Universitatea Spiru Haret, București

Facultatea de Psihologie și Științele Educației

Specializare: Psihologie
Curs: PSIHOLOGIE JUDICIARĂ
Prof. univ. dr. Tudorel Butoi

Interviul Judiciar

Student: CRISTINA ANTON

Anul III
IF 2020-2021
 Actions speak louder than words.

Principala unealtă a anchetatorului juridic în aflarea adevărului și a obținerii unei

mărturii cât mai elocvente și cât mai complete, poartă numele de interogatoriu judiciar. Această
activitate se prezintă ca un raport interpersonal direct care necesită aplicarea cunoștințelor
psihologice.
Definiția interogatoriului, conform ”Dicționarului limbii române moderne”, ar fi:
”Totalitatea întrebărilor adresate de organul judiciar perosanelor care sunt ascultate în procesul
penal cu privire la faptele ce formează obiecul procesului și a răspunsurilor date de acesta.”

Dar, ca o apropiere a realității pe care urmărirea penală o reclamă, specialiștii în

domeniul psihologiei jurdiciară au elaborat o definiție mai amplă: ” Interogatoriul este contactul
interpersonal verbal, relativ tensionat emoțional, desfășurat sistematic și organizat științific, pe
care îl poartă reprezentantul organului de stat cu persoana bănuită în scopul culegerii de date și
informații despre o faptă infracțională în vederea prelucrării și lămuririi împrejurărilor în care s-a
comis fapta, a indentifica făptuitorii și în funcție de adevăr a stabilii răspunderile.” (Butoi
Tudorel, Note de curs, Facultatea de Drept”Spiru Haret”, 1994/2000).

Caracteristicile Interogatoriului

1. Opozabilitatea intereselor – anchetatorul urmărește pe o parte aflarea adevărului, o

oportunitate de a avansa în carieră, pe de altă parte înfăptuitorul urmărște reducerea sau chiar
eschivarea pedepsei ce urmează a i se aplica. Deci opozabilitatea este data dintre cei doi de
statutul social din care face parte.

2. Inegalitatea statutului – anchetatorul este investit de către stat datorită funcției și

pregătirii pe care o deține sa tragă la răspundere penală învinuitul. Anchetatorul se poate folosi
de toate mijloacele legale și de toate probele deținute pentru a obține marturia infracțiunii pe care
o anchetează. Dar sunt destule cazuri în care organul judiciar aplică mijloace legale, iar
infractorul se folosește de orice alt mijloc, chiar și ilegal fără a fi tras la răspundere pentru asta.

3. Tensiunea comportamentului expresiv - comportamentul învinuitului este dirijat în

mod conștient, acesta tinând seama de repercursiunile faptelor sale. Intervin însa o serie de
amifestări psihologice pe care infractorul nu le poate controla:

- Anumite trăsături de comportament – motricitatea, timpul de reacție etc;

 - Expresii emoționale – modificări de paloare , spasm glotic etc;
- Gândirea – raționamente și judecăți, argumente afective etc;
- Atitudinea socială – atitudinea pe care o manifestă față de anchetator.
Concluzia este confruntarea dintre infractor si anchetator.
4. Demersul neuniform, contradictoriu, în ”zig- zag”

În majoritatea cazurilor infractorii ajung să mărturisească fapta comisă. Însă sunt și cazuri
în care aceștia merg în ”zig-zag”, adică recunosc parțial vina, dar pe parcursul interogatoriului
revin și neagă faptele deja recunoscute sau schimbă anumite fapte. Acest lucru se întamplă în
momentul în care infractorul îl subestimează pe anchetator sau este sigur că acesta nu are
suficiente dovezi asupra lui.
5. Intimitatea , stresul și riscul – obținerea unei confesiuni este o chestiune relativ
psihică.
Anchetatorul trebuie sa obțină încrederea infractorului; sala de interogatoriu trebuie să
aibă luminozitate, un mimin de confort si nu trebuie să participe alte peroane. Există însă și riscul
ca infractorul sa aibă anumite probleme psihice iar reacția lui sa fie una violentă, un risc pe care
anchetatorul si-l asumă.

