UNIVERSITATEA ECOLOGICA

FACULTATEA DE DREPT
București

REFERAT
Ecologie

Titular de disciplină:
Prof. univ. dr. Mircea Duțu

Student: Preda Renata-Flavia

Anul I, I.F.R.
 Ancheta judiciară din perspectivă psihologică

Introducere

Ca ştiinţă, încă de la începuturile ei, psihologia şi-a manifestat rolul

productiv în administrarea justiţiei. Tocmai de aceea, cei mai importanţi psihologi
au consacrat acestui domeniu special numeroase studii, cât şi un important buget
de timp necesar cercetării complexe pe care aplicarea psihologiei în domeniul
jurisprudenţei le vădea la fiecare pas.

Acest efort s-a constituit în cele din urmă în ceea ce avea să fie temelia
psihologiei judiciare căreia i s-a stabilit ca obiect studierea nuanţată şi
aprofundată a persoanei umane implicată în drama judiciară, în vederea obţinerii
cunoştinţelor şi a evidenţierii legalităţilor psihologice apte să fundamenteze
obiectivarea şi interpretarea corectă a comportamentelor umane cu finalitate
criminogenă. [1]

Tactica aplicată în criminalistică nu poate fi concepută în afara psihologiei

judiciare. Aceasta oferă mijloacele cerute de stabilirea potenţialului psihologic al
învinuitului sau inculpatului pe baza căruia organul judiciar adoptă linia strategică
optimă în procesul de obţinere a informaţiilor apte să susţină în mod relevant un
caz.

La rândul său, învinuitul are interese majore în cunoaşterea şi evaluarea

anchetatorului, întrucât în această confruntare psihologică sui-generis el îşi joacă
şansa de a obţine elementele cele mai solide necesare strategiei de apărare.
 Ascultarea învinuitului sau inculpatului este un joc al inteligenţei,purtat
înainte de toate cu arme psihologice.[2]

Deseori, învinuitul este stabilit dintr-un cerc de suspecţi, aflat sub efectul
efectuării urmăririi penale, atâta timp cât nu a fost declanşată urmărirea penală
împotriva lui însuşi. [3] Odată pusă în mişcare acţiunea penală, învinuitul devine
inculpat, urmând să răspundă pentru săvârşirea unei fapte incriminate de lege. În
legătură cu aceasta, organele de urmărire penală ori instanţa de judecată au
obligaţia de a stabili circumstanţele în care a fost comisă infracţiunea, gradul de
vinovăţie al făptuitorului şi pedeapsa prevăzută pentru sancţionarea faptei
respective. [4]

Importanţa acordată acestui segment al muncii judiciare este relevată de

faptul că problematica stabilirii vinovăţiei pe baza intervievării învinuitului are un
istoric bogat, referinţe asupra domeniului apărând încă din Evul Mediu. În context
considerăm posibilă o apropiere între investigaţia psiho-criminalistică şi ceea ce
Michel Foucoult denumeşte examen.

Conținut

Termenul de anchetă judiciară nu își găsește consacrarea în Codul de

procedură penală, însă în literatura de specialitate și în limbajul curent, termenul
este utilizat pentru a desemna ceea ce Codul de procedură penală denumește
urmărire penală.

În literatura juridică de specialitate, urmărirea penală este considerată o fază

distinctă a procesului penal, precizându-se că “urmărirea penală se identifică cu
un comportament procesual cu un rol bine definit în procesul penal, deoarece, în
cadrul ei, se realizează anumite activități specifice prin care se dovedește existența
sau inexistența infracțiunilor, știut fiind că marea majoritate a faptelor penale nu
pot fi dovedite prin probe preconstituite. De asemenea, în cadrul urmăririi penale
sunt desfășurate activități specifice pentru identificarea autorilor infracțiunilor,
inițial necunoscute” [5]

Conform Dicționarului Explicativ al Limbii Române, ancheta este definită

ca “cercetare ordonată sau efectuată de o autoritate publică pentru a clarifica
împrejurările în care s-a produs un fapt și pentru a stabili răspunderile” [6]

Ancheta judiciară presupune parcurgerea a două faze care se succed logic, și

anume, urmărirea penală și cercetarea judecătorească. Uneori prima fază poate
lipsi (când părțile se adresează direct instanței de judecată sau în situațiile de
extindere a acțiunii penale datorită suficienței probelor când cercetarea
judecătorească îndeplinește obiectivele urmăririi penale). Pornind de la legislația
procesual penală rezultă că sensul termenului de anchetă judiciară este mai larg
decât cel de urmărire penală (înfăptuită de organele de urmărire penală[7]),
incluzând și cercetarea judecătorească (activitate procesuală desfășurată de instanța
de judecată[8]).

