lider cu siguranță
poate alege una dintre numeroasele abordări cu privire la administrația și con­
ducerea grupului. Abordarea care este conceptualizată aici este doar una dintr-o
serie de abordări diferite. A fost numită abordare „centrată pe grup" pentru că
acest termen pare să sublinieze că preocuparea fundamentală a liderului este aceea
de a facilita dezvoltarea grupului, de a ajuta grupul să își clarifice și să își îndepli­
nească scopurile, sprijinind grupul să se actualizeze pe sine. Renunță la propriile
obiective, lasă de-o parte preocuparea pentru propria dezvoltare și își concen­
trează atenția în afara lui. Termenul „centrat pe grup" are puțină valoare în și
prin sine și cu siguranță nu este intenția noastră de a scoate în relief doar numele.
Conducerea are multe dimensiuni și, dacă o abordare a grupurilor este sau nu
„centrată pe grup" ori „centrată pe lider", acest lucru reprezintă doar un nivel
descriptiv foarte general. Era nevoie de un termen și acest termen a fost ales.
Alții (95) au folosit termenul „terapie socială" pentru a descrie o abordare care
este în esență asemănătoare în accentul său pus pe dezvoltarea grupului, parti­
ciparea activă a membrilor grupului și folosirea unora dintre metodele psihotera-
peutice de către liderul grupului. In multe feluri acesta este un termen mult mai
descriptiv, totuși „terapie" poate avea anumite conotații indezirabile în legătură
cu utilizarea ei în grupuri. Nu este nevoie să spunem, cu toate acestea, că abor­
darea care este prezentată aici este considerată a fi terapeutică într-un sens real.
Definită destul de general, conducerea centrată pe grup este o abordare în care
liderul valorizează două obiective: dezvoltarea fundamentală a independenței și
a responsabilității grupului și eliberarea capacităților potențiale ale grupului.

CARLR. ROGERS
 Ar putea fi spus că liderul centrat pe grup alege să adopte obiective care sunt 299
de perspectivă mai degrabă decât imediate. Are încredere că grupul își va rezolva
problemele iminente, totuși ajută grupul să devină mai capabil de a-și rezolva
problemele viitoare. Are încredere că grupul va acționa, dar grăbește procesul
prin care acțiunea sa va fi autoinițiată. Este interesat de grup ca organism social
evolutiv. înțelege că funcția lui este aceea de a ajuta grupul să își prelucreze
propria adaptare și, făcând asta, să devină mai responsabil pentru sine decât
înainte. Și, pentru că deține astfel de valori, liderul centrat pe grup se simte mai
confortabil adoptând un rol care i se pare compatibil cu aceste valori.
Conducerea centrată pe lider își are originile în aplicarea principiilor psiho-
terapiei centrate pe client la grupuri și organizații. Prin urmare, este de așteptat
ca liderul centrat pe grup să dețină atitudini asemănătoare celor ale terapeutului
centrat pe client. Cum acestea au fost descrise într-un capitol anterior1, nu vor fi
expuse aici. Va fi bine totuși să interpretăm aceste atitudini în termeni potriviți
pentru liderul de grup. Liderul centrat pe grup crede în valoarea membrilor
grupului și îi respectă ca indivizi diferiți de el însuși. Nu sunt persoane care să
fie folosite, influențate sau direcționate pentru a duce la bun sfârșit scopurile
liderului. Nu sunt oameni care să fie „conduși" de cineva care are calități „su­
perioare" sau valori mai importante. Liderul centrat pe grup vede grupul sau
organizația existând pentru indivizii care o compun. Reprezintă vehicolul pentru
exprimarea personalităților lor și pentru satisfacerea nevoilor lor. Crede că
grupul ca întreg se poate îngriji de sine mai bine decât o poate face orice membru
unic al grupului. Crede în dreptul fundamental al grupului de autoghidare și de
autoactualizare în termenii săi proprii. într-o publicație anterioară, analizând
atitudinile pe care simte că trebuie să le aibă în calitate de administrator, Rogers
își pune anumite întrebări:

1. Am încredere în abilitățile grupului și ale indivizilor din grup de a în­

tâmpina problemele cu care ne confruntăm sau fundamental am încredere
doar în mine însumi?
2. Deblochez grupul pentru discuții creative, fiind dispus să înțeleg, să
accept și să respect toate atitudinile sau constat că încerc subtil să manipulez
discuția de grup așa încât să iasă în felul meu?
3. Particip eu, în calitate de lider, prin manifestarea onestă a propriilor mele
atitudini, dar fără a încerca să controlez atitudinile altora?
4. Mă bazez pe atitudinile fundamentale pentru motivație sau consider
că proceduri superficiale motivează comportamentul?
5. Sunt dispus să fiu responsabil pentru acele aspecte ale acțiunii pe care
grupul mi le-a delegat mie?

Vezi Capitolul 2

Terapia centrată pe client ■ Conducerea și administrația centrate pe grup

300 6. Am încredere că individul își face treaba?
7. Atunci când apar tensiuni, încerc să le permit să iasă la lumină? (171,
pp. 546-548)

Condiții pe care liderul centrat pe grup

încearcă să le creeze
Ca o implementare a filosofiei și atitudinilor sale de bază, liderul centrat pe
grup încearcă să creeze pentru grup câteva dintre aceleași condiții care, în terapia
individuală și de grup, au fost găsite esențiale pentru eliberarea forțelor construc­
tive din interiorul clientului.

Șansa de a participa
Problemele grupului necesită decizii de grup și acțiune de grup. Ca un grup
să se deplaseze către utilizarea maximă a potențialului său, membrii grupului
trebuie să simtă, cel puțin, că au oportunitatea de a participa în chestiuni care îl
vor afecta. Negarea acestei oportunități pare să netezească drumul pentru
comportamentul reactiv, rezistent, din partea membrilor unei organizații. Această
idee nu este nicidecum una nouă, dar în ultimii ani a primit mai multă validitate
științifică drept condiție necesară atât pentru dezvoltarea individuală, cât și
pentru cea de grup. In munca provocatoare a cercetătorilor care au condus
experimentele Peckham (144), un proiect de sănătate publică dintr-o comunitate
englezească, avem o ilustrare impresionantă a efectelor oportunității oferite
familiilor de a participa la activitățile selectate chiar de ele. Este limpede din
descrierile acestui proiect1 că oamenii încep să fie interesați de propria lor sănă­
tate și, prin urmare, inițiază demersuri active pentru a o îmbunătăți, pur și simplu
pentru că li s-a oferit oportunitatea de a participa.
Experimentele asupra schimbării obiceiurilor alimentare care au fost relatate
de Radke și Klisurich (152) par să arate cu claritate importanța participării fe­
meilor casnice în procesul de a ajunge la deciziile-acțiune de grup. Golden și
Ruttenberg (67) descriu numeroase exemple din industrie cu privire la efectele
avantajoase ale oportunității, oferite de conducere muncitorilor, de a participa în
chestiuni care în mod tradițional au fost considerate exclusiv o prerogativă a
managementului. într-un alt studiu condus de Centrul pentru Studii Cantitative
al Universității Michigan (206) și citat într-un capitol anterior, s-a descoperit că
unul dintre factorii care îi deosebea pe supraveghetorii grupurilor de lucru cu
productivitate scăzută de supraveghetorii grupurilor de lucru cu productivitate

1 Vezi Capitolul 2, pp. 63-67

CARL R. ROGERS
 ridicată era faptul că cei din urmă au încurajat mai mult participarea angajaților 301
în luarea deciziilor. Chiar și în sfera educării copiilor, există anumite dovezi ale
importanței oferirii copilului unei oportunități de a participa în probleme care
privesc întreaga familie. în legătură cu acestea, Baldwin, Kalhorn și Breese (17)
au descoperit că în acele familii caracterizate ca „democratice", copilului i s-a dat
ocazia potrivită de a-și exprima propriile păreri, a fost consultat cu privire la
chestiuni de politică și opiniile sale au primit aceeași considerație ca acelea ale
unui adult. Copiii din astfel de cămine au avut tendința de a prezenta o adaptare
socială mai bună în timpul ultimilor ani de școală și, de asemenea, creșteri mai
mari ale coeficientului de inteligență. O parte dintre efectele participării active
ale membrilor de grup într-un grup de formare relativ autoghidat a fost raportat
de autor (70). Schimbări remarcabile în atitudinile față de ceilalți, înțelegeri
sporite ale Sinelui și o claritate crescută a obiectivelor au fost relatate de membrii
acestui grup, ca urmări ale experienței de grup avute.
Aceste studii sunt reprezentative pentru un număr din ce în ce mai mare, care
indică ferm că oportunitatea ca membrii grupului să participe este o condiție
necesară pentru creșterea unui grup. Dar nu vor uzurpa membrii unei organizații
puterea de la lideri? Cum pot cei cu o pregătire inferioară, cu o inteligență in­
ferioară și cu mai puține competențe să ia decizii adecvate pentru grup? Nu sunt
acești lideri mai bine calificați să decidă asupra chestiunilor de politică generală?
Acestea sunt câteva dintre întrebările care sunt puse frecvent, nu întâmplător, de
cei care se află într-o poziție de conducere în cadrul unui grup. Propria noastră
experiență este aceea că membrii pot uzurpa puterea, dar numai ca o reacție
împotriva amenințării puterii percepute din partea liderilor lor. Când sursa de
amenințare este îndepărtată, experiența noastră a fost aceea că problema devine,
de fapt, una despre cum să îi faci pe membri să își asume mai multă responsa­
bilitate, nu mai puțină. Avem, probabil, tendința de a subestima cât de mult din
comportamentul uman este, de fapt, o reacție la amenințarea percepută a autori­
tății, și cât de puțin din comportamentul uman este autoinițiat. Pentru a înțelege
cât de puternici sunt stimulii externi pentru tipul obișnuit de comportament de
grup, trebuie doar să observăm frustrarea inițială și dependența grupurilor care
sunt lăsate pe cont propriu de liderii lor.
Această dependență a fost ilustrată în prima ședință cu un grup de liceeni
„problematici". După ce liderul a explicat că li s-a oferit ocazia de a se întâlni o
dată pe săptămână pentru a vorbi despre orice își doreau, grupul a constatat că
este dificil să înceapă, așa cum apare în următorul fragment reprodus verbatim
din ședința înregistrată.

(Pauză lungă.)
B: Cred că irosești o grămadă de benzi așa. (Se referă la aparatul de înregistrat
cu bandă magnetică)

Terapia centrată pe client ■ Conducerea și administrația centrate pe grup

 Liderul: Hm?
B: Cred că irosești o grămadă de benzi așa.
Liderul: Ești îngrijorat... că nimeni... că avem pauze lungi, hmm?
B: Îhî.
T: Și niciun material promoțional al postului. (Chicotește.)
Liderul (râde): în timpul pauzei, hm?
B: Siropos, siropos. (Pauză lungă.)
B: Problema este că ar trebui să ne dai ceva concret despre care să vorbim,
în felul ăsta o se ne zăpăcim cu toții. Nimeni nu vrea... nimeni nu știe despre
ce să vorbească. Dă-ne o temă clară.
Liderul: Este oarecum stânjenitor să fii pur și simplu liber să vorbești despre
orice vrei. Aproape că ți-ai dori ca eu să îți spun despre ce să vorbești.
G: Păi, dă-ne doar o temă despre care să vorbim. Așază pur și simplu ceva
în fața noastră. Nu poți să cioplești fără o bucată de lemn în mână. Trebuie să
ai ceva ce să cioplești.
B: Cred că ar fi mai bine dacă ne-ai întreba un pic... câteva întrebări. Așa
stau lucrurile, știi. N-o să afli nimic de la nimeni decât dacă pui întrebări,
pentru că poți să te duci într-o... într-o clasă și, dacă profesoara are o întrebare
pe masă, singurul mod în care va face pe cineva să răspundă este să invite ea
însăși o persoană.
Liderul: Cu alte cuvinte ai... ai simți, și cum înțeleg că vorbești prin prisma
sentimentelor tale aici, că nu prea vrei să vorbești decât dacă ceva... cineva...
B: Ceva... dacă nu există o temă clară despre care să vorbesc.
Liderul: înțeleg. (Pauză) Ei bine, ce am încercat să transmit este că nu am
nimic în minte despre care vreau să vă vorbesc. Cu alte cuvinte, aceasta este o
ocazie ca voi să vorbiți despre orice v-ar plăcea să vorbiți.
S: Spune-ne ceva despre care să vorbim.
P: După ce ai terminat cu orele de școală și te duci acasă, orice faci după
orele de școală... asta-i treaba ta, nu-i așa? Vreau să spun, ca școala... te duci
acasă la prietena ta și ei nu cred... nu cred că e bine pentru tine să te duci
pe-acolo. Și îți spun că nu poți să mergi la școala asta decât dacă nu te mai duci
acolo.
Liderul: înțeleg că, într-un fel, simți că e treaba fiecăruia unde se duce după
orele de școală și înțeleg că nu poți să suferi deloc faptul că ei îți spun ce să
faci în legătură cu asta.
A: Nu cred că școala nu are niciun drept să spună ce fel de pulovere
ar trebui să purtăm. Purtam un pulover pe care Domnișoara... a spus că ar
trebui să îl dau jos. Merg la școala asta acum, a zis, și nu ar trebui să port
puloverul unei alte școli.
S: Nu contează ce pulover; nu e treaba lor să îți spună cum să te îmbraci.
 Liderul: Simți că, într-un fel, se amestecă în ceva care te privește personal. 303
P: Exact. îți spun până și cu ce băieți să umbli. {Alții: Mda.) Am intrat în
bucluc...

Este limpede din această prezentare că membrii grupului au fost foarte

reticenți la ideea de a începe să discute despre problemele lor. Este aproape sigur
că în majoritatea celorlalte situații cu adulți, au depins de adulți pentru a le oferi
structura și impulsul. In timp totuși cineva din grup a deschis cu precauție
discuția și, în curând, a fost urmat de altcineva. Când au început să vadă că
liderul a arătat înțelegere și acceptare pentru acele comentarii incipiente, alții
s-au alăturat, scoțând la iveală sentimente puternice în legătură cu școală și cu
tentativele ei de a-i controla. Acest lucru a continuat pentru tot restul ședinței,
fără alte solicitări către lider pentru direcție. în a doua ședință același tipar s-a
repetat; adică grupul a prezentat o dependență asemănătoare de lider pentru a
începe discuția, apoi, cu precauție, au preluat responsabilitatea și, în cele din
urmă, au continuat discuția pentru tot restul ședinței.
întorcându-ne la întrebarea dacă membrii grupului sunt Într-adevăr calificați
prin pregătire sau abilitate nativă să ia decizii potrivite pentru un grup, expe­
riența noastră referitoare la funcționarea propriului personal ne determină să
răspundem afirmativ. Adevărat, deciziile de grup deseori se dovedesc a fi mai
puțin decât bune și problema trebuie să fie redeschisă pentru o apreciere supli­
mentară din partea personalului. Totuși, se pare, pentru mulți dintre noi, cei care
facem parte din personal, că unele dintre cele mai nepotrivite decizii pe care le
luăm sunt acelea la care s-a ajuns fără participarea integrală a personalului —
fără a avea în vedere toate informațiile care ar fi putut fi aduse în legătură cu
problema.
întrebarea referitoare la abilitatea membrilor grupului versus abilitatea lideru­
lui de a lua decizii corecte pentru un grup este deseori analizată incorect. De fapt
întrebarea nu este dacă membrii grupului sau liderul pot lua cele mai corecte
decizii pentru un grup. Este dacă liderul fără membrii grupului poate lua decizii
mai bune decât o poate face grupul integral, inclusiv liderul. Unul dintre lucrurile
pe care le-am văzut în propria noastră organizație este disponibilitatea — sau
mai degrabă ardoarea — cu care grupul solicită și folosește numeroasele compe­
tențe specializate conținute în apartenența totală la grup. Referitor la problema
luării deciziilor într-o organizație industrială, Morris L. Cooke, un inginer con­
sultant, a scris:

Astăzi managementul poate include mii de angajați — toți agenți ai acțio­

narilor — începând cu președintele... până la cel mai de jos șef de echipă.
A fost o teorie prețioasă ca aceia dintre noi care au autoritate — în virtutea
funcției, salariului și așa mai departe — să ia decizii și, de fapt, chiar să le ia;

Terapia centrată pe client ■ Conducerea și administrația centrate pe grup

304 în realitate, cele mai bine răsplătite decizii au rezultat în întregime din situația în maniere r
ansamblul faptelor. Când aceste preliminarii ale unei decizii au fost bine un înțeles diferit și a<
realizate, de regulă o singură decizie înțeleaptă este posibilă. Luarea deciziei, Autorul a condi
bineînțeles, nu este o funcție rezervată rangului superior. Acestea sunt luate în metode mai obiectiv
mod constant la toate nivelurile dintr-o organizație industrială. (68, p. 464) Aproape imediat a
obligându-i pe cerc
Astfel, luarea deciziei este văzută ca un proces — o procedură prin care in­ blocau proiectul. Nu
formații relevante sunt obținute din grup și analizate de grupul ca întreg. Aceia procedurile de evalu
dintre noi care au încercat să lucreze într-un grup în care tuturor membrilor le puri de oameni, întn
este dată oportunitatea de a participa în luarea deciziilor, uneori se întreabă cum
de a fost posibil, în roluri anterioare de conducere, să ne bazăm deciziile pe Cercetătorii: Prc
informații atât de insuficiente și pe atât de puține elemente adecvate, dintre care mai diagnostică, r
cele mai importante sunt adesea atitudinile și sentimentele membrilor. companiile aeriene
ajută pe pilot asigc
abilităților sale.
Libertatea de comunicare Piloții: Procedur
A doua condiție pe care liderul centrat pe grup încearcă să o creeze este absența presupunând că esi
barierelor în calea comunicării libere dintre toți membrii grupului. în cele mai fost făcut pentru n
multe grupuri sau organizații, această condiție este rareori îndeplinită. De ce este puternică pe care c
nevoie ca toți membrii unui grup să fie capabili să comunice în mod liber unul piloților. Au avut !
cu celălalt? Par să existe cel puțin două motive importante pentru asta. Mai întâi, calitative cu privire
dacă există bariere în calea comunicării libere dintre indivizi, este mult mai puțin fost clasificați.
probabil ca atitudinile ostile dezvoltate ca rezultat al conflictelor interpersonale Examinatorii: Pn
naturale să fie rezolvate. Aceasta este teoria lui Newcomb din articolul său Au însemnat, de a!
incitant despre ostilitatea autistă. a examinatorilor. N
„eliminând din cad
Astfel, impulsurile ostile apar, de obicei, când relația de statut este așa astfel „copiști" sau„
percepută încât celălalt este văzut ca o amenințare... în cazul în care, ca
rezultat al unei atitudini ostile ivite din relația de statut recent percepută, A fost naiv să ne ai
comunicarea cu cealaltă persoană este evitată, condițiile necesare pentru dezvoltarea noilor proi
eliminarea atitudinii ostile au puține șanse să apară. (142, p. 72) metode au fost în cele ,
implicate, a devenit cla
Libertatea de comunicare, atunci, este o condiție necesară pentru relațiile nouă de evaluare. S-a a
interpersonale prietenoase dintre membrii grupului. Un grup care se luptă în cu reprezentații fiecărui
interiorul său și care nu comunică este arareori capabil de comportament adap- a avut efectul de a cre<
tativ potrivit. puse, care a fost împărl
Un al doilea motiv pentru care comunicarea liberă devine o necesitate pentru rare la dezvoltarea un
un grup eficient este acela că este important pentru membrii grupului să dezvolte rutinieră, care să fie stă
înțelegeri reciproce — procese-simbol comune tuturor membrilor, așa cum ar individuală a pilotului |
afirma un lingvist. Este dificil pentru un grup să cadă de acord cu privire la cea de cei necalificați, dar (j
mai potrivită acțiune într-o situație specifică, dacă diferiți membri interpretează erau calificați. Rezultatd

CARLR. ROGERS
situația în maniere radical diferite, adică dacă situația pentru fiecare persoană are 305
un înțeles diferit și acest înțeles nu este împărtășit de celelalte persoane din grup.
Autorul a condus recent un proiect care a avut ca scop dezvoltarea unei
metode mai obiective de evaluare a piloților decât metodele aflate curent în uz.
Aproape imediat a fost întâlnită o opoziție puternică la adresa proiectului,
obligându-i pe cercetători să se implice într-o comunicare amplă cu cei care
blocau proiectul. Numai după numeroase conferințe și discuții a devenit clar că
procedurile de evaluare propuse au avut semnificații diferite pentru diferite gru­
puri de oameni, întru câtva după cum urmează:

Cercetătorii: Procedurile propuse au însemnat o măsurătoare mai validă,

mai diagnostică, mai obiectivă, mai stabilă a performanței pilotului. Ajută
companiile aeriene să facă o selecție și să îi elimine pe piloții mai slabi și îl
ajută pe pilot asigurându-1 împotriva evaluărilor inexacte și prejudicioase ale
abilităților sale.
Piloții: Procedurile propuse au însemnat devalorizarea „profesiei" piloților,
presupunând că este posibil ca performanțele lor să fie cuantificate, așa cum a
fost făcut pentru muncitorii necalificați. Procedurile au însemnat o unealtă
puternică pe care conducerea o putea folosi ca o scuză pentru concedierea
piloților. Au avut semnificația unor mijloace de a face publice diferențele
calitative cu privire la abilitățile piloților, adică piloții ar fi primit note și ar fi
fost clasificați.
Examinatorii: Procedurile propuse au însemnat mai multă „hârțogărie".
Au însemnat, de asemenea, o metodă de verificare a preciziei de clasare
a examinatorilor. Noile proceduri ar fi devalorizat și importanța muncii lor,
„eliminând din cadrul evaluării analiza rafinată și competentă", devenind
astfel „copiști" sau „arhivari".

A fost naiv să ne așteptăm că acești oameni vor lucra în mod cooperativ la

dezvoltarea noilor proceduri. Numai după ce aceste percepții diferite ale noilor
metode au fost în cele din urmă înțelese și împărtășite de către toate persoanele
implicate, a devenit clar pentru toți care erau cerințele pentru fiecare procedură
nouă de evaluare. S-a ajuns la cooperare doar după un număr mare de conferințe
cu reprezentații fiecărui grup de interese. Comunicarea liberă între aceste grupuri
a avut efectul de a crea o nouă percepție asupra procedurilor de evaluare pro­
puse, care a fost împărtășită de toți. Sarcina a devenit aceea de a lucra cu coope­
rare la dezvoltarea unei proceduri care să fie obiectivă, cu toate acestea nu
rutinieră, care să fie standardizată și, în același timp, să lase loc pentru analiza
individuală a pilotului supus evaluării, care să îi diferențieze pe piloții calificați
de cei necalificați, dar care să nu exprime grade de competență printre cei care
erau calificați. Rezultatul a fost o procedură care a fost incomparabil mai potrivită

Terapia centrată pe client ■ Conducerea și administrația centrate pe grup

 profesorului, dacă acesta era centrat pe student, centrat pe profesor sau neutru. 307
Toate aceste studii descriu climatul prin tipul de comportament manifestat de
lider sau de profesor.
Este posibil totuși să ne gândim la climat ca la ceva perceput sau simțit de
studenții dintr-o clasă ori de membrii unui grup, și anume, climatul poate fi
analizat din cadrul de referință al membrilor grupului. Thelen și Withall (212) au
încercat să facă exact asta, dar aceștia au obținut de la subiecții lor doar o reacție
pozitivă sau negativă și este dificil de aflat cu precizie care este semnificația
acestor reacții pentru membri. Studiul lor este important totuși prin faptul că
încearcă să obțină o măsurătoare a climatului așa cum este perceput de membrul
grupului, deși nu oferă multe indicii cu privire la dimensiunile climatului
perceput.
Unele dovezi referitoare la dimensiunile concrete ale climatului au fost
obținute din studiile asupra efectelor terapiei centrate pe client așa cum este
văzută prin ochii clientului. De fapt, cel mai mare număr de indicii cu privire la
natura climatului psihologic l-am obținut din relatările înregistrate ale clienților
noștri, așa cum a fost trăit de aceștia. Dacă putem accepta acest tip de dovadă, se
pare că, cel mai adesea, clienții trăiesc un sentiment de lipsă a amenințării.
Aceștia simt că se află într-un mediu „sigur". Simt că nu sunt judecați sau eva­
luați. Simt că sunt înțeleși — terapeutul ascultă cu atenție și înțelegere ceea ce
spun. Se simt „acceptați". Terapeutul pare să le transmită că acceptă toate
aspectele personalității lor — sentimentele de neajutorare, ostilitate și dependență,
ca și sentimentele lor mai optimiste. în această situație se simt neamenințați de
presiunile exterioare referitoare la schimbare.
Același gen de climat psihologic acceptant, neamenințător este ceea ce liderul
centrat pe grup încearcă să creeze pentru grupul său. Acest scop este adânc
înrădăcinat în convingerea sa că individul, când este liber de forțele pe care le
percepe ca amenințări la adresa Sinelui sau a conceptului de Sine, va actualiza
forțele constructive și pozitive care se află în interiorul său.

Câteva funcții caracteristice exercitate de liderul

centrat pe grup
O parte dintre condițiile pe care liderul centrat pe grup încearcă să le creeze
au fost analizate. Mai exact, cum se ocupă de această sarcină? Ce este conducerea
centrată pe grup, în termeni mai operaționali? Este nevoie de semnificativ mai
multă cercetare înainte să putem formula cu un oarecare grad de certitudine care
sunt dimensiunile esențiale ale rolului său. Vom încerca totuși să definim anu­
mite funcții caracteristice pe care le exercită în grup.

Terapia centrată pe client ■ Conducerea și administrația centrate pe grup

308 A transmite căldură și empatie
Sunt caracteristici ale comportamentului liderului care sunt dificil de descris,
dar se pare că oamenii le percep cu ușurință într-un lider. Căldura și empatia
sunt termeni utilizați pentru a reprezenta ceva fundamental în maniera unui
lider, care este de mare importanță în încercarea sa de a crea o ambianță accep-
tantă, neamenințătoare. Fără îndoială, este un tipar de comportament care se
manifestă de la sine în discursul liderului, în expresia lui facială, în gestică.
Auzim oameni referindu-se la ceilalți ca fiind „reci", „bățoși", „neprietenoși".
Acești termeni înseamnă ceva pentru ceilalți, deși nu este sigur care variabile
comportamentale esențiale sunt cele care formează baza pentru astfel de percep­
ții. Poate că sunt legate de o preferință individuală pentru ceilalți, poate de
propriul sentiment de siguranță cu ceilalți — de abilitatea lui de a se manifesta
spontan în prezența unui grup. Tonul emoțional general al întregului grup este
adesea influențat de prezența sau absența acestor calități în lider. Abilitatea de a
empatiza poate fi un alt fel de a spune că o persoană este capabilă să își asume
rolul celuilalt, un aspect esențial al tuturor comunicărilor interpersonale și un
factor care este atât de important în terapia individuală. Cum influențează,
mai exact, un grup aceste caracteristici ale liderului nu este limpede cunoscut.
O ipoteză ar fi aceea că membrii grupului se transpun în situația liderului lor și,
în cursul acestui proces, internalizează o parte dintre tiparele sale atitudinale și
comportamentale. Acest lucru înseamnă că membrii grupului pot începe treptat să se
comporte față de ceilalți din grup în mare parte asemănător cu modul în care liderul se
comportă față de ei. Devin mai calzi și mai prietenoși unul față de celălalt, mai
empatici în relațiile lor cu ceilalți. Sub asemenea auspicii, comunicarea este, fără
îndoială, facilitată.

A-i asculta pe ceilalți

în activitatea cu diferite grupuri, ne-a dat de gândit să observăm cât de puțin
sunt atenți membrii la ceea ce spun ceilalți. Fără atenție nu poate să existe niciun
fel de înțelegere și, prin urmare, nicio comunicare. Se pare că actul de a asculta
cu atenție o altă persoană este o sarcină dificilă pentru cei mai mulți oameni. De
obicei se gândesc la ceea ce vor spune când vorbitorul se va opri. Sau se con­
centrează pe vreun subiect particular subliniat de vorbitor și apoi eșuează să fie
atenți la restul, pentru că elaborează argumente împotriva subiectului particular.
Nu este sub nicio formă neobișnuit în grupuri să observăm o persoană aducând
o temă în discuție, apoi o a doua persoană aducând o altă temă, o a treia persoană
oferind o sugestie întru totul diferită și așa mai departe — fără ca niciuna dintre
ele să răspundă la contribuția antevorbitorului. Este îndoielnic în acest caz că
Într-adevăr se ascultă cu atenție una pe cealaltă. Aceasta nu este comunicare, în

CARL R. ROGERS
niciun sens al cuvântului. Atâta timp cât oamenii simt că ceilalți acordă puțină 309
atenție la ceea ce spun, este probabil fie să insiste în continuare cu punctul lor de
vedere, fie să se retragă cu sentimentul că participările lor nu simt binevenite sau
valoroase.
Cum dobândesc grupurile practica de a-1 asculta cu atenție pe celălalt? Se pare
că aici liderul centrat pe grup are o funcție esențială și semnificativă. Demon­
strează o extraordinară atenție concentrată. Neavând nicio nevoie de a-și expune
ideile, neavând niciun „interes personal" și respectând cu sinceritate valoarea
contribuțiilor fiecărui membru al grupului, este capabil să îi asculte pe ceilalți.
Făcând asta, îi transmite vorbitorului că aporturile sale merită să fie ascultate, că
este suficient de respectat în calitate de persoană pentru a primi atenția totală
a altcuiva.
Nu este de ajuns totuși ca liderul să asculte, pur și simplu. Trebuie să îi
transmită vorbitorului acest sens al atenției depline. Există anumite semne care
îi pot oferi membrului grupului o oarecare dovadă a atenției liderului (a da din
cap, a te uita direct spre vorbitor), dar acestea nu reprezintă întotdeauna o do­
vadă adecvată. Dacă totuși liderul parafrazează comentariul vorbitorului, în acest
mod îi furnizează o dovadă convingătoare că este ascultat. Discuțiile transcrise
de grup conduse în manieră centrată pe grup dezvăluie că liderul adaugă în mod
constant la începutul comentariilor sale astfel de fraze:

Spui că...
Simți că...
Dacă te înțeleg bine...
Nu sunt sigur că te înțeleg, dar asta este ceea ce...
Presupun că vrei să spui...
Să vedem dacă înțeleg Într-adevăr ce...

Aici este prezentă o funcție exercitată de liderul centrat pe grup care rar este
îndeplinită consecvent de oricare alt membru al unui grup. Este o sarcină dificilă,
întrucât cere ca liderul să se concentreze în afara sa. Pentru a face asta, liderul nu
poate să se gândească la lucruri precum:

Se îndreaptă grupul în direcția în care eu vreau să meargă?

Nu sunt de acord cu această afirmație.
Mă întreb ce cred despre mine.
Cum îi pot face pe alți membri să vorbească?
Aceasta este o observație irelevantă.

Această abilitate de a asculta expunerile altor persoane este, probabil, le­

gată în mod direct de propriul sentiment de securitate al liderului în grup, de

Terapia centrată pe client ■ Conducerea și administrația centrate pe grup

310 încrederea sa, de toleranța sa la amenințare. Liderul care nu se simte confortabil întotdeauna să
cu rolul său va răspunde atât de mult stimulilor interni, încât va constata că este anumitor factori.
dificil să răspundă la orice din afara lui.
în tentativele noastre anterioare cu privire la conducerea centrată pe grup, am Liderul centrat
făcut deseori greșeala de a încerca să parafrazăm aproape fiecare comentariu reduce această tenc
făcut de membrii grupului, întru câtva în spiritul practicii terapeutului individual. expresia directă a ai
Dacă ar fi existat o mai bună înțelegere a funcției reformulării sau a reflectării, prin încercarea de a
această eroare ar fi putut fi evitată. în practică reflectările prea dese ale liderului portamentului men
pot, în fapt, să inhibe comunicarea, obligându-i pe membri să își canalizeze toate întru câtva diferiți
comentariile prin intermediul liderului. Reflectarea comentariilor de către celeilalte persoane,:
membrii grupului pare să aibă funcția principală de a transmite membrilor se află în nucleul c<
senzația că aporturile lor sunt binevenite și sunt considerate meritorii. Pe măsură preia rolul celeilalt
ce membrii grupului încep să simtă asta, reflectările din partea liderului devin bazează pe ceea ce ]
mai puțin necesare. Mai mult, și această funcție este treptat preluată de membrii merge mai departe <
grupului înșiși. Aici se află contribuția specifică a liderului centrat pe grup. îi aduce înțelesul latent, „ir
grupului o funcție utilă care înainte nu a existat și, ulterior, grupul încorporează „expresiv" al comur
în el însusi această funcție. o povestire lungă sp
9 9

Această pers<
Anterior grupul d
A înțelege semnificații și intenții Trebuie să fi pov
Nu este chiar suficient ca liderul centrat pe grup să fie atent la ceea ce alții direcții de acțiune
spun și să ofere o oarecare dovadă a acestui fapt reflectând înapoi vorbitorului. întreb pe care din
Ar putea fi suficient, în cazul în care oamenii ar spune ceea ce Într-adevăr au vrut experiență este un
să spună. Știm totuși că oamenii rareori o fac. Sunt împiedicați să facă asta atât să opteze pentru 1
datorită limitărilor de limbaj în sine, cât și inhibițiilor interne care acționează poate de convingă
pentru a-1 proteja pe individ de amenințare. Mai mult, chiar dacă oamenii au Crede că experienj
spus, de fapt, ceea ce au intenționat, nu este întotdeauna adevărat că ascultătorul nu a spus că, de fe
va înțelege. Această discrepanță între expresie (a vorbitorului) și impresie (a ascul­ această situație.
tătorului) a fost relevată cu claritate de Ichheiser, care scrie:
Trecând printr-ur
Subliniem prin răspunsul nostru că o oarecare discrepanță și deseori chiar înțeleagă intenția sau
un grad mare de discrepanță între expresie și impresie este starea normală a asemănător:
lucrurilor și că suntem sortiți să nu înțelegem aspecte extrem de importante
ale relațiilor umane, dacă nu reușim să luăm pe deplin în considerare aceste Jim, dacă te îr
discrepanțe fundamentale, omniprezente... Așteptarea că există vreun fel de experiențe cu Plani;
„armonie naturală" sau chiar o identitate totală între expresie și impresie este că va merge aici. Și
bazată pe asumpția tacită că mecanismele expresiei și cele ale impresiei sunt
cumva, într-un mod predeterminat, acordate unul altuia... între personalitatea Nu asta este ceea
internă, între atitudinile sale, sentimente și tendințe, și personalitatea externă Liderul centrat pe
există întotdeauna un anumit grad de incongruență. In relațiile umane trebuie semnificație și să o r

CARLR. ROGERS
 întotdeauna să reprimăm sau, cel puțin să modificăm, expresia directă a 311
anumitor factori. (93, p. 8)

Liderul centrat pe grup se străduiește să funcționeze într-un mod care va

reduce această tendință a indivizilor de a „reprima sau cel puțin de a modifica
expresia directă a anumitor factori". Una dintre modalitățile în care face asta este
prin încercarea de a înțelege semnificația reală sau intenția comentariilor și com­
portamentului membrilor. Și anume — pentru a exprima această idee în termeni
întru câtva diferiți — liderul încearcă să adopte cadrul intern de referință al
celeilalte persoane, să perceapă ceea ce percepe cealaltă persoană, să înțeleagă ce
se află în nucleul central al minții conștiente a vorbitorului — într-un sens, să
preia rolul celeilalte persoane. în această privință, liderul centrat pe grup se
bazează pe ceea ce Reik (161) a descris viu ca „atenție liber-flotantă". Atenția sa
merge mai departe decât cuvintele sau conținutul celui care vorbește. Urmărește
înțelesul latent, „intenția secretă" sau ceea ce Ichheiser a denumit aspectul
„expresiv" al comunicării. De exemplu, în timp ce liderul centrat pe grup ascultă
o povestire lungă spusă de un membru al grupului, poate gândi cam așa:

Această persoană pare să vorbească despre o experiență personală.

Anterior grupul dezbătea beneficiile relative a două direcții diferite de acțiune.
Trebuie să fi povestit această experiență pentru a sprijini una dintre acele
direcții de acțiune. O să ascult să văd dacă așa este. Da, cred că asta este. Mă
întreb pe care dintre cele două încearcă să o susțină. Acum înțeleg. Această
experiență este una în care o direcție de acțiune de tipul Planul A a căzut. Pare
să opteze pentru Planul B. Mă întreb dacă simte că asta este o dovadă cât se
poate de convingătoare că Planul A va pica în acest caz. Da, cu siguranță simte.
Crede că experiența sa este aproape similară cu a noastră, din prezent. Totuși,
nu a spus că, de fapt, prefera Planul B; spune doar că Planul A nu a reușit în
această situație.

Trecând printr-un astfel de proces de gândire cu vorbitorul și încercând să îi

înțeleagă intenția sau înțelesul prezentării sale, liderul ar putea răspunde cu ceva
asemănător:

Jim, dacă te înțeleg bine, pari destul de convins că, datorită acestei
experiențe cu Planul A într-o situație destul de apropiată cu a noastră, nu crezi
că va merge aici. Și, prin urmare, spui că, probabil, preferi planul B, asta este?

Nu asta este ceea ce a spus Jim, dar reflectă intenția din spatele anecdotei sale.
Liderul centrat pe grup este întotdeauna vigilent să perceapă o astfel de
semnificație și să o reflecte înapoi interlocutorului pentru verificare. Acest lucru

Terapia centrată pe client ■ Conducerea și administrația centrate pe grup

312 seamănă foarte mult cu ceea ce terapeutul centrat pe client încearcă să facă în Planul B. Jumătate <
terapia individuală, așa cum am arătat într-un capitol anterior1; în consecință, celălalt. Liderul po
niciun demers suplimentar nu va mai fi făcut aici pentru a ilustra această funcție, discuție, folosind re
într-o situație de grup totuși această funcție a liderului poate avea efecte
Frank, simți că
adiționale, pe lângă acela de a transmite înțelegere interlocutorului. Alegând din
Planul B.
comentariile membrului semnificațiile intenționale, liderul îi poate ajuta și pe
Bill, dacă înțe
ceilalți să înțeleagă ceea ce spune „cu adevărat", facilitând astfel comunicarea
motivelor pe care
într-o măsură foarte mare. Din nou liderul aduce grupului o altă funcție care
înainte nu a existat sau a existat doar într-un grad limitat. Ipoteza noastră este Pe de cealaltă par
că, treptat, pentru că astfel de răspunsuri din partea liderului sunt pline de ce mai multi membri
satisfacții pentru grup (facilitează comunicarea și, prin urmare, grăbesc împăr­
Mi se pare că gi
tășirea semnificațiilor), ele vor fi preluate de membrii grupului înșiși.
și nu pare capabil s
Poate fi util să discutăm această funcție a „înțelegerii semnificațiilor și
intențiilor" în legătură cu ceea ce alți autori au numit „interpretare" din partea Fiecare dintre ace
liderului de grup. Ne referim în mod special la propria înțelegere a interpretării de ducerea centrată pe g
grup așa cum este folosită de astfel de autori cum ar fi Jaques (94) și Bion (27). Din ambele tipuri de refle<
scrierile lor, este obținută impresia distinctă că e facilitator pentru grup ca liderul pentru utilizarea apro.
să interpreteze ceea ce se poate să nu fie în mintea conștientă a membrilor grupului. o problemă foarte im
Din propria experiență a autorului, atât ca lider în grupuri, cât și ca observator al cercetării. Pe baza expt
grupurilor în care liderii au utilizat tehnica interpretării semnificațiilor să transmită membrilo
„inconștiente", astfel de interpretări, de obicei, nu sunt încurajatoare și sunt deseori prin intermediul refl
perturbatoare. Aceasta este totuși o problemă care poate fi hotărâtă numai prin reflectările orientate sp
cercetare. Desigur, nu este chiar justificat să spunem că „reflectarea semnificațiilor climat psihologic adec
și intențiilor" nu este, într-un sens, interpretare. Cu toate acestea, pare să existe o Adesea, utilizate în mc
distincție întemeiată între cele două, cel puțin la nivelul termenilor operaționali. grupului, reflectările oi
Poate că diferența esențială între interpretare și reflectarea înțelesurilor și lucru se poate datora
intențiilor, așa cum este utilizată de liderul centrat pe grup, este aceea că reflec­ percep aceleași dinamii
tarea reprezintă o tentativă de a percepe doar ce există în mintea conștientă sau
în cadrul intern de referință al membrului grupului, în acel moment. Pe de altă
parte acești alți autori par să sugereze că interpretările ajută să aducă în mintea
conștientă ceea ce ar fi putut fi pentru membrul grupului în totalitate „incon­ A transmite accef
știent". Această diferență este, probabil, fundamental aceeași cu cea care pare să Măsura în care lidere
existe între interpretare, așa cum este folosită de unii terapeuți psihanalitici, și indispensabilă a liderul
metoda „adoptării cadrului intern de referință al clientului", folosită de terapeuții descrierea rolului terap«
centrați pe client. Un cuvânt de încheiere în legătură cu această funcție a liderului câte se pare, trebuie să
centrat pe grup poate fi oportun. Autorul a făcut, în trecut, o distincție între Trebuie să fie dispus să <
reflectările liderului „orientate spre grup" și „orientate spre individ". O ilustrare dacă acest lucru ar putej
poate lămuri această distincție. Să presupunem că un grup a discutat despre membrii grupului sunt
avantajele și dezavantajele a două direcții de acțiune — să le numim Planul A și grupul este dependent șj
să transmită o acceptare |
1 Vezi Capitolul 2 a ceea ce hotărăsc să facă

CARL R. ROGERS
Planul B. Jumătate dintre membri au argumentat pentru unul și jumătate pentru 313
celălalt. Liderul poate reflecta afirmațiile persoanelor așa cum sunt aduse în
discuție, folosind reflectări ca acestea:

Frank, simți că Planul A n-o să meargă și ne îndemni cu putere să încercăm

Planul B.
Bill, dacă înțeleg ceea ce spui, Planul B este sortit eșecului, din cauza
motivelor pe care tocmai le-ai menționat.

Pe de cealaltă parte, o reflectare mai orientată spre grup poate fi făcută după
ce mai mulți membri și-au exprimat opiniile, de pildă:

Mi se pare că grupul este categoric împărțit cu privire la această chestiune

și nu pare capabil să ajungă la o înțelegere.

Fiecare dintre aceste tipuri de reflectări poate avea o funcție utilă în con­
ducerea centrată pe grup. Pot totuși să obțină rezultate diferite. Autorul a folosit
ambele tipuri de reflectări. Anumiți conducători de grup par să aibă o preferință
pentru utilizarea aproape exclusivă a reflectărilor orientate spre grup. Aici se află
o problemă foarte importantă, care va fi supusă investigării prin intermediul
cercetării. Pe baza experienței limitate a autorului, este nesigur dacă liderul poate
să transmită membrilor grupului tot atât de multă atenție, înțelegere și acceptare
prin intermediul reflectărilor orientate spre grup, pe cât o poate face prin
reflectările orientate spre individ, deși este posibil ca, odată ce liderul a creat un
climat psihologic adecvat, reflectările orientate pe grup să poată fi facilitatoare.
Adesea, utilizate în mod exclusiv și în cursul stadiilor incipiente de dezvoltare a
grupului, reflectările orientate pe grup stârnesc o rezistență considerabilă. Acest
lucru se poate datora faptului că, în mod obișnuit, nu toți membrii grupului
percep aceleași dinamici de grup așa cum o face liderul.

A transmite acceptare
Măsura în care liderul poate transmite acceptare față de ceilalți este o premisă
indispensabilă a liderului centrat pe grup. Multe s-au spus despre acceptare în
descrierea rolului terapeutului centrat pe client. Liderul centrat pe grup, după
câte se pare, trebuie să aibă cam aceleași atitudini ca terapeutul individual.
Trebuie să fie dispus să accepte grupul acolo unde se află în acel moment, chiar
dacă acest lucru ar putea însemna că grupul nu are obiective clar conturate, că
membrii grupului sunt ostili și suspicioși cu privire la conducătorul lor sau că
grupul este dependent și submisiv. înseamnă că liderul centrat pe grup trebuie
să transmită o acceptare autentică a ceea ce membrii grupului doresc să discute,
a ceea ce hotărăsc să facă și a modului în care plănuiesc să o facă.

Terapia centrată pe client ■ Conducerea și administrația centrate pe grup

314 Ce înseamnă acceptare, într-un sens mai concret? Poate că acest concept va
avea un înțeles mai realist dacă ne coborâm la nivelul problemelor de zi cu zi,
așa cum apar în diferite situații de grup. în grupurile de discuție mici, de exem­
plu, acceptarea înseamnă disponibilitatea liderului ca interlocutorii să aducă în
discuție orice își doresc. Puțin probabil să poată exista „irelevanțe" în ceea ce îl
privește pe liderul centrat pe grup. Nu depinde de el să hotărască dacă grupul
„nu se abate de la subiect". Acceptă toate comentariile fără să evalueze dacă sunt
bune, pertinente sau valoroase pentru grup. Este dispus să accepte decizii la care
grupul a ajuns. Pentru directorul de școală, drept un alt exemplu, ar însemna
acceptarea sentimentelor de ostilitate exprimate de profesorii din subordinea sa.
Ar accepta idei noi sugerate de aceștia. Ar accepta decizia grupului de a reevalua
programa școlară. Pentru asistentul social care încearcă să stimuleze intervenția
comunității în problemele delincvenței, ar însemna o disponibilitate de a accepta
lipsa inițială de interes din partea cetățenilor sau inabilitatea lor de a ajunge la
o decizie cu privire la măsurile comunitare. Le-ar accepta atât sentimentele de
inadecvare și neajutorare, cât și proiectele și visurile imposibil de aplicat.
Dar ce putem spune despre toate presiunile asupra acestor lideri din partea
managerilor lor? Cum poate un lider să arate acceptare față de grupul său, dacă
membrii decid să facă ceva care i-ar periclita poziția sau care ar fi în contradicție
cu sistemul său de valori? Acestea sunt întrebări reale pentru liderul de grup.
Conceptul de „limite" se aplică aici exact așa cum se face în terapia individuală.
După câte se pare, liderul centrat pe grup trebuie să aibă o noțiune limpede cu privire
la limitele în interiorul cărora poate fi în întregime și cu autenticitate acceptant. Dacă,
spre exemplu, un supraveghetor industrial nu poate permite lucrătorilor săi, fără
să își piardă slujba, să vină și să plece de la muncă oricând aceștia doresc, va
constata că este imposibil să transmită o acceptare autentică a unui astfel de
comportament. Dacă directorul unui liceu sau președintele unui colegiu nu poate
permite profesorilor săi, din lipsă de fonduri, să voteze o mărire de salariu pentru
ei înșiși, nu va fi capabil să accepte o astfel de decizie a grupului. Toți liderii
trebuie să acționeze în interiorul anumitor limite dinainte stabilite. Aceștia sunt
factorii realității din situație. Este adevărat că unii lideri se află în situații în care
există foarte puține limite, ca în cazul terapeutului de grup. Alți lideri trebuie să
își desfășoare activitatea în situații în care există multe limite, așa cum trebuie să
o facă maistrul dintr-o organizație industrială. Liderul centrat pe grup, atunci,
este întotdeauna acceptant și permisv în interiorul limitelor, dar, datorită credinței
sale în propriile capacități ale grupului, stabilește mai puține limite decât liderul
care în mod fundamental nu are încredere decât în el însuși. De asemenea, liderul
centrat pe grup se străduiește să aibă el însuși o imagine clară cu privire la ce fel
de limite trebuie să stabilească pentru a se simți suficient de sigur încât să ofere
acceptare grupului. Având mult mai multă încredere în potențialitățile grupului
său, este mai puțin înclinat să simtă asupra sa presiuni din partea supervizorilor

CARL R. ROGERS
 lui și astfel să le transpună în limite pentru grupul său. Liderul nesigur, acela 315
care nu este dispus să se bazeze pe forțele membrilor grupului său, acela care tre­
buie să ia asupra sa responsabilitatea pentru grup — acest lider va ajunge, fără
excepție, să se sprijine din ce în ce mai mult pe stabilirea limitelor restrictive, regu­
lilor și procedurilor formale și a structurilor complexe din cadrul organizației sale.
In propria noastră organizație a Centrului de Consiliere, pare să ne fi îndreptat
într-o direcție cu mai puține limite, cu o structură redusă și cu proceduri mai
simple. De exemplu, ne-am lipsit aproape în întregime de comitete permanente,
proceduri rigide, canale de comunicare formale, roluri statice. Ar fi aproape
imposibil, dar și nefiresc pentru atitudinile membrilor personalului nostru să
construiască o diagramă organizațională. Am terminat cu întâlnirile închise; toți
membrii simt bineveniți să frecventeze și să participe la toate adunările comisiei.
Cu toate acestea, a fost un proces lent de creștere până când noi să devenim mai
puțin dependenți de structură și proceduri formale. Atunci a părut mai haotic și
dezorganizat și uneori ne-am pripit să restabilim structura, ca măsură corectivă.
Totuși, de obicei, ne-am întors la modul de conducere mai funcțional, de îndată
ce ne-am amintit lecția că astfel de proceduri rareori motivează sau grăbesc
acțiunea și comportamentul. Propria noastră experiență a fost urmată în paralel,
într-o oarecare măsură, de cea a Institutului Relațiilor Umane Tavistock, din
Anglia. Din conversațiile cu membrii acestei organizații am obținut impresia
că au încercat și ei să aplice o parte dintre aceleași principii ale organizării și
administrării. Flexibilitatea este extrem de valorizată în organizația lor, iar mem­
brilor personalului le este oferită libertatea de a-și defini și dezvolta propriile
roluri. Elliott Jaques scrie:

în conducerea de zi cu zi a Institutului în sine, au fost utilizate principii de

grup. Toate deciziile sunt luate de comitete prin decizie de grup și indivizii
sunt apoi responsabilizați să ducă la bun sfârșit aceste decizii. în măsura în
care este posibil, fiecare individ participă la luarea deciziilor, acțiune pentru
care va fi responsabil. (96, p. 9)

A transmite acceptare și permisivitate așadar este o altă funcție pe care

liderul centrat pe grup o aduce grupului. Este arareori prezentă în grupuri și în
cele mai multe organizații membrii grupului rar simt că aporturile lor vor fi
acceptate. Dar, încă o dată, suntem convinși că, atunci când liderul oferă acceptare
grupului, are loc preluarea treptată a acestei funcții de către membrii grupului. Devin
mai acceptanți unul față de celălalt, devin mai toleranți cu privire la diferențele
dintre ei și încep să se ajute reciproc să simtă că aporturile lor, nu doar cele ale
liderului, sunt binevenite și vor fi acceptate. Prin urmare, devine mai ușor pentru
membri să își exprime propriile atitudini și sentimente autentice și să le accepte
si
> la ceilalți.
J

Terapia centrată pe client ■ Conducerea și administrația centrate pe grup

316 Funcția de „legătură"

Există o altă funcție importantă pe care liderul centrat pe grup o aduce în

grup și, din lipsa unui termen mai precis, va fi numită funcția de „legătură".
O analogie poate fi utilă în comunicarea semnificației către cititor. Toți am
observat stropi de ploaie lovindu-se de marginea de sus a unei ferestre. Unii
dintre ei, după ce ating fereastra, formează un mic șuvoi care duce apa până la
partea de jos a ferestrei. Șuvoaie diferite formează și creează efectul unor canale
paralele, fiecare ducând o parte din apă până jos. Dacă totuși iau degetul și unesc
un strop nou de un canal deja existent, apa va urma acest curs, în loc să formeze
unul aparte. Dacă aș fi fost în stare să asigur o legătură între fiecare strop nou de
ploaie și canalul deja existent, aș fi avut atunci un șuvoi neîntrerupt de apă izbind
cu putere fereastra printr-un singur canal. Ceva asemănător cu prima descriere
pare să se întâmple în majoritatea grupurilor. Acest lucru poate fi observat cel
mai limpede în grupurile de discuție față în față. Picăturile pot fi asemănate
contribuțiilor membrilor individuali ai grupului. O persoană va spune ceva, apoi
o a doua persoană adaugă o idee nouă, dar nu întotdeauna transmite relația
dintre ideea sa și înțelesul primei contribuții. Gândul fiecărui membru izbește
fereastra prin canale separate. Din când în când, cineva se poate angaja în discuție
și își poate lega ideea de unul dintre aceste făgașe, dar apoi un alt membru
adaugă ceva prin care se leagă de alt curs. De obicei este posibil să vezi într-un
grup mai multe canale curgând împreună în râulețe paralele de idei. Dacă totuși
liderul centrat pe grup face un efort de a percepe legătura dintre fiecare co­
mentariu nou și apoi îi transmite grupului această relație, discuția capătă
caracteristicile celei de-a doua descrieri. Discuția pare să se reverse într-un singur
curs, acumulând forță pe măsură ce fiecare nouă contribuție se unește cu ea. Asta
nu înseamnă că făgașul nu poate fi schimbat odată ce a început. Folosind analogia
cu picăturile de ploaie, ocazional se întâmplă ca mai multe picături care lovesc
strâns împreună să poată acumula suficientă apă pentru a schimba direcția
cursului principal, când se leagă de el. Relaționând noua contribuție la curentul
principal, poate vedea cum grupul își schimbă cursul gândirii în direcția acestei
noi influențe.
Funcția de „legătură" a liderului centrat pe client se află în relație strânsă cu
funcția sa de înțelegere a semnificațiilor și intențiilor. Asta pentru că semnificația
sau intenția unui comentariu al membrului adesea reprezintă legătura la
principalul curs de gândire sau la afirmațiile anterioare. Astfel, clarificând
înțelesul sau intenția unui comentariu, liderul centrat pe grup clarifică pentru
grup în ce fel noua contribuție se leagă de discuția anterioară. Poate că o pre­
zentare dintr-o discuție de grup înregistrată va limpezi acest lucru. în fragmentul
care urmează grupul poartă o discuție despre cum unul dintre membri, un

CARLR. ROGERS
 asistent social, ar trebui să abordeze un grup de oameni tineri căsătoriți, pentru 317
a-i determina să ia măsuri sociale în comunitatea lor:1
1. Bill: Vreau să se țină seama că am o obiecție foarte serioasă aici. Asta a
însemnat presupunerea implicită că, într-un fel, întrunirile bisericești sau
adunările în comunități pentru discuții sunt întru câtva mai valoroase și mai
bune și oamenii ar trebui să facă mai degrabă asta în loc să meargă să joace
popice. Am simțit această presupoziție implicită. De ce nu s-ar duce bărbații
mai degrabă acolo decât la biserică...
2. Don: Eu nu pornesc de la această presupoziție implicită.
3. Bill: Ei bine, eu cu siguranță nu m-aș duce. Aș vrea să aduc în discuție o
diagnoză pe care soția mea a făcut-o din perspectiva feminină a societății noastre.
Ea, poate că nu în mod straniu, preferă compania unui grup de bărbați decât a
unui grup de femei. Și nu cred că asta este neapărat un factor cu conotație
sexuală. Spune că aproape poți să prezici ce-o să facă un grup de femei.
4. Jane: O să zic.
5. Bill: Sunt oarecum obligate de societatea noastră să intre într-un tipar. Ea
nu înțelege ce este. Dar femeile se întâlnesc într-un grup și un grup este destul
de asemănător cu un altul. Și foarte des femeile se alătură grupurilor nu pentru
că așa vor ele, ci din pricina presiunilor sociale. în timp ce bărbații... ei par să
trăiască într-o societate mult mai liberă și mai îngăduitoare, în care ceea ce fac
și cui se alătură este o funcție a propriei lor alegeri. în...
6. Frank: Cred că dna Adams [soția lui Bill] supraestimează considerabil
atât interesele, cât și diversitatea companiei masculine.
7. Grupul (Râde.)
8. Liderul: Bill, ideea ta ar fi care? Nu sunt sigur că înțeleg ce...12
9. Bill: Că mare parte din activitatea femeilor în aceste grupuri sociale nu
reprezintă o funcție a alegerii din partea lor. Nu le satisface nevoile personale.
Este o funcție a rolului în care societatea le împinge, într-un fel.
10. Liderul: Te folosești de asta ca o ilustrare a obiecției tale originale, în
sensul că nu ar trebui să atașăm anumite valori, pozitive sau negative, acestor
interese și protestezi foarte puternic împotriva acestui lucru — de a spune că
un interes are mai multă valoare socială decât altul?3

1 în cadrul fragmentului care urmează, numărul fiecărui paragraf de la subsolul paginii se

referă item cu același număr din discuția de grup.
2 8. Aici, liderul se străduiește să înțeleagă semnificația și intenția din spatele ultimelor trei
comentarii ale lui Bill. Acest lucru este deosebit de important aici din moment ce, la numărul
2, Don intervine pentru a se apăra și la numărul 6, Frank obiectează cu umor. Grupul îi
răspunde lui Frank cu râsete, într-un sens respingându-1 astfel pe Bill. Liderul nu înțelege
legătura dintre comentariile lui Bill și discuția anterioară.
3 10. Aici, liderul leagă expunerea lui Bill de o obiecție anterioară de-a sa, totuși face acest
lucru sub forma ezitantă a unei întrebări.