Planurile situaționale

1. Planul situațional deschis – situația în care datele infracționalității sunt cunoscute atât
de infractor cât și de anchetator, aceasta din urmă fiind in defavoarea anchetatorului. Infractorul
poate nega faptele din lipsă de probe la dosar sau poate recunoaște cu ușurință fapta în cauză,
ascunzând altele mai grave. Organul judiciar trebuie sa investigheze cu atenție această cauză.
2. Planul situațional orb – situația în care datele și probele infracțiunii sunt cunoscute
doar de către anchetator. Acesta, însă nu trebuie să confrunte infractorul și să îi expună probele ci
trebuie să urmeze prototipul interogatoriului. Este posibil să nu dețină toate informațiile despre
fapta comisă.
3. Planul situațional ascuns – situația în care datele despre anumite acte infracționale
sunt cunoscute doar de către infractor. Sunt cazuri în care datorită lipsei de probe, trecerii
timpului, lipsa martorilor au dus ca anumite dosare să rămână în stadiul inițial. Datorită tehnicii
poligraf și identificării matricei infracționale, planul situațional ascuns este tot mai des elucidat
cu succes.
4. Planul situațional necunoscut – situația în care datele despre actul infracțional în sine
nu sunt cunoscute nici de către anchetator, nici de infractor. Aici joacă un rol important
pregatirea psihologică a anchetatorului, observația, intuiția și experiența acestuia. Anchetatorul
trebuie sa dea dovadă de autocontrol, deoarece prin rândul infractorilor sunt și persoane care
dețin cunoștințe de psihologie, care știu să interpreteze limbajul non-verbal.
Pentru a obține rezultate optime, cel ce trebuie interogat trebuie sa poată fi observat în
totalitate. De aceea poziția de ședere să fie relaxată, pe cât posibil, distanța dintre anchetator si
anchetat să nu fie nici prea mică (acesta poate vedea anumite probe din dosar), dar nici prea mare
astfel încât să nu afecteze în sens negativ apropierea dintre cei doi. Fața anchetatului să fie
indreptată către o sursă de lumină, astfel încât să se poată observa cu ușurință reacțiile
psihosomatice. Scoaterea șireturilor, curele, obiecte contundente etc, din raza de acțiune a celor
interogați.
Atitudinea anchetatorului trebuie să dea dovadă de profesionalism, tact, autocontrol,
empatie, răbdare.
Întrebările
 trebuie clar formulate;
 să fie pe înțelesul celui interogat;
 să oblige pe învinuit să relateze în detaliu faptele;
 să nu răspundă cu ”da” sau ”nu”;
 să nu sugereze răspunsul;
 să nu inducă învinuitul în eroare.
Anchetatorul are obligația de a-i oferi șansa inculpatului de a relata liber petrecerea
actului infracțional.
După cum bine știm, orice întâmplare o percepem prin intermediul organelor de simț, ca
mai apoi să fie preluată și transmisă la creier. Tocmai din acest motiv fiecare dintre noi percepe
și interpretează diferit o întamplare identică. Chiar și acuzatul poate mărturisi actul comis, dar
din punctul lui de vedere, apropiindu-se de adevăr doar gradual și în mod diferit. În acest caz
anchetatorul trebuie să aibă o atitudine flexibilă și să aleagă varianta potrivită de derulare a
interogatoriului, garantând astfel obținerea unui rezultat optim.
 Bibliografie:

1. N. Mitrofan, T. Butoi, V. Zdrenghea, Psihologie Judiciară, Editura Șansa S.R.L., 1992.

2. Tudorel Butoi, Ioana Teodora Butoi, Tratat universitar- psihologie judiciară, Editura Fundației
România de Mâine, București, 2012;
3. Tudorel Butoi, Cristian Ionescu, Psihologie judiciară, Editura Fundației România de Mâine,
București, 2014;
4.. Tudorel Butoi, Note de curs, Faculatea de Drept”Spiru Haret”, 1994/2000;