UNIVERSITATEA BIOTERRA BUCUREŞTI

FACULTATEA DE DREPT

LUCRARE DE LICENŢĂ

COORDONATOR ŞTIINŢIFIC:

ABSOLVENT:

BUCUREŞTI

2012
 UNIVERSITATEA BIOTERRA BUCUREŞTI

FACULTATEA DE DREPT

PSIHOLOGIA INTEROGATORIULUI

COORDONATOR ŞTIINŢIFIC:

LECTOR UNIV. DR.

ABSOLVENT:

BUCUREŞTI

2012
CUPRINS

NOTE INTRODUCTIVE…………………………………………………………………2

CAPITOLUL I
INTEROGATORIUL SI ROLUL LUI IN CADRUL ANCHETEI JUDICIARE
1.1Caracterizare generală.............................................................................4
1.2 Definiţia interogatoriului........................................................................7
1.3 Caracteristicile interogatoriului judiciar………………………………….10
1.4 Planurile situaţionale....................................................................................12
1.5 Rezistenţa la interogatoriu............................................................................14
CAPITOLUL II
ANCHETA JUDICIARA DIN PERSPECTIVA PSIHOLOGICA
2.1 Noţiunea anchetei judiciare......................................................................16
2.2 Etapele ascultării învinuitului sau inculpatului.........................................18
2.3 Procedee tactice de ascultare a învinuitului sau inculpatului......................23
2.4 Aspecte psihologice privind calităţile personale ale anchetatorului.............30
2.4.1 calităţi psiho-intelectuale si moral-afective ale anchetatorului............33
CAPITOLUL III
PREGATIREA IN VEDEREA DESFASURARII ASCULTARII PERSOANEI IN
CADRUL ANCHETEI JUDICIARE
3.1 Pregătirea in vederea desfăşurării ascultării persoanei vătamate..................37
3.2 Pregătirea in vederea desfăşurării ascultării martorilor..............................47
3.3 Pregătirea in vederea ascultării făptuitorului...........................................56
CAPITOLUL IV
INTEROGATORIUL DIN PERSPECTIVA PSIHOLOGICA
4.1 Problematica psihologică a relaţiei anchetator-anchetat..............................65
4.2 Contactul interpersonal in biroul de anchetă..........................................67
4.3 Comunicare non-verbală reguli tactici specifice raporturilor .................72
4.4 Reguli tactice specifice raporturilor interpersonale de opozabilitate si
confruntare...................................................................................................75
CONCLUZII……………………………………………………………………………….77
BIBLIOGRAFIE ………………………………………………………………………….78

1
 NOTE INTRODUCTIVE

PRIVIND PSIHOLOGIA JUDICIARĂ PE TERENUL

DREPTULUI

Psihologia este ştiinţa care se ocupă cu studiul proceselor,funcţiilor şi particularităţilor

psihice care caracterizează un individ sau o colectivitate.

Psihologia judiciară este un domeniu de cunoaştere relativ tânăr, în plină expansiune

şi din ce în ce mai popular în toată lumea. Datorită impactului mass-media, artei
cinematografice şi romanelor poliţiste, atât disciplina propriu-zisă cât şi experţii-practicieni în
psihologie judiciară sunt înconjuraţi de o anumită „aură a senzaţionalului şi misterului”. În
fapt însă, psihologia judiciară nu poate fi redusă la studiul crimelor extreme şi a criminalilor
senzaţionali, la fel cum nu toţi practicienii ce beneficiază de cunoştinţele acestei discipline
sunt criminalişti.

Cu certitudine, Psihologia este ştiinţa centrată pe om, pe personalitatea sa, urmărind

modul cum acesta se manifestă şi acţionează în modul său fizic, dar mai ales social. Aceasta
reprezintă de fapt, o îmbinare între psihologia generală şi psihologia socială, fiind aplicată în
domeniul infracţionalităţii ca formă specifică de activitate umană.

Psihologia juridică este o disciplină distinctă a psihologiei generale care studiază

geneza delincvenţei,prevenirea ei, caracteristicile comportamentului deviant şi a grupelor
delictuale, problematica actului justiţiar implicând detecţia delincvenţei, mărturia, ancheta,
demonstrarea vinovăţiei sau disculparea, reeducarea delincventului, relaţiile dintre inculpat şi
justiţiar, cu scopul de a înarma magistratul în statul de drept cu informaţiile care să-i permită
aplicarea corectă a legii, în litera şi spiritul ei.

Este limpede,aşadar că, înfăptuirea actului de dreptate ,în efortul ecforării realităţii
infracţionale sub aspectul său material obiectiv,se adresează nu unor concepte abstracte,ci
unor realităţi concrete,aflate prin excelenţă pe terenul psihologiei judiciare. Din perspectiva
laturii subiective “vinovăţia” psihologia judiciară impune o serie de exigențe fără îndeplinirea
cărora actul de justiție rămâne un exercițiu steril,tehnicist ,lipsit de credibilitate si forță,erodat
continuu de propria-i ineficiență si căzând în desuetitudine.

2
 Magistratul mileniului trei,motivat de simțul datoriei dusă până la capăt ,nu poate fi
decât un jurist competent si,totodată,un fin psiholog.

În arsenalul stiințifico-tehnic al pregătirii sale,informațiile pendinte ariei de

aplicabilitate a psihologiei judiciare vor avea ,așadar ,o prioritate absolută.

De altfel,în generozitatea sa ca știință şi practică,psihologia judiciară se adresează

tuturor categoriilor de specialiști care participă la înfăptuirea justiției și ale căror hotărâri
produc un impact asupra destinului oamenilor aflați sub incidența legii.

Din această perspectivă ,psihologia judiciară se definește drept “disciplină distinctă,cu

un pronunțat caracter pragmatic,informativ-formativă si de cultură profesională a
magistratului în statul de drept,care are ca obiect studierea nuanțată si aprofundată a ființei
umane implicată în drama judiciară,în scopul obținerii cunoștințelor si evidențierii legităților
psihologice ,apte să fundamenteze interpretarea corectă a conduitelor umane cu finalitate
judiciară sau crimogenă”.

Impactul psihologiei judiciare asupra demersului actului de dreptate este resimțit pe

mai multe direcții majore:

a) Pe de o parte,il ajută pe magistrat la înțelegerea aprofundată și nuanțată a

individului uman (autor,victimă,martor etc.), participant la drama judiciară si ,pe
de altă parte ,îi oferă un ajutor imediat ,avertizându-l asupra propriilor sale limite
caracterial-psihologice si atitudinal-aptitudine,exersându-i autocontrolul si
oferindu-i ,totodată ,acele strategii tehnice si mijloace cu ajutorul cărora aceste
limite pot fi depășite.
b) De asemenea ,face ca magistratul să înţeleagă omul in complexitatea sa,prin
sublinierea faptului că in viața psihică aplicarea legilor cauzalității mecanice este
o eroare , comportamentul uman atât cel conformist , cât si cel deviant –în lumina
ştiinței actuale – neputând fi înțeles decât în termeni probalistici subordonați
teoriei sistemelor in viziune psihocibernetică.
c) Având deci de judecat omul,magistratul trebuie sa-l privească din perspectiva
persoanei ,care în mod obișnuit acționează rațional, de multe ori automat, nu o
dată însă și irațional,justiția în evoluția ei tinzând prin intervenție preventiv-
ofensivă eficace să reducă și să îngrădească din ce in ce mai mult potențialul de
iraționalitate criminogenă al ființei umane.

3
 d) Interpretând conduitele umane în raporturile interpersonale specifice actului de
justiție,magistratul este înarmat cu informațiile referitoare la legitățile psihologice
vizând cunoașterea cât mai exactă a personalității și sensibilității umane , a actului
senzorio-receptiv ,a reprezentărilor memoriei,capacităților mental cognitive şi a
potențialului afectiv-emoțional exercitându-și competențele la nivelul exigențelor
actuale fără a fi pândit tot timpul de riscul unor inadmisibile erori.
e) În final, dobândind solide cunoştințe de psihologie ,magistratul implicat în actul
de dreptate ,mai ales în cazurile complexe grave ,va ști când si cum să apeleze la
serviciile cabinetelor de psihologie judiciară si a specialiștilor psihologi, din ce in
ce mai prezenți în criminalistica modernă,în vederea valorificării unor rapoarte de
expertiză sau constatări tehnico-stiințice specifice psihologiei judiciare.

CAPITOUL I

INTEROGATORIUL SI ROLUL LUI ÎN CADRUL

ANCHETEI JUDICIARE

1.1 Caracterizare generală

În literatura de specialitate, în legislaţia de specialitate, în legislaţia procesual-penală,

precum şi în practica judiciară, actul procedural prin care învinuitul sau inculpatul, celelalte
părţi sau martorii sunt chemaţi în faţa organelor judiciare pentru a furniza informaţii în
legătură cu infracţiunea ce formează obiectul urmăririi penale sau al judecăţii este desemnat
prin termeni variaţi, nu întotdeauna proprii a contura conţinutul acestei activităţi. De aceea,
consider a fi necesare anumite precizări şi delimitări terminologice.

Astfel, ascultarea persoanelor reprezintă actul procedural prin care învinuitul sau
inculpatul, celelalte părţi, martorii, cu privire la care există o presupunere că deţin informaţii
în legătură cu infracţiunea sau făptuitorul acesteia, sunt chemate să dea relaţii sau explicaţii în

4
faţa organelor judiciare penale. Alături de termenul de ascultare se foloseşte şi termenul de
audiere. Acesta este considerat sinonim, putând fi folosit, atât în limba vorbită cât şi în limba
literară, în locul celui de ascultare. La fel şi în legislaţia procesual-penală, în limbajul juridic
precum şi în cel al literaturii juridice şi criminalistice. În mod nejustificat, se consideră că
audierea constă în activitatea de ascultare a persoanelor numai de instanţa de judecată.
Legiuitorul , reglementând această activitate procesuală, utilizează, cu precădere termenul de
ascultare1.

Prin urmare, termenul de anchetă nu se identifică cu cel de ascultare ci îl include în

conţinutul său. Astfel , ancheta penală cuprinde o serie de activităţi de urmărire penală şi
tactică criminalistică precum şi de investigaţii operative desfăşurate de organele specializate
având ca scop şi finalitate identificarea şi tragerea la răspundere penală a făptuitorilor,
constatarea şi probarea temeinică a faptelor şi corecta aplicare a legii.

Termenul de interogatoriu desemnează totalitatea întrebărilor adresate de organul

judiciar persoanelor ce sunt ascultate în procesul penal cu privire la faptele ce formează
obiectul procesului şi răspunsurilor date de acestea. În literatură precum şi în practica
judiciară termenul interogatoriu este folosit, uneori, într-un mod impropriu. Astfel datorită,
probabil, împrejurării că învinuitului sau inculpatului, cu prilejul ascultării, i se adresează
cele mai multe întrebări, termenul interogatoriu este utilizat pentru desemnarea activităţii de
ascultare a acestuia şi ar consta în totalitatea întrebărilor puse învinuitului sau inculpatului,
precum şi răspunsurile la aceste întrebări. Utilizat în această accepţie termenul de
interogatoriu prezintă anumite neajunsuri. Astfel, acesta priveşte doar o latură a activităţii de
ascultare (momentul adresării întrebărilor şi al primirii răspunsurilor), neacoperind integral
conţinutul acestui act procedural.

Prin urmare, activitatea de ascultare în ansamblu constituie rezultatul aplicării

procedeului mixt de audiere, adică al relatării spontane a faptelor şi a interogatoriului. Apoi
termenul interogatoriu, utilizat în sensul precizat mai sus, ar privi numai ascultarea
învinuitului sau inculpatului, ceea ce ar putea duce la concluzia că numai acesta ar putea fi
supus unui interogatoriu. O astfel de concluzie ar fi falsă deoarece dispoziţiile legale care
reglementează ascultarea învinuitului sau inculpatului se aplică în mod corespunzător şi la
ascultarea celorlalte părţi precum şi martorilor (art. 77 şi art. 86 C. pr. pen.).

1
Art.70 şi urm. C. Pr. Pen

5
 În concluzie, termenul de ascultare a învinuitului sau inculpatului este folosit pentru a
desemna această activitate din punct de vedere al reglementărilor procesual-penale, termenul
de audiere ca sinonim al ascultării cu sensul precizat iar, pentru a surprinde şi conotaţiile de
natură psihologică, este folosit termenul de interogatoriu. Termenul de anchetă include în
conţinutul său atât activitatea de ascultare a persoanelor cât şi alte activităţi de urmărire
penală, de tactică criminalistică şi de investigaţii operative pentru identificarea şi tragerea la
răspundere penală a făptuitorilor.

În cazul săvârşirii unei infracţiuni, aflarea adevărului şi determinarea autorului să-şi

recunoască vina şi să facă mărturisiri cât mai complete referitoare la aceasta îi revine
anchetatorului, iar demersul efectuat în asemenea împrejurare poartă numele de anchetă
(interogatoriu judiciar).

Ancheta se poate defini drept o cercetare efectuată de către un organ de stat

(anchetator) desfăşurată sistematic şi organizată ştiinţific, în vederea strângerii dovezilor
privitoare la o faptă ilegală, apoi a prelucrării şi verificării acestora pentru a lămuri
împrejurările în care fapta s-a produs şi pentru a stabili răspunderile.

Din perspectivă psihologică ancheta judiciară (urmărirea penală şi cercetarea

judecătorească) reprezintă o relaţie interpersonală de tip special care reuneşte, de regulă, două
persoane cu interese opuse: un anchetator (conducătorul anchetei) care caută să dezvăluie un
adevăr, şi un anchetat care, de cele mai multe ori, caută să-l acopere, să-1 ascundă sau să-1
prezinte într-o manieră care să limiteze cât mai mult consecinţele care ar urma să decurgă2.

În cadrul anchetei judiciare, orice demers pe care îl întreprinde anchetatorul trebuie să

plece de la principiul prezumpţiei de nevinovăţie, care asigură obiectivitate rezultatelor
acesteia.

În relaţia anchetator-anchetat, indiferent dacă acesta din urmă este învinuit (sau
inculpat), martor sau persoană nevinovată, elementul de interacţiune îl constituie
convorbirea3.

În această situaţie însă, convorbirea nu trebuie înţeleasă în forma simplă a unui dialog, a unei
discuţii, ci ca un proces deosebit de complex4, un demers anevoios, o stare conflictuală

2
Bryan I., Interrogation and Confession, Editura Ashgate Publishing Limited, Aldershot, Anglia,p.29
3
Toma Titus Daniel, Psihologia învinuitului-inculpatului şi tactica audierii în procesul penal, Editura
I.E.S.P.U., OPINFO, Bucureşti, 2006,p.38
4
Ageşeanu I., Enigmele anchetelor judiciare, Editura civica, Bucureşti, 1992,p.34

6
profund tensionată în care, pe de o parte se încearcă obţinerea de date cât mai veridice, iar pe
de alta, ascunderea sau denaturarea acestora, eşecul fiind posibil la oricare din cei doi
protagonişti5.

Ancheta judiciară presupune parcurgerea a două faze care se succed logic, şi anume,
ancheta de urmărire penală şi cercetarea judecătorească. Uneori prima fază poate lipsi (când
părţile se adresează direct instanţei de judecată sau în situaţiile de extindere a acţiunii penale
datorită suficienţei probelor când cercetarea judecătorească îndeplineşte obiectivele urmăririi
penale).

Ancheta de urmărire penală este înfăptuită de specialişti aparţinând poliţiei şi

Ministerului Public (procurori), iar cercetarea judecătorească este de competenţa
magistraţilor.

1.2 Definiţia interogatoriului

Interogatoriul poate fi definit ca fiind contactul interpersonal verbal, relativ tensionat

emoţional, desfăşurat sistematic şi organizat ştiinţific, pe care îl poartă reprezentantul
organului de stat cu persoana bănuită, în scopul culegerii de date şi informaţii despre o faptă
infracţională în vederea prelucrării şi lămuririi împrejurărilor în care s-a comis fapta, a
identifica făptuitorul şi în funcţie de adevăr a stabili răspunderile.
Deoarece marea majoritate a infracţiunilor sunt săvârşite sub semnul clandestinităţii,
descoperirea şi administrarea probelor necesită o muncă de înaltă calificare şi măiestrie
profesională adaptată la particularităţile fiecărui caz în parte6.
În cazul săvârşirii unei infracţiuni pe lângă modificările materiale se mai produc şi
anumite transformări de natură imaterială matricea infracţională„păstrată ca trăire mentală în
conştiinţa făptuitorului sub forma amintirii despre faptă”, reprezentând schimbările petrecute
în plan psihic, la nivelul conştiinţei aceluia care a participat la săvârşirea unei infracţiuni, ca
autor, complice, instigator, celelalte părţi, martori.

Aceste transformări, care iau forma impresiilor în plan psihic pot fi cunoscute de
organul judiciar pe o cale indirectă, mijlocită şi nu directă, cum este cazul urmelor materiale.

5
Tudorel Butoi, Interogatoriul. Psihologia confruntării în procesul judiciar, Editura PINGUIN BOOK,
Bucureşti, 2004, p.118.
6
Stancu Emilian – Criminalistica ,pag.36

7
 Cunoaşterea acestor informaţii presupune exteriorizarea, comunicarea, adică
transpunerea în imagini verbale a expresiilor păstrate în memorie. Acest lucru presupune,
obligatoriu, contactul dintre purtătorul informaţiei şi organul judiciar, contactul care se
realizează prin chemarea în faţa organelor judiciare a celor care cunosc împrejurări legate de
infracţiune, pentru ascultarea lor.

Deci una din modalităţile de abordare a persoanei de-a lungul procesului penal este
ascultarea. Desfăşurarea procesului penal, atât în cursul urmăririi penale cât şi al judecăţii
este de neconceput fără ascultarea celui în jurul căruia se va concretiza întreaga activitate a
organelor judiciare şi a părţilor, purtătorul celor mai ample şi utile informaţii – învinuitul sau
inculpatul.

Ascultarea reprezintă actul procedural prin care anumite persoane, învinuitul sau
inculpatul, celelalte părţi, martorii, cu privire la care există presupunerea că deţin informaţii
în legătură cu infracţiunea sau făptuitorul acesteia sunt chemate să dea explicaţii în faţa
organelor judiciare penale.

În relaţia anchetator-anchetat, indiferent dacă acesta din urmă este învinuit (sau
inculpat), martor sau persoană nevinovată, elementul de interacţiune îl constituie convorbirea.

În această situaţie însă, convorbirea nu trebuie înţeleasă în forma simplă a unui dialog,
a unei discuţii, ci ca un proces deosebit de complex, un demers anevoios, o stare conflictuală
profund tensionată în care, pe de o parte se încearcă obţinerea de date cât mai veridice, iar pe
de alta, ascunderea sau denaturarea acestora, eşecul fiind posibil la oricare din cei doi
protagonişti. Reproducerea orală este principala modalitate de obţinere a informaţiilor de la
persoanele care apar în procesul penal în diferite calităţi.

Această reproducere orală, într-un proces judiciar, poate să apară sub două forme:

- relatarea liberă (nedirijată) a faptelor percepute;

- răspunsurile la întrebările adresate de organul judiciar - ancheta, interogatoriul.

Alături de termenul de ascultare se utilizează şi termenul de audiere, fără a mai vorbi

de consacrata anchetă judiciară, iar atunci când această activitate îl are în vedere pe învinuit
sau inculpat, ea este denumită interogatoriu, însă termenii cei mai potriviţi pentru a desemna
această activitate sunt aceia de interogatoriu şi, respectiv, interogarea judecătorească,
deoarece sunt cei mai adecvaţi realităţii pe care în fond o vizează.