Terapia centrată pe client ■ Conducerea și administrația centrate pe grup

318 11. Bill: Mi s-a părut că ceea ce spuneam în esență este că lucrurile pe care
bărbații au vrut să le facă nu erau la fel de bune pentru ele... nu le satisfăceau
nevoile... ca și lucrurile pe care bărbații nu au vrut să le facă. Și pur și simplu
nu am...
12. Cathy: Dacă femeile se întâlnesc să curețe aleile, până la urmă femeia
este cea care trebuie să stea și să privească aleile toată ziua. Bărbații sunt
plecați la muncă toată ziua. Nu sunt atât de preocupați de alei ca soțiile lor. Ar
trebui să fie. Mamele vor fi, în general, mai preocupate de faptul că nu există
un loc de joacă pentru copii decât tații. Probleme de genul ăsta nu ar trebui
neapărat să îl afecteze pe soțul ei. Mi se pare că sunt mult mai interesate decât
ar putea fi soții lor care, datorită culturii noastre, ar spune: „Chiar așa, asta e
treaba mamelor".
13. Stu: Ei bine, ai continua asta și ai spune că interesele cu privire la
acțiunile sociale în general sunt mai naturale pentru femei?
14. Cathy: Nu sunt mai naturale. Spun că, într-un fel, cultura...
15. Stu: Mda, datorită situației noastre culturale, vrei să spui că în general
sunt mai activi din punct de vedere politic și așa mai departe?
16. Liderul: Ne înțelegem Într-adevăr, Cathy? Eu nu sunt sigur că te înțeleg.
Vezi o diferență fundamentală aici, Cathy, între interesele bărbaților și
interesele femeilor?1
17. Cathy: Văd o foarte mare diferență când vine vorba despre discuții de
grup, da. Că poate să existe mai mult interes într-un grup de vecini, în special
în clasa muncitoare, că soțiile și mamele au mai mult interes pentru vecinătate.
18. Liderul: în termenii comportamentului liderului asta ar... spui doar că
asta ar fi o diagnoză mai bună a nevoilor femeilor și că trebuie să fim atenți la
diagnosticarea nevoilor femeii comparativ cu cele ale bărbatului.1 2
19. Cathy: Cred că trebuie să fim atenți.
20. Sam: Aș vrea să intervin și eu în dezbatere și mă întreb dacă încercăm
să fim o clasă de sociologie cu accentul ăsta pe diagnosticarea nevoilor. Din
punctul meu de vedere ne tot abatem de la ce reprezintă sarcina noastră
principală. M-am depărtat de asta, ca să spun așa...
21. Cathy: Ai dreptate.
22. Sam: Aș fi chiar bucuros să mă retrag în cochilia mea, dar mă întreb
dacă nu cumva suntem depășiți. Nu avem resurse în această zonă. Tot aducem

1 16. încă o dată, liderul încearcă să o înțeleagă pe Cathy și să lege înțelesul prezentării ei
oarecum complicate de comentariile anterioare. Stu, pe de cealaltă parte, la numerele 13 și
15, după câte se pare, încearcă să o împingă pe Cathy către o generalizare mai amplă, ceea
ce ea nu acceptă, la numărul 14.
2 18. Aici liderul furnizează legătura între interesele sexelor și rolul liderului, care a fost
subiectul discuției înainte de comentariul lui Bill, de la numărul 1.

CARLR. ROGERS
 în discuție informații personale care chiar nu contează prea mult în aprecierea 319
noastră de ansamblu.1
23. Liderul: Diagnosticarea nevoilor individuale nu este pertinentă pentru
problema noastră, Sam?1 2
24. Sam: Ei bine, era cât pe ce să sar cu tot felul de referințe personale.
Lucrez tot timpul cu aceste grupuri și pot să prezint câteva povestioare de
cealaltă parte, dar m-am gândit că n-ar fi relevant.
25. Stu: Mie mi se pare că aici analizăm sau ridicăm problema funcției
conducerii. Dacă o atitudine față de conducere este acceptată — în general,
perspectiva centrului comunității asupra conducerii, perspectiva asistentului
social —, ei bine, atunci o persoană trebuie să știe — o persoană trebuie să fie
capabilă să diagnosticheze nevoile oamenilor pentru a funcționa ca lider. Dacă
un alt concept al conducerii iese victorios aici, atunci putem să ne lipsim de
toată această diagnoză.3
26. Sam: Atunci ar trebui să discutăm despre cele două aspecte ale con­
ducerii și nu despre diagnoză.4
27. Liderul: Stu, nu ești dispus să accepți că asta este cea mai bună moda­
litate de a conduce — diagnoza grupului și demersul și împlinirea nevoilor
pentru...5
28. Sam: Da. Aici este problema, prefer să polemizez.

într-un grup pot exista tot atât de multe „canale" de gândire câți membri
sunt. Acest lucru poate fi adesea văzut în stadiile incipiente ale dezvoltării
grupului, în care fiecare membru are „interesul său personal" particular, când
este probabil ca aporturile să fie mai centrate pe eu decât centrate pe grup, când
membrii răspund propriilor nevoi personale, până la excluderea a ceea ce se
întâmplă în afara lor. în timpul acestui stadiu, funcția de legătură a liderului
centrat pe grup devine atât de importantă. Ar putea fi spus că liderul, percepând
aceste legături, îl ajută pe membrul individual să devină conștient de elementele
din câmpul perceptual total care înainte nu au fost percepute. Se poate spune că

1 22. Se pare că Sam nu a perceput nicio legătură între discutarea nevoilor membrilor grupului
și conducere. Se simte disociat de tema originală.
2 23. Deși Sam nu și-a formulat sentimentul ca atare, liderul reflectă cu titlu de încercare
semnificația lui Sam, legând, astfel, chiar și comentariile lui Sam de tema anterioară a
nevoilor.
3 25. Stu, asumându-și funcția de legătură, face o încercare reușită de a lega împreună ideile
referitoare la nevoi și tema conducerii, de mai devreme.
4 26. Comentariul lui Sam nu arată acceptare față de explorarea grupului cu privire la pro­
blema diagnosticării nevoilor. Legătura lui Stu de la numărul 25 a fost în același timp mult
mai utilă și mai acceptabilă pentru grup.
5 27. Liderul, în încercarea de a surprinde semnificația lui Stu, a mers puțin mai departe decât
el. Ar fi putut spune mai bine: „înțelegi problema diagnosticului în relație cu un tip al
conducerii, dar nu în mod necesar ținând seama de al doilea tip".

Terapia centrată pe client ■ Conducerea și administrația centrate pe grup

320 liderul îi ajută pe membrii grupului să extindă orizontul câmpului fenomenal Planificarea pe
căruia îi răspund, amplificând astfel șansele ca aporturile lor să fie mai potrivite
cu situația existentă. Este planificarea
La fel ca în cazul celorlalte funcții specifice pe care liderul centrat pe grup le aduce în Poate liderul centra
grup, această funcție de legătură este treptat asumată de înșiși membrii grupului. membrilor o dimens
Persoanele din grup încep să se străduiască să înțeleagă cum se leagă fiecare că modul în care un
nouă contribuție de contribuțiile anterioare. încep să îl întrebe pe interlocutor depinde în mare mă
„Cum se leagă această idee pe care o sublimezi de ceea ce alții din grup au spus?" căror membri sunt <
sau „Asta înseamnă, atunci, prin prisma a ceea ce Jack a spus, că ai o opinie pentru ghidare și mo
diferită de a lui?" sau „înțeleg din comentariul tău că nu îți place direcția în care fie le va accepta cu i
grupul merge și afirmația ta este o sugestie de a încerca o nouă abordare?" Când efectul diminuării pc
funcția de legătură este distribuită în interiorul unui grup, invariabil există o grupului. Liderul cei
absență observabilă a comentariilor care arată că membrii grupului sunt pier- pe un element inhibi
duți, cum ar fi „Unde suntem?", „Nu ne-am abătut, oare?", „Nu știu dacă asta a planifica pentru ei î
se potrivește sau nu", „Ne poate scoate cineva din confuzia în care ne aflăm?" funcția de conducere
Funcția de legătură pare să aibă efectul de a-1 orienta pe fiecare membru al grupului decât ca ur
grupului cu privire la procesul de grup. Am putea spune că oferă continui­ diferite de încercările
tate discuției. cient de sigur pentru
Am încercat în paginile anterioare să izolăm și să definim cinci funcții pe care ce valorează sugestiih
liderul centrat pe grup le aduce grupului: a transmite căldură și empatie; a-i liderului, nici nu sunt i
asculta pe ceilalți; a înțelege semnificații și intenții; a transmite acceptare; a lega Am ajuns să înțele
contribuții la canalele de gândire. Acestea sunt funcții pe care liderul centrat pe privește pe lider, cât
grup le îndeplinește, mai mult sau mai puțin constant, până când sunt preluate mai mult decât un mij
de alți membri ai grupului. Există, fără îndoială, și alte funcții facilitatoare care de lider. Astfel, profe
nu au fost încă observate sau definite. Mai multă experiență și cercetare sunt ționează în acest nu
extrem de necesare. Aceste cinci funcții sunt cele care au fost găsite eficiente în membru al grupului
crearea condițiilor prin care unele grupuri au fost ajutate să se deplaseze mai pune la punct metode
repede în direcția utilizării crescute a capacităților lor. Acum va fi oportun să ficare pare în întregin
analizăm câteva probleme speciale care apar odată cu încercarea de a folosi alt sens, înțelegem pla
o abordare centrată pe grup în situații reale. Unii lideri se simt nes
absența unei structuri
ceduri, organizări, ag€
ficare pare să fie spe<
Câteva probleme referitoare la aplicarea fertilă pentru investi}
conducerii centrate pe grup diferențelor în ceea c<
grupului, față de carai
Liderii care încearcă să folosească o abordare centrată pe grup descoperă în De un lucru autorul a!
curând că nu este lipsită de dificultăți și de probleme. Vom acorda atenție doar să furnizeze un anumj
câtorva dintre cele mai importante probleme întâlnite în implementarea informeze cu sinceritaj
acestei abordări și unora dintre modalitățile prin care diferiți lideri au încercat să încredere într-un lider*
le abordeze. a-și atinge obiectivele. I

CARL R. ROGERS
Planificarea pentru grup de către lider 321
Este planificarea de către lider incongruentă cu abordarea centrată pe grup?
Poate liderul centrat pe grup să facă planuri pentru grupul lui fără să le ia
membrilor o dimensiune a responsabilității lor? Experiența noastră indică faptul
că modul în care un grup reacționează la planificarea anterioară de către lider
depinde în mare măsură de relațiile care există între lider și grup. Un grup ai
căror membri sunt ostili și rezistenți față de lider sau încă dependenți de el
pentru ghidare și motivare, de obicei, fie va lupta împotriva planurilor liderului,
fie le va accepta cu supunere. In fiecare caz, preplanificarea de către lider are
efectul diminuării posibilității de apariție spontană a planurilor chiar din partea
grupului. Liderul centrat pe grup vede planificarea pentru acest tip de grup ca
pe un element inhibitor categoric referitor la învățarea membrilor grupului de
a planifica pentru ei înșiși. Totuși, când un lider centrat pe grup a cedat cu succes
funcția de conducere grupului, când este perceput mai mult ca un alt membru al
grupului decât ca un lider, încercările sale de a planifica pentru grup nu sunt
diferite de încercările făcute de oricare alt membru. Acum grupul se simte sufi­
cient de sigur pentru a-i accepta sugestiile sau pentru a le respinge, pentru ceea
ce valorează sugestiile în sine. Sugestiile sale nu sunt acceptate pentru că îi aparțin
liderului, nici nu sunt respinse cu putere ca o reacție împotriva autorității liderului.
Am ajuns să înțelegem mai mult despre funcția planificării, atât în ceea ce îl
privește pe lider, cât și în ceea ce privește grupul. Deseori planificarea nu este
mai mult decât un mijloc de control, o cale de a influența grupul în direcția dorită
de lider. Astfel, profesorul planifică o lectură și, într-o oarecare măsură, direc-
ționează în acest mod gândirea grupului; administratorul plănuiește care
membru al grupului său ar trebui să îndeplinească o însărcinare specifică sau
pune la punct metode de implementare a politicii conducerii. Acest tip de plani­
ficare pare în întregime incongruent cu filosofia conducerii centrate pe grup. în
alt sens, înțelegem planificarea ca pe o tentativă de a întări insecuritățile liderului.
Unii lideri se simt nesiguri într-o situație liberă, găsind că este dificil să tolereze
absența unei structuri. Par să aibă nevoie de reguli, regulamente, planuri, pro­
ceduri, organizări, agende și alte proptele asemănătoare. O astfel de supraplani-
ficare pare să fie specifică liderului „formal" (7). Aici, se pare, se află o zonă
fertilă pentru investigații viitoare. Probabil, putem diferenția liderii pe baza
diferențelor în ceea ce privește toleranța față de manifestarea inițială groaie a
grupului, față de caracterul informai și flexibilitate, față de activitatea practică.
De un lucru autorul a devenit convins, și anume, dacă un lider simte că trebuie
să furnizeze un anumit grad de structură pentru propria securitate, ar trebui să
informeze cu sinceritate grupul în legătură cu planurile sale. Un grup nu va avea
încredere într-un lider despre care simte că îl manipulează cu subtilitate pentru
a-și atinge obiectivele. Este, de asemenea, un motiv întemeiat pentru care liderul

Terapia centrată pe client ■ Conducerea și administrația centrate pe grup

322 să fie sensibil la rezistența față de planificarea pe care o propune și să fie dispus Acestui membru
să renunțe la planurile sale, în cazul în care grupul decide să le respingă. face să participe, p
propriile sale sentii
efectele climatului
A-i convinge pe membri să participe mai degrabă decât ț
rea unei persoane i
O problemă în experimentarea unei abordări mai centrate pe grup este aceea
comportament.
de a-i determina pe toți membrii să participe. De multe ori, un lider a fost auzit
Liderul centrat f
spunând: „am încercat să îmi determin grupul să participe, dar nu pare dispus
răbdare și siguranță,
să facă asta; trebuie să existe un lider care să îi pună în mișcare." Citim, de
nu participă imediî
asemenea, despre diferite tehnici recomandate pentru încurajarea participării,
grupuri, membrii vo
cum ar fi jocul de rol, divizarea grupului în subgrupuri, numirea celor care nu
sarcini specifice. Eșe
participă sau adresarea de întrebări. în timp ce astfel de tehnici fără îndoială că
tament sau o indisj
reușesc din când în când, se pune problema dacă participarea astfel obținută
dezvoltarea unei ati
facilitează, de fapt, dezvoltarea grupului. Mai întâi, o astfel de participare nu este
putem generaliza di
spontană; în al doilea rând, aceste tehnici pot avea efecte indezirabile asupra
liderului de a preh
unora dintre membrii grupului. Comentariile înregistrate dintr-o ședință cu un
dependența grupulu
membru al unui grup de discuție sunt pertinente aici:
zează este acela că p
toate presiunile exter
S: Știu că mi-a displăcut și m-am împotrivit foarte mult anumitor membri
depinde în întregime
ai grupului care mi-au spus în afara sau chiar în interiorul grupului că ar
trebui să fiu un participant mai implicat. Eu nu simt așa. Nu am simțit că aș
putea fi. Și cred că tot grupul a simțit că ar trebui să mă conformez... și pur și Conducerea nu
simplu nu am putut. într-o zi, când am fost oarecum obligată să intru într-un
joc de rol... nu mi-a plăcut deloc... m-am împotrivit, cum spuneam, faptului în unele grupuri, t
că grupul a vrut ca eu să mă arunc în momentul în care nu eram pregătită. în totatlitate distribu
Intervievator: Nu te-ai simțit Într-adevăr pregătită și a existat un pic de liderului din partea s
indignare, să fii... simți că trebuie să păî
S: Nu am vrut să fiu manipulată. Cred că am învățat multe. Am învățat că concedierea profesori
pot să mă duc acolo... nu știu cât de mult am oferit, dar părea să le fi plăcut bilitatea grupului. Cai
cu adevărat ce am făcut ieri și în alte grupuri — în ambele —, cred că am oferit către lider a oricăreia
destul de multe. Dar știu că au fost zile întregi când nu am dat nimic, sau prea sine a grupului, până
puțin, întregului grup. că liderul centrat pe g
Int: Adică... vrei să spui, ca rezultat al acestei experiențe... învățând despre interiorul acestor lin
tine... că poți să intri într-un grup, până la urmă. Nu sunt chiar sigur... asta grupului, deși nu tot I
este ceea ce spui? putut să aibă încredefl
S: Ei bine, da. Dar cred că trebuie [câteva cuvinte lipsă] cineva. Așteaptă în alte grupuri, se;
până când sunt pregătită, așteaptă până când prind grupul din urmă. Cred că țiile conducerii, pentrt
sunt situații când poți manipula persoana, dar nu îmi plac lucrurile de genul la liderul lor ca o peij
ăsta. Cred că trebuie să înveți terminologia și toate astea, pe care nu le exemplu, poate fi exi
cunoșteam. perceapă vreodată pe 1

CARLR. ROGERS
 Acestui membru al grupului, în mod evident, i-au displăcut încercările de a-1 323
face să participe, probabil pentru că participarea era atât de strâns legată de
propriile sale sentimente de securitate. Liderul centrat pe grup se bazează pe
efectele climatului acceptant, neamenințător, pentru a încuraja participarea,
mai degrabă decât pe tehnici. Este, mai mult, tot atât de dispus să accepte ezita­
rea unei persoane de a participa, pe cât este dispus să accepte alte tipuri de
comportament.
Liderul centrat pe grup trebuie totuși să aibă un anumit grad de toleranță,
răbdare și siguranță, deoarece se va confrunta cu situații în care membrii grupului
nu participă imediat. Vor exista pauze lungi în discuțiile de grup. în unele
grupuri, membrii vor lipsi de la întâlniri. Uneori, nu se vor oferi voluntar pentru
sarcini specifice. Eșecul de a arăta acceptare autentică a unui astfel de compor­
tament sau o indisponibilitate de a-i aștepta pe membri să participe inhibă
dezvoltarea unei atmosfere favorabile participării spontane și creative, dacă
putem generaliza din experiențele noastre cu grupuri. Tentativele directe ale
liderului de a prelua controlul în aceste momente critice par să amplifice
dependența grupului de lider. Principiul pe care liderul centrat pe grup se ba­
zează este acela că participarea va fi facilitată atunci când reușește să înlăture
toate presiunile exterioare asupra membrilor pentru a-i determina să participe și
depinde în întregime de forțele interioare ale membrilor.

Conducerea nu devine niciodată distribuită în totalitate

în unele grupuri, toate funcțiile conducerii, probabil, nu vor deveni niciodată
în totatlitate distribuite. Acest lucru poate fi datorat presiunii induse asupra
liderului din partea supervizorilor săi. De exemplu, un director de școală poate
simți că trebuie să păstreze anumite funcții ale conducerii, cum ar fi angajarea și
concedierea profesorilor. în acest sens, simte că nu poate ceda toată responsa­
bilitatea grupului. Care este urmarea? Din punct de vedere teoretic, păstrarea de
către lider a oricăreia dintre funcțiile conducerii reduce șansele actualizării prin
sine a grupului, până la capacitatea sa deplină. în practică totuși poate însemna
că liderul centrat pe grup este capabil încă să demonstreze încredere în grup, în
interiorul acestor limite. Poate încă să aibă o influență terapeutică asupra
grupului, deși nu tot atât de terapeutică precum ar fi fost în cazul în care ar fi
putut să aibă încredere în grup cu privire la manipularea tuturor funcțiilor.
în alte grupuri, se poate ca membrii să nu își asume niciodată toate func­
țiile conducerii, pentru că nu își pot modifica în întregime percepția cu privire
la liderul lor ca o persoană care se diferențiază de ei pe o oarecare bază. De
exemplu, poate fi extrem de dificil pentru un grup de preadolescenți să îl
perceapă vreodată pe liderul lor adult ca pe o persoană fără o anumită autoritate

Terapia centrată pe client ■ Conducerea și administrația centrate pe grup

324 asupra lor. Pot exista și alte criterii diferențiale care sunt dificil de șters din Urmări ale conc
percepțiile membrilor grupului, cum ar fi vârsta, sexul, educația, talia. Astfel de
Este mult prea de
criterii diferențiale sunt atât de puternic impregnate în cultura noastră, încât fac
urmări pot fi aștepte
să fie foarte dificil pentru membrii grupului să își perceapă liderul pe o bază
moment, trebuie să r
egalitaristă, lipsită de autoritate. Aceasta este doar o presupunere. Am putea
limitate din cercetare
descoperi că, în condițiile potrivite, nici măcar aceste diferențe nu îi vor împiedica
pentru sublinierea a
pe oameni să stabilească împreună cu ceilalți relații care sunt esențialmente
noastre, am început s.
neamenințătoare.
accentuat totuși că fie
necesită verificare exj
în trei categorii: (1) se:
Conducerea centrată pe grup în organizații mari
al grupului, (2) intern
Cât de mult succes poate avea conducerea centrată pe grup în organizații (3) schimbări în funcți
mari? Limitările vor fi evidente de îndată. în marea industrie, de exemplu,
contactele frecvente față în față sunt aproape imposibile. Barierele fizice în calea
comunicării sunt aproape inevitabile. Trebuie să considerăm în ansamblu, cu Semnificația exf
atenție, implicațiile acestui concept al conducerii atunci când grupuri mari de individual
oameni trebuie să fie reprezentate de alte persoane. Ce îl va împiedica pe împu­
ternicit să nu eșueze în reprezentarea precisă a deciziilor, dorințelor și contri­ Una dintre urmării
buțiilor membrilor grupului? Oare grupurile cu interese speciale și de presiune trăire asupra membru
nu vor face imposibilă conducerea unei corporații mari, a unui stat sau chiar a neamenințător, autog
unei națiuni, folosind principiile conducerii centrate pe grup? Ridicăm mai multe ționează la experiența
întrebări decât răspunsurile care pot fi date. Până acum nu a fost posibil să individuală. Probabil
implementăm în mod extensiv acest tip de conducere cu grupuri atât de mari. pozitive asupra memb
Este dificil să înțelegem totuși de ce principiile care se dezvoltă din aplicarea Membrii grupului si
conducerii centrate pe grup în grupurile mai mici n-ar fi tot atât de valide în psihologic neamenință
grupurile mai mari. Poate că avem nevoie doar de mai multă ingeniozitate în că ceilalți îi ascultă cu a
conceperea unor modalități noi de implementare a filosofici. în legătură cu dintre lucrurile care si
acestea, ni s-a părut provocator să aflăm despre tentativele recente de aplicare a trăiesc membrii grupu
unora dintre aceste principii în industrie. Golden și Ruttenberg (67) descriu dențești creștini și iud<
experimente cu comitete comune de management al muncii în industria de neamenințător, unul di
confecții. Din nou, Clinica Tavistock a oferit eficient consultanță în industrie prin
utilizarea politicii comitetelor formate din muncitori, conducere și consultanții Dimineața următi
de cercetare (210). Toate deciziile politice simt luate de aceste comitete și membrii dezamăgit, de data a
lor au un cuvânt egal de spus în definirea conducerii proiectului de cercetare. de tendința grupului
Deși aceste experimente sunt doar începuturi curajoase, ele pot indica direcția dată când voiam să
către o aplicare mai extinsă a metodelor terapeutice ale conducerii și administrării mi-am adus aminte ț
în grupuri și organizații mai vaste. resc... să încerc să acț
până să devin încânt
venit rândul meu să
din grup de a mă înțe

CARLR. ROGERS
Urmări ale conducerii centrate pe grup 325

Este mult prea devreme să afirmăm cu un oarecare grad de certitudine ce

urmări pot fi așteptate din abordarea centrată pe grup a conducerii. Pentru
moment, trebuie să ne bazăm în primul rând pe observație și pe descoperirile
limitate din cercetare. Cu toate acestea, poate exista o oarecare justificare doar
pentru sublinierea anumitor consecințe pe care, ca rezultat al experiențelor
noastre, am început să le așteptăm de la conducerea centrată pe grup. Ar trebui
accentuat totuși că fiecare dintre acestea ar trebui considerată o observație care
necesită verificare experimentală. Aceste urmări pot fi privite ca încadrându-se
în trei categorii: (1) semnificația experienței de grup pentru membrul individual
al grupului, (2) internalizarea funcțiilor conducerii de către membrii grupului și
(3) schimbări în funcționarea grupului.

Semnificația experienței de grup pentru membrul

individual
Una dintre urmările așteptate ale conducerii centrate pe grup este efectul de
trăire asupra membrului individual, a apartenenței la un grup care-1 acceptă,
neamenințător, autoghidat. Se pare că membrii unor astfel de grupuri reac­
ționează la experiența lor foarte asemănător cu clienții care au încheiat terapia
individuală. Probabil, conducerea centrată pe grup are efecte „terapeutice"
pozitive asupra membrilor grupului.
Membrii grupului simt că sunt înțeleși. Dacă pentru un grup există un climat
psihologic neamenințător, membrii grupului par să simtă că sunt înțeleși. Simt
că ceilalți îi ascultă cu atenție și fac un efort sincer să îi înțeleagă. Acesta este unul
dintre lucrurile care se relevă cu claritate, pe măsură ce încercăm să aflăm ce
trăiesc membrii grupului. Astfel, după o conferință de trei zile a liderilor stu­
dențești creștini și iudaici, unde liderii de grup au încercat să creeze un climat
neamenințător, unul dintre delegați scrie:

Dimineața următoare, în prima noastră discuție de grup, am fost din nou

dezamăgit, de data asta de lipsa de agresivitate a liderului nostru de grup și
de tendința grupului de a devia de la subiecte. Dar, destul de ciudat, de fiecare
dată când voiam să obiectez împotriva unei proceduri atât de neobișnuite,
mi-am adus aminte de însemnările serii de dinainte și am hotărât să urmă­
resc... să încerc să accept și să înțeleg sentimentele celorlalți. Nu a durat mult
până să devin încântat de această decizie, pentru că, în momentul în care a
venit rândul meu să vorbesc, eram entuziasmat de efortul sincer al celorlalți
din grup de a mă înțelege. Am expus păreri pe care le-am ținut de ani în sinea

Terapia centrată pe client ■ Conducerea și administrația centrate pe grup

326 mea, de îndată ce a devenit evident că n-o să fiu ridiculizat... din cauza asta,
înțelegerea care în mod normal ia ani să fie dobândită a fost atinsă în câteva
ore. (187, p. 49)

în opoziție cu percepțiile acestui membru care a participat la această conferință

se află declarațiile membrilor unui alt grup în care, după câte s-ar părea, au simțit
un tip diferit de climat. In ultimul grup, cel puțin în timpul ședințelor de început,
liderii au ales obiective pentru grup, au evaluat comentariile membrilor grupului
și au făcut nestingheriți interpretări la nivel profund ale afirmațiilor unora dintre
membri. în timpul uneia dintre aceste ședințe de la început, următoarele replici
au fost înregistrate:

Motivul din cauza căruia nu m-am oferit voluntar pentru activități a fost
acela că nu am simțit că eram o parte a grupului. Asta pentru că oamenii
nu au răspuns la ceea ce spuneam — oamenii nu ascultă, nu îmi acceptă
sugestiile.
Oamenii nu m-au ascultat. Prin urmare, mi-am asumat în mod conștient
un rol neparticipativ.
De fiecare dată când îi fac o sugestie sau îl întreb ceva pe lider, îmi dă o
palmă peste obraz. Fie că îi spune proiecție sau defensă. încerc într-o zi, și ziua
următoare mă pălmuiește din nou.
Nu încetăm niciodată să înțelegem prima idee.
Există o nevoie aici de a ne înțelege unul pe celălalt.

Contrastul între climatele psihologice ale acestor două grupuri înțelese din
cadrul de referință al membrilor este evident. Aceste afirmații par să confirme
faptul că membrii grupului au nevoie să simtă că ceilalți le ascultă contribuțiile
și încearcă să înțeleagă. în lipsa acestui sentiment, se simt amenințați, au tendința
să ezite și să se retragă din grup sau fac eforturi repetate ca punctul lor de vedere
să fie acceptat, până când simt precis că a fost înțeles. Rezultatul este acela că ori
grupul pierde potențiali colaboratori, ori fiecare membru răspunde strict în
termenii propriilor nevoi, cu puțină considerație pentru nevoile grupului.
Alpert și Smith (7) au descris potrivit un astfel de comportament ca „partici­
pare anarhică".
Membrii grupului simt că sunt acceptați. Un studiu realizat de autor a oferit
anumite dovezi că una dintre urmările apartenenței la un grup autodirecționat
este un sentiment crescut al acceptării de către membrii grupului. Au fost
realizate interviuri individuale cu indivizi care au trecut printr-o experiență
într-un grup relativ autodirecționat. Deși conducerea grupului nu s-a potrivit în

CARL R. ROGERS
multe privințe concepției noastre referitoare la conducerea centrată pe grup, 327
discuția liberă a fost încurajată, atmosfera a fost relativ permisivă și responsa­
bilitatea de a lucra asupra propriilor probleme interne și de a-și alege obiecti­
vele a aparținut grupului. Pe baza unei analize a conținutului ședințelor
înregistrate, afirmațiile au fost clasificate în diferite categorii. Șase din cei
șaisprezece membri ai grupului au făcut afirmații care se încadrează în urmă­
toarele categorii:

Te simți mai acceptat de ceilalți; te simți mai sigur, mai spontan, mai puțin
defensiv cu privire la Sine, mai puțin retras, mai încrezător.

Fragmente din două dintre ședințele înregistrate pot transmite atmosfera

unor astfel de atitudini:

Aici, la laborator, abordez cele mai dificile probleme cu care întotdeauna a

trebuit să mă confrunt în viața mea... Mă aflu față în față cu adaptarea mea la
grup... Era cât pe ce să depășesc obstacolele trăirilor legate de grupuri, pe care
le-am avut pe când eram copil. Mereu am fost mai mult sau mai puțin un
solitar... Mi se pare, acum, că propriile mele sentimente devin implicate foarte
mult și că încep să reacționez spontan pe baza a ceea ce este în mine mai
degrabă decât ca o persoană profesionistă obiectivă... Am ceva ce nu am mai
simțit niciodată în toată viața mea... Oamenii mă susțin și mă ajută. Tot ce am
de spus — poate nu chiar tot, dar multe lucruri pe care le am de spus — pare
să fie valoros pentru cineva. Cu alte cuvinte, pentru prima oară mă regăsesc
în viața de grup.

Ca persoană, cred că am câștigat astfel încrederea în mine, care am simțit

că îmi lipsea. întotdeauna am simțit nesiguranță cu privire la capacitatea
mea... Nu aș fi crezut să vorbesc atât de mult în grupul nostru, așa cum am
făcut-o. Nu sunt niciodată cel care vorbește primul. Am fost înclinat să îi las
pe ceilalți oameni să vorbească.

Se pare, membrii grupului capătă mai multă acceptare de sine, tot așa cum o
face clientul în terapia individuală. în acest mod, dacă un muncitor dintr-o
organizație industrială nu se simte liber să critice judecata supervizorului său ori
să pună la îndoială o politică de management, dacă nu simte că este sigur pentru
el să pună pe tapet o idee proprie fără să fie ridiculizat, acel muncitor nu va fi un
participant activ în organizație, iar grupul total a pierdut un potențial colaborator.
Grupul nu va avea acces la informațiile sau abilitățile pe care acest muncitor le-ar
fi putut aduce pentru sprijinirea unei probleme și își va fi redus șansele de
a ajunge la acea soluție care ar fi cea mai bună pentru organizație ca întreg.

Terapia centrată pe client ■ Conducerea și administrația centrate pe grup

328 Libertatea de participare și libertatea de comunicare au fost menționate drept D.: Cred că a
condiții necesare pentru eliberarea capacităților adaptative ale unui grup. Aici nu intra în ceva <
interconexiunea dintre toate aceste condiții este cea mai clară. Deși pot să nu Și, în aparență, c
existe bariere „externe" ale comunicării și pot fi oferite tot felul de oportunități departe... cred ce
ca un membru al grupului să participe, vor exista bariere autoimpuse și inhibiții am fost o fetiță di
în interiorul fiecărui membru al grupului care nu simte acceptare în climatul de Int.: Și probat
grup. Poate din acest motiv „tehnicile" stereotipe și instituționale folosite pentru dorinței ca oamei
a-i determina pe membri să participe și să comunice eșuează de multe ori să își
atingă scopul. Prin ele însele și ca urmare a lor, metodele mecanice arareori Din aceste afirm
generează libertate de comunicare și participare creativă într-un grup. Trebuie să leagă cât de strâns 1<
existe altceva — un climat permisiv și de acceptare — înainte ca oamenii să-și și participarea sa în(
ofere unui grup potențialul lor creativ maxim. Poate că acest lucru este ilustrat se dezvăluie liber, ca
în următorul fragment reprodus verbatim dintr-o ședință înregistrată cu o tânără Membrii grupului
femeie, membră a unui grup de discuții. O altă semnificație j
membrii individuali
D: Cred că asta rezultă din același lucru pe care l-am spus despre con­ evaluare din partea li
ducere. încă mă adaptez la acea situație, așa că mi-e frică să lansez orice ar dispuși să se privea;
putea însemna o idee revoluționară sau ar putea însemna ceva surprinzător, îndepărteze ameninț
pentru că mi-e puțin teamă de ceea ce se va întâmpla. Cred că am ajuns în acel dintre membii grupu
punct în care să decid că nu e bine, dar ce voi face în legătură cu asta este,
iarăși, altceva. Cred că simt m<
Intervievatorul'. Ceea ce spui, de fapt, atunci, este că simți un pic de șovăială Cred că pot să fiu
să îți dezvălui, poate, Șinele tău deplin. Ar putea ca acolo să existe ceva ce ții nerăbdarea pe care
în tine. Cred că mă uit 1<
D: Îhî. Cred că există ceva, fie că este într-o relație de grup sau într-o relație
Sunt mai dispu
personală, ascund ceva din mine. Și am... și cred că, atunci când spun „ce cred
într-un grup.
prietenii tăi despre tine" și așa mai departe, un singru lucru îmi trece prin
mine. Prietenii mei au spus „nu dai nimic din tine". Ei bine, cred că este
adevărat... sau în mod conștient cred. Pot să îmi imaginez ce nu dau, dar cred Aceste persoane p<
că asta a arătat că, probabil, au dreptate. însele, pentru a-și evali
Int.: Una dintre învățături ar putea fi, acum, puțin mai multă sensibilitate situații, deși pot exista
cu privire la faptul că, probabil, există un oarecare adevăr în asta. standardele altcuiva
D.: Cred că este. responsabilitatea de a
Int.: Dacă îți înțeleg sentimentul, nu ești Într-adevăr sigură ce este ceea ce persoane, o parte din
ascunzi. direcționată către înde
D.: Așa este. Nu sunt. prescris de standarde
Int.: De asta este oarecum ambiguu. de faptul că o persoa
D.: Da, nu sunt deloc sigură ce este. pentru ea. în consecin
Int.: Ești mult mai sigură că, probabil, lucrul ăsta este adevărat, dar nu ești deauna trebuie să fie
tocmai sigură care aspect al tău este înfrânat. simte că ea ar trebui s

CARLR. ROGERS
 D.: Cred că așa este. Este o dorință clară de a-i mulțumi pe ceilalți și de a 329
nu intra în ceva care ar putea să nu placă. îmi place să îi mulțumesc pe ceilalți.
Și, în aparență, am obținut multă satisfacție fiind o fetiță drăguță și așa mai
departe... cred că pot să mă întorc în copilărie. Ăsta era lucrul la care apelam...
am fost o fetiță drăguță... am fost o fată bună și așa mai departe, și mi-a plăcut.
Int.: Și probabil chiar poți vedea anumite origini ale acestui sentiment, al
dorinței ca oamenii să te placă și să le placă lucrurile pe care le faci.

Din aceste afirmații s-ar părea că acest membru al grupului începe să înțe­
leagă cât de strâns legate sunt sentimentele sale de a fi acceptată de către ceilalți
și participarea sa în grup. Vedem o persoană care, în trecut, nu a fost capabilă să
se dezvăluie liber, care s-a ținut „în frâu", care și-a reținut „ideile revoluționare".
Membrii grupului simt că responsabilitatea pentru evaluare se află în interiorul lor.
O altă semnificație pe care o experiență de grup autodirecționată o are pentru
membrii individuali pare să fie că încep să înlocuiască responsabilitatea pentru
evaluare din partea liderului (sau a altora) cu propria responsabilitate. Devin mai
dispuși să se privească onest. Liderul centrat pe grup, pentru că încearcă să
îndepărteze amenințarea evaluării din grup, grăbește acest proces. Astfel, unii
dintre membii grupului care au fost studiați de autor au afirmat:

Cred că simt mai puțină constrângere de a rezolva problemele tuturor...

Cred că pot să fiu nerăbdător uneori, dar acum voi fi capabil să atribui
nerăbdarea pe care o am parțial mie însumi, și nu situației în întregime.
Cred că mă uit la lucruri cu mai multă onestitate, mă evaluez mai onest.
Sunt mai dispus să accept contribuția mea la pricinuirea frustrărilor
într-un grup.

Aceste persoane par să se simtă suficient de sigure pentru a se uita la ele

însele, pentru a-și evalua propriile roluri în grupuri. Este dificil să ne imaginăm
situații, deși pot exista unele, în care o persoană care simte că este evaluată după
standardele altcuiva să nu se simtă amenințată. Se pare că ori de câte ori
responsabilitatea de a aprecia și de a evalua o persoană rezidă în afara acelei
persoane, o parte din comportamentul său trebuie în mod inevitabil să fie
direcționată către îndeplinirea acelor standarde, către conformarea cu un tipar
prescris de standarde sau către încălcarea lor. Situația este, de obicei, complicată
de faptul că o persoană arareori este sigură ce standarde are o altă persoană
pentru ea. în consecință, este obligată să se manifeste pe baza a ceea ce întot­
deauna trebuie să fie o aproximare sau o estimare a modului în care altcineva
simte că ea ar trebui să se comporte.

Terapia centrată pe client ■ Conducerea și administrația centrate pe grup

330 Toți am văzut această incertitudine acționând în grupuri, în special în cele
care se află în stadiile incipiente de dezvoltare. Membrii se abțin să participe,
pentru că ceilalți „care știu cu mult mai mult" decât ei le vor evalua contribuțiile
ca fiind necorespunzătoare. Energiile lor sunt risipite în încercarea de a ascunde
față de grup „cât de puține știu". Acest fenomen este cel mai ușor observat în sala
de clasă, dar poate fi observat în tot felul de grupuri sau organizații. Un angajat
nou dintr-un birou de afaceri, temându-se că superiorul lui va descoperi cât de
puține știe, se poticnește la noul său loc de muncă, neîndrăznind să pună
întrebări care l-ar împiedica să facă greșeli costisitoare. Un pilot militar se aven­
turează într-un zbor periculos pentru care nu este competent mai degrabă decât
să riște să fie evaluat de către alți piloți ca fiind mai puțin competent decât ei. Un
membru al unei comisii folosește timpul grupului perorând despre un subiect în
legătură cu care deține unele cunoștințe, pentru a-și ascunde lipsa de cunoaștere
a temei aflate în discuție. Un director adjunct își consumă energiile încercând să
afle ce îl va mulțumi pe președintele companiei mai degrabă decât să se comporte
în modalități potrivite pentru problema aflată în atenție.
Evaluarea externă are un alt efect care acționează ca un inhibitor pentru func­
ționarea eficientă a grupului. Evaluarea, fie ea pozitivă sau negativă, poate
reprezenta o așa amenințare pentru individ, încât acesta reacționează cu ostilitate.
Folosind constructe teoretice, individul încearcă să își apere organizarea existentă
a atitudinilor Sinelui — conceptul lui de Sine — atacând sursa evaluării, de obi­
cei, evaluatorul însuși. Acest tip de reacție la evaluarea externă poate avea mai
multe efecte asupra unui grup. Membrul grupului care a fost evaluat reacționează
la ea comportându-se în grup în termenii unui nou obiectiv — apărarea Sinelui —
atacându-i pe ceilalți. Comportamentul său nu mai este cel adecvat pentru pro­
blema de grup. Are propria problemă și, destul de des, această problemă rămâne
necunoscută pentru ceilalți din grup.Temporar, atunci, acest membru este pierdut
pentru grup. Ostilitatea sa totuși poate chiar să aibă un efect secundar, acela de
a genera ostilitate reactivă în ceilalți membri. Așa că, de fapt, efectele evaluării
pot să nu fie limitate doar la urmările asupra unui singur membru. Un măr
putred care strică grămada poate fi o analogie potrivită, aici. Toți am făcut parte
din grupuri în care ostilitatea unui membru a dat tonul pentru tot grupul și
a făcut imposibil ca grupul să realizeze ceva.
Membrii grupului capătă înțelegeri cu privire la ei înșiși. Se pare că un alt efect al
conducerii centrate pe grup poate fi acela că membrii grupului capătă noi înțe­
legeri cu privire la ei înșiși sau înțelegerile devin consolidate ori clarificate. Acest
lucru urmează în paralel experiența clientului din terapia individuală. Ori de câte
ori o persoană trăiește o situație din care sursele obișnuite de amenințare au fost
înlăturate, se pare că începe să se uite mai mult la ea însăși și să capete înțelesuri
ale atitudinilor și comportamentului său. în plus, pentru că participarea activă
din partea membrilor grupului este favorizată de conducerea centrată pe grup,

CARLR. ROGERS
interacțiunea dintre membrii grupului se amplifică, dând astfel posibilitatea ca 331
ei să învețe cum îi afectează pe ceilalți și cum funcționează ca membri ai unui
grup democratic. Vom recurge din nou la unele dintre afirmațiile obținute din
interviurile cu membrii grupului studiat de autor (70). Au existat 49 de afirmații
care s-au încadrat în următoarele categorii:

1. Sunt sau am fost prea „autocrat", dornic de putere, orientat pe sarcină,

nerăbdător, insensibil la sentimentele celorlalți, solicitant, nu suficient de
permisiv.
2. Sunt sau am fost prea dependent de ceea ce gândesc ceilalți, prea precaut,
având prea multă nevoie de susținere și aprobare, temător să intru în conflict,
prea „laissez-faire."
3. Sunt mai conștient de gradul și intensitatea sentimentelor proprii, de
cauza și de efectul lor; îmi este mai puțin teamă de propriile sentimente.
4. Sunt sau am fost un evazionist al responsabilității într-un grup, închis în
sine, un izolat; am fost cel care vorbea, dar niciodată cel care făcea.
5. Afișez sau am afișat o fațadă falsă celorlalți, comportându-mă în termenii
unor standarde false; nu am fost Șinele meu real.
6. Știu lucruri despre mine pe care nu le-am știut înainte; ceea ce a fost
învățat se potrivește cu experiența trecută.

Vedem aici persoane care au căpătat înțelesuri noi sau întărite despre ei înșiși
în calitate de membri, în calitate de potențiali lideri de grup sau pur și simplu ca
persoane. în loc să își apere cu rigiditate structura existentă a Sinelui, așa cum
oamenii fac în majoritatea situațiilor de grup, acești membri par să își reorga­
nizeze în mod activ structura Sinelui.

Internalizarea funcțiilor liderului centrat pe grup

în discuția anterioară cu privire la diferitele dimensiuni ale conducerii
centrate pe grup a fost sugerat în mod repetat că o parte dintre funcțiile caracte­
ristice care sunt aduse grupului de către liderul centrat pe grup sunt treptat
preluate de membrii grupului. Aceștia devin mai calzi și mai empatici în relațiile
pe care le au unul cu celălalt; încep să îi asculte cu mai multă atenție pe ceilalți;
arată o înțelegere crescută a semnificației și intenției contribuțiilor celorlalți;
devin mai acceptanți cu privire la contribuțiile altora și, treptat, preiau funcția
de a încerca să perceapă legăturile dintre comentariile membrilor și canalul
gândirii grupului. Pe scurt, membrii unui grup a cărui conducere a fost esen-
țialmente centrată pe grup par să devină tot mai mult asemenea liderului centrat
pe grup în atitudinile și comportamentul lor față de ceilalți. Dacă cercetarea

Terapia centrată pe client ■ Conducerea și administrația centrate pe grup

332 ulterioară va materializa această observație clinică, ne putem referi la acest aspect
ca la, probabil, cea mai însemnată contribuție adusă grupului de liderului centrat
pe grup. Este însemnată datorită implicațiilor sale pentru îmbunătățirea relațiilor
umane, pentru diminuarea neînțelegerilor dintre indivizi prin facilitarea comu­
nicării dintre ei. Dacă este adevărat că prezidarea centrată pe grup eliberează
tendințele de a relaționa cu ceilalți pe o bază mai acceptantă și mai înțelegătoare,
nu ar putea fi un început plin de speranță pentru generarea unui comportament
mai suportiv între indivizi, luarea mai eficientă a deciziilor în grupuri, pentru
mai mult respect față de valoarea fiecărui membru al grupului, pentru mai multă
disponibilitate de a asculta opiniile altora? Ar putea însemna ca îndrumarea
centrată pe grup să reducă neînțelegerile și ostilitatea între muncitori și conducere
în timp ce activează împreună în comisii comune, să reducă intoleranța printre
elevii unei clase de liceu, să ușureze conflictele mărunte dintre membrii unei fa­
cultăți sau dintre angajații unui birou — poate chiar să promoveze înțelesuri
împărtășite între delegații națiunilor ostile?
Există unele dovezi de cercetare pentru aceste schimbări în atitudinile și com­
portamentul membrilor unui grup unul față de celălalt, așa cum funcționează în
grup. Studiul lui Sheerer sugerează cu putere că are loc o acceptare crescută a
celorlalți de către clienți, în timpul terapiei centrate pe client. Ea apreciază impli­
cația descoperii sale în felul următor:

Dacă aplicăm asta la unele dintre problemele psihologiei sociale, ar putea

însemna că acceptarea crescută a grupurilor minoritare, a străinilor și a
persoanelor de același fel ar putea cel mai bine să fie atinsă printr-un tip de
terapie de grup care ar tinde să îi modifice individului acceptarea și respectul
față de sine. (189, p. 174)

Unul dintre delegații la Conferința Creștinilor și Evreilor a simțit că devine

mai înțelegător și mai acceptant cu privire la ceilalți, ca urmare a experienței sale.
Mai târziu, scrie:

Ori de câte ori mi-am dezvăluit credința unei persoane, am avut senti­
mentul că nu mai sunt apreciat ca o persoană, ca o ființă umană, ci ca un
evreu. Săptămâna asta a fost pentru mine ceva unic. Am putut să îmi spun că
mă aflu aici printre oameni care nu doar că înțeleg, dar vor să înțeleagă.
Și corolarul acestui lucru a fost că am căutat să îi înțeleg. Ca ființă umană,
ambele direcții ale comunicării sunt importante — la fel de importante. (187)

Descoperirile lui Gorlow (71oferă cea mai precisă dovadă cu privire la

creșterea acceptării membrilor grupului unul față de celălalt. în timpul stadiilor

1 Vezi Capitolul 7, pp. 277-278.

CARL R. ROGERS
târzii ale terapiei de grup, membrii grupului devin Într-adevăr „terapeuți" unul 333
pentru celălalt.

Schimbări în funcționarea grupului

Urmările conducerii centrate pe grup pot fi studiate din cadrul de referință al
schimbărilor în funcționarea grupului. Ce schimbări au loc în comportamentul
actual al membrilor, așa cum funcționează în grup? Cum influențează conducerea
centrată pe grup comportamentul adaptativ al grupului?
Schimbarea de la participarea centrată pe eu la participarea centrată pe grup. în
grupuri în care am testat o abordare centrată pe grup s-a observat că în stadiile
incipiente ale dezvoltării grupului contribuțiile membrilor sunt frecvent centrate
pe eu. Prin asta vrem să spunem că membrii grupului par să se comporte, în
primul rând, ca răspuns la nevoile și tensiunile lor interne de moment, în opoziție
cu nevoile grupului. Se pare că, înainte ca indivizii să poată contribui la un efort
de grup, deseori ei trebuie să descarce aceste tensiuni din interiorul lor. De exem­
plu, în stadiile de început ale dezvoltării unui grup pot încerca să își sporească
statutul în grup etalându-și competența sau nivelul de cunoștințe. Frecvent, acest
lucru este făcut fără multă considerație cu privire la adecvarea comentariilor lor
în relație cu ceea ce a ieșit la suprafață în grup. Fiecare persoană poate avea un
„interes individual" sau o idee aparte despre cum să se facă acceptată. Uneori
este vorba despre un puternic sentiment care trebuie exprimat. în aceste stadii
incipiente ale participării centrate pe eu, auzim comentarii precum:

Acest lucru poate să nu aibă legătură cu subiectul, dar aș vrea să spun că...

Aș vrea ca grupul să ia în considerare o altă problemă...

Cu asta nu răspund întrebării lui Jim, dar este important pentru mine...

Ar fi deranjat grupul, dacă ridic o problemă diferită...

Dacă nu spun asta, o să explodez...

Un fragment dintr-o ședință înregistrată ilustrează o astfel de contribuție

centrată pe eu:

Jane: Ar obiecta împotriva acestui lucru dacă s-ar afla într-un grup? Vreau
să zic, aranjamentul este, în aparență, acela că bărbații ies și se învârt printre
alți bărbați.
Bill: Sentimentul meu este...
Jane: ... și femeia protestează împotriva acestui lucru.

Terapia centrată pe client ■ Conducerea și administrația centrate pe grup

334 Bill: Sentimentul meu este... sentimentul meu este... reciprocă. Din înțeleger
Jane: Dacă femeia ar... care este cea mai potrh
Bill: Sentimentul meu este că în multe cazuri este mai mult decât adevărat. Diminuarea dependen
Ele nu-și doresc prea multă interacțiune. Le este teamă... înțelegi, bărbatul are conducerii centrate pe
cu mult mai multă libertate decât au ele. Simt asta. Vor să îi restricționeze față de lider. în discuții
mobilitatea la cămin — la ele — și să îi restricționeze relațiile. al problemelor aduse î
solicitări ale opiniilor și
Aici Bill este cât se poate de exploziv cu privire la ideea sa. Nevoia sa de a o în dezacord cu liderul,
lua înaintea grupului este atât de puternică, încât îl întrerupe pe antevorbitor. a însemnat că membri
Este puțin probabil că a auzit sau a înțeles comentariul lui Jane. domenii în folosul coir
Dacă liderul ascultă cu atenție semnificația și intenția acestor contribuții îndeplinit în mod eficie
timpurii și transmite înțelegere și acceptare, aceasta are efectul de a permite grup de persoane. în lo
indivizilor să participe mai mult în termenii situației de ansamblu a grupului. și-ar putea dori sau ap]
Poate că avem aici un exemplu despre cum persoanele, la început, demonstrează indivizii descoperă că p<
un fel de „vedere tunel", adică percepțiile lor sunt limitate la propriile nevoi și membru are oportunitat
tensiuni. Ulterior, percepțiile își extind scopul și includ nevoile celorlalți din dezvoltarea Sinelui. In
grup. Participarea centrată pe eu face loc astfel participării centrate pe grup. propriile sentimente și ic
Această extindere a câmpului psihologic efectiv al membrului grupului este, Acceptarea standardelor
fără îndoială, doar o explicație pentru schimbarea în natura participării sale. își formulează propriile
Trebuie să înțelegem cu mai multă claritate de ce această schimbare pare să aibă care să poată aborda act
loc sub conducerea centrată pe grup. O altă posibilă explicație ar fi că, pe măsură muncitorilor în industi
ce membrul grupului se simte din ce în ce mai acceptat în grup, nu mai trebuie „standardelor grupului/'
să își apere structura Sinelui. Acum este mai liber să își consacre energiile ajutând stabilesc grupurile propr
grupul să își rezolve problemele. standarde pe care însuși
Creșterea exprimării spontane a sentimentului și a semnificației. Conducerea patibile cu aceste descope
centrată pe grup pare să grăbească procesul prin care membrii grupului încep să grup le stabilește pentru i
se simtă suficient de siguri pentru a-și exprima sentimentele și atitudinile ade­ exterior. Mai mult, când ii
vărate, pentru a spune ce înseamnă. Pe măsură ce încep să perceapă natura mult mai probabil să acc
neamenințătoare a climatului de grup, își aruncă măștile și pierd o parte din grup va stabili frecvent pt
defense. în cele mai multe grupuri atitudinile și sentimentele rămân înfrânate și decât cele care ar fi stabi
devin deplasate, apărând invariabil într-o situație nouă, când celorlalți le este grupuri care și-au stabilit
dificil să înțeleagă legătura dintre sentiment și situația nouă. Dacă totuși atitudini supervizorul n-ar fi visat
reale sunt exprimate față de obiectele lor reale, ele sunt mai ușor de înțeles și mai asemănător cu un individ,
ușor de abordat. în consecință, într-o atmosferă care permite manifestarea spon­ șansele să fie adecvate, dac
tană a sentimentului, un grup va fi mai eficient în rezolvarea problemelor sale, standardelor care simte că
pentru că, atunci când un grup de indivizi trebuie să lucreze împreună, eficacitatea acționând în practica obiși
lor este dependentă de înțelegerea reciprocă și de semnificațiile împărtășite. Ar industrie, adesea datorită
trebui să ne așteptăm ca, atunci când există mai multă concordanță între ceea ce studiul mișcării și al durat«
membrii spun și ceea ce intenționează să spună, când membrii sunt dispuși să atunci când un grup partiq
facă publice pentru grup atitudinile lor reale, ideile creative și sentimentele multă acceptare a acestui si
autentice, atunci să fie mai posibilă dezvoltarea unor atitudini de înțelegere și French (41). în mod asenl

CARLR. ROGERS
 reciprocă. Din înțelegerea reciprocă rezultă consensul și din consens vine acțiunea 335
care este cea mai potrivită nevoilor grupului.
Diminuarea dependenței față de lider. Una dintre cele mai remarcabile urmări ale
conducerii centrate pe grup este dependența diminuată a membrilor grupului
față de lider. în discuțiile de grup acest lucru se reflectă într-un număr mai mare
al problemelor aduse în fața grupului din inițiativa membrilor, în mai puține
solicitări ale opiniilor și aprecierilor liderului, în mai multe comentarii care se află
în dezacord cu liderul. în propria noastră organizație a Centrului de Consiliere,
a însemnat că membrii personalului au preluat inițiativa de a dezvolta noi
domenii în folosul comunității, au testat noi metode proprii de consiliere, au
îndeplinit în mod eficient funcțiile Centrului în absența oricărei persoane sau
grup de persoane. în locul energiilor consumate în încercarea de a imagina ce
și-ar putea dori sau aproba liderul, într-un grup cu adevărat autodirecționat,
indivizii descoperă că pot fi cu adevărat creativi. Există condițiile în care fiecare
membru are oportunitatea pentru o autoactualizare reală, pentru exprimarea și
dezvoltarea Sinelui. Indivizii învață să își asume responsabilitatea pentru
propriile sentimente și idei și pentru propriul comportament.
Acceptarea standardelor grupului. Am văzut limpede procesul prin care un grup
își formulează propriile standardele, dacă există climatul psihologic adecvat în
care să poată aborda această problemă. în studii cu privire la productivitatea
muncitorilor în industrie, s-a făcut în mod repetat referire la importanța
„standardelor grupului." Studiile Western Electric (163) au demonstrat cum își
stabilesc grupurile propriile standarde și cât de eficient membrii grupului ating
standarde pe care însuși grupul le stabilește. Experiențele noastre sunt com­
patibile cu aceste descoperiri și, în plus, ne-au convins că standardele pe care un
grup le stabilește pentru sine sunt mai realiste decât cele impuse unui grup din
exterior. Mai mult, când indivizii au un rol în stabilirea propriilor standarde, este
mult mai probabil să accepte și să păstreze acele standarde. De asemenea, un
grup va stabili frecvent pentru membrii săi standarde care sunt mult mai înalte
decât cele care ar fi stabilite de o autoritate externă. Toți am făcut parte din
grupuri care și-au stabilit pentru ele însele obiective pe care administratorul sau
supervizorul n-ar fi visat să le impună grupului. S-ar putea ca un grup să fie
asemănător cu un individ, în sensul că standardele pe care și le stabilește au toate
șansele să fie adecvate, dacă nu cumva grupul reacționează în vreun fel împotriva
standardelor care simte că îi sunt impuse din afară. Observăm acest tip de reacție
acționând în practica obișnuită a muncitorilor care limitează productivitatea în
industrie, adesea datorită impunerii normelor de către ingineri „experți" în
studiul mișcării și al duratei operațiilor manuale. în industrie s-a demonstrat că,
atunci când un grup participă la stabilirea propriilor standarde, există mult mai
multă acceptare a acestui standard, așa cum este exemplificat în studiul lui Coch
și French (41). în mod asemănător, studiul realizat de Radke și Klisurich (152) cu

Terapia centrată pe client ■ Conducerea și administrația centrate pe grup

336 privire la obiceiurile de consum și cumpărare ale casnicelor și familiilor acestora Lecturi recoma
a arătat o mai mare acceptare a unei schimbări în obiceiurile alimentare în acele
grupuri care au ajuns ele însele la decizii, comparativ cu acele grupuri cărora Pentru relatări a
le-au fost ținute prelegeri. Aceste studii, cât și experiențele noastre ne-au deter­ dustrială sunt recorr
minat să așteptăm ca standardele, valorile și deciziile la care au ajuns membrii O întreagă ediție a
grupului înșiși să fie acceptate într-un grad mai mare de membrii grupului decât (44) oferă o descriere
cele la care nu s-a ajuns în acest mod. Lewin și Grabbe au formulat limpede dintre principiile ter
această problemă, astfel: ducerii de grup care
dori să analizeze cel<
Faptul că ...schimbarea trebuie aplicată individului din afară pare atât de (123) și articolele afle
evident o necesitate, încât adesea nu este pusă la îndoială. Mulți oameni conceptualizări teon
presupun că realizarea, ca parte a procesului reeducativ, a unei atmosfere dintre principiile con
informale și de libertate a alegerii nu poate să însemne altceva decât faptul că grupuri sociale mai 5
reeducatorul trebuie să fie suficient de abil în manipularea subiecților, încât să scrisă de Golden și Ri
îi facă să creadă că ei dețin controlul. După astfel de oameni, o abordare de sub conducerea editoi
genul acesta nu este decât o decepție și o perdea de fum, comparativ cu ceea Multe dintre referințe
ce pentru ei reprezintă metoda mai onorabilă, mai directă, a utilizării forței. cititorii care sunt preot
Poate fi subliniat totuși faptul că, dacă reeducarea înseamnă stabilirea unui
nou Supraeu, rezultă în mod necesar că obiectivul urmărit nu va fi atins atâta timp
cât noul set de valori nu este trăit de individ ca fiind ceva liber ales. (113, p. 61)

Aici se află un fapt de o importanță extraordinară. Dacă îi acceptăm validi­

tatea, înseamnă schimbarea radicală a celor mai multe dintre concepțiile noastre
cu privire la conducere și administrație. Conducătorul de grup care își înțelege
funcția de conducere ca una de furnizare a condițiilor prin care membrii ajung ei
înșiși la decizii exercită un rol care este foarte diferit de cel al liderului care își
consumă energiile concepând cea mai eficientă modalitate de a comunica grupu­
lui deciziile sale și care, de obicei, trebuie să motiveze continuu grupul pentru
îndeplinirea acelor decizii.
Am putea spune, în încheiere, că aceste observații pe care am îndrăznit să le
prezentăm ca urmări așteptate ale conducerii centrate pe grup sunt bazate pe
mult prea puțină experiență și pe descoperiri de cercetare departe de a fi adec­
vate. Fără îndoială, percepțiile noastre au fost influențate de entuziasmul cu care
am abordat această zonă. Totuși, aceste începuturi ne-au lăsat o impresie pro­
fundă, pentru că nu ne putem abține să nu simțim că, de-a lungul acestui drum,
științele sociale pot călători către un înțeles mai semnificativ al democrației.
Această democrație va însemna o participare mai activă și vitală a omului
obișnuit în toate chestiunile care îl privesc. Va însemna o oportunitate pentru
autoactualizarea fiecărui membru al grupului și pentru utilizarea maximă
a potențialului fiecărui grup.