Din perspectivă psihologică ancheta judiciară (urmărirea penală și cercetarea

judecătorească) este o sumă de relații interpersonale ale unui subiect constant
reprezentantul organului de urmărire penală și ceilalți participanți, părți sau
subiecți ai procesului.
Densitatea relațiilor interpersonale ale anchetatorului rămân același, în timp ce
partenerii lui se schimbă, astfel, se indică de la bun început caracterul complex al
activităților de anchetă și mobilitatea psihologică ce trebuie să-l caracterizeze pe
anchetatorul authentic.
Investigația-anchetă, specifică anchetatorului, pornește nu numai de la o
problematică dificilă, dar și de la o diversitate de aspecte cărora anchetatorul
trebuie să i se adecveze pentru a-și îndeplini obiectivele: strângerea probelor,
existența infracțiunilor, identificarea făptuitorilor și stabilirea răspunderii
făptuitorilor.
În accepțiunea Codului nostru de procedură penală, “Urmărirea penală are
ca obiect strângerea probelor necesare cu privire la existența infracțiunilor, la
identificarea persoanelor care au săvârșit o infracțiune și la stabilirea răspunderii
penale a acestora, pentru a se constata dacă este sau nu cazul să se dispună
trimiterea în judecată” (art. 285)
Din punct de vedere tehnico-tactic prin strângerea probelor necesare se
înțelege atât operația de adunare a acestora, cât și examinarea și evaluarea lor
pentru a se constata dacă sunt suficiente, în vederea luării hotărârii privind
trimiterea sau netrimiterea cauzei în judecată.
Referirea făcută în lege cu privire la existența infracțiunilor trebuie
înțeleasă ca obligație a organelor judiciare de a avea în vedere infracțiunile,
indiferent de faza de desfășurare a activității infracționale (consumate sau rămase
în stare de tentativă).
Prin identificarea făptuitorilor legiuitorul a vrut sa precizeze că, în cadrul
urmăririi penale, probele adunate trebuie să ajute la depistarea celor care au
săvârșit fapta penală (autori, instigatori, complici), înțelegându-se atât stabilirea
faptului că urmarea socialmente periculoasă este consecința unei activități umane,
cât și aflarea datelor de identitate ale celui care a săvârșit fapta penală.
Prin stabilirea răspunderii făptuitorului se înțelege faptul că probele
adunate în cursul urmăririi penale trebuie să contribuie nu numai la lămurirea
aspectelor privind fapta penală, ci trebuie să elucideze și aspectele legate de
vinovăția făptuitorului, dacă acesta poate sau nu să fie subiect al răspunderii
penale.
Urmărirea obiectivelor anchetei judiciare debutează prin stabilirea unei
relații primare interpersonale cu o anumită persoană al cărei loc și rol în anchetă se
va contura pe măsură ce aceasta înaintează spre adevărul stărilor de fapt.
Imaginea poziției psihologice a reprezentantului organului de urmărire
penală (anchetatorului) nu va putea fi recepționată și înțeleasă corect și nici
dimensiunea reală a responsabilității sale sociale, inclusiv stresul profesional, dacă
se ignoră complexitatea fenomenelor de criminalitate și dificultățile cauzelor
complexe pline de hățisuri cu care acesta se confruntă, fără să mai luăm în calcul
riscurile și amenințările cărora adesea trebuie să le facă față. Psihologic vorbind,
profesiunea anchetatorului judiciar este o profesiune stresantă, de risc, curaj și
spirit de sacrificiu.
Deoarece marea majoritate a infracțiunilor se săvârșesc sub semnul
clandestinității, descoperirea și administrarea probelor presupune o muncă de înaltă
calificare și măiestrie profesională adaptată la “particularitățile fiecărui caz în
parte”. [9]
 Activitatea profesională a organelor de urmărire și cercetare penală constă
într-o confruntare permanentă pe care o poartă în calitate de anchetator cu
persoanele bănuite, concretizată în contextul unor relații interpersonale primare.
Pe de o parte, anchetatorul cu tehnica și imaginația sa, iar pe de altă parte
infractorul care speculează orice amănunt, creându-se o tensiune a anchetei
judiciare care se desfășoară pe mai multe planuri, oferind situații diverse în care
rolul primordial în descoperirea adevărului îl are anchetatorul .