8
 Conform Dicţionarului limbii române moderne, termenul de interogatoriu desemnează
„totalitatea întrebărilor adresate de organul judiciar persoanelor care sunt ascultate în
procesul penal cu privire la faptele ce formează obiectul procesului şi al răspunsurilor date de
acesta".

În literatura de specialitate şi în practica judiciară, termenul de interogatoriu este

impropriu folosit fiindu-i limitate sensul, aria sa de activitate. În accepţiunile acestora,
termenul în cauză vizează doar o latură a activităţii de ascultare, şi anume momentul adresării
întrebărilor şi al primirii răspunsurilor, neacoperind în totalitate sensul acestui act procedural.

În aceste accepţiuni interogatoriul nu se identifică cu ascultarea, care presupune atât

relatarea liberă a faptelor de către cel ascultat, cât şi adresarea de întrebări de către
reprezentanţii organului judiciar. În sprijinul acestei afirmaţii vin C.pr.pen. prin art.73, al.3;
art.71, art.323, cât şi opiniile unor specialişti consacraţi, potrivit cărora ascultarea persoanelor
constituie rezultatul aplicării procedeului mixt de audiere.

Interogatoriul reprezintăcontactul interpersonal verbal, relativ tensionat emoţional,

desfăşurat sistematic şi organizat ştiinţific, pe care îl poartă reprezentantul organului de stat
cu persoana bănuită în scopul culegerii de date şi informaţii despre o faptă infracţională în
vederea prelucrării şi lămuririi împrejurărilor în care s-a comis fapta, a identifica făptuitorii şi
în funcţie de adevăr a stabili răspunderile7.

1.3 Caracteristicile interogatoriului judiciar

Imaginea poziţiei psihologice a reprezentantului autorităţii publice în interogatoriu nu

va putea fi recepţionată şi înţeleasă corect, şi nici dimensionată real responsabilitatea sa
socială, inclusiv sensul profesional, dacă se ignoră complexitatea fenomenului criminalităţii
şi dificultăţile cauzelor complexe, pline de hăţişuri, cu care acesta se confruntă, fără a mai lua
în calcul riscurile şi ameninţările cărora adesea trebuie să le facă faţă.

7
Tudorel Butoi, Note de curs (mss.)Facultatea de Drept a Universităţii „Spiru Haret, 1994/2000.

9
 Practica judiciară a impus evidenţierea câtorva caracteristici distincte proprii
interogatoriului judiciar:

1. opozabilitatea intereselor;
2. inegalitatea statutului;
3. tensiunea comportamentului expresiv;
4. demersul neuniform, contradictoriu, în „zig-zag”;
5. intimitatea, stresul şi riscul.

1.Opozabilitatea intereselor

În timp ce infractorul este motivat de diminuarea responsabilităţii sale în cauza

respectivă, de a–şi apăra libertatea cu orice preţ, anchetatorul este motivat de standardele sale
profesionale, aflarea adevărului cu privire la făptuitor şi faptă, elucidarea comiterii faptei sub
toate aspectele, de prestigiul său profesional.

2.Inegalitatea statutului

Inculpatul sau învinuitul apare în poziţia celui ce a săvârşit infracţiunea, în poziţia

celui care a nesocotit legea, iar în cazul confirmării învinuirii ce i se aduce, urmează să
suporte consecinţele faptei comise ; anchetatorul ocupă o poziţie opusă, el având rolul de a
trage la răspundere penală pe învinuit sau inculpat.

Aparent, avantajul poziţiei este deţinut de organul judiciar. Acesta are posibilitatea de
a ţine sub un permanent control pe cel interogat de a observa indiciile psihologice ale stării de
emotivitate provocate de diverse tulburări neurovegetative, de a observa atitudinea,
comportamentul învinuitului sau inculpatului şi de a stabili procedeele tactice de ascultare, el
putându–se folosi şi de „elementul surpriză", atunci când se află în posesia unor date
verificate şi pe care în cursul ascultării le poate folosi, nu o dată, caracterul surprinzător al
acestora zdruncinând rezistenţa opusă.

Uneori situaţia este opusă; în timp ce organul judiciar foloseşte în exclusivitate

mijloacele legale, învinuitul sau inculpatul poate uza de orice mijloace, chiar şi ilegale, fără a
fi sancţionat în mod expres.

În concluzie „activitatea de interogare a învinuitului sau inculpatului, constituie o

luptă, un joc al inteligenţei, purtat, înainte de toate, cu arme psihologice".

10
 3.Tensiunea comportamentului expresiv

Atitudinea învinuitului sau inculpatului în interogatoriu este una voluntară, în care

persoana autoare a infracţiunii îşi dirijează comportarea în mod conştient, ţinând seama de
situaţia reală prezentă şi prevăzând şi urmările actelor sale.

În timpul interogării fac obiectul unei fine observaţii psihologice următoarele:

- -anumite trăsături de comportament care apar din prima clipă când învinuitul sau
inculpatul este introdus în cabinet (motricitatea, timpul de reacţie, disconfort psihic
etc.);
- -expresiile emoţionale, care se pot urmări fie prin libera lor manifestare, fie prin
modul discret de inhibare a lor (modificări de paloare, spasm glotic etc.);
- -gândirea, raţionamentul logic sau mai puţin logic privind faptele expuse sau în
contradicţii mai mari sau mai mici care compun relatarea faptelor;
- -atitudinea socială a învinuitului sau inculpatului; comportamentul pe care îl are faţă
de anchetator sau în modul în care răspunde la avansurile, serviciile pe care organul
judiciar i le oferă în timpul interogatoriului.

În concluzie „ascultarea (interogatoriul) aduce pe poziţii opuse protagoniştii acestei

relaţii interpersonale de tip special care nu colaborează, ci se confruntă”

4. Demersul neuniform, contradictoriu, în „zig-zag”

Practica judiciară demonstrează că infractorii, în special cei ocazionali, chiar dacă nu

imediat, ei ajung să mărturisească din ce în ce mai mult din fapta comisă, iar în final, în
funcţie de abilitatea anchetatorului, ajung la mărturisiri totale ; deci rolul esenţial în
rezolvarea cazului îl are organul judiciar.

Dacă invinuitul (inculpatul) socoteşte organul judiciar ca fiind inferior lui fie ca
posibilitate de gândire, fie în raport de datele, dovezile deţinute de acesta, atunci acesta va fi
foarte atent şi va mărturisi cât mai puţin şi nu va renunţa la poziţia sa, decât în faţa celor mai
zdrobitoare probe. Când însă superioritatea anchetatorului este clară şi pentru infractor, atunci
dominanta defensivă a acestuia se va manifesta doar prin ajustări ale faptei.

11
 5.Intimitatea, stresul şi riscul

Acestea sunt specifice derulării interogatoriului. Mărturisirea este o chestiune psihologică.

Pentru ca aceasta să se transpună în realitate, relaţia interpersonală devine specială prin
intimitate. În cabinetul de interogare nu trebuie să pătrundă alte persoane, camerele trebuie
izolate fonic, să aibă luminozitate şi confort minim.

Învinuitul trebuie să treacă peste sentimentul de ruşine, peste starea de teamă, ştiut
fiind că este extrem de greu să fie mărturisite fapte reprobabile: viol, incest, crimă etc.. în
prezenţa unor persoane, altele decât anchetatorul.

În acelaşi timp, mărturisirea nu este posibilă decât o dată cu câştigarea încrederii, cu

trăirea sentimentului de înţelegere cel puţin umană a dramei judiciare pe care învinuitul o
trăieşte. Desigur, rămas singur cu învinuitul, în raporturi de confruntare nu o dată tensionate,
reprezentantul organului de urmărire penală poate avea în faţă o personalitate cu un mental
disfuncţional, disperat, răzbunător, simulant etc., capabil de gesturi hetero- şi autoagresive.

Riscul profesional este o realitate la care anchetatorul consimte liber şi pe care şi-o
asumă din perspectiva profesionistului.

1.4 Planurile situaţionale

Tensiunea anchetei judiciare este comparabilă cu tensiunea psihologică specifică unei

partide de şah, în care se confruntă doi parteneri cu stiluri diferite: anchetatorul, tehnic, plin
de imaginaţie şi infractorul viclean şi speculativ.

Privite pe aceste coordonate psihologice, stările de tensiune generate de permanenta

dispută a anchetatorului cu partenerii săi nu trebuie să depăşească cadrul legal stabilit pentru
ancheta judiciară, altfel se poate compromite întreaga anchetă.

Cele mai frecvente planuri situaţionale8 în care se confruntă anchetatorul şi anchetatul

sunt :

a)planul deschis -datele despre infracţiune sunt cunoscute atât de anchetator cât şi de
infractor, ancheta având din start o situaţie pozitivă pentru cauză;

8
Mitrofan, V. Zdrenghea, T. Butoi, Psihologie judiciară

12
 Aici pot să apară unele capcane psihologice legate de infracţiunea în cauză, situaţie în
care infractorul, dându-si seama, sau cunoscând exact datele despre care are cunoştinţă
anchetatorul, le poate nega, pe considerentul că nu sunt probe suficiente împotriva sa. O altă
situaţie delicată apare în momentul în care infractorul recunoaşte cu uşurinţă fapta pentru care
este cercetat acoperind practic alte fapte mai grave, dar despre care anchetatorul nu are
informaţii. Deşi în mod practic acest gen de situaţii nu ridică probleme deosebite din
perspectiva probaţiunii trebuie acordată o atenţie deosebită întregului context şi dacă
infractorul a recunoscut totul cu uşurinţă, trebuie să fie analizată cu atenţie această poziţie.

b)planul orb -datele despre infracţiune sunt cunoscute numai de anchetator, infractorul
neştiind că ele se află la dispoziţia anchetatorului. În această situaţie, anchetatorul nu trebuie
să-1 determine pe infractor să recunoască faptele, punându-i probele direct în faţă prin
procedeul frontal, deoarece este posibil să mai existe totuşi alte date şi informaţii ascunse
despre care anchetatorul să nu ştie. Interogatoriul trebuie să decurgă lent urmărind toate
detaliile, iar probele trebuie administrate pe rând, de la cele mai simple la cele complexe,
urmărindu-se reacţia infractorului de fiecare dată când i se administrează o altă probă;

În practică, infractorii anchetaţi de pe poziţia planului situaţional orb au comis erori

flagrante în construcţia apărărilor formulate, de obicei pline de contradicţii, iar în final şi-au
recunoscut vinovăţiile;

c)planul ascuns -datele despre infracţiune sunt cunoscute numai de infractor, fapt ce
poate duce la eşecul anchetei, autorul infracţiunii putând să rămână mult timp neidentificat,
uneori ani la rând, iar alteori cauza intră în prescripţie.

Aceste situaţii se întâlnesc în special în cauzele cu autori necunoscuţi, cauze vechi

peste care timpul a curs în favoarea făptuitorilor. De regulă, este vorba de infracţiuni grave,
complexe, faptele fiind comise cu premeditare, în finalizarea acestora autorii ştergând urmele,
distrugând sau ascunzând corpurile delicte, denaturând şi dezinformând, creându-şi alibiuri
sau determinând tăcerea eventualilor martori.

d)planul necunoscut -datele despre infracţiune nu le cunoaşte, în prima fază, nici

anchetatorul şi nici infractorul, acestea fiind cunoscute de o terţă persoană (eventual un
martor întâmplător), despre care cei doi parteneri nu au cunoştinţă.

În situaţia acestui plan convorbirea dintre anchetator si infractor este lipsită de temei
informaţional, iar respectarea prezumţiei de nevinovăţie blochează orice dialog constructiv
pentru anchetă, mai ales că o persoană invitată la poliţie pentru o asemenea procedură de

13
interogare ar putea reclama pur şi simplu un abuz din partea organelor de urmărire penală.
Situaţiile referitoare la planul necunoscut sunt excelente oportunităţi de a clarifica, prin
investigaţiile comportamentului simulat, implicarea sau nu a persoanei bănuite în speţa care
face obiectul interogatoriului.

În cazul planurilor situaţionale ascunse sau necunoscute apar situaţii neprevăzute care
pot duce la descoperirea întâmplătoare a faptelor în cauză. Aceasta presupune răbdare, calm,
tact în discuţiile purtate de către anchetator cu orice persoană care nu are aparent nici o
legătură cu fapta comisă.

1.5 Rezistenţa la interogatoriu

Cunoaşterea tipului de personalitate a învinuitului sau inculpatului, prezintă o

importanţă deosebită pentru organul judiciar.

În raport cu structura sa de personalitate, învinuitul sau inculpatul se manifestă şi se

exteriorizează într-un anumit fel în timpul confruntării, manifestând o rezistenţă mai mare sau
mai mică în faţa organelor judiciare pe de o parte, iar pe de altă parte va avea o anumită
atitudine faţă de fapta comisă, fiind mai mult sau mai puţin afectat de ea sau manifestând
chiar indiferenţă faţă de aceasta.

De asemenea, în funcţie de personalitatea învinuitului, organul judiciar poate adopta

strategii de influenţare a acestuia. În ceea ce priveşte utilitatea cunoaşterii structurii
psihologice a infractorului se pot determina doua situaţii:

- învinuitul sau inculpatul poate manifesta o mare rezistenţă la anchetă, fiind calm,
liniştit, logic, coerent, cooperant şi sociabil, astfel încât un simplu ascultător poate fi
tentat să-l considere nevinovat.
- învinuitul sau inculpatul manifestă o mică rezistenţă la interogatoriu,fiind neliniştit,
ilogic, incoerent, puţin cooperant, astfel încât un simplu ascultător îl poate considera
în mod cert vinovat.

Pentru a evita erorile judiciare, organul de anchetă trebuie să dirijeze procesul

ascultării pentru ca factorii de pasibilitate ai acestuia, emotivitatea, extroversia, introversia,
gradul de sociabilitate, stăpânirea de sine, să poată conduce la stabilirea adevărului. De
exemplu extrovertitul, care este mult mai orientat către lume şi mai puţin orientat către

14
propria persoană, poate cădea mai uşor în capcanele psihologice faţă de introvertit care este
mai interesat de propriul Eu, de lumea interioară.

În faţa învinuitului caracterizat prin hipo-emotivitate şi indiferenţa afectivă, nu pot fi

utilizate mijloace de influenţare de natură psiho-emoţională, ci mijloace logico-emoţionale.

În literatura de specialitate există anumite reguli tactice care pot favoriza stabilirea
unui contact verbal între interlocutori:

- în contactul cu adversarul înainte de a fi ascultaţi, suntem priviţi;

- exprimarea clară, inteligibilă a interlocutorului este obligatorie;
- înainte de a vorbi, trebuie să ştim să observăm şi să ascultăm. Bănuitul trebuie studiat
din primele clipe de contact, iniţial în ansamblu, şi apoi analizate mişcările
necontrolate;
- faţă de interlocutor, se recomandă a avea o atitudine deschisă. Acesta trebuie încurajat
fie prin flatare, fie prin îndepărtarea pericolului;
- învinuitul sau inculpatul trebuie sa fie convins că este ascultat cu atenţie de
anchetator;
- faţă de interlocutor se recomandă o atitudine echilibrată şi răbdătoare;
- înţelegerea umană faţă de învinuit este esenţială şi se manifestă fie printr-un gest de
prietenie, fie printr-un sfat, proverb, sau istorisirea unei întâmplări asemănătoare prin
consecinţe, fapte care pot conduce la mărturisiri complete.

Prin urmare, comunicarea dintre anchetator şi învinuit sau inculpat, nu se efectuează

doar pe plan verbal, ci şi prin aşa numita comunicare non-verbală.

CAPITOLUL II

ANCHETA JUDICIARĂ DIN PERSPECTIVA

PSIHOLOGICĂ

15
 2.1 Noţiunea anchetei judiciare

În cazul săvârşirii unei infracţiuni, aflarea adevărului şi determinarea autorului să-şi

recunoască vina şi să facă mărturisiri cât mai complete cu privire la fapta săvârşită reprezintă
sarcini ce revin organelor judiciare competente. Demersul efectuat într-o asemenea
împrejurare poate fi denumit generic anchetă judiciară iar persoanele care îl efectuează,
anchetatori. Astfel ,ancheta judiciară reprezintă o cercetare efectuată de un organ de stat,
desfăşurată sistematic şi organizată ştiinţific în vederea strângerii dovezilor privitoare la o
faptă ilegală, a prelucrării şi verificării acestora cu scopul final de a lămuri împrejurările în
care fapta s-a produs şi de a stabili răspunderile făptuitorilor.

Termenul de anchetă judiciară nu îşi găseşte consacrarea în Codul de procedură

penală, însă în literatura de specialitate şi în limbajul curent, termenul este utilizat pentru ceea
ce Codul de procedură penală denumeşte urmărire penală, aceasta reprezintă prima fază a
procesului penal.

Urmărirea penală are ca obiect strângerea probelor necesare cu privire la existenţa

infracţiunilor, la identificarea făptuitorilor şi la stabilirea răspunderii acestora, pentru a se
constata dacă este sau nu cazul să se dispună trimiterea în judecată.

În obiectul urmăririi penale, de asemenea se înscrie şi identificarea victimei

infracţiunii, deşi acest lucru nu este prevăzut în art. 200 . Această activitate este necesară
pentru rezolvarea laturii penale şi laturii civile a cauzei penale.

Limita iniţială a urmăririi penale este marcată prin rezoluţie sau proces verbal iar
limita finală este marcată prin momentul emiterii soluţiei procurorului (trimiterea în judecată,
scoaterea de sub urmărire penală, încetarea urmăririi penale).

Urmărire penală are un caracter nepublic, nu este lipsită de contradictorialitate iar pe

parcursul acesteia părţile nu pot acţiona decât în scris în cereri sau memorii. Dispoziţiile date
de procuror sunt obligatorii pentru organul de cercetare penală, dar dacă acest organ are de
făcut obiecţii poate sesiza procurorul şef al unităţii sau când dispoziţiile sunt date de acesta de
procurorul ierarhic superior cu condiţia însă de a nu întrerupe executarea lor.

Urmărirea penală se efectuează de către procurori şi organele de cercetare penală. În

desfăşurarea urmăririi penale organul de urmărire penală dispune asupra actelor sau măsurilor

16
procesuale, prin ordonanţă acolo unde legea prevede, iar în celelalte cazuri prin rezoluţie
motivată.

Ordonanţa trebuie să fie motivată şi trebuie să cuprindă totdeauna locul întocmirii,

numele, prenumele şi calitatea celui care o întocmeşte, cauza la care se referă, obiectul
actului sau măsurii procesuale, temeiul legal al acestuia şi semnătura celui care a întocmit-o.
De asemenea, va cuprinde menţiunile speciale prevăzute de lege pentru anumite acte sau
măsuri.

Strângerea probelor presupune atât operaţia de adunare a probelor, cât şi operaţia de

examinare şi evaluare a lor, pentru a se constata dacă sunt sau nu temeiuri suficiente pentru a
se putea trimite cauza în faza de judecată

Existenţa infracţiunilor are în vedere orice infracţiune indiferent de faza în care a

ajuns aceasta – infracţiune – consumată sau tentativă.

Identificarea făptuitorului presupune aflarea datelor necesare cunoaşterii făptuitorilor

(autori, instigatori, complici), atât în privinţa persoanei lor fizice, cât şi cu privire la
identitate.

Stabilirea răspunderii făptuitorilor reprezintă materialul probator care trebuie să

elucideze aspectele legate de materialitatea faptelor, de vinovăţia făptuitorului şi de existenţa
unor temeiuri în bază cărora acesta să poată fi tras la răspundere penală pentru fapta săvârşită.