CARL R. ROGERS
Lecturi recomandate 337

Pentru relatări ale aplicațiilor unei abordări terapeutice în consultanța in­

dustrială sunt recomandate articolele membrilor personalului Clinicii Tavistock.
O întreagă ediție a Journal of Social Issues (95) a fost dedicată muncii lor. Covner
(44) oferă o descriere bună a unei abordări consultative care se bazează pe unele
dintre principiile terapiei centrate pe client. Cititorul interesat de un tip al con­
ducerii de grup care este mai interpretativ decât abordarea centrată pe grup va
dori să analizeze cele două articole ale lui Bion (27, 28). Articolul lui McGregor
(123) și articolele aflate sub conducerea editorială a lui Alpert și Smith (7) oferă
conceptualizări teoretice, dar încurajatoare, cu privire la conducere. O parte
dintre principiile conducerii centrate pe grup pot fi observate, în aplicarea lor la
grupuri sociale mai vaste, în raportul experimentului Peckham (144), în cartea
scrisă de Golden și Ruttenberg (67) și în acea ediție a Journal of Social Issues aflată
sub conducerea editorială a lui McGregor, Knickerbocker, Haire și Bavelas (124).
Multe dintre referințele sugerate la sfârșitul Capitolului 9 vor fi de interes pentru
cititorii care sunt preocupați de conducerea centrată pe grup în educație și predare.

Terapia centrată pe client ■ Conducerea și administrația centrate pe grup

Cantor, cu interesul său pentru gândirea rankiană și cu pregătirea în sociologie, 339
a subliniat astfel de aspecte precum cele care urmează:

Că „profesorul va fi, în primul rând, preocupat de înțelegerea, și nu de

evaluarea individului".
Că „profesorul va păstra în centru procesului de predare importanța
problemelor și a sentimentelor studentului, nu alor sale".
Că, „cel mai important dintre toate, profesorul va înțelege că efortul
constructiv trebuie să provină din forțele pozitive sau active din interiorul
studentului". (39, pp. 83-84)

Nu doar aceste opinii ale lui Cantor — foarte apropiate de propriile noastre
metode în curs de dezvoltare cu privire la educație —, ci și reproducerea unor
fragmente ample ale discuțiilor din sala de curs aproape cuvânt cu cuvânt, au
avut o funcție extrem de importantă. Tot așa precum publicarea cazurilor de
consiliere reproduse verbatim și-a concentrat atenția atât asupra principiilor, cât
și asupra înțelesului deplin al implementării acelor principii, în aceeași manieră
materialul lui Cantor a indicat nu doar înțelesul generalizărilor sale, ci și o
modificare radicală a metodelor educaționale care a fost implicită în principiile
sale. Deși o parte dintre aceste concluzii nu a fost în concordanță cu propria noastră
experiență, cu toate acestea zona de acord comun a fost încurajator de amplă.
Ceva mai târziu, Earl Kelly, plecând de la demonstrațiile semnificative ale
comportamentului perceptiv dezvoltate de Adelbert Ames, a publicat micuța sa
carte provocatoare, Education for What Is Real (Educație pentru Realitate) (100).
Deși concluziile sale adesea au părut că trec mult dincolo de datele studiilor
perceptive, concepția lui s-a aflat într-un foarte mare acord cu cea a lui Cantor și
a propriului nostru grup.
Mai târziu, Snygg și Combs, dezvoltând implicațiile unei abordări feno­
menologice a psihologiei, au dedicat două capitole tranșante scopului educației
și sarcinii profesorului. Concluziile lor nuanțează doar, printr-o terminologie
oarecum diferită, gândirea pe care am încercat să o implementăm.

Educația, din această perspectivă, este un proces de diferențiere crescândă

în câmpul fenomenal al individului.
Totuși, diferențierea câmpului este ceva ce poate fi realizat doar de
individul însuși. Nu poate fi făcută pentru el. Ca organism viu care caută în
câmpul realității sale mijloacele de autoconservare și îmbogățire a Sinelui,
diferențiază doar acele aspecte care sunt necesare și de ajutor pentru atingerea
acestui scop. Schimbarea în câmpul său nu trebuie să fie motivată. De fapt, nu
poate fi prevenită. Trebuie să continue atâta timp cât este nesatisfăcut, și
anume atâta timp cât trăiește. Ca organism viu cu un impuls enorm către

Terapia centrată pe client ■ Predarea centrată pe student

340 creștere și îmbogățire a Sinelui, cere doar oportunități accesibile și social
acceptabile pentru creștere și dezvoltare. (200, p. 238)

Astfel, progresul în descoperirea implicațiilor terapiei centrate pe client

pentru educație și în implementarea acelor implicații a fost accelerat în primul
rând de propriile noastre experiențe convingătoare, pe măsură ce ne-am schimbat
procedurile din sala de curs, dar a fost îmbogățit și dus mai departe de con­
tribuțiile care tocmai au fost menționate. Într-adevăr, gândirea acestor autori a
devenit atât de inextricabil amestecată cu cea a personalului nostru, încât ar fi
imposibil să afirmăm care a fost originea specifică a multora dintre ideile și
conceptele dezvoltate în acest capitol.
Nu spunem asta pentru a arăta că recunoștința noastră este limitată la aceste
expuneri recente ale noilor perspective radicale în educație. într-un sens, expe­
riența noastră este o redescoperire a principiilor eficiente care au fost formulate
de Dewey, Kilpatrick și mulți alții, și o redescoperire a practicilor eficiente
care, cu siguranță, au fost descoperite iar și iar de către profesori competenți.
Aichhom (I), de exemplu, a ajuns la unele dintre aceleași practici prin intermediul
aceluiași canal: psihoterapia. Totuși, faptul că alții au ajuns la concluzii oarecum
similare nu doar în ultimii ani, ci și în trecutul mai îndepărtat nu știrbește nimic
din însuflețirea propriei noastre experiențe de descoperire, pe măsură ce am
încercat să ne implementăm perspectiva terapeutică în domeniul educației. Din
această ultimă cunoaștere directă provine materialul acestui capitol.

Scopul educației
Ar putea fi evitate neînțelegeri inutile dacă este clar formulat încă de la
început că educația care întruchipează principiile terapiei centrate pe client are
relevanță doar pentru un singur tip de scop educațional. Nu este educația care
ar fi relevantă într-o cultură autoritară și nici cea care ar implementa o filosofie
autoritară. Dacă ținta educației este să producă tehnicieni bine informați care ar
fi în totalitate responsabili să transmită toate ordinele autorității constituite fără
să pună întrebări, atunci metoda pe care urmează să o descriem este extrem de
nepotrivită. în general, este relevantă doar pentru tipul de scop care este descris
în sens larg ca fiind democratic.
Hai să încercăm să fim mai specifici în legătură cu scopul educațional pentru
care un tip de predare centrat pe student pare să fie relevant. Elementele funda­
mentale au fost formulate de Hutchins.

Baza democrației este sufragiul universal. Sufragiul universal îl face pe

fiecare om un conducător. Dacă fiecare om este un conducător, fiecare om are

CARLR. ROGERS
 nevoie de educația pe care conducătorii trebuie să o aibă... Scopul principal al 341
unui sistem educațional democratic este educarea conducătorilor. (92)

Acest lucru ar părea să însemne că scopul educației democratice este să îi

ajute pe studenți să devină indivizi

care sunt apți să întreprindă acțiuni autoinițiate și să fie responsabili

pentru acele acțiuni;
care sunt capabili de alegeri inteligente și de autodirecționare;
care sunt studenți critici, capabili să evalueze contribuțiile aduse de alții;
care au dobândit o cunoaștere relevantă pentru soluția problemelor;
care, chiar și mai important, sunt capabili să se adapteze în mod flexibil și
inteligent la noi situații problematice;
care și-au internalizat un mod adaptativ de abordare a problemelor,
utilizând toate experiențele pertinente în mod liber și creativ;
care sunt capabili să coopereze eficient cu alții în cadrul acestor activități
variate;
care muncesc nu pentru aprobarea celorlalți, ci în termenii propriilor in­
tenții socializate.

Este adevărat că există o serie de educatori care nu profesează aceste scopuri

și, în unele culturi, o majoritate a educatorilor ar fi opusă. Chiar și în propria
noastră cultură, acestea sunt scopurile funcționale ale foarte puținor educatori.
Metoda de desfășurare a școlilor gimnaziale, a colegiilor, a universităților, a
școlilor profesionale reprezintă o dovadă amplă că scopul obișnuit este foarte
diferit — mai mult în direcția creării unui student care poate să reproducă un
anumit conținut informațional, care are abilități în efectuarea anumitor activități
intelectuale prescrise și care poate să reproducă gândirea profesorului său.
Abordarea referitoare la educație pe care tocmai o vom descrie nu țintește către
aceste ultime scopuri, ci este o încercare de a găsi o metodă care va atinge scopul
descris aici ca democratic.
Dacă acest scop este potrivit în contextul culturii noastre actuale, este o
întrebare în legătură cu care fiecare cititor trebuie să decidă pentru el însuși. Din
moment ce cultura noastră este organizată într-o măsură foarte mare pe o bază
autoritară și ierarhică și numai parțial pe o bază democratică, unora ar putea să
li se pară că educația ar trebui să reflecte această ambivalență. Fiecare trebuie să
ajungă la propriile concluzii asupra acestei chestiuni.

Terapia centrată pe client ■ Predarea centrată pe student

342 Câteva principii și ipoteze preliminare
Pe măsură ce am încercat cu stângăcie să dezvoltăm o predare centrată pe
client care să se sprijine pe conceptele terapiei centrate pe client, s-au cristalizat
anumite ipoteze fundamentale care sunt, Într-adevăr, foarte asemănătoare cu
ipotezele terapiei. Câteva dintre acestea sunt formulate mai jos, sub ceea ce ar
putea părea mai degrabă o formă tehnică. Enunțate astfel ca ipoteze, există
întotdeauna riscul că vor fi înțelese ca fapte sau afirmații categorice. Prin urmare,
ar trebui accentuat că acestea au un caracter empiric și încă sunt în mare parte
nedemonstrate de cercetarea din domeniul educațional.

Nu putem învăța o persoană în mod direct; nu putem decât să-i facilităm învățarea.

Aceasta este o ipoteză cu care orice profesor înțelept ar fi de acord. Este,

Într-adevăr, doar o reafirmare formală a vechiului proverb „Poți duce un cal la
apă, dar nu îl poți forța să bea". Totuși, din punct de vedere operațional cei mai
mulți profesori ignoră cu desăvârșire această ipoteză fundamentală. Să ne uităm
la conducerea unei universități preocupată de alcătuirea unei programe analitice.
Cât de mult ar trebui să acoperim cu acest curs? Cum putem evita suprapunerea
acestor cursuri? Nu este acesta un subiect predat cel mai bine în al treilea an? Ce
procent din primul nostru an de curs ar trebui să acordăm acestui subiect?
Acestea sunt exemple de întrebări discutate și toate sunt bazate pe ipoteza,
despre care fiecare membru al conducerii știe că este eronată, că ceea ce este
predat este ceea ce se învață.
Aici, mai mult decât referitor la orice alt aspect, este evidentă natura revolu­
ționară a unei abordări a educației centrate pe student. Dacă în loc să ne concen­
trăm tot interesul nostru asupra profesorului — Ce o să predau? Cum pot să
demonstrez că am predat asta? Cum pot să „acopăr" tot ceea ce ar trebui să pre­
dau? — ne-am concentra interesul pe student, întrebările și chestiunile ar fi, toate,
diferite. Să presupunem că am întreba care sunt scopurile lui la curs, ce își
dorește să învețe, cum îi putem facilita învățarea și creșterea? Un tip de educație
foarte diferit ar decurge. Un program educațional — la nivel elementar, de cole­
giu sau universitar, al cărui scop clar, categoric și fundamental să fie facilitarea
învățării— ar fi un program în mare măsură diferit de cele cu care suntem în cea
mai mare măsură familiarizați.

O persoană învață în mod semnificativ doar acele lucruri pe care le percepe ca

fiind implicate în conservarea sau îmbogățirea structurii Sinelui.

Aici se află o ipoteză care este fundamentală pentru teoria personalității, așa
cum am ajuns să o înțelegem. Mulți nu ar fi de acord cu ea și ar sublinia în ce

CARL R. ROGERS
măsură se învață subiecte care în mod sigur nu au nicio relevanță pentru Sine. 343
Posibil ca înțelesul ipotezei să poată fi ilustrat referindu-ne la două tipuri de
studenți, să spunem, din cadrul unui curs de matematică sau statistică. Primul
student percepe conținutul matematic fiind în mod direct relevant pentru scopul
său profesional și astfel în mod direct implicat în dezvoltarea pe termen lung a
Sinelui. Al doilea student urmează cursul pentru că este impus. Pentru con­
servarea și îmbogățirea Sinelui, îl consideră necesar ca să rămână în facultate.
In consecință, este nevoie să promoveze cursul. Poate exista vreo întrebare cu
privire la diferențele în învățare care au loc? Primul student dobândește o învă­
țare funcțională a materialului. Al doilea învață cum să „se strecoare" prin curs.
Ori să presupunem că informația dată face referire la topografia unei anumite
regiuni. Cât de diferită va fi învățarea unui grup care ascultă pentru că acesta este
un curs obligatoriu la geografie și a unui pluton de infanterie care se avântă printre
acele dealuri și văi ca să caute dușmanul! Conservarea Sinelui este foarte puțin
implicată în cazul primului grup și foarte profund în cazul celui de-al doilea.

Experienței care, dacă este asimilată, ar implica o schimbare în organizarea

Sinelui, tinde să i se reziste prin negare sau distorsiunea simbolizării.

Structura și organizarea Sinelui pare să devină mai rigidă sub amenințare; să își
relaxeze limitele, când amenințarea lipsește în totalitate. Experiența care este
percepută ca fiind incongruentă cu Șinele poate fi asimilată doar dacă organizarea
actuală a Sinelui este relaxată și extinsă pentru a o include.

Aceste ipoteze au de-a face cu faptul că învățarea, îndeosebi dacă este sem­
nificativă, este adesea un lucru amenințător. Există momente când noul conținut
al educației este imediat perceput ca fiind cel care contribuie la îmbogățirea
Sinelui, dar în numeroase alte situații noul conținut amenință Șinele sau, mai
exact, anumite valori cu care Șinele s-a identificat. Acest lucru este foarte ade­
vărat, într-un mod evident, în științele sociale. A învăța date obiective despre idei
preconcepute poate amenința ideile preconcepute care sunt valorizate. A învăța
despre distribuția inteligenței în cadrul populației poate perturba credințele cu
care individul se identifică. A percepe anumite fapte în legătură cu sistemul
nostru economic poate amenința valorile clasei de mijloc cu care studentul s-a
identificat. Dar caracterul amenințător al noii învățări este valabil atât pentru
științele fizice și biologice, cât și pentru cele umaniste. A învăța o nouă metodă
matematică poate implica inferioritatea vechii metode cu care persoana care
învață s-a identificat. A învăța o apreciere a muzicii sau literaturii clasice este
probabil să implice o evaluare negativă a aprecierilor deja dezvoltate la un nivel
inferior. Ar trebui, fără îndoială, să fim extrem de surprinși dacă am cunoaște
proporțiile de indivizi din orice grup studențesc ale căror tendințe fundamentale

Terapia centrată pe client ■ Predarea centrată pe student

344 au fost, la un moment dat, reprezentate de o atitudine sceptică, rezistentă, de genul Dacă profesorii a
„Chiar așa?" Cititorul poate, într-un oarecare grad, să măsoare acest lucru în me sentimentele și <
interiorul său, amintindu-și ultimele cinci conferințe sau cursuri, sau predici la care activitățile de învăța
a participat. La cât de mult din conținut a constatat că este rezistent în sinea lui? atmosferă de clasă re
consecințe care sunt
Situația educațională care promovează învățarea semnificativă în cel mai eficient există. Consecințele,
mod este una în care (1) amenințarea la adresa Sinelui celui care învață este redusă obiective democratic
la minim și (2) este facilitată o percepție diferențiată a câmpului experienței. mai mult decât prii
autodirecționată din
Cele două părți ale acestei ipoteze sunt aproape sinonime, din moment ce practică. (53, p. 36)
percepția diferențiată are loc cel mai probabil atunci când Șinele nu se află sub
amenințare. Dacă luăm această ipoteză ca pe o descriere a ceea ce educația ar Cât despre influența
trebui să furnizeze, se va vedea că o astfel de educație ar fi cu mult diferită de rezultate eficiente cu ac
programele actuale.
Poate fi obiectat că învățarea are loc în pofida sau chiar datorită amenințării. Un climat de clasă
Dovadă plutonul care are toate șansele să fie atacat pe măsură ce pătrunde în amenințare, în care st
teritoriul inamic și, datorită acestei amenințări, învață iute și eficient despre teren. gătit ca el să consideri
Este adevărat că, atunci când realitatea furnizează amenințarea, învățarea com­ de referință. Dorința
portamentelor care vor conserva Șinele are loc rapid. Dacă pregătirea dorită nu simte necesitatea de a
are alt scop decât menținerea Sinelui așa cum este, atunci amenințarea la adresa Simte în totalitate pute
Sinelui poate să nu împiedice progresul învățării. Dar în educație acest lucru nu re interesantă și imp<
este aproape niciodată adevărat. Ceea ce se dorește este creșterea, și asta implică observabilă în relațiile
schimbarea Sinelui. De fiecare dată când un astfel de scop vast este preconizat, o mai mare înțelegere
atunci amenințarea la adresa Sinelui pare să fie o barieră în calea învățării libere, mai autentice. A
semnificative. al comunicării și al spc

Deși tipul de climat dt

Aplicarea acestor principii în sala de curs profesorul care este nerăt
dori să știe cum să dezvol
Ipotezele abstracte tocmai citate sunt, în mod evident, produsul experienței, răspunsul pare să fie dua]
și nu predecesoarele ei. O să ne străduim să prezentăm o parte dintre experiențele respectă individualitate«
din care acestea s-au dezvoltat și conceptualizarea actuală a unei abordări a pre­ dezvoltat doar în măsura
dării care le implementează. cu aceste elemente. Perspc
să se aplice pentru predai
doilea rând, profesorul va
Crearea unui climat de acceptare început, în munca sa cu c
Ca și în consiliere, primele noastre abordări experimentale cu privire la situația aproape în mod direct toal
de predare s-au bazat destul de mult pe tehnica profesorului. Treptat, a evoluat o atenție deosebită ar trebl
înțelegerea că, dacă atitudinile profesorului erau de așa natură încât să creeze un Este de dorit ca aranja}
climat adecvat în clasă, tehnicile specifice deveneau secundare. Această relație jament fizic care să îi ofei
între atitudinea fundamentală și metoda specifică este bine formulată de Eiserer. membru al clasei. Este ii

CARLR. ROGERS
 Dacă profesorii acceptă studenții așa cum sunt, dacă le permit să își expri- 345
me sentimentele și atitudinile în mod liber, fără condamnare sau evaluare,
activitățile de învățare planificate cu ei mai degrabă decât pentru ei creează o
atmosferă de clasă relativ lipsită de tensiuni și surmenări emoționale, urmează
consecințe care sunt diferite de cele care apar atunci când aceste condiții nu
există. Consecințele, pe baza dovezilor actuale, par să fie în direcția unor
obiective democratice. Condițiile de mai sus este limpede că pot fi atinse în
mai mult decât printr-o singură modalitate — climatul pentru învățare
autodirecționată din partea studenților nu este rezultatul unui singur tip de
practică. (53, p. 36)

Cât despre influența acestui climat asupra studentului, Shedlin, care a obținut
rezultate eficiente cu acest tip de predare, are următoarele de spus:

Un climat de clasă de permisivitate și înțelegere oferă o situație lipsită de

amenințare, în care studentul poate lucra fără defensivitate. Terenul este pre­
gătit ca el să considere subiectul care se discută din propriul său cadru intern
de referință. Dorința sa de acceptare este înțeleasă și, datorită acestui fapt,
simte necesitatea de a fi responsabil pentru propriile interpretări și intuiții.
Simte în totalitate puterea deplină a convingerilor unei alte persoane. O urma­
re interesantă și importantă a acestei acceptări de sine este îmbunătățirea
observabilă în relațiile sale interpersonale cu ceilalți. Va avea tendința să arate
o mai mare înțelegere și acceptare a lor și să dezvolte cu aceștia relații mai
libere, mai autentice. Acest lucru are o mare importanță din punctul de vedere
al comunicării și al sporirii dispoziției fundamentale a clasei. (186)

Deși tipul de climat descris este esențial pe tot parcursul conducerii cursului,
profesorul care este nerăbdător să experimenteze această abordare în educație va
dori să știe cum să dezvolte un astfel de climat încă de la începutul cursului. Aici
răspunsul pare să fie dual. Mai întâi, un climat de permisivitate și înțelegere care
respectă individualitatea distinctă și intențională a fiecărui student poate fi
dezvoltat doar în măsura în care dascălul deține o filosofie care este compatibilă
cu aceste elemente. Perspectiva dezvoltată în al doilea capitol al acestei cărți pare
să se aplice pentru predare tot atât de mult pe cât o face pentru consiliere. în al
doilea rând, profesorul va dori să implementeze acest punct de vedere încă de la
început, în munca sa cu clasa. Din moment ce această experiență va contrazice
aproape în mod direct toate experiențele educaționale anterioare ale studentului,
o atenție deosebită ar trebui acordată tehnicilor utilizate.
Este de dorit ca aranjamentul scaunelor să fie un cerc sau un oarecare aran­
jament fizic care să îi ofere educatorului același tip de așezare ca oricărui alt
membru al clasei. Este important ca scopurile studenților să fie de primă

Terapia centrată pe client ■ Predarea centrată pe student

346 însemnătate. Cursurile pot fi începute cu o descriere a problemelor cu care a monotoniei, a pasivit;
studenții se confruntă sau cu o discuție a zonelor problematice. Autorul a început exprima este să spun că
uneori un curs cu o afirmație simplă, precum: „Acesta este un curs numit Dina- sunt intim legate. Cu t<
micile Personalității (sau orice curs este predat). îmi imaginez că fiecare dintre înțeles „non-patologic"
noi a avut un oarecare scop în a se înscrie, chiar dacă acel scop a fost doar cel de referitor la ceea ce se î
a obține încă un credit. Dacă am putea începe să spunem care au fost scopurile inspirațională, memorat
noastre, probabil că putem, împreună, să construim cursul într-o astfel de îmi pot aminti prime
manieră încât să le îndeplinim". Pe măsură ce scopurile personale sunt formulate de liniște densă... izbuci
(adeseori ezitant și greoi), acestea sunt pur și simplu acceptate sau atitudinile pe colo... confuzie și rați
legate de ele sunt clarificate. Treptat, din aceste scopuri apar chestiuni în dez­ A fost atât de greu pen
batere, iar clasa începe construcția propriei programe analitice. dependenți de conduce]
Totuși, asta nu înseamnă că lucrurile vor merge de la sine. Pentru studenții ponsabilității pentru pro
care au trăit, de la un an până la douzeci de ani, o experiență de clasă pasivă, tine. Voiam să „obținem
o astfel de deschidere a unui curs este mai întâi confuză, apoi de-a dreptul plinite. Astfel, am fi cu
frustrantă. Apar sentimente negative, deseori unele foarte puternice. La început Multora dintre noi le-a fc
acestea nu sunt exprimate, pentru că nu se cuvine ca o persoană să „îi întoarcă scăpat niciodată. în ceea
vorba" sau să îl corecteze pe profesor; dar, pe măsură ce tensiunea crește, un patru săptămâni destul de
oarecare spirit cutezător izbucnește: „Cred că îți pierzi vremea! Cred că ar trebui să citesc și să mă gândesc
să avem o schemă și să o urmăm și tu ar trebui să ne înveți. Am venit aici să vrut. Mi-am dat seama câ
învățăm de la tine, nu să discutăm între noi!" Atunci când atitudini negative presiune din partea ta sau
precum acestea sunt înțelese și acceptate, studenții încep să înțeleagă climatul Eram satisfăcut de mine
care există. Unora s-ar putea să nu le placă procedura, s-ar putea să o conteste cauza asta. Am venit la <
din toată inima, dar toți înțeleg că aceasta este o situație foarte diferită de cea schimbul liber de idei; mi
existentă în sala de curs obișnuită. și am ascultat zbaterea c
în acest tip de climat au loc schimbări în gândirea studentului. Când stu­ adevărat „acolo". Ora a pî
denților le este oferită oportunitatea, la sfârșitul cursului, să exprime semnificația avut un curs la 9:30. Mi-a
pe care cursul l-a avut pentru ei, accentul este frecvent pus pe efectele atmosferei cursul nostru și, prin urm,
generale din clasă. Mărturie stă această declarație a unui student care tocmai a cursul de la 9:30. Cursuri
încheiat primul curs centrat pe student din experiența sa — un curs despre învățarea eficientă se piei
consilierea adaptării. reflectezi la subiectul discu
M-am simțit complet lil
Cred că efectul pe care l-a avut asupra mea a fost unul terapeutic și ăsta ar vin târziu și să plec devren
putea fi motivul pentru care lupta de exprimare a atitudinilor mele actuale cunosc foarte bine o serie de
devine atât de dificil de obiectivat. Spun terapeutic, deși nu am fost conștient simțit nicio presiune din pa
de existența vreunei nevoi profunde pentru ajutor. Nu m-am simțit perturbat să te cred; totul depindea i
deloc, la începutul trimestrului; totuși, îmi place să numesc experiența surprins pe mine însumi; ni
terapeutică. Spun terapeutică și vreau ca termenul să transmită un înțeles ușor curs cum am făcut pentru ci
diferit decât cel pe care îl are de obicei; adică putem beneficia de procesul cea mai eficientă și plină cj
terapeutic atunci când suntem tulburați, nefericiți și confuzi, dar putem profita această încredere emergentă
de același proces în viețile noastre de zi cu zi când avem experiențe care domenii. Soția mea a obserx
ne smulg din „status quo"-ul nostru sau din vâltoarea mediocrității și meu viu față de munca mea,

ARL R. ROGERS
 a monotoniei, a pasivității și ambivalenței. Probabil, o cale mai simplă de a o 347
exprima este să spun că am trăit un oarecare fel de creștere. Cele două cuvinte
sunt intim legate. Cu toate acestea, simt că, pentru a atrage după sine acest
înțeles „non-patologic", cuvântul terapie este mai concret și mai descriptiv
referitor la ceea ce se întâmplă atunci când o persoană simte o schimbare
inspirațională, memorabilă, în interiorul său.
îmi pot aminti primele întâlniri — tensiune... defensivitate... părți uriașe
de liniște densă... izbucniri impulsive de ostilitate... insight-uri rapide, pe ici,
pe colo... confuzie și raționalizări... proiecții subtile și interpretări usturătoare.
A fost atât de greu pentru noi să preluăm responsabilitatea. Eram atât de
dependenți de conducerea uzuală. Ne-am revoltat împotriva asumării res­
ponsabilității pentru propria noastră învățare. Voiam să „obținem" ceva de la
tine. Voiam să „obținem" ceva de la curs. Astfel, nevoile noastre ar fi înde­
plinite. Astfel, am fi cu un pas mai aproape de scopul nostru educațional.
Multora dintre noi le-a fost greu să scape de această dependență. Unii nu au
scăpat niciodată. în ceea ce mă privește, m-am împleticit în primele trei sau
patru săptămâni destul de confuz și, uneori, indiferent. Mai târziu, am început
să citesc și să mă gândesc la una și la alta în legătură cu terapia. Am citit ce am
vrut. Mi-am dat seama că aprofundez pentru înțelegere. Nu am simțit nicio
presiune din partea ta sau a clasei. Citeam pentru mine. învățăm pentru mine.
Eram satisfăcut de mine însumi, dar nu deveneam niciodată încrezut din
cauza asta. Am venit la curs pentru a vedea ce aș putea să spicuiesc din
schimbul liber de idei; mi le-am verbalizat pe ale mele când am simțit că pot
și am ascultat zbaterea celorlalți pe tema terapiei. Am simțit că eram cu
adevărat „acolo". Ora a părut mai scurtă cu fiecare săptămână. (Păcat că am
avut un curs la 9:30. Mi-am dat seama că mă luptam cu ideile discutate la
cursul nostru și, prin urmare, am pierdut multe însemnări fundamentale în
cursul de la 9:30. Cursurile nu ar trebui amestecate așa. Cred că mult din
învățarea eficientă se pierde pentru că nu ai timp, imediat după curs, să
reflectezi la subiectul discutat.)
M-am simțit complet liber la acest curs. Puteam sau nu să vin. Puteam să
vin târziu și să plec devreme. Puteam vorbi sau puteam să tac. Am ajuns să
cunosc foarte bine o serie de studenți. Am fost tratat ca un adult matur. Nu am
simțit nicio presiune din partea ta; nu a trebuit să îți fac pe plac; nu a trebuit
să te cred; totul depindea de mine; am mers în propriul meu ritm și m-am
surprins pe mine însumi; niciodată nu am citit atât de mult pentru un singur
curs cum am făcut pentru cursul tău și, dincolo de asta, cred că a fost lectura
cea mai eficientă și plină de însemnătate pe care am făcut-o. Mai cred că
această încredere emergentă în mine însumi s-a transmis și în legătură cu alte
domenii. Soția mea a observat noua mea atitudine față de studiu și interesul
meu viu față de munca mea. Suntem amândoi fericiți în legătură cu asta.

Terapia centrată pe client ■ Predarea centrată pe student

348 Observați că sunt lipsa de presiune, acceptarea tăcerii sau a comunicării sale, potrivit, nu reprezin
faptul că totul „depinde de mine", ceea ce pare să fi avut cea mai mare influență arată. Principiul ese
asupra studentului. care sunt impuse de
Munca lui Anderson (8) a arătat că atmosfera sau climatul din clasă poate fi fiind necesare pentr
măsurat în mod obiectiv la nivel de școală elementară. Withall (224, 225) a în­ permisivitate, de acei
cheiat o cercetare care și-a stabilit ca scop evaluarea climatului din clasă în
termenii „centrării" sale „pe profesor" sau ai „centrării pe student". în timp ce
scala sa lasă mult de dorit, din moment ce rangurile din cadrul său au fost mai Dezvoltarea obi
mult subiectiv decât obiectiv stabilite, a demonstrat cel puțin că astfel de calități
precum cele pe care le discutăm pot fi măsurate cu instrumentele științei și A fost deja mențioi
supuse investigării riguroase. Atât el, cât și Anderson, au arătat, de asemenea, că studenților. Pe tot pi
atmosfera din clasă este în mare măsură un produs al comportamentului asemenea, să fie ade\;
profesorului. Climatul care predomină va depinde în primul rând de ceea ce siguranță.
profesorul face și de cum o face. Când astfel de studii vor fi duse mai departe, Poate că metoda ce
pare foarte probabil să se fi demonstrat că ambianța psihologică a experienței autor. Fiecare sesiune
educaționale are o influență remarcabilă asupra volumului și tipului de învățare dorim să discutăm ast;
care are loc. tribuții individuale. Ac
în mod frecvent profesorul care se gândește la o oarecare experimentare în abordare, din momeni
acest sens crede că nu o poate iniția, „pentru că trebuie să utilizăm un test poate dicta participai
prestabilit" sau pentru că „secțiunea mea trebuie să treacă aceeași examinare ca procesul în timp ce se :
secțiunile predate într-un mod convențional", sau „sunt considerat responsabil grupul, în general, nu ș
pentru a avea grijă ca studenții mei să acopere cutare și cutare lecturi, în fiecare direcția, prin cei mai
săptămână". Analiza acestor aspecte ne va ajuta, poate, să ilustrăm importanța generală. Un ascultătoi
fundamentală a atitudinilor profesorului. Dacă, spre exemplu, această clasă simți că este irosit timp
trebuie să facă față aceleiași examinări ca alte secțiuni, atitudinea profesorului, de această procedură, c
așa cum va fi ea exprimată clasei, va lua acest fapt în considerare: „Mi-ar plăcea domeniul luat în consit
ca acest curs să fie, în măsura în care este posibil, cursul vostru, să îndeplinească cursuri într-un stil oare<
scopurile pe care vouă v-ar plăcea să le îndeplinească. Există o singură limitare Chestiuni despre care a
care îmi este impusă atât mie, cât și vouă, și anume examinarea prin care fiecare trebuie lăsate până târzi
secțiune a cursului trebuie să treacă. Având această limitare în minte, cărui scop cauză pot fi atinse și aii
v-ar plăcea ca acest curs să servească?" începutul primului seme
Am putea rezuma spunând că fiecare grup are anumite limitări, chiar și timp ce deseori există i:
numai faptul că membrii săi se întâlnesc pentru un număr limitat mai degrabă actual de învățare pare s
decât pentru un număr nelimitat de ore, în fiecare săptămână. Nu faptul că există este construit de studenț
O modalitate prin cai
limitări, ci atitudinea, permisivitatea, libertatea care există în interiorul acelor
limitări sunt importante. Într-adevăr, dacă limitările sunt extreme și rezultă din consilierii așa cum o îrț
dorința educatorului mai curând decât din forțe exterioare, atunci un climat explorării obiectivelor grj
centrat pe student poate fi înăbușit, dar în cadrul unei raze ample de structurare care membrii le-ar puteai
exemplu, studenților le-a]
psihologică, un climat permisiv poate fi construit. Astfel, Cantor pare să se simtă
mai confortabil cerându-le cursanților săi să citească o temă prescrisă în fiecare putea să își implementez
prin intermediul prelegerj
săptămână. în timp ce acest lucru ar putea să nu ajute la crearea unui climat

CARLR. ROGERS
potrivit, nu reprezintă o barieră în calea lui, așa cum fragmentele sale textuale o 349
arată. Principiul esențial ar putea fi, poate, următorul: în interiorul limitărilor
care sunt impuse de circumstanțe și autoritate ori sunt impuse de educator ca
fiind necesare pentru propriul confort psihologic, este creată o atmosferă de
permisivitate, de acceptare, de bizuire pe responsabilitatea studentului.

Dezvoltarea obiectivelor individuale și de grup

A fost deja menționat că un curs centrat pe student începe în jurul obiectivelor
studenților. Pe tot parcursul desfășurării cursului, acest lucru ar trebui, de
asemenea, să fie adevărat, deși metodele specifice utilizate se vor schimba, cu
siguranță.
Poate că metoda cea mai extremă este una care nu arareori a fost folosită de
autor. Fiecare sesiune de curs este deschisă cu o variantă oarecare a „Despre ce
dorim să discutăm astăzi?" Firește, clasa pornește de la câteva întrebări sau con­
tribuții individuale. Aceasta ar putea să pară cea mai nesatisfăcătoare și aleatorie
abordare, din moment ce nevoia individului sau chiar inadaptarea individului
poate dicta participarea inițială. Cu toate acestea, este fascinant să privești
procesul în timp ce se întâmplă. Dacă problema este una referitoare la faptul că
grupul, în general, nu și-a găsit interesul, discuția trenează rapid sau își schimbă
direcția, prin cei mai interesanți pași, către zone care sunt de o importanță
generală. Un ascultător — și asta îi include pe membrii clasei și pe dascăl — ar
simți că este irosit timp însemnat. Totuși, cealaltă parte a imaginii este că, dincolo
de această procedură, clasa se confruntă rapid cu cele mai profunde aspecte din
domeniul luat în considerare. Autorul a avut experiența de a preda o serie de
cursuri într-un stil oarecum convențional, dar și în manieră centrată pe student.
Chestiuni despre care a simțit că sunt prea avansate pentru un prim curs și care
trebuie lăsate până târziu în al doilea semestru pentru o analiză în cunoștință de
cauză pot fi atinse și analizate profund și inteligent în câteva săptămâni de la
începutul primului semestru de un grup condus în manieră permisivă. Astfel, în
timp ce deseori există impresia unei confuzii și a pierderii de timp, procesul
actual de învățare pare să se desfășoare într-un ritm accelerat atunci când cursul
este construit de studenți în jurul propriilor obiective în schimbare.
O modalitate prin care funcția predării pare să se afle în opoziție cu funcția
consilierii așa cum o înțelegem acum este aceea că profesorul poate fi util
explorării obiectivelor grupului prin indicarea unora dintre posibilele resurse pe
care membrii le-ar putea folosi. în cadrul unui curs de consilierea adaptării, de
exemplu, studenților le-au fost enumerate o diversitate de căi prin care aceștia ar
putea să își implementeze obiectivele — prin intermediul discuțiilor din clasă,
prin intermediul prelegerilor, în cazul în care se dorește, prin intermediul lecturii

Terapia centrată pe client ■ Predarea centrată pe student

350 subiectelor publicate și a cazurilor nepublicate, prin observarea ședințelor de de curs, comportamenl
terapie prin joc, vizitând consilierii la locul de muncă, ascultând ședințele înre­ progrese categorice în s
gistrate de consiliere și așa mai departe. Probabil că nu ar fi fost conștienți de o liderul dă răspunsuri c
serie dintre aceste resurse, dacă dascălul nu le-ar fi menționat. probabil să descopere <
Dar dacă presupunem că aceștia aleg să aibă numai prelegeri? Acest lucru ar grupul este încă o dată
pune la încercare destul de profund filosofia educatorului. Dacă grupul îi cere să S-a ajuns, de asemen
facă ceva care în mod fundamental este împotriva propriilor sale principii etice — și cel mai eficient în de
cum ar fi solicitarea de a aranja pentru ei să asculte o ședință de consiliere fără rolul pe care liderul ar
permisiunea clientului —, atunci, simțindu-se îndreptățit ca persoană, va dori să experiența sa, oferă o di
refuze. Dar, dacă grupul nu este de acord cu el cu privire la ceea ce este eficient
în învățare și își dorește ca el să țină prelegeri, poate să constate că faptul este La alcătuirea și î
aproape compatibil cu principiile sale mai profunde și să consimtă, în cele din liderului ar trebui să
urmă. O prelegere care este ținută la cererea clasei este o experiență complet de înțelegere a capaci
diferită în toate privințele de cea care este impusă grupului. Educatorul tot va nu încălca sistemul de
avea responsabilitatea de a verifica, din când în când, dacă îndeplinește obiec­ ajustare a dispoziției.
tivele actuale ale grupului, din moment ce percepția imediată a obiectivului, nu Funcționează ca o plai
percepția așa cum a existat acum trei săptămâni, este cea care reprezintă baza este una de respect și
unui asemenea curs. își planifice activitățile
Am putea spune că intenția educatorului este să ajute în mod continuu la intențiile fiecărui mei
concluzionarea obiectivelor individuale contradictorii și vag formulate care, atmosfera devine o ci
treptat, se îmbină într-un obiectiv sau în obiective de grup. El va participa la comportamentele lider
promovarea acestor obiective, subliniind resursele de care studenții pot să nu fie cu relația modificată. $
conștienți și fie va accepta în mod clar, fie va respinge în mod clar rolurile pe care baza unei atitudini de
grupul i le-a desemnat pentru încurajarea propriilor obiective. preveni analiza contim
profund sensibil la sd
realizeze asta cu succes
în legătură cu atmosfei
Rolul schimbător al liderului comentariile liderului,
Pe măsură ce am încercat să găsim cele mai eficiente mijloace de a elibera accentuat că, de-a Iun
capacitățile studenților în situația educațională, am experimentat această subtile ale metodelor s<
procedură, și nu numai. Dacă liderul se ocupă de grup, răspunzând exclusiv una de consens democi
atitudinilor emoționale și sentimentelor exprimate, verbalizând o clarificare sau
o înțelegere a acestora fără niciun fel de comentarii structurante, experiența Vorbind despre un ci
grupului tinde să devină terapie de grup pură. Răspunsurile liderului au avut continuă cu descrierea ab
tendința de a-și concentra atenția asupra acestor aspecte emoționale. Dacă liderul
structurează sesiunea inițială în jurul obiectivelor cursului, aceasta tinde să Educatorul a încerc
devină cadrul în interiorul căruia experiența de grup are loc, și cele mai multe centrată pe student, cc
dintre subiectele exprimate au legătură cu subiectul cursului. Am descoperit că discuțiilor să fie dete
o cantitate minusculă de structurare are un efect decisiv asupra naturii experienței educatorului poate fi cei
de grup. Deși rolul jucat de lider pare să fie neînsemnat din punct de vedere din punct de vedere pri
cantitativ, dacă judecăm, de exemplu, dintr-un manuscris dactilografiat al orei termenii activității sale,.

CARLR. ROGERS
de curs, comportamentul său este extrem de important. Grupul poate să fi făcut 351
progrese categorice în sentimentele sale de responsabilitate față de curs, dar, dacă
liderul dă răspunsuri definitive la mai multe întrebări direcționate către el, este
probabil să descopere că se află din nou în rolul convențional al expertului și că
grupul este încă o dată dependent de el.
S-a ajuns, de asemenea, să fie înțeles că rolul liderului care este cel mai necesar
și cel mai eficient în dezvoltarea unui climat de curs permisiv nu este neapărat
rolul pe care liderul ar trebui să îl joace pe toată durata cursului. Shedlin, din
experiența sa, oferă o descriere bună a acestui rol în continuă schimbare.

La alcătuirea și în timpul stadiilor timpurii ale grupului, activitatea

liderului ar trebui să fie în mare măsură una de acceptare a studenților săi și
de înțelegere a capacității lor. Ar trebui să fie nonevaluativ în dorința sa de a
nu încălca sistemul de valori al studenților săi. Asta se poate numi acțiunea de
ajustare a dispoziției. îndepărtează amenințarea și defensivitatea de durată.
Funcționează ca o placă de rezonanță ideațională și emoțională. Atitudinea sa
este una de respect și de încredere în membrii grupului, pentru ca aceștia să
își planifice activitățile și să obțină satisfacție și creștere conform cu nevoile și
intențiile fiecărui membru individual. Pe măsură ce grupul se dezvoltă și
atmosfera devine o cunoscută, o mărime constantă pentru fiecare student,
comportamentele liderului ar trebui să se schimbe discret pentru a corespunde
cu relația modificată. Se află, atunci, într-o poziție de a participa mai liber pe
baza unei atitudini de genul „asta este ceea ce simt în legătură cu", fără a
preveni analiza continuă și explorarea de către membrii grupului. Dacă a fost
profund sensibil la schimbările din „comunitate", ar trebui să fie capabil să
realizeze asta cu succes, cu atitudinea că studenții sunt suficient de perspicace
în legătură cu atmosfera de curs, încât să accepte în mod liber sau să respingă
comentariile liderului, fără să își simtă amenințate propriile valori. Ar trebui
accentuat că, de-a lungul vieții întregului grup, deși pot exista schimbări
subtile ale metodelor sau ale modului de acțiune, atitudinea rămâne constant
una de consens democratic.

Vorbind despre un curs specific la care el însuși a fost educatorul, Shedlin

continuă cu descrierea abordării sale.

Educatorul a încercat să conducă toate lecțiile cursului într-o manieră

centrată pe student, constant permisivă, permițând ca inițierea și direcția
discuțiilor să fie determinate de valorile și interesele grupului. Rolul
educatorului poate fi cel mai bine descris didactic în două zone separate, deși
din punct de vedere practic este imposibil de compartimentai. Prima este în
termenii activității sale, ca individ în cadrul grupului, și a doua, în termenii

Terapia centrată pe client ■ Predarea centrată pe student

 poziției sale operative ca lider al grupului. Relația care a părut să se constru­
iască pe măsură ce cursul a progresat a arătat o acceptare aproape totală a
educatorului de către grup — cel puțin până în punctul în care studenții au
abandonat toate conceptele anterioare ale conducerii autoritare investite
într-un lider — și nu au avut nicio ezitare să întrerupă ori să contrazică afir­
mațiile liderului. Activitatea liderului s-a dezvoltat în direcția unei recunoașteri
sensibile a atitudinilor și ideilor exprimate de membrii grupului. Acest lucru
a implicat o înțelegere a nevoilor membrilor grupului și un discernământ clar
pentru a evita participarea, atunci când interacțiunea dintre membrii grupului
a fost ridicată. A părut, de asemenea, important ca o oarecare distincție să fie
făcută între afirmații profund încărcate emoțional și cele de un ton atitudinal
scăzut. Recunoașterea și verbalizarea înțelegerii de către lider a celor dintâi a
părut să promoveze o explorare mai profundă a problemelor și beneficii mult
mai pătrunzătoare pentru membrii grupului, în timp ce acceptarea și clari­
ficarea ultimului tip de afirmație a părut mai firească și mai acceptabilă pentru
vorbitor și pentru alți membri ai grupului. (186, pp. 8-10)

Uimitor în legătură cu experiențele care au avut succes în cadrul acestui tip

de conducere a clasei este conceptul de flexibilitate. Dacă liderul este capabil să
se lase pe sine utilizat de grup într-o varietate de feluri pe măsură ce nevoile lor
se schimbă, va avea mai mult succes în facilitarea învățării cu un minim de
rezistență. Dar întrebarea dacă se poate comporta flexibil într-o manieră care este
determinată de dorințele grupului este una foarte dificilă, pentru cei mai mulți
profesori. A conduce o discuție „controlată" sau a oferi prelegeri, sau a începe
fiecare oră cu o întrebare-cheie sau a îngădui o discuție în totalitate liberă și
fluidă, toate pot fi cerute de grup educatorului, într-un moment sau altul. Când
liderul se poate simți confortabil făcând oricare dintre aceste lucruri pentru că
este dorința grupului, a atins un nivel înalt de permisivitate autentică. A ști când
a atins limita propriului confort și a se simți nestingherit refuzând să funcționeze
în moduri care nu sunt confortabile pentru el este un alt aspect al autenticității
atitudinilor sale. Dacă se comportă în anumite modalități care nu sunt firești
pentru el doar pentru că simte că ar trebui să facă asta, acest lucru este rapid
simțit de grup și deteriorează atmosfera de grup.
Am putea formula pe scurt conceptul nostru actual despre rolul liderului
într-o situație educațională atunci când intenția este de a așeza în centru procesul
referitor la dezvoltarea scopurilor studenților.

La început liderul se ocupă mult de ajustarea dispoziției sau climatului

experienței de grup, prin intermediul propriei sale filosofii fundamentale de
încredere în grup, care este comunicată sub multe forme subtile.
 Liderul ajută la concluzionarea și clarificarea obiectivelor membrilor clasei, 353
acceptând toate intențiile.
Se bazează pe dorința studentului de a implementa aceste obiective, ca
forță motivațională din spatele învățării.
Se străduiește să organizeze și să faciliteze accesul la toate resursele pe care
studenții ar putea dori să le folosească pentru propria învățare.
Se consideră o resursă flexibilă care să fie utilizată de grup în modalitățile
care par cele mai semnificative pentru ei, în măsura în care poate să se simtă
confortabil acționând în aceste modalități.
Răspunzând manifestărilor din partea grupului, acceptă atât conținutul
intelectual, cât și atitudinile emoționale, făcând efortul de a da fiecărui aspect
gradul aproximativ de importanță pe care îl are pentru individ și pentru grup.
Pe măsură ce climatul de acceptare al cursului devine cunoscut, liderul își
poate schimba rolul și devine un participant, un membru al grupului,
exprimându-și punctele de vedere doar ca pe acelea ale unui simplu individ.
Rămâne atent la exprimările sugestive ale sentimentului profund și, atunci
când acestea sunt rostite, se străduiește să le înțeleagă din perspectiva vorbi­
torului și să comunice acest tip de înțelegere.
în același mod, când interacțiunea de grup devine încărcată de emoție, are
tendința de a menține un rol neutru și înțelegător, în așa fel încât să ofere
acceptare pentru feluritele sentimente care există.
Recunoaște că măsura în care se poate comporta în aceste maniere diferite
este limitată de autenticitatea atitudinilor sale. A simula o înțelegere plină de
acceptare a unui punct de vedere atunci când nu simte această acceptare nu
va duce mai departe și, probabil, va îngreuna progresul dinamic al clasei.

Procesul învățării într-o clasă centrată pe student

Modul în care studenții învață printr-o astfel de experiență este, probabil, cel
mai bine indicat oferind fragmente din experiența clasei redate verbatim. Aceste
fragmente vor servi, de asemenea, pentru a ilustra câteva dintre precizările care
au fost făcute cu privire la rolul liderului. Primele selecții sunt luate dintr-un curs
de consilierea adaptării, tipul de curs cu care am avut cea mai mare experiență
în implementarea unora dintre aceste principii educaționale. Părțile citate sunt
dintr-o lecție la care au participat nouăsprezece membri, o lecție extrasă din
partea de mijloc a cursului. Fiecare contribuție verbală este numerotată pentru

Terapia centrată pe client ■ Predarea centrată pe student

 354
o referință mai ușoară către adnotările oferite aici în subsolul paginii. înregistrarea
este stenografică. Dl B începe ora cu o întrebare.

1. Dl B (adresându-se în mod direct profesorului): Ce credeți despre împărțirea

responsabilității între consilier și client în consilierea centrată pe client?
2. Profesorul: Se pare că există anumite diferențe de opinie, dar, din punctul
meu de vedere, tind să separ responsabilitatea în două zone diferite. Mai întâi,
zona care se învârte în jurul problemei clientului și în această zonă văd
responsabilitatea sprijinindu-se destul de solid pe el. A doua zonă este cea a
relației care se construiește în consiliere. în acest caz, concepția mea despre
funcția responsabilității este o abordare jumate-jumate, responsabilitatea
consilierului fiind aceea de a oferi o atmosferă înțelegătoare, permisivă,
sensibilă, iar responsabilitatea clientului fiind aceea de a utiliza acest climat ca
pe un teren pentru activitatea sa de rezolvare a problemei. Mă întreb dacă asta,
în vreun fel, se referă la ceea ce vreți să spuneți, dle B?1
3. Dl B: Păi consilierul mi se pare că are o responsabilitate chiar mai mare.
Are informații pe care clientul nu le are. Nu este mai cinstit să îi ofere acea
informație clientului? în anumite privințe, situația de consiliere pare să fie o
relație profesor-elev și, dacă așa stau lucrurile, clientul chiar este înșelat?
4. Prof: Protestați împotriva faptului că profesorul nu își asumă mai multă
responsabilitate pentru ghidarea clientului.34
5. Dl B: Da, mie așa mi se pare. De fapt, toate exemplele de consiliere
directivă redate în cartea lui Rogers par extreme — nu reprezintă cazuri de
consiliere directivă adecvată. Sunt foarte puțini consilieri tradiționali care oferă
multe sfaturi și asigurări sau preiau controlul asupra vieții clientului.
6. Prof: Sentimentul dumneavoastră, atunci, este că Rogers a fost extrem
de necinstit în alegerea exemplelor.

2. Dacă asta s-ar fi întâmplat mai devreme în timpul cursului, liderul ar fi putut alege să
reflecteze uimirea și îngrijorarea lui B în legătură cu acest subiect. In acest punct liderul
încearcă totuși să răspundă întrebării lui B în mod direct, formulându-și opinia ca pe o
opinie personală.
2
3. Evident că nu ar fi fost o diferență foarte mare dacă liderul ar fi reflectat atitudinea lui B
ori și-ar fi prezentat opinia, din moment ce B în mod clar vrea să își exprime propria
perspectivă într-o modalitate oarecum provocatoare. Faptul că este dispus să protesteze și
să contrazică opinia instructorului este o măsură a climatului care există.
3
4. Aici liderul trebuie să ia rapid și intuitiv o decizie în legătură cu direcția pe care o va
urma. în calitate de participant, ar putea continua cu opinia pe care a formulat-o, încercând
să o raporteze la afirmația lui B. Dar acolo unde o contribuție este limpede impregnată cu
semnificații personale considerabile, este mult mai important ca dl B să simtă înțelegere și
o acceptare a atitudinii sale provocatoare și contestatare. Profesorul încearcă să transmită
asta în acest răspuns și la numărul 6. Aceste răspunsuri tind să întărească permisivitatea
climatului de clasă, din moment ce este, în mod evident, sigur să ai o altă părere.

CARLR. ROGERS
 7. Dra C: Sunt de acord cu dl B în anumite privințe: citeam Alexander și 355
French (Psychoanalytic Therapy) noaptea trecută — sunt psihanaliști, prin
supoziție, „la jumătatea drumului" pe continuumul directiv-non-directiv, cu
toate acestea, în multe situații, au fost cu siguranță non-directivi în abordarea
lor.1
8. Praf: Este destul de derutant, uneori, când ești obligat să etichetezi
lucrurile, nu-i așa?12
9. Dra C: Cu siguranță este. Abia dacă știi unde ar trebui să te poziționezi
cu privire la diferitele tehnici și puncte de vedere în psihoterapie.3
10. Dl B: Așa este. Vorbind cu analiști, îți faci o impresie diferită față de
cazul în care citești ce scriu. Când vorbesc despre metodele lor, ai impresia că
folosesc destul de mult metode non-directive.4
11. Dl R: Mai mult, am privit analiști lucrând; par destul de permisivi și
acceptanți, foarte mult centrați pe client la început, dar, mai târziu,
interpretează destul de tăios și rezumă foarte puțin.
12. Dl K: Nu pot fi non-directivi, dacă trag concluzii pentru clienții lor. Asta
pare să corupă baza filosofică a întregii perspective pentru că, de fapt, spune:
„Domnule Client, tu chiar nu ai capacitatea să mergi mai departe pe cont
propriu, așa că îți voi da câteva indicii", sau ceva în sensul ăsta.
13. Dl R: Ei bine, este adevărat, dar nu am vrut să spun că au tras concluzii,
pur și simplu au rezumat ceea ce a spus clientul, alegând punctele importante
și accentuându-le, mai mult sau mai puțin.
14. Dl B: Pare ca și cum am putea să utilizăm atât terapia directivă, cât și
pe cea non-directivă, în mod succesiv cu același client, dacă am face-o suficient
de atent, și am obține rezultate mai bune decât dacă am fi folosit-o pe una sau
pe cealaltă. In felul acesta m-aș simți mai bine, pentru că nu aș fi legat de un

1 7. încurajată de această acceptare, dra C își explorează obiecția mai temperată și ceva din
nedumerirea ei.
2 8. Acest răspuns reflectă o acceptare din punct de vedere atitudinal. în termenii conținutu­
lui pare cumva suprageneralizat. Un răspuns mai specific ar fi putut fi preferabil. „Deși
s-ar presupune că se află la „jumătatea drumului", totuși simțiți că, de fapt, sunt mai
non-directivi."
3 9. Această confuzie este o atitudine căreia instructorul i-ar fi putut la fel de bine răspunde,
dar poate că nu i s-a dat oportunitatea.
4 De la 10 până la 13. Aici se află tipul de interacțiune care există din plin în cadrul oricărui
curs centrat pe student. Cititorului ar putea să nu i se pară prea ieșit din comun, doar dacă
nu observă aceste caracteristici. Diferențe de opinii există, dar ele nu au tendința să fie
argument absolut de dragul argumentului (în fapt, acest lucru pare să se întâmple rareori
într-un grup, odată ce o atmosferă de acceptare este stabilită). Aceste diferențe sunt expri­
mate pe măsură ce fiecare individ încearcă să își formuleze propria evaluare a subiectului
aflat în discuție. Nu se face apel la autoritatea profesorului sau la oricare altă autoritate, dar
fiecare încearcă să își definească mai clar opinia personală actuală. Aceste comentarii sunt
valabile nu doar pentru această interacțiune, ci și pentru majoritatea materialului citat.