Din perspectiva experienței practice se disting următoarele patru situații

(planuri situaționale):

1. Un prim plan situațional este acela în care datele despre infracțiune sunt
cunoscute atât de infractori cât și de anchetator. Acesta este un plan situațional
deschis (exemplu: infracțiunile flagrante). În această situație pot exista unele
capcane psihologice determinate de faptul că infractorul, cunoscând datele pe care
le deține anchetatorul despre infracțiunea comisă, le poate nega, considerând că nu
sunt probe suficiente date împotriva sa, sau, dimpotrivă, le poate recunoaște cu
ușurința, încercând să ascundă infracțiuni mult mai grave pe care le-a comis și de
care anchetatorul nu are cunoștință.

2. Un al doilea plan situațional este acela în care unele date despre

infracțiune sunt cunoscute doar de anchetator, infractorul neștiind că ele se află la
dispoziția anchetatorului (ex. denunțurile). Acesta este un plan situațional orb care
oferă anchetatorului posibilitatea și variante multiple de abordare a infractorului. În
această situație anchetatorul nu trebuie să-l determine pe infractor să recunoască
faptele, punându-i probele direct în față prin procedeul frontal, deoarece este
posibil să mai existe și alte date despre care anchetatorul nu știe. Interogatoriul
trebuie să decurgă lent, probele să fie administrate de la cele mai simple la cele
complexe, urmărindu-se reacția infractorului.

3. Un al treilea plan situațional este acela în care datele despre infracțiune

sunt cunoscute doar de infractor. Acesta este un plan situațional ascuns, frecvent în
cauzele penale, cu infracțiuni grave și deosebit de grave în care autorii rămân mult
timp neidentificați, iar alteori cauzele intră în prescripție. Prin utilizarea
biodetecției judiciare, planurile situaționale ascunse sunt tot mai mult soluționate,
autorii fiind demascați prin identificarea matricei infracționale (amintirea despre
fapta).

4. Al patrulea plan situațional este acela în care nici infractorul și nici anchetatorul
nu cunosc date despre infracțiune, acestea fiind deținute de o terță persoană de care
nu are cunoștință nici infractorul și nici anchetatorul. Acesta este un plan
situațional
 Bibliografie:

[1] -N. Mitrofan, V. Zdrenghea, Tudor Butoi, Psihologie judiciară, Ed. Şansa
S.R.L., Bucureşti 1992, p.5.
[2] -Aurel Ciopraga,Criminalistica, Tratat de tactică, Ed. Gama, Iaşi, 1996,
p.267.
[3] – Art.229 din Codul de procedură penală precizează:” Persoana faţă de
care se efectuează urmărirea penală se numeşte învinuit cât timp nu a fost pusă în
mişcare acţiunea penală împotriva sa.”
[4] – Emilian Stancu, Tratat de criminalistică, Ediţia a III-a, revăzută şi
adăugită, Ed. Universul juridic, Buc. 2004, p.42.
[5] Ion Neagu, Drept procesual penal, Editura Academiei României,
București, 1988, p. 372
[6] Dicționarul explicativ al limbii române, Editura Universul Enciclopedic
Gold, ediția a II-a, revăzută și adăugită, București 2009, p. 54
[7] art. 55 din Codul de procedură penală
[8] art. 349 ș i următ. din Codul de procedură penală
[9] Emilian Stancu, Criminalistica, Editura Actami. București, 1995, p. 36