În tratatele de procedură penală, urmărirea penală este considerată o fază distinctă a

procesului penal, precizându-se ca „urmărirea penală se identifică cu un comportament
procesual cu un rol bine definit în procesul penal,deoarece, în cadrul ei, se realizează anumite
activităţi specifice prin care se dovedeşte existenţa sau inexistenţa infracţiunilor, ştiut fiind
că marea majoritate a faptelor penale nu pot fi dovedite prin probe preconstituite”.

Obligaţia de identificare a victimei infracţiunii rezultă din economia dispoziţiilor art.

202, unde se arată că organul de urmărire penală este obligat să strângă probele necesare
pentru aflarea adevărului şi pentru lămurirea cauzei sub toate aspectele, în vederea justei
soluţionări a acesteia, precum şi din economia dispoziţiilor art. 262 alin.1 şi ale art. 265, care
subliniază necesitatea ca urmărirea penală să fie completă.

Din perspectiva psihologică ancheta judiciară reprezintă o relaţie interpersonală de tip

social care reuneşte, de regulă două persoane cu interese opuse: un anchetator care caută să
dezvăluie un adevăr şi un anchetat care de cele mai multe ori, caută să-l acopere, să-l ascundă

17
sau să-l prezinte într-o manieră care să limiteze cât mai mult consecinţele care ar urma să
decurgă. A câştiga acest duel în favoarea adevărului înseamnă stăpânirea de către anchetator
a unor cunoştinţe de psihologie judiciară aflate la baza aplicării regulilor tactice criminalistice
specifice ascultării învinuiţilor sau inculpaţilor. Ar fi de neconceput să se realizeze scopul
procesului penal fără o cunoaştere exactă a omului, în calitatea sa de autor al unei fapte
penale, a mecanismelor psihice pe care se bazează formarea declaraţiei şi, în general, a
poziţiei învinuitului sau inculpatului în faţa organelor de urmărire penală sau a instanţelor de
judecată, element nelipsit de importanţă pentru conturarea laturii subiective a infracţiunii.

2.2 Etapele ascultării învinuitului sau inculpatului

Săvârşirea unei infracţiuni antrenează întotdeauna o activitate de probaţiune

desfăşurată de organele judiciare în vederea stabilirii tuturor împrejurărilor referitoare la faptă
şi făptuitor.

Săvârşirea infracţiunii este întotdeauna însoţită de o serie de transformări de natură

imaterială. Este vorba de acele schimbări petrecute în plan psihic, în planul conştiinţei
conservate în memoria celor care într-o calitate sau alta au participat la săvârşirea infracţiunii:
învinuit sau inculpat, parte vătămată, martori. Astfel de modificări produse în psihicul
omului, sub forma unor impresii, nu pot fi cunoscute organelor judiciare decât pe o cale
mijlocită, ocolită. Între organul judiciar şi sursa informaţiei se interpune purtătorul
informaţiei, cel care a perceput împrejurări legate de infracţiune şi de făptuitor. Aceasta
implică un contact direct între organul judiciar şi purtătorul informaţiei, contact care se
realizează prin chemarea în faţa organelor judiciare a celor care cunosc împrejurări legate de
infracţiune în vederea ascultării lor.

Ascultarea învinuitului sau inculpatului este o activitate procesuală şi de tactică

criminalistică, efectuată de către organul de urmărire penală, în scopul stabilirii unor date cu
valoare probantă necesare aflării adevărului în cauză. Cu această ocazie învinuitul sau
inculpatul poate face mărturisiri complete sau doar parţiale, cu privire la infracţiunea
săvârşită şi la circumstanţele legate de comiterea ei. Există însă şi posibilitatea ca acesta să
manifeste un comportament simulat, încercând să se sustragă de la răspunderea penală,
recunoscând alte roluri sau alte acţiuni ( de exemplu să recunoască doar că ar fi stat de pază la

18
comiterea furtului, sau să recunoască doar că a scos bunul din unitate după ce acesta a fost
sustras de un alt autor, etc. ).

Aşadar, ascultarea învinuitului sau inculpatului este un act procedural dar şi de

practică criminalistică, care oferă organului de urmărire penală şi instanţei de judecată cele
mai multe informaţii cu privire la fapta săvârşită şi la personalitatea infractorului. Datorită
valorii informaţiilor pe care organul judiciar le obţine din ascultarea învinuitului sau
inculpatului de regulă, procesul penal nu se poate desfăşura fără ascultarea celui în jurul
căruia se va concentra întreaga activitate a organelor judiciare şi a părţilor, purtătorul celor
mai ample şi utile informaţii învinuitul sau inculpatul.

Etapele ascultării pot fi cuprinse în:

1. Pregătirea ascultării

În această etapă se vor stabili problemele care urmează a fi lămurite cu ocazia

ascultării, tactica de ascultare, precum şi materialul probator ce urmează a fi folosit în cursul
ascultării ţinând cont de particularităţile fiecărei infracţiuni în parte, de împrejurările
comiterii faptei, de personalitatea şi psihologia făptuitorului. Datele preliminare despre
aceştia: antecedentele penale, mediu socio-familial de provenienţă, pregătire şcolară,
comportament anterior etc., pot fi foarte importante pentru buna pregătire şi realizarea cu
succes a ascultării.

2. Studierea materialului cauzei

Pe această bază vor fi stabilite persoanele care urmează a fi audiate în cauză, în

calitate de învinuiţi sau inculpaţi, faptele care au fost reţinute în sarcina acestora,
participanţii, calitatea şi contribuţia lor la comiterea faptei, problemele ce urmează a fi
lămurite prin intermediul audierii.

Studiul materialului trebuie făcut cu obiectivitate, atât cu observarea probelor în

acuzare cât şi a celor în apărare, a circumstanţelor atenuante sau agravante.

3. Cunoaşterea învinuitului sau inculpatului

O bună stăpânire a datelor cauzei presupune, pe lângă cunoaşterea faptelor concrete

comise de către autorul faptei şi preocuparea pentru cunoaşterea trăsăturilor personalităţii şi a
profilului psihic ale acestuia.

19
 Date de acest gen se pot obţine pe mai multe căi, atât directe cât şi indirecte. În cadrul
activităţilor de informare indirectă se înscriu: investigaţii cu privire la persoana sa, date
rezultate din cercetarea la faţa locului, verificări la cazierul judiciar şi în evidentele operative,
audieri ale altor martori sau învinuiţi, studierea unor înscrisuri ce emană de la învinuit sau
inculpat. Pe cale directă se pot obţine date prin intermediul unor percheziţii, aplicare de
sechestru, reţinere sau arestare, precum şi prin audiere.

4. Întocmirea planului de ascultare

Acesta va avea următoarele aspecte:

- problemele ce urmează a fi lămurite cu ocazia ascultării;

- materialul probator ce va fi utilizat în timpul ascultării;

- forţa probatorie a materialului existent (probe directe, indirecte, mijloace materiale

de probă).

- momentul operativ oportun pentru utilizarea materialului probator în anchetă;

- datele cunoscute despre personalitatea şi psihologia celui ce urmează a fi ascultat

Întocmirea acestui plan este recomandabilă anchetatorilor cu mai puţină experienţă.

Interesul este ca, pe măsura creşterii experienţei să crească şi nivelul de pregătire în
instrumentarea corectă a cauzelor.

5. Asigurarea prezenţei apărătorului

Prezenţa apărătorului este obligatorie în situaţiile prevăzute de lege, după începerea

urmăririi penale în cauză, însă nu se va permite apărătorului să intervină în desfăşurarea
ascultării, în scopul obstrucţionării relatărilor.

Conform prevederilor art. 70 din C.pr.Pen., ascultarea învinuitului sau inculpatului

parcurge trei etape9:

1. Verificarea identităţii civile a învinuitului sau inculpatului

Această etapă presupune adresarea unor întrebări de către anchetatori cu privire la

nume, prenume, poreclă, data şi locul naşterii, numele şi prenumele părinţilor, cetăţenia,
studii, situaţia militară, locul de muncă, ocupaţie, domiciliul, antecedente penale, pentru a se
pute contura situaţia civilă a învinuitului sau inculpatului, astfel încât să se preîntâmpine
erorile judiciare.
9
C., Aioniţoaie, T.. Butoi. Op. cit.,pag. 90-120

20
 Învinuitului i se aduce la cunoştinţă fapta care face obiectul cauzei, fiind înştiinţat că
trebuie să declare tot ceea ce ştie cu privire la fapta şi învinuirea care i se aduce în legătură cu
aceasta. Prima etapă, a ascultării, este extrem de importantă, determinând modul cum se va
desfăşura activitatea organului judiciar.

De asemenea, verificarea identităţii este o modalitate prin care anchetatorul poate

analiza comportamentul învinuitului faţă de situaţia în care se află, modul în care
reacţionează la întrebări, starea de tensiune sau calmul pe care îl afişează.

2. Ascultarea relatării libere

Începe cu adresarea unor întrebări cu caracter general, învinuitul fiind solicitat să

declare tot ceea ce ştie în legătură cu învinuirea ce i se aduce.

În această etapă anchetatorul are posibilitatea să-1 studieze pe învinuit, să-1 observe şi
să noteze omisiunile, ezitările. Toate observaţiile făcute vor constitui suport pentru stabilirea
procedeelor tactice care vor fi folosite în continuare.

În timpul ascultării libere anchetatorul trebuie să evite întreruperea relatării

învinuitului, aprobarea sau dezaprobarea afirmaţiilor acestuia, să-şi manifeste satisfacţia ori
nemulţumirea faţă de cele declarate. Trebuie să dovedească stăpânire de sine, răbdare, calm,
în general o atitudine prin care să nu-şi exteriorizeze sentimentele faţă de învinuit.

3. Adresarea întrebărilor şi ascultarea răspunsurilor

După relatarea învinuitului privind învinuirea ce i se aduce, anchetatorul îi adresează

o serie de întrebări referitor la fapta ce constituie obiectul învinuirii.

Există mai multe condiţii pe care întrebările trebuie să le îndeplinească:

- să fie clare şi concise;

- să fie formulate în raport cu modul de înţelegere al învinuitului;

- să nu sugereze răspunsul aşteptat de anchetator;

- să nu presupună acordare unui răspuns scurt precum „da” sau „nu”;

- sa nu-l încurce pe învinuit, mai ales când acesta doreşte adevărul.

21
 Alegerea întrebărilor depinde de poziţia pe care învinuitul o adoptă cu privire la
învinuirea care i se aduce şi care poate consta în recunoaşterea faptei, negarea, diminuarea
învinuirii prin recunoaşterea parţială sau refuzul de a face declaraţii.

Întrebările pot fi clasificate în:

- întrebări „temă” care au un caracter general cu privire la faptă în ansamblul ei;

- întrebări „problemă” care vizează lămurirea anumitelor aspecte ale faptei săvârşite;
- întrebări „detaliu” care au un caracter limitat la anumite amănunte ce pot fi verificate.

În funcţie de atitudinea învinuitului întrebările pot fi de control, de completare, de

precizie sau detaliu, cu ajutorul cărora anchetatorul încearcă să obţină cât mai multe
amănunte cu privire la fapta comisă sau să verifice anumite informaţii pe care le deţine.

Din perspectiva psihologiei judiciare etapele ascultării învinuitului sau inculpatului au

o importanţă deosebită, deoarece aici se pot identifica anumite mecanisme psihologice.
Urmărind relatările învinuitului anchetatorul va reţine logica expunerii, cursivitatea
exprimării, siguranţa de sine, contradicţiile posibile iar pe baza acestora urmând să-şi
stabilească tactica de acţiune.

În concluzie ascultarea învinuitului sau inculpatului este o activitate de o importanţă

majoră în cadrul activităţilor procesuale probatorii datorită informaţiilor care se pot obţine
atât cu privire la împrejurările şi modalităţile în care a fost săvârşită fapta dar şi cu privire la
împrejurările şi modalităţile în care a fost săvârşită fapta dar şi cu privire la personalitatea
făptuitorului. Aceste informaţii ajută organul judiciar la înţelegerea cazului sub toate
aspectele determinând astfel o încadrare juridică corectă a faptei săvârşite şi în final
contribuie la justa soluţionare a cauzei. Dar pentru ca această activitate să-şi poată atinge
scopul este necesară o cunoaştere aprofundată de către organul de urmărire penală atât a
regulilor şi procedeelor legale de acţiune, cât şi a unor elemente de tactică criminalistică, de
psihologie judiciară şi de comunicare interpersonală.

2.3 Procedee tactice de ascultare a învinuitului sau inculpatului

Prin intermediul organelor sale de simţ şi al gândirii abstracte, omul cunoaşte ceea ce
se întâmplă în lumea înconjurătoare şi păstrează multă vreme în memorie imaginile
evenimentelor ce se produc în faţa sa. Astfel că el are capacitatea să reproducă în conştiinţa

22
sa faptele şi fenomenele petrecute cu multă vreme în urmă. Deci şi infracţiunile, percepute în
timpul săvârşirii lor, pot fi reproduse de subiectul receptor şi redate altor persoane, cu
suficiente caracteristici generale şi de detaliu pentru a fi înţelese cu uşurinţă. Martorii oculari,
infractorii şi chiar victimele, percepând nemijlocit procesul săvârşirii infracţiunii, sunt în
măsură să facă relatări utile despre modul şi împrejurările în care a fost comisă. De aceea,
ştiinţa criminalisticii elaborează metodele tactice de ascultare a acestor persoane.

Tactica ascultării învinuitului sau inculpatului în procesul penal poate fi definită drept
acea parte a tacticii care, în scopul obţinerii unor declaraţii complete şi fidele, elaborează, cu
respectarea normelor procesual penale, un ansamblu de procedee referitoare la organizarea
ascultării, la elaborarea planului de bază căruia se va desfăşura ascultarea, la modul propriu-
zis de efectuare a acestei activităţi, modul de fixare a declaraţiilor învinuitului sau
inculpatului, la verificarea şi aprecierea acestora.

Având în vedere faptul că de multe ori învinuitul sau inculpatul ascunde fapte sau
împrejurări cu privire la care este audiat de anchetator sau face declaraţii nesincere cu scopul
de a se sustrage de la răspunderea penală care îl ameninţă, este necesară elaborarea şi
folosirea unor procedee tactice de ascultare. Folosirea acestor procedee tactice nu poate
depăşi cadrul legal şi trebuie să se facă cu respectarea demnităţii umane.

Procedeele tactice sunt folosite nu numai cu privire la ascultarea învinuitului sau

inculpatului de rea-credinţă ci şi în cazul celui de bună credinţă, deoarece, acesta din urmă
comite mai presus de voinţa lui erori, inexactităţi ce trebuie însă reparate pentru a facilita
obţinerea unei declaraţii complete şi fidele. De regulă scopul unor astfel de procedee este
reamintirea unor împrejurări temporar uitate sau verificarea exactităţii celor declarate, mai
ales când arătările acestora se referă la însuşirile subiective de apreciere a raporturilor
spaţiale, la localizarea şi determinarea duratei în timp a unor fenomene.

Procedeele tactice folosite în ascultarea învinuitului sau inculpatului în procesul penal

nu sunt construcţii artificiale ci dimpotrivă reprezintă rezultatul generalizării ştiinţifice a
experienţei pozitive acumulate de organele judiciare de-a lungul timpului, de practica
cercetării infracţiunilor. Procedeele tactice folosite de organul judiciar se diferenţiază dupa
cum sunt aplicate unuia sau altuia dintre învinuiţi sau inculpaţi. Astfel, un anumit procedeu
poate fi eficient într-un caz şi ineficient intr-un alt caz. În practica judiciară s-a constatat că
procedeele tactice de ascultare au, în mod necesar, un caracter individual, ele diferenţiindu-se

23
unele de altele în funcţie de mai multe criterii, între care un rol important îl are personalitatea
învinuitului sau inculpatului şi ansamblul datelor în care se înscrie cauza.

Prin urmare, regulile tactice după care se desfăşoară ascultarea învinuitului sau
inculpatului au fost elaborate pe baza unei îndelungate cercetări iar aplicarea lor nu poate
depăşi prevederile normelor în vigoare, utilizându-se numai în limitele şi în spiritul acestora.
Aceste reguli au fost sistematizate de partea criminalisticii denumită tactica de ascultării
persoanelor în procesul penal şi mai concret tactica ascultării învinuitului sau inculpatului.

Conform practicii judiciare, există mai multe strategii tactice de ascultarea a

învinuitului :

1. Folosirea întrebărilor de detaliu

Acest procedeu presupune utilizarea unor întrebări prin care se solicită învinuitului
amănunte referitoare la împrejurările săvârşirii faptei, amănunte care să permită verificarea
explicaţiilor lui.

Întrebările detaliu se folosesc frecvent în cazul când învinuitul face declaraţii

nesincere, contradictorii, adoptă o poziţie refractară pe parcursul cercetărilor.

Scopul folosirii acestor întrebări este de a demonstra învinuitului netemeinicia

declaraţiilor sale şi de a-l determina să renunţe la negarea faptelor comise. Practica atestă că
acest procedeu tactic dă rezultate bune în cazul învinuiţilor recidivişti (infractori cu
experienţă), care, deşi îşi pregătesc atent declaraţiile, comit totuşi erori şi inconsecvenţe;

2. Ascultarea repetată

Pleacă de la ideea că oricât de ticluite ar fi apărările unei persoane, deoarece sunt

construcţii mincinoase nu vor putea fi repetate identic.

Procedeul constă în audierea în mod repetat, la anumite intervale de timp a

învinuitului cu privire la aceleaşi fapte, împrejurări, amănunte. Între declaraţiile învinuitului
vor apare, inevitabil, deosebiri, în special contraziceri, nepotriviri. Prin acest procedeu se
poate demonstra netemeinicia afirmaţiilor învinuitului, putând fi determinat să spună
adevărul.

3. Ascultarea sistematică

Acest procedeu se foloseşte atât în cazul învinuitului sincer, pentru a-1 ajuta să
lămurească toată problematica, mai ales în cauzele complexe, cu grad ridicat de dificultate,

24
cât şi al celor nesinceri, refractari, pentru că îi obligă să dea explicaţii logice, cronologice,
succesive la toate aspectele care fac obiectul învinuirii.

Prin intermediul întrebărilor-problemă învinuitului i se solicită să clarifice sistematic

cum a conceput şi pregătit infracţiunea, persoanele participante şi modul cum a acţionat
fiecare. Atunci când cel ascultat a săvârşit mai multe infracţiuni, în raport cu personalitatea şi
psihologia acestuia, anchetatorul va stabili dacă ascultarea va începe în legătură cu
infracţiunea cea mai uşoară sau cu cea mai gravă. Când există mai mulţi învinuiţi în cauză,
fiecare trebuie ascultat atât cu privire la activitatea proprie, cât şi, separat cu privire la
activitatea fiecărui participant.

4. Ascultarea încrucişată

Scopul acestui procedeu este de a înfrânge sistemul de apărare al învinuitului

nesincer, înrăit, refractar, care se situează pe poziţia negării totale a faptelor comise. Este un
procedeu ofensiv şi constă în ascultarea aceluiaşi învinuit de către doi sau mai mulţi
anchetatori ce s-au pregătit în mod special în acest scop şi cunosc problemele cauzei în care
se face ascultarea.

Avantajul acestui procedeu constă în faptul că învinuitului sau inculpatului nu i se dă

posibilitatea să-şi pregătească răspunsuri mincinoase, întrebările fiind adresate de fiecare
anchetator alternativ, într-un ritm susţinut, alert.