Terapia centrată pe client ■ Predarea centrată pe student

356 set de criterii; m-aș simți mai confortabil în situație, în felul acesta. Atunci n-aș capacitatea de e
avea niciodată sentimentul că sunt pus la zid și nu mi-a mai rămas „arsenal de pentru acea abili
consiliere".1 34. Dra Ei Ni
15. Prof.: Dacă ați putea utiliza cele mai bune metode ale ambelor decât dacă pot sî
perspective, v-ați simți mult mai în siguranță tot timpul, asta vreți să spuneți?12 oamenii care se e
16. Dl Bi Așa este. Cred că mare parte din intelectualizarea mea se bazează 35. Profi Este
pe atitudini personale pe care chiar nu vreau să le recunosc.3 (186, pp. 11-14) implicată emoțio
36. Dra Ei E ac
în acest punct, subiectul discuției se schimbă, și grupul explorează alte de ce mă implic.4
aspecte. Din moment ce nu este posibil să redăm conținutul întregii ore, vom 37. Dra Ti Mi s
selecta o altă porțiune a interacțiunii care a apărut ceva mai târziu. Discuția pe o cu cea care a fo
anumită temă s-a încheiat și a urmat o pauză de un minut întreg. Apoi Dom­ dumneavoastră i
nișoara E a vorbit. consiliere și, cu b
tinde să vă împie
32. Dra Ei Dacă a înțelege clientul este lucrul important, atunci ce face un vedere. Ar însemn
consilier cu un client Într-adevăr dependent care vrea să se sprijine pe el — nu 38. Dra Wi Cre<
pentru înțelegere, ci pentru că nu pare să funcționeze eficient de unul singur. pe deplin conștie
Este indecis, temător și are nevoie de susținere. Avem numeroși astfel de concepe relația de
clienți în instituția noastră și cred că trebuie să le oferim mai mult decât 39. Dra Ei Nu, n
acceptare și o atmosferă bună. Uneori chiar par în întregime blocați de situațiile entă de faptul că mi
lor de mediu.4 am spus cât de mu
33. Dl J : Dră E, se pare că în toate discuțiile noastre păreți să vă simțiți
presată să manipulați situația de consiliere. Chiar vă împotriviți punctului de 1 33. Exprimarea sentir
vedere pe care atât de mulți dintre noi îl au, că Într-adevăr clientul are arareori duce la exprii
potențialități construi
atitudinilor devine de
de acceptări este foarte
2 34. Provocarea dlui J a<
1 14. Dl B continuă discuția, dar o întoarce în direcția sentimentelor sale foarte personale. de vedere la sentiment
Acesta este un exemplu bun al modului în care tipul de gândire dintr-o clasă centrată pe „dar tu nu simți comp«
student tinde să se deosebească de cel din cadrul cursurilor mai convenționale. într-o 3 35. Este acest răspuns i
situație în care ar fi existat mai multe elemente amenințătoare, dl B și-ar fi menținut, după ajutător? Este greu de
toate probabilitățile, același punct de vedere — aceleași abstracțiuni. Dar este destul de implicată când oameni
improbabil să fi văzut că fundamentul acestor idei își are originea în propria lui nevoie de pentru ei."
siguranță. Astfel de sentimente tind să nu fie observate sau exprimate la un curs obișnuit. 4 36. încă o dată, ca și la
2 15. Liderul se străduiește, cu înțelepciune, să înțeleagă atitudinea pe care dl B a exprimat-o. intelectuale la sentimen
3 16. învățarea adevărată, comparabilă cu cea care se întâmplă în terapie, a avut loc aici, în viitor este posibil să fie
mod evident. Deși dl B nu pare să fi verbalizat pe deplin înțelegerea la care a ajuns, pare clar intelectualizări care con
că experiența a fost una plină de însemnătate pentru el. 5 37. Din nou, dra E este
4 32. înainte de a comenta contribuția drei E, poate fi menționat în trecere că o tăcere de pare să fie atât de mult
șaizeci de secunde sau mai mult este oarecum dificil de tolerat pentru lider sau grup, la E în legătură cu ea.
început. Profesorul convențional este atât de obișnuit să aibă grijă ca fiecare moment al orei 6 38. Dra W îi ia apărar
să fie umplut cu vreun tip de verbalizare, încât este dificil pentru el să recunoască faptul că sugerând că dra E se po
o reflecție constructivă poate să aibă loc în grup, în timpul tăcerii. Aici, dra E a folosit în 7 39. Aici, ca și în cazul d
mod evident timpul pentru a formula o problemă care are o semnificație adevărată pentru înțelegerii de sine, în m
ea și care se dezvoltă din experiența personală. consiliere. Respinge pr

CARL R. ROGERS
 capacitatea de a-și rezolva problemele și că este îndreptățit să fie respectat 357
pentru acea abilitate.1
34. Dra E: Nu, nu mă împotrivesc! Doar că simt ca și cum nu ajut un client
decât dacă pot să fac ceva să îi fie mai ușor. Am o compasiune enormă pentru
oamenii care se află în dificultate.2
35. Prof: Este extraordinar de dificil pentru dumneavoastră să nu deveniți
implicată emoțional cu oamenii care sunt în suferință.3
36. Dra E: E adevărat. Și, întrucât mi-a fost foarte dificil, înțeleg cu ușurință
de ce mă implic.4
37. Dra T: Mi se pare că situația dumneavoastră este destul de asemănătoare
cu cea care a fost adusă în discuție mai devreme, exceptând faptul că
dumneavoastră recunoașteți o atitudine pe care o aduceți în situația de
consiliere și, cu toate acestea, îi impuneți clientului acea atitudine. Asta ar
tinde să vă împiedice să îl înțelegeți cu adevărat, din propriul lui punct de
vedere. Ar însemna un fel de lucru inacceptabil de făcut.5
38. Dra W: Cred că sunteți un pic dură cu dra E, pentru că poate să nu fie
pe deplin conștientă de implicațiile compasiunii ei pentru clienți. Poate
concepe relația de consiliere în termeni diferiți de aceia în care o facem noi.6
39. Dra E: Nu, mă bucur că a spus asta, pentru că nu eram cu adevărat conști­
entă de faptul că mă indentificam atât de total cu clienții mei, chiar dacă, efectiv,
am spus cât de mult, înainte. Trebuie să mă gândesc la asta mult mai mult.7

1 33. Exprimarea sentimentului autentic care este încurajată printr-o situație permisivă nu
arareori duce la exprimarea sentimentului față de alți membri ai grupului. Acest lucru are
potențialități constructive, dacă liderul înțelege că rolul său de acceptare a tuturor
atitudinilor devine de o importanță și mai mare în aceste momente și că a da glas unei astfel
de acceptări este foarte necesar.
2 34. Provocarea dlui J aduce un răspuns instantaneu și defensiv. Dra E își raportează punctul
de vedere la sentimentele sale. în ultima ei afirmație poate exista, de asemenea, implicația
„dar tu nu simți compasiune pentru oameni."
3 35. Este acest răspuns ușor interpretativ? Așa s-ar părea. Ar fi fost un alt fel de răspuns mai
ajutător? Este greu de spus. O alternativă ar fi putut fi în acest sens. „Ești emoțional
implicată când oamenii se află în suferință și simți că trebuie să faci lucrurile mai ușoare
pentru ei."
4 36. încă o dată, ca și la pragrafele 14 și 16, vedem că studenta își raportează convingerile
intelectuale la sentimentele ei emoționale mai elementare. Cu siguranță, comportamentul ei
viitor este posibil să fie mai realist întemeiat dacă recunoaște că opiniile ei nu sunt doar
intelectualizări care conțin un posibil adevăr, dar că au rezultat și dintr-o nevoie personală.
5 37. Din nou, dra E este provocată de o interpretare a comportamentului său. Totuși, asta nu
pare să fie atât de mult un atac personal, cât o încercare a drei T de a gândi împreună cu dra
E în legătură cu ea.
6 38. Dra W îi ia apărarea drei E, deși într-un mod care denotă o oarecare superioritate,
sugerând că dra E se poate să nu fie capabilă de înțelegerea implicațiilor propriilor ei reacții.
7 39. Aici, ca și în cazul dlui B de la numărul 16, dra E continuă să lucreze asupra problemei
înțelegerii de sine, în mod special asupra înțelegerii de sine în relație cu ideile sale despre
consiliere. Respinge protecția oferită de dra W și merge mai departe, pentru a dezvolta

Terapia centrată pe client ■ Predarea centrată pe student

358 40. Dl Y: Este amuzant, dar toate astea îmi fac o nouă părere cu privire la ar fi avut-o dacă ar fi f
unele dintre metodele pe care le-am folosit. Cu siguranță le-am răpit să devină un punct fi>
responsabilitatea clienților mei. I-am hrănit cu lingurița pe unii dintre ei, fără un pas, o stație interr
să îmi dau seama. Tot timpul am inculcat sau am proiectat, sau amândouă. aspect este puternic tr
Adică am proiectat propriile mele sentimente de dependență asupra clienților la încheierea unui astl
mei. Cred că trebuie să vorbesc mai minuțios despre asta cu cineva și să mă arde însemnările la sfâ
ocup de aceste probleme așa cum se cuvine.1 (186, pp. 16-18) de acest curs, am un st
că vreau să continui".
Aceste fragmente sunt foarte reprezentative pentru tipul de învățare perso­
nalizat de rezolvare a problemelor care are loc într-un curs centrat pe student.
Dacă ele ajută, de asemenea, să indice comportamentul minim, dar înalt sem­
Alte ilustrări ale j
nificativ al liderului, atunci ele vor fi transmis o descriere a experienței așa cum Unora, faptul că prt
noi am ajuns să o înțelegem. este consilierea, și conct
Pentru persoana care este obișnuită cu prezentări foarte organizate în clasă, discuție, li se va părea c
discuția poate părea haotică, poate părea că sare de la o temă la alta. Acest lucru dacă aceste concepte ini
este cu siguranță adevărat, dar este posibil ca acest tip de înaintare fluid, utilizate într-o diversita
explorator, chiar confuz să fie mai profund caracteristic învățării pe măsură ce se descrierile reproduse \
întâmplă decât sistematizarea monotonă a învățării ulterioare evenimentului. Putem răspunde într-o <
Unul dintre lucrurile pe care le-am învățat în calitate de educatori este acela că, dusă verbatim dintr-un t
dacă liderul se simte inconfortabil să lase chestiunile „în eter" și încearcă să In cadrul acestui grt
ajungă la o încheiere printr-un anumit tip de rezumat și concluzie la sfârșitul fiecare lecție a fost recon
discuției, asta oferă o oarecare destindere pentru grup, dar stopează în mod Așadar, aceasta este o s
efectiv orice nevoie de a se gândi mai mult în legătură cu subiectul. Dacă totuși manieră centrată pe stud<
liderul poate să tolereze nesiguranța, opiniile împărțite, problemele nerezolvate unui cadru impus destt
pe care grupul le-a adus în discuție și dacă ora de clasă (și Într-adevăr cursul) primelor șase lecții, iar u
este încheiată fără nicio încercare de a conferi o închidere artificială, atunci fost Etica lui Aristotel, Vc
membrii individuali ai grupului continuă o reflecție foarte importantă în afara Dl C, care începe ora, se t
orei de curs. Au fost ridicate probleme, unele dintre concepțiile lor anterioare și note de subsol.
structurile lor globale au fost tulburate, au nevoie să găsească o rezolvare a
situației, înțeleg că profesorul nu va da un răspuns autoritar la problemă și, prin 1. Dl C: Sunt multe 1
urmare, există o singură alternativă: să învețe și să învețe și să învețe până când le înțeleg, dar cum asta
vor fi obținut cel puțin o soluție temporară pentru ei înșiși. Și, pentru că au bun început. (Râs genen
obținut-o pentru ei înșiși și recunosc mult prea clar pașii imperfecți prin care au „Fiecare disciplină um
ajuns la ea, această soluție temporară nu poate să aibă niciodată fixitatea pe care acțiune și căutare sunt
acest motiv, bunăstarea
o înțelegere oarecum dureroasă. E limpede că acesta reprezintă doar începutul învățării pe lucrurile tind". Ei bine,
care o va obține din această situație.
acolo unde spune „este
1 40. Aceasta este prima contribuție a dlui Y în timpul acestei ore, dar ilustrează un proces pe
care am învățat să îl așteptăm. Persoana care nu se exprimă verbal pe sine într-o situație de dogmatic când afirmă „
curs poate, cu toate acestea, să participe la un nivel profund și semnificativ. Uneori acest
lucru devine evident la curs, prin comentarii precum cele ale dlui Y. Uneori pot ieși la iveală 1 I. In timpul primelor cinc
doar printr-o lucrare, la sfârșitul cursului, și profesorul poate să nu afle semnificația pe care rolul lui în grup, cel ma
a avut-o pentru individ până târziu după ce cursul s-a încheiat.

RL R. ROGERS
 ar fi avut-o dacă ar fi fost enunțată în mod autoritar de un profesor. Astfel, în loc 359
să devină un punct fix, o barieră în calea învățării viitoare, este, în schimb, doar
un pas, o stație intermediară pe drumul către învățarea de perspectivă. Acest
aspect este puternic trăit de studenții la astfel de cursuri. Un student a afirmat,
la încheierea unui astfel de curs: „Toată viața mea am făcut un ritual din a-mi
arde însemnările la sfârșitul unui curs, pentru a arăta că am terminat cu el; legat
de acest curs, am un sentiment cu totul diferit, că tocmai am început să învăț și
că vreau să continui".

Alte ilustrări ale procesului

Unora, faptul că prezentarea anterioară este dintr-un curs în care subiectul
este consilierea, și conceptele terapiei centrate pe client sunt o temă frecventă de
discuție, li se va părea o alegere regretabilă. întrebarea care poate fi ridicată este
dacă aceste concepte influențează procesul de învățare. Aceleași metode au fost
utilizate într-o diversitate de alte cursuri, inclusiv statistică și matematică, dar
descrierile reproduse verbatim ale comportamentului din clasă sunt puține.
Putem răspunde într-o oarecare măsură la întrebare preluând o porțiune repro­
dusă verbatim dintr-un curs de Cărți Esențiale, condus, de asemenea, de Shedlin.
în cadrul acestui grup cărțile au fost recomandate, lectura de făcut pentru
fiecare lecție a fost recomandată — până și liderul este descris ca un examinator.
Așadar, aceasta este o situație în care, dacă liderul va fi să țină cursul într-o
manieră centrată pe student, trebuie să creeze un climat de acceptare în interiorul
unui cadru impus destul de rigid. A fost făcută o înregistrare stenografică a
primelor șase lecții, iar următoarea porțiune este extrasă din prima oră. Tema a
fost Etica lui Aristotel, Volumul I. Grupul a fost format din nouăsprezece adulți.
Dl C, care începe ora, se ocupă de tipărire. Comentariile liderului sunt redate ca
note de subsol.

1. Dl C: Sunt multe lucruri în legătură cu această lectură pe care știu că nu

le înțeleg, dar cum asta e metoda mea obișnuită, aș vrea să atac ceva încă de la
bun început. (Râs general.) Chiar în prima propoziție, afirmă (deschide cartea):
„Fiecare disciplină umanistă și fiecare cercetare și, în mod similar, fiecare
acțiune și căutare sunt gândite să țintească spre o oarecare bunăstare; și, din
acest motiv, bunăstarea a fost pe bună dreptate declarată scopul către care toate
lucrurile tind". Ei bine, mie mi se pare că Aristotel este ezitant într-un punct,
acolo unde spune „este gândită să țintească spre o oarecare bunăstare", și foarte
dogmatic când afirmă „a fost pe bună dreptate declarat" etc. Nu pare să fie logic.1

1 1. în timpul primelor cinci ore, Dl C a fost un participant energic și, pentru a caracteriza
rolul lui în grup, cel mai bine ar fi să spunem că „el este omul care se bagă singur în

Terapia centrată pe client ■ Predarea centrată pe student

360 2. Prof: Vă deranjează faptul că trebuie să acceptați o judecată care pare să 13. Dna S: Asta
fie construită pe un fundament vulnerabil, asta este?1 în anumite locuri. I
3. Dl C: Sigur, acest om ar trebui să fie o autoritate, totuși pare să fie confuz mea retipărită le-ai
încă de la început. Nu îmi place să înghit genul ăsta de chestii. Vorbește ca și spune: „și mai dep
cum tot ce spune este adevărat, cu toate astea este foarte nesigur uneori.2 14. Prof: Dnă S,
4. Prof: Simțiți că, dacă un om îți dă impresia că știe tot, atunci ar trebui să sunt, de fapt, pași}
cunoască tot.3 15. Dna S: Exact
5. Dl C: Păi niciun om nu poate să știe tot, dar...4 16. Dl C: Poate c
6. Dl R: (intervine): Bineînțeles că nimeni nu știe tot. Și, până la urmă, cum pentru acest obicei,
poți să scrii, dacă nu crezi că ai dreptate? Nu cred că este atât de dogmatic; mai mă uit pe unde calt
târziu, afirmă că adevărul poate fi formulat numai în termenii exactității deschid gura.2
subiectelor și premiselor.5 17. Prof: Și uite a
7. Dl H: Sunt de acord cu d-voastră, dle R, și cred că știu unde afirmă asta. lui. (Râs general.)3
(Citește) „Este, evident, la fel de ridicol să accepți un raționament probabil din 18. Dl C: Cum se
partea unui matematician cât să îi ceri unui teoretician dovezi științifice." 19. Dl S: Aș vres
8. Dl R: Mda. legătură cu natura
9. Prof: Atunci, amândoi considerați că este oarecum clar în limitările sale menționează că exis
și destul de umil în expunerea sa. politică și contempla
10. Dl J: Aș vrea să îi spun și eu ceva dlui C, referitor la asta. Uneori 20. Prof: Da.6
[Aristotel] sună ca și cum ar fi dogmatic, dar, dacă îl studiezi cu atenție, îți dai 21. Dl S: Poate ni
seama că urmează o schemă de argumentare.6 dintre noi ne implică
11. Prof: Credeți că argumentează mai degrabă decât să definească pur și 22. Prof: Sunteți îr
simplu, asta este ceea ce vreți să spuneți? tuturor modurilor de
12. Dl J: Da. Dar trebuie să fii atent la cuvintele introductive pe care le 23. Dl S: Da, să p
folosește. interpretezi motiveh
descrie, dar este sufi
încurcătură". Membrii grupului îl acceptă într-o lumină pe jumătate hazlie, dar par înclinați mănânci. Ai putea sp
să aibă un respect considerabil pentru contribuțiile sale. Remarca lui este adresată grupului. Asta ar putea fi penti
1 2. In această situație profesorul a răspuns după ce a acordat timp unuia dintre membrii Ai putea să mergi la 1
grupului să înțeleagă observația. Răspunsul a fost o încercare de a înțelege sentimentele de
teamă, sau altceva. înt
moment ale dlui C cu privire la interpretarea sa despre Aristotel. Se pare că orice încercare
de a-i pune sub semnul întrebării concepția ar fi acum prematură, ar putea stârni ostilitate
și l-ar împiedica, probabil, să se autoanalizeze pe mai departe. 1 14. Privind retrospectiv,.
2 3. Iși continuă atacul, exprimându-și resentimentul într-un mod mai precis. 2 16. Aici, este vizibil că c
3 4. Acest comentariu a fost de natură să înțeleagă sentimentul și să clarifice ideea exprimată tăcerii sale. Acesta verbal
de dl C într-un asemenea mod încât să își dea seama că ceea ce formula era impresia lui „mulțumesc" neîndemân
personală. Din păcate trece dincolo de ceea ce a fost exprimat de dl C și astfel este perceput 3 17. Este dificil de analizi
întru câtva amenințător. O raționalizare care să fi
4 5. Dl C simte presiunea încercării de clarificare. general de umor al grupu
5 6, 7, 8. Dl R și dl H par nerăbdători să îl bombardeze cu o revelație pe dl C și, în același timp, 4 18. Este un strop de reseri
îl apără pe Aristotel. 5 19. Cred că merită mențid
6 10. Este interesat de observat cum o dispoziție subtilă de grup este exprimată aici. De la s-a părut că, în mod activ]
ultimul comentariu al dlui C, pare cât se poate de evident că, deși alții își formulează a simțit responsabilitatea |
propriile puncte de vedere, încearcă în același timp să îl ajute pe dl C să își prelucreze 6 20. Simpla acceptare a dli
atitudinea sa inițială. cum s-a simțit în legătură)

CARLR. ROGERS
 13. Dna S: Asta cu siguranță este adevărat. Am însemnat câteva dintre ele 361
în anumite locuri. De exemplu, chiar aici în secțiunea 1094b și 1095a din ediția
mea retipărită le-am subliniat. Prima lui afirmație începe cu „acum", în a doua
spune: „și mai departe".
14. Prof: Dnă S, vreți să spuneți că acelea care par a fi afirmații absolute
sunt, de fapt, pași progresivi în argumentație?1
15. Dna S: Exact. Iși construiește premisele și apoi își dezvoltă concluziile.
16. Dl C: Poate că m-am grăbit un pic să îl judec pe acest om. Sunt renumit
pentru acest obicei. (Râde.) Trebuie să citesc asta din nou, oricum, așa că o să
mă uit pe unde calc, data viitoare. întotdeauna pare că primesc o lecție când
deschid gura.12
17. Prof: Și uite așa se duse, ținând strâns cartea și târându-și sabia în urma
lui. (Râs general.)3
18. Dl C: Cum se face că știți exact cum mă simt, tot timpul? (Râde.)4
19. Dl S: Aș vrea să ridic o întrebare despre cunoașterea lui Aristotel în
legătură cu natura umană. (Privește de jur împrejur.) La un moment dat,
menționează că există trei tipuri principale de existență. Căutarea plăcerii,
politică și contemplativă. (Pauză și se uită împrejur.)5
20. Prof: Da.6
21. Dl S: Poate nu am înțeles eu bine, dar mie mi se pare că cei mai mulți
dintre noi ne implicăm în toate aceste activități de-a lungul vieților noastre.
22. Prof: Sunteți împotriva etichetării lor, adică sunteți împotriva împărțirii
tuturor modurilor de viață în doar trei tipuri.
23. Dl S: Da, să presupunem că privești doar o singură zi și încerci să îți
interpretezi motivele. Este mult mai complicat decât modul în care o voi
descrie, dar este suficient ca să explic ceea ce vreau să spun. Te trezești și
mănânci. Ai putea spune că asta a însemnat căutarea plăcerii. Citești ziarul.
Asta ar putea fi pentru plăcere sau din considerente politice sau alte lucruri.
Ai putea să mergi la biserică; asta ar fi contemplare spirituală sau ar putea fi
teamă, sau altceva. înțelegeți ce vreau să spun?

1 14. Privind retrospectiv, acest răspuns pare în întregime inutil și cu siguranță redundant.
2 16. Aici, este vizibil că activitatea grupului și-a exercitat efectul asupra dlui C, în ciuda
tăcerii sale. Acesta verbalizează un insight și, în același timp, pare să îi spună grupului un
„mulțumesc" neîndemânatic.
3 17. Este dificil de analizat care ar fi putut fi scopul acestui comentariu în acel moment.
O raționalizare care să fie generoasă cu profesorul ar fi aceea că s-a lăsat dus de tonul
general de umor al grupului din acel moment.
4 18. Este un strop de resentiment aici? Poate că tentativa de umor a profesorului a dat greș.
5 19. Cred că merită menționat că dl S a cercetat grupul destul de atent în timp ce vorbea. Mi
s-a părut că, în mod activ, căuta acceptare din partea grupului. Aici apare implicit ideea că
a simțit responsabilitatea implicată în relațiile sale interpersonale cu colegii.
6 20. Simpla acceptare a dlui S din partea profesorului i-a îngăduit să comunice nemijlocit
cum s-a simțit în legătură cu ceea ce a citit.

Terapia centrată pe client ■ Predarea centrată pe student

 38. Prof: Este frustrant să știi ce vrei să spui și să constați că este atât de 363
dificil să o exprimi cu claritate.
39. Dra W: Sigur că este.
40. Dna D: Cred că înțeleg ce vrea să spună. De exemplu, dacă doi oameni
observă un eveniment, îl vor observa în termenii a ceea ce înseamnă pentru
fiecare, datorită modului în care fiecare îl vede. Și fiecare îl vede diferit din
cauza a ce este fiecare. Asta este ceea ce încercați să spuneți?
41. Dra W: Da, cam asta este ce vreau să spun.1 (186, pp. 26-30)

Deși subiectul aflat în discuție este foarte diferit, descrierea procesului ca o

rezolvare de probleme personalizată ar părea să fie în continuare valabilă. în
măsura în care am fost capabili să observăm, conținutul cursului pare să aibă
relativ puțină influență asupra tipului procesului de învățare pe care l-am descris.

Problema evaluării
Cum vom rezolva problema notelor, a promovării cursurilor și examinărilor,
când această abordare este folosită în situația de clasă? Cum urmează să fie
evaluat studentul?
Pare să existe un singur răspuns la această întrebare, care este în întregime
compatibil cu abordarea în sine. Dacă scopurile individului și ale grupului
reprezintă esența schematică a cursului; dacă scopurile individului sunt
îndeplinite, în condițiile în care află de la curs cunoștințe semnificative, care să
rezulte într-o îmbogățire a Sinelui; dacă funcția profesorului este de a facilita
astfel de cunoștințe; atunci nu există decât o singură persoană care se află în
postura de a evalua gradul în care obiectivul a fost atins, și aceasta este studentul
însuși. Autoevaluarea pare să fie metoda logică pentru descoperirea acelor
moduri în care experiența a fost o nereușită și a acelor privințe în care a fost plină
de însemnătate și fertilă. Acesta este, Într-adevăr, apogeul corespunzător al unei
„educații pentru conducători". Cine poate să spună dacă studentul a dat dovada
strădaniei sale neîntrecute? Ce slăbiciuni și lacune există în cunoștințele sale?
Care a fost calitatea gândirii sale în timp ce s-a luptat cu problemele pe care
propriile sale scopuri le-au ridicat? Persoana cea mai competentă care să înde­
plinească această sarcină ar părea să fie individul responsabil care a trăit scopu­
rile, care a observat îndeaproape eforturile pentru a le atinge — studentul care a
fost în centrul procesului. Aici, încă o dată, se află dovada caracterului revo­
luționar al acestei abordări a educației, din moment ce tocmai esența tuturor

1 41. Prin intermediul ultimelor câteva replici, dna S, dna D și profesorul par să o ajute pe
dra W să-și înțeleagă raționamentul.

Terapia centrată pe client ■ Predarea centrată pe student

364 programelor noastre educaționale este evaluarea riguroasă (am putea spune La unele cursuri
aproape nemiloasă) a studentului, fie de către profesor, fie prin intermediul unui au participat la eval
test standardizat și impersonal. într-o grupă mice
Experiența noastră a confirmat principiul teoretic referitor la faptul că auto­ aceștia au hotărât s
evaluarea este cel mai dezirabil mod de apreciere, în cadrul unui curs centrat pe sfârșitul cursului. ]
student. Cu cât mai mare libertatea de a folosi autoevaluarea într-o astfel de câștigat-o și a oferit:
situație, cu atât mai evident favorabile au fost rezultatele. Studenții resimt sarcina Grupul și profe;
autoaprecierii ca pe încă o oportunitate pentru creștere. Ei trăiesc cu surprindere printr-un acord gene
faptul că nimeni nu va folosi un loc extern al evaluării. Nu trebuie să tremure de
în cadrul anumit
teamă că vor fi „picați"; și nici nu vor căuta aprecierea cu o anticipare copilărească,
fi transformat. Utili,
întrebarea pentru fiecare student este: Care este aprecierea mea onestă față de
permițând ca autoev
ceea ce am făcut în legătură cu propriile mele scopuri? Nu există nici măcar un
beneficiu de obținut din augmentarea autoaprecierii. Așa cum un student scrie: La unele cursuri f:
„Am început să o fac să pară destul de favorabilă, dar pe cine aș fi păcălit, și de sa cu privire la un ca
ce să mă păcălesc singur?" A duce la bun sfârșit o autoevaluare este adesea cea aceea că profesorul vj
mai dificilă sarcină. înseamnă că studentul trebuie să își formuleze propriile fi de acord cu el, caz i
criterii de evaluare, trebuie să decidă asupra standardelor pe care le are pentru student și profesor.
el însuși. înseamnă să trăiască pe deplin implicațiile descoperirii că, pe termen
lung, locul evaluării se află în el însuși. Ceva din gustul acestei experiențe va fi Acestea reprezintă c;
transmis în următoarea porțiune, în care citatele vor fi redate din documente fost făcute. Chiar și ceh
referitoare la autoevaluare. ca evaluarea studentul
Să ne întoarcem acum totuși la o altă fază a acestei probleme a evaluării. Cei procesul evaluativ. Baze
mai mulți profesori lucrează într-un cadru instituțional, în care filosofia al atenției, iar studenții
operațională este aproape direct opusă celei pe care am prezentat-o. Studentul opun creșterii în terme
trebuie „motivat" să lucreze; singura dovadă că a fost motivat este prin conștient de faptul că o
intermediul examinărilor; notele sunt bilanțul unei astfel de evaluări; si de-a umane și failibile și că p
lungul întregului proces profesorul nu trebuie să aibă încredere în student. de validă pentru el ca și
Devine atunci imposibil pentru un profesor să își poată conduce clasa într-o în timp ce ne-am lupi
manieră centrată pe student, într-un astfel de context? Nu am constatat să fie academice și am compar
așa, deși este adevărat că trebuie să existe unele compromisuri, dacă va fi să evalueze singuri, am aju
progresăm prin mijloace evolutive mai degrabă decât prin cele revoluționare. radicală. Aceea că dezv
Și de data aceasta problemele își pierd caracterul lor copleșitor, dacă pro­ degrabă decât sporită d(
fesorului îi este clară propria sa abordare filosofică a situației. Notele și evaluarea sau nefavorabilă, nu p<
devin pur și simplu încă o limitare impusă de mediu, încă o problemă pe care responsabil ori socializat
studenții și profesorul trebuie să o rezolve. Profesorul își expune dilema grupului. ție opusă.
„Universitatea impune să îmi semnez numele alături de notele date tuturor Asta nu înseamnă ci
membrilor clasei, arătând că aceștia și-au îndeplinit activitățile la un anumit persoană dintre zece sol}
nivel. Cum doriți să ne raportăm la această problemă?" Acționând într-un astfel medic, psiholog, avocat
de cadru, orice soluție este mai puțin decât perfectă, dar diverse clase au ajuns la poate impune ca el să fi^
soluții de lucru care au înlesnit incomparabil mai mult creșterea decât abordarea public, în așa fel încât soj
convențională. Câteva dintre acestea pot fi enumerate. această sarcină. Dar să re

CARL R. ROGERS
 La unele cursuri studenții au formulat examinarea propunând întrebări și 365
au participat la evaluarea lor.
într-o grupă mică în care studenții erau familiarizați cu activitatea fiecăruia,
aceștia au hotărât să ajungă la note printr-o discuție deschisă de grup, la
sfârșitul cursului. Fiecare student a specificat nota pe care a simțit că a
câștigat-o și a oferit motivațiile.
Grupul și profesorul au intrat în discuție și s-a ajuns la fiecare notă
printr-un acord general de opinie.
în cadrul anumitor universități, un calificativ de Admis ori Respins poate
fi transformat. Utilizând acest aspect, clasele au acceptat un calificativ A,
permițând ca autoevaluarea să fie judecata reală a muncii lor.
La unele cursuri fiecare student a scris o autoevaluare incluzând aprecierea
sa cu privire la un calificativ corespunzător pentru el însuși. înțelegerea este
aceea că profesorul va transforma acest calificativ doar dacă simte că nu poate
fi de acord cu el, caz în care se va ajunge la calificativ printr-o consultație între
student și profesor.

Acestea reprezintă câteva dintre numeroasele abordări de compromis care au

fost făcute. Chiar și cele mai defectuoase au acele avantaje. Accentuează faptul
ca evaluarea studentului de către student merită mult mai multă greutate în
procesul evaluativ. Baza pentru calificative se impune, inevitabil, în centrul acut
al atenției, iar studenții ajung să înțeleagă că, deseori (dacă nu întotdeauna), se
opun creșterii în termenii scopurilor personale. Studentul devine pe deplin
conștient de faptul că o notă este un lucru extrem de artificial, bazat pe metode
umane și failibile și că propria apreciere a realizărilor sale este cel puțin tot atât
de validă pentru el ca și o apreciere dintr-un loc extern al evaluării.
în timp ce ne-am luptat cu această problemă a calificativelor și a contabilității
academice și am comparat-o cu acele experiențe în care studenții sunt liberi să se
evalueze singuri, am ajuns la o concluzie care unora li se va părea cu adevărat
radicală. Aceea că dezvoltarea personală este îngreunată și împiedicată mai
degrabă decât sporită de evaluarea externă. Dacă acea evaluare este favorabilă
sau nefavorabilă, nu pare să înlesnească dezvoltarea unui Sine mai matur,
responsabil ori socializat, dar, Într-adevăr, are tendința să acționeze într-o direc­
ție opusă.
Asta nu înseamnă că trebuie să abolim toate evaluările. Dacă angajez o
persoană dintre zece solicitanți, îi evaluez pe toți. Dacă un om se angajează ca
medic, psiholog, avocat sau arhitect, atunci probabil că bunăstarea societății
poate impune ca el să fie evaluat în termenii unor anumite criterii disponibile
public, în așa fel încât societatea să poată ști dacă este sau nu competent pentru
această sarcină. Dar să recunoaștem că astfel de evaluări sunt făcute în numele

Terapia centrată pe client ■ Predarea centrată pe student

366 bunăstării organizației sau al bunăstării societății. Ele nu promovează, după câte în ciuda acestei unici
putem stabili, creșterea sau bunăstarea individului. în astfel de relatări. Pri
O astfel de ipoteză radicală merită o cercetare intensivă. Până acum autorul poate întinde de la perpj
are cunoștință de un singur studiu referitor la acest subiect. Beier (21) a studiat frustrări profunde. Stud
efectul unei evaluări Rorschach asupra raționamentului, rezolvării de probleme a fi lăsat pe cont propr
și abilităților motorii.1 Unui număr de șaizeci și doi de studenți absolvenți li s-a pentru mulți poate fi lu<
aplicat un test Rorschach și teste de raționament abstract și de rezolvare de
probleme. Au fost apoi împărțiți într-un grup experimental și un grup de control, La început am avut
corelate în funcție de vârstă, inteligență, de abilitatea în raționamentul abstract și am început să simt că
de gradul de adaptare măsurat prin Rorschach. Membrilor grupului experimental încotro. în cele din u
li s-a înmânat apoi o interpretare structurată a rezultatelor obținute la Rorschach. depindea de fiecare pe
Aceștia au fost expuși, cu alte cuvinte, unei evaluări (pe care ar fi probabil să o
considere autoritară) făcută dintr-un cadru extern de referință. Ambele grupuri O altă tendință gener
au fost apoi retestate pentru raționamentul abstract, sortarea cartonașelor și mai destoinic și la un ni
abilitatea de a desena în oglindă. Grupul experimental a prezentat mai multă acest lucru poate să fie \
anxietate, mai multă rigiditate și un grad mai mare al dezorganizării decât grupul este indicat în următor
de control. A părut mai puțin capabil să răspundă în mod felxibil și inteligent absolvent la încheierea u
sarcinilor situației. Diferențele dintre grupuri au fost semnificative statistic. Deși
Aș putea spune că
acest studiu abordează doar o fază a problemei și are nevoie de multe alte
curs de Consilierea Ad
adăugiri, descoperirile sale sunt în acord cu propria noastră experiență, indicând
doar necesară, ci chiar c
că, atunci când studentul simte că locul evaluării rezidă în afară sa, dezvoltarea
putea ca lucrul împotri
și organizarea personalității sunt îngreunate; că, atunci când resimte locul eva­
ca atare, ci, mai degrab;
luării ca fiind în interiorul său, creșterea personală este încurajată.
clasei. Sau a fost faptul
acestea, nu sunt atât d(
satisfăcătoare), în ciuda
Urmări ale predării centrate pe student în curând am decis c
De obicei le-am cerut studenților să predea la sfârșitul cursului un fel de unul singur și asta era
document personal — o autoevaluare sau o reacție la experiența cursului. Una metodă, și mult mai plă
dintre învățăturile impresionante care decurge din răsfoirea acestor documente din plin literatura centri
este înțelegerea acută a faptului că fiecare student a urmat un curs diferit. Cu alte despre alte școli de tera]
cuvinte, câmpul experienței fiecărei persoane este atât de diferit uneori, încât este ele. De asemenea am în
foarte dificil de crezut că documentele predate au fost scrise referitor la ceea ce a legerea și cuprinderea :
reprezentat, dintr-un punct de vedere exterior, aceeași experiență obiectivă, adică psihologice, așa că am fc
un anumit curs, cu un anumit profesor. Să citești un astfel de grup de lucrări cu voi mai rămâne pentru <
atenție presupune să renunți pentru totdeauna la noțiunea că un curs va însemna luat câteva ședințe de t<
pentru toți studenții același grad de „acoperire" a subiectelor A, B și C. Experiența viurilor pe care le-am C
fiecărei persoane referitoare la curs este extrem de unică și intim legată de cu un alt student dumij
propriul trecut și de dorințele și scopurile sale actuale. ajutându-ne de un apara
discutăm și ne criticăm
1 Acest studiu a fost anterior citat pentru a ilustra un alt aspect. Vezi Capitolul 4, pagini­ bună asupra naturii proci
le 135-138, notă de subsol. tivă mai bună cu privire

CARL R. ROGERS
 In ciuda acestei unicități, există anumite tendințe generale deseori observabile 367
în astfel de relatări. Prima este sentimentul de confuzie, un sentiment care se
poate întinde de la perplexitate amuzantă până la o confuzie reală, în sensul unei
frustrări profunde. Studentul reacționează cu o oarecare emoție la experiența de
a fi lăsat pe cont propriu. O expunere scurtă a acestei reacții care este tipică
pentru mulți poate fi luată din autoevaluarea unui student.

La început am avut un sentiment că nu ne îndreptăm nicăieri. Apoi, treptat,

am început să simt că ne îndreptăm spre ceva, dar nu puteam stabili exact
încotro. In cele din urmă am ajuns la concluzia că încotro ne îndreptam
depindea de fiecare persoană. (186, p. 8)

O altă tendință generală este că cei mai mulți studenți au tendința să lucreze
mai destoinic și la un nivel mai profund decât în cursurile convenționale. Că
acest lucru poate să fie valabil în ciuda unui sentiment remarcabil de frustrare
este indicat în următorul fragment dintr-o relatare predată de un student
absolvent la încheierea unui curs.

Aș putea spune că nu am fost în întregime satisfăcut în legătură cu acest

curs de Consilierea Adaptării. Am sentimentul că o oarecare direcție nu este
doar necesară, ci chiar de dorit și de așteptat în situația de învățare. Totuși, s-ar
putea ca lucrul împotriva căruia am obiectat să nu fi fost factorul non-directiv
ca atare, ci, mai degrabă, ce am definit eu ca lipsă de organizare sau direcție a
clasei. Sau a fost faptul că grupul nu a făcut ce am vrut eu să facă? Cu toate
acestea, nu sunt atât de sigur că lucrurile nu au ieșit mai bine (cu siguranță
satisfăcătoare), în ciuda insatisfacției mele față de grup.
In curând am decis că, dacă era să obțin ceva de la curs, trebuia să o fac de
unul singur și asta era bine, deși sunt în continuare convins că există o altă
metodă, și mult mai plăcută, de a realiza același lucru. Nu doar că am gustat
din plin literatura centrată pe client, dar am simțit că trebuie să știu mai multe
despre alte școli de terapie și astfel am fost forțat să studiez mai multe despre
ele. De asemenea am înțeles pentru prima oară cât de nepotrivite erau înțe­
legerea și cuprinderea mea cu privire la multe dintre metodele și tehnicile
psihologice, așa că am fost obligat să le analizez mai profund și, drept urmare,
voi mai rămâne pentru câteva cursuri cu grupurile care vor veni... Așa că am
luat câteva ședințe de terapie prin joc și o grămadă de înregistrări ale inter­
viurilor pe care le-am considerat cele mai utile. Pe deasupra, mă întâlnesc
cu un alt student duminicile după-amiaza și ne consiliem unul pe celălalt,
ajutându-ne de un aparat de înregistrare cu bandă magnetică, și apoi analizăm,
discutăm și ne criticăm încercările. Ca rezultat am obținut o înțelegere mai
bună asupra naturii procesului terapeutic și am câștigat, de asemenea, o perspec­
tivă mai bună cu privire la propriile mele acțiuni!

Terapia centrată pe client ■ Predarea centrată pe student

368 O altă tendință cu care am fost obișnuiți este pervazivitatea învățării care are sau „dar", în le$
loc într-o clasă centrată pe student. Face o diferență în viața individului, nu doar să fie o perso
în simbolurile intelectuale pe care le manipulează. Acest lucru este foarte evident responsabilitate
în reacțiile studenților noștri și în relatările unui student oferite de Cantor (39). inimitabilă. La ;
Un exemplu poate fi extras dintr-o autoevaluare predată de un alt student. vieți, încercând i
O persoană ar putea să susțină că atât maniera de predare, cât și conceptele de decât să gândes
la curs au influențat rezultatele. Totuși, o prelegere despre terapia centrată pe întotdeauna par
client este foarte puțin probabil să aibă tipul de rezultat descris. După ce discută nii despre care ș
câteva dintre lecturile pe care le-a făcut pentru curs și reacțiile sale la orele de mă simt mai cap
clasă, acest student se întoarce către unele dintre implicațiile mai ample pe care poate fi numit ad
cursul le-a avut pentru el, în termenii pregătirii sale profesionale, relațiilor puțină comunic;
interpersonale și ai filosofiei sale fundamentale. nervoși și agresi
reacționez la ei i
De-abia recent am fost conștient de cât de necesar și de dorit este pentru satisfăcătoare. As
mine să particip activ la evaluarea eforturilor mele în cursurile urmate la clinician, dar înc
universitate și cât de puternic mă simt chemat să discut acest aspect cu ocupa de treburii;
numeroșii profesori implicați. Aceste eforturi, atât în situația de clasă, cât și în astfel de practică
consultația privată, nu au atins un succes desăvârșit (din pricina, în parte, fără elimină necesitate
îndoială, abordării mele stupide a situației), dar au rezultat în convingerea că le-am reprimat, cc
nu mă înșel asumându-mi această poziție. Am ajuns să înțeleg că faptul de a Manipularea conș
fi absolvit universitatea nu trebuie să fie văzut ca o competiție în care un titlu să mă simt mai cc
poate fi câștigat, acoperindu-mi insuficiențele simțite, în timp ce prezint o punct de vedere p
fațadă a competenței de care îmi este groază că va fi descoperită. Acum pot să O înțelegere m<
gândesc mai constructiv în legătură cu aceste deficiențe și să formulez planuri filosofia generală
pentru eliminarea lor și, pe deasupra, simt mai multă libertate de a discuta personalității mele
aceste probleme cu membrii conducerii, de care mă temeam că „mă vor da în științific pentru cr<
vileag". în ultima vreme a avut loc mai multă „contemplare de sine", în timp curând pe jumătat
ce analizez cum am devenit interesat de psihologia clinică și cum va afecta abilitatea necesare;
personalitatea mea persoanele cu care am contact profesional. Acest lucru se de solidă care sugei
reflectă în munca mea ca psiholog la... închisoare și, deși simt că am făcut un este de așa natură i
început bun în această zonă, sunt la fel de sigur că trebuie să continui să fac decât majoritatea. A
astfel de pași în autoanaliză pentru ceva timp, pe viitor, ba chiar dacă nu fi superioară guverr
cumva pentru tot restul vieții mele? vină în legătură cu d
Cea mai observabilă schimbare, după câte pot constata până acum, a fost persoane cred astfel,
în maniera în care am încercat să formez și să conduc relații cu alte persoane — a simți vreo incongi
prieteni, rude, parteneri de afaceri, străini. De exemplu, nu mai caut să o acum sunt imuabil <
conving pe soția mea, atât de mult pe cât obișnuiam, să facă lucrurile „în felul încurajat și înclinat ș
meu", cu orice chip, indiferent de natura lor neimportantă. Adevărat, devin are în interiorul săj
încă puțin îngrijorat când „face praf" conturile de economii sau traversează responsabilitate fațăj
cea mai aglomerată dintre străzi prin mijlocul ambuteiajului, dar nu mai încerc terapia centrată pe ci
să o convertesc de îndată la modul meu de gândire, fără niciun „dacă", „și", democratic se află ce

CARL R. ROGERS
 sau „dar", în legătură cu asta. Mă obișnuiesc mai mult cu ideea de a-i da voie 369
să fie o persoană în felul ei propriu, luând decizii și asumându-și
responsabilitatea pentru ele și exprimându-se în mod spontan în maniera ei
inimitabilă. La fel, progresez în a-mi lăsa prietenii să își conducă propriile
vieți, încercând să gândesc împreună cu ei despre problemele lor mai degrabă
decât să gândesc pentru ei și să le înmânez soluții pentru problemele care
întotdeauna par să se ivească atunci când stăm de vorbă. Și, referitor la oame­
nii despre care știu puține — funcționari, șoferi, cunoștințe întâmplătoare —,
mă simt mai capabil să încerc să văd lucrurile așa cum le văd ei, deși de-abia
poate fi numit adoptarea „cadrului lor de referință", având în vedere că există
puțină comunicare în aceste situații. Mă ajută să înțeleg cum pot deveni
nervoși și agresivi, dar și plăcuți și agreabili și mie îmi este mai ușor să
reacționez la ei într-o manieră calculată, pentru a face relația noastră una
satisfăcătoare. Asta nu înseamnă că nu renunț niciodată la rolul psihologului
clinician, dar încerc să folosesc ce am învățat în studiile mele pentru a mă
ocupa de treburile zilnice, oricât de triviale ar putea să pară uneori. Cred că o
astfel de practică duce la o mai bună integrare a personalității mele, dar nu
elimină necesitatea de a recunoaște și de a gestiona atitudinile pe care înainte
le-am reprimat, considerându-le indezirabile și în detrimentul unui psiholog.
Manipularea conștientă a unor astfel de sentimente mă va ajuta probabil mult
să mă simt mai confortabil din punct de vedere personal și mai eficient din
punct de vedere profesional.
O înțelegere mai comprehensivă a terapiei centrate pe client mi-a modificat
filosofia generală asupra vieții, cât și aspectele mai sus menționate ale
personalității mele. Am ajuns să văd că poate exista o bază demonstrabilă
științific pentru credința în modul de viață democratic. înainte credeam mai
curând pe jumătate sau poate speram ca oamenii să posede înțelepciunea și
abilitatea necesare de a se guverna singuri, dar era și o credință aproape la fel
de solidă care sugera că există unii oameni a căror pătrundere asupra lucrurilor
este de așa natură încât ar trebui să aibă mai multe de spus despre chestiuni
decât majoritatea. Am crezut că, probabil, guvernarea de către cei puțini ar putea
fi superioară guvernării de către cei mulți și, prin urmare, am simțit o oarecare
vină în legătură cu deținerea unei astfel de credințe, deși eram la curent că multe
persoane cred astfel, în timp ce proclamă virtuțile democrației, în aparență fără
a simți vreo incongruență sau disconfort. Eu nu pot să afirm cu sinceritate că
acum sunt imuabil convins de infailibilitatea procesului democratic, dar sunt
încurajat și înclinat să mă aliniez celor care dețin convingerea că fiecare individ
are în interiorul său capacitatea de a se autodirecționa și capacitatea de
responsabilitate față de sine, sperând că începutul'cercetărilor în zone precum
terapia centrată pe client va duce la concluzia de netăgăduit că modul de viață
democratic se află cel mai mult în armonie cu natura umană.

Terapia centrată pe client ■ Predarea centrată pe student

370 Când am început prima oară să mă gândesc la această autoevaluare, m-am
gândit că aș putea cere o notă de 9, din moment ce nu am susținut nicio lucrare
sau proiect de final. Dar acum cred că revelațiile la care am ajuns și cunoașterea
pe care am fost capabil să o asimilez ca rezultat al lecturii, al ascultării și al
gândirii din timpul ultimelor trei luni au fost infinit mai semnificative decât cele
rezultate din redactarea oricărei lucrări de final pe care am încheiat-o. Lecturile
mele au fost mai extinse decât în oricare curs anterior, deși am știut că nu voi fi
testat din materialul acoperit la acest curs. Am citit, pentru că am fost sincer
interesat de ideile care mi-au stimulat gândirea și am fost dornic să învăț mai
multe despre ele; mă aștept să continui aceste activități, cu intenția de a câștiga
cunoștințe și perspective suplimentare cu privire la dinamicile adaptării umane
și la abordarea centrată pe client în psihoterapie. în lumina faptului că eu
consider această ultimă perioadă a cursului ca fiind una dintre cele mai însemnate
din viața mea la universitate sau de oriunde altundeva, cer să mi se dea nota 10.

Nu fiecare student răspunde în mod favorabil la o abordare centrată pe

student. De obicei toți, cu excepția unei minorități, au atitudini mai mult
favorabile decât nefavorabile. Totuși, există adesea unii care simt că lor cursul nu
le-a adus vreun beneficiu. Uneori până și această reacție negativă pare să fie
semnificativă pentru progres. Un student scrie destul de amplu despre criticile
adresate cursului și afirmă că, din moment ce nicio lectură nu a fost impusă, nu
a citit aproape nimic. Conchide totuși că, dacă atunci când i s-a oferit o
oportunitate să citească după bunul plac nu a citit aproape nimic într-un domeniu
pe care l-a considerat parte a muncii sale profesionale de-o viață, poate că se află
în profesia greșită.
Ca exemplu al unei atitudini negative persistente, pot folosi următoarele.

Lipsa de orientare care a predominat asupra celor mai multe discuții din
clasă este poate critica cea mai importantă pe care trebuie să o adresez. în mod
frecvent își face apariția ceea ce aș denumi o chestiune semnificativă; unul sau
poate doi oameni vor contribui la clarificarea sau la soluționarea ei; o a treia
persoană se va abate de la subiect către un alt aspect fără nicio corelație între
ele, iar problema originală va fi fost uitată.
Deși realizez pe deplin situația imposibilă în care ne aflăm dacă încercăm
să epuizăm potențialitățile fiecărei chestiuni ridicate, cu toate acestea pare
practic să avem în vedere cel puțin o ordine ceva mai concisă de clarificare a
întrebărilor ridicate.
Clasa, ca întreg, s-a îmbunătățit considerabil de la primele două-trei
săptămâni ale trimestrului, dar situația nu s-a schimbat încă. Până și cea mai
democratică dintre organizații, guvernată de o majoritate, trebuie să mențină
o structură organizațională pentru a atinge oricare dintre obiectivele prescrise.

CARLR. ROGERS
 Sugerez ca un obiectiv clar să fie stabilit înainte de orice întâlnire specifică 371
a clasei, astfel încât clasa își va cunoaște din vreme ordinea de zi, fie că este
vorba despre jocul de rol consilier-client, o lectură individuală, o serie de
întrebări și răspunsuri pe o problemă formulată sau doar o discuție liberă cu
participarea întregii clase, asupra unei probleme exprimate.

Cercetările rezultatelor predării centrate pe student se află încă în faza

incipientă, dar descoperirile de până acum par să confirme observațiile profe­
sorilor și studenților. Gross (73), care a lucrat cu Cantor, a studiat dezvoltarea
înțelegerii de Sine în cadrul unui curs convențional, comparat cu un curs
non-directiv. Acesta a folosit o scală parțial standardizată pentru a măsura
insight-urile cu privire la Sine, al cărei principiu esențial a fost că cele mai multe
dintre afirmații erau extreme, și persoana cu înțelegere de Sine nu ar fi putut fi
de acord cu ele, fără modificări. Pe această scală două clase care erau aproximativ
echivalente cu privire la vârstă, educație și statut socioeconomic au avut scoruri
aproape identice înainte de începerea cursurilor respective. Grupul căruia i s-a
predat în mod convențional a prezentat doar o ușoară creștere a înțelegerii de
Sine. Când grupul lui Cantor a fost retestat la sfârșitul cursului, scorul referitor
la înțelegerea de Sine a crescut considerabil. Din clasa lui Cantor, 62 la sută din
grup a avut scoruri mai mari cu cel puțin 13 puncte, în timp ce numai 10 la sută
din clasa lui „X" a arătat o astfel de creștere. în clasa lui Cantor totuși există un
grup minoritar care nu a prezentat nicio creștere sau măcar o descreștere. Gross
concluzionează „că metoda lui Cantor încurajează dezvoltarea insight-ului cu
privire la Sine din partea majorității studenților, deși se poate să nu reușească să
ajungă la o anumită minoritate din fiecare clasă". Autorul accentuează ideea că
studiul său este unul preliminar și ar trebui considerat ca atare.
într-un alt studiu preliminar, Schwebel și Asch (178) au folosit o abordare
non-directivă în instruirea a trei clase și au descoperit că studenții care sunt
relativ bine adaptați aprobă metoda și utilizează experiența, făcând mai mult
decât o lectură obișnuită pentru curs. Cei mai slab adaptați studenți preferă un
curs în care instructorul oferă direcția.
încă un alt studiu legat de interesul nostru este cel realizat de Smith și
Dunbar (193). Este un studiu preliminar al participării studentului, nu un
studiu al efectului unui climat centrat pe student. Descoperirea semnificativă
este că studenții participanți au prezentat o diferență foarte mică cu privire la
realizare sau adaptare, față de nonparticipanți. Autorul afirmă, de asemenea,
că studenții care participă în mod constant au tendința de a deveni
nonconformiști, deși dovada este slabă. Concluzia generală este că participanții
câștigă nesemnifcativ, dacă nu chiar deloc, dintr-un curs „discuție liberă", față
de nonparticipanți. Măsura în care atmosfera de clasă a fost centrată pe student,
așa cum acest termen a fost utilizat în acest capitol, nu este clară. Din descrierea

Terapia centrată pe client ■ Predarea centrată pe student

372 oferită, o persoană ar putea evalua că un astfel de climat a fost aproximat doar
într-un grad mic.
Faw (55) a realizat cel mai bun studiu de până acum, utilizând clase de
psihologie generală. Unei clase i-a predat în manieră centrată pe student, celei
de-a doua în manieră convențională, iar cu a treia a alternat abordările la fiecare
întâlnire. Cea mai gravă imperfecțiune în cadrul acestui studiu este asumarea
rolului de către instructor. Pare foarte probabil ca rolul cel mai apropiat de
propriile sale credințe și convingeri să fie cel mai adecvat implementat. Sub
rezerva acestei limitări, descoperirile sale sunt edificatoare. Referitor la câștigurile
intelectuale, așa cum au fost măsurate prin teste obiective, clasa centrată pe
student a arătat o asimilare echivalentă sau ușor mai bună decât clasa centrată
pe instructor. Studenții care au fost expuși într-o măsură oarecare la abordarea
centrată pe student (primul și al treilea grup) au simțit că au primit mai multă
valoare socială și emoțională prin această abordare și că interesul și plăcerea au
fost cu mult mai mari. Studenții au simțit totuși că au obținut mai multe
informații și cunoștințe prin abordarea convențională. O opinie caracteristică a
unui student a fost „clasa de discuții libere mă învață mai puțin în sens practic,
dar mă ajută să mă simt liber și nestânjenit cu mine însumi și cu alți oameni". De
fapt, acest sentiment de a fi câștigat mai puține cunoștințe concrete nu este
susținut de rezultatele testului. Faw subliniază că baza acestui sentiment este
probabil lipsa oricărei autorități de care să depindă. Așa cum un student spune:
„Oricare au fost concluziile, au fost deducții ale studentului și nu sprijinite pe
experiența sau informațiile instructorului; ca o consecință, am reținut multe
dintre aceste decizii drept adevăr, când nu am nicio bază clară pentru a crede
așa". Dacă aceste concluzii păstrate mai mult cu titlu de probă sunt dezirabile
sau indezirabile depinde, bineînțeles, de filosofia educațională a fiecăruia.
Ar trebui accentuat, având în vedere aceste studii inițiale, că predarea „centrată
pe student" sau „non-directivă" nu este sub nicio formă definită în manieră
identică de fiecare cercetător. In unele cazuri clasa este foarte rigid structurată, în
altele nu. Au fost permise grade diferite de libertate a studentului. Comportamentul
instructorului a variat. Probabil, singura descriere generalizată posibilă este că,
prin comparație cu prelegerile convenționale la nivel universitar, a existat mult
mai multă permisivitate și libertate și mult mai multă încredere în abilitatea
studentului de a-și asuma responsabilitatea pentru el însuși. în timp ce alte studii
sunt continuate, descrierea obiectivă a climatului de clasă și a comportamentului
instructorului pare un punct de plecare necesar pentru orice investigație.1

1 în timp ce acest volum merge la tipar, autorul a avut oportunitatea să citească manuscrisul
unei alte investigații a unei abordări centrate pe student: M. J. Asch, „Nondirective Teaching
in Psychology; A Study Based upon a Controlled Experiment" („Predarea nondirectivă în
psihologie; un studiu bazat pe un experiment controlat"), Psychological Monographs (în curs
de publicare). în acest studiu, clasa experimentală de 23 de studenți a fost comparată cu

CARLR. ROGERS
O discuție de încheiere 373

Mare parte din educația actuală pare să fie bazată, din punct de vedere
operațional, pe asumpția că „nu poți să ai încredere în student". Acționând pe
baza acestei asumpții, profesorul trebuie să furnizeze motivație, informații,
organizarea conținutului și trebuie să folosească evaluări — teste de cunoștințe,
ascultări, examene orale, examinări de curs, teste de achiziții standardizate — la
fiecare pas, pentru a constrânge studentul să se implice în activitățile dorite.
Abordarea pe care am discutat-o este bazată pe o asumpție diametral opusă,
aceea că „poți să ai încredere în student". Poți să ai încredere în el că își dorește
să învețe în orice fel care îi va conserva sau îmbogăți Șinele; poți să ai încredere
în el că va folosi resursele care vor servi acestei finalități; poți să ai încredere în
el că se va autoevalua în moduri care îi vor înlesni evoluția de sine; poți să ai
încredere că va crește, în condițiile în care atmosfera de creștere este disponibilă
pentru el.
Dacă instructorul acceptă această asumpție sau este dispus să o adopte ca pe
o ipoteză foarte preliminară, atunci anumite comportamente decurg. Creează un
climat de clasă care respectă integritatea studentului, care acceptă toate scopurile,
opiniile și atitudinile ca fiind manifestări legitime ale cadrului intern de referință
al studentului în acel moment. Acceptă sentimentele și atitudinile emoționale
care înconjoară orice experiență educațională sau de grup. Se acceptă pe sine ca
fiind un membru al unui grup de învățare, mai degrabă decât o autoritate.
Facilitează accesul la resursele de învățare, încrezător că, dacă acestea întâlnesc
nevoile grupului, vor fi folosite. Se bazează pe capacitatea individului de a separa
adevărul de neadevăr, pe baza experienței perpetue. înțelege că, dacă are succes,
cursul său reprezintă un început în învățare, nu finalitatea învățării. Se bazează
pe capacitatea studentului de a-și aprecia progresul în termenii scopurilor pe care

grupurile de control, corelate sub diverse aspecte. Pe baza examinărilor obiective și de tip
eseu, grupul tradițional a arătat mai multă creștere. Cu toate acestea, aici nu a avut loc nicio
potrivire a motivațiilor, din moment ce clasa tradițională a fost informată că notele sale vor
fi bazate pe examinare, în timp ce grupului experimental i s-a cerut să accepte examinarea,
dar i s-a spus că rezultatele nu îi vor afecta sub nicio formă notele. Judecând din rapoartele
studenților, grupul experimental a câștigat mult mai multe cunoștințe diversificate.
Adaptarea personală a grupului experimental a prezentat o ameliorare categorică în
timpul cursului, măsurată cu Inventarul Multifazic Minnesota. Grupul de control a avut un
câștig semnificativ mai redus în această privință.
Atunci când studenții și-au evaluat experiența cursului pe baza unui instrument conce­
put pentru acest scop, grupul instruit în manieră non-directivă a simțit incomparabil mai
multă satisfacție legată de curs și a arătat mai multe dovezi ale beneficiului din experiență.
In această cercetare există o descriere foarte adecvată a ceea ce a fost implicat în „preda­
rea non-directivă", deși nu există nicio măsurătoare obiectivă a condițiilor. Studenții și-au
selectat propriile obiective pentru curs, și-au selectat cele mai multe dintre materialele de
lecturat, au participat liber la discuții de clasă relativ nestructurate, au scris săptămânal „ra­
poarte ale reacțiilor" cu privire la experiența lor și și-au stabilit propriile note pentru curs.

Terapia centrată pe client ■ Predarea centrată pe student

 374 le are în acest moment. Are încredere în faptul că în cadrul acestei atmosfere la
a cărei creare a contribuit are loc un tip de învățare care este plin de însemnătate
din punct de vedere personal și care hrănește atât dezvoltarea de sine integrală
a individului, dar îi favorizează și familiarizarea cu un domeniu dat al cunoașterii.

Lecturi recomandate
O prezentare generală cuprinzătoare a relației dintre psihoterapie și educație
este oferită în articolul lui Symonds (208). Conține o analiză atentă a celor două
domenii și a asemănărilor lor fundamentale, precum și a diferențelor funda­
mentale, așa cum sunt văzute de un autor cu experiență în ambele domenii. Mai
conține și o excelentă bibliografie de referințe pertinente pentru acest capitol.
Pentru cititorul care dorește să se familiarizeze cu expuneri recente privitoare
la educație care sunt asemănătoare punctului de vedere centrat pe client,
Cantor (39) și Kelley (100) sunt referințe bune.
Pentru expuneri ale perspectivei centrate pe client în educație de către alți
autori, vezi Snygg și Combs (200, capitolele 10 și 11) și Axline (14, capitolele 16
și 18). Ambele studii se concentrează în primul rând pe educația preuniversitară,
discuțiile lui Axline bazându-se mai ales pe primii ani de școală ai copilului.
Discută, de asemenea, aplicabilitatea în administrația școlară.
Pentru o familiarizare cu cercetarea limitată din această zonă, studiul lui Faw
(55) care a fost menționat pare să fie cel mai adecvat de până acum.

CARLR. ROGERS
CAPITOLUL 10

Formarea consilierilor și a terapeuților

Din ceea ce știm despre gradul suferinței personale și al inadaptării și despre

nevoia socială de asistență în această direcție, trebuie să evaluăm problema
formării profesionale pentru consilieri și terapeuți ca fiind, Într-adevăr, una
urgentă. Cu toate acestea, s-au scris puține și chiar mai puțină cercetare a fost
făcută asupra aspectelor care sunt implicate în stabilirea și promovarea unui
astfel de program de educație profesională. Această penurie a datelor nu se
datorează vreunei lipse a recunoașterii importanței domeniului. Asociația Psiho­
logică Americană, de exemplu, și-a dat acordul pentru un „Program Postuniver­
sitar Recomandat de Formare în Psihologie Clinică", în care se afirmă: „Teza
noastră este că niciun psiholog clinician nu poate fi considerat în mod cores­
punzător pregătit decât dacă a urmat o formare solidă în psihoterapie". (160,
p. 548) Atitudini asemănătoare prevalează și în alte domenii profesionale. Până
acum totuși, experiența pe acest tărâm este limitată, și discuțiile sunt puține.
Ca o consecință a acestei situații, capitolul de față va fi scris, fără justificare,
în jurul unei relatări a dezvoltării propriei experiențe a autorului în asumarea
responsabilității pentru formarea terapeuților. Poate că o privire deschisă asupra
unora dintre metodele specifice care au fost folosite, cu punctele lor tari și
vulnerabile, va duce către o prezentare similară din partea celorlalți.

O experiență timpurie în formarea consilierilor

La Universitatea Statului Ohio, din 1940 până în 1944, autorul s-a ocupat de
un curs practic la nivel avansat postuniversitar, al cărui scop era să ofere formare
în consiliere și psihoterapie. Mai multe dintre caracteristicile sale nu erau neobiș­
nuite. Erau admise la curs persoanele care aveau atât pregătire, cât și experiență
în psihologia clinică ori studiau consilierea. O gamă largă de lecturi a fost
încurajată, dintr-o diversitate de perspective terapeutice. O trăsătură mai nouă,
la acel moment, era aceea că programul era construit în jurul cazurilor tratate de
studenți. De îndată ce un student simțea că este pregătit să se ocupe de un caz, i
se repartiza un client dintre persoanele care veneau la Clinica Psihologică.

Terapia centrată pe client ■ Formarea consilierilor și a terapeuților

 Consilierul în formare lua însemnări complete asupra ședinței sale (sau
ocazional putea să înregistreze o parte din ședințe) și relatarea aproape exactă
a cel puțin uneia dintre ședințe era copiată la hectograf și distribuită membrilor
pentru discuții practice în timp ce cazul era încă în desfășurare. Acest lucru a
oferit cursului un maxim de interes viu și intenționa să fie de ajutor consilierului
în timp ce încă lucra cu clientul sau. Consilierii erau încurajați să ceară o analiză
incipientă a cazurilor lor, dacă întâmpinau dificultăți sau dacă se simțeau
nesiguri și aveau nevoie de ajutor. In plus față de această discuție de curs, au
fost ținute multe consultații individuale cu studenții, referitor la clienții de care
se ocupau.
Privind retrospectiv, cursul pare că are atât de multe puncte slabe, încât
rezultatele sale constructive sunt uimitoare. Cursul a fost foarte scurt, cu 20 până
la 25 de ore de curs. Putea fi repetat o dată, oferind o pregătire maximă de
aproximativ 45 de ore. De obicei, erau între 15 și 30 de membri ai grupului, cu
un instructor. Metodele de predare erau, conform standardelor actuale, absolut
nepotrivite. In general, constau în aprobarea sau dezaprobarea unor metode
specifice de a desfășura consilierea, exemplificate în ședința avută la dispoziție.
Deși instructorul se străduia să nu accentueze presiunea dezaprobării și să o
contrabalanseze cu aprobare, studentul se simțea deseori „la ananghie".
O parte dintre rezultatele slabe ale cursului, văzute retrospectiv sau vag per­
cepute la acel moment, sunt acestea. Din cauza metodelor de predare, era foarte
probabil ca studentul să capete sentimente de vină cu privire la munca sa. A luat
naștere, fără intenție, o noțiune de ortodoxism, astfel încât consilierul în formare
simțea fie că a avut „dreptate", fie că a „greșit" în ceea ce făcea sau că a fost
corespunzător non-directiv ori necorespunzător directiv. Din moment ce prea
puțină atenție a fost acordată atitudinilor fundamentale, nu rareori un student
simțea că dorința sa autentică era să facă un lucru, în timp ce un vag concept de
ortodoxism în consiliere îl constrângea să facă altceva. Astfel, faptul era uneori
adevărat, consilierul încerca din greu să se comporte în modalități care pentru el
nu erau autentice — cel mai dăunător început pentru un terapeut. Evident,
întreaga situație implica o exagerare a tehnicii, lucru care nu a fost de ajutor.
într-o oarecare măsură această deficiență a fost recunoscută, dar influențele
păreau necesare în acel moment, pentru a preveni ca un rău categoric să fie făcut
clienților. Autorul credea că, dacă li se permite consilierilor în formare, având
multiple noțiuni de psihodinamică, să lucreze cu clienți în orice mod ar fi crezut
ei de cuviință, ar fi putut avea ca rezultat o vătămare adevărată. Se spera că, prin
accentul pus pe tehnicile unei abordări relativ sigure, studentul ar fi putut fi
inițiat în munca de consiliere și ar fi putut atunci, treptat, să găsească modalități
de lucru autentice pentru el. La acea vreme era singura modalitate care s-ar fi
putut fi considera că îndeplinește necesitatea dublă a siguranței pentru client și
a învățării pentru consilier.
 în ciuda numeroaselor deficiențe ale cursului, un număr remarcabil de 377
terapeuți excelenți au provenit din aceste grupuri. De ce? în primul rând, mulți
dintre acești studenți erau persoane care promiteau mult, bine selecționate. în al
doilea rând, pentru aceia care aveau deja, într-un oarecare grad, orientarea
subliniată în al doilea capitol al cărții, accentul pe tehnici a fost deseori de ajutor
mai degrabă decât inutil. Le-a oferit o modalitate de lucru care era în acord cu
atitudinile lor și i-a ajutat să câștige un cadru coerent pentru tot efortul lor tera­
peutic. Un alt motiv pentru succesul programului a fost că, într-un stadiu foarte
incipient, studentului i-a fost oferită responsabilitatea de a trata o persoană ade­
vărată aflată în dificultate și astfel s-a simțit obligat să învețe, pe cât de rapid și
de profund putea, dinamicile unei relații de ajutor. în cele din urmă, folosirea
ședințelor înregistrate audio a devenit o bază foarte avantajoasă și încurajatoare
din partea terapeuților. Așa cum a fost descrisă în acel moment (173), le-a dat
consilierilor o oportunitate de a vedea ce metode foloseau efectiv, spre deosebire
de acelea pe care ei credeau că le folosesc. A oferit o oportunitate de a desluși
procesul terapiei, în mod special în aspectele sale detaliate și precise. Poate că,
cel mai important dintre toate, i-a ajutat pe consilieri să admită că ședințele nu
erau doar conversație, ci și indicatori extrem de sensibili ai cauzei și efectului în
relațiile umane. Putea fi demonstrat că o remarcă interpretativă întâmplătoare a
consilierului putea avea o consecință în blocarea comunicării nu doar în acel
moment, ci și două sau trei ședințe mai târziu. Astfel, consilierii învățau în mod
semnificativ din propria experiență, adeseori în pofida mai degrabă decât dato­
rită metodelor de predare ale cursului.

Câteva tendințe semnificative în formarea terapeuților

în anii care au trecut de la cursul tocmai descris, autorul a fost conștient de
anumite direcții care au fost importante în programele de formare ce au evoluat
în urma acestui efort timpuriu. Aceste tendințe pot fi rezumate aici. Imple­
mentarea lor detaliată va fi evidențiată într-o secțiune ulterioară a capitolului.
1. A existat o tendință constantă de îndepărtare de tehnică, o tendință care se
concentrează pe orientarea atitudinală a consilierului. A devenit limpede că cel
mai important scop care trebuie atins este acela că studentul ar trebui să își
clarifice și să își înțeleagă propriile relații fundamentale cu oamenii și fenomenele
însoțitoare ale acelei relații. De aceea, primul pas în formarea terapeuților centrați
pe client a fost de a renunța la toate preocupările cu privire la orientarea pe care
studentul o va adopta. Atitudinea fundamentală trebuie să fie autentică. Dacă
atitudinile sale autentice îl duc în direcția unei alte orientări, foarte bine. Scopul
formării este de a pregăti din ce în ce mai mult terapeuți, nu o categorie specială
de terapeuți. Cu alte cuvinte, perspectiva actuală este aceea că niciun student nu

Terapia centrată pe client ■ Formarea consilierilor și a terapeuților

378 poate și nu ar trebui să fie pregătit să devină un terapeut centrat pe client. Dacă satisfăcător această <
atitudinile pe care le descoperă în interiorul său, dacă ipotezele care în experiența timp ce o selecție de
lui sunt eficiente în lucrul cu oamenii se întâmplă să coincidă în moduri grad considerabil de
importante cu orientarea centrată pe client, atunci aceasta este o indicație un grup este rezonai
importantă despre generalitatea acelor experiențe, dar nimic mai mult. Este mult este liber și permisiv,
mai important ca el să fie sincer cu privire la propriile experiențe decât să se forte și vor renunța,
conformeze oricărei orientări terapeutice cunoscute. încrederea fundamentală stă o solicitare personală
în capacitatea consilierului în formare de a deveni un terapeut eficient. pare neapărat o piere
2. A doua tendință este de a pune accent pe tehnici în mod specific numai ca Cât despre baza p<
o implementare a atitudinilor. Odată ce studentul și-a clarificat propriile atitudini că am avut tendința s
față de oameni, atunci o analiză minuțioasă a modului în care el și ceilalți de Asociația Psiholo
funcționează în ședința terapeutică este extrem de utilă. O nouă lumină este general. Aceste criteri
aruncată asupra atitudinilor sale prin observarea activităților pe care le folosește prezent al cunoștințe
în terapie și noi modalități de comportament sunt percepute, pe măsură ce se terapeut. Așa cum au
gândește mai profund la atitudinile sale. sunt următoarele:
3. O altă tendință este aceea de a oferi studentului o experiență a terapiei în
interiorul său. Acest lucru poate fi realizat, în parte, prin modul în care cursurile 1. Capacitate int
sunt gândite și, în parte, prin modul în care studentului i se oferă asistență de 2. Originalitate,
supervizare pentru cazurile sale. Calea cea mai directă, bineînțeles, este ca 3. Curiozitate „p
studentul să urmeze el însuși terapie, iar o parte a consilierilor în formare, aflată 4. Interes pentru
într-o creștere constantă, a profitat de această oportunitate. Scopul acestei manipulare — respt
experiențe terapeutice este perceput puțin diferit decât în alte orientări. Nu ne 5. înțelegere a pi
așteptăm ca terapia personală să înlăture definitiv toate conflictele probabile ale 6. Sensibilitate fa
terapeutului. Și nici nu credem că terapia va elimina definitiv posibilitatea ca 7. Toleranță: „lip
propriile nevoi personale să interfereze cu munca sa ca terapeut. Ulterior ar 8. Abilitatea de t
putea să aibă nevoie și să își dorească ajutor personal suplimentar în legătură relații calde și eficiei
cu unele cazuri de care se ocupă. Dar putem avea încredere că terapia personală 9. Sârguință; obic
îl va sensibiliza cu privire la tipul de atitudini și sentimente pe care clientul le 10. Acceptarea re
trăiește și că îl poate face empatic la un nivel mai profund și mai semnificativ. 11. Tact și cooper
4. A patra tendință este în întregime o confirmare și o extindere a gândirii care 12. Integritate, au
a predominat încă de la început. Este aceea că practica terapiei ar trebui să fie o 13. Simț discrimii
parte a experienței de formare de la cel mai incipient moment în care acest lucru 14. Lărgime a oria
poate fi realizabil. A fost nevoie de multă ingeniozitate pentru planificarea 15. Interes profun
modalităților în care cursanții să poată începe experiența de a oferi o relație de (160, p. 541)
ajutor pentru altcineva, timpuriu în educația lor profesională.
S-ar putea ca la un
potențialilor terapeuți p
studiu în desfășurare îr
Cine ar trebui selectat pentru formare?
le-a fost dată o bateri^
Problema selectării candidaților pentru formare ca terapeuți este una deru­ intensivă în terapie și ul
tantă, Într-adevăr. Este incert dacă vreo orientare terapeutică a rezolvat în mod subiecților în calitate d4

CARL R. ROGERS
satisfăcător această chestiune. Din propria noastră experiență, s-ar părea că, în 379
timp ce o selecție de început poate fi făcută pe baza anumitor criterii minime, un
grad considerabil de autoselecție este de dorit, odată ce formarea a început. Dacă
un grup este rezonabil de bine selectat la pornire și dacă programul de formare
este liber și permisiv, unele persoane vor descoperi că terapia nu este punctul lor
forte și vor renunța. Altele vor înțelege că atitudinile implicate vor însemna
o solicitare personală mult prea apăsătoare pentru ei. O astfel de autoselecție nu
pare neapărat o pierdere inutilă.
Cât despre baza pentru o selecție minimă, am descoperit în experiența noastră
că am avut tendința să utilizăm aproximativ aceleași criterii care au fost adoptate
de Asociația Psihologică Americană pentru selecția psihologilor clinicieni în
general. Aceste criterii sunt mai degrabă vagi, e drept, dar ele reprezintă stadiul
prezent al cunoștințelor noastre cu privire la baza necesară pentru a deveni
terapeut. Așa cum au fost formulate de comitetul APA, caracteristicile de dorit
sunt următoarele:

1. Capacitate intelectuală și judecată superioare.

2. Originalitate, ingeniozitate și polivalență.
3. Curiozitate „proaspătă și insațiabilă"; „autodidactă."
4. Interes pentru persoane ca indivizi mai degrabă decât ca material pentru
manipulare — respect pentru integritatea celorlalte persoane.
5. înțelegere a propriilor caracteristici de personalitate; simțul umorului.
6. Sensibilitate față de complexitățile motivației.
7. Toleranță: „lipsă de aroganță".
8. Abilitatea de a adopta o atitudine „terapeutică"; abilitatea de a stabili
relații calde și eficiente cu ceilalți.
9. Sârguință; obiceiuri metodice de lucru; capacitatea de a tolera presiune.
10. Acceptarea responsabilității.
11. Tact și cooperațivitate.
12. Integritate, autocontrol și stabilitate.
13. Simț discriminativ al valorilor etice.
14. Lărgime a orizontului cultural — „persoană educată".
15. Interes profund pentru psihologie, în special pentru aspectele ei clinice.
(160, p. 541)

S-ar putea ca la un moment dat să fie posibil să fundamentăm selectarea

potențialilor terapeuți pe criterii stabilite prin cercetare. La ora actuală există un
studiu în desfășurare în cadrul căruia unui grup de Consilieri Personali ai A.V.
le-a fost dată o baterie vastă de teste de personalitate înainte de formarea
intensivă în terapie și ulterior au fost obținute aprecieri cu privire la eficacitatea
subiecților în calitate de terapeuți. A existat speranța că ar putea fi descoperite

Terapia centrată pe client ■ Formarea consilierilor și a terapeuților

psihologie clinică poate simți totuși că ar trebui să fie terapeut și să urmeze 381
cursuri pentru care nu are nicio dorință personală puternică. Va fi nevoie de
timp, de observare și cercetare pentru a stabili dacă vreunul dintre programele
profesionale actuale pot face posibilă o învățare mai rapidă a terapiei.
O diferență a fost remarcată. Pentru persoana care urmează să facă cercetare
în psihoterapie, o formare în psihologie, în care s-a pus accent pe designul
experimental și pe metodologia științei psihologice, este în mod clar de folos.

Un fundal preliminar de dorit

Paragrafele precedente pot fi interpretate înțelegând că nicio pregătire nu este
de vreun ajutor semnificativ pentru persoana care dorește să devină un consilier
sau un terapeut abil. Acest înțeles nu este intenționat. Se consideră că sunt zone
ale învățării și ale experienței care îi simt în mod categorit folositoare potențialului
terapeut. Din păcate, cursurile convenționale bazate, în mare, pe conținut faptic,
rareori oferă aceste cunoștințe.
Care ar fi pregătirea de dorit pentru persoana care urmează să beneficieze de
formare ca terapeut? Sugestiile următoare sunt oferite într-o manieră foarte
provizorie. Ordinea are puțină importanță.

1. Pare de dorit ca studentul să aibă o cunoaștere vastă, provenită din expe­

riență, a ființei umane în mediul său cultural. Acest lucru poate fi obținut, într-o
oarecare măsură, prin lectură sau activități de curs în antropologie culturală ori
sociologie. Astfel de cunoștințe trebuie să fie completate prin experiențe de viață
sau prin contactul cu indivizi care au fost produsul influențelor culturale foarte
diferite de acelea care l-au modelat pe student. O astfel de experiență sau
cunoaștere adeseori pare necesară pentru a face posibilă înțelegerea profundă a
celuilalt.
2. Dacă studentul urmează să devină terapeut, cu cât a fost mai capabil să do­
bândească o trăire empatică față de alte persoane, cu atât mai bună va fi pre­
gătirea sa. Există, fără îndoială, nenumărate căi spre această finalitate. Poate să
vină prin intermediul literaturii, care poate oferi un acces către lumea interioară
a altor persoane. Ar fi posibil să vină în mod special prin intermediul interpretării
de rol care se petrece în cadrul producțiilor teatrale, deși atât de puțini terapeuți
au un astfel de fundal, încât este dificil să apreciem. Ar putea proveni de la
cursurile de psihologie în care abordarea este dinamic fenomenologică. Poate
veni, pur și simplu, prin intermediul procesului de viață, atunci când o persoană
sensibilă își dorește să înțeleagă perspectiva și atitudinile celuilalt. Este un mod
de a percepe care poate fi învățat la cursuri, așa cum o parte a personalului
nostru a demonstrat, prin predarea cursurilor postuniversitare de inițiere.

Terapia centrată pe client ■ Formarea consilierilor și a terapeuților

382 3. După părerea noastră, o altă fază valoroasă a pregătirii studentului este
oportunitatea de a-și analiza și de a-și formula propria filosofie fundamentală.
Persoana care se va ocupa mai departe de terapie are nevoie de siguranță în
interiorul său și aceasta poate să vină, în parte, din a se fi gândit la câteva dintre
întrebările esențiale cu privire la condiția umană și din a fi exprimat răspunsuri
provizorii, dar semnificative din punct de vedere personal. Siguranța din
interiorul Sinelui unei persoane cu certitudine nu este obținută prin intermediul
cursurilor despre filosofie, dar poate apărea prin intermediul cursurilor în filo­
sofie, educație sau religie, acolo unde se face efortul de a înfrunta întrebările
profunde ale existenței și acolo unde studentului îi este oferită oportunitatea de
a-și clarifica propria concepție.
4. Experiența terapiei personale este, așa cum a fost menționat, o experiență
valoroasă pentru student. Dacă ar trebui să preceadă pregătirea formală în
terapie ori să se desfășoare în același timp, pare să fie de o importanță minoră.
In opinia autorului momentul în care se întâmplă ar trebui să depindă de nevoile
studentului. Nu pare compatibil cu întreaga perspectivă a terapiei centrate pe
client să îi impui terapie individuală persoanei în formare. Mai degrabă opor­
tunitățile pentru terapie personală ar trebui să fie disponibile pentru a fi utilizate
atunci când studentul simte nevoia. Când face pași înainte cu propria experiență
de a oferi terapie pentru ceilalți, este destul de posibil să își dorească mai mult
ajutor pentru el însuși.
5. Este în mod sigur de dorit ca studentul să aibă o cunoaștere profundă a
dinamicilor personalității și să se fi gândit în mod semnificativ la problemele din
acest domeniu. în cazul în care cunoștințele sale sunt o simplă chestiune de
etichete și abstracțiuni care pot fi aplicate comportamentului unei persoane, vor
avea puțină valoare. Din nou, cel important este aspectul empatic și al trăirii.
O astfel de cunoaștere este poate cel mai bine obținută în activitatea clinică în
care există o dorință de a înțelege și de a învăța de la fiecare client. Prin in­
termediul unei astfel de munci, o pătrundere din ce în ce mai plină de sens a
dinamicilor personalității este internalizată. Poate fi, de asemenea, obținută prin
cursuri sau cărți. In timp ce multe dintre ultimele transmit doar abstracțiuni
intelectualizate și sterile cu privire la comportamentul uman, unele dintre acestea
au mai mult sau mai puțin succes în a servi ca mediu prin intermediul căruia
motivațiile și comportamentul unei persoane pot fi în mod empatic retrăite de o
altă persoană. La un nivel simplu și popular, acest lucru este obținut de cartea
lui Travis și Baruch, Personal Problems ofEveryday Living (Probleme personale ale
existenței cotidiene). (219) La un nivel cu totul diferit pare să fie realizat de Reik,
în Listening with the Third Ear (A asculta cu a treia ureche). (161) Efectul categoric
al unor expuneri precum acestea nu este acela de a oferi studentului o listă de
cunoștințe despre reprimare, comportamente nevrotice, conflict, regresie și altele
asemănătoare, ci să îl sensibilizeze față de aceste manifestări în interiorul lui și în

CARLR. ROGERS
 ceilalți. Acest tip de înțelegere a dinamicilor personalității reprezintă o pregătire 383
valoroasă pentru formarea în terapie.
6. Dacă studentul se așteaptă să contribuie la progresul domeniului psiho-
terapiei, dar și să practice psihoterapia, atunci o cunoaștere a designului de cer­
cetare, a metodologiei științifice și a teoriei științifice este valoroasă. în timp ce
încercăm să vedem situația în mod obiectiv, nu putem spune că o astfel de for­
mare înlesnește calea către profesia de terapeut sau face din persoană un terapeut
mai eficient. Pare totuși că un astfel de fundal este util în testarea ipotezelor care
sunt implicite în terapie, în conceptualizarea creativă și productivă a noilor
direcții și ipoteze din domeniu și în construirea teoriilor terapiei. Poate că cel mai
semnificativ efect al învățării în aceste domenii este siguranța fundamentală pe
care o oferă terapeutului pentru a renunța la doctrinele în care a crezut. A fost
foarte evident la anumiți indivizi și la anumite grupuri profesionale că dogmele
terapeutice desuete nu sunt abandonate. Unul dintre motive pare să fie lipsa de
siguranță în legătură cu ce le va înlocui. Dacă o dogmă transmisă de la profesorul
lui este pusă în discuție sau există dovezi că ar putea să nu fie adevărată, ce va
face un terapeut? In acest caz, o experiență exhaustivă în ceea ce privește metoda
științifică este valoroasă. Pentru persoana care a cunoscut o abordare științifică a
problemelor, pierderea unei oarecare părți din ceea ce ea a considerat a fi ade­
vărat nu este catastrofică, din moment ce are instrumentele pentru a descoperi
adevăruri noi și mai semnificative. Pe măsură ce această atitudine va deveni în
întregime internalizată de terapeuți, progrese importante vor fi făcute.
7. Pe această listă există două lacune semnificative care merită, poate, expli­
cații speciale. Prima este lipsa oricărui accent pe cunoștințele biologice ale
persoanei. Din moment ce ființa umană funcționează ca un organism biologic
total, ar părea pe deplin întemeiat să spunem că persoana care are cunoștințe
aprofundate despre funcționarea fiziologică a organismului va avea o bază mai
bună pentru a deveni terapeut. Ar fi fost confortabil și satisfăcător să putem recu­
noaște că acest fapt este adevărat. Cu toate acestea, având în vedere terapeuții pe
care autorul i-a cunoscut, pare să nu existe nicio corelație între împlinirea ca
terapeut și fundalul de cunoștințe biologice. Unii dintre cei mai buni terapeuți
au fost bine înzestrați cu informații biologice, în timp ce alții la fel de remarcabili
au fost extrem de ignoranți cu privire la pregătirea în acest domeniu. în mod
similar aceeași afirmație poate fi făcută în legătură cu terapeuții cel mai slab
cotați. Mai mult, se pare că terapeuții cei mai de succes, de la Freud încoace, chiar
și atunci când au fost dotați cu o pregătire fiziologică și biologică, nu au folosit-o
mai mult decât infinitezimal în practica lor terapeutică. Mulți urmează politica
limpede potrivit căreia orice problemă organică sau posibilitatea oricărei
probleme organice ar trebui investigată și de ea ar trebui să se ocupe cineva care
nu este terapeut. Astfel, experiența actuală pare să indice că pentru pregătirea
de fond a potențialului terapeut cunoștințele biologice nu au o valoare specială.

Terapia centrată pe client ■ Formarea consilierilor și a terapeuților

I

384 Ca și literatura engleză ori istoria sau genetica, ori chimia organică sau arta, are neinvestigativă, da
valoare în extinderea perspectivei și înțelegerii terapeutului și îi oferă o cunoaș­ student să își găsea:
tere mai amplă asupra vieții și asupra intricațiilor incredibile ale procesului vieții. este un lucru periei
A doua omisiune este aceea a teoriei personalități, atât cât poate fi separată folosite cu eficiență
de dinamicile personalității. Este convingerea autorului că teoria, pentru a fi O altă chestiune
utilă, trebuie să urmeze experiența, nu să o preceadă. Să formezi un student, situarea formării în
prematur, într-o teorie a personalității sau chiar într-o diversitate de astfel de noastră a arătat foai
teorii rezultă de prea multe ori într-o abordare dogmatică și închisă a experienței. fără niciun sacrificii
Acest lucru este la fel de adevărat pentru teoria dezvoltată dintr-o abordare oferite pentru amâi
centrată pe client, cât și pentru teoria dezvoltată din oricare altă orientare. (a) ar trebui să existe
Capitolul asupra teoriei personalității din această carte este inclus cu multă formarea în terapie; i
rezervă. Pentru persoana cu experiență terapeutică poate fi constructiv, din încât cineva nu ar tre
moment ce îi oferă o conceptualizare pe care o poate verifica pe baza propriei profesională deplin
experiențe și o poate revizui sau abandona în conformitate cu aceasta. Pe de formare până la nive
cealaltă parte, de către studentul neinițiat, poate fi cu prea mare ușurință inter­ Din experiența p<
pretată ca un adevăr sau ca o dogmă — un recipient rigid în care experiența posibil să contracarai
trebuie să fie deformată, chiar dacă nu se potrivește. Din motive precum acestea, ritor la (a), a fost deja
nu a fost pus niciun accent special pe teoria personalității ca element în pregăti­ preceadă terapia (vez
rea studentului pentru formarea în terapie. pentru a considera c;
Ar trebui să fie extrem de evident, din numeroasele aspecte care au fost terapie. Cât despre (
enumerate, că, dacă am fi dispuși să dăm la o parte toate noțiunile convenționale activitate mai solicit
despre educația preterapeutică și grupurile de interese care sunt asociate cu Fiecare își are propri
acestea și dacă ar fi să începem cu o apreciere nouă a acelor elemente ale pregătirii foarte diferite. Nu exi
despre care experiența a arătat că au o relație clară cu eficacitatea în terapie, ar ierarhie. Este posibil,
trebui, fără îndoială, să apărem cu o programă analitică pregătitoare a experienței munca lor diagnostic*
considerabil diferită de cea în mod obișnuit impusă. aceștia să aibă tendinț;
argument, (c), cei mai
că studentul la medicir
sau tratarea problemei
Cât de lungă trebuie să fie o perioadă de formare?
fie necesar ca psiholog
Au existat multe discuții, adeseori fără niciun rezultat, cu privire la perioada educației medicale.
necesară pentru a pregăti un terapeut. Experiența noastră arată că la această întreaga perspectiv
întrebare, așa cum este formulată, nu se va răspunde niciodată în mod rezumată în câteva proj
satisfăcător. învățarea atitudinilor și abilităților care sunt eficiente în terapie Dacă orientarea este în
înseamnă o muncă neîntreruptă. Un curs intensiv de două zile poate ajuta un oarecare instruire este ii
grup de psihologi, consilieri organizaționali sau consilieri să fie perceptibil mai decât o instruire oareca
eficienți, mai terapeutici în munca lor. Pe de cealaltă parte, cinci ani de formare gătire poate fi oferită, j
intensivă și experiență este poate prea puțin pentru a duce un terapeut la apogeul relațiilor umane în ger
eficacității sale. Dacă un program de formare va dura două zile sau mai mult de Pentru persoana care dj
cinci ani, depinde de scopurile noastre și de ceea ce este realizabil din punct profesionale, există toă.
de vedere social și educațional. Dacă orientarea terapeutică este permisivă și a educației sale postumi

CARLR. ROGERS
 neinvestigativă, dacă abordarea didactică nu este autoritară și îl încurajează pe 385
student să își găsească locul, atunci nu trebuie să ne temem că „un pic de învățare
este un lucru periculos". Există grade variate ale formării terapeutice care pot fi
folosite cu eficiență.
O altă chestiune care a fost frecvent ridicată, în special în ultimii ani, este
situarea formării în terapie — la nivel predoctoral sau postdoctoral. Experiența
noastră a arătat foarte clar că pot fi pregătiți terapeuți excelenți la nivel doctoral,
fără niciun sacrificiu semnificativ cu privire la întinderea formării lor. Motivele
oferite pentru amânarea până la nivelul postdoctoral sunt de obicei acestea:
(a) ar trebui să existe o pregătire aprofundată în diagnoza psihologică, înainte de
formarea în terapie; (b) psihoterapia este o abilitate atât de delicată și de intricată,
încât cineva nu ar trebui să încerce să o învețe până când nu a ajuns la maturitate
profesională deplină; (c) în medicină se obișnuiește să se amâne o astfel de
formare până la nivelul postdoctoral.
Din experiența pe care am avut-o în terapia centrată pe client, pare că este
posibil să contracarăm fiecare dintre aceste argumente cu motivele opuse. Refe­
ritor la (a), a fost deja înaintat principiul conform căruia diagnoza nu trebuie să
preceadă terapia (vezi Capitolul 5) și se pare că nu există o bază corespunzătoare
pentru a considera că formarea în diagnoză ar trebui să preceadă formarea în
terapie. Cât despre (b), probabil că psihoterapia competentă nu reprezintă o
activitate mai solicitantă sau mai delicată decât psihodiagnoza competentă.
Fiecare își are propriile solicitări, iar atitudinile și cunoștințele necesare sunt
foarte diferite. Nu există totuși niciun motiv să presupunem că ele se află într-o
ierarhie. Este posibil, datorită faptului că psihologii se simt siguri cu privire la
munca lor diagnostică și oarecum nesiguri în domeniul mai nou al terapiei, ca
aceștia să aibă tendința de a amâna luarea ei în considerare. Cât despre al treilea
argument, (c), cei mai mulți psihiatri sunt de părere că este extrem de regretabil
că studentul la medicină primește atât de puțină pregătire cu privire la înțelegerea
sau tratarea problemelor emoționale înainte de licența sa medicală. Nu pare să
fie necesar ca psihologia sau grupurile profesionale asociate să copieze greșelile
educației medicale.
întreaga perspectivă care a fost exprimată asupra acestei chestiuni poate fi
rezumată în câteva propoziții. Formarea în psihoterapie are loc la diferite niveluri.
Dacă orientarea este în direcția unei terapii permisive și noncoercitive, atunci o
oarecare instruire este mai bună decât niciuna, mai multă instruire este mai bună
decât o instruire oarecare. în ceea ce privește momentul în care o astfel de pre­
gătire poate fi oferită, unele dintre principiile sale de bază, așa cum se aplică
relațiilor umane în general, ar putea fi predate la nivel de liceu sau colegiu.
Pentru persoana care dobândește abilități terapeutice ca parte a pregătirii sale
profesionale, există toate motivele pentru a furniza această formare ca parte
a educației sale postuniversitare, înainte de nivelul doctoral.

Terapia centrată pe client ■ Formarea consilierilor și a terapeuților

386 în efortul de a face această imagine mai specifică, va fi oferită o descriere 4. Grupul a loci
succintă a două programe scurte de formare în psihoterapie și a unuia mai lung formal și autodidacl
și mai cuprinzător. Suntem norocoși să avem o analiză de cercetare a unuia dintre considerat de toți o
programele scurte. Acest curs de sci
cei care l-au planific
arate că până și un ]
Formare scurtă în psihoterapie în atingerea scopuri

Un program pentru medici

Există relatări publicate despre două proiecte al căror scop modest a fost de
Un program sc
a facilita deprinderea maximă a abilităților terapeutice într-o perioadă scurtă de în 1946, Centrul
timp. Primul este un proiect medical, bine descris de Smith. (226, pp. 1-26) Acesta Administrația Vetc
a fost o tentativă a unui grup bine cunoscut de psihiatri de a furniza formare în consilierii personali,
terapie pentru medici care erau, în cea mai mare parte, practicieni generaliști. crea, cu scopul de a
Deși orientarea a fost eclectică mai degrabă decât centrată pe client, este adusă în după război.) După.
discuție pentru că este foarte asemănătoare cu mai multe cursuri de scurtă durată hotărât implementai
desfășurate dintr-o perspectivă centrată pe client. candidații erau toți
Au fost douăzeci și cinci de medici în grup, iar cursul a durat două săptămâni, însemnate. E.H. Po:
la un nivel intensiv. A fost ținut la Universitatea din Minnesota în aprilie 1946. personalului Centru
Scopul general și orientarea profesorilor au fost acelea de a oferi medicului o deși toți membrii perj
înțelegere profundă a problemelor psihologice ale pacienților lui, de a încuraja și Porter (34) au pub
ascultarea și o atitudine mai empatică din partea medicilor și de a oferi instruire cele importante vor
cu privire la procedurile care ar putea fi terapeutic utilizate de către medic în responsabili pentru
medicina generală. Elementele principale ale cursului care par să fi promovat descris mai sus, aser
aceste obiective sunt următoarele: Aproximativ o su
1. Prelegeri ținute de numeroși psihiatri referitor la diferitele faze ale terapiei șapte grupuri, fiecai
și ale problemelor asociate. Subiectele au fost selecționate și planificate de între zece și douăze
formatori. de membri din Gruj
2. O introducere directă în tratarea terapeutică a cazurilor. încă din prima zi care au fost reprezen
medicilor le era ținută o prelegere dimineața, iar după-amiaza, o parte dintre de ani, terminaseră
aceștia susțineau ședințe cu pacienții care le fuseseră repartizați din pricina de experiența clinic^
presupusei lor inadaptări psihologice. Scopul era ca unul dintre psihiatri să asiste experimentat. j
la cel puțin o parte din această ședință. S-a hotărât de la î]
Această politică a contactului cu cazurile a fost păstrată, astfel încât cei mai să fie atmosfera terap
mulți dintre medici au reușit să aibă mai multe ședințe cu acești pacienți, în care să fie automotiv
timpul celor două săptămâni de curs. Apoi, contactele au fost încheiate sau
pacientul a fost transferat unui alt membru al personalului spitalului. Personalul Cen
3. Discutarea cazurilor, însoțită de supervizare, a fost un alt element important client va avea cel n
al cursului. Au fost făcute toate eforturile pentru a obține o analiză de grup a Cursantul ar trebu
cazurilor tratate. Medicul își prezenta cazul, care era apoi discutat de grup și de calitatea climatului
unul dintre psihiatrii responsabili. clienților săi. Acest

CARL R. ROGERS
 4. Grupul a locuit și a mâncat împreună într-un internat, iar caracterul in­ 387
formai și autodidact al grupului ce a străbătut discuțiile informale continue a fost
considerat de toți o parte semnificativă a programei.
Acest curs de scurtă durată a fost considerat un succes categoric, atât de către
cei care l-au planificat și condus, cât și de cei care au participat la ei. Ar părea să
arate că până și un program de pregătire de două săptămâni poate să fie eficient
în atingerea scopurilor realiste.

Un program scurt pentru consilierii personali

în 1946, Centrul de Consiliere al Universității din Chicago a fost invitat de
Administrația Veteranilor să furnizeze un curs de pregătire scurt pentru
consilierii personali. („Consilierul personal" era o poziție pe care A.V. tocmai o
crea, cu scopul de a se ocupa de veterani și de problemele lor de adaptare de
după război.) După analiza numeroșilor factori ce trebuiau tratați de urgență, s-a
hotărât implementarea unui curs de pregătire de șase săptămâni, din moment ce
candidații erau toți psihologi maturi și consilieri cu o instruire și o experiență
însemnate. E.H. Porter, Douglas Blocksma și Thomas Gordon erau membrii
personalului Centrului responsabili pentru acest proiect împreună cu autorul,
deși toți membrii personalului s-au implicat în proiect într-un fel sau altul. Blocksma
și Porter (34) au publicat o descriere a cursului, dintre caracteristicile căruia doar
cele importante vor fi relatate aici. Deși nu a existat nicio comunicare între cei
responsabili pentru acest curs și cei responsabili pentru proiectul psihiatric
descris mai sus, asemănările cu privire la anumite proceduri sunt frapante.
Aproximativ o sută dintre consilierii personali au primit instruire. Au venit în
șapte grupuri, fiecare grup rămânând șase săptămâni. în fiecare grup se aflau
între zece și douăzeci și cinci de participanți. S-a constatat că treizeci și șapte
de membri din Grupurile II și III, care au fost analizați cel mai îndeaproape și
care au fost reprezentativi pentru total, aveau o medie de vârstă de treizeci și trei
de ani, terminaseră 2, 3 ani de pregătire post-universitară și aveau 3, 4 ani
de experiența clinică și/sau de consiliere. Erau, prin urmare, un grup matur și
experimentat.
S-a hotărât de la început ca, în măsura în care este posibil, atmosfera cursului
să fie atmosfera terapiei centrate pe client și să ne străduim să facilităm învățarea
care să fie automotivată. Blocksma formulează în acești termeni:

Personalul Centrului a considerat că învățarea din perspectiva centrată pe

client va avea cel mai bine loc în condiții similare consilierii centrate pe client.
Cursantul ar trebui să trăiască, sub toate aspectele programului de formare,
calitatea climatului socioemoțional pe care se așteaptă să îl creeze în consilierea
clienților săi. Acest lucru a inclus, în egală măsură, oportunitatea de a participa

Terapia centrată pe client ■ Formarea consilierilor și a terapeuților

388 la fiecare activitate și libertatea de a discuta și de a avea o altă părere în situațiile
de predare. Un climat centrat pe client cere din partea profesorului o sensibilitate
față de valorile, sentimentele și ideile studenților; cere, de asemenea, o lipsă de
defensivitate din partea profesorului, astfel încât studenții să poată vorbi despre
sentimentele profunde trezite de noile cunoștințe. S-a presupus că, dacă
perspectiva emoțională a unui student este înțeleasă de un profesor acceptant,
devine posibil pentru student să învețe punctul de vedere al profesorului și să
își stabilească în mod independent propriul punct de vedere transformat.
Formatorii considerau că, într-un astfel de climat centrat pe student,
o persoană va putea ajunge să se vadă pe sine și să-și înțeleagă propriile
atitudini, valori și metode de a lucra cu oamenii. Acest climat va fi implementat
prin intermediul mai multor canale. în esență, aceste canale vor presupune
o combinație între experiențele întărite social, autodirecționate, angajante la
nivel personal, care vor combina elementele cunoștințelor anterioare cu noi
informații. (33, pp. 66-67)

Elementele proeminente ale cursului au părut să fie acestea:

1. Perioada de prezentare. Aceasta a ocupat prima oră și jumătate a dimineții.
Au fost folosiți diferiți membri ai personalului și câteva persoane din exterior.
Primele prezentări din cadrul fiecărui grup erau hotărâte în avans de către cei
responsabili pentru program, dar prezentările ulterioare erau influențate într-o
măsură însemnată de dorințele sau de interesele speciale ale grupului. Aceste
prezentări au acoperit o gamă variată de subiecte, de la „desfășurarea terapiei în
terapia centrată pe client" și „terapia de grup" până la „utilitatea pentru industrie
a consilierii non-directive" și „teoria personalității implicite într-o abordare
non-directivă".
2. Perioade de discuție în grup și subgrup. După prezentare, a existat aproape
întotdeauna timp pentru unele discuții, dar perioada cea mai importantă de
discuții era după-amiaza, în contextul a ceea ce a ajuns să fie cunoscut ca
„subgrupul". Fiecare grup era subdivizat, astfel încât nu existau mai mult de opt
participanți și un conducător de discuție. Acest grup a rămas constant de-a
lungul celor șase săptămâni. Subiectele pentru discuție s-au dezvoltat din
interacțiunea care a avut loc în interiorul grupului. întâlnirile erau un amestec
între discuție și terapie de grup și s-a constatat că, în general, grupul a trecut
printr-o secvență destul de asemănătoare cu cea observată în procesul de
consiliere. Inițial au fost multe reacții negative și sentimente negative cu privire
la curs și la ideile prezentate. Pe măsură ce acestea au fost acceptate, mai multe
sentimente pozitive au ieșit în evidență. De-a lungul acestei perioade au existat
învățăminte pline de însemnătate care, adesea, au lovit grupul cu puterea deplină
a unei revelații terapeutice; de exemplu, un membru a adus în discuție faptul că
„unul dintre motivele pentru care nu am putut să am mai multă încredere în

LR. ROGERS
 clienți, în trecut, a fost faptul că nu am crezut în mine pe deplin'7. Pe măsură ce 389
discuțiile de grup au continuat, mulți membri au ajuns la o fază de luare a
deciziei și de planificare, odată ce și-au elaborat modurile în care își vor utiliza
noile cunoștințe în munca lor din propria comunitate.
3. Oportunitatea pentru o experiență directă. A fost recunoscut că cele mai
semnificative beneficii vor crește numai dacă participanții la curs vor avea
oportunitatea de a-și pune atitudinile și abilitățile în practică. Totuși, a fost foarte
dificil să furnizăm clienți într-un număr suficient; mai mult, cei responsabili
pentru program și-au pus problema dacă un cursant ar trebui să înceapă să
lucreze cu un client în cazul în care maximum de timp disponibil era de două
sau trei săptămâni. In ciuda acestor obstacole, mai mulți membri ai fiecărui grup
au demarat cazuri de consiliere, iar alții i-au implicat pe oameni în ședințe
ocazionale în care au avut o oarecare oportunitate să probeze câteva dintre ideile
pe care le-au asimilat. Grupul a simțit că această experiență directă în desfășurarea
consilierii la un nivel cel puțin elementar a fost una dintre cele mai importante
părți ale programului și și-ar fi dorit mai mult.
Din moment ce a fost posibil ca o parte dintre cazurile tratate de cursanți să
fie înregistrate, întregul grup s-a identificat cu situația în timp ce au ascultat
ședințele înregistrate, învățând foarte mult atât din punctele slabe, cât și din cele
forte, din greșelile și din succesele colegilor lor.
4. Perioada de analiză a cazului. In fiecare zi a fost rezervată o perioadă pentru
analiza cazului. Ședințe dintr-o mare diversitate de cazuri au fost prezentate în
formă înregistrată pentru ascultare și discuții sau în formă șapirografiată, pentru
o analiză detaliată a tehnicilor de consiliere și a procesului clientului. Unele
dintre acestea au fost cazuri de care s-au ocupat membrii personalului; altele, așa
cum am arătat mai sus, au fost cazuri de care s-au ocupat în mod curent cursanții.
In ciuda faptului că ascultarea înregistrărilor este o sarcină foarte solicitantă, din
moment ce înregistrările sunt rareori ușor audibile, această parte a cursului de
analiză a cazului a fost apreciată ca fiind a patra, printre alte unsprezece activități
în care grupul a fost angajat (33, pp. 74-75) și a reprezentat o experiență de
învățare deosebit de semnificativă.
5. Oportunitatea pentru terapie personală. Primului grup intrat în formare i-a
fost prezentată de la început opțiunea de a beneficia, la cerere, de consiliere
personală. Numai câțiva au profitat de această oportunitate, dar ei au subliniat
că trăirea legată de consilierea personală a fost una dintre experiențele lor cele
mai semnificative și au recomandat cu tărie că ar trebui să se pună mai mult
accent pe această oportunitate în grupurile ulterioare. Recomandarea lor a fost
transmisă grupurilor următoare, cu rezultatul că, în unele clase, 80 la sută dintre
membri au cerut ajutor personal pentru ei înșiși. In cadrul grupurilor care au
urmat, acest lucru a fost considerat o parte a pregătirii care a avut un beneficiu
semnificativ considerabil.

Terapia centrată pe client ■ Formarea consilierilor și a terapeuților

390 6. Impactul legăturii informate intime concentrate. O etapă a programului de să reușească singură. ((
formare s-a dovedit a avea mult mai multă importanță decât a fost anticipat de diferit. (C: Îhî.) Atât de
către personal. Oamenii erau împreună cel puțin opt ore pe zi ca grup întreg, C113: Constați o £
în subgrupuri și în grupuri de doi, trei sau patru, pentru cafea, prânz ori cină, în credința fundament
întrucât cei mai mulți dintre ei stăteau la hoteluri din apropiere, discuția și exterior sau interior, d
interacțiunea nu arareori continua până la orele târzii ale dimineții în conversații mișcă sau se transfori
aprinse, în care membrii reanalizau și reconsiderau din fiecare unghi elementele experiență.
cursului și urmările pe care aceste idei le aveau asupra integrării personale și a S114: Pentru mine,
filosofiei lor. în aceste moduri, care nu au fost corespunzător anticipate, cursul înțeleg bine, determii
de formare a avut un impact profund total. O proporție însemnată a fiecărui filosofia acceptării, înt
grup, când a venit timpul de plecare, a simțit că experiența integrală a terpretativă în care sta
programului de formare a reprezentat unul dintre punctele cele mai importante gata să împungi adevăr
ale învățării din întreaga lor viață. Când o persoană are în vedere că acesta nu a atât de condiționat, încă
fost un grup de adolescenți, ci un grup cu membri în jurul vârstei de treizeci de un fel de... Am văzut <
ani, acest entuziasm pare să aibă semnificație. Pare foarte clar că, dacă cineva ar tip diferit de relație soc
plănui ca un astfel de program să aibă un impact maxim, ar fi mai bine ca liderii
și cursanții să locuiască și să lucreze împreună cât mai mult cu putință, din într-o ședință ulterio;
moment ce asocierea informală pare să aibă o influență importantă asupra experienței sale trecute ci
asimilării noilor concepte și modalități de comportament. și de tiparele durabile ce
noul mod.

S351: Cred că una

Reacțiile
J unui cursant hipercritic față de ceila
înainte să trecem la o analiză de cercetare a urmărilor acestui curs de formare, perfecțiunii. Multă cons
poate fi posibil să indicăm ceva din efectele sale asupra vieților și atitudinilor i-am supus și pe ceilali
participanților prin intermediul câtorva fragmente scurte din cadrul ședințelor, statuia lui Napoleon. U
în mai multe situații cursanții care au solicitat terapie personală pentru ei înșiși C352: Simți că impui
au permis ca ședințele să fie înregistrate. Părți scurte ale unuia dintre aceste este un standard prea îi
cazuri sunt sugestive. în fragmentul următor cursantul tocmai descrisese o S352: Am impus. C
situație anterioară de terapie, în care simte că relația era una foarte dependentă. rezolvat, așa că, te rog,,
Acesta continuă: C353: Atunci simți, c
S353-. Nu. Este... ri
S113\ Eu am renunțat să accept valori și un mod de viață și multe alte Accentuarea negativulu
lucruri care nu erau fundamentale pentru mine și sunt convins că treaba asta negativul. Cum naiba f
e formulată foarte bine în cartea lui Karen Horney. Definirea Sinelui și întotdeauna negativul?
dezvoltarea lui este ceea ce e important. (C: Îhî. Simți că...) Ei bine, această Și asta este ce a legat, ei,
abordare ajuta,... vreau, de asemenea, să adaug, când ai... este un... i-ai putea leagă și ea de asta. Aș;
spune, aproape, un concept de credință, aici. Acela produce în sine un set această dimineață... „Es
mental diferit. (C: Îhî.) îți dai seama că nu doar în această ședință, ci în... C354: Ce?
întreaga abordare pe care o folosim în perioadele noastre de lucru și în toată S354: „Este accepta;
cealaltă activitate pe care o facem aici este credința că persoana asta ar putea pune în aplicare un aci

CARLR. ROGERS
 să reușească singură. (C: Îhî.) Ei bine, asta este un... asta duce la un set mental 391
diferit. (C: Îhî.) Atât de mult că îmi vine greu să cred.
CI 13: Constați o schimbare a centrului de greutate sau o schimbare
în credința fundamentală cu privire la ce se poate întâmpla de la Sine către
exterior sau interior, dar vreau să spun, depinzând de Șinele însuși, cum se
mișcă sau se transformă, sau gândește. Revitalizează Într-adevăr întreaga
experiență.
S114: Pentru mine, cu alte cuvinte, abordarea folosită cu ceilalți, dacă
înțeleg bine, determină o anumită reorganizare în mine însumi. Până și
filosofia acceptării, într-un fel, se lovește puțin de filosofia hipercritică, in­
terpretativă în care stai, așa cum mă simt întotdeauna, cu micul tău harpon,
gata să împungi adevărul. (Râde) (C: îhî.) într-o manieră interpretativă, și... ești
atât de condiționat, încât atunci când oamenii fac afirmații, tu interpretezi. Este
un fel de... Am văzut asta atât de mult la alții și la mine însumi. Duce la un
tip diferit de relație socială.

într-o ședință ulterioară el arată, de asemenea, întrepătrunderea strânsă a

experienței sale trecute cu provocarea reprezentată de cunoștințele sale actuale
și de tiparele durabile care vor trebui modificate dacă va fi să funcționeze în
noul mod.