Dezavantajele sunt: derutarea persoanelor cu structură psihică slabă, încurcarea celui

ascultat, anchetatorii înşişi putându-se încurca reciproc, mai ales atunci când nu toţi stăpânesc
perfect problema cauzei.

5.Tactica complexului de vinovăţie

Este utilizată în special în cazul persoanelor sensibile şi presupune adresarea

alternativă a unor întrebări ce nu au legătură directă cu cauza şi a unor întrebări critice.

În această abordare, iniţial, se poartă o discuţie introductivă, anchetatorul analizând

spontaneitatea răspunsurilor, gradul de participare şi iniţiativa, expresiile mimico-gesticulare,
trăgând o concluzie asupra comportamentului expresiv pe tematica neutră. După ce se
epuizează această etapă, se abordează o problematică fictivă de aceeaşi natură cu
problematica critică relevantă în speţă cu scopul interiorizării de această dată a tabloului
psiho-comportamental în raport cu tematica fictivă. După epuizarea acestei etape se
abordează direct problematica critică. Dacă se constată modificări comportamentale, inhibiţii,

25
evitarea privirii, modificări de paloare, perioadele de latenţă în răspunsuri, tremurul vocii,
fiind evidentă diferenţa dintre problematica fictivă neutră şi cea relevantă, atunci se
conturează puternici indici orientativi asupra culpabilităţii şi simulării învinuitului

6. Folosirea probelor din dosar

Procedeul se foloseşte în ascultarea învinuitului nesincer sau a celui care îşi

recunoaşte numai parţial vinovăţia. În faţa unor probe decisive, el va fi determinat să
recunoască fapta comisă. Pentru a le utiliza cu maximum de eficacitate, anchetatorul trebuie
să cunoască foarte bine probele existente la dosar şi valoarea probatorie a fiecăreia dintre ele.

Este foarte important ca probele de vinovăţie să fie utilizate la momentul oportun

astfel încât învinuitul să fie determinat să facă declaraţii veridice şi complete. Orice eroare
din partea anchetatorului poate compromite ancheta.

În raport cu personalitatea şi psihologia învinuitului, se poate proceda la prezentarea

frontală sau progresivă a probelor de vinovăţie.

Obţinerea de rezultate bune prin folosirea acestui procedeu este asigurată de

respectarea unor cerinţe, printre care:

- cunoaşterea temeinică de către anchetator a tuturor probelor din dosar, a legăturii

ce există între acestea şi activitatea ilicită desfăşurată de către învinuit;
- cunoaşterea valorii fiecărei probe din dosar;
- stabilirea celui mai indicat moment pentru folosirea probelor de vinovăţie şi a
ordinii în care acestea vor fi prezentate;

În ancheta judiciară este mai frecvent folosită prezentarea progresivă a probelor de

vinovăţie, ce constă în ascultarea în mod treptat plecându-se de la aspecte mai puţin
importante, cu prezentarea de probe care nu dovedesc nemijlocit săvârşirea faptei, vinovăţia,
continuându-se cu cele ce au relevanţă deosebită, din care rezultă direct vinovăţia.

7. Ascultarea unui învinuit sau inculpat despre activitatea celorlalţi participanţi la

săvârşirea infracţiunii.

Procedeul se aplică atunci când în cauză există mai mulţi învinuiţi (inculpaţi)
participanţi la săvârşirea aceleiaşi infracţiuni. Cunoaşterea învinuiţilor (inculpaţilor) implicaţi
în cauză permite anchetatorului să stabilească pe cel dispus să recunoască mai uşor faptele
săvârşite şi cu acesta să înceapă ascultarea.

26
 Cunoaşterea participanţilor la săvârşirea activităţii ilicite permite anchetatorului să
identifice veriga slabă cu care va începe ascultarea, solicitându-i să relateze despre activitatea
celorlalţi,acreditându-i impresia că persoana sa interesează mai puţin. Centrat pe o asemenea
direcţie, învinuitul/inculpatul poate da în vileag activitatea săvârşită de ceilalţi învinuiţi sau
inculpaţi sau, dimpotrivă, poate manifesta circumspecţie, interesându-se ce au declarat
aceştia, conduită specifică înţelegerilor intervenite asupra comportamentului în anchetă în
situaţia identificării şi ascultării. Esenţa procedeului constă în ascultarea individuală, în care
învinuitul va relata în principal despre alţii şi în subsidiar despre sine, acest din urmă aspect
nefiind obligatoriu.

Acest procedeu prezintă atât avantaje cât şi dezavantaje. Dezavantajul îl constituie

faptul că cel ascultat nu este întotdeauna dispus să divulge activitatea participanţilor din
cauza înţelegerilor stabilite înainte şi, mai ales, după comiterea faptei cu privire la modul de
comportare în eventualitatea descoperirii faptelor. Neştiind dacă şi ce au declarat ceilalţi
participanţi, fiecare va avea reţineri dar va manifesta un interes deosebit de a afla de la
organul de urmărire penală care este poziţia celorlalţi.

Prin confruntarea datelor obţinute din declaraţiile participanţilor chiar dacă nu au

declarat totul despre propria activitate, organul de urmărire penală poate desprinde concluzii
cu privire la sinceritatea celor implicaţi în cauză.

8. Procedeul justificării timpului critic

Timpul critic presupune durata activităţilor care au precedat săvârşirea infracţiunii, a

acţiunilor care caracterizează săvârşirea infracţiunii şi perioada imediat post-infracţională.

Alibiul10 reprezintă un contact mintal, o strategie cognitiv-demonstativă parţial

acoperită faptic, prin care persoana bănuită caută:

- în timp, să rămână cât mai aproape de timpul comiterii faptei;

- în spaţiu, să se plaseze cât mai departe de locul comiterii fapte;
- să-şi facă simţită prezenţa.

Cunoscându-se activitatea învinuitului (inculpatului), i se va solicita să declare locul

unde s-a aflat, cu cine a luat legătura, ce a întreprins, în timpul şi după săvârşirea infracţiunii.
Explicaţiile date vor fi verificate minuţios pe zile, ore, minute şi locuri.

10
Butoi, T., Psihologie judiciară Tratat universitar Editura Fundaţiei „România De Mâine” Bucureşti.1994

27
 De asemenea, procedeul se foloseşte şi în ascultarea infractorilor nesinceri, refractali,
oscilanţi în declaraţii. Verificarea datelor furnizate de cel audiat oferă anchetatorului
posibilitatea constatării nesincerităţii relatărilor, întrucât în declaraţiile acestuia apar
neconcordanţe în justificarea timpului critic. Utilizarea procedeului de justificare a timpului
critic permite extinderea anchetei judiciare asupra altor infracţiuni şi făptuitori.

9. Interogatoriul psihanalitic

Constituie soluţia care înlocuieşte într-un viitor mai mult sau mai puţin îndepărtat
clasicul interogatoriu judiciar. Se afirmă că este inofensiv, curat, bazat pe respectarea
demnităţii umane şi pe prezumţia de nevinovăţie, fiind un joc al inteligenţei practicat cu
mijloace psihologice, prilejuit de o discuţie pe marginea evenimentului judiciar în cadrul
căreia persoana suspectă se poate apăra cu toate mijloacele, inclusiv cele nelegale.

Interogatoriul psihanalitic se fundamentează pe sintagma „omul se poate ascunde de

multe, numai de sine nu”. Acesta presupune identificarea comportamentului duplicitar înţeles
ca „efort conştient întreprins cu perseverenţă de către subiectul interogat în timpul
interogatorului pentru a masca, a tăinui unele stări sufleteşti, intenţii, acţiuni, fapte, date şi
probe cu scopul de a induce ancheta judiciară pe piste greşite”.

Potrivit părerilor specialiştilor, condiţia interogatoriului psihanalitic constă în

realizarea atmosferei de intimitate din care se poate obţine starea de confienţă, permiţând Eu-
lui social, matricei morale, sa se armonizeze cu tensiunile rezultate prin actul mărturisirii,
acceptării comiterii faptei şi pedepsei.

Interogatoriul psihanalitic presupune existenţa a mai multor categorii de factori ce pun

în evidenţă conduita duplicitară:

- lăsarea obiectelor nu este o întâmplare ce reprezintă dorinţa confuz exprimată a

eu-lui de autodenunţare, de revenire la locul crimei fiind veritabili indici
orientativi ce permit identificarea făptuitorului;
- revenirea la locul faptei este determinată de dorinţa făptuitorului de a retrăi mintal,
sub forma reveriei cele întâmplate;
- lapsus-ul apare de obicei fără legătură directă cu crima, fiind determinat de
existenţa unu gând ascuns sau din cauza unei stări generale contradictorie celei
afirmate verbal;
- uitarea cuvintelor şi a numelor proprii ce au legătură directă cu cauza,este
important să fie analizată.

28
 Anchetatorul poate iniţia următorul mecanism : găsind un nume care este familiar
acuzatului şi care să fie în legătură – chiar şi numai o asemănare de sunete cu numele pe care
acesta încearcă sa-l ascundă, se impune ca inculpatul să fie întrebat dacă işi aminteşte numele
respectiv. În cazul unei ezitări, sau a unei deformări se dovedeşte existenţa unui indiciu.

- erorile de lectură şi de scris sunt determinate ca şi în cazul lapsusului de existenţa

unui gând ascuns. În această situaţie este de apreciat practica unor anchetatori de a-i face pe
acuzaţi să-şi citească propriile declaraţii, interpretându-le erorile de lectură.

- actele simptomatice sunt mărturisiri involuntare ale unor gânduri ce scapă de sub
control Eu-lui conştient, existând o diferenţă semnificativă între ceea ce dorim şi ceea ce ar
trebui să facem.

10.Asociaţiile de idei

Practica judiciară atrage atenţia că modul cum învinuitul reacţionează faţă de un

cuvânt oarecare, arată care este starea sa sufletească şi permite anchetatorului să pătrundă
indirect în subconştientul lui.

Ascultarea învinuitului sau inculpatului prezintă un grad ridicat de dificultate şi

complexitatea, întrucât situaţiile infracţionale sunt infinit de diverse. De aceea, folosirea unui
procedeu sau altuia nu constituie reguli obligatorii de urmat. Procedeele tactice în audierea
învinuitului sau inculpatului se utilizează de anchetator în funcţie de caracteristicile cauzei,
precum şi de particularităţile psihice ale persoanelor aflate în ancheta judiciară.

Anchetatorul se poate confrunta cu următoarele categorii de infractori:infractorul

primar sau recidivist, infractorul cercetat în stare de libertate sau în stare de arest, infractorul
prins în flagrant sau descoperit post factum, infractorul care a acţionat de unul singur sau în
grup, infractorul cu fizic normal, obişnuit sau fizic deformat. De asemenea infractorul poate fi
de sex masculin sau feminin, poate fi minor sau vârstnic, se poate afla în cauză judiciară,
economică sau de altă natură.

În cadrul anchetei, fiecare infractor prezintă deci un tablou psihic specific, de care
anchetatorul trebuie să ţină seama.

Ascultarea învinuitului sau inculpatului prezintă un grad ridicat de dificultate şi

complexitate întrucât situaţiile infracţionale sunt infinit de diverse. De aceea, folosirea unui
procedeu sau al altuia nu constituie reguli obligatorii de urmat.

29
 Procedeele tactice în audierea învinuitului sau inculpatului se utilizează de către
anchetator în funcţie de caracteristicile, cauzei, precum şi de particularităţile psihice ale
persoanelor aflate în ancheta judiciară.

2.4 Aspecte psihologice privind calităţile personale ale anchetatorului

Perspicacitatea, spiritul de observaţie, insistenţa, stabilitatea deducţiilor şi sintezelor,

rapiditatea sesizării unor relaţii şi forţa argumentării logice formează intuiţia profesională. Un
bun anchetator trebuie să fie o persoană căreia să-i placă să lucreze cu oamenii, să reuşească
să câştige încrederea şi respectul celui ascultat.

De asemenea, trebuie să aibă capacitatea de a se exprima clar, de a discuta inteligent

şi de a adapta atitudinea în raport cu categoriile de învinuiţi, vanitoşi, orgolioşi, sensibili la
flatare.

Printre calităţile profesionale ale anchetatorului se remarcă: obişnuinţa de a privi

interlocutorii în ochi pe tot parcursul ascultării, sondându-le şi interpretându-le corect
comportamentul; deprinderea de a asigura anchetei liniştea şi intimitatea necesară;
deprinderea de a avea încredere în capacitatea personală, de a fi calm şi echilibrat, precum şi
tăria morală de a mai insista atunci când s-a ajuns la concluzia că totul este în zadar.

Sintezele efectuate în urma studierii comportamentului anchetatorilor, în relaţia

anchetator-anchetat, au condus la diferite clasificări:

- Anchetatorul temperat, se caracterizează printr-un comportament firesc, îşi ascultă

cu atenţie şi interes interlocutorul, răbdător, calm şi analitic. Intervine oportun şi
eficient cu tactul corespunzător situaţiei, pentru lămurirea aspectelor esenţiale ce
interesează ancheta.
- Anchetatorul amabil, manifestă o anumită transparenţă şi o anumită jovialitate în
relaţia cu anchetatul, nu ezită să-şi trateze interlocutorul cu o cafea sau o ţigară.
Atmosfera degajată pe care o creează oferă premisele unui studiu psihologic
aprofundat al anchetatului. Această atitudine trebuie sa fie constantă, altfel
echilibrul anchetei poate fi afectat, iar ancheta compromisă.
- Anchetatorul autoritar, se caracterizează printr-o atitudine rigidă, gravă,
impunându-şi la modul imperativ voinţa în faţa anchetatului. Nu este preocupat de

30
 studiul psihologic al anchetatului şi implicit nu găseşte modalităţi eficiente de a
stimula ancheta. Acesta mizează mai mult pe intimidarea anchetatului decât pe
stimularea psihologică a acestuia şi astfel cooperarea devine ineficientă.
- anchetatorul comunicativ, este maximal activ şi îşi exprimă cel mai evident
personalitatea sa. Expresivitatea verbală (intonaţie,accent, timbru) şi cea
extralingvistică (mimică, gestică) este orientată către anchetat într-un mod
accentuat, astfel încât intervenţiile sale sunt uneori inoportune şi lipsite de
eficienţă, compromiţând ancheta.
- Anchetatorul cabotin doreşte să obţină în cadrul anchetei judiciare succese uşoare
prin mijloace ieftine, făcând apel la unele exagerări, amplificări improprii pentru
ancheta judiciară care pot provoca stări cum ar fi amuzamentul, dispreţul,
penibilitatea sau chiar inhibarea anchetatului, situaţii care pot prejudicia
rezultatele anchetei.
- anchetatorul patern adoptă un comportament îngăduitor în anchetă, manifestând
uneori chiar compasiune faţă de anchetat. Asemenea atitudine poate fi speculată
mai ales de infractorii recidivişti care nu vor ezita să-şi atenueze faptele. Din
perspectiva implicării spiritului de observaţie în alcătuirea scenariului infracţional,
se poate identifica:
- anchetatorul de „tip analitic” îşi construieşte scenariul probabil al infracţiunii din
foarte multe detalii, dând fiecăruia o însemnătate deosebită şi insistând în direcţia
verificării amănunţite a tuturor elementelor componente. Ancheta evoluează lent şi
presupune un efort consistent, dar are avantajul că evită eventualele erori.
- anchetatorul de „tip sintetic” acordă o importanţă diferenţiată informaţiilor iniţiale,
construindu-şi scenariul pe informaţiile considerate relevante, celelalte fiind
integrate imaginii de ansamblu. Proiectul anchetei implică un comportament
probabilist, în sensul că se urmăreşte validarea celei mai probabile soluţii.
Demersul anchetei are o evoluţie mai rapidă, dar trebuie evitate posibilele erori.

Din perspectiva implicării cognitiv-imaginative se desprind două tipuri de anchetatori:

- anchetatorul de „tip conservator" utilizează schemele mintale construite

anterior, cărora le subordonează în mod exagerat informaţiile oferite de
realitate „obligându-le" să se integreze în schemele mintale elaborate. Un
astfel de anchetator poate ajunge robul unui asemenea mod rigid de gândire,

31
 manifestând chiar tendinţa de a „ajusta" realitatea la schemele mintale vechi cu
care operează.
- anchetatorul de „tip creator" manifestă o atitudine creatoare, face apel la
schemele mintale achiziţionate, ele constituind o parte din experienţa
profesională, dar el îşi construieşte proiectul anchetei bazându-se nu numai pe
asemănările cu alte cazuri cercetate, ci şi pe elemente specifice cazului în
speţă. Acest tip de anchetator descifrează mai rapid cazul aflat în cercetare,
facilitează clarificarea unor situaţii, aparent fără ieşire.

Nu i-am inclus în aceste clasificări pe anchetatorii violenţi11 întrucât în sistemul

judiciar modern existenţa acestora este greu de imaginat. Istoria cunoaşte însă şi această
categorie de anchetatori sub diverse denumiri, între care cea mai frecvent este aceea a
anchetatorilor torţionari, categorie specifica sistemelor judiciare ale statelor totalitare

Exigenţele legale cer anchetatorului cunoaşterea profundă şi nuanţată a dispoziţiilor

legii penale şi procesual penale, a drepturilor fundamentale ale omului, la care el trebuie să se
raporteze în permanenţă; de asemenea, a modului în care legislaţia procesuală, îndeosebi cea
din materia probelor, permite abordarea procedeelor de tactică şi metodică în efectuarea
anchetei judiciare.

Exigenţele morale, într-o perspectivă mai largă, vizează raportarea reală şi sinceră a
anchetatorului la valorile umane perene de adevăr, dreptate, justiţie, bună-credinţă. Din acest
punct de vedere, anchetatorul va trebui sa cunoască în ce constă si cât au fost de lezate
valorile şi interesele legitime ale omului în colectivitatea semenilor săi, în lumina drepturilor
şi obligaţiilor sale. Atitudinea generală a anchetatorului se raportează la suita de valori şi
norme morale unanim acceptate, care se sprijină şi vin în întâmpinarea literei şi spiritului
legii

Exigenţele de competenţă au în vedere pregătirea modernă de specialitate, experienţa

pozitivă şi nu în ultimul rand, abilitatea anchetatorului de a utiliza în condiţiile pe care i le
permite legea, tehnologia judiciară integrată ştiinţei criminalisticii, de a solicita contribuţia
expertizelor de specialitate pe care le reclamă cauzele judiciare. Armonizarea într-o sinteză
echilibrată, a cerinţelor generale ce fundamentează statutul deontologic al anchetatorului va

11
Tudorel Butoi - I. Teodora Butoi, Psihologie Judiciară, Editura Fundaţiei România De Mâine
32
permite acestuia să aplice legea conform gradului înalt de responsabilitate pe care îl cere
profesia lui.

2.4.1 Calităţi psiho-intelectuale şi moral-afective ale anchetatorului

Abordată din perspectivă psihologică, profesiunea de anchetator penal este deosebit

de complexă. Exigenţele legale, morale şi de competenţă cer anchetatorului cunoaşterea
profundă şi nuanţată a dispoziţiilor legii penale şi procesual penale, a drepturilor
fundamentale ale omului la care trebuie să se raporteze permanent. Armonizarea într-o
sinteză echilibrată a cerinţelor generale ce fundamentează statutul deontologic al
anchetatorului va permite acestuia să aplice legea conform gradului înalt de responsabilitate
pe care îl cere profesia lui.