S351: Cred că una dintre problemele mele a fost Șinele hipercritic —

hipercritic față de ceilalți și față de el însuși, folosind aceleași standarde ale
perfecțiunii. Multă constrângere morală în mine, la care m-am supus și la care
i-am supus și pe ceilalți, cu un oarecare dispreț față de slăbiciune. Din nou
statuia lui Napoleon. Un dispreț al slăbiciunii în ceilalți oameni.
C352: Simți că impui aceleași standarde înalte, dar te întrebi dacă nu cumva
este un standard prea înalt sau o solicitare mult prea mare.
S352: Am impus. Cred că ăsta este unul dintre lucrurile pe care le-am
rezolvat, așa că, te rog, folosește-1 la trecut! (Râde cu poftă.)
C353: Atunci simți, dacă înțeleg, că asta este trecut?
S353: Nu. Este... reflectarea a avut impactul acesta atât de puternic.
Accentuarea negativului și apoi pasul următor a fost să leg critica excesivă și
negativul. Cum naiba poate o persoană să obțină libertate dacă accentuează
întotdeauna negativul? Zău, libertate înseamnă libertatea de a face greșeli.
Și asta este ce a legat, ei bine, conceptul de acceptare, și filosofia lui de bază se
leagă și ea de asta. Așa cum am menționat la cursul doctorului Rogers în
această dimineață... „Este acceptarea un comportament histrionic?"
C354: Ce?
S354: „Este acceptarea un comportament histrionic?" Dacă o persoană
pune în aplicare un act de acceptare, clientul nu va vedea ce se ascunde în

Terapia centrată pe client ■ Formarea consilierilor și a terapeuților

 am spus. Am încercat să mă gândesc la asta, aseară. Oare nu exagerez valoarea 393
acestor făpturi minunate? (Râde.)
C384: Dacă prin ele însele merită valoarea pe care le-o atribui sau dacă
îndeplinesc o nevoie...
S384: Asta este în mine. Un fel de nevoie de a fi acceptat. Propria mea
valoare devine reflectată de acceptarea lor.
C385: îhî. Găsești un fel foarte satisfăcător de — nu știu exact ce cuvânt să
folosesc — reaccentuare sau un fel de asigurare pentru tine.
S385-. Bănuiesc, pe măsură ce analizez pentru că trebuie, că... a existat o
pulsiune aici. Tata mi-a spus, chiar și după căsătorie, că asta o să mi se pară
o problemă dificilă. Cred că a avut dreptate. Și încerc să analizez acea pulsiune.
Aș vrea să fiu unul dintre acei bărbați care nu sunt atât de interesați de femeile
care pacănesc pe trotuar. Aș fi vrut ca mariajul meu să-mi fi adus suficientă
satisfacție încât să nu fi avut dorul ăsta de ducă. Așa că încerc să analizez.
Ce este acolo, în mine, care mă împinge așa către acești sâni-mamă?
C386: îhî. Simți că trebuie să fie ceva destul de important care acționea­
ză când cauți din ce în ce mai multe relații cu femei? Sau tipul de relație
maternală?
S386: Ah, nu maternală. Asta este interpretarea analitică, că maternalul
trebuie să fie acolo, că este imaginea mamei mele. Pur și simplu dau la o parte
asta, pentru că uneori adopt o atitudine bizară față de mine și față de aceste
probleme. Dar este unul dintre lucrurile pe care încerc să le rezolv și sper ca,
pe măsură ce eu... devin mai independent, ceea ce știm că sunt, sper ca nevoile
de dependență să scadă. Nevoia de acceptare, care este unul dintre lucrurile
la care am lucrat din greu de vreo doi ani încoace. Aproape că te prostituezi
ca să fii acceptat. Frica de a fi respins — Karen Horney a scris ceva, cred — este
legată de multă anxietate, că, dacă o persoană rămâne Șinele ei, cealaltă
persoană nu o va accepta.
C387: Așa că ai avut prea multe în joc, poate, fiind acceptat de ceilalți, să
poți fi Șinele tău real. Asta e?
S387: Categoric.

Poate că aceste fragmente înfățișează ceva din unitatea învățării care a avut
loc în cadrul acestui curs — o unitate care este o posibilă caracteristică a fiecărui
demers semnificativ de învățare. Cursantul învață că, dacă va fi un anumit tip de
consilier, trebuie să își modifice relația cu soția, cu alți oameni și, cel mai profund
dintre toate, relația pe care o are cu el însuși.

Terapia centrată pe client ■ Formarea consilierilor și a terapeuților

394 Evaluarea obiectivă a consecintelorînvătării 1 >

îi suntem îndatorați lui Blocksma (33) pentru o investigare a câtorva dintre

urmările acestui program de formare. Se consideră că aceasta este prima dată
când a fost făcută orice tentativă de a măsura în mod obiectiv asimilarea
abilităților și atitudinilor terapeutice.
Treizeci și șapte de consilieri personali din al doilea și al treilea ciclu au fost
subiecții acestui studiu. Scopul cercetării a fost (1) să evalueze măsura în care
procedurile centrate pe client au fost învățate și (2) să evalueze măsura în care
aceste cunoștințe erau legate de succesul ulterior la locul de muncă.
în încercarea de a măsura gradul de învățare, două proceduri au fost utilizate
ca teste, înainte și după curs. Primul a fost un test creion-hârtie conceput de
Porter și Axline (148, pp. 10-25) pentru a măsura gradul în care o persoană tinde
către fiecare dintre cinci scopuri diferite în răspunsurile sale de consiliere. Cele
cinci tendințe sunt: moralizarea, în care consilierul are tendința să îi transmită
clientului un oarecare tip de judecată evaluativă; diagnoza, în care consilierul se
străduiește să strângă informații pe baza cărora își poate formula propria
înțelegere a persoanei; interpretarea, în care are tendința să îi explice clientului
despre el însuși; susținerea, în care oferă un oarecare tip de încurajare emoțională,
și reflectarea, în care încearcă să înțeleagă din perspectiva clientului și să comunice
această înțelegere.
A doua metodă de evaluare a fost una concepută de Blocksma. înregistrând
prima ședință cu unul dintre clienții săi, a scurtat-o eliminând o parte din
conținutul în exces, realizând astfel o scurtă ședință standard. A preluat apoi
rolul acestui client, „Robert Doakes", într-a ședință joc de rol cu fiecare cursant,
jucând rolul pe cât de asemănător posibil cu clientul. Sarcina a avut multă
veridicitate pentru acești consilieri personali, din moment ce problema expusă
de „client" era una profesională, cu multe simptome emoționale și indicii ale
inadaptării personale. Conținutul clientului a fost întotdeauna același, doar cu
acele ajustări minime consecutive răspunsurilor consilierilor, care ar fi putut fi
necesare pentru a oferi o continuitate conversațională ședinței. Ședința a fost
ținută separat cu fiecare dintre cei treizeci și șapte de cursanți și a fost de fiecare
dată înregistrată. Cursanților le-a fost cerut să nu discute experiența cu colegii
lor. La sfârșitul celor șase săptămâni de pregătire, aceeași ședință a fost repetată
cu fiecare cursant. Ca o evaluare adițională, fiecare cursant a condus o ședință cu
un alt membru al personalului, care a jucat rolul unui alt client, „John Jones".
Această a doua ședință a ilustrat, în mare parte, aceleași probleme fundamentale
și atitudini, dar în contexte în întregime diferite. Rezultatele acestor două ședințe
postformare au fost atât de asemănătoare încât, în descrierea concluziilor
studiului, vor fi tratate singular.

CARLR. ROGERS
396 1) Procedurile consilierii centrate pe client au fost învățate într-un grad
considerabil.
2) Această învățare a fost evidentă într-un test creion-hartie prin care au fost
testate cunoștințele verbalizate.
3) învățarea a fost și mai evidentă într-o măsurare a tehnicilor funcționale
dintr-o situație terapeutică efectivă.
4) învățarea a fost la fel de, sau mai însemnată, într-o măsurare a locului
evaluării dintr-o situație terapeutică efectivă. Această apreciere a folosit ca o
măsură indirectă a atitudinii empatice a consilierului și a gradului în care și-a
asumat orientarea de plasare a încrederii în capacitatea clientului.

Tabelul III. Frecvențe în procente ale tehnicilor înainte și după formare*

TEST CREION-HÂRTIE TESTUL ȘEDINȚEI

Tehnici înainte de Post- Tehnici înainte de Post-
formare formare formare formare
Reflectare 49,7 85,3 Reflectare 10,7 59,0
Interpretare 18,6 11,8 Interpretare 21,8 15,1
Suport 8,4 0,0 Suport 14,7 4,6
Moralizare 5,1 0,0 Necesitate 20,5 3,3
Diagnostic 18,2 2,9 Căutare de 15,8 1,6
informații
Oferire de 2,6 3,9
informații
Opinie 8,9 1,4
personală
Inofensiv 5,0 11,1
(Simplă
acceptare sau
liniște)
Total 100,0 100,0 100,0 100,0

*Adaptat după Blocksma (33, pp. 119,163)

L R. ROGERS
 Tabelul IV. Frecvențe în procente ale scorurilor locului evaluării 397
înainte și după formare*

TESTUL ȘEDINȚEI
Punctajul scalei înainte de Postformare
formare
+2 Gândește împreună cu clientul 4,0 35,5
+1 Gândește despre și împreună cu clientul 12,0 25,0
0 Gândește despre client, balansând locul 24,0 22,5
evaluării
-1 Gândește despre și pentru client 25,0 11,5
-2 Gândește pentru client 35,0 5,5
Total 100,0 100,0

*Adaptat după Blocksma (33, p. 118)

Legătura cu succesul în muncă. Măsurătorile obiective par să evidențieze, astfel,

din plin faptul că învățarea semnificativă a orientării centrate pe client a avut loc
la curs și că aceasta a însemnat mult mai mult decât o învățare superficială sau
intelectualizată. Dar încă nu avem un răspuns la întrebarea importantă: această
învățare îi va face pe acești oameni mai eficienți și mai potriviți în calitate de
consilieri, la lucru? Blocksma încearcă să arunce lumină asupra acestei întrebări,
de asemenea, deși criteriile sale de validare sunt, așa cum de atâtea ori se
dovedește, mai degrabă nesatisfăcătoare și brute.
El folosește drept criteriu trei itemi care s-au dovedit a fi utili. Aceștia sunt:

1) Aprecierea globală a instructorilor în momentul în care participantul a

părăsit cursul, cu privire la funcționarea sa probabilă în calitate de consilier.
2) Aprecierea supervizorului (nu un terapeut centrat pe client) la un an
după încheierea programului, cu privire la eficacitatea consilierului la locul
de muncă. (Investigatorul a oferit un oarecare ajutor în realizarea acestei
evaluări, adunând unele dintre informațiile pe care a fost bazată.)
3) Numărul ședințelor pentru un caz încheiat în timpul primului an de
activitate a consilierului. Acesta este un indiciu brut al eficacității, din moment
ce experiența noastră a arătat că, în cazul consilierilor slabi, mulți clienți
pleacă nesatisfăcuți după una sau două ședințe și puțini continuă pentru un
număr suficient de ședințe, pentru a-și rezolva problemele reale. Este evident
o evaluare necorespunzătoare a eficacității, din moment ce mulți alți factori
ar putea, de asemenea, influența această cifră.

Terapia centrată pe client ■ Formarea consilierilor și a terapeuților

 S-a descoperit că testul creion-hartie nu a fost predictiv, într-un grad sem­
nificativ, pentru succesul ulterior al consilierului. Acest lucru a fost adevărat
indiferent dacă măsurătoarea folosită a fost scorul dinaintea formării, scorul
după formare sau diferența dintre cele două. S-a descoperit, de asemenea, că
analiza tehnică a ședințelor preformare nu a predicat succesul în mod sem­
nificativ. Alte măsurători ale ședinței-test au fost totuși asociate cu succesul
ulterior. Utilizarea tehnicilor centrate pe client în ședințele ulterioare formării a
prezentat o relație semnificativă cu succesul. Și mai însemnată a fost tendința ca
un loc al evaluării centrat pe client să fie asociat cu criteriul succesului. Cel mai
bun predictor dintre toate a fost al doilea, ședința echivalentă (ședința cu „John
Jones"), ținută la încheierea formării. Aici, evident, a fost o situație foarte
asemănătoare cu aceea cu care consilierul s-ar confrunta la muncă — un client
necunoscut consilierului, prezentând o diversitate de probleme și conflicte
personale. Dacă participantul, în această situație, a arătat o atitudine centrată pe
client măsurată pe scala locului evaluării și a utilizat procedurile centrate pe
client măsurate prin analiza tehnică, atunci era probabil să fie evaluat în mod
favorabil de supervizor, la sfârșitul primului său an, și această evaluare a avut
mai puțin de 1% șanse să se datoreze factorilor aleatori. Era probabil, de
asemenea, să își desfășoare cazurile de consiliere mai mult de câteva ședințe.
Tabelul V indică unele dintre relațiile care s-a demonstrat că există, așa cum au
fost testate cu textul Hi pătrat.

Tabelul V. Relațiile dintre scorurile testului si criterii,

așa cum sunt indicate de Hi pătrat*

(Doar relațiile cu un prag de semnificație de 0,10 sau mai mic sunt prezentate)

CRITERIU
INSTRUMENTE Aprecierea Aprecierea Numărul
DE MĂSURĂ instructorului supervizorului de ședințe
la încheierea după un an per caz
programului încheiat
Test Creion-Hârtie
Pre-Test: Scor Total 0,05
Post-Test: Scor Total
Ședință Test
Pre-Test: Analiză Tehnică
Pre-Test: Locul Evaluării 0,05 0,05
Post-Test: Analiză Tehnică

RLR. ROGERS
 Ședință cu „Doakes" 0,05 0,10 0,05
Ședință similară cu „ Jones" 0,01 0,001 0,10
Post-Test: Locusu Evaluării
Ședință cu „Doakes" 0,02 0,01 0,10
Ședință similară cu „Jones" 0,01 0,001 0,05

*Adaptat după Blocksma (33, p. 125)

Analiza acestui tabel și a aspectelor auxiliare ale datelor lui Blocksma accen­
tuează locul pe care gradul asimilării centrării pe client l-a avut în predicția
succesului în muncă. Din moment ce grupul a fost înalt heterogen cu privire la
abilitățile sale de consiliere la debut, pare întru totul logic să presupunem că
eficacitatea finală la locul de muncă va fi în primul rând anticipată de preteste,
care ar discrimina între consilierii mai buni și cei mai slabi. Orice efect al învățării
de la curs este de așteptat să reprezinte o modificare ușoară a acestor predicții de
bază. Dar nu acesta este cazul. Pretestele nu anticipează succesul în vreun grad
foarte semnificativ. Dar măsura în care cursanții au asimilat o abordare centrată
pe client pare să fie cel mai potrivit predictor al eficacității cu care își vor consilia
clienții în propriul birou, pe propria responsabilitate, un an mai târziu.
Prin urmare, în general, studiul lui Blocksma demonstrează că învățarea unei
abordări centrate pe client a avut loc în timpul celor șase săptămâni de curs și că
aceia care au arătat cea mai profundă asimilare a atitudinilor și procedurilor au
fost cei mai susceptibili de a fi considerați eficienți în muncă, un an mai târziu.
Mai mult, există o indicație că acest grad al asimilării, mai degrabă decât calitatea
inițială a consilierii persoanei, este cel care îi anticipează cel mai bine succesul.
O cercetare asupra eficacității generale a muncii consilierilor personali a fost deja
prezentată în Capitolul 4, pp. 171-172.

Criticile aduse programului

Aceste descoperiri categoric pozitive ale cercetării ar putea fi interpretate ca
o garanție a faptului că programul de formare nu a avut defecte importante.
Această asumpție ar fi extrem de eronată. Cursul a primit și a meritat multe
critici. Multe dintre acestea au provenit de la persoane care nu au avut contact
cu programul și ale căror surse de informații au fost vagi. Este de un beneficiu
îndoielnic să luăm în considerare aceste obiecții. Criticile făcute de membrii înșiși
sunt, poate, cel mai productiv de analizat. Pe baza unui chestionar aplicat la
încheierea formării și a corespondenței ample de atunci încoace, Blocksma s-a

Terapia centrată pe client ■ Formarea consilierilor și a terapeuților

 2. O a doua critică este strâns legată de prima. Este aceea că programul nu a 401
fost destul de centrat pe student. Deși a fost făcut un efort real de a se apropia de
atmosfera relației de consiliere, acest lucru nu a mers suficient de departe. Tot nu
a existat destulă disponibilitate de a se baza în mod liber și activ pe membrii
grupului. Dacă li s-ar fi dat responsabilitatea pentru planificarea, funcționarea și
evaluarea cursului; dacă programa de învățare ar fi fost într-o mai mare măsură
aleasă de ei; dacă inteligența și ingenuozitatea conducerii ar fi fost dedicate în
totalitate oferirii acelor oportunități și resurse care le-ar fi permis membrilor să
învețe ce și-ar fi dorit să învețe, atunci programul, aproape cu certitudine, ar fi
fost chiar mai profund eficient. Într-adevăr, centrarea pe student ar fi avut grijă
de toate celelalte critici ale cursului.
3. Experiența de formare ar fi fost îmbunătățită dacă ar fi existat un contact mai
susținut cu clienți și dacă un astfel de contact ar fi început mai devreme în cadrul
programului. în acel moment nu a fost întrezărită nicio modalitate de a prilejui
acest lucru, dar, dacă s-ar fi utilizat forme diferite de terapie și dacă membrii
grupului ar fi lucrat unul cu celălalt în forme de terapie multiple, așa cum va fi
descris mai târziu (vezi paginile 409-411), această finalitate ar fi putut fi atinsă.
4. Ar fi trebuit să fie prevăzut un seminar intensiv de urmărire, cu o durată
de cel puțin o săptămână, după ce consilierii au acumulat mai multe luni de
experiență. Lipsa perioadei de urmărire a fost recunoscută ca o lacună gravă a
programului, dar consilierii fiind împrăștiați de la Seattle până la Puerto Rico, s-a
dovedit imposibil să obținem suportul financiar necesar. Un program de urmărire
ar fi îmbunătățit foarte mult și ar fi adâncit învățarea care a avut loc în timpul
cursului. O supervizare constantă mai corespunzătoare de către consilieri
experimentați ar fi contribuit, de asemenea, la atingerea acestui scop.
O scrisoare din partea unuia dintre consilieri la un an după ce programul a
fost încheiat concluzionează, poate, cel mai bine toată această secțiune. Această
scrisoare ne oferă oportunitatea de a arunca o privire asupra semnificației
pozitive pe care cursul a avut-o pentru grup, deși face aluzie și la câteva dintre
vulnerabilitățile care au fost incluse la punctele 1, 3 și 4, de mai sus.

Dragă D...,
Ce nu aș da să ne putem întâlni din nou în grupul nostru de lucru cam
pentru 10 ore. Acum că am ceva experiență la activ, sunt plin de întrebări. îmi
place munca mea mai mult decât aș fi crezut vreodată că ar fi posibil. Fiecare
ședință de consiliere este o experiență nouă, captivantă și satisfăcătoare. Bine­
înțeles, obținem puțin mai multă satisfacție din cazurile noastre reușite. Aproape
6 dintre cazurile mele merg binișor — 6 până la 8 ședințe cu fiecare —, și mă
încântă la culme modul în care își rezolvă situațiile. Nu sunt două la fel. Unul
dintre ele, un inginer, mă uimește. Uneori sună ca un manual de psihiatrie.

Terapia centrată pe client ■ Formarea consilierilor și a terapeuților

402 D..., crezi sau nu, obțin o imagine mai clară asupra dinamicilor decât aceea
la care a sperat orice abordare interpretativă să ajungă vreodată. ND
[non-directivitatea] ne învață arta de a rămâne tăcuți și de a observa. Adu-ți
aminte, eu sunt tipul care avea tendința să joace rolul activ.
Unele dintre întrebările la care mi-ar plăcea să mi se răspundă sunt: din
experiența ta, ai constatat că diferiți clienți trebuie tratați în mod diferit? Un
client începe să exploreze imediat, altcineva are dificultăți să înceapă. Ai
încredere că cel din urmă începe, în cazul în care consilierul utilizează ND
corespunzător? Știi, de la clientul care nu are o problemă și până la consilierul
care nu reflectă și nu acceptă cum trebuie, ND are o explicație pe măsură
pentru fiecare caz eșuat. îmi dau seama de pericolele contradicției în consiliere,
dar, în același timp, mă întreb dacă nu este nevoie de mai multă experimentare.
Ca să fiu mai exact, am încredere totală în ND odată ce clientul a acceptat
situația de consiliere, odată ce începe să își exploreze propriile atitudini și
dificultăți, dar nu sunt întru totul convins că fiecare client care are o problemă
se va deschide în situația de consiliere. Cu alte cuvinte, am o bănuială că
insuccesul nostru din unele cazuri este cauzat și de altceva decât de rolul
consilierului. Dacă așa stau lucrurile, nu este o nevoie de a experimenta
ușoarele diferențe din cunoștințele altor școli despre comportamentul uman?
Poate că îmi exprim doar propriile limitări în calitate de terapeut ND.
Noaptea trecută am revăzut câteva dintre însemnările asupra cazurilor
mele inițiale de consiliere și sunt uimit de diferențele în ceea ce privește
calitatea și frecvența reflectărilor. Prea multe dintre reflectările mele de la
început includeau material din conținut și, așa cum ne așteptam amândoi,
reflectam prea des.
Am avut reușite considerabile cu unele dintre experimentările mele, dar nu
am destule dovezi ca să trag vreo concluzie.
Ce nu aș da să pot asculta o parte din materialul de caz înregistrat care este
disponibil la Centru! Când mă aflam acolo, nu am știut după ce să mă uit.
Acum, când am o oarecare experiență în ND, materialul nu este disponibil.
Activitatea mea actuală este atât de satisfăcătoare, în ciuda lipsei de
intimitate și a aparatului de înregistrat, deoarece, pentru prima dată în viață,
fac munca pe care mi-am dorit-o întotdeauna. Nu știu dacă ți-am spus
vreodată despre dezamăgirea mea ca psiholog, când am înțeles că aș putea fie
să aplic teste, fie să dezvolt teste, fie să devin un statistician. A fost o experiență
nouă pentru mine, ca psiholog, atunci când am ajuns la Centru și am aflat că
tu și restul personalului împărtășiți interesul meu pentru psihoterapie.
Nu cred că terbuie să îți spun cât am găsit de încurajatoare contactele pe care
le-am avut cu tine și cu restul personalului. (33, pp. 151-152)

CARLR. ROGERS
 Un program actual de formare în psihoterapie 403

Având în vedere lipsa descrierilor detaliate ale programelor de formare în

terapie, poate că merită să prezentăm succesiunea experiențelor care, în
momentul de față, constituie formarea terapeutică la Universitatea din Chicago.1
Câteva comentarii restrictive ar trebui făcute de la început. Programul este în
continuă fluctuație, dezvoltare, schimbare, așa că, în momentul în care această
expunere va apărea în formă publicată, probabil că nu va fi exactă. Vom face
efortul ca, în descrierea programului, să ne referirim la acele elemente pe care le
considerăm cele mai bune, și, bineînțeles, această selectare și accentuare ar putea
genera o tendință de a oferi o imagine disproporționată a situației. Probabil că
niciun student nu a trăit integral cele mai bune caracteristici pe care le vom
menționa. în mod obișnuit nu atingem acest „optim" în desfășurarea cursului.

Intrarea în program
Planul de învățământ al experiențelor pe care le vom descrie se află în primul
rând sub conducerea Departamentului de Psihologie, deși primul curs este
înregistrat, de asemenea, ca un curs în Educație. în realitate, nu doar studenții la
psihologie, dezvoltare umană și educație sunt admiși, ci și studenți din alte
departamente, cu condiția ca aceștia să aibă calificările necesare.
Nu se poate intra în formare, de regulă, până când studentul nu este în al doilea
an de mașter. Motivele țin, într-o oarecare măsură, de oportunitate, dar și de
prudență. Selectarea este mai ușoară după ce studentul a efectuat un an de mașter
și este probabil să aibă o experiență mai vastă. Mai mult, această politică eludează
în mod firesc problema dificilă și controversată referitoare la faptul dacă studen­
ților ar trebui să li se ofere formare în terapie ca parte a unui program de masterat.
Fără să fie de partea cuiva în această chestiune, conducerii implicate în acest
program i se pare crucial, în momentul de față, să educe terapeuți la nivel doctoral.
De obicei simt mai mulți studenți care se înscriu pentru admiterea în program
decât pot fi acceptați. Aplicanții completează un formular foarte amplu care
contribuie la luarea deciziei. Un cuvânt greu de spus au astfel de factori precum
cei care urmează:

Dovada unui bagaj vast de cunoștințe, incluzând nu doar psihologie, ci și

sociologie, antropologie culturală, filosofie și teme asemănătoare.

1 Membrii conducerii Departamentului de Psihologie actualmente implicați în acest program

sunt, în afară de autor: John M. Butler, Thomas Gordon, Donald L. Grummon, E.H. Porter,
Jr, Nathaniel Raskin, Julius Seeman, Arthur J. Shedlin. Alți membri ai personalului oferă, de
asemenea, asistență în consultații. Virginia Axline a fost anterior implicată în acest program
și a contribuit mult la dezvoltarea sa.

Terapia centrată pe client ■ Formarea consilierilor și a terapeuților

 Dovada unei pregătiri vaste în domeniul dinamicilor personalității, în care a
existat un accent pus pe familiarizarea cu materialul cazului clinic. Este dezirabilă
o accentuare a înțelegerii fenomenologice sau empatice a acestor dinamici.
Dovada că studentul a fost preocupat de filosofia vieții sau cel puțin este
conștient de unele dintre aspectele profunde ale existenței umane. (O astfel
de dovadă nu este ușor de obținut, iar metoda noastră actuală nu este foarte
adecvată.)
Dovada că studentul are pregătire în alte activități specializate, în afară de
terapie. Motivul pentru acest criteriu este oportunitatea. Preferăm să avem
studenți care au pregătire în psihometrie, consiliere vocațională, predare,
practică religioasă sau alte roluri în afară de consiliere, întrucât crește posi­
bilitatea efectuării stagiului de formare. Pentru terapeutul de astăzi care nu
este și medic, cele mai multe poziții impun un tip de funcționare dublă —
testare și consiliere, predare și terapie, și altele asemănătoare. De asemenea,
această cerință tinde să reducă numărul de aplicanți care își doresc să se
înscrie la curs pentru că îl consideră, în primul rând, o modalitate de a obține
ajutor pentru propriile lor probleme.

Primul curs
Primul curs a fost numit „Principii ale Consilierii Adaptării". Am ajuns din ce
în ce mai mult să privim acest curs ca pe o oportunitate pentru student de a-și
formula chestiunile de bază și atitudinile fundamentale pe care își va construi
propria muncă terapeutică. In cel mai bun caz nu este o încercare de îndoctrinare
a vreunei orientări terapeutice specifice și, cu siguranță, nu țintește către o
înțelegere pur intelectuală a faptelor și principiilor terapiei. Intenționează mai
degrabă să fie o experiență care deplasează o persoană către o integrare mai
profundă cu privire la terapie.
In acest scop cursul este condus în maniera centrată pe student, descrisă în
capitolul precedent. Studentului îi este oferită experiența responsabilității pentru
el însuși și experiența de a fi înțeles și acceptat în timp ce reacționează atât
negativ, cât și pozitiv la acest tip nou de curs. Treptat personalul educativ a în­
vățat (pentru că orice predare care este valoroasă este, în mare măsură, un prilej
de învățare pentru dascăl) că este sigur să se bazeze pe grup și că membrii sunt
capabili să își asume responsabilitatea.
Una dintre problemele fundamentale ale instructorului este să permită accesul
la resurse — nu doar în sens fizic, ci și din punct de vedere psihologic.
Ca resursă am considerat că este indispensabil un raft cu materiale pentru
lectură — cărți despre toate perspectivele în terapie, jurnale, bibliografii despre
terapie și subiecte înrudite, reeditări, studii recente (în special cele nepublicate
 până acum), lucrări semnificative predate de membrii cursurilor anterioare sau 405
ai acestui curs, transcrieri literale ale cazurilor și ședințelor din propria noastră
orientare, cât și din alte orientări. A avea un astfel de material ușor accesibil îi
permite studentului să își urmărească până și un interes trecător legat de un
subiect particular cu maximum de facilitate. Studiile nepublicate și schițele
provizorii ale manuscriselor spre publicare îi conferă un sentiment al cunoașterii
în evoluție, sentimentul de a face parte din avantgardă.
O altă resursă este oportunitatea de a asculta înregistrările. O parte dintre
acestea pot fi ascultate la curs, dar ar trebui să existe oportunități extinse și în
afara lui. A asculta cu atenție modul în care diferiți terapeuți abordează proble­
mele în ședință, a recunoaște cât de limpede atitudinile fundamentale ale tera­
peutului transpar prin cuvintele sale, acestea sunt mijloace semnificative ale
învățării.
încă o altă resursă este oportunitatea de contact extins cu membrii personalului
care practică terapia. Ocazia de a beneficia de terapie personală este o astfel de
oportunitate, și accesul la ea este facilitat cât se poate de mult din punct de vedere
psihologic. Este în mod sincer disponibilă ca ajutor, nu doar ca experiență
didactică. Se încearcă, de asemenea, să se transmită că membrii personalului sunt
dispuși să se consulte cu studenții în legătură cu problemele practice, teoretice
sau de cercetare pe care studentul le întâmpină.
Observarea este o resursă extrem de importantă. Uneori este posibil să obți­
nem permisiunea unui client astfel încât una sau mai multe ședințe să poată fi
observate în grup. Acest lucru se întâmplă rar, dar oferă o experiență foarte
valoroasă pentru studenți. De obicei un membru al grupului este dispus să
discute cu un consilier anumite probleme de adaptare pe care le are, în timp ce
grupul asistă. în vreme ce o asemenea discuție înfățișează doar începutul unei
relații terapeutice, adesea reprezintă o experiență reală și foarte semnificativă.
Poate fi aranjată, de obicei, observarea ședințelor de terapie prin joc, iar
problemele etice implicate sunt cumva mai puțin complexe. Și, din moment ce
avem o cameră de observare cu vedere într-un singur sens lângă camera de joacă,
problema fizică este una foarte simplă. Această observare a dinamicilor terapiei
în forma lor în cea mai mare măsură nonverbală este aproape invariabil o expe­
riență vie și plină de înțeles.
Pe lângă această funcție de a furniza resurse, instructorul se străduiește să se
adapteze la dorințele grupului în ceea ce privește expunerile perspectivelor,
într-un trimestru recent grupul a dorit prezentări asupra următoarelor subiecte,
și ele au fost organizate. O serie de membri ai personalului au fost implicați în
aceste prezentări.

Procesul terapiei centrate pe client

O demonstrație a ședinței terapeutice

Terapia centrată pe client ■ Formarea consilierilor și a terapeuților

406 Problema transferului oamenii. La aceasta dir
Relația emoțională în terapie că este acceptată. Stud
Semnificația cadrului intern de referință împotriva vreunei influ<
Relația diagnosticului cu terapia noastră de început).
Dezvoltarea și conceptualizarea actuală a ipotezelor terapiei centrate pe client
Criteriile progresului și succesului în terapie
Grup de discuții asupra criticilor terapiei centrate pe client Cursuri practice
Teoria personalității inerentă în terapia centrată pe client
După acest prim cui
De obicei în acest prim curs esența experienței de învățare constă în discuțiile tică I și Practică II în tera
care ocupă o jumătate până la două treimi din întâlnirile formale de curs și care, oportunitatea de a folos,
de multe ori, se prelungesc în grupuri informale suplimentare. Din moment ce abilitățile pe care le do
discuția este atât de importantă, scopul personalului a fost să împartă o clasă, supervizarea, de către p<
dacă este una mare, în așa fel încât discuția să aibă loc, de preferință, într-un grup o dorește. Cursurile ofer
nu mai extins de cincisprezece participanți.1 In cadrul acestor discuții, studentul propria consiliere și la ce
ajunge, Într-adevăr, să se confrunte cu propria atitudine față de oameni. Adesea avantajelor date de înre^
cel mai subtil aspect practic poate ridica probleme filosofice și personale pro­ Scopul general. Exprii
funde. O analiză a ceea ce studentul, în calitate de consilier, ar răspunde la este de a oferi studente
formularea de început a clientului în legătură cu problema sa poate lansa grupul stabilirea și menținerea i
în cea mai profundă analiză cu privire la scopul consilierului în consiliere, la câtă responsabilitatea profes
încredere poate fi atribuită fiecărei persoane și la caracterul fundamental al de-al doilea curs practic,
forțelor universului, constructiv, distructiv sau neutru. riență, este de a oferi o]
Ar fi neproductiv să enumerăm toate întrebările care sunt astfel analizate în deplină pentru desfășur;
cadrul cursului, din moment ce ajung în centrul atenției ca rezultat al unui proces vizare corespunzătoare c
fluid și sunt diferite pentru fiecare grup. O chestiune se relevă totuși atât de Pentru că procesul de
frecvent, încât merită menționată. In ce măsură poți să ai fundamental încredere crucială în cadrul acestoi
în individ și în forțele din interiorul lui? Persoanele și grupurile elaborează mod constant. La un mori
răspunsuri foarte diferite. Unele simt că te poți baza pe capacitățile individului au fost acceptați în fiec
în probleme personale simple, dar nu atunci când problemele sunt grave; sau în cincisprezece, la zece și, i
domeniul problemelor personale, dar nu în politică; sau că, probabil, poți să ai face aproape un tip de pi
încredere într-o astfel de capacitate în terapia individuală, dar așa cum o persoană ar putea lucra intensiv ci
a spus: „să te bazezi pe individ șau pe grup în educație ori în probleme legate de de două trimestre.
managementul muncii sau conflicte rasiale este periculos". In orice caz, această în aceste cursuri prac
chestiune este confruntată și dezbătută, iar studentul tinde să formuleze pentru aproximativ gradată de
el însuși anumite ipoteze de lucru. Probabil că niciun studer
Astfel, în acest prim curs, în cel mai bun caz, studentul capătă un oarecare tip poate implica în cât de m
de experiență directă a terapiei, o familiarizare amplă cu diferite perspective din clară între cele două curse
domeniu și o conceptualizare provizorie a modului în care dorește să lucreze cu rapid este capabil. Astfel,
deplină pentru un caz teri
1 Ar trebui comunicat totuși că au avut loc discuții de succes cu clase de 100 de participanți, dorește o oportunitate dii
fără nicio subdiviziune. Principala dificultate cu astfel de clase mari este problema oferirii
celorlalte resurse menționate mai sus. Datorită acestei fluidități

ARLR. ROGERS
oamenii. La aceasta din urmă se ajunge în mod liber și cu titlu de probă, pentru 407
că este acceptată. Studentul nu trebuie să își formuleze propriile perspective
împotriva vreunei influențe contrare (așa cum s-a întâmplat uneori în predarea
noastră de început).

Cursuri practice
După acest prim curs, în program urmează două cursuri cunoscute ca Prac­
tică I și Practică II în terapie centrată pe client. Scopul lor este să ofere studentului
oportunitatea de a folosi, în modalități din ce în ce mai competente, atitudinile și
abilitățile pe care le dobândește. In plus, există intenția de a face disponibilă
supervizarea, de către persoane experimentate, în orice moment în care studentul
o dorește. Cursurile oferă studentului, de asemenea, oportunitatea de a se uita la
propria consiliere și la cea desfășurată de ceilalți ca printr-un microscop, datorită
avantajelor date de înregistrarea audio.
Scopul general. Exprimat oarecum mai specific, scopul primului curs practic
este de a oferi studentului o diversitate de experiențe cât de vastă posibil în
stabilirea și menținerea unei relații terapeutice cu clienții, înainte de a-și asuma
responsabilitatea profesională deplină pentru terapie. Scopul general al celui
de-al doilea curs practic, care poate fi repetat pentru încă un trimestru de expe­
riență, este de a oferi oportunitatea ca studentul să accepte responsabilitatea
deplină pentru desfășurarea terapiei cu câteva persoane, cu asistență de super­
vizare corespunzătoare disponibilă oricând pentru el.
Pentru că procesul de supervizare a fost recunoscut ca fiind de o importanță
crucială în cadrul acestor cursuri, numărul participanților la cursuri a scăzut în
mod constant. La un moment dat douăzeci și cinci până la treizeci de participanți
au fost acceptați în fiecare grup. Acest număr a fost redus la douăzeci, la
cincisprezece, la zece și, în prezent, există tendința în cadrul universității de a-1
face aproape un tip de pregătire de noviciat, în care un membru al personalului
ar putea lucra intensiv cu trei până la cinci studenți, de-a lungul unei perioade
de două trimestre.
în aceste cursuri practice, așa cum sunt derulate în prezent, există o serie
aproximativ gradată de experiențe disponibile, care sunt descrise mai jos.
Probabil că niciun student nu a utilizat fiecare dintre aceste experiențe, dar se
poate implica în cât de multe sunt realizabile pentru el. Nu există o delimitare
clară între cele două cursuri, iar unui student îi este permis să înainteze pe cât de
rapid este capabil. Astfel, dacă este pregătit, își poate asuma responsabilitatea
deplină pentru un caz terapeutic în primul său curs de practică, deși aceasta se
dorește o oportunitate disponibilă în primul rând în al doilea curs de practică.
Datorită acestei fluidități și pentru că există o suprapunere a oportunităților

Terapia centrată pe client ■ Formarea consilierilor și a terapeuților

408 disponibile, întreaga plajă a experiențelor este descrisă în succesiunea de mai jos. pentru a înțelege atituc
Ar trebui înțeles că acelea menționate primele este mult mai probabil să fie o pierde, dacă se gândeș
parte a primului curs de practică, în timp ce elementele din urmă tind să apară O altă modalitate p
în cel de-al doilea. copleși studentul cu re
Jocul de rol și intervievarea simplă. Jocul de rol s-a constatat a fi o procedură Aceasta este o procedu
elementară foarte utilă. Studenții sunt încurajați să preia rolul cuiva pe care îl precauție, poate fi valo
cunosc bine și să discute despre anumite probleme ale acestei persoane, în timp pacienți la o instituție
ce un alt student joacă rolul consilierului. Așa cum este descris, acest instrument conversație prieteneas
poate părea artificial, dar gradul de realitate pe care îl conține este surprinzător încercarea studentului
și, uneori, poate deveni tot atât de real pentru consilier ca și terapia adevărată. cărcare constructivă și
Cea mai semnificativă utilizare a acestei proceduri a fost aceea în care instructorul ca studentul să fie tente
juca rolul unui client — deseori al unui client cu care lucrează în prezent, în așa o urmare care, altmint
fel încât să poată adopta rolul într-un mod sugestiv —, în timp ce un student pregătire împotriva ter,
joacă rolul consilierului. Această „consiliere" poate fi desfășurată fie în fața grupu­ Consilierea reciprocă.
lui, cu scopul de a oferi material pentru discuții, fie cu studentul individual, între a fost aceea ca studenții
patru ochi. S-a dovedit a avea o valoare enormă pentru student și l-a ajutat, de din grup pe cineva cu
asemenea, pe instructor să aprecieze progresul studentului. Este o bază deosebit experiența de consiliere,
de bună pentru observarea și trăirea atitudinilor studentului, așa cum acestea o problemă oarecare, ac
funcționează în terapie. Atunci când „clientul-instructor" îi spune studentului chii este consilier. Intr-
„am simțit ca și cum te gândeai atât de intens la ceea ce făceai încât nu ai fost prea student poate alege să f
interesat de mine" sau „am simțit ca și cum mi-ai fi spus care erau atitudinile de înregistrare este dii
mele mai degrabă decât să încerci să pătrunzi în asta împreună cu mine", astfel ascultate și discutate.
de expresii ale sentimentului au un impact real. Studentul este capabil să afle Chiar și atunci când
cum este perceput și simțit de client și această descoperire este una valoroasă. experiență foarte utilă, ț
Din experiența de joc de rol poate beneficia de aproape toate învățămintele care cuțiile de după ședință
ar proveni din lucrul cu un client real, fără să fie totuși împovărat de un sentiment Uneori ambii membri ai
de responsabilitate apăsătoare care ar putea provoca anxietate. de observator și, în aces
Un alt domeniul în care jocul de rol poate fi în mod avantajos utilizat este activitatea sa. Din momc
acela al problemelor apărute în relațiile profesionale. Cum se va descurca stu­ mai profund prin ascult;
dentul cu probleme ca acestea când își va fi terminat formarea și lucrează ca intermediul unui tip cor
terapeut; o situație în care un director de școală dorește informații despre clien- Așa cum era de așt
ții-elevi ai consilierului; relația cu un superior care are o orientare foarte diferită dincolo de un nivel supe
față de consiliere; relația cu un asistent social care vrea să forțeze un client să încredere în relație ca să
obțină un loc de muncă; interpretarea a ceea ce face pentru alte categorii profesio­ profund. Aici studentul <
nale care știu prea puțin despre terapie? Acestea și alte situații profesionale pot țindu-se confortabil, din
fi aduse la viață prin intermediul jocului de rol, oferind astfel studentului o opor­ cât și consilierul se pot i
tunitate de a se gândi cum să le abordeze, înainte de a se confrunta efectiv cu ele. fortabil. Astfel, dacă stud
Procedeul are avantajul particular de a-i permite să vadă că orientarea sa de ceea ce el se simte con
terapeutică poate contribui cu ceva la modul în care abordează relațiile sale dintre consilierii care fac
profesionale. II ajută, de asemenea, să vadă că în situații în care este implicat mai departe, obținând 1
personal manifestarea propriilor atitudini este ceea ce îl face să fie disponibil terapeutice.

CARLR. ROGERS
 pentru a înțelege atitudinile celeilalte persoane, un aspect pe care altfel l-ar putea 409
pierde, dacă se gândește exclusiv la problemele terapiei.
O altă modalitate prin care atitudinile și tehnicile pot fi puse în acțiune fără a
copleși studentul cu responsabilitate este prin intermediul ședințelor ocazionale.
Aceasta este o procedură nu fără anumite riscuri și dezavantaje, dar, utilizată cu
precauție, poate fi valoroasă. De exemplu, studenții au fost încurajați să viziteze
pacienți la o instituție pentru bolnavi incurabili. Vizita poate fi, în parte, doar o
conversație prietenească; totuși, când atitudinile emoționale sunt exprimate,
încercarea studentului de a înțelege profund și cu empatie poate permite o des­
cărcare constructivă și eliberatoare. Seriozitatea întregii situații face improbabil
ca studentul să fie tentat să își utilizeze abilitățile ca „subterfugii ale interviului",
o urmare care, altminteri, este posibilă și care constituie, în opinia noastră, o
pregătire împotriva terapiei, în loc să fie pentru terapie.
Consilierea reciprocă. Una dintre cele mai utile experiențe timpurii de formare
a fost aceea ca studenții să se consilieze reciproc. Studentul este încurajat să aleagă
din grup pe cineva cu care să se simtă confortabil și să facă o pereche pentru
experiența de consiliere. In timp ce un membru al perechii devine client și discută
o problemă oarecare, adesea una mai puțin însemnată, celălalt membru al pere­
chii este consilier. într-un alt moment aceștia pot să inverseze situația sau un
student poate alege să fie client cu un coleg, consilier cu un altul. Echipamentul
de înregistrare este disponibil, astfel încât aceste ședințe pot fi înregistrate,
ascultate și discutate.
Chiar și atunci când această consiliere rămâne la un nivel superficial, este o
experiență foarte utilă, pentru că îi dă studentului oportunitatea de a afla, în dis­
cuțiile de după ședință, cum este simțit atunci când încearcă să fie terapeut.
Uneori ambii membri ai perechii sunt dispuși să aibă o a treia persoană în calitate
de observator și, în acest caz, consilierul poate afla cum percepe o parte neutră
activitatea sa. Din moment ce toate comentariile și reacțiile pot fi înțelese chiar și
mai profund prin ascultarea înregistrării, relația este Într-adevăr examinată prin
intermediul unui tip complex de microscop social.
Așa cum era de așteptat, o asemenea consiliere reciprocă deseori trece
dincolo de un nivel superficial. Unul sau celălalt membru poate simți suficientă
încredere în relație ca să o folosească pentru terapie personală, uneori la un nivel
profund. Aici studentul care îndeplinește rolul de consilier poate continua sim-
țindu-se confortabil, din moment ce a fost înțeles de la început că atât clientul,
cât și consilierul se pot retrage din situație dacă descoperă că nu se simt con­
fortabil. Astfel, dacă studentul-consilier constată că studentul-client trece dincolo
de ceea ce el se simte competent să abordeze, poate să își transfere clientul unuia
dintre consilierii care fac parte din personalul de formare. Deseori merge totuși
mai departe, obținând astfel prima experiență completă a responsabilității
terapeutice.

Terapia centrată pe client ■ Formarea consilierilor și a terapeuților

410 Supervizarea consilierii în cadrul acestor perechi de studenți reprezintă o Această organizare ar
parte importantă a experienței de practică. Ceea ce este implicat în supervizare să lucreze ca terapeut ma
depinde de nevoile și dorințele individului. In anumite cazuri studentul-consilier mai importantă a terapie;
se poate simți preocupat în legătură cu diverse aspecte a ceea ce face, iar relația în care se simte confortal
cu formatorul este una în mod esențial terapeutică, în care discută despre grijile sabilitatea pentru mânuir
sale și își reorientează atitudinile față de sarcină. Ulterior sau cu un alt student accentuat simțită pentru <
care se simte mai sigur, formatorul poate ridica întrebări pentru a aduce la de client într-o altă relaț
lumină chestiuni primordiale sau poate povesti cum alți consilieri au rezolvat delicate. Importanța de a
anumite situații, pentru a extinde scopul gândirii studentului. In anumite cazuri conținut al ședinței, de ex
studentul poate dori să aibă parte de o critică specifică și, dacă este așa, forma­ și a terapeutului. în cele d
torul analizează ședința în mod critic, din propria perspectivă. Scopul general al a simți îndeaproape mod.
supervizării este de a respecta nivelul de încredere și abilitate care există în acest care pătrunde mult mai
moment în student, de a-1 ajuta să își clarifice propriile atitudini, de a-1 ajuta să discuțiile sale cu coterapei
vadă alte modalități de a gândi și a face, atâta timp cât tot acest sprijin îl lasă în de exprimare autentică a :
continuare liber să facă așa cum simte că este corect. este asigurată încă o altă 1
Terapia multipla. în ultimul an, pentru a îmbogăți și mai mult experiența ședinței oferă în continuar
practică, am experimentat terapia multiplă așa cum a fost dezvoltată de Whitaker în care o persoană își utiliz
și Warkentin (220, 221). Haigh și Kell (77) au descris modul în care a fost folosită de a folosi terapia multiple
în propriul nostru centru. Considerăm dezvoltarea acestei proceduri noi și fără nicio investiție suplim
adaptarea ei la funcția formării de către Whitaker și colegii lui drept una dintre fi nevoie pentru formarea î
cele mai importante descoperiri sociale din ultimii ani, în acest domeniu. Whitaker oferă o descrie
Fără a încerca o analiză a terapiei multiple, poate fi spus că descoperirea pe deplin, îl introduce pe si
faptului că, dacă doi sau chiar mai mult de doi terapeuți încep cu clientul, relația
se formează cu fiecare dintre aceștia și terapia se desfășoară tot atât de plină de Mă tem că, dacă o pei
însemnătate, așa cum s-ar desfășura cu un singur terapeut, deși, poate, într-o o facă atunci când lucreaz
manieră ușor diferită. Cu unii dintre clienți poate chiar facilita terapia. Din de cele mai multe ori îl
perspectiva interesului nostru imediat pentru formare, înseamnă totuși că doi inadecvat atunci când aju
terapeuți au trăit, din punct de vedere emoțional, aceeași relație terapeutică. face să se simtă fără sperai
Discuțiile despre procesul clientului și despre sentimentele pe care fiecare metodă presupune învăța;
terapeut le are față de îndeplinirea rolului de către celălalt au o însuflețire și o care le spui, nu lucrurile
realitate care nu pot fi atinse sub nicio altă formă. pacientului unul față de c
Maniera specifică prin care folosim terapia multiplă în pregătirea practică spună nimic sau probabil
implică fiecare student în două modalități. Fiecărui student îi este oferită opor­ intelectual și emoțional, la
tunitatea de a deveni coterapeut cu un membru experimentat al personalului în nu doar cu mintea, ci cu în
tratarea unui client. Clientul este unul dintre ceilalți studenți din grup. Stu­
dentului care este coterapeut în această experiență îi este oferită oportunitatea Există, bineînțeles, anunț
de a fi client într-o altă relație de terapie multiplă și clientului din acest prim trio această procedură, pot apărei
îi este oferită oportunitatea de a deveni coterapeut într-o altă relație. Astfel fiecare în calitate de client, se va dez
student poate fi coterapeut într-o situație împreună cu un membru al personalului în cazul în care s-ar fi aflat si
și client într-o altă situație, într-o relație cu un membru al personalului și un dacă, din moment ce fiecare
coleg student, în calitate de coterapeut. atmosferă de formare nu dej

CARLR. ROGERS
 Această organizare are o serie uimitoare de avantaje. Studentul poate începe 411
să lucreze ca terapeut mai devreme, pentru că formatorul poate duce povara cea
mai importantă a terapiei, în timp ce studentul se poate implica doar în măsura
în care se simte confortabil și încrezător. Studentul poate simți treptat respon­
sabilitatea pentru mânuirea delicată a vieții reale — o responsabilitate mult mai
accentuat simțită pentru că acesta este un coleg student și pentru că, în calitate
de client într-o altă relație, trăiește prin el însuși importanța acelei abordări
delicate. Importanța de a păstra o confidențialitate absolută asupra întregului
conținut al ședinței, de exemplu, este trăită simultan, din perspectiva clientului
și a terapeutului. în cele două situații ale sale, are oportunitatea de a vedea și de
a simți îndeaproape modalitatea de lucru a altor trei terapeuți — o experiență
care pătrunde mult mai adânc decât o poate face chiar și o înregistrare. în
discuțiile sale cu coterapeutul, care urmează după ședințe, există oportunitatea
de exprimare autentică a sentimentului de ambele părți și, în această manieră,
este asigurată încă o altă trăire semnificativă a relației. Ascultarea înregistrării
ședinței oferă în continuare un alt procedeu de obiectivare și analiză a modului
în care o persoană își utilizează Șinele. Pe lângă toate aceste avantaje, acest plan
de a folosi terapia multiplă dă prilejul terapiei personale pentru fiecare student,
fără nicio investiție suplimentară a timpului formatorilor, dincolo de ceea ce ar
fi nevoie pentru formarea în sine.
Whitaker oferă o descriere bună a modului în care terapia multiplă, subtil, dar
pe deplin, îl introduce pe student în situația terapeutică.

Mă tem că, dacă o persoană folosește „nu-urile" așa cum este înclinată să
o facă atunci când lucrează împreună cu cineva care nu are formare în terapie,
de cele mai multe ori îl va înstrăina pe student. Acesta se simte atât de
inadecvat atunci când ajunge în situație, încât până și un foarte tăcut „nu" îl
face să se simtă fără speranță de nepotrivit și îi este teamă să continue. Această
metodă presupune învățarea prin emulație. începe să te vadă; nu lucrurile pe
care le spui, nu lucrurile pe care le faci, dar te vede și vede reacția ta și a
pacientului unul față de celălalt. Timp de două sau trei ședințe, poate să nu
spună nimic sau probabil doar câteva cuvinte. El va rezona, cu toate acestea,
intelectual și emoțional, la această experiență comună, de vreme ce participă
nu doar cu mintea, ci cu întreaga sa personalitate. (220, p. 903)

Există, bineînțeles, anumite precauții și, pe măsură ce continuăm să folosim

această procedură, pot apărea dezavantaje reale. Există întrebarea dacă studentul,
în calitate de client, se va dezvălui pe sine tot atât de profund unui alt student ca
în cazul în care s-ar fi aflat singur cu terapeutul experimentat. Există întrebarea
dacă, din moment ce fiecare student este atât client, cât și terapeut, întreaga
atmosferă de formare nu devine prea introspectivă, prea mult dintr-o privire

Terapia centrată pe client ■ Formarea consilierilor și a terapeuților

412 interioară colectivă. Până acum aceste posibile dezavantaje nu au prezentat probabil că un alt termei
probleme serioase. transmite noțiunea de p
Tratarea independentă a cazurilor. Obiectivul acestui curs de practică este să îi funcție este de a-1 ajuta pe
ofere studentului experiență în tratarea persoanelor într-o relație terapeutică și, și punctele slabe din mur
de îndată ce se simte pregătit să facă asta, să se implice în practicarea responsabilă mulare și clarificare intere
a profesiei sale.
Pe măsură ce situația s-a dezvoltat, cea mai mare parte a acestei consilieri de
început este dusă mai departe în instituții cu care colaborăm. în orice moment
există mai multe organizații în care consilierea poate fi făcută. în timpul unei
Stagiu sau întâlniri
perioade sau a alteia, am avut astfel de aranjamente cu o serie de școli publice, Din grupul de studenț
licee și colegii; cu hotelul Y.M.C.A., cu școli serale, cu organizații și instituții de mestre de cursuri practice
asistență socială. Prin intermediul acestei experiențe ramificate, am înțeles că este naiului Centrului de Cons
cel mai eficient ca un membru al personalului să stabilească mai întâi contactul de stagiu, din moment ce t
cu instituția și, dacă ajutorul este dorit, așa cum este cazul de obicei, începe să care studentul îl dorește cu
acorde el însuși acel serviciu. în timp ce desfășoară consiliere cu jumătate de Dar, pentru că există o oan
normă sau terapie prin joc în cadrul instituției colaboratoare, poate să aducă descris de obicei postul ca
studenți, unul câte unul, care preiau, de asemenea, cazuri și extind serviciul. Dintre solicitanți, sunt
Chiar dacă modul în care aceștia tratează clienții nu este unul foarte profesionist mai mare abilitate profesi
la început, munca formatorului oferă un nucleu solid de asistență satisfăcătoare oarecare grad, a fost utilizc
și oportunitatea de supervizare, dacă studentul își dorește asta. în plus, for­ acestea, un comitet al per
matorul poate discuta cu personalul instituției despre problemele și întrebările în ultimii ani Centrul a av
pe care le resimte cu privire la acest serviciu. Profesorii și directorii pot fi programări voluntare, în or
preocupați de faptul că nu le este comunicat de către consilier ceea ce spune cu faptul că există zece sau
copilul. Poate copilul vorbește despre ei în feluri care nu sunt în întregime toți lucrând cu jumătate de
adevărate. Uneori simt că starea copilului se înrăutățește în loc să îi meargă mai Acești membri voluntai
bine (ceea ce, bineînțeles, se poate întâmpla). Acestea sau alte întrebări similare vedere ca membri deplini
apar în colaborarea cu orice instituție și formatorul facilitează exprimarea cazurile lor, iau parte la d(
deschisă a sentimentului, în timp ce își formulează, de asemenea, propriile sen­ întâlnirilor personalului, fac
timente. Prin intermediul acestui tip de interacțiune, dificultățile sunt menținute consideră că au partea lor d<
la un nivel realist, iar canalele comunicării libere sunt păstrate deschise. profesional, cât și în cel adi
Pe măsură ce un student-terapeut tratează cazuri într-o astfel de circumstanță, capabili să o facă. Din mon
își dezvoltă abilitatea terapeutică în sensul responsabilității profesionale, își chiar fenomenul interesau
dezvoltă abilitatea de a-și adapta principiile fundamentale la situații noi. Poate bugetului comisiei, plănui
înregistra o parte dintre contactele sale pentru o analiză detaliată ulterioară a alocarea fondurilor și alte]
calității, care este posibilă doar prin înregistrare. își poate extinde implementarea comentariu din partea perj
perspectivelor sale terapeutice experimentând terapia prin joc cu copii, dacă autorul s-a gândit cum ar ]
anterior a fost implicat doar în terapia cu adulți. Poate avea ocazia, în cadrul zaționale mai convenționale
unora dintre resursele instituționale, de a conduce terapie de grup cu adolescenți, Aspectul de voluntariat a
copii sau adulți. își poate dezvolta scopul îndeplinirii rolului său funcțional. doar pentru a indica faptul <
Pe tot parcursul acestei experiențe, supervizarea rămâne valabilă, ca întot­ mare a înțelegerii sale asup
deauna. Facultatea nu a dorit să impună supervizare la fiecare pas. De fapt, umane pe care le găsește efi

CARLR. ROGERS
probabil că un alt termen, altul decât „supervizare", ar fi preferabil pentru a 413
transmite noțiunea de persoană resursă, disponibilă pentru discuții, a cărei
funcție este de a-1 ajuta pe student să descopere mai clar aspectele și problemele,
și punctele slabe din munca sa, o persoană care să servească drept sursă de sti­
mulare și clarificare interesată, dar necoercitivă și neevaluativă.

Stagiu sau întâlniri voluntare

Din grupul de studenți absolvenți care au încheiat două sau mai multe tri­
mestre de cursuri practice, sunt acceptate cereri pentru posturi în cadrul perso­
nalului Centrului de Consiliere. Termenul obișnuit pentru acest post ar fi acela
de stagiu, din moment ce este, în majoritatea cazurilor, un post neremunerat, pe
care studentul îl dorește cu scopul de a-și îmbogăți propria pregătire profesională.
Dar, pentru că există o oarecare conotație de subaltern în termenul „stagiar", am
descris de obicei postul ca o întâlnire voluntară cu personalul Centrului.
Dintre solicitanți, sunt selectate acele persoane care par să demonstreze cea
mai mare abilitate profesională și care au cea mai bună perspectivă. într-un
oarecare grad, a fost utilizată autoselecția și are avantaje semnificative. Cu toate
acestea, un comitet al personalului a avut, de asemenea, o funcție selectivă,
în ultimii ani Centrul a avut de la cincisprezece până la douăzeci de astfel de
programări voluntare, în orice moment. Acest număr poate fi apreciat asociindu-1
cu faptul că există zece sau doisprezece membri plătiți ai personalului, aproape
toți lucrând cu jumătate de normă la Centru.
Acești membri voluntari ai personalului funcționează din toate punctele de
vedere ca membri deplini ai personalului. își asumă responsabilitatea pentru
cazurile lor, iau parte la decizii asupra politicilor și a altor chestiuni în cadrul
întâlnirilor personalului, fac parte din comisiile membrilor și, sub toate aspectele,
consideră că au partea lor de responsabilitate în întregul proiect. Atât în domeniul
profesional, cât și în cel administrativ, contribuie în modalitățile în care se simt
capabili să o facă. Din moment ce toate comisiile sunt autodesemnate, am avut
chiar fenomenul interesant al unei întâlniri de voluntari pentru discutarea
bugetului comisiei, plănuind astfel de chestiuni precum nivelurile salariale,
alocarea fondurilor și altele asemenea. Această situație nu a generat niciun
comentariu din partea personalului atunci când s-a întâmplat și numai când
autorul s-a gândit cum ar părea ea pentru cei obișnuiți cu proceduri organi-
zaționale mai convenționale, a simțit că merită să fie menționată.
Aspectul de voluntariat al părții administrative a experienței este subliniat aici
doar pentru a indica faptul că experiența stagiului presupune o extindere și mai
mare a înțelegerii sale asupra gradului de aplicabilitate a principiilor relațiilor
umane pe care le găsește eficiente în terapie. Este o dovadă vie că, deși relațiile

Terapia centrată pe client ■ Formarea consilierilor și a terapeuților

414 dintre membrii personalului nu sunt întotdeauna line, cu toate acestea poate să variată de persoane. Este
aibă încredere în sine să se implice pe cât de liber îndrăznește, poate să exprime își adapteze funcționarea
atitudini reale, poate să accepte atitudinile celorlalți, poate să se bazeze pe Deține o siguranță cu pri
tendințele fundamentale ale grupului și astfel poate să cunoască mai profund este apt să tolereze o lips
premisa întregii sale munci. pentru creștere și dezvol
Când voluntarul se alătură personalului, este încurajat să aleagă unul sau mai la profesia sa și în cadrul
mulți membri ai personalului cu care se simte confortabil, pentru a-i folosi ca Astfel, deși suntem cu
persoane-resursă în cazurile sale. In momentul în care se alătură pentru prima de modul în care ducem 1<
oară personalului, se poate folosi de oportunitatea de consultare și supervizare că nu este deloc necesar si
într-o măsură considerabilă, dar, treptat, simte mai puțină nevoie să facă asta. Pe cu toții foarte conștienți
măsură ce timpul trece, partea cea mai importantă a pregătirii sale profesionale întâmplat și în trecut. Un
provine din două surse, învățarea neîntreruptă de la clienții cu care lucrează și din ce în ce mai mult să îi
schimburile de opinii cu ceilalți membri ai personalului atât în grupuri extinse, pentru învățare, dar că ne
cât și în grupuri mici. Cu alte cuvinte, a devenit un membru cu drepturi depline sensibilă a acestor oportu:
al profesiei sale, fiind responsabil pentru munca sa, dar adresându-se nestingherit
colegilor săi pentru ajutor, ori de câte ori are nevoie.
Lecturi recomanda
Există relativ puține re
Cercetarea în terapie marea în terapie. Pentru o
în timpul perioadei de practică sau de stagiu este, de asemenea, probabil ca de formare pentru psihok
studentul avansat să se gândească la cercetare. Mulți dintre acești studenți sunt raportul American Psyche
pe punctul de a începe cercetarea pentru tezele de doctorat. Este normal să se (160). Conferința asupra F<
simtă provocați de un anumit aspect al terapiei — o anumită măsurătoare a Macy (80), prezintă o seri
urmărilor, un anumit studiu al procesului terapeutic sau al relației terapeut-client, psihanalitic sau medical,
o anumită fază a dinamicilor fundamentale ale personalității, așa cum transpar prima referință și cu pun
în terapie. O mare parte din cercetarea în terapie menționată anterior a fost eclectică este propus de L
întreprinsă de studenți care au atins acest stadiu al pregătirii lor. Prin continuarea terapeutului fără pregăti
gândirii teoretice de bază necesare pentru cercetarea sa și prin clarificarea împreună cu propunerea
conceptelor cu care urmează să lucreze, fiecare student descoperă că își îmbo­ Grey (36).
gățește funcționarea profesională prin intermediul intereselor sale școlare și de Un program scurt de 1
cercetare critică și că, pe de cealaltă parte, cercetarea sa este într-o foarte mare Teaching Psychotherapeutic
măsură dependentă, prin ceea ce semnifică ea, de contactul continuu cu dina- pentru pregătirea consilier,
micile personale din terapie. și Porter (34). Singura cerc
cea a lui Blocksma (33), cai
Conceptul terapiei mul
Urmări în trei articole, două de Wh

Fiecare student care a încheiat succesiunea experiențelor de formare pre­

zentate, oricât de imperfect ar fi putut fi implementate, este pregătit să înceapă
să își îndeplinească rolul de terapeut și este deschis să acumuleze lucruri noi în
acest domeniu. Este eficient ca terapeut, capabil să se descurce cu o gamă foarte

CARLR. ROGERS
variată de persoane. Este suficient de sigur în interiorul său pentru a fi capabil să 415
își adapteze funcționarea terapeutică la noi situații și la noi probleme ale relațiilor.
Deține o siguranță cu privire la metodologia de a afla noi adevăruri, astfel încât
este apt să tolereze o lipsă a încheierii în conceptualizarea sa. Are fundamentele
pentru creștere și dezvoltare în interiorul său și pentru a-și aduce o contribuție
la profesia sa și în cadrul cunoașterii științifice.
Astfel, deși suntem cu toții mult prea conștienți de neajunsurile noastre legate
de modul în care ducem la bun sfârșit părțile acestui curs de formare, considerăm
că nu este deloc necesar să ne cerem scuze pentru rezultatele acelui curs. Suntem
cu toții foarte conștienți că programul se va schimba în viitor, așa cum s-a
întâmplat și în trecut. Un principiu de bază pare să dăinuiască: că ne străduim
din ce în ce mai mult să îi oferim studentului oportunități bogate și responsabile
pentru învățare, dar că ne bazăm pe el pentru utilizarea constructivă, selectivă și
sensibilă a acestor oportunități.

Lecturi recomandate
Există relativ puține referințe bibliografice publicate care au legătură cu for­
marea în terapie. Pentru o expunere formală, dar comprehensivă a unui program
de formare pentru psihologul clinician, inclusiv a unui program în terapie, vezi
raportul American Psychological Association Committee on Graduate Training
(160). Conferința asupra Formării în Psihologie Clinică, sponsorizată de Fundația
Macy (80), prezintă o serie de articole pe această temă, în mare parte orientate
psihanalitic sau medical. Perspectivele se află într-o oarecare contradicție cu
prima referință și cu punctul de vedere al acestui capitol. Un tip de formare
eclectică este propus de Luchins (120). Un articol încurajator despre formarea
terapeutului fără pregătire medicală și despre locul său în domeniul clinic,
împreună cu propunerea unei programe analitice, este prezentat de Brody și
Grey (36).
Un program scurt de formare în terapie, adresat medicilor, este descris în
Teaching Psychotherapeutic Medicine (226, în special pp. 1-26). Programul scurt
pentru pregătirea consilierilor personali din cadrul A. V. este descris de Blocksma
și Porter (34). Singura cercetare de evaluare a oricărui program de formare este
cea a lui Blocksma (33), care nu este încă publicată.
Conceptul terapiei multiple, așa cum este utilizat în formare, este prezentat
în trei articole, două de Whitaker și colegii (220, 221) și unul de Haigh și Kell (77).

Terapia centrată pe client ■ Formarea consilierilor și a terapeuților

Partea a IlI-a
Implicații pentru teoria psihologică
CAPITOLUL 11

O teorie a personalității
și comportamentului

Pe măsură ce dovezile clinice și de cercetare se acumulează, este inevitabil ca

cei interesați de terapia centrată pe client să nu încerce să formuleze teorii care
vor include și vor explica faptele observate și care vor indica direcții avantajoase
pentru cercetarea ulterioară. Acest capitol încearcă să prezinte stadiul actual al
gândirii noastre asupra acestei chestiuni a construirii unei formulări mai
generalizate a dinamicilor personalității și ale comportamentului. într-o măsură
considerabilă, sarcina este pur și simplu aceea de a reuni conceptualizările
teoretice care au fost implicite sau explicite în toate discuțiile noastre despre
terapie și despre efectele ei asupra personalității. Sperăm totuși că o focalizare
asupra elementelor conceptuale fundamentale și un rezumat al acestora se vor
dovedi utile.
Procesul construirii teoriei personalității a luat avânt în ultimii ani în psiho­
logie, și o serie de contribuții ne-au îmbogățit gândirea. Pentru a-i menționa
(în ordinea publicării) pe câțiva care au fost prezentați în decada 1940-1950 —
Goldstein (69), Angyal (9), Maslow (127,128), Mowrer și Kluckhohn (137), Lecky
(109), Sullivan (205), Masserman (129), Murphy (141), Cameron (38), Murray și
Kluckhohn (104), White (222), Snygg și Combs (200) și Burrow (37) — toți au
expus, fie explicit, fie implicit, formulări noi sau revizuite ale unei teorii a perso­
nalității. Fiecare dintre acești autori a contribuit în mod semnificativ la gândirea
despre dinamicile personalității și la o analiză mai profundă a teoriei.
Având în vedere această conceptualizare teoretică înfloritoare, ar putea părea
arogant să oferim încă un cadru conceptual cu privire la personalitate. Pe de
cealaltă parte, pare probabil că din această abundență a construcției de concepte,
cu fiecare cercetător oferind conceptualizarea care din experiența lui pare să
înglobeze cel mai bine faptele, pot fi făcuți pași noi în cercetare și în înțelegere.
In acest spirit este scris capitolul de față. Bineînțeles, nu ar fi inclus, dacă autorul
nu ar fi simțit că teoriile anterioare nu explică în mod adecvat toate faptele. Pe
de cealaltă parte, nu este prezentat într-un cadru critic, din moment ce a fost
mult de câștigat dintr-un studiu al acestor alte contribuții de care autorul de față

Terapia centrată pe client ■ O teorie a personalității și comportamentului

420 a fost influențat atât în moduri cunoscute, cât și, fără îndoială, prin moduri
necunoscute.
Tot așa cum fiecare dintre ceilalți scriitori este influențat de experiența sa
profesională, și expunerea care urmează a fost modelată de un număr de ani de
contact direct cu problemele clinice și, mai specific și mai profund, de zece ani
de strădanie pentru a formula o psihoterapie eficientă și întemeiată, procesul
acestui efort fiind conceptualizările schimbătoare ale abordării centrate pe client.
Accesul sporit la gândirea și simțirea celeilalte persoane, caracteristic terapiei
centrate pe client, a necesitat schimbări profunde în întreaga ideație teoretică a
autorului. Ca și Maslow, autorul va mărturisi că în partea de început a vieții sale
profesionale a deținut o perspectivă teoretică opusă aproape sub toate aspectele
perspectivei pe care a ajuns să o adopte treptat, ca rezultat al experienței clinice
și al cercetării orientate clinic.
Pentru a prezenta gândirea pe cât de clar este cu putință, dar și pentru a face
posibilă identificarea punctelor slabe sau a inconsistențelor, materialul care
urmează este oferit sub forma unei succesiuni de propoziții, cu o scurtă explicație
și prezentare a fiecărei propoziții. Din moment ce teoria este considerată a fi
preliminară, sunt ridicate întrebări cu privire la diferite propoziții, în mod special
acolo unde pare neclar dacă explică în mod adecvat toate fenomenele. Unele
dintre aceste propoziții trebuie privite ca asumpții, în timp ce majoritatea lor
poate fi privită ca o ipoteză supusă validării sau contestării. Luată ca întreg, seria
de propoziții ilustrează o teorie a comportamentului care încearcă să explice
fenomenele cunoscute anterior și, de asemenea, datele care au fost observate mai
recent în terapie. In multe feluri propozițiile prezentate apelează la concep­
tualizări anterioare și în multe feluri diferă. Nu va exista nicio încercare de a
sublinia aceste asemănări și diferențe, de vreme ce asta ar afecta o prezentare
directă și sistematică. Cititorul este trimis la bibliografia oferită, pentru concep­
tualizările teoretice recente ale altor psihologi.

Propozițiile
I) Fiecare individ există într-o lume a experienței în continuă schimbare, al cărui
centru este el.
Această lume intimă poate fi numită câmpul fenomenal, câmpul trăirii sau
poate fi descrisă în alți termeni. Include tot ceea ce este trăit de organism, fie că
aceste experiențe sunt sau nu conștient percepute. Astfel, presiunea scaunului
asupra șezutului meu este ceva ce am trăit timp de o oră, dar numai pe măsură
ce mă gândesc și scriu despre ea, simbolizarea acestei experiențe devine prezentă
în conștiință. Se pare că Angyal are dreptate atunci când afirmă despre conștiință
că aceasta este alcătuită din simbolizarea unora dintre experiențele noastre.

CARLR. ROGERS
 Ar trebui recunoscut că în această lume intimă a experienței individului, doar 421
o parte a acelei experiențe și, probabil, o foarte mică parte este trăită în mod
conștient. Multe dintre trăirile noastre senzoriale și viscerale nu sunt simbolizate.
Este, de asemenea, adevărat totuși că o mare parte din această lume a experienței
este disponibilă conștiinței și poate deveni conștientă, dacă nevoia individului
determină anumite senzații să intre în centrul atenției, pentru că ele simt asociate
cu satisfacerea unei nevoi. Cu alte cuvinte, cele mai multe dintre experiențele indi­
vidului reprezintă fondul câmpului perceptual, dar pot deveni cu ușurință figură,
în timp ce alte experiențe alunecă înapoi în fond. Ne vom ocupa mai târziu de
unele aspecte ale experienței pe care individul o împiedică să intre în figură.
Un adevăr important cu privire la această lume intimă a individului este că
ea poate fi cunoscută, în orice sens complet sau autentic, doar de individul însuși.
Indiferent cât de corespunzător încercăm să măsurăm stimulul — fie că este o
rază de lumină, o înțepătură, un eșec la un examen sau vreo situație mai com­
plexă — și oricât de mult încercăm să măsurăm organismul perceptiv — fie prin
teste psihometrice, fie prin determinări fiziologice — tot rămâne adevărat faptul
că individul este singurul care poate să știe cum a fost percepută experiența. Eu
nu pot ști niciodată cu completitudine sau însuflețire cum trăiești tu o înțepătură
sau un eșec la un examen. Lumea experienței este pentru fiecare individ, într-un
sens foarte semnificativ, o lume intimă. Această familiarizare directă și completă
cu lumea experienței sale totale este totuși doar potențială; nu deține adevărul
despre funcționarea generală a individului. Multora dintre impulsurile pe care
le simt sau dintre senzațiile pe care le trăiesc le pot da voie să intre în conștiință
doar sub anumite condiții. Astfel, cunoașterea mea și conștiența mea actuale
asupra câmpului meu fenomenal total sunt limitate. Este adevărat totuși că,
potențial, sunt singurul care o poate cunoaște în completitudinea ei. Altcineva nu
o poate cunoaște niciodată atât de deplin ca mine.

II) Organismul reacționează la câmp așa cum este trăit și perceput. Acest câmp
perceptual este, pentru individ, „realitatea".
Aceasta este o simplă propoziție, una de care suntem cu toții conștienți în
propria noastră experiență, totuși este un aspect care adeseori este trecut cu
vederea. Nu reacționez la o realitate absolută, ci la percepția mea asupra acestei
realități. Această percepție este pentru mine realitatea. Snygg și Combs oferă
exemplul a doi bărbați care conduc noaptea pe un drum din Vest. Un obiect se
ivește înaintea lor, în mijlocul drumului. Unul dintre bărbați vede un bolovan
mare și reacționează cu spaimă. Celălalt, un nativ al locului, vede un tufiș de
buruieni uscate și reacționează cu nonșalanță. Fiecare reacționează la realitate așa
cum este percepută.
Această propoziție poate fi ilustrată din experiența zilnică a fiecăruia. Două
persoane ascultă la radio un discurs ținut de un candidat politic despre care nu

Terapia centrată pe client ■ 0 teorie a personalității și comportamentului

422 au nicio cunoștință anterioară. Ambele sunt supuse aceleiași stimulări auditive.
Cu toate acestea, o persoană percepe candidatul ca fiind un demagog, un șarla­
tan, un fals profet și reacționează în consecință. Cealaltă îl percepe ca pe un con­
ducător al oamenilor, o persoană cu idealuri și scopuri înalte. Fiecare reacționează
la realitate așa cum a perceput-o. In același fel, doi tineri părinți percep fiecare în
mod diferit comportamentul copilului lor. Fiul și fiica au percepții diferite asupra
părinților lor. Și comportamentul, în toate aceste situații, este corespunzător cu
realitatea așa-cum-este-percepută. Aceeași propoziție este la fel de bine exempli­
ficată și în așa-zise condiții anormale. Psihoticul care percepe că mâncarea sa este
otrăvită sau că vreun grup de răuvoitori vrea să pună mâna pe el reacționează la
realitatea lui așa-cum-este-percepută cam în același mod în care tu sau eu am
răspunde (mai „realist") dacă am percepe că mâncarea noastră a fost contaminată
sau că dușmanii noștri complotează împotriva noastră.
Pentru a înțelege acest concept că realitatea reprezintă, pentru individ, per­
cepțiile sale, am putea găsi util să împrumutăm o frază de la semanticiști. Aceștia
au arătat că simbolurile și cuvintele au cu lumea realității aceeași relație pe care
o reprezintă harta pentru teritoriu. Această relație se aplică, de asemenea, per­
cepției și realității. Trăim după o „hartă" perceptuală care nu este niciodată
realitatea în sine. Acesta este un concept util de reținut, pentru că ar putea facilita
transmiterea naturii lumii în care trăiește individul.
Pentru autorul de față pare inutil să susțină sau să încerce să explice orice
concept al realității „adevărate." în scopul înțelegerii fenomenelor psihologice,
realitatea înseamnă, pentru individ, percepțiile sale. Dacă nu dorim să ne im­
plicăm în probleme filosofice, nu este nevoie să încercăm să aflăm din ce este
constituită cu adevărat realitatea. Pentru scopuri psihologice, realitatea este în
mod fundamental lumea intimă a percepțiilor individuale, deși pentru scopuri
sociale realitatea constă în acele percepții care au un grad înalt de caracteristici
comune printre diferiți indivizi. Astfel, acest birou este „real" întrucât cei mai
mulți oameni din cultura noastră ar avea o percepție a lui care este foarte ase­
mănătoare cu a mea.
în timp ce nu este necesar pentru scopurile noastre să definim vreun concept
absolut asupra realității, ar trebui să avem în atenție că noi verificăm în mod
continuu percepțiile noastre una împotriva celeilalte sau le adăugăm altora, în
așa fel încât ele devin ghiduri mai sigure ale „realității". De exemplu, văd niște
sare într-un vas. Pentru mine, în acel moment, asta este realitate. Dacă gust și are
gust sărat, percepția mea este, mai departe, confirmată. Dar dacă are gust dulce,
întreaga mea interpretare a situației este schimbată și atât cu văzul, cât și cu
gustul percep conținutul ca fiind zahăr. Astfel, fiecare percepție este în esență o
ipoteză — o ipoteză legată de nevoia individului — și multe dintre aceste per­
cepții sunt testate și retestate prin experiență. Așa cum Burrow formulează,
„relațiile coerente ale omului cu lumea exterioară s-au format prin intermediul

CARLR. ROGERS
acordului dintre propria succesiune a reacțiilor-simț cu succesiunea reacțiilor 423
existente în afara lui... Doar concordanța neurală a omului la coerența observabilă
a fenomenelor externe a făcut posibilă coerența inteligentă a propriului comporta­
ment cu privire la lumea exterioară". (37, p. 101) Astfel, lumea ajunge să fie
alcătuită dintr-o serie de ipoteze testate care oferă multă securitate. Capătă o
anumită predictibilitate de care noi depindem. Totuși, alături de aceste percepții
care au fost confirmate de o diversitate de experiențe, se găsesc percepțiile care
rămân în întregime neverificate. Aceste percepții netestate sunt, de asemenea, o
parte a realității noastre personale și pot avea tot atât de multă autoritate ca și
cele care au fost verificate.
Câmpul perceptual este realitatea la care individul reacționează și acest fapt
este adesea în mod frapant ilustrat în terapie, unde este în mod frecvent evident
că, atunci când percepția se schimbă, reacția individului se schimbă. Atâta timp
cât un părinte este perceput ca o persoană despotică, aceasta este realitatea la
care individul reacționează. Atunci când este perceput mai degrabă ca un individ
patetic, care încearcă să își mențină statutul, atunci reacția la această „nouă"
realitate este destul de diferită.

III) Organismul reacționează la acest câmp fenomenal ca un întreg organizat.

Deși încă există anumite persoane care sunt în primul rând preocupate de
tipul segmentat sau atomist al reacției organice, are loc o acceptare crescută a
faptului că una dintre caracteristicile fundamentale ale vieții organice este ten­
dința către răspunsuri orientate spre scop, organizate și integrale. Acest lucru
este valabil pentru acele răspunsuri care sunt în primul rând fiziologice, dar și
pentru acelea pe care le considerăm psihologice. Să ne referim la o astfel de
chestiune precum menținerea echilibrului apei în corp. S-a demonstrat că aceasta
este, de regulă, menținută de activitatea lobului posterior al glandei pituitare
care, atunci când corpul pierde apă, secretă mai mult dintr-un hormon anti-
diuretic, reducând astfel secreția apei de către rinichi. Această reacție ar părea să
fie categoric de tip atomist, reductibilă în ultimă instanță doar la factori chimici.
Dar atunci când lobul posterior este îndepărtat experimental, animalul bea o
cantitate foarte mare de apă și, prin urmare, păstrează un echilibru satisfăcător
al apei, în ciuda pierderii mecanismului reglator (91, pp. 601-602). în acest mod
acționează răspunsul direcționat spre scop, organizat, total, care pare să fie
elementar, demonstrat de faptul că, atunci când o cale este blocată, animalul se
organizează pentru a folosi o altă cale în același scop. Același lucru este adevărat
pentru diverse fenomene fiziologice compensatorii.
Pe tărâmul psihologic orice explicație simplă a comportamentului de tipul
S-R pare aproape imposibilă. O tânără femeie vorbește timp de o oră despre
ostilitatea față de mama ei. Constată ulterior că o afecțiune asmatică persistentă
pe care nici măcar nu a menționat-o consilierului s-a ameliorat considerabil.

Terapia centrată pe client ■ O teorie a personalității și comportamentului

424 Pe de altă parte, un bărbat care simte că siguranța în muncă îi este grav direcția fiind definită pr
amenințată, face ulcer. Este extrem de dificil să încerci să explici astfel de feno­ tipurile de organisme c
mene pe baza unui lanț atomist de evenimente. Faptul important care trebuie mai avansate în proces
luat în considerare la nivel teoretic este acela că, în fiecare moment, organismul discutăm va fi cel mai c
este un sistem organizat, în care modificarea oricărei părți poate produce schim­ voltat cu cel dezvoltat, o:
bări în oricare altă parte. Studiul nostru asupra unui astfel de fenomen trebuie să inferior pe scara evoluth
înceapă de la acest fapt esențial al organizării coerente, orientate spre scop. considerat superior. Or
prezintă direcția tendinț
IV) Organismul are o tendință fundamentală și se străduiește să actualizeze, să Idei asemănătoare cu
conserve și să îmbogățească organismul ce reflectă experiența. acceptate de psihologi ș.
Mai degrabă decât multiplele nevoi și motive, pare în întregime posibil ca folosit de Goldstein (69)
toate nevoile organice și psihologice să poată fi descrise ca aspecte parțiale ale Mowrer și Kluckhohn ac
acestei singure nevoi fundamentale. Este dificil să găsim cuvinte satisfăcătoare de a funcționa într-o ase
pentru această propoziție. Formularea particulară le aparține lui Snygg și Combs. integrarea". (137, p. 47)
Cuvintele folosite sunt o încercare de a descrie forța direcțională observată în esență. Sullivan sublinia
viața organică — o forță care a fost considerată fundamentală de mulți oameni înainte". (205, p. 48) Hor
de știință, dar care nu a fost prea bine descrisă în noțiuni operaționale sau este trăită în terapie: „for
testabile. a se lupta cu sine însăși,
Vorbim aici despre tendința de autoconservare a organismului — de a asimila să împiedice creșterea",
hrana, de a acționa defensiv în fața amenințării, de a atinge scopul autoconservării chestiuni în următoarea
chiar și atunci când calea obișnuită către acel scop este blocată. Vorbim despre care are loc între organisi
tendința organismului de a se mișca în direcția maturizării, așa cum este definită a conserva viața, ci și de
maturizarea pentru fiecare specie. Acest lucru implică autoactualizarea, deși ar extinzându-se în continui
trebui înțeles că și acesta este un concept direcțional. Organismul nu își dezvoltă tărâm de evenimente can
plenar capacitatea sa de a tolera durerea și nici individul uman nu își dezvoltă Experiența noastră di
sau actualizează capacitatea sa pentru teroare sau, la nivel fiziologic, capacitatea acestei propoziții un loc
sa de a vomita. Organismul se actualizează în direcția unei mai mari diferențieri de mișcare înainte a org
a organelor și a funcțiilor. Se deplasează în direcția expansiunii limitate prin profund și fundamental. I
creștere, expansiunii prin extinderea cu ajutorul propriilor mijloace și în direcția de a se mișca în direcția c
expansiunii prin reproducere. Se deplasează în direcția unei independențe mai mai tulburător expusă în
mari sau în direcția autoresponsabilității. Mișcarea sa, așa cum Angyal a arătat pragul psihozei sau al st
(9, pp. 32-50), este în direcția unei autoguvernări crescute, a autoreglării și a singura forță pe care ese
autonomiei și departe de un control heteronom sau control prin forțe externe. creștere neîntreruptă și îi
Acest lucru este adevărat fie că vorbim despre procese organice în întregime mată de autor într-un arti
inconștiente — cum ar fi reglarea căldurii corporale —, fie despre funcții atât de
specific umane și intelectuale, cum ar fi alegerea scopurilor în viață. în cele din Pe măsură ce studi
urmă, autoactualizarea organismului pare să fie în direcția socializării, definită înregistrate care au reve
în linii mari. mie mi se pare un lucru
Tendința direcțională pe care ne străduim să o descriem este evidentă în viața grad mai mare de indejj
organismului individual de la concepție până la maturitate, indiferent de nivelul tendința de a răzbi, chil
de complexitate organică. Este, de asemenea, evidentă în procesul evoluției, sunt tot atât de puterni

CARLR. ROGERS
 direcția fiind definită printr-o comparație a vieții inferioare pe scara evolutivă cu 425
tipurile de organisme care s-au dezvoltat mai târziu sau care sunt considerate
mai avansate în procesul evoluției. Astfel, tendința direcțională despre care
discutăm va fi cel mai corespunzător definită comparând organismul subdez­
voltat cu cel dezvoltat, organismul simplu cu cel complex, organismul primar sau
inferior pe scara evolutivă cu organismul care s-a dezvoltat mai târziu și care este
considerat superior. Orice diferențe generalizate sunt descoperite, acestea re­
prezintă direcția tendinței fundamentale pe care o postulăm.
Idei asemănătoare cu această propoziție sunt din ce în ce mai des propuse și
acceptate de psihologi și de alți specialiști. Conceptul de „autoactualizare" este
folosit de Goldstein (69) pentru a descrie această unică tendință fundamentală.
Mowrer și Kluckhohn accentuează „propensiunea fundamentală a lucrurilor vii
de a funcționa într-o asemenea manieră încât să își conserve și să își sporească
integrarea". (137, p. 47) Acesta este un concept ușor diferit, dar direcțional în
esență. Sullivan subliniază că „direcția fundamentală a organismului este către
înainte". (205, p. 48) Horney oferă o descriere însuflețită a acestei forțe, așa cum
este trăită în terapie: „forța motrice supremă este voința neobosită a persoanei de
a se lupta cu sine însăși, o dorință de a crește și de a nu lăsa nimic neatins care
să împiedice creșterea". (90, p. 175) Angyal își rezumă concepția asupra acestei
chestiuni în următoarea afirmație: „Viața este un eveniment dinamic autonom
care are loc între organism și mediul său. Procesele vieții nu au doar tendința de
a conserva viața, ci și de a transcende stau-quoul de moment al organismului,
extinzându-se în continuu și impunându-și determinarea autonomă asupra unui
tărâm de evenimente care crește fără încetare". (9, pp. 48)
Experiența noastră din terapie este cea care ne-a adus în punctul de a oferi
acestei propoziții un loc central. Terapeutul devine foarte conștient că tendința
de mișcare înainte a organismului uman este baza pe care se sprijină cel mai
profund și fundamental. Este evidentă nu doar în tendințele generale ale clienților
de a se mișca în direcția creșterii când elementele situației sunt clare, dar este cel
mai tulburător expusă în cazurile foarte grave, atunci când individul se află în
pragul psihozei sau al suicidului. Aici terapeutul este foarte acut conștient că
singura forță pe care esențialmente se poate baza este tendința organică spre
creștere neîntreruptă și îmbogățire. O parte din experiența noastră a fost rezu­
mată de autor într-un articol anterior.

Pe măsură ce studiez, pe cât de profund sunt capabil, cazurile clinice

înregistrate care au revelat atât de bine dinamicile personale, descopăr ceea ce
mie mi se pare un lucru foarte semnificativ. Descopăr că impulsul pentru un
grad mai mare de independență, dorința pentru o integrare autodeterminată,
tendința de a răzbi, chiar prin multă suferință, către o maturitate socializată
sunt tot atât de puternice... nu, sunt mai puternice decât... dorința pentru

Terapia centrată pe client ■ O teorie a personalității și comportamentului

426 dependență confortabilă, decât nevoia de a se baza pe o autoritate externă
pentru siguranță... Din punct de vedere clinic, mi se pare a fi adevărat că, deși
un individ poate rămâne dependent pentru că întotdeauna a fost așa sau poate
aluneca în dependență fără să își dea seama ce face sau poate își dorește să fie
dependent temporar, pentru că situația sa pare disperată, nu au găsit încă
individul care, atunci când își examinează situația în profunzime și simte că o
percepe cu claritate, alege în mod deliberat dependența, alege în mod deliberat
ca direcția sa integrată să fie preluată de altcineva. Când toate elementele
sunt clar percepute, balanța înclină invariabil în direcția unui parcurs dureros,
dar în cele din urmă plin de satisfacții al autoactualizării sau al creșterii.
(168, p. 218)

Ar fi extrem de inexact să presupunem că organismul funcționează lin în

direcția autoîmbogățirii și a creșterii. Ar fi, poate, mai corect să spunem că
organismul se deplasează prin efort și durere către creștere și îmbogățire. întreg
procesul poate fi simbolizat și ilustrat de copilul care învață să meargă. Primul
pas implică efort și, de obicei, durere. De multe ori este adevărat că satisfacția
imediată simțită atunci când face câțiva pași nu este nici pe departe proporțională
cu durerea căzăturilor și a loviturilor. Copilul poate, din cauza durerii, să se în­
toarcă pentru o vreme la mersul de-a bușilea. Totuși, în majoritatea copleșitoare
a indivizilor, direcția către înainte a creșterii este mult mai puternică decât
satisfacția de a rămâne infantil. Copilul se va actualiza, în ciuda experiențelor
dureroase avute în acest sens. în același mod va deveni independent, responsabil,
autoguvernat, socializat, în pofida durerii care, adeseori, este implicată în acești
pași. Chiar și acolo unde, datorită unei diversități a circumstanțelor, aceste
caracteristici mai complexe nu prezintă creștere, tot ne putem baza pe faptul că
tendința este prezentă. Având oportunitatea unei alegeri clare între tendința către
înainte și comportamentul regresiv, tendința va acționa.
O enigmă care nu este rezolvată în mod corespunzător de această propoziție
este întrebarea: „De ce trebuie ca elementele alegerii să fie clar percepute pentru
ca această tendință de deplasare către înainte să acționeze?" S-ar părea că, până
când experiența nu este în mod adecvat simbolizată, până când nu sunt făcute
diferențieri exacte, corespunzătoare, individul confundă comportamentul regre­
siv cu comportamentul de autoactualizare.

V) Comportamentul este, în esență, încercarea direcționată spre scop a organismului

de a-și satisface trebuințele așa cum sunt trăite, în câmpul așa cum este perceput.
Această propoziție devine oarecum modificată pentru organismul uman, așa
cum vom vedea, prin dezvoltarea Sinelui. Mai întâi să o analizăm așa cum se
aplică organismelor în general și la copilul mic, înainte ca Șinele să joace un rol
important în reglarea comportamentului.

CARLR. ROGERS
 Toate trebuințele sunt fundamental legate între ele, dacă acceptăm Propozi­ 427
ția IV, în sensul că toate izvorăsc din și fac referire la tendința fundamentală de
a conserva și îmbogăți organismul. Aceste trebuințe apar sub forma tensiunii
fiziologice care, atunci când este trăită, formează baza comportamentului care
pare conceput din punct de vedere funcțional (deși nu conștient) să reducă
tensiunea și să conserve și să îmbogățească organismul. Trebuința în sine nu
este trăită neapărat conștient; există în mod clar niveluri diferite ale descrierii.
De exemplu, când ne este foame, au loc contracții stomacale care, de obicei, nu
sunt trăite în mod direct. Stimularea care este astfel inițiată poate fi resimțită
vag și la limita nivelului conștient, cu toate acestea determinând comportamen­
tul în direcția hranei, sau poate fi simbolizată și percepută la nivel conștient
ca foame.
Apare întrebarea: toate trebuințele își au originea în tensiunea fiziologică?
Sunt trebuințele pentru afecțiune și realizare, de exemplu, care par să fie în mod
semnificativ legate de conservarea și îmbogățirea organismului, fundamentate
biologic? Ar trebui să beneficiem de cercetarea bine planificată asupra acestei
chestiuni. Munca lui Ribble (162) și a altora pare să indice că nevoia de afecțiune
este o nevoie fiziologică, iar copilul care nu are contact fizic apropiat cu o per­
soană primară de îngrijire este lăsat într-o stare de tensiune fiziologică nesatis­
făcută. Dacă acest lucru este adevărat pentru un copil, atunci este ușor să
observăm cum această trebuință, ca toate celelalte, devine elaborată și canalizată,
prin intermediul condiționărilor culturale, în nevoi care sunt doar în mică
măsură fundamentate pe tensiunea fiziologică subiacentă. Mult mai multă
muncă trebuie făcută în această zonă, înainte de a căpăta o înțelegere profundă
asupra acestei probleme. Cercetările de până acum sunt slab planificate și slab
controlate.
După cum am observat, comportamentul este postulat ca o reacție la câmp
așa cum este perceput. Această idee, ca unele dintre celelalte propoziții, este
dovedită în fiecare zi de experiența noastră, dar adesea este trecută cu vederea.
Reacția nu este față de realitate, ci față de percepția realității. Un cal, simțind
pericolul, va încerca să ajungă la siguranța și securitatea pe care o percepe în
grajdul său, chiar dacă șopronul poate să fie în flăcări. Un om în deșert se va
lupta la fel de greu pentru a ajunge la „lacul" pe care îl percepe într-un miraj, cât
pentru a ajunge la un ochi de apă real. La un nivel mai complex, un om se poate
strădui din răsputeri pentru bani, deoarece percepe banii ca pe o sursă a
securității emoționale, deși, în fapt, s-ar putea să nu îi satisfacă nevoia. Deseori,
bineînțeles, percepția are un grad înalt de corespondență cu realitatea, dar este
important să înțelegem că percepția, și nu realitatea, este primordială în deter­
minarea comportamentului.
Ar trebui, de asemenea, menționat că în acest concept al motivației toate
elementele eficiente există în prezent. Comportamentul nu este „provocat" de

Terapia centrată pe client ■ 0 teorie a personalității și comportamentului

428 ceva ce s-a întâmplat în trecut. Tensiunile prezente și nevoile prezente sunt
singurele pe care organsimul se străduiește să le reducă sau să le satisfacă,
în timp ce este adevărat că experiența trecută a servit cu certitudine pentru a
modifica semnificația care va fi percepută în experiențele prezente, cu toate
acestea nu există niciun comportament, cu excepția aceluia care îndeplinește o
trebuință prezentă.

VI) Emoția însoțește și, în general, facilitează un astfel de comportament orientat spre
scop, tipul de emoție fiind legat de aspectele de căutare versus aspectele consumative ale
comportamentului, iar intensitatea emoției fiind legată de semnificația percepută a
comportamentului pentru conservarea și îmbogățirea organismului.
în acest efort de căutare a scopului care este denumit comportament, care este
locul emoției, sentimentului, al atitudinilor emoționale? Orice răspuns scurt este
probabil să conțină inadvertențe grave, totuși un oarecare cadru pentru gândirea
noastră poate fi furnizat de Propoziția VI. Ne putem gândi la emoții ca fiind în
primul rând separate în două grupuri: sentimentele neplăcute și/sau activate și
emoțiile calme și/sau satisfăcute. Primul grup tinde să însoțească efortul de
căutare al organismului și al doilea să însoțească satisfacerea trebuinței, expe­
riența consumativă. Primul grup pare să aibă efectul de a integra și concentra
comportamentul asupra scopului mai degrabă decât să aibă efectul dezinte­
grator descris de unii psihologi. Astfel, cu excepția unui grad excesiv, frica
accelerează organizarea individului în direcția salvării de pericol și invidia
concentrează eforturile individului de a excela. Leeper (110) a formulat mai
compex acest punct de vedere.
Intensitatea reacției emoționale pare să varieze conform cu relația percepută
a comportamentului față de conservarea și de îmbogățirea organismului. Astfel,
dacă saltul meu pe bordura trotuarului pentru a scăpa de automobilul care se
apropie este perceput ca făcând diferența dintre viață și moarte, va fi însoțit
de o emoție puternică. Să citesc în această seară un alt capitol dintr-o carte de
psihologie nouă, un comportament care este considerat ca având o legă­
tură neînsemnată cu dezvoltarea mea, va fi însoțit, Într-adevăr, de o emoție
foarte slabă.
Ambele propoziții au fost formulate și discutate ca și când comportamentul a
avut întotdeauna de-a face cu conservarea și îmbogățirea organismului. Așa cum
vom vedea în propozițiile ulterioare, dezvoltarea Sinelui poate implica anumite
modificări ale acestora, din moment ce, atunci, comportamentul este adesea cel
mai bine descris ca îndeplinind trebuințele Sinelui, câteodată împotriva tre­
buințelor organismului, și intensitatea emoțională ajunge să fie evaluată mai mult
prin gradul de implicare al Sinelui decât prin gradul de implicare al Organis­
mului. Aplicate totuși organismului subuman sau copilului mic, Propozițiile V și
VI par să rămână valabile.

ARLR. ROGERS
 VII) Cel mai bun punct de observare pentru înțelegerea comportamentului este din 429
cadrul intern de referință al individului însuși.
A fost menționat în Propoziția I că singura persoană care ar putea cunoaște
pe deplin câmpul său de experiență este însuși individul. Comportamentul este
o reacție la câmp așa cum este perceput. S-ar părea că, prin urmare, comporta­
mentul ar putea fi cel mai bine înțeles dobândind, în măsura în care este posibil,
cadrul intern de referință al persoanei înseși și văzând lumea experienței, pe cât
de îndeaproape se poate, prin ochii ei.
Ceea ce am făcut, în cea mai mare parte, în psihologie, poate fi asemănat cu
primele studii ale societăților primitive. Observatorul a relatat că acești oameni
primitivi consumau diverse mâncăruri ridicole, țineau ceremonii fantastice și
lipsite de înțeles și se comportau în moduri care erau un amestec de virtute și
depravare. Lucrul pe care nu l-a văzut a fost faptul că observa din propriul cadru
de referință, plasându-și propriile valori asupra modurilor lor de comportament.
Facem același lucru în psihologie când vorbim despre „comportament prin
încercare și eroare", „iluzii", „comportament anormal" și așa mai departe. Nu
reușim să vedem că evaluăm persoana din propriul nostru cadru de referință sau
dintr-unul destul de general, în timp ce singura cale de a-i înțelege semnificativ
comportamentul este de a-1 înțelege așa cum îl percepe ea însăși, tot așa cum
singura cale de a înțelege o altă cultură este de a adopta cadrul de referință al
acelei culturi. Când acest lucru se întâmplă, diferitele comportamente lipsite de
sens și bizare sunt văzute ca fiind o parte a unei activități pline de sens și
orientate spre scop. Atunci nu mai există un astfel de lucru precum comportament
întâmplător prin încercare și eroare, nu mai există un astfel de lucru precum
iluzia, cu excepția faptului că individul poate aplica aceste noțiuni comporta­
mentului său trecut. în prezent, comportamentul este întotdeauna cu scop și
întruchipează răspuns la realitate, așa cum este percepută.
Dacă am putea simți empatic toate trăirile senzoriale și viscerale ale indi­
vidului, dacă am putea simți întreg câmpul său fenomenal, incluzând atât
elementele conștiente, cât și acele experiențe care nu sunt aduse la nivel conștient,
ar trebui să avem baza perfectă pentru înțelegerea semnificației comportamentului
său și pentru predicția comportamentului său în viitor. Acesta este un ideal de
neatins. Pentru că este de neatins, o direcție de dezvoltare în psihologie a fost
înțelegerea, evaluarea și predicția comportamentului persoanei dintr-un cadru
exterior de referință. Această dezvoltare nu a fost prea satisfăcătoare, pentru că,
în mare măsură, este implicat un grad înalt de inferență. Interpretarea înțelesului
unui segment dat al comportamentului ajunge să depindă de persoana care face
inferențele, care poate fi, să spunem, un student al lui Clark Huli sau un adept
al lui Freud. Din acest motiv, dar și din altele, posibilitatea de a utiliza câmpul
fenomenal al individului ca bază semnificativă pentru știința psihologiei pare
promițătoare. Poate exista un acord asupra modurilor specifice în care lumea este

Terapia centrată pe client ■ 0 teorie a personalității și comportamentului

430 trăită de individ și comportamentul său urmează îndeaproape, în mod clar și Comportamentul consi
categoric, percepția pe care o are. In consecință, având un acord posibil asupra prejudicii atitudinilor <
datelor unei științe, știința poate, fără îndoială, să evolueze. oarecare măsură să își cc
Relevând avantajele observării comportamentului din cadrul intern de încurajează să facă asta. C
referință, nu spunem că aceasta este calea regală către învățare. Există multe pe tărâmul conștienței și
inconveniente. In primul rând, suntem limitați să obținem o cunoaștere a câmpu­ a lumii experienței acest
lui fenomenal așa cum este trăit în conștiință. Aceasta înseamnă că imaginea va tamentului mult mai inte
fi cu atât mai incompletă, cu cât zona experienței care nu se află în conștiință va De asemenea, ar treb
fi mai mare. Cu cât încercăm mai mult să deducem ceea ce este prezent în câmpul pentru învățarea terapeu
fenomenal, dar nu conștient (ca în interpretarera tehnicilor proiective), cu atât chiar și atunci când num<
mai complex se dezvoltă inferențele, până când interpretarea proiecțiilor determinat să simțim că
clientului poate deveni în întregime o ilustrare a proiecțiilor clinicianului. mai apropiată de legile f
Mai mult, cunoașterea pe care o avem asupra cadrului de referință al per­ tamentului. Avem nu doa:
soanei depinde în primul rând de un fel sau altul de comunicare din partea dar oportunitățile pentru i
individului. Comunicarea este în orice moment defectuoasă și imperfectă. Prin fără un set preconceput d
urmare, doar într-o manieră imprecisă putem vedea lumea experienței așa cum
îi apare acestui individ. VIII) O parte a câmpulu
Putem formula întreaga situație din punct de vedere logic astfel: Mead, Cooley, Angyal,
noastre cu privire la dezvc
Este posibil să dobândim, într-o oarecare măsură, cadrul de referință al despre diverse aspecte ale
celeilalte persoane pentru că multe dintre obiectele perceptuale — Sine, că, treptat, pe măsură ce c
părinți, profesori, angajatori și așa mai departe — au corespondențe în recunoscută ca „Eu", „Mit
propriul nostru câmp perceptual și, practic, toate atitudinile față de aceste răspuns cu privire la apari
obiecte perceptuale — cum ar fi frica, furia, enervarea, dragostea, gelozia, dintre acestea.
satisfacția — au fost prezente în propria noastră lume a experienței. Este interacțiunea socii
în acest fel putem deduce, destul de direct, din comunicarea indivi­ persoana crescută singură }
dului sau, mai puțin precis, din observarea comportamentului său, o parte rând un produs al procesu]
din câmpul său perceptual și al trăirii. nu doar direct, ci și simboli
Este Șinele pur și simplu c
Cu cât mai mult sunt disponibile în conștiință toate experiențele sale, dintre întrebările la care ce
cu atât mai mult este posibil pentru el să transmită o imagine totală a Un alt aspect care trebi
câmpului său fenomenal. știent este faptul că nu coe>
Cu cât comunicarea sa este o expresie mai liberă, nealterată de o nevoie că nu este posibil să existe
sau o dorință de a fi defensiv, cu atât mai adecvată va fi comunicarea este o limită precisă între e
câmpului. (Astfel, un jurnal poate să fie o comunicare mai bună a câmpului sau o experiență este sau n
perceptual decât o declarație la tribunal, atunci când individul este însemnată de faptul dacă <
judecat.) Sine. Acele elemente pe ca]
chiar și atunci când un astft
Probabil că din motivele tocmai enunțate, consilierea centrată pe client s-a afara controlului este trăită
dovedit a fi o metodă atât de valoroasă a perceperii comportamentului din atunci când un picior amor}
cadrul de referință al persoanei. Situația reduce orice nevoie de defensivitate. mai degrabă decât o parte a

XRLR. ROGERS
 fenomenal, alături de experiențe care nu îi implică pe ceilalți — de exemplu, că 433
radiatoarele sunt fierbinți, scările sunt periculoase și bomboanele au gust bun.
In acest stadiu al dezvoltării, s-ar părea, are loc un tip de simbolizare
distorsionată a experienței și o negare a experienței din conștiință, care are multă
importanță pentru dezvoltarea ulterioară a inadaptării psihologice. Să încercăm
să exprimăm acest lucru în termeni generali și schematici.
Unul dintre primele și cele mai importante aspecte ale trăirii Sinelui de către
copilul obișnuit este acela de a fi iubit de părinții lui. Se percepe pe sine ca pe o
ființă care poate fi iubită, demnă de iubire și relația cu părinții săi este una de
afecțiune. Trăiește toate acestea cu satisfacție. Acesta este un element central și
semnificativ al structurii Sinelui, pe măsură ce începe să se formeze.
în același timp resimte evaluări senzoriale pozitive, resimte îmbogățirea în
alte moduri. Este plăcut să aibă scaun în orice moment și în orice loc în care
tensiunea psihologică este trăită. Este satisfăcător și stimulativ să îl lovească sau
să încerce să scape de frățiorul lui. Pe când aceste lucruri sunt inițial trăite, ele nu
sunt în mod necesar incongruente cu conceptul Sinelui ca persoană care poate
fi iubită.
Dar apoi pentru copilul nostru schematic apare o amenințare gravă la adresa
Sinelui. Trăiește cuvinte și acțiuni ale părinților săi cu privire la aceste compor­
tamente satisfăcătoare, iar cuvintele și acțiunile se adaugă sentimentului: „Ești
rău, comportamentul este rău și nu ești iubit sau nu poți fi iubit când te comporți
în acest fel". Aceasta constituie o amenințare profundă pentru structura Sinelui
care se naște. Dilema copilului ar putea fi schematizată în acești termeni: „Dacă
admit în conștiință satisfacțiile acestor comportamente și valorile pe care le
înțeleg din aceste experiențe, atunci acest lucru este incongruent cu Șinele meu
ca fiind iubit sau capabil să fie iubit".
Anumite consecințe urmează apoi în dezvoltarea copilului obișnuit. O con­
secință este negarea conștientizării satisfacțiilor care sunt trăite. Cealaltă este de
a distorsiona simbolizarea experienței părinților. Simbolizarea exactă ar fi:
„Percep că părinții mei trăiesc acest comportament ca fiind nesatisfăcător pentru
ei". Simbolizarea distorsionată, distorsionată pentru a apăra conceptul amenințat
al Sinelui, este: „Percep acest comportament ca fiind nesatisfăcător".
Acesta este modul în care, s-ar părea, atitudinile parentale nu sunt doar
introiectate, dar, ceea ce este mult mai important, sunt trăite nu ca atitudine a
altcuiva, ci în manieră distorsionată, ca și cum ar fi bazate pe dovada propriei
înzestrări senzoriale și viscerale a persoanei. Astfel, prin intermediul simbolizării
distorsionate, manifestarea furiei ajunge să fie „trăită" ca fiind rea, deși, cu cât
mai precisă este simbolizarea, cu atât mai des manifestarea furiei va fi trăită ca
satisfăcătoare sau stimulatoare. Reprezentării mai exacte nu îi este permis totuși
să intre în conștiință sau, dacă intră, copilul este anxios din cauza incongruenței
pe care o întreține în interiorul său. în consecință, „îmi place frățiorul meu"

Terapia centrată pe client ■ 0 teorie a personalității și comportamentului

436 XI) Pe măsură ce experiențele apar în viața individului, acestea sunt fie (a) sim­ cazuri, negarea perce
bolizate, percepute și organizate într-o oarecare relație cu Șinele, (b) ignorate pentru că al cărei concept de Si:
nu există nicio relație percepută cu structura Sinelui, (c) negate simbolizării sau le este sunt inteligentă, pur
dată o simbolizare distorsionată pentru că experiența este incongruentă cu structura cred. Nu știu de ce n
Sinelui. dea încredere, dar m
Să ne uităm mai întâi la acele experiențe care sunt ignorate pentru că sunt acceptă cu ușurință se
irelevante pentru structura Sinelui. Diferite zgomote se aud în depărtare, în acest cu conceptul ei de Sii
moment. Până ca ele să-i fie utile nevoii mele intelectuale de moment, de exem­ accentuând alte perct
plu, sunt relativ inconștient de ele. Ele există în fundalul câmpului meu feno­ Acest tip de negare m
menal, dar nu îmi întăresc sau îmi contrazic conceptul de Sine, nu îndeplinesc tuturor, în mod frecv
nicio nevoie legată de Sine, sunt ignorate. Adeseori ne-am putea îndoi că au Există totuși un ti
existat vreodată în câmpul fenomenal, dacă nu am avea abilitatea de a ne con­ freudienii au încerca
centra asupra acelor experiențe când ar putea servi unei nevoi. Am mers pe părea că trăirea orgar
stradă de zeci de ori, ignorând cele mai multe dintre senzațiile pe care le-am trăit. sau are loc doar o sin
Totuși, astăzi, am nevoie să găsesc un magazin cu articole de menaj. îmi aduc adecvată a ei ar fi îr
aminte că am văzut un magazin cu obiecte casnice pe stradă, deși nu l-am femeie al cărei concej
„observat" niciodată. Pentru că acum această experiență îndeplinește o nevoie a religioasă foarte stri<
Sinelui, poate fi extrasă din fond în figură. Este, fără îndoială, adevărat că majori­ permite accesul în co:
tatea experiențelor noastre senzoriale sunt astfel ignorate, niciodată ridicate până Sine. Trăirea organici
la nivelul simbolizării conștiente și există doar ca senzații organice, fără să fi fost bolizarea acestor dori
vreodată legate, în orice fel, cu conceptul organizat al Sinelui sau cu conceptul ce Șinele conștient pc
Sinelui în relație cu mediul. familie excesiv de soli
Un grup mai important de experiențe este acela care e acceptat în conștiință care este recunoscătc
și organizat într-o oarecare relație cu structura Sinelui, fie pentru că îndeplinește controlului subtil care
o nevoie a Sinelui, fie pentru că este congruent cu structura Sinelui și astfel o bările psihologice car
consolidează. Clienta care are un concept al Sinelui de genul „pur și simplu simt bolizarea acestor trăi
că nu îmi pot ocupa locul în societate, ca toți ceilalți", percepe că nu a acumulat simboliza într-o oare<
din activitatea școlară, că eșuează atunci când încearcă să facă lucruri, că nu Sinelui, cum ar fi perce
reacționează în mod normal și așa mai departe. Selectează din numeroasele ei Astfel, organizarei
experiențe senzoriale pe acelea care corespund cu conceptul despre ea însăși. nu permite intruziui
(Ulterior, când conceptul Sinelui se schimbă, percepe că a inițiat cu succes noi anumite condiții pe c
proiecte, că este suficient de normală pentru a continua.) parte, reacționează ai
în același mod sunt simbolizate numeroase experiențe, pentru că sunt legate corp străin pătrunde:
de nevoile Sinelui. Observ o carte pentru că are un subiect despre care vreau să Ar trebui să reținei
aflu; percep cravatele când mă pregătesc să îmi cumpăr una. Un infanterist nu pentru că sunt dăi
percepe urmele de pământ proaspăt întors pe drum atunci când acestea ar putea cepție care ar altera c
indica existența unei mine de teren. din punct de vedere i
Al treilea grup de experiențe senzoriale și viscerale, acelea cărora pare că nu într-o direcție constr
le este permis accesul în conștiință, este cel care necesită atenția noastră cea mai clientei citate mai susj
concentrată, pentru că pe acest tărâm se află multe dintre fenomenele com­ la fel cum o persoană'
portamentului uman pe care psihologii s-au străduit să le explice. în anumite tarea experiențelor ca)

CARLR. ROGERS
438 Multe aspecte derutante au legătură cu întrebarea: „Cum este realizată nega­ Și aici am putea avea l
rea?" Pe măsură ce am studiat materialele noastre clinice și cazurile înregistrate, atât de multe inadaptări
unii dintre noi — inclusiv autorul — au început să dezvolte teoria potrivit căreia, de conceptul organizat al
într-un fel, o experiență ar putea fi recunoscută ca amenințătoare și împiedicată zarea anumitor experier
să intre în conștiință fără ca persoana să fi fost vreodată conștientă de ea, chiar muncă experimentală este
și pentru o clipă. Pentru alții din grup, aceasta a părut cea mai neplauzibilă utilă pentru descrierea mo
explicație, pentru că implica un proces de „a ști fără a ști", „de a percepe fără Din punct de vedere clini
a percepe". prin termenul de „subcepl
în acest moment o serie de studii clarificatoare au început să apară din
cercetarea de laborator. Ca o consecință a muncii lui Bruner și Postman asupra XII) Cele mai multe clinti
factorilor personali care influențează percepția, au provenit anumite descoperiri sunt acelea care sunt congrc
care se referă în mod direct la problema pe care tocmai am definit-o. A început Deși există câteva excej
să reiasă că până și în prezentarea tahistoscopică a unui cuvânt subiectul știe sau fi discutate în propoziția i
„pre-percepe" sau răspunde la valoarea pozitivă sau negativă a cuvântului cazuri forma efortului de <
înainte ca stimulul să fie recunoscut în conștiință. Acest aspect al studiilor în organismul se străduiești
domeniul percepției poate fi revăzut în trimiterile bibliografice către Postman, trăită, forma pe care o ia
Bruner și McGinnies (151), McGinnies (122) și McCleary și Lazarus (121). Cu o ceptul de Sine. Bărbatul ca
cantitate sporită de dovezi bazate pe studii din ce în ce mai decisive, se pare că tindă către un sentiment al
următoarea concluzie este justificată. Individul pare să fie capabil să deosebească necinstite. Persoana care c
stimulii amenințători de cei neamenințători și să reacționeze în conformitate, își poate satisface nevoia c
chiar dacă la nivel conștient nu poate să recunoască stimulul la care reacționează. canale prin care nevoile f
McCleary și Lazarus, al căror studiu este mult mai atent controlat decât cele conceptul organizat al Sin
efectuate până în prezent, inventează termenul de „subcepție" pentru a descrie în cele mai multe cazi
acest proces. Individul „subcepe" un cuvânt ca fiind amenințător, așa cum este nevoii care este satisfăcută
indicat de răspunsul său galvanic cutanat, chiar și atunci când timpul de expu­ pentru mâncare sau penti
nere este prea scurt pentru a-1 percepe. Chiar dacă percepe cuvântul în mod care sunt congruente cu cc
eronat în conștiință, reacțiile sale autonome au tendința de a configura un când negarea experienței
răspuns la o situație amenințătoare, după cum arată RGC1. Autorii conchid că, proces. De exemplu, unui
„deși un subiect nu poate să afirme prezența unei discriminări vizuale [adică dă netemător îi este atribuită c
un răspuns incorect atunci când este constrâns să facă o alegere], este totuși de vedere fiziologic, trăieș
capabil să facă o discriminare a stimulului la un oarecare nivel alăturat celui reacții nu pot fi simbolizai
necesar pentru recunoaștere conștientă". (121, p. 178) conceptul personal de Sini
Acest gen de descoperire pare să confirme ipoteza noastră clinică și teoretică, „motorul nu funcționează ț
anume că individul poate nega conștiinței experiențe, fără să fi fost vreodată digestiv iritat" și din aceste
conștient de ele. Are loc cel puțin un proces de „subcepție", un răspuns orga- multe altele care ar putea i
nismic fiziologic discriminativ evaluativ la experiență, care poate preceda în conștiință. Comportame
percepția conștientă a unei astfel de experiențe. Căpătăm astfel o posibilă descri­ dar urmează canale care st
ere elementară a modului în care poate fi împiedicată simbolizarea exactă și comportament este de ace
conștientizarea experiențelor amenințătoare la adresa Sinelui. face o nevoie care nu est
tamentale care sunt congrt
1 Răspuns galvanic cutanat. (N. red.) mod conștient. I
’ I
j
i
i

\RLR. ROGERS
 Și aici am putea avea un fundament pentru descrierea anxietății care însoțește 439
atât de multe inadaptări psihologice. Anxietatea poate fi tensiunea manifestată
de conceptul organizat al Sinelui atunci când aceste „subcepții" arată că simboli­
zarea anumitor experiențe ar fi distructivă pentru organizare. Dacă această
muncă experimentală este confirmată de cercetări ulterioare, va furniza o legătură
utilă pentru descrierea modului în care are loc refularea sau negarea experiențelor.
Din punct de vedere clinic, s-ar părea că un astfel de proces precum cel indicat
prin termenul de „subcepție" este necesar pentru a explica fenomenele observate.

XII) Cele mai multe dintre modurile de comportament care sunt adoptate de organism
sunt acelea care sunt congruente cu conceptul de Sine.
Deși există câteva excepții importante de la această afirmație (excepții care vor
fi discutate în propoziția următoare), este demn de reținut că în cele mai multe
cazuri forma efortului de căutare este dictată de conceptul de Sine. Pe măsură ce
organismul se străduiește să își îndeplinească nevoile în lumea așa cum este
trăită, forma pe care o ia efortul său trebuie să fie o formă congruentă cu con­
ceptul de Sine. Bărbatul care are anumite valori atașate de onestitate nu poate să
tindă către un sentiment al realizării prin intermediul mijloacelor care lui i se par
necinstite. Persoana care consideră despre sine că nu are sentimente agresive nu
își poate satisface nevoia de agresivitate prin nicio modalitate directă. Singurele
canale prin care nevoile pot fi satisfăcute sunt acelea care sunt congruente cu
conceptul organizat al Sinelui.
în cele mai multe cazuri această canalizare nu implică nicio distorsiune a
nevoii care este satisfăcută. Dintre numeroasele modalități de a satisface nevoia
pentru mâncare sau pentru afecțiune, individul le selectează numai pe acelea
care sunt congruente cu conceptul pe care îl are despre el însuși. Sunt dăți totuși
când negarea experienței despre care am vorbit mai sus joacă un rol în acest
proces. De exemplu, unui pilot care se consideră un individ curajos și relativ
netemător îi este atribuită o misiune care implică un mare grad de risc. Din punct
de vedere fiziologic, trăiește frică și o nevoie de a scăpa de acest pericol. Aceste
reacții nu pot fi simbolizate în conștiință, din moment ce ar fi contradictorii cu
conceptul personal de Sine. Nevoia organică totuși persistă. Poate percepe că
„motorul nu funcționează tocmai cum trebuie" sau că „sunt bolnav și am un tract
digestiv iritat" și din aceste motive este scutit de misiune. în acest exemplu, ca în
multe altele care ar putea fi citate, nevoile organice există, dar nu pot fi admise
în conștiință. Comportamentul adoptat este unul care satisface nevoia organică,
dar urmează canale care sunt congruente cu conceptul de Sine. Cel mai nevrotic
comportament este de această natură. în nevrozele tipice organismul își satis­
face o nevoie care nu este recunoscută în conștiință prin mijloace compor­
tamentale care sunt congruente cu conceptul de Sine și astfel pot fi acceptate în
mod conștient.

Terapia centrată pe client ■ 0 teorie a personalității și comportamentului

440 în multe tipuri de comportament relativ neutre, reglarea formei comporta­
mentului de către conceptul de Sine așa cum am susținut în această propoziție
nu este observabilă și ar putea părea inexistentă. Acest control devine totuși
evident de îndată ce comportamentul este incongruent cu Șinele. Prin urmare,
un astfel de comportament precum somnul, apărut din nevoia de a reduce
tensiunea musculară asociată cu oboseala, este în cele mai multe cazuri un
comportament neutru în ceea ce privește conceptul de Sine. Cu toate acestea,
mama care se consideră responsabilă pentru fiica ei adolescentă nu poate să
meargă la culcare până când nu se aude ușa, iar pașii de pe hol nu sugerează că
fiica ei a ajuns acasă. Ar fi incongruent cu conceptul ei de Sine să adoarmă. în
mod asemănător, bărbatul care crede despre sine că este un individ conștiincios
și responsabil se trezește la o oră matinală atunci când responsabilitățile sale îi
cer să procedeze așa, indiferent de nevoia lui organică de somn.

XIII) Comportamentul poate, în anumite cazuri, să fie determinat de experiențe

organice și de nevoi care nu au fost simbolizate. Un asemenea comportament poate fi
incongruent cu structura Sinelui, dar în astfel de cazuri comportamentul nu este
„recunoscut" de către individ.
în momente de mare pericol sau în alte situații presante, individul se poate
comporta cu eficiență și ingeniozitate pentru a-și îndeplini nevoile de securitate
sau orice alte nevoi există, dar fără a aduce vreodată astfel de situații sau
comportamentul provocat la nivelul simbolizării conștiente. în asemenea cazuri
individul simte că „nu știam ce fac", „efectiv nu eram responsabil pentru ceea ce
făceam". Șinele conștient nu simte c-ar fi influențat cumva acțiunile care au avut
loc. Aceeași afirmație ar putea fi făcută cu privire la sforăit sau la comportamenul
agitat din timpul somnului. Șinele nu deține controlul și comportamentul nu este
privit ca o parte a Sinelui.
Un alt exemplu al acestui gen de comportament apare atunci când multora
dintre nevoile trăite la nivel organic le este respins accesul în conștiință din cauza
incongruenței cu conceptul de Sine. Tensiunea nevoii organice poate deveni atât
de puternică, încât organismul inițiază propriul său comportament de căutare și
astfel duce la satisfacerea nevoii, fără a asocia vreodată comportamentul de
căutare cu conceptul de Sine. Astfel, un băiat a cărui educație i-a creat un concept
de Sine definit prin puritate și libertate față de impulsurile sexuale „inferioare"
a fost arestat pentru că a ridicat fustele a două fete și a privit sub ele. El a insistat
că nu ar fi putut să manifeste acest comportament și, confruntat cu martori, a fost
sigur că „nu am fost eu". Dezvoltarea sexualității unui adolescent și curiozi­
tatea care o însoțește au constituit o nevoie organică puternică pentru care nu a
părut să existe niciun canal de satisfacere care să fie congruent cu conceptul de
Sine. în cele din urmă, organismul s-a comportat într-un astfel de mod încât să
obțină satisfacție, dar acest comportament nu a fost simțit ca fiind și nici nu a fost

CARLR. ROGERS
o parte a Sinelui. Comportamentul a fost cel disociat de conceptul de Sine și 441
asupra căruia băiatul nu a exercitat niciun fel de control conștient. Caracterul
organizat al comportamentului rezultă din faptul că organismul, pe o bază
fiziologică, poate iniția și duce mai departe comportamente complexe pentru a-și
îndeplini nevoile.
în numeroase cazuri de inadaptare psihologică, una dintre cauzele de îngrijo­
rare din partea individului este aceea că anumite tipuri de comportament au loc
fără controlul lui sau fără posibilitatea de a le controla. „Nu știu de ce am făcut-o.
Nu vreau să o fac, dar totuși o fac", este un tip de afirmație destul de obișnuit.
De asemenea, expresiile „pur și simplu nu sunt eu când fac acele lucruri", „nu
am știut ce fac", „nu am control asupra acelor reacții". în fiecare caz, trimiterea
este către comportamentul determinat organic, pe baza negării simbolizării
exacte a experiențelor și, prin urmare, continuă să existe fără să fi fost pus în nicio
relație congruentă cu conceptul de Sine.

XIV) Inadaptarea psihologică există atunci când organismul neagă conștiinței

experiențe senzoriale și viscerale importante care, în consecință, nu sunt simbolizate și
organizate în gestaltul structurii Sinelui. Când această situație există, acolo se află o
tensiune psihologică potențială sau fundamentală.
Baza pentru această propoziție a devenit evidentă în afirmațiile anterioare.
Dacă ne gândim la structura Sinelui ca fiind o elaborare simbolică a unui frag­
ment al lumii trăirii intime a organismului, ne putem da seama că, atunci când
mare parte a acestei lumi intime este simbolizare negată, rezultă anumite ten­
siuni fundamentale. Constatăm atunci o discrepanță foarte reală între trăirea
organismului așa cum există și conceptul de Sine care exercită o astfel de
influență guvernantă asupra comportamentului. Acest Sine reprezintă acum,
foarte inadecvat, experiența organismului. Controlul conștient devine mai dificil
pe măsură ce organismul se străduiește să își satisfacă nevoile care nu sunt
admise în mod conștient și să reacționeze la experiențele care sunt negate de
Șinele conștient. Atunci se creează tensiune și, dacă individul devine oricât de
puțin conștient de această tensiune sau discrepanță, se simte anxios, simte că nu
este unificat sau integrat, că este nesigur de direcția sa. Astfel de afirmații pot
să nu reprezinte explicația de suprafață a inadaptării, o astfel de explicație de
suprafață referindu-se cel mai adesea la înfruntarea dificultăților legate de
mediu, dar sentimentul lipsei interioare de integrare este comunicat, de obicei,
pe măsură ce individul se simte liber să dezvăluie mai mult din câmpul
percepției care este disponibil conștiinței sale. Prin urmare, astfel de afirmații
precum „nu știu de ce anume îmi este frică", „nu știu ce vreau", „nu mă pot
decide asupra niciunui lucru", „nu am niciun scop real" sunt foarte des întâlnite
în cazurile de consiliere și indică lipsa oricărei direcții intenționale integrate
de deplasare a individului.

Terapia centrată pe client ■ O teorie a personalității și comportamentului

442 Pentru a ilustra pe scurt natura inadaptării, să luăm imaginea familiară a persoane, discrepanța
unei mame despre care diagnosticianul ar spune că își respinge copilul. Ea are, să fie exprimată sub f
ca parte a conceptului său despre Sine, o întreagă constelație care ar putea fi femeie, după ce a pern
rezumată spunând „sunt o mamă bună și iubitoare". Această conceptualizare formeze baza conceptu
a ei însăși, așa cum este indicat în Propoziția X e bazată, parțial, pe o simbolizare încercat întotdeauna să
exactă a trăirii ei și, parțial, pe o simbolizare distorsionată, în care valorile deți­ întreb dacă nu cumva a
nute de ceilalți sunt introiectate ca și cum ar fi propriile ei experiențe. Cu acest
concept de Sine, ea poate să accepte și să asimileze acele senzații organice de XV) Adaptarea psihol
afecțiune pe care le simte față de copilul ei. Dar experiența organică a repulsiei, încât toate trăirile senzori
a aversiunii sau a urii față de copilul ei este ceva negat Sinelui ei conștient. nivel simbolic într-o reiat
Trăirea există, dar nu îi este permisă o simbolizare precisă. Nevoia organică Această propoziție ]
este îndreptată spre manifestări negative, care ar îndeplini aceste atitudini și ar spune că eliberarea de
satisface tensiunea existentă. Organismul tinde către realizarea acestei satis­ atunci când conceptul
facții, dar poate face asta, în cea mai mare parte, numai prin intermediul acelor experiențele organismu
canale care sunt congruente cu conceptul de sine al unei mame bune. Din femeia care își percepe
moment ce mama bună ar putea fi agresivă față de copilul ei doar dacă acesta acceptă ca parte a reali
merită să fie pedepsit, percepe o mare parte din comportamentul acestuia ca acestor dorințe, va accej
fiind rău, meritând a fi pedepsit și, prin urmare, manifestările agresive pot fi nism în legătură cu ele.,
duse la bun sfârșit, fără să fie contrare valorilor organizate în imaginea ei ei de Sine este suficient
despre sine. Dacă sub o presiune crescută ar trebui la un moment dat să strige țele ei sexuale, cât și c
la copilul ei „Te urăsc!" ar explica de îndată că „nu am fost eu însămi", că acest cultură. Mama care își „
comportament a apărut, dar a fost în afara controlului ei. „Nu știu ce m-a făcut ciată relației pe care o an
să spun asta, pentru că, firește, nu am vorbit serios." Aceasta este o ilustrare să-și accepte sentimente]
bună a celor mai multe inadaptări în care organismul se străduiește să obțină țiune și plăcere.
anumite satisfacții în câmpul așa cum este trăit la nivel organic, în timp ce Sentimentul reducerii
conceptul de Sine este mai contractat și nu poate permite multor trăiri reale pe măsură ce progreseaz
să intre în conștiință. sentiment despre mine în
Din punct de vedere clinic sunt observate două grade oarecum diferite ale că o mare parte din comp
acestei tensiuni. Mai întâi de toate există tipul tocmai ilustrat, în care individul și după ce a acceptat faj
are un concept de Sine definit și organizat, bazat în parte pe experiențele organice comportamente pe care ]
(în acest caz, sentimente de afecțiune) ale individului. în timp ce acest concept al aceste cuvinte: „îmi pot c
unei mame bune a fost introiectat prin prisma contactelor sociale, s-a format să continui lupta de a ac
parțial și pe baza unora dintre senzațiile trăite efectiv de individ, devenind astfel Costul menținerii unei st
al ei, într-un mod mai autentic. diferitelor experiențe în ci
în alte cazuri individul simte, pe măsură ce își explorează inadaptarea, că nu Cea mai bună definiție
are niciun Sine, că este un zero, că singurul lui Sine constă în strădania de a face afirmație că toate experierl
ceea ce alții consideră că ar trebui să facă. Conceptul de Sine, cu alte cuvinte, este prin intermediul unei sim
bazat aproape în întregime pe evaluarea experienței care este preluată de la intern congruent și care i
ceilalți și conține un minimum de simbolizări precise ale experienței și un minim ce apare acest tip de intej
al evaluării organismice a experienței. Din moment ce valorile deținute de ceilalți funcțională și individul se i
nu au, în mod obligatoriu, nicio legătură cu trăirile organice reale ale unei nice. Când structura Șinei

CARL R. ROGERS
persoane, discrepanța dintre structura Sinelui și lumea trăirilor ajunge, treptat, 443
să fie exprimată sub forma unui sentiment de tensiune și suferință. O tânără
femeie, după ce a permis treptat propriilor experiențe să devină conștiente și să
formeze baza conceptului ei de Sine, exprimă foarte pe scurt și precis astfel: „Am
încercat întotdeauna să fiu ceea ce alții au crezut că ar trebui să fiu, dar acum mă
întreb dacă nu cumva ar trebui pur și simplu să văd că sunt ceea ce sunt".

XV) Adaptarea psihologică există atunci când conceptul de Sine este de așa natură
încât toate trăirile senzoriale și viscerale ale organismului sunt sau pot fi asimilate la un
nivel simbolic într-o relație congruentă cu conceptul de Sine.
Această propoziție poate fi exprimată în mai multe feluri diferite. Se poate
spune că eliberarea de tensiunea interioară sau adaptarea psihologică există
atunci când conceptul de Sine este cel puțin în linii marii congruent cu toate
experiențele organismului. Pentru a folosi una dintre ilustrările oferite anterior,
femeia care își percepe și acceptă dorințele sexuale și, de asemenea, percepe și
acceptă ca parte a realității ei valorile culturale acumulate deasupra refulării
acestor dorințe, va accepta și va asimila toate dovezile senzoriale trăite de orga­
nism în legătură cu ele. Acest lucru este posibil numai în cazul în care conceptul
ei de Sine este suficient de amplu în această zonă, pentru a include atât dorin­
țele ei sexuale, cât și dorința de a trăi într-o oarecare armonie cu propria
cultură. Mama care își „respinge" copilul poate slăbi tensiunea interioară aso­
ciată relației pe care o are cu copilul, dacă are un concept de Sine care îi permite
să-și accepte sentimentele de aversiune față de copil, precum și pe cele de afec­
țiune și plăcere.
Sentimentul reducerii tensiunii interioare este ceva ce clienții experimentează
pe măsură ce progresează în „a fi adevăratul eu" sau în dezvoltarea unui „nou
sentiment despre mine însumi". O clientă, după ce a renunțat treptat la noțiunea
că o mare parte din comportamentul ei era definit prin „nu mă comport ca mine"
și după ce a acceptat faptul că Șinele ei ar putea include aceste experiențe și
comportamente pe care până acum le-a exclus, și-a exprimat sentimentul prin
aceste cuvinte: „îmi pot aminti o senzație organică de relaxare. Nu mai trebuia
să continui lupta de a acoperi și de a ascunde această persoană reprobabilă".
Costul menținerii unei stări de alertă defensive pentru a preveni simbolizarea
diferitelor experiențe în conștiință este, în mod evident, imens.
Cea mai bună definiție despre ceea ce reprezintă integrarea pare să fie această
afirmație că toate experiențele senzoriale și viscerale sunt admisibile în conștiință
prin intermediul unei simbolizări precise și organizabile într-un sistem care este
intern congruent și care constituie sau este legat de structura Sinelui. Odată
ce apare acest tip de integrare, tendința către creștere poate deveni pe deplin
funcțională și individul se mișcă în direcții normale tuturor formelor de viață orga­
nice. Când structura Sinelui este capabilă să accepte și să observe în conștiință

Terapia centrată pe client ■ 0 teorie a personalității și comportamentului

444 experiențele organice, când sistemul organizațional este suficient de expansiv
pentru a le conține, atunci este obținută o integrare evidentă și un sentiment al
direcției, iar individul simte că energia sa poate fi și este direcționată către scopul
limpede al actualizării și al sporirii unui organism unificat.
Un aspect al acestei propoziții pentru care avem câteva dovezi de cercetare,
dar care ar putea fi testate chiar și mai clar este faptul că acceptarea conștientă a
impulsurilor și a percepțiilor crește în mare măsură posibilitatea controlului
conștient. Din acest motiv persoana care a ajuns să își accepte propriile experiențe
capătă și sentimentul că are control asupra sa. Dacă pare derutant că termenul
„conștiință lucidă" ar trebui folosit aproape în mod interșanjabil cu „control
conștient", poate că o analogie va înlesni clarificarea. Conduc mașina pe un drum
înghețat. îi controlez direcția (așa cum Șinele simte că are controlul organismului).
Vreau să virez la stânga, pentru a urma curba drumului. In acest moment, mașina
(analogă cu organismul fiziologic) reacționează la legile fizicii (analoge tensiunii
fiziologice) de care eu nu sunt conștient și derapează, deplasându-se în line
dreaptă în loc să ia virajul în curbă. Tensiunea și panica pe care le simt nu sunt
diferite de tensiunea unei persoane care constată că „fac lucruri care nu mă
reprezintă, pe care nu le pot controla". Terapia este, de asemenea, similară. Dacă
sunt conștient și dispus să accept toate trăirile mele senzoriale, simt tendința
mașinii de a merge în față, nu o neg, răsucesc volanul „odată cu deraparea" mai
degrabă decât în jurul curbei, până când mașina se află din nou sub control.
Atunci pot să întorc la stânga, mai ușor. Cu alte cuvinte, nu îmi ating imediat
obiectivul conștient, dar, acceptând toate dovezile experienței și organizându-le
într-un sistem perceptual integrat, capăt controlul prin care pot fi obținute
obiective rezonabile conștiente. Acest lucru este foarte asemănător cu sentimentul
persoanei care a încheiat terapia. Se poate să fi găsit necesar să își modifice
obiectivele, dar orice dezamăgire în această privință este mai mult decât com­
pensată de integrarea crescută și controlul care decurg de aici. Nu mai există
aspecte ale comportamentului său pe care să nu le poată regla. Această senzație
a autonomiei, a autoguvernării este sinonimă cu faptul de a avea toate expe­
riențele disponibile în conștiință.
Expresia „disponibile în conștiință" este în mod deliberat aleasă. Faptul că
toate experiențele, impulsurile, senzațiile sunt disponibile este important, și nu
neapărat faptul că acestea sunt prezente în conștiință. Organizarea conceptului
de Sine împotriva simbolizării anumitor experiențe contradictorii cu acesta
reprezintă aspectul negativ important. De fapt, când toate experiențele sunt
asimilate în relație cu Șinele și devin o parte a structurii Sinelui, există tendința
individului de a fi mai puțin din ceea ce se numește „conștiință de sine". Com­
portamentul devine mai spontan, exprimarea atitudinilor este mai puțin prote­
jată, pentru că Șinele poate accepta astfel de atitudini și un astfel de comportament
ca parte din el. Deseori, un client aflat la începutul terapiei exprimă frica reală

:arl r. rogers
că ceilalți i-ar putea descoperi Șinele real. „Imediat ce încep să mă gândesc la ce 445
sunt, am un conflict așa de îngrozitor din cauza a ce sunt, încât mă face să mă
simt oribil. Este așa o autodevalorizare încât sper ca nimeni să nu afle niciodată...
Mi-e frică să mă port natural, probabil, pentru că pur și simplu nu simt cum aș
simți dacă m-aș plăcea pe mine". Cu această dispoziție, comportamentul trebuie
să fie întotdeauna reținut, precaut, timid. Dar când aceeași clientă a ajuns să
accepte în profunzime faptul că „sunt ceea ce sunt", atunci poate să fie spontană
și poate să își destindă conștiința de sine.

XVI) Orice experiență care este incongruentă cu organizarea sau cu structura Sinelui
poate fi percepută ca amenințătoare și, cu cât există mai multe astfel de percepții, cu atât
mai rigid este organizată structura Sinelui pentru a se autoconserva.
Această propoziție este o încercare de a formula o descriere a anumitor date
clinice. Dacă mamei care-și respinge copilul, menționate anterior, i se spune că
mai mulți observatori au ajuns la concluzia că își respinge Într-adevăr copilul,
urmarea inevitabilă este aceea că, pentru moment, va exclude orice asimilare a
acestei experiențe. Poate să atace condițiile observării, pregătirea sau autoritatea
observatorilor, gradul de înțelegere pe care aceștia îl posedă și așa mai departe,
își va organiza defensele propriului ei concept de mamă bună și iubitoare și va
fi capabilă să demonstreze acest concept cu o mulțime de dovezi. Va percepe în
mod evident evaluarea observatorilor ca pe o amenințare și se va organiza în
apărarea propriului concept conducător. Același fenomen va fi observat dacă fata
care consideră despre sine că este în întregime lipsită de capacități va primi un
scor înalt la un test de inteligență. Ea poate și se va apăra împotriva acestei
amenințări a incongruenței. Dacă Șinele nu este capabil să se apare împotriva
amenințărilor profunde, rezultatul este o catastrofică prăbușire psihologică și
dezintegrarea.
O formulare concisă și ajutătoare a elementelor esențiale în amenințare și
defensă, așa cum se aplică personalității, a fost elaborată de Hogan (87, 88). în
rezumatul său, enumeră opt afirmații, în timp ce descrie modul în care com­
portamentul defensiv are loc. Acestea sunt următoarele:

1. Amenințarea apare atunci când experiențele sunt percepute sau anti­

cipate ca fiind incongruente cu structura Sinelui.
2. Anxietatea este răspunsul afectiv la amenințare.
3. Defensa este o secvență a comportamentului ca răspuns la amenințare,
al cărei scop este menținerea structurii Sinelui.
4. Defensa implică o negare sau o distorsiune a experienței percepute
pentru a reduce incongruența dintre experiență și structura Sinelui.
5. Conștientizarea amenințării și nu amenințarea în sine este redusă prin
comportamentul defensiv.

Terapia centrată pe client ■ O teorie a personalității și comportamentului

 6. Comportamentul defensiv crește susceptibilitatea la amenințare, în
sensul că experiențele negate sau distorsionate pot fi amenințătoare prin
intermediul percepțiilor recurente.
7. Amenințarea și defensa au tendința de a apărea din nou și din nou în
succesiune; pe măsură ce această succesiune progresează, atenția este
îndepărtată din ce în ce mai mult de amenințarea originară, dar o parte mai
mare a experienței este distorsionată și sensibilă la amenințare.
8. Această succesiune defensivă este limitată de nevoia de a accepta
realitatea. (88)

Teoria lui Hogan ne ajută să explicăm amploarea comportamentului defensiv

al individului, remarcând faptul că este cu atât mai mare probabilitatea ca orice
experiență nouă să fie percepută ca amenințătoare, cu cât mai multe experiențe
senzoriale și viscerale sunt negate simbolizării sau le este atribuită o simbolizare
distorsionată, din moment ce există o structură falsă mai amplă care trebuie să
fie conservată.

XVII) în anumite condiții, implicând în primul rând absența totală a oricărei

amenințări la adresa structurii Sinelui, experiențele care nu sunt congruente cu aceasta
pot fi percepute și examinate, iar structura Sinelui revizuită pentru a asimila și a conține
astfel de experiențe.
Aici un fapt clinic important confirmat de multe cazuri terapeutice este dificil
de formulat într-o formă generalizată precisă. Este limpede, conceptele de Sine
se transformă atât în dezvoltarea obișnuită a individului, cât și în terapie.
Propozițiile anterioare vorbesc despre defensele Sinelui, în timp ce aceasta se
străduiește să expună modul în care poate apărea schimbarea.
Să trecem de la exemplele mai clare către cele mai puțin clare: în terapia de
tipul celei centrate pe client, prin intermediul relației și a modului în care con­
silierul o abordează, clientul este treptat asigurat că este acceptat așa cum e și că
fiecare nouă fațetă dezvăluită este, de asemenea, acceptată. Atunci experiențele
care au fost negate pot fi simbolizate, adesea foarte încet, și astfel aduse limpede
în formă conștientă. Odată ce devin conștiente, conceptul de Sine este extins
astfel încât să poată fi incluse ca parte a unui tot integrat. Prin urmare, mama
ce-și respinge copilul, într-o astfel de atmosferă, este mai întâi capabilă să recu­
noască percepția comportamentului ei — „presupun că uneori trebuie să i se
pară că nu îl plac" — și apoi posibilitatea unei experiențe incongruente cu
Șinele — „presupun că uneori nu îl plac" — și, treptat, formularea unui concept
lărgit al Sinelui: „pot să admit că îl plac și că nu îl plac și tot ne înțelegem
satisfăcător". Sau o femeie care își urăște mama și justifică tiparul Sinelui care
conține o astfel de ură ajunge mai întâi să admită că a fost altceva dincolo de
 comportamentul de ură — „Tot fac curat în casă atunci când vine, ca și cum i-aș 447
arăta cât de bună sunt, ca și cum aș încerca să intru în grațiile ei" —, apoi
recunoaște experiențe în mod direct contradictorii cu conceptul ei de Sine —
„simt o căldură adevărată față de ea, un fel de afecțiune binefăcătoare" — și,
treptat, pe baza încercării de a trăi după un concept revizuit al Sinelui în această
relație, ajunge să își lărgească acest concept până într-un moment în care
tensiunea este diminuată — „Mă înțeleg bine cu ea. Este cel mai minunat lucru
modul în care mi-am scos-o pe mama din minte. Pot să o accept sau să nu o accept
fără atât de multă tensiune".
Dacă încercăm să analizăm elementele care fac posibilă reorganizarea struc­
turii Sinelui, s-ar părea că există doi posibili factori. Unul este înțelegerea
autoinițiată a noului conținut. Explorarea experienței este facilitată de consilier
și, din moment ce Șinele este acceptat la fiecare pas al explorării sale și în orice
transformare pe care ar putea s-o prezinte, pare posibil ca, treptat, să exploreze
zone într-un ritm „sigur" și experiențe negate până acum sunt încet și ezitant
acceptate, tot așa cum un copil mic, încet și ezitant, se apropie de un obiect
înspăimântător. Un alt factor care ar putea fi implicat este acceptarea pe care
consilierul o arată față de toate experiențele, toate atitudinile, toate percepțiile.
Această valoare socială poate fi introiectată de client și aplicată propriilor sale
experiențe. Cel din urmă cu siguranță nu poate fi motivul principal, din moment
ce adeseori este cunoscut de client că persoana consilierului este una dintr-o mie
care deține o astfel de valoare și că societatea, în general, nu îl va accepta pe client
așa cum este. Totuși, această introiecție a atitudinii consilierului poate fi cel puțin
un pas temporar sau parțial către trăirea clientului cu privire la sine, că poate fi
acceptat.
O altă problemă care trebuie avută în vedere este aceea că acceptarea expe­
riențelor incongruente cu Șinele se întâmplă deseori între ședințe, fără ca măcar
să fie verbalizate consilierului. Factorul esențial pare să fie acela că persoana
dobândește atitudinea în virtutea căreia poate privi în siguranță experiența
organică și apoi îi poate da voie să fie simbolizată în conștiință, chiar dacă
terapeutul nu este prezent.
O problemă ridicată uneori este aceea că, dacă absența amenințării la adresa
conceptului de Sine ar fi fost condiția unică necesară, individul ar fi putut, în
orice moment de singurătate, să se confrunte cu aceste experiențe contradictorii.
Știm că asta se întâmplă în multe situații neînsemnate. Un bărbat poate fi criticat
pentru un eșec repetat. In acel moment, refuză să admită această experiență drept
ceea ce pare a fi, pentru că este prea amenințătoare pentru organizarea Sinelui,
își neagă vina, raționalizează critica. Dar mai târziu, când se află singur, re-
gândește problema, acceptă critica întocmai, își revizuiește conceptul de Sine și,
prin urmare, comportamentul. Pentru experiențele care sunt totuși profund
negate pentru că sunt profund contradictorii cu conceptul de Sine, acest lucru nu

Terapia centrată pe client ■ 0 teorie a personalității și comportamentului

448 ajută. Persoanei îi pare posibil să se confrunte cu o astfel de incongruență numai
într-o relație cu altcineva, în care este sigură că va fi acceptată.
Pentru a părăsi această discuție cu un exemplu oarecum mai simplu, copilul
care simte că este vulnerabil și lipsit de putere pentru a îndeplini o anumită
sarcină, pentru a construi un turn sau pentru a repara o bicicletă poate descoperi,
pe măsură ce lucrează la sarcină mai degrabă deznădăjduit, că are succes. Această
experiență este incongruentă cu conceptul pe care îl are despre el însuși și poate
să nu fie integrată imediat; dar, în cazul în care copilul este lăsat să se descurce
singur, el asimilează treptat, din proprie inițiativă, un concept de Sine revizuit,
anume că, deși în general este vulnerabil și neajutorat, în această privință are
abilități. Aceasta este calea firească prin care, lipsite de amenințare, pot fi
asimilate percepții noi. Dar dacă aceluiași copil părinții îi spun în mod repetat că
este competent să ducă sarcina la bun sfârșit, este probabil să o nege și să
dovedească prin comportamentul său că nu este capabil să o îndeplinească.
Cu cât mai puternică este intruziunea noțiunii cu privire la competența sa, cu atât
mai mult aceasta reprezintă o amenințare la adresa Sinelui și i se opune cu mai
multă forță.
Este limpede că o analiză mai rafinată este necesară, cu privire la condițiile
exacte de care este nevoie pentru a permite o reorganizare a conceptului de Sine
și asimilarea experiențelor contradictorii. Cunoaștem o modalitate prin care
această reorganizare poate fi înfăptuită, dar condițiile primordiale pentru acest
tip de experiență nu sunt suficient de cunoscute.
Ar trebui, de asemenea, să fie evident că aici este descris un proces de
învățare, poate cea mai importantă învățare de care o persoană este capabilă, și
anume învățarea Sinelui. Sperăm că aceia care s-au specializat în teoria învățării
pot începe să utilizeze cunoștințele din acest domeniu, ce-i vor ajuta să descrie
modul în care un individ învață o nouă configurație a Sinelui.

XVIII) Când individul percepe și accepta într-un singur sistem congruent și integrat
toate trăirile sale senzoriale și viscerale, atunci este, inevitabil, mai înțelegător față de
ceilalți și mai acceptant față de ceilalți, ca indivizi separați.
Am simțit că această propoziție este adevărată în munca noastră clinică
terapeutică, și acum este confirmată de cercetarea lui Sheerer (188,189). Este una
dintre descoperirile neașteptate care au provenit din abordarea centrată pe client.
Pentru persoana care nu este familiară cu experiența terapeutică, poate părea
gândire magică să susții că persoana care se acceptă pe sine, datorită acestei
autoacceptări, va avea relații interpersonale mai bune cu ceilalți.

Totuși, din punct de vedere clinic, constatăm că persoana care încheie terapia
e mai relaxată atunci când este ea însăși, mai sigură de ea, mai realistă în relațiile
sale cu ceilalți și dezvoltă relații interpersonale considerabil mai bune. O clientă,

CARLR. ROGERS
discutând despre rezultatele pe care terapia le-a avut pentru ea, exprimă câte 449
ceva despre acest fapt în următoarele cuvinte: „Sunt eu însămi, și sunt diferită de
ceilalți. Obțin mai multă fericire din a fi eu însămi și îmi dau seama că îi las din
ce în ce mai mult pe ceilalți oameni să își asume responsabilitatea de a fi
ei înșiși".
Dacă încercăm să înțelegem fundamentul teoretic pe care acest lucru se
întâmplă, pare să fie după cum urmează:

Persoana care își neagă anumite experiențe trebuie să se apere fără încetare
împotriva simbolizării acelor experiențe.
Ca o consecință, toate experiențele sunt văzute în mod defensiv ca poten­
țiale amenințări mai degrabă decât drept ceea ce sunt cu adevărat.
Astfel, în relațiile interpersonale, cuvinte sau comportamente sunt trăite și
percepute ca fiind amenințătoare, chiar dacă nu asta a fost intenția lor.
De asemenea, cuvintele și comportamentele care aparțin celorlalți sunt
atacate pentru că reprezintă sau seamănă cu experiențele temute.
Atunci nu există o înțelegere adevărată a celuilalt ca persoană separată, din
moment ce este perceput în cea mai mare parte în termeni amenințători sau
neamenințători la adresa Sinelui.
Dar atunci când toate experiențele sunt disponibile conștiinței și sunt
integrate, defensivitatea este redusă. Când nu există nicio nevoie de apărare,
nu există nici o nevoie de atac.
Când nu este nicio nevoie de atac, cealaltă persoană este percepută pentru
ceea ce este Într-adevăr: un individ separat care funcționează în termenii
propriilor sale înțelesuri, bazate pe propriul câmp perceptual.

Deși acestea pot suna abscons, sunt confirmate de multe dovezi din viața de
zi cu zi, precum și de experiența clinică. Cine sunt persoanele din orice comu­
nitate sau din orice grup care insuflă relații de încredere, care par capabile să îi
înțeleagă pe ceilalți? Acestea tind să fie persoane cu un grad înalt de acceptare a
tuturor aspectelor Sinelui. în experiența clinică, cum apar relațiile interpersonale
mai bune? Se întâmplă pe aceeași bază. Mama cu o atitudine respingătoare, care
își acceptă propriile atitudini negative față de copilul ei, descoperă că această
acceptare de care la început s-a temut o face să fie mai relaxată cu copilul ei.
Poate să-l observe așa cum este, nu doar prin intermediul unui ecran de reacții
defensive. Făcând asta, percepe că este o persoană interesantă, cu trăsături rele,
dar și cu trăsături bune, față de care uneori se simte ostilă, dar față de care se
simte uneori și afectuoasă. Pe această bază confortabilă, realistă și spontană,

Terapia centrată pe client ■ 0 teorie a personalității și comportamentului

450 o relație adevărată se dezvoltă din trăirea ei reală, o relație satisfăcătoare pentru
amândoi. Poate să nu fie în întregime ușoară și plăcută, dar este de departe mai
confortabilă decât orice relație artificială posibilă. Este bazată pe acceptarea
faptului că, în primul rând, copilul ei este o persoană separată.
Femeia care își ura mama ajunge, după ce și-a acceptat toate sentimentele de
afecțiune, precum și pe cele de ură, să își vadă mama ca pe o persoană cu o
diversitate de caracteristici: interesantă, bună, vulgară și rea. Cu această percepție
mult mai precisă, își înțelege mama, o acceptă pentru ceea ce este și construiește
cu ea o relație adevărată mai degrabă decât o relație defensivă.
Implicațiile acestui aspect al teoriei noastre sunt de așa natură încât să ne
provoace imaginația. Aici se află o bază teoretică pentru relații trainice inter­
personale, intergrupale și internaționale. Formulată în termenii psihologiei
sociale, această propoziție devine afirmația că persoana (sau persoanele, sau
grupul) care se acceptă pe sine întru totul își va ameliora în mod necesar relațiile
cu aceia cu care are contact personal, datorită înțelegerii și acceptării sporite pe
care o are pentru ei. Această atmosferă de înțelegere și acceptare este climatul cel
mai probabil să creeze o experiență terapeutică și, prin urmare, autoacceptare la
persoanele care sunt expuse acestei situații. Astfel avem, Într-adevăr, „o reacție
în lanț" psihologică, părând să aibă potențialități enorme pentru abordarea
problemelor relațiilor sociale.

XIX) Pe măsură ce individul percepe și acceptă în structura Sinelui mai multe dintre
experiențele sale organice, constată că își înlocuiește sistemul de valori actual — bazat
într-o atât de mare măsură pe introiecții care au fost simbolizate în mod distorsionat —
cu un proces continuu de evaluare organismică.
în terapie, pe măsură ce persoana își explorează câmpul fenomenal, ajunge să
analizeze valorile pe care le-a introiectat și pe care le-a folosit ca și cum acestea
ar fi fost bazate pe propria experiență. (Vezi Propoziția X.) Este nemulțumită de
ele, adeseori arătând că a făcut ce au considerat alții că ar trebui să facă. Dar ea
ce crede că ar trebui să facă? în acest punct se simte confuză și pierdută. Dacă
cineva renunță la îndrumarea unui sistem de valori introiectat, ce altceva îi va lua
locul? Adeseori simte că nu este în stare să descopere și să construiască un sistem
alternativ. Dacă nu mai poate accepta „s-ar cuveni" și „ar trebui", „adevărat" și
„greșit", toate aceste constrângeri ale sistemului introiectat, cum poate ști cu ce
valori să le înlocuiască?
Treptat ajunge să trăiască faptul că face judecăți de valoare într-un mod care
este nou pentru ea și totuși un mod care îi era cunoscut în copilăria mică. Tot așa
cum copilul așază o valoare sigură peste o experiență, bazându-se pe dovezile
propriilor simțuri, așa cum a fost descris în Propoziția X, în același fel clientul
descoperă că propriul organism este cel care furnizează dovezile pe care sunt
întemeiate judecățile de valoare. Descoperă că propriile simțuri, propria

CARLR. ROGERS
 înzestrare fiziologică pot oferi informații pentru a face judecăți de valoare și 451
pentru a le revizui constant. Nu trebuie să-i spună nimeni că este bine să se
comporte într-o manieră mai liberă și mai spontană mai degrabă decât în modul
rigid cu care a fost obișnuit. Sesizează, simte că este satisfăcător și stimulativ.
Sau, atunci când se comportă într-o manieră defensivă, propriul său organism
este cel care simte satisfacția imediată și pe termen scurt de a fi protejat, simțind,
în plus, și nemulțumirea de perspectivă de a fi rămas în gardă. Face o alegere
între două cursuri de acțiune, temător și ezitant, neștiind dacă a cântărit precis
valorile. Dar apoi își dă seama că poate lăsa dovezile propriei experiențe să indice
dacă a ales satisfăcător. Descoperă că nu trebuie să știe care sunt valorile corecte;
prin intermediul informațiilor furnizate de organismul său, poate să simtă ce este
satisfăcător și ce îl face să crească. Poate să se încreadă într-un proces de evaluare,
mai degrabă decât într-un sistem de valori introiectat, rigid.
Să ne uităm la această propoziție într-un mod ușor diferit. Valorile sunt întot­
deauna acceptate pentru că sunt percepute ca principii făcute pentru conser­
varea, actualizarea și îmbogățirea organismului. Pe această bază, valorile sunt
introiectate din cultură. In terapie s-ar părea că reorganizarea are loc pe baza
reținerii acelor valori care sunt trăite ca factori ai menținerii și îmbogățirii orga­
nismului, spre deosebire de cele despre care alții spun că ar fi spre binele organis­
mului. De exemplu, un individ acceptă din cultură valoarea „cineva nu ar trebui
nici să aibă, nici să exprime sentimente de gelozie agresivă față de frații lui".
Această valoare este acceptată pentru că se presupune că înlesnește creșterea
individului — o persoană mai bună, mai satisfăcută. Dar în terapie această per­
soană, în calitate de client, analizează această valoare în termenii unui criteriu
fundamental, și anume propriile experiențe senzoriale și viscerale: „Am simțit
oare că negarea atitudinilor agresive a fost ceva care mi-a dezvoltat Șinele?"
Valoarea este testată în lumina dovezilor organice personale.
Ca urmare a acestei evaluări a valorilor, descoperim posibilitatea unor ase­
mănări fundamentale între toate experiențele umane. Pentru că individul testează
astfel de valori și își identifică valorile personale, pare să ajungă la concluzii care
pot fi formulate într-o manieră generalizată: cele mai importante valori pentru
îmbunătățirea organismului apar atunci când tuturor experiențelor și tuturor
atitudinilor le este permisă simbolizarea conștientă și, atunci când comportamentul
devine satisfacția echilibrată și plină de însemnătate a tuturor trebuințelor, aceste
trebuințe putând fi accesate de conștiință. Comportamentul care decurge astfel
va satisface trebuința de aprobare socială, trebuința de a manifesta sentimente
pozitive de afecțiune, trebuința de manifestare sexuală, trebuința de a evita vina
și regretul, precum și trebuința de a manifesta agresivitate. Prin urmare, în timp
ce stabilirea valorilor de către fiecare individ ar părea să inspire o anarhie totală
a valorilor, experiența arată că tocmai contrariul este adevărat. Din moment ce
toți indivizii au fundamental aceleași trebuințe, inclusiv trebuința de acceptare

Terapia centrată pe client ■ 0 teorie a personalității și comportamentului

452 din partea celorlalți, se pare că, atunci când fiecare individ își formulează pro­ percepute ca parte a proprie
priile valori pe temeiul propriei experiențe directe a organismului, nu este concepte și valori sunt intro
anarhie ceea ce rezultă, ci un grad ridicat de comuniune și un sistem de valori în mediu, dar sunt percepute :
mod autentic socializat. Atunci una dintre finalitățile esențiale ale unei ipoteze ce senzoriale.
afirmă încrederea în individ și în capacitatea sa de a-și rezolva propriile conflicte
este apariția sistemelor de valori unice și personale pentru fiecare individ și care Zona III. în această sferă s
sunt transformate de dovezile schimbătoare ale experienței organice, dar care negate conștiinței pentru că si
sunt în același timp profund socializate, având un grad înalt de similitudine în Ilustrări specifice
aspectele lor fundamentale. Literele din cercuri pot fi
conținut specific, putem ilus
un exemplu întru câtva neîns
O prezentare schematică
Figu
Unele dintre propozițiile anterioare, în special de la propoziția IX până la
propoziția XIX, pot fi clarificate printr-o prezentare schematică a anumitor
Structura Sv
moduri în care Șinele funcționează în relație cu personalitatea. Orice reprezentare
grafică a unui conținut complex are tendința de a suprasimplifica și de a părea
mai completă decât este în fapt. Materialul care urmează ar trebui, prin urmare,
să fie acceptat cu precauție critică și cu o înțelegere a limitărilor sale. Diagrama
însoțitoare poate fi înțeleasă doar prin referire la definițiile fiecărui element.

Definiții 9

Personalitatea totală. Diagrama privită ca un întreg (Figurile I și II, pagini­

le 453-454) menită să se focalizeze asupra structurii personalității. Așa cum este
desenată în Figura I, indică o personalitate într-o stare de tensiune psihologică.
Experiență. Acest cerc reprezintă câmpul nemijlocit al experienței senzoriale și
viscerale. Poate fi comparabil cu câmpul fenomenal total al copilului. Reprezintă
tot ceea ce este trăit de individ, prin toate mijloacele de simț. Este un câmp fluid
și schimbător.
Structura Sinelui. Acest cerc reprezintă configurația conceptelor care au fost
definite ca structură a Sinelui sau concept de Sine. Include percepțiile configurate
ale caracteristicilor și relațiilor individului, împreună cu valorile atașate de (a) „Nu mă pricep deloc la m
acestea. Este disponibil conștiinței. pricepere.“ Acesta este un conc
preluat de individ de la părinț
Zona I. în interiorul acestei porțiuni a câmpului fenomenal, conceptul de Sine
ar fi existat experiența senzorii
și Sinele-în-relație este în acord sau este congruent cu dovezile furnizate de
dar nu este așa. Experiența a
experiența senzorială și viscerală.
domeniul mecanic"; simbolizări
Zona II. Această arie reprezintă porțiunea câmpului fenomenal în care mecanic". Motivul de bază pen
experiențe sociale sau de altă natură au fost distorsionate prin simbolizare și părții importante a structurii S

R. ROGERS
percepute ca parte a propriei experiențe a individului. Rezultate ale percepției, 453
concepte și valori sunt introiectate de la părinți și de la celelalte persoane din
mediu, dar sunt percepute în câmpul fenomenal ca fiind produsul dovezilor
senzoriale.
Zona III. în această sferă sunt acele experiențe senzoriale și viscerale care simt
negate conștiinței pentru că sunt incongruente cu structura Sinelui.
Ilustrări specifice
Literele din cercuri pot fi considerate elemente ale experienței. Dându-le un
conținut specific, putem ilustra funcționarea personalității. Să luăm mai întâi
un exemplu întru câtva neînsemnat, așa cum este ilustrat în Figura I.

Figura I. Personalitatea totală

(a) „Nu mă pricep deloc la mecanică, iar aceasta este o dovadă a lipsei generale de
pricepere." Acesta este un concept introiectat împreună cu valoarea sa asociată,
preluat de individ de la părinții săi. Ghilimelele arată că este perceput ca și cum
ar fi existat experiența senzorială directă a eșecului cu toate lucrurile mecanice,
dar nu este așa. Experiența a fost „părinții mei mă consideră nepriceput în
domeniul mecanic"; simbolizarea distorsionată este „sunt nepriceput în domeniul
mecanic". Motivul de bază pentru distorsiune este protejarea împotriva pierderii
părții importante a structurii Sinelui, „sunt iubit de părinții mei". Aceasta duce

Terapia centrată pe client ■ 0 teorie a personalității și comportamentului

454 la un sentiment care ar putea fi schematizat astfel: „Vreau să fiu acceptat de potrivit", „n-aș putea
părinții mei și, prin urmare, trebuie să mă trăiesc pe mine ca fiind genul de simbolizare distorsion.
persoană care ei cred că sunt". din moment ce este co:
conștiinței sub orice foi
(b) Resimt eșec atunci când, mâ ocup de dispozitive mecanice. Aceasta este o
experiență directă care s-a petrecut de câteva ori. Aceste experiențe sunt asimilate Să luăm un alt exer
în structura Sinelui pentru că sunt congruente cu ea. Har, descrisă în Capito

Figura II. Personalitatea totală (d) „Nu simt altceva t

simt așa." Mama domniș
că domnișoara Har a i
valorile atașate lui ca și
viscerală.
(e) Am simțit repulsie
care și-a întâlnit tatăl, ai
nu au mulțumit-o. Acea:
cu structura Sinelui și <
această structură totală <
(f) Experiența sentimei
loc, dar au fost în totali
urmare, au fost negate c<
conștiință. Recunoaște f
este rușinos". De asemen
accesului unor astfel de
afara câmpului ei fenom
așa cum a fost descris m
intern de referință.)
Probabil c-ar mai pui
iectarea valorilor din culi
(g) „Consider îngrozitei
sociale care aparține celo:
(c) Experiența reușitei unei operațiuni mecanice dificile. Acesta este un tip de experiență.
(h) Simt aversiune pent
experiență senzorială care este incongruent cu conceptul de Sine și astfel nu
riențe specifice, reacțiile i
poate fi recunoscut în mod direct în conștiință. Persoana nu poate să perceapă că
toare. Fiind în acord cu si
„am avut succes cu operațiunile mecanice", pentru că această percepție va fi
(i) Trăiri ocazionale ale â
dezorganizatoare pentru structura Sinelui. în cazul unei astfel de întâmplări, este
că ar fi dezorganizatoare
aproape imposibil să negi în întregime experiența din conștiință, din moment ce
Multe aspecte ale Șinei
dovada senzorială este clară. Totuși, este „pre-percepută" ca amenințătoare și
exemple, dar vor fi de ace
admisă în conștiință într-o manieră suficient de distorsionată pentru a elimina
(j) îi aud pe alții spunân
amenințarea la adresa structurii Sinelui. Prin urmare, apare în conștiință într-o
Aici, atitudinea celorlalți 1
astfel de manieră precum „a fost doar noroc", „piesele pur și simplu s-au

CARLR. ROGERS
potrivit", „n-aș putea s-o fac încă o dată nici într-un milion de ani". Această 455
simbolizare distorsionată și-ar putea găsi locul în Zona II a diagramei noastre,
din moment ce este congruentă cu Șinele. Experiența actuală totuși este negată
conștiinței sub orice formă precis simbolizată și astfel rămâne în Zona III.

Să luăm un alt exemplu, extras de această dată din experiența domnișoarei

Har, descrisă în Capitolul 3 (în mod special în paginile 80 și 78, în acea ordine.)

(d) „Nu simt altceva decât ură față de tatăl meu și sunt moralmente îndreptățită să
simt așa." Mama domnișoarei Har a fost părăsită de soțul ei și nu este surprinzător
că domnișoara Har a introiectat acest sentiment, acest concept al relației și
valorile atașate lui ca și cum ar fi fost bazate pe propria experiență senzorială și
viscerală.
(e) Am simțit repulsie față de tatăl meu în contactele mele cu el. în rarele ocazii în
care și-a întâlnit tatăl, au existat câteva elemente ale comportamentului său care
nu au mulțumit-o. Aceasta a fost o experiență senzorială directă. Este congruentă
cu structura Sinelui și asimilată în ea. Comportamentul ei se află în acord cu
această structură totală a Sinelui.
(f) Experiența sentimentelor pozitive față de tatăl ei. Astfel de experiențe au avut
loc, dar au fost în totalitate incongruente cu întreaga structură a Sinelui. Prin
urmare, au fost negate conștiinței. Numai în cea mai distorsionată formă apar în
conștiință. Recunoaște percepția „sunt ca tatăl meu în mai multe feluri, și asta
este rușinos". De asemenea, exagerează ura pentru tatăl ei, ca o defensă împotriva
accesului unor astfel de experiențe în conștiință. (Aceasta este o inferență din
afara câmpului ei fenomenologic. Este confirmată de faptul că, în cele din urmă,
așa cum a fost descris mai târziu, poate percepe acest lucru din propriul cadru
intern de referință.)
Probabil c-ar mai putea fi adăugată o ilustrare, pentru a exemplifica intro-
iectarea valorilor din cultură.
(g) „Consider îngrozitor comportamentul homosexual." Aici, trăirea unei atitudini
sociale care aparține celorlalți este percepută distorsionat, ca o valoare bazată pe
experiență.
(h) Simt aversiune pentru comportamentul homosexual. în cazul anumitor expe­
riențe specifice, reacțiile senzoriale și viscerale au fost neplăcute și nesatisfăcă­
toare. Fiind în acord cu structura Sinelui, aceste experiențe sunt asimilate în ea.
(i) Trăiri ocazionale ale dorințelor sexuale. Acestea sunt negate conștiinței, pentru
că ar fi dezorganizatoare pentru Sine.
Multe aspecte ale Sinelui nu vor prezenta discrepanțele evidente în aceste trei
exemple, dar vor fi de această natură:
(j) îi aud pe alții spunând că sunt înalt și am și alte dovezi că ei mă consideră înalt.
Aici, atitudinea celorlalți nu este introiectată, ci este pur și simplu percepută așa

Terapia centrată pe client ■ O teorie a personalității și comportamentului

456 cum este. Intră, prin urmare, în categoria experiențelor senzoriale care s-au referindu-ne din nou la
petrecut într-o relație socială și este simbolizată precis. Acestea au fost acum re
(k) Mă simt înalt în raport cu ceilalți. fi exprimate după cum i
(l) Foarte rar mă aflu într-un grup în care mă simt mai scund în raport cu ceilalți. (a) înțeleg că părinții
mecanice și asta a avut o v
j, k, l sunt trei feluri diferite de dovezi senzoriale, toate recunoscute în (b) Propria mea experit
conștiință. Atitudinile celorlalți sunt percepute ca atare, nu ca experiențe proprii. (c) Dar am o oarecare a
Dovada faptului de a fi înalt care este însușită prin experiența senzorială este Observați că experie
acceptată în conștiință. Dovezile ocazionale contradictorii sunt, de asemenea, admisă în conștiință și oi
acceptate și astfel alterează conceptul de Sine într-un oarecare grad. Astfel, percepută în manieră di
individul are un concept despre el însuși în mod unitar și solid fondat ca fiind atitudinilor celorlalți.
mai înalt decât cei mai mulți oameni, un concept care este bazat pe mai multe (d) Percep că mama mec
tipuri de dovezi, toate admise în conștiință. (e) îmi displace tatăl me
Imaginea formată până acum și concluzia care este bazată pe diagrama din (f) Dar îl și plac în anm
Figura I ar fi aceea că, în cazul acestui individ schematic, există multă tensiune sunt o parte a mea ce pot
psihologică potențială. Există un grad însemnat de incongruență între experiența încă o dată, atitudinile
senzorială și viscerală a organismului și structura Sinelui, prima implicând mult sunt și nu mai sunt diste
din ceea ce este negat în conștiință, iar cea din urmă implicând o conștiință a mult congruente cu Șinele pot
din ce nu este negat. Dacă acest individ schematic se va simți inadaptat sau nu, extins pentru a le induc
va depinde de mediul său. Dacă mediul său a confirmat „cvasi"-elementele satisfacțiile pe care le adu<
structurii Sinelui, el s-ar putea să nu recunoască niciodată forțele tensionale din lalți. Ar fi bine ca în acest i
personalitatea sa, deși va fi o persoană „vulnerabilă". în cazul în care cultura a Har, în Capitolul 3, pentru
oferit o susținere suficient de puternică pentru conceptul său de Sine, el va avea dobândită este unul durero
atitudini pozitive față de Sine. Va trăi tensiune și anxietate și se va simți inadaptat este la început o acceptare
numai în măsura în care cultura sa ori dovezi senzoriale copleșitoare i-au oferit evaluării în interiorul pr
unele percepții vagi ale incongruențelor din interiorul personalității sale. O astfel incertitudine în legătură cu
de conștiință sau de anxietate ar putea, de asemenea, să apară, dacă am fi expuși g,h,i. Acestea rămân ne
unei situații extrem de permisive, în care granițele autoorganizării ar putea fi faptul că terapia nu duce n
relaxate și experiențe de regulă negate conștiinței ar putea fi vag percepute. Orice riență, nu îndepărtează nii
ar cauza o astfel de anxietate sau neliniște, aceasta este starea în care individul întreaga zonă a experienței
va avea tendința să fie deschis la psihoterapie. Să vedem, schematic, ce se faptul că acceptarea nedistc
întâmplă în terapie. știință este sigură, poate s
sale sexuale (i) atunci când
rale introiectate (g) ca fiinc
Modificarea personalității în terapie au tendința de a se concentr
a continua terapia.
Figura II (pagina 454) ne prezintă persoana noastră schematică după ce a ;, k, l. Conceptul solid fu
încheiat cu succes psihoterapia. Definițiile cercurilor și zonelor rămân sa și celelalte concepte sta
neschimbate, dar este evident că au o relație diferită una cu cealaltă, structura neschimbate.
Sinelui fiind acum mult mai congruentă cu experiența senzorială și viscerală a
individului. Modurile specifice prin care acea relație s-a schimbat pot fi ilustrate

R. ROGERS
 Ar fi prea mult să sperăm că multiplele ipoteze ale acestei teorii se vor dovedi 459
corecte. Dacă se dovedesc a fi un implus pentru studiul semnificativ al celor mai
profunde dinamici ale comportamentului uman, atunci ele își vor fi servit bine
scopul.

Lecturi recomandate
Dacă cineva își dorește să compare teoria dezvoltării din acest capitol cu alte
conceptualizări recente ale teoriei personalității, autorii menționați la pagina 419
vor fi un bun punct de plecare. (60, 9,127,128,137,109, 205,129,141, 38,104, 222,
200, 37). Pe această listă a noilor teorii ar trebui adăugată o expunere mai
convențională a teoriei freudiene a personalității, cum ar fi cea a lui Fenichel (56).
Unele sugestii cu privire la caracterul fluid și schimbător al gândirii care a fost
prezentată în acest capitol pot fi obținute prin compararea unei conceptualizări
anterioare (172) cu această expunere actuală.

Terapia centrată pe client ■ O teorie a personalității și comportamentului