Calităţile psihosociale ale unui bun anchetator se pot grupa în trei categorii:

a).Nivelul general de pregătire

Anchetatorul trebuie să facă dovada unui nivel ridicat de pregătire generală; să aibă o
concepţie clară despre lume şi viaţă, despre societate şi legile care o guvernează şi, îndeosebi,
despre sistemul social bazat pe democraţia autentică. El trebuie să ştie precis care sunt, în ce
constau şi ale cui sunt valorile şi interesele pe care le apără. Domeniul de activitate al
anchetatorului fiind omul, aceasta presupune stăpânirea noţiunilor de psihologie a
personalităţii.

b).Calităţile psiho-intelectuale.

Gândirea anchetatorului trebuie să se orienteze spre esenţa realităţii judiciare, să se

distingă prin claritate, profunzime, rigoare, mobilitate, coerenţă şi să se bazeze pe un
dezvoltat spirit critic. De regulă, faptele relatate într-o anchetă par reale, verosimile, dar se
întâmplă ca unele din afirmaţii să fie, mai ales la nivelul amănuntelor, contradictorii sau
neplauzibile12, sesizarea inadvertenţelor, de multe ori deosebit de subtile solicită din partea
anchetatorului perspicacitate. Anchetatorul trebuie să dea dovadă de o mare putere de
discernământ, el trebuie să deosebească uşor realul de ireal, semnificativul de nesemnificativ,
să pătrundă şi să aprecieze faptele la justa lor valoare, fiindcă numai aşa va putea fundamenta
o soluţie judiciară.

Prof.univ.dr. Tudorel Badea Butoi, Tratat universitar (teorie şi practică), editura PINGUIN BOOK,
12 12

Bucureşti, 2008, p.232.

33
 În cadrul sistemului psihic, memoria ocupă un loc distinct şi are o individualitate
specifică. Ea reprezintă un subsistem, ale cărui elemente le constituie conţinuturile
informaţionale elaborate în cursul comunicaţiei anterioare a individului cu mediul extern .şi a
cărui dinamică rezidă în transformările de tip integrativ sau instrumental executiv efectuate
de grupuri speciale de operatori asupra acestor conţinuturi. Astfel spus, într-o primă
aproximare, memoria este ceea ce se obţine în urma operaţiilor de stocare şi conservare a
informaţiei despre stările surselor externe şi despre acţiunile şi trăirile subiective.

Anchetatorului îi este necesară, la un nivel de funcţionalitate optim memoria de lungă

durată adică acea memorie care prezintă „principalul rezervor de păstrare a experienţei
acumulate în cursul activităţii anterioare13”. Memoria nu cuprinde numai informaţie pur
cantitativă despre relatările anchetatului, ci şi evaluările, interpretările ei prin prisma unor
criterii de esenţă socio-culturală, ştiinţifică, filosofică, etică, estetică etc14.

Deoarece ancheta judiciară debutează la nivelul fiecărui partener al relaţiilor

interpersonale, în mod oral, anchetatorului îi este necesară şi memoria de scurtă durată pentru
a reuşi să consemneze şi în scris relatările partenerilor relaţiei, operaţiune care este ulterioară
convorbirii.

Integritatea senzorială a anchetatorului constituie fundamentul psihofiziologic al

corectitudinii şi exactităţii redactării documentelor de anchetă ce constituie suportul material
al mijloacelor de probă. De aceea, anchetatorul trebuie să posede o stare corespunzătoare a
sănătăţii şi să dispună de o mare capacitate de efort voluntar.

Pentru înţelegerea şi pătrunderea mai eficientă a unor situaţii, fapte sau împrejurări
care îi sunt doar sugerate pe parcursul relatării, anchetatorul trebuie să recurgă şi la
imaginaţie. Totodată el trebuie să posede o mare stabilitate şi o bună concentrare a atenţiei.

c).Calităţile moral-afective.

Echilibrul emoţional vizează componenta afectivă a personalităţii anchetatorului.

Acesta stă la baza unor calităţi necesare în reuşita activităţii anchetatorului, reprezentate prin
tact, răbdare, toleranţă, disponibilitatea de a asculta, stăpânirea de sine etc., ceea ce conferă
un fond psihofiziologic general pozitiv.

13
Golu M. – Principiile psihologiei cibernetice, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1975, p.225.
14
Golu M. – Principiile psihologiei cibernetice, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1975, p.226.

34
 Complexitatea anchetei judiciare: poate declanşa unele mecanisme ale afectivităţii ce
se pot exterioriza prin manifestări incompatibile cu profesiunea de anchetator, cum ar fi:
dezgustul, plictiseala, sila, agresivitatea etc.

Dacă anchetatorul va apare ca o persoană impresionabilă, nervoasă, iritată, agresivă

sau ca o persoană care trece cu uşurinţă de la o stare psihică la alta, ori preocupat de propriile
probleme, şansele de a-şi atinge scopul sunt foarte reduse. Pentru a nu afecta în mod negativ
cursul general al desfăşurării anchetei, este foarte important ca anchetatorul să aibă toate
reacţiile proprii sub control. Echilibrul emoţional al anchetatorului este condiţionat şi de lipsa
oricărei prejudecăţi sau a repulsiei faţă de persoana anchetată. Capacitatea empatică îl ajută
pe anchetator, la nevoie, să simuleze orice stare sau trăire, să interpreteze rolul oricărui
personaj.

Profilul psiho-intelectual şi moral-afectiv al anchetatorului se structurează atât pe cele

mai importante procese psihice, cât şi pe trăsăturile de personalitate ale acestuia. Experienţa
în domeniul anchetei judiciare contribuie la dezvoltarea şi perfecţionarea la
anchetatori a unor calităţi speciale cum ar fi: perspicacitatea, spiritul de observaţie, insistenţa,
subtilitatea şi rapiditatea deducţiilor şi sintezelor, forţa argumentării logice, a căror rezultantă
formează intuiţia profesională, aşa zisul "fler".

Aceste calităţi nu reprezintă un simplu inventar de, însuşiri (trăsături) posibile la un

anchetator, ci adevărate direcţii pe linia valorificării potenţialului psihologic al acestuia în
cadrul anchetei judiciare. Punerea în acţiune a potenţialului psihologic trebuie văzută ca o
necesitate de a completa, de a îmbogăţi şi perfecţiona procedeele de ordin tehnic şi practic ale
anchetei, ducând la fundamentarea ştiinţifică şi, implicit la creşterea eficienţei acesteia.

adecvate, fie că nu-şi pune în valoare calităţile de ordin psihologic, ajungând astfel în
poziţie de dominat în raport cu anchetatul. În acest sens sugerăm câteva din manifestările
negative întâlnite în activitatea unor anchetatori:

- mulţumirea de sine generată de încrederea exagerată în propriile calităţi şi în

experienţa personală,
- carenţe în pregătirea teoretică,
- instalarea stereotipiilor, automatismelor şi spiritului de rutină,
- suspiciunea excesivă faţă de orice persoană anchetată,
- amplificarea nefondată a unor date sau exagerarea semnificaţiei acordate unor
gesturi sau manifestări din conduita celor anchetaţi,

35
 - rigiditate în formularea întrebărilor, aroganţa sau vulgaritatea în relaţiile cu
persoanele anchetate.

Personalitatea anchetatorului poate influenţa negativ desfăşurarea anchetei prin unele

trăsături cum ar fi: vanitatea şi orgoliul, amorul propriu, teama de eşec, lipsa simţului
autocritic, nerecunoaşterea poziţiei de învins, optimismul necontrolat şi excesiv, cât şi
pesimismul exagerat şi nemotivat, opinii foarte particulare asupra colaboratorilor şi asupra
propriei persoane, indecizia etc.

CAPITOLUL III

PREGĂTIREA ÎN VEDEREA ASCULTĂRII PERSOANELOR

ÎN CADRUL ANCHETEI JUDICIARE

Ancheta judiciară,indiferent de nivelul la care se desfășoară, simple investigații în

legătură cu o plângere care se referă la o posibilă activitate ilicită ori cercetări desfășurate în
cadrul unui proces penal in desfășurare , depinde în mod fundamental de rezultatele ascultării
persoanelor care au fost implicate ori cunosc date care să ajute anchetatorii la stabilirea
tuturor împrejurărilor relevante în cauză. Au existat si continuă să existe îndoieli
exprimate,mai ales,la adresa valabilității si corectitudinii ascultărilor desfăşurate în condiții
de presiune firească specifică anchetei.

Dezvoltarea procedeelor tactice de ascultare a persoanelor în cadrul investigării

activităților ilicite penale constituie o preocupare cu caracter prioritar atât în zona discursului
științific cât și în zona bunelor practici folosite de către funcționarii publici în desfășurarea
anchetelor penale. Ascultarea persoanelor constituie atât un drept al acestora ,folosit pentru a-
și afirma poziția și a-și promova interesele ,cât și un mijloc la îndemâna organului judiciar
atât pentru a constata interesele si poziția promovată de către persoanele ascultate cât si
pentru a-și completa informațiile cu privire la împrejurările în care a fost desfășurată
activitatea ilicită si identitatea persoanelor implicate. Activitate deosebit de
complexă,ascultarea persoanelor constituie ,adesea, obiectul criticilor ce au ,în principal,ca
obiect precaritatea echilibrului ce trebuie păstrat între dorința persoanelor implicate pentru o

36
interpretare cât mai largă în domeniul limitelor ce trebuie impuse demersului profesional în
anchetă și dorința profesioniștilor de a putea uza de cât mai multe mijloace si procedee pentru
a pune presiune asupra persoanei ascultate,pentru a înfrânge voința acesteia,în scopul de a
obține cât mai multe informații utile pentru anchetă.

3.1.Pregătirea în vederea desfăşurării ascultării persoanei vătămate

Este de preferat ca, înainte de orice demers judiciar, anchetatorul să acorde un spațiu
de timp rezonabil pentru studierea materialului din dosarul cauzei. În literatura de specialitate
s-a arătat ,în mod constant, importanța pregătirii ascultării persoanelor vătămate in procesul
penal, fiind considerată activitatea imperios necesară aflării adevărului, aspect ce impune
efectuarea ei în toate împrejurările, indiferent de gradul de dificultate al cauzei penale și de
modul cum a fost constatată infracțiunea.

Studiul materialelor existente în dosarul cauzei permite organului judiciar să

stabilească persoanele ce urmează a fi ascultate,valoarea materialului probator
existent,problemele ce vor fi avute în vedere la efectuarea altor activități de urmărire penală.
Din materialele cauzei se determină natura activității ilicite desfășurate, valorile lezate,
persoanele implicate, mecanismul de comitere a faptei, persoanele care au observat în
totalitate ori anumite secvențe ale activității ilicite,urmele existente și posibilitățile de
valorificare în folosul anchetei, vârsta victimelor precum întinderea prejudiciului cauzat.

Referitor la natura activității ilicite desfășurate trebuie stabilit dacă aceasta s-a
îndreptat împotriva patrimoniului ,situație în care,de urgență, vor fi identificate
caracteristicile identificatoare a bunurilor pentru a fi puse în urmărire locală sau generală.
Când activitatea ilicită s-a îndreptat împotriva persoanei se va determina în ce a
constat,urmările acesteia,starea în care se află victima și dacă poate fi angajată într-un
interogatoriu,vizând aspectele care pot conduce la identificarea făptuitorilor.

Cu privire la aceste aspecte este necesar să se stabilească dacă agresorul este cunoscut
de către persoana vătămată, situație care facilitează identificarea, în caz contrar aceasta
trebuie să descrie semnalmentele, caracteristicile obiectelor de îmbrăcăminte, numărul
făptuitorilor și activitățile desfășurate de fiecare dintre ei .De asemenea, trebuie să reiasă din
materialele existente locul si timpul săvârșirii, modul de acostare al victimei, direcția de unde

37
au venit și în care au plecat agresorii,dacă au folosit arme ori substanțe chimice paralizante
sau mijloace de transport, caracteristicile de identificare, toate acestea în funcție de modul
cum a perceput activitatea ilicită , în totalitate sau numai secvențial, datorită punerii în stare
de neputință de a reacționa sau în stare de inconștiență.

Studiul materialelor existente la dosar va evidenția și starea de sănătate a victimei

după ce a fost agresată fizic, dacă a primit îngrijiri medicale, a fost internată într-o unitate
medicala, natura diagnosticului medico-legal,urmările activității ilicite, numărul de zile de
îngrijire în perspectiva soluției juridice. Nu trebuie neglijată vârsta victimei și mai ales modul
cum a fost acostată, știut fiind că minorii și vârstnicii nu apreciază în mod corect pericolul la
care se expun datorită credulității excesive ori comportamentului provocator pe care îl
afișează, în mod constant, minorii sub scutul inocenței vârstei.

Un alt aspect esențial care trebuie să rezulte din studiul materialelor aflate la dosarul
cauzei îl reprezintă natura și întinderea prejudiciului cauzat și posibilitățile de recuperare ale
acestuia .În cazul prejudiciului moral partea civilă are căderea să-i determine limitele,în
raport și de unele vătămări corporale ce-i pot altera înfățișarea ori imaginea,în timp ce la
prejudiciul material există undele criterii ce conduc la delimitarea sa, bazate pe valoarea
bunului, uzura existentă și beneficiul nerealizat, precum și perioada în care a fost deposedată
de către infractor. În ceea ce privește partea responsabilă civilmente trebuie identificată și
introdusă în procesul penal pentru a răspunde potrivit legii civile pentru pagubele provocate
prin fapta învinuitului sau inculpatului.

Partea responsabilă civilmente poate interveni în proces din proprie inițiativă până la
cercetarea judecătorească la prima instanță și are în latura civilă a procesului penal aceeași
poziție ca și inculpatul,între aceștia funcționând o solidaritate procesuală, în sensul că actele
procesuale favorabile sau defavorabile le sunt opozabile în egală măsură. Din această
perspectivă răspunderea părții civilmente se va limita numai la dauna provocată de fapta
penală, fără a putea fi transferate asupra sa alte obligații ale inculpatului derivând din alte
raporturi.

Materialele care vor fi studiate de organul de urmărire penală sunt:procesele verbale

de cercetare la fața locului, procesele verbale de constatare în flagrant a infracțiunii, planșele
fotografice, schițele, rapoartele de constatare tehnico-științifică sau de expertiză, rapoarte
informative, notițe , însemnări ale organelor de constatare, plângerea prealabilă, declarații ale
martorilor oculari etc.

38
 Pe lângă cunoașterea materialelor cauzei, trebuie studiate și alte materiale respectiv,
literatura juridică de specialitate și din alte domenii de activitate, incidente sau conexe,
precum și practica judiciară. Literatura juridică oferă posibilitatea de documentare cu privire
la aspectele teoretice , și la cele legate de practica organelor judiciare în materie. Pe altă
parte, având de cercetat , spre exemplu, o infracțiune săvârșită într-un sector de activitate
productivă,organul de urmărire penală trebuie să se documenteze cu privire la actele
normative și la reglementările interne referitoare la organizarea și desfășurarea procesului de
producție, la atribuțiile de serviciu ale persoanelor în cauză, la relațiile dintre furnizori și
beneficiari, la circuitul actelor financiar-contabile.

Cunoașterea temeinică a întregului material al cauzei conferă organului de urmărire

penală o poziție superioară în timpul ascultării, contribuind la elucidarea temeinică a tuturor
problemelor cauzei. Materializarea în formă scrisă a rezultatelor studierii datelor cauzei este
impusă pe de o parte de limitele firești ale capacității de conservare în memorie a
informațiilor, iar pe de altă parte, de însăși natura activității de cercetare a infracțiunilor.

Astfel, chiar dacă organul judiciar ar fi înzestrat cu o memorie prodigioasă, nu este cu

putință să aibă întotdeauna prezent un volum mare de informații, de detalii referitoare la
diverse aspecte ale cauzei penale. Sub cel de-al doilea aspect, existența unor elemente de
asemănare între diversele cauze ce ajung în fața organelor judiciare, existența până la un
punct a unor similitudini (infracțiuni de același gen, săvârșite prin aceleași mijloace sau
procedee asemănătoare) fac ca informațiile actuale, în posesia cărora a intrat organul judiciar,
să se suprapună celor anterioare. Cu alte cuvinte, conservarea în memorie a informațiilor
prezente este puternic influențată de experiența anterioară similară a organului de urmărire
penală; de aici posibilitatea confuziilor între infracțiunile actuale și cele instrumentate
anterior.

Și această activitate, ca de altfel întreaga pregătire a ascultării, se efectuează cu

maximă urgență și operativitate, regulă tactică dominantă în cercetarea și soluționarea
cauzelor penale

Acceptând ca desăvârșită prima activitate pregătitoare, într-o succesiune logică

urmează ca anchetatorul să desfășoare un complex de activități care să aibă ca obiect
cunoașterea personalității și trăsăturilor psihice ale persoanelor care urmează să fie ascultate.

Organul judiciar când pregătește ascultarea părților implicate cunoaște deja natura
infracțiunii , data , locul, modul și condițiile în care a fost săvârșită, din sesizările victimei sau

39
din alte surse de informare. În consecință, cunoaște și dacă victima a perceput nemijlocit
procesul acțiunii infracționale , leziunile fizice suferite și pagubele materiale cauzate. În
funcție de aceste date pregătește ascultarea primară, procedând la culegerea de informații
despre personalitatea sa, precum și la delimitarea problemelor pe care le socotește că le-ar
putea clarifica prin declarația acesteia.

Cunoașterea persoanelor ce urmează a fi ascultate constituie o altă direcție tactică a

pregătirii audierii, organul judiciar trebuind să manifeste o preocupare deosebită pentru
cunoașterea personalității și a trăsăturilor psihice ale părților ce urmează a fi ascultate.

Din literatura psihologică s-au desprins datele de interes pentru cunoașterea

victimelor, fiind apreciate ca deosebit de utile pentru identificarea autorilor, astfel:

- Date care privesc natura juridică a cazului, mobilul și circumstanțele esențiale ale
evenimentului (loc, timp, mod de săvârșire, surprinderea victimei ori acceptarea
pătrunderii autorilor în locuință);

- Datele care definesc personalitatea victimei, în principal, cele ce caracterizează

concepția de viață, nivelul de cultură și educație, atitudini, calități temperamentale și
caracteriale, credințe și obiceiuri, anumite tabieturi, dorințe nesatisfăcute, starea de
echilibru psihic ori manifestarea unor tendințe spre agresivitate, izolare socială sau
depresie, anumite vicii ascunse.

- Cercul de relații al victimei , de familie, rudenie, vecinătate, de serviciu,de distracție,

mediile și locuințele sau localurile publice frecventate, natura relațiilor (de amiciție,
dușmănie, indiferență), identificarea tuturor stărilor tensionale ori conflictuale mai
vechi sau mai recente, precum și a celor ce privesc legături cu persoane bănuite de
comiterea faptei care pot sugera preocuparea victimei pentru obținerea de venituri pe
căi ilicite;

- Informații privind mișcarea în timp și spațiu a victimei, cu accent pe perioada

imediată evenimentului, care pot avea relevanță deosebită;

- Datele privind bunurile deținute de victimă, mai ales cele de valoare și cele privind
dispariția unora dintre acestea ori a unor documente;

- Informațiile privind antecedentele morale, medicale, penale și contravenționale ale

victimei.

40
 Dacă ne referim la infracțiunile săvârșite prin violență, fenomen studiat în resorturile
lui intime, mai ales în ceea ce privește violența îndreptată împotriva persoanei sau
marea violență, deosebim următoarele categorii de victime:

- Dispărute de la domiciliu în condiții suspecte care numai în mod excepțional pot

coopera cu organul judiciar la întoarcerea lor;

- Care nu supraviețuiesc agresiunii dar oferă date prețioase despre autorul faptei, de
regulă declarațiile sunt scurte și ilustrează locul, timpul și numele agresorului15;

- Care supraviețuiesc violențelor suportate și care se pot afla în următoarele situații:

nu pot identifica făptuitorul din motive obiective; cunosc infractorul și nu-l
denunță din motive diverse; cunosc făptuitorul și încearcă să pună în seama
acestuia fapte pe care nu le-a comis .

Din informațiile obținute, organul judiciar trebuie să desprindă interesul pe care

persoana vătămată l-ar avea în soluționarea cauzei penale, concretizat în preocuparea pentru
dovedirea vinovăției învinuitului (inculpatului) pentru ca acesta sa fie cât mai aspru
pedepsit16.

În altă ordine de idei, organul de urmărire penală care pregătește ascultarea, analizând
împrejurările cauzei, trebuie să rețină factorii de natură endogenă, cum ar fi : posibilitatea
reală a părții vătămate de a înțelege și a aprecia în mod corect mecanismul activităților pe
care le-a perceput, capacitatea de recepționare a informațiilor, starea atenției în momentul
săvârșirii faptei, justețea ori injustețea poziției critice și autocritice față de evenimentul
produs, puterea de analiză a faptei și modului în care a reacționat pe moment, stadiul
dezvoltării psiho-intelectuale, relațiile cu persoanele implicate într-un mod sau altul în
procesul penal.

Aceeași atenție trebuie acordată factorilor de natură exogenă, printre care se înscriu:

- Distanța de la care a fost observată fapta, bunul sau persoana ;

- Luminozitatea naturală-dimineață, amiază, seară- sau artificială;

- Poziția persoanei în timp a observării faptei, obiectului ori a persoanei făptuitorului;

- Timpul scurs de la eveniment până la momentul în care are loc ascultarea.

15
Acestea sunt audiate imediat dupa săvârșirea faptei
16
C.Nicola, Unele elemente de psihologie judiciară, Editura Ministerului de Interne, București, 1979, pag.70-72.

41
 Trăsăturile pozitive sau negative de caracter ale părții care urmează a fi ascultate –
sociabilitatea, corectitudinea, orgoliul, tactul, individualismul,aroganța, sentimentul
inferiorității – permit organului de urmărire penală să-și formeze o imagine clară cu privire la
personalitatea părții vătămate și, în raport de aceasta, să aleagă procedeul de ascultare cel mai
indicat pentru obținerea unor declarații sincere și complete.

Pentru culegerea de date despre personalitatea victimei, organul judiciar face

investigații la școala unde învață ori a învățat cu puțini ani în urmă, la locul de muncă, în
cadrul familiei. Persoanele din aceste micro-medii sociale sunt în măsură să furnizeze date
variate care, împreună, conturează portretul spiritual al victimei infracțiunii cercetate. Cadrele
didactice, colegii de clasă ori de an cunosc nivelul său de cultură generală, situația la
învățătură, înclinațiile pentru anumite activități practice, preferințele față de unele manifestări
artistice sau sportive, spiritul de colegialitate precum și viciile de care se lasă atrasă. La locul
de muncă, în care își petrece o bună parte din activitatea cotidiană, mulți dintre colegi pot să
relateze despre preocupările sale profesionale, realizările mai însemnate din ultima vreme,
atitudinea față de muncă, comportarea în general și în anumite împrejurări. De asemenea
colegii sunt în măsură să arate de ce vicii este stăpânită, care îi sunt trăsăturile
temperamentale și de caracter, dacă a suferit sau nu condamnări.

Membrii familiei, pe lângă date de natura celor mai sus, pot să specifice de ce boli a
suferit sau suferă victima, care îi sunt preocupările extraprofesionale, pentru ce băuturi sau
produse alimentare are preferință, cum își petrece timpul liber.

Cunoașterea personalității persoanei vătămate se poate realiza și prin diverse activități

de anchetă (cercetarea la fața locului, studierea unor înscrisuri ce emană de la persoana în
cauză, efectuarea confruntării ș.a) sau prin consultarea unor evidențe, bănci de date aflate în
fondul unităților medicale sau de poliție.

Nu trebuie neglijată desigur practica pozitivă a celui care urmează să facă ascultarea,
acumulată în decursul timpului. Din practica organelor judiciare rezultă faptul că, în cazul
unor infracțiuni de înșelăciune, victimele prezintă anumite trăsături de ordin psihic:
credulitate excesivă, slab simț de autoconservare, spirit critic și autocritic slab dezvoltat,
tendința de a obține anumite profituri prin eludarea dispozițiilor legale, predispoziția de a
angaja discuții și combinații cu persoane necunoscute. În cazul infracțiunilor de furt și
tâlhărie, victimele sunt, uneori persoane neatente, ușor de antrenat în discuții, stăpânite de
vicii, puse pe căpătuială ori mai puțin dotate din punct de vedere fizic. În cazul infracțiunilor

42
de viol, partea vătămată poate fi o persoană de moralitate îndoielnică, ce frecventează
anumite cercuri și medii, nefiind exclusă posibilitatea înscenării, în scopul obținerii unor
avantaje.

Se poate afirma că activitatea de cunoaștere a persoanelor ce urmează a fi ascultate

prezintă o importanță cu totul aparte de realizarea ei în condiții optime depinzând, în ultimă
instanță, succesul sau insuccesul ascultării. Datele obținute în faza pregătitoare ascultării
urmează să fie completate cu ocazia contactului nemijlocit dintre organul de urmărire penală
și partea vătămată, ședința de ascultare constituindu-se într-un prilej de studiu al personalității
acestora, într-un mijloc de investigare psihologică.

Admisă și criticată, din lipsa timpului sau a comodității întocmirea planului sau
chestionarului de ascultare reprezintă corolarul întregii activități de pregătire. La întocmirea
acestuia, trebuie să se aibă în vedere următoarele:

- Problemele care urmează a fi lămurite prin ascultarea părții vătămate;

- Materialul probator, care va fi folosit în timpul ascultării;

- Ordinea în care va fi folosit materialul probator.

Planul de ascultare se plasează la finalizarea activității de pregătire a audierii și se

întemeiază pe elemente rezultate din studierea dosarului și cunoașterea persoanelor ce
urmează a fi ascultate, asigurând cadrul propice pentru obținerea unor declarații complete și
fidele.

Lămurirea tuturor aspectelor cauzei nu este posibilă, având în vedere particularitățile

sale , determinate de natura infracțiunii, metodele și mijloacele folosite la săvârșirea ei, de
urmările acesteia, de împrejurările care au precedat-o sau însoțit-o, decât în măsura în care
sunt stabilite corect împrejurările ce trebuie clarificate prin ascultare. Întocmirea planului de
ascultare se impune în fiecare cauză și cu atât mai mult în cele complexe17

În elaborarea planului se va ține seamă de orice situație care se poate ivi în timpul
ascultării, chiar neprevăzută, astfel încât, organul judiciar să nu fie luat prin surprindere de
atitudini, de reacții neașteptate. De aici rezultă și necesitatea ca planul să aibă un caracter
flexibil, să poată fi modificat în funcție de desfășurarea ascultării, de relatările celui ascultat.
Aceasta va conduce și la posibilitatea adaptării sau formulării de noi întrebări referitoare la
fapta cercetată.

17
A. Ciopraga, Criminalistica.... , pag. 209.

43
 Obținerea unor declarații complete și exacte depinde în largă măsură de modul în care
sunt formulate întrebările, de succesiunea în care sunt adresate, de momentul psihologic în
care sunt plasate.

Din practica judiciară s-au desprins următoarele repere ce pot articula planul de
ascultare:

- Indicarea într-o anumită ordine a împrejurărilor care vor fi lămurite;

- Determinarea întrebărilor care vor clarifica împrejurările stabilite;

- Punerea unui accent mai mare pe împrejurările necunoscute ori cunoscute fragmentar
sau numai amintite;

- Precizarea datelor existente în dosarul cauzei în legătură cu împrejurările stabilite.

Formularea întrebărilor este impusă de necesitatea acoperirii tuturor aspectelor

rezultate din dosarul cauzei, de necesitatea de a nu fi uitată lămurirea anumitor împrejurări.
De asemenea, formularea întrebărilor este necesar să fie făcută cu multă atenție, ele trebuind
să fie clare, precise, la obiect. Întrebările trebuie să fie ordonate logic ori cronologic pe mai
multe variante, în raport cu ceea ce cunoaște persoana respectivă și modul cum a perceput
cele pe marginea căror urmează să facă declarații.

Conținutul planului de ascultare diferă de la caz la caz. De exemplu, în cazul

tentativelor la infracțiunile împotriva vieții sau infracțiunile de vătămare a integrității
corporale, întrebările trebuie să se refere la : împrejurările în care a fost săvârșită infracțiunea,
mijloacele și metodele folosite de infractor, semnalmentele sau datele de identitate ale
acestuia, urmările faptei ilicite, persoanele care mai cunosc fapta săvârșită și împrejurările
luării la cunoștință despre ea, precum și alte aspecte pe care numai victima le poate cunoaște.

În cazul infracțiunii de viol, întrebările trebuie sa privească:

- Datele de identificare ale victimei, și în special, vârsta acesteia;

- Data și locul săvârșirii infracțiunii, împrejurările în care victima a ajuns în acel loc,
motivele găsirii ei acolo, descrierea amănunțită a locului, a locuinței, a obiectelor;

- Modul de acostare a victimei: unde, când, cum și starea în care s-a aflat aceasta;

- Activitățile desfășurate de către infractor pentru a înfrânge rezistența victimei sau

pentru a o pune în imposibilitatea de a-ți exprima voința;

44
 - Rezistența opusă de victimă, daca între infractor și victimă a avut loc vreo luptă, ce
urme ar putea să existe pe corpul și hainele agresorului, dacă a strigat după ajutor,
cine a auzit sau putea să audă, dacă a primit ajutor și din partea cui, în ce a constat
ajutorul acordat;

- Semnalmentele făptuitorului, precum și caracteristicile vestimentației acestuia;

- Numărul persoanelor participante la săvârșirea infracțiunii și contribuția fiecăreia;

- Relațiile anterioare dintre victimă și infractor;

- Starea sănătății victimei înainte și după săvârșirea infracțiunii;

- Existența certificatului medico-legal din care rezultă consumarea actului sexual, starea
sănătății victimei după săvârșirea infracțiunii, urmările activității ilicite.

Planul pentru ascultarea părții vătămate în cazul infracțiunii de înșelăciune trebuie să

asigure clarificarea următoarelor aspecte:

- Împrejurările în care l-a cunoscut pe infractor;

- Identitatea făptuitorului sau după caz, semnalmentele ori caracteristicile necesare

identificării;

- Problemele pentru a căror rezolvare a apelat la făptuitor;

- Activitățile desfășurate de infractor pentru a induce sau menține în eroare victima,

numele și calitățile ce și le-a atribuit;

- Sumele de bani, bunurile de valoare ce le-a dat făptuitorului;

- Persoanele care cunosc despre activitatea infractorului și despre alte persoane ce au

fost înșelate.

La întocmirea planului de ascultare trebuie să se țină seama de toate aspectele cauzei,

inclusiv cele care par, la prima vedere, lipsite de importanță,pentru că tratarea cu
superficialitate ori omiterea unor amănunte, poate avea repercusiuni negative asupra
soluționării cazului18.

Din considerente ce țin de rigoarea demersului profesional se recomandă desfășurarea

și altor activități pregătitoare:

- Stabilirea locului unde urmează să se facă ascultarea;

18
E. Stancu, op. cit., pag. 422.

45
 - Stabilirea ordinei și a modalităților de aducere a persoanelor la locul și data fixată
pentru ascultare;

- Asigurarea prezenței interpretului, tutorelui, părintelui ori educatorului și a

apărătorului ;

- Asigurarea condițiilor materiale necesare ascultării.

Alegerea locului unde urmează să fie efectuată ascultarea prezintă importanță si

contribuie la crearea unei ambianțe propice desfășurării în bune condiții a ascultării. Legea nu
fixează anumite limite în privința locului audierii, lăsând la latitudinea organului de urmărire
penală să aprecieze, de la caz la caz, și sa acționeze în consecință.

Camera de ascultare trebuie să fie mobilată sobru, fiind interzis ca pe pereți să fie
tablouri, fotomontaje, hărți. De asemenea, în camera respectivă nu trebuie să existe obiecte.
În locul unde se efectuează ascultarea nu trebuie să aibă acces și alte persoane.

Ascultarea se face, de regulă, la sediul organului de urmărire penală, în situații

speciale, partea vătămată va fi ascultată la locul unde se află (imposibilitatea de se prezenta
spre a fi ascultată din cauza stării de sănătate).

Când persoana vătămată nu cunoaște limba română sau nu se poate exprima, trebuie
să se asigure un interpret.

Când se asculta un minor, trebuie să se asigure prezența părintelui, a tutorelui,

curatorului ori a persoanei în ăngrijirea căreia se află pentru a preîntâmpina unele greutăți ce
pot apare pe parcursul ascultării: dificultăţi datorate vârstei minorului ori trăsăturilor sale bio-
psihice. Dificultăţile pot fi eventual înlăturate, prin prezenţa unor persoane apropiate care,
cunoscând mai bine minorul, îl pot determina să adopte o poziţie de sinceritate, cu înrâurire
directă asupra conţinutului declaraţiei.

Asigurarea condiţiilor materiale în care urmează a se desfăşura ascultarea se referă la

ambianţa ce trebuie creată şi la asigurarea mijloacelor de probă ce vor fi folosite pe parcursul
ascultării, precum şi mijloacele tehnice ce vor fi utilizate, reportofon, aparatura video. Este
indicat ca pe biroul celui care efectuează ascultarea, să se afle planul de ascultare, coala de
hârtie pe care urmează a fi consemnată declaraţia şi instrumentul de scris. De asemenea,
dosarul cauzei şi mijloacele materiale de probă nu vor fi prezente pe masa de lucru.

Organizarea ascultării are în vedere, printre altele, şi următoarele aspecte:

46
 - Stabilirea problemelor ce urmează a fi clarificate cu ocazia ascultării, precum şi a
datelor ce trebuie verificate cu acest prilej;

- Pregătirea materialului probator ce urmează a fi folosit;

- Determinarea ordinii în care se face ascultarea;

- Stabilirea modalităţii de citare, locul şi data, ora la care partea vătămată urmează să
fie prezentă în vederea ascultării.

Ordinea şi modalităţile de citare trebuie astfel concepute, încât să se evite contactul

între diversele persoane interesate în cauză.

3.2. Pregătirea în vederea desfăşurării ascultării martorilor

Reuşita ascultării martorilor este asigurată de o pregătire minuţioasă al cărei scop îl

constituie asigurarea condiţiilor de realizare a ascultării.

Din practica judiciară rezultă necesitatea pregătirii ascultării martorilor atât în cauzele
penale considerate simple şi cu atât mai mult în cauzele penale complexe.Pregătirea ascultării
martorilor se desfăşoară pe anumite coordonate, nu se cunosc situaţii în care unele dintre
acestea ar dobândi o anumită prioritate, prin urmare fiecare secvenţă a pregătirii are
importanţa sa, iar toate secvenţele alcătuiesc un sistem, un întreg ce asigură succesul în
desfăşurarea interogării martorului.

Studierea materialelor existente în dosarul cauzei constituie prima treaptă pe care o

parcurge organul judiciar şi are un rol determinant în asigurarea cadrului propice desfăşurării
în bune condiţii a acestei activităţi. Încă din această fază organul de urmărire penală
prefigurează întregul traseu al probaţiunii judiciare, în cadrul căreia ascultarea martorilor
constituie o etapă esenţială.

Examinarea minuţioasă a materialelor cauzei are drept scop:

- Stabilirea naturii faptei săvârşite, a împrejurărilor ce o caracterizează, valorile sociale

asupra cărora s-a răsfrânt;

- Persoanele implicate (persoana vătămată, învinuitul sau inculpatul) şi activitatea

desfăşurată de fiecare;

47
 - Locul şi timpul săvârşirii, modul cum au fost puse în valoare prin mijloace ştiinţifice
urmele şi mijloacele materiale de probă, precum şi cunoştinţele persoanelor care au
perceput activitatea ilicită;

- Persoanele care pot relata fapte şi împrejurări de natură să servească la aflarea

adevărului şi modul în care au făcut percepţia: în mod nemijlocit, mediată sau din
zvon public;

- Condiţiile care sunt necesare realizării ascultării, în raport cu vârsta, starea de

sănătate, corelate cu profilul psihologic al fiecărei persoane ce poate depune mărturie
în procesul penal;

- Existenţa unor impedimente în ascultarea unor categorii de persoane şi modalităţile

legale ce urmează a fi folosite.

În această etapă are loc un examen al tuturor probelor, luate individual, cântărindu-se
cu mult discernământ valoarea fiecăreia, seriozitatea şi sinceritatea sursei din care provine,
pentru a determina ce fapte sau împrejurări sunt dovedite de către materialul probator
existent, ce fapte şi împrejurări urmează a fi clarificate şi care din acestea vor fi lămurite prin
ascultarea martorilor.

Dintre persoanele implicate în fapta săvârşită o atenţie deosebită trebuie acordată

celor care urmează a fi ascultate în calitate de martori, în sensul că trebuie determinată o
anumită ordine de audiere.

Natura faptei săvârşite direcţionează investigaţiile organului de urmărire penală pentru

identificarea martorilor. Din această perspectivă organul judiciar poate identifica martorii cu
relativă uşurinţă în cazul delapidării (persoanele care au atribuţii de control şi verificare a
gestiunii) şi în cazul accidentului de trafic rutier, când autorul părăseşte locul faptei, urmele
specifice de natură a identifica mijlocul de transport care a lovit victima orientează spre
anumite categorii de persoane (conducătorii auto, mecanici, tinichigii) care pot fi ascultaţi în
calitate de martori. O sursă deosebit de importantă în identificarea martorilor o constituie
plângerea sau denunţul persoanei vătămate, în conţinutul cărora sunt nominalizaţi martorii
care au perceput activitatea ilicită în totalitate sau numai secvenţe ale acesteia. Se impune o
anumită rezervă asupra persoanelor indicate de victimă sub aspectul sincerităţii, deoarece
acestea pot exagera în depoziţiile lor fie din solidaritate manifestată faţă de persoana
vătămată, ascunzând comportamentul provocator al acesteia, fie datorită schimbării de rol sau
înţelegerilor survenite. Nu trebuie neglijat nici locul faptei care poate constitui o sursă

48
importantă în identificarea martorilor din categoria celor care efectuau serviciul în apropierea
acestuia ori celor care se deplasau la serviciu sau către domiciliu.

În literatura de specialitate se afirmă că modul de operare şi timpul săvârşirii

infracţiunii pot oferi indicii cu privire la categoriile de persoane din rândul cărora pot fi
identificaţi martorii (în cazul omorului săvârşit cu arme de foc, zgomotul împuşcăturii putea
fi auzit de persoanele aflate în apropierea locului faptei).

După ce au fost stabilite persoanele care urmează a fi ascultate în calitate de martori,

se determină faptele şi împrejurările ce urmează a fi clarificate prin ascultarea acestora,
insistându-se pe stabilirea unei anumite ordini în chemarea la interogatoriu, în sensul că, mai
întâi vor fi audiate persoanele care au perceput în mod nemijlocit faptele şi împrejurările de
fapt care pot contribui la aflarea adevărului.

Organul judiciar este interesat de modul cum s-a făcut percepţia faptelor sau
împrejurărilor ce urmează a fi relatate, deoarece percepţia vizuală are, în raport cu celelalte
modalităţi de percepere (auditivă, tactilă, gustativă etc.), o importanţă mai mare, constituind
sursa principală de achiziţie a informaţiei. De asemenea, prezintă importanţă condiţiile în care
s-a realizat perceperea, în categoria acestora incluzându-se cele atmosferice, de vizibilitate,
luminozitate, existenţa unor surse de bruiaj, a unor obstacole etc. , la care se asociază vârsta
martorului, experienţa de viaţă, arhitectura sa emoţională, existenţa unor interese în cauză ş.a.

Revenind la modul de operare folosit de infractor trebuie arătat că sunt infracţiuni la

care asistă un număr mare de persoane care pot compare în calitate de martori în faţa
organului judiciar uşurându-i sarcina de a selecta persoanele ale căror depoziţii sunt veridice.
Trebuie observat că selectarea martorilor nu se produce niciodată înainte de interogatoriu,
întrucât poate fi arbitrară şi determină refuzul cooperării viitoare, motivându-se că s-a
renunţat la ascultare datorită faptului că depoziţia martorului neascultat nu prezintă
importanţă în cauza respectivă.

Din studiul efectuat asupra materialelor cauzei trebuie să reiasă persoanele care nu pot
fi ascultate ca martori datorită excepţiilor prevăzute de lege, fie datorită deficienţelor
analizatorilor perceptivi şi drept urmare să se canalizeze activitatea investigării în direcţia
identificării altor persoane ce pot depune mărturie. Datele rezultate din studierea materialelor
cauzei constituie fundamentul pe care se va dezvolta planul ascultării, de aceea vor dobândi
forma scrisă.

49
 Alegerea momentului când urmează a se realiza cunoaşterea martorului diferă, în
raport de natura infracţiunii săvârşite, condiţiile comiterii ei, numărul persoanelor care au
perceput faptele sau împrejurările, precum şi aspectele ce pot fi lămurite cu fiecare martor ori
categorie de martori. Astfel cunoaşterea martorilor chemaţi pentru verificarea menţiunilor din
înscrisurile încheiate de către făptuitor cu ocazia săvârşirii unei delapidări sau înşelăciuni
poate fi realizată în bune condiţii şi pe parcursul ascultării. În asemenea cazuri efectuarea
unor activităţi prealabile de cunoaştere, având în vedere numărul mare de persoane ce trebuie
ascultate ar duce la cheltuieli nejustificate de timp şi forţe. Diferit se pune problema
cunoaşterii unor martori oculari în cazul infracţiunilor de tâlhărie, omor etc., când datorită
condiţiilor în care a fost săvârşită fapta şi împrejurările acesteia au fost percepute de un
număr foarte restrâns de persoane.

Din practica judiciară s-a desprins regula potrivit căreia cunoaşterea martorilor trebuie
realizată înaintea chemării la audiere, aceasta constituind temeiul pe care se fundamentează
strategiile tactice de ascultare, specifice fiecărui martor. Cunoaşterea martorilor presupune
obţinerea şi analizarea unor date despre persoanele ce urmează a fi ascultate. În afara datelor
de identificare trebuie obţinute cât mai multe informaţii legate de trăsăturile psihice ale
persoanelor ce urmează să depună ca martori.

Martorul trebuie privit şi prin prisma relaţiilor şi intereselor pe care le are în cauză,
coroborate cu dispoziţiile sale afective datorate împrejurărilor percepute care pot determina
parţialitate sau o anumită nesinceritate. Nu trebuie ignorată poziţia subiectivă faţă de părţile
implicate în cauză, datorată incompatibilităţii între calitatea de martor şi calitatea de parte în
proces, a rudeniei cu vreuna dintre părţi pentru care există prezumţia de nesinceritate,
simpatiei sau antipatiei, sentimentelor negative de teamă sau frică determinate de ameninţarea
făcută de învinuiţi sau inculpaţi, aspecte care pot constitui surse de distorsiune ale mărturiei şi
care trebuie cunoscute înainte de ascultare.

Credibilitatea şi atitudinea martorului sunt subordonate personalităţii acestuia19 care

poate fi conturată în majoritatea cazurilor. Obiectivitatea cunoaşterii martorului poate fi
realizată prin administrarea unor teste de personalitate, care pot orienta organul judiciar
asupra trăsăturilor psihice dominante şi asupra alegerii strategiilor de ascultare adecvate.
Chiar dacă operaţiunea în sine este costisitoare şi presupune eforturi umane, financiare şi de
timp, după efectuarea ei organul judiciar este în posesia unor informaţii exacte despre ceea ce

19
T. Butoi, I.T. Butoi, op. cit., pag. 175.

50
trebuie să solicite martorului şi mai ales ce nu trebuie sa abordeze în interogatoriu,
nemaivorbind de impactul psihologic asupra martorului de rea-credinţă ce poate fi determinat
să renunţe la conduita sa.

În lipsa administrării testelor invocate, organele judiciare trebuie să stabilească

trăsăturile psihice şi temperamentale20 referitoare la :

- Gradul de dezvoltare a gândirii, mai ales în cazul martorilor minori;

- Interesele predominante, de prezenţa cărora depinde, în mare măsură, calitatea

perceperii;

- Mediul în care trăiesc, cu efect direct asupra experienţei, intereselor etc. ;

- Starea sănătăţii în momentul perceperii;

- Profesia şi ocupaţia, iar în cazul martorilor minori, profesia şi ocupaţia părinţilor;

- Trăsăturile de caracter – hotărât, nehotărât, liniştit, agitat, sensibil, trist, curajos,

deschis, închis, vulnerabil, atent, nervos, impresionabil etc. ;

- Concepţia despre lume şi viaţă, vârsta, antecedentele penale ş.a.

Minorii ,chiar dacă nu au împlinit vârsta de 14 ani, pot avea calitatea de martor.
Psihologia martorilor minori, având ca dominante aspecte specifice vârstei fie timiditate,
înclinare spre exagerare, fie deficienţe de percepere sau sugestionări subsecvente, determină
ca declaraţiile lor să fie evaluate cu atenţie sporită.

Unele nuanţări referitoare la psihologia minorilor se impun a fi arătate, fiind utile în

anchetarea acestei categorii de martori.

Capacitatea de percepere şi de redare a faptelor este mai redusă, datorită dirijării

atenţiei spre lucruri lipsite de importanţă, nereuşind să distingă ceea ce este important sau
esenţial de aspectele fără valoare în aflarea adevărului.

Lipsa de experienţă şi cultura redusă fac dificilă, uneori imposibilă, perceperea

evenimentului judiciar, iar emoţiile nu numai că denaturează perceperea, dar influenţează şi
stocarea memorială.

Teama de autorităţi şi de consecinţele pe care le poate produce mărturia, vârsta, gradul

de dezvoltare psihică, inteligenţa etc. sunt aspecte de care trebuie să se ţină seama la

20
V. Bercheşan, I.E. Sandu, op. cit., pag. 135.

51
aprecierea declaraţiilor martorilor minori pentru care redarea exactă, corectă a evenimentelor
judiciare constituie excepţia şi nu regula21.

Legea procesual penală nu a prevăzut incapacitatea juridică de a depune ca martor

pentru persoanele cu antecedente penale sau pentru cele condamnate pentru mărturie
mincinoasă, cu excepţia persoanelor care au săvârşit o mărturie mincinoasă în cauza ce face
obiectul revizuirii, aspect care asigură accesul la aflarea adevărului şi persoanelor cu
antecedente penale, minorilor care întâmplător pot fi de faţă la săvârşirea unei infracţiuni. S-a
considerat22 că ar fi contrar intereselor justiţiei ca ascultarea lor să fie interzisă chiar dacă
sunt dominate de deprinderea de a denatura adevărul, declaraţiile obţinute fiind apreciate
numai dacă se coroborează cu probele existente în dosarul cauzei.

Se apreciază că întocmirea planului de ascultare a martorului este o activitate

rezervată cazurilor importante, mai dificile, aspecte ce contravin organizării ascultării şi
principiilor planificării activităţii de cercetare penală.

În cauzele mai puţin complicate, atunci când declaraţiile martorilor au un obiect

restrâns, când poartă asupra unui fapt determinat, se elaborează fişa de cercetare care
cuprinde, pe lângă datele privitoare la cauză, persoanele care urmează a fi ascultate şi
problemele care se vor lămuri prin ascultare, nefiind excluse alte activităţi de urmărire
penală: percheziţii, confruntări, ridicări de obiecte şi înscrisuri.

Elaborarea planului de ascultare se plasează în momentul final al activităţii de

pregătire în vederea audierii şi se întemeiază pe elementele rezultate din studierea
materialelor cauzei, stabilirea cercului de persoane, a modalităţii şi ordinii de chemare a
martorilor, culegerea de informaţii cu privire la martorii importanţi.

Obţinerea unor declaraţii complete depinde în mare măsură de modul în care sunt
adresate şi momentul psihologic în care sunt plasate. Ordinea întrebărilor trebuie să urmeze o
linie firească, logică, astfel încât o întrebare să o pregătească pe alta, să decurgă în mod firesc
una după alta. Când se presupune că martorul se va situa pe o poziţie de rea-credinţă, trebuie
să se realizeze elementul surprinderii prin adresarea unor întrebări neaşteptate, ceea ce
presupune ca întrebările să fie prevăzute pe mai multe variante şi să fie formulate întrebări de
rezervă.

21
T. Butoi, I.T. Butoi, op. cit., p. 179.
22
V. Bercheşan, I.E. Sandu, op. cit., p. 135

52
 Conţinutul planului se referă numai la un singur martor şi va avea următoarea
structură:

- Problemele care trebuie lămurite în totalitate sau numai parţial;

- Mijloacele de probă care vor fi folosite;

- Modalitatea prezentării acestora şi momentul când se va realiza;

- Întrebările care vor fi folosite, succesiunea şi condiţiile pe care trebuie să le

îndeplinească;

- Existenţa unor variante de întrebări pentru martorii de rea-credinţă.

Planul de ascultare a martorilor este orientativ, pe parcursul ascultării poate fi

modificat ori completat în funcţie de atitudinea adoptată de martor. Aspectele relevante cu
ocazia expunerii libere pot face inutilă adresarea unor întrebări, după cum se poate impune
formularea şi reconsiderarea altora, cum ar fi cazul în care martorul relevă împrejurări
necunoscute, în raport cu care se impune precizarea altor aspecte şi, implicit, necesitatea
formulării unor noi întrebări sau adaptării celor iniţiale.

Adaptarea planului la situaţii neprevăzute solicită organului judiciar o deosebită

gândire tactică, spirit de observaţie, capacitatea de a se orienta şi rezolva aspectele noi
apărute23.

Ca alte activităţi pregătitoare anchetatorul va trebui să se concentreze si pe Asigurarea

prezenţei martorilor şi reprezentanţilor legali ai acestora la data şi ora fixate pentru ascultare.

În cadrul activităţii de strângere, verificare şi apreciere a probelor, organul judiciar

este obligat să dispună chemarea martorilor şi reprezentanţilor legali şi să asigure prezenţa la
activitatea procedurală a acestora24.

Invitarea martorilor intr-o anumită succesiune este determinată pe de o parte de

realizarea în condiţii optime a ascultării, evitându-se graba care poate genera omisiuni în
lămurirea unor probleme, iar pe de altă parte de a eficientiza interogarea martorilor. În
legătură cu primul aspect mai trebuie arătat că organul judiciar nu trebuie să invite mai mulţi
martori decât poate asculta, numărul acestora fiind determinat de conduita în anchetă, vârsta
şi instrucţia şcolară, existenţa unor infirmităţi care influenţează durata ascultării. Sub cel de-al
doilea aspect trebuie avut în vedere imposibilitatea luării de contact între martorii ascultaţi în

23
A. Ciopraga, Criminalistica....., pag. 209.
24
V. Bercheşan, I.E. Sandu, op. cit., pag. 137.

53
aceeaşi cauză, ceea ce ar determina punerea de acord a declaraţiilor prin influenţarea
persoanelor care nu si-au cristalizat depoziţia ori sunt gestionate de status-ul superior al unora
dintre martori, declarând la fel ca ei. După cum nu este lipsit de relevanţă crearea unei stări
tensionate, de iritare sau nemulţumire oglindite în conţinutul declaraţiilor.

Pentru aflarea adevărului organul de urmărire penală sau instanţa de judecată sunt
obligate să citeze persoanele arătate prin denunţ sau plângere, precum şi alte persoane
propuse de părţi25. Dreptul de a dispune citarea unor persoane ca martori aparţine în
exclusivitate organelor judiciare şi se exercită în virtutea rolului lor activ, chemarea din oficiu
a oricăror persoane ca martori în cauza penală, fiind determinat de cunoştinţele pe care le
deţin despre fapte sau împrejurări de natură a servi la aflarea adevărului. Chemarea unei
persoane în faţa organului de urmărire penală sau instanţei de judecată se face prin citaţia
scrisă, însă se poate face şi prin notă telefonică sau telegrafică. Neprezentarea unei persoane
citate poate determina aducerea cu însoţitor sau silită, pe baza unui mandat de aducere ori
poate fi sancţionată cu amendă judiciară.

La stabilirea datei pentru ascultare trebuie avut în vedere că între momentul luării la
cunoştinţă şi cel al ascultării să treacă cât mai puţin timp, în felul acesta martorii vor fi
protejaţi de influenţe străine. Martorii trebuie ascultaţi separat, înlăturându-se astfel
posibilitatea de a comunica cu alte persoane, aspecte ce poate deforma informaţiile deţinute
de aceştia.

În ceea ce priveşte stabilirea locului ascultării, locul ascultării este de regulă sediul
organului judiciar. Când persoanele care urmează a fi ascultate ca martori sunt în
imposibilitatea de a se prezenta – infirmitate, maladie, stare de arest – organul judiciar
procedează la ascultare la locul unde se află acestea.

Biroul în care urmează a se face ascultarea trebuie să fie sobru mobilat, fără obiecte în
plus, care ar putea distrage atenţia martorilor. Pregătind ascultarea, organul judiciar trebuie să
stabilească modalitatea în care îi va aborda pe martori, condiţiile ce trebuie asigurate pentru
realizarea contactului psihologic cu aceştia.

În vederea realizării scopului urmărit prin ascultarea martorului şi în raport cu natura

cauzei în care se efectuează, problematica ce trebuie lămurită şi situaţia fiecărui martor în
parte, trebuie să fie luate şi alte măsuri pregătitoare cum ar fi : invitarea unui interpret, în
situaţia în care martorii nu cunosc limba în care se desfăşoară ascultarea; selectarea şi

25
V. Bercheşan, I.E. Sandu, op. cit., pag. 137

54
pregătirea materialelor ce vor fi utilizate pe parcursul ascultării şi determinarea modului, a
momentului şi a ordinii în care vor fi folosite; asigurarea decontării cheltuielilor de transport
şi cazare impuse de deplasarea martorilor26.

Organul judiciar trebuie să manifeste o atitudine plină de interes faţă de martori şi

depoziţiile lor. În această privinţă organul judiciar trebuie să explice faptul că a depune
mărturie reprezintă o îndatorire, să sublinieze importanţa declaraţiilor sincere pentru aflarea
adevărului şi pentru înfăptuirea justiţiei. Interesul faţă de depoziţiile martorului trebuie să
rezulte nu numai din explicaţiile date, din sublinierile făcute, ci să se degaje din întreaga
atitudine a anchetatorului.

Contactul psihologic dintre anchetator şi martor se realizează prin întrebări sau

discuţii exterioare obiectului cauzei si întotdeauna pe coordonatele activităţii plăcute,
determinând martorul să dialogheze, să-şi expună experienţele şi rezultatele obţinute.
Atitudinea calmă, serioasă, plină de înţelegere faţă de cei care datorită emoţiilor, bagajului
intelectual redus sau faptului că se află pentru prima oară în faţa autorităţii şi comit erori în
declaraţiile lor, constituie premisa unei atmosfere favorabile dialogului.

Primirea martorului se face într-o atmosferă civilizată, chiar dacă acesta este de rea-
credinţă. Acordarea respectului cuvenit nu numai în privinţa salutului, ci pe tot parcursul
interogatorului conduce la instalarea încrederii, la obţinerea unor declaraţii complete şi
veridice.

3.3. Pregătirea în vederea desfăşurării ascultării făptuitorului

Pentru a se garanta obţinerea unor declaraţii care să reflecte adevărul, activitatea de

ascultare a învinuitului sau inculpatului trebuie pregătită, în prealabil, de către anchetator.

Această pregătire nu este doar complexă, ci şi obligatorie.

Obligativitatea se limitează însă la anumite activităţi tipice stabilite prin normele

legale sau cele de tactică criminalistică, dar gândirea activă a anchetatorului trebuie să

26
V. Bercheşan, I.E. Sandu, op. cit., pag. 137

55
adapteze aceste etape la fiecare caz în parte şi nu invers. Particularităţile manifestate de
fiecare infracţiune necesită adaptabilitate din partea organelor de cercetare penală, fiind
imposibilă obţinerea unor declaraţii sincere prin aplicarea anumitor reguli ca nişte şabloane,
fără a aprofunda toate informaţiile obţinute într-o cauză penală apoi a le corobora între ele.

Pregătirea ascultării învinuitului sau inculpatului presupune determinarea problemelor

ce trebuie soluţionate cu ocazia acelei ascultări, a ordinii în care urmează să fie folosit
materialul probator deţinut până în acel moment, stabilirea procedeelor tactice de ascultare, în
funcţie de datele deţinute despre psihologia şi personalitatea învinuitului sau inculpatului,
precum şi în funcţie de împrejurările în care a fost comisă infracţiunea27.

Tratarea cu superficialitate a acestei prime etape a interogatorului judiciar va avea

consecinţe negative asupra întregului proces penal, concretizate în declaraţii false sau
incomplete, repetarea ascultărilor, tergiversarea urmăririi penale şi,uneori,chiar erori
judiciare.

Studierea materialelor existente în dosarul cauzei reprezintă o etapă deosebit de

importantă pentru ca anchetatorul să poată stabili problemele ce trebuie lămurite în timpul
interogatoriului judiciar. Obligaţia anchetatorului nu constă doar în citirea întregului material,
ci şi în interpretarea acestuia, într-un mod adecvat, ceea ce necesită o oarecare experienţă
practică şi profesionalism.

Deşi necesită multă atenţie şi abilitate din partea anchetatorului, studierea materialelor
probatorii trebuie să fie şi ea supusă principiului operativităţii ca de altfel întregul proces
penal.

Această fază are ca efect cunoaşterea de către organul judiciar a tuturor aspectelor
referitoare la infracţiunea pe care o cercetează.

În practica judiciară s-a cristalizat teza potrivit căreia din studiul materialelor existente
în dosarul cauzei trebuie să rezulte: persoanele care urmează a fi ascultate, vârsta şi calitatea
procesuală a acestora, faptele care se reţin în sarcina unora dintre ele şi dovezile care le susţin
vinovăţia sau nevinovăţia;

Este de neconceput derularea interogatoriului judiciar fără ca anchetatorul să deţină un

minim de informaţii referitoare la infracţiune.

27
C. Aioniţoaie, T. Butoi, op. cit., pag.91.

56
 Într-o asemenea situaţie este firesc să nu se poată întocmi un plan de ascultare şi nici
măcar să se poată stabili ce probleme trebuie clarificate.

De aceea studierea materialelor cauzei urmează a fi efectuată după alte activităţi

premergătoare, cum sunt cercetarea la faţa locului, examinarea şi interpretarea mijloacelor
materiale de probă existente, luarea declaraţiilor eventualilor martori oculari sau victimelor
dacă acestea au supravieţuit, dispunerea efectuării unor constatări tehnico-ştiinţifice sau
expertize.

Din procesul verbal de cercetare la faţa locului se desprind împrejurările şi

modalitatea în care a fost săvârşită infracţiunea, urmele descoperite în câmpul faptei (urme de
mâini, urme de sânge), mijloacele materiale de probă ( obiecte care aparţin făptuitorului,
înscrisuri, arma crimei). De asemenea concluziile expertizei medico-legale şi constatările
tehnico-ştiinţifice sau expertizele criminalistice dispuse în cauza penală ce se
instrumentează, constituie surse utile de documentare.

Anchetatorul trebuie să cunoască materialul probator în detaliu înainte de primul

contact cu persoana bănuită de a fi săvârşit infracţiunea, întrucât acesta poate fi folosit cu
eficienţă în ascultarea persoanelor suspecte sau a martorilor propuşi de părţi.

În momentul trecerii la interogare trebuie să aibă configurat mintal modul în care a

acţionat autorul sau cel puţin o parte din acesta, ceea ce îi lipseşte urmând să fie întregit de
declaraţiile învinuitului sau inculpatului.

Cunoaşterea personalităţii învinuitului sau inculpatului este o altă cerinţă de tactică

criminalistică indisolubil legată de aflarea adevărului, necesară anchetatorului înaintea
începerii interogatorului judiciar. Acesta nu poate elabora sau alege procedeele tactice fără a
cunoaşte în ce măsură sunt eficiente în raport cu personalitatea învinuitului sau inculpatului.

Personalitatea poate fi definită ca ansamblul caracteristicilor de natură fizică,

fiziologică, şi social-morală care au, în conduita individului, o relativă stabilitate.

Aceste aspecte conferă unei persoane individualitate, făcând-o să fie unică în raport cu
celelalte şi se manifestă prin comportamentul acţional, verbal sau afectiv al persoanei
respective.

Caracterul este determinat de ansamblul trăsăturilor esenţiale şi calitativ specifice ale

personalităţii care se exprimă în activitatea omului, în mod stabil şi permanent, prin aptitudini
faţă de alţi semeni, faţă de muncă şi activitate în general, precum şi faţă de sine însuşi.

57
 Structura caracterului unei persoane este formată prin educaţie dar în acelaşi timp este
influenţată de modul de asimilare a educaţiei primite, de capacitatea de preluare, funcţionare
şi adaptare specifice fiecărui individ.

Educabilitatea face ca o persoană să accepte şi să însuşească într-o manieră proprie

influenţele sociale pozitive sau negative. Aceste influenţe provin în primul rând din mediul
familial şi apoi din celelalte relaţii sociale la care persoana respectivă ia parte.

Există indivizi nereceptivi la influenţele negative, iar anchetatorul trebuie să ştie, prin
efectuarea unor cercetări adecvate, dacă învinuitul sau inculpatul pe care urmează să-l asculte
face parte dintr-o asemenea categorie. Din acest punct de vedere psihologii consideră că
există doua tipuri de personalitate unele conforme cu normele unei societăţi date şi altele
neconforme denumite, pe bună dreptate, personalităţi deviante.

Comportamentul deviant şi tendinţele criminale nu constituie regula, ci excepţia.

Concluzia deosebit de sintetică ne arată că acestea pot fi generate fie de individ, fie de
comunitatea de apartenenţă cu care individul este în interacţiune permanentă. Acest tip de
comportament se manifestă în relaţiile sociale ale individului prin conduite cu semnificaţie
morală negativă cum ar fi : nesinceritatea, egoismul, susceptibilitatea, îngâmfarea etc.

O altă trăsătură psihică a personalităţii învinuitului sau inculpatului este

temperamentul, noţiune ce desemnează latura dinamico-energetică a acestuia, vizând
caracterele generale ale conduitei, în funcţie de care se constituie un stil specific fiecărui
individ, de manifestare la incitaţiile exterioare28. Temperamentul este condiţionat cu
precădere de particularităţi fiziologice ale sistemului nervos central, forţa, mobilitatea şi
echilibrul proceselor fundamentale: excitaţia şi inhibiţia.

În literatura de specialitate se disting patru tipuri temperamentale fundamentale:

1. Tipul sangvinic caracterizat atât de aspecte pozitive ( optimism, sensibilitate,

echilibru, adaptabilitate, mobilitate etc.) cât şi de aspecte negative (instabilitatea
sentimentelor, influenţabil lipsit de putere de concentrare şi aprofundare etc.);

2. Tipul coleric caracterizat de intensitatea proceselor afective, reactivitate accentuată

(aspecte pozitive), excitabilitate, încăpăţânare (aspecte negative);

3. Tipul flegmatic caracterizat de echilibru, calm, toleranţă, bună dispoziţie dar şi

reactivitate redusă, comoditate, pedanterie, tendinţă de stereotipizare etc. ;

28
T. Butoi, I.T. Butoi, op. cit., pag. 238

58
 4. Tipul melancolic perseverent, serios, sensibil, responsabil (aspecte pozitive),
neîncredere, pesimism, nesiguranţă (aspecte negative).

În consecinţă, interogarea persoanelor suspecte trebuie organizată în aşa fel încât să se

integreze în acest plan general de cercetare. Cum şi când va fi efectuată ascultarea, unde, în
ce condiţii, care sunt problemele ce trebuie lămurite cu acest prilej, sunt întrebări la care
organul judiciar trebuie să dea un răspuns în această etapă tactic criminalistică, de organizare
a modului de desfăşurare a ascultării învinuitului sau inculpatului.

S-a admis că la prima interogare nu este recomandabil ca anchetatorul să abordeze

toate aspectele necunoscute ale cauzei, deoarece i-ar da posibilitatea învinuitului sau
inculpatului să cunoască datele deţinute de acesta. Există învinuiţi sau inculpaţi în stare de
recidivă care cunosc majoritatea procedeelor tactice de ascultare, etapele pe care le
traversează anchetatorul, iar modul în care sunt formulate şi folosite întrebările pot deduce
care este nivelul de informaţii deţinut de anchetator şi cât de incriminatoriii sunt pentru ei,
precum şi cât de dificil le va fi să ascundă adevărul.

Aptitudinile sunt componente ale personalităţii învinuitului sau inculpatului şi trebuie

cunoscute de anchetator.

Aceste însuşiri psihice individuale, relativ stabile prezintă o bază structurală

exprimată de anumite particularităţi anatomo-fiziologice. Aptitudinile se clasifică în generale
(inteligenţă, spirit de observaţie, memorie vizuală etc.) şi speciale (ureche muzicală, talent
etc.).

Pentru alte elemente de natură să conducă la conturarea personalităţii învinuitului sau

inculpatului se menţionează în literatura29 de tactică criminalistică şi mediul familial
ineluctabil în care a trăit învinuitul sau inculpatul, şcolile pe care le-a urmat, profesiile, cercul
de prieteni. De asemenea nu vor fi neglijate nici locul unde si-a satisfăcut stagiul militar şi
comportamentul său în toată această perioadă precum şi antecedentele penale.

În procesul penal, activitatea de ascultare a învinuitului sau inculpatului reprezintă

doar o etapă în îndeplinirea scopului acestuia şi anume aflarea adevărului cu privire la
infracţiune. În raport de informaţiile iniţiale obişnuite, anchetatorul stabileşte strategia de
anchetă, elaborând versiunile referitoare la modul în care va decurge ascultarea.

29
E. Stancu, op. cit., pag 437.

59
 În timpul ascultării, învinuitul sau inculpatul trebuie convins că în dosar există
suficiente dovezi care susţin vinovăţia sa. Aceste mijloace de probă, trebuie selecţionate, din
ansamblul probator, cu mare atenţie, astfel încât să nu fie compromisă ancheta. În fiecare
cauză penală există probe care nu trebuie cunoscute de persoana anchetată în prima fază a
urmăririi penale. Anchetatorul trebuie să-şi rezerve posibilitatea de a prezenta la
momentul oportun o probă, cu alte cuvinte să se folosească de ceea ce în practică este
denumită “arma surprizei”.

Înainte de a fi aduse la cunoştinţa persoanei anchetate, probele trebuie minuţios

verificate pentru a nu se prezenta probe false, incerte, neconcludente, rezultat al neglijenţei
organelor de cercetare la faţa locului sau a anumitor împrejurări de fapt independente.

Prezentarea materialului probator se face gradual, începând cu acele probe care au o

importanţă mai mică dar care susţin în mod indubitabil vinovăţia. Esenţial rămâne momentul
în care se face prezentarea probelor de vinovăţie, care trebuie ales cu mult discernământ de
către anchetator, cel mai propice fiind acela în care învinuitul sau inculpatul prezintă o stare
psihică adecvată, apreciată în mod obiectiv de la caz la caz30.

Stabilirea ordinii în care se va face ascultarea influenţează în mod nemijlocit

modalitatea de aducere a învinuiţilor în cabinetul de anchetă, fiind specifică cauzelor penale
complexe în care există mai mulţi învinuiţi sau inculpaţi.

Ca regulă, ascultarea va începe cu cei despre care se deţin mai multe informaţii sau cei
care fac delcaraţii conforme cu materialul probator obţinut până în acel moment. Această
regulă poate fi influenţată de anumiţi factori cum ar fi forma de participaţie la infracţiune
(coautori, instigatori, complici), antecedentele penale (unii învinuiţi sau inculpaţi sunt
infractori primari, iar alţi recidivişti) şi nu în ultimul rând, personalitatea fiecăruia dintre ei.
Ordinea şi modalitatea de citare trebuie să conducă la evitarea, cel puţin în faza urmăririi
penale, contactului între persoanele interesate în cuză. De asemenea trebuie evitat contactul
între persoanele care au fost deja audiate şi cele ce urmează să fie ascultate, deoarece primele
pot furniza informaţii despre declaraţiile care le-au dat.

Comunicarea dintre învinuiţi sau inculpaţi, care sunt interesaţi să se pună de acord
între ei în legătură cu ce vor declara, precum şi dintre aceştia şi martori sau partea vătămată,
trebuie evitată. Ei pot interveni cu rugăminţi sau chiar ameninţări pe lângă aceştia,
compromiţând astfel ancheta.

30
A. Ciopraga, op. cit., pag. 260.

60
 Posibilitatea de comunicare creşte atunci când învinuitul sau inculpatul este cercetat în
stare de libertate. De aceea, este indicat ca acesta să fie citat în dimineaţa zilei în care va avea
loc ascultarea şi chiar la prima oră, iar în cazul pluralităţii de infractori aceştia să fie
interogaţi în camere separate şi la ore diferite în sediul organului de cercetare penală. În
anumite împrejurări anchetatorul se poate deplasa la locul în care se află învinuitul sau
inculpatul.

O ultimă posibilitate care sub raport psihologic poate asigura eficienţa ascultării este
ca aceasta să se desfăşoare la locul în care a fost comisă infracţiunea (în special în cazul
infractorilor labili emoţional, precum şi în cazul infracţiunilor săvârşite cu violenţă- omor,
tâlhărie, viol), mizându-se pe caracterul evocator al locului faptei.

Întreaga activitate de pregătire a ascultării învinuitului sau inculpatului are ca

finalitate elaborarea unui plan de ascultare care va conţine problemele de clarificat, ordinea în
care vor fi abordate şi materialul probator care va fi prezentat. La întocmirea planului se va
ţine cont de natura infracţiunii, de poziţia pe care s-a situat învinuitul sau inculpatul până în
acel moment, precum şi de procedeul tactic de ascultare ales.

Pentru toate cauzele penale există anumite probleme cu caracter general care trebuie
lămurite cu ajutorul învinuitului sau inculpatului, astfel:

- Obţinerea de date complete asupra faptelor ce i se reţin în sarcină;

- Cunoaşterea şi verificarea probelor, argumentelor pe care le prezintă în apărarea sa;

- Dovedirea poziţiei sale nesincere, atunci când declaraţiile date se contrazic cu faptele
stabilite şi dovedite;

- Descoperirea tuturor infracţiunilor comise de cel în cauză, precum şi a participanţilor

la săvârşirea lor;

Pe lângă aceste aspecte comune tuturor interogatoriilor, fiecare cauză prezintă

particularităţile sale, determinate de natura infracţiunii ce constituie obiectul său, de
împrejurările în care aceasta a fost comisă, de numărul de participanţi, de natura contribuţiei
fiecăruia etc. Aflarea adevărului este condiţionată de lămurirea tuturor problemelor concrete,
strict referitoare la acea infracţiune şi nu doar a celor cu caracter general, comune tuturor
infracţiunilor.

Întocmirea planului de ascultare se impune pentru fiecare interogare a învinuitului sau

inculpatului, indiferent dacă o cauză pare mai simplu de clarificat decât alta. De asemenea, în

61
cazul pluralităţii de infractori, planul de ascultare va fi elaborat individual, în funcţie de
psihologia fiecăruia, de contribuţia la săvârşirea infracţiunii, de antecedentele penale şi de
poziţia adoptată în anchetă până în acel moment. Din punct de vedere tactic, la formularea
întrebărilor trebuie acordată multă atenţie, anchetatorul trebuie să ştie cum să întrebe, ce să
întrebe, pe cine şi când să adreseze o anumită întrebare.

Din practica judiciară rezultă că întrebările care fundamentează planul de ascultare se

clasifică în trei categorii fundamentale: întrebări temă, întrebări problemă şi întrebări de
detaliu.

Întrebările temă au caracter de generalitate, oferind posibilitatea învinuitului sau

inculpatului să declare tot ce are de arătat în legătură cu fapta sau faptele pentru care este
învinuit.

Întrebările problemă se referă la lămurirea unor aspecte din activitatea ilicită,

asigurând caracterul sistematic al interogatoriului.

Întrebările detaliu se disting prin concreteţe, învinuitul sau inculpatul fiind obligat să
nuanţeze, să explice, din categoria acestora fac parte cele de completare, de control, de
referinţă şi cele de verificare care asigură, nu numai consistenţa declaraţiei, ci şi verificarea
acesteia.

În literatura de specialitate s-au cristalizat condiţiile pe care trebuie să le îndeplinească

întrebările, astfel: să fie formulate la nivelul de înţelegere al învinuitului sau inculpatului,
clare, scurte, precise, să oblige la explicaţii, narări, povestiri, să nu scurteze răspunsul
aşteptat, să surprindă persoana ascultată dar să nu o încurce.

Întrebările din planul de ascultare trebuie, ordonate într-o succesiune cronologică sau
psihologică în funcţie de temperamentul şi poziţia din timpul anchetei a persoanei interogate.
La elaborarea planului se va ţine seama de orice situaţie care se poate ivi în timpul ascultării
care nu trebuie să ducă la surprinderea organului de urmărire penală.

În concluzie nu doar anchetatorul trebuie sa aibă o gândire divergentă şi o atenţie

distributivă, ci şi planul de ascultare trebuie să aibă un caracter flexibil, putând fi modificat în
funcţie de desfăşurarea ascultării şi de declaraţiile celui audiat. Această flexibilitate va
conduce la posibilitatea de modificare şi adaptare a planului la fiecare situaţie dar nu este
foarte dificil să improvizeze un nou plan în timpul ascultării, un plan care să fie eficient.

62
 Primul contact cu camera de anchetă trebuie să inspire seriozitatea situaţiei în care se
află şi oficialitatea activităţii la care va participa. De aceea încăperea trebuie să fie curată şi
cu toate aşezate în ordine firească. Biroul plin de dosare sau hârtii aruncate în mod haotic, îl
fac pe cel chemat în faţa justiţiei să creadă că va fi foarte uşor de ascuns adevărul unui organ
de urmărire penală care dacă este dezordonat cu propriile lucruri este dezordonat şi cu
propriile gânduri.

Practica a demonstrat că sunt necesare şi unele măsuri suplimentare cum ar fi aşezarea

învinuiţilor sau inculpaţilor cât mai departe de uşă sau fereastră sau interpunerea între aceştia
şi fereastră a unui obstacol care să-i împiedice să-şi concretizeze eventualele intenţii de fugă
sau de automutilare.

O altă măsură constă în luarea tuturor obiectelor tăioase, înţepătoare, dure (cuţite,
lame, pixuri, ace de birou, agrafe pentru hârtie etc.) din preajma locului unde va fi aşezat
învinuitul sau inculpatul, obiecte pe care acesta le poate folosi pentru a se automutila sau
pentru a-l ataca pe anchetator ori a crea o diversiune ce poate zădărnici ancheta.

Realizarea contactului psihologic dintre anchetator şi persoana ascultată presupune

relaţia nemijlocită dintre aceştia şi modalitatea principală de a se examina reciproc, fiind rând
pe rând subiect şi obiect al cunoaşterii.

Se consideră că anchetatorul are o poziţie privilegiată în raport cu persoana interogată,

determinată de cunoaşterea tuturor împrejurărilor în care a fost săvârşită infracţiunea,
poziţia(sincera sau nesinceră) pe care se va situa capacitatea de rezistenţă psihică a
interlocutorului, temperamentul şi strategia sau linia tactică adoptată în desfăşurarea
interogatoriului.

Învinuitul sau inculpatul adoptă fie o poziţie rezervată, fie una refractară, bazate pe
tipul de personalitate, experienţa în domeniul vieţii infracţionale şi contactul repetat cu
organele judiciare, precum şi gravitatea consecinţelor faptei săvârşite.

Dificultăţile în realizarea contactului psihologic se datorează poziţiei procesuale de

implicare în cauza pe care a săvârşit-o, dar şi abordării frontale, lipsită de tact, pe tema
antecedentelor penale sau aspectelor legate de fapta comisă ori aroganţei anchetatorului.

Premisele pozitive ale realizării contactului psihologic se întemeiază pe următoarele

aspecte:

63
 - Poziţia flexibilă, destinsă adoptată de anchetator la primirea învinuitului sau
inculpatului în cabinetul de anchetă;

- Atenuarea opoziţiei de interese între cei doi parteneri şi aptitudinea de a-l determina
pe învinuit sau inculpat să colaboreze, folosind flatarea ca element psihologic sau de
minimalizare a pericolului;

- Crearea atmosferei propice comunicării deschise, sincere;

- Câştigarea încrederii prin arătarea calităţilor şi defectelor pe care le are învinuitul sau
inculpatul, insistându-se asupra primelor deoarece defectele supără;

- Limbajul folosit de anchetator trebuie să evite expresiile apăsătoare – furt, vătămare,

omor - , cu altele care sunt mai adecvate situaţiei;

- Manifestarea interesului faţă de declaraţia învinuitului sau inculpatului, chiar dacă

cele relatate sunt cunoscute din alte surse;

- Invitarea unor persoane apropiate celor ascultaţi.

Aspectul exterior neglijent, oboseala, iritarea, nervozitatea, gesturile de intoleranţă a

anumitor accesorii ce fac parte din ţinută vor avea consecinţe negative asupra desfăşurării
ascultării. Învinuitul sau inculpatul nu-l va considera pe anchetator cu nimic superior lui, ba
uneori, datorită aspectelor enunţate îi alimentează impresia că îi este chiar superior, ceea ce,
în plan psihic, reprezintă o importantă bătălie pierdută de către anchetator care cu greu va
reuşi să recapete controlul asupra învinuitului şi să-l determine pe acesta către recunoaşterea
faptelor săvârşite.

CAPITOLUL IV

INTEROGATORIUL DIN PERSPECTIVA

PSIHOLOGICĂ

64
 4.1. Problematica psihologică a relaţiei anchetator-anchetat

Confruntarea psihologică dintre anchetator cu tehnica şi imaginaţia sa şi infractor cu

spiritul său viclean şi speculativ se concretizează în contextul unor contacte, unor relaţii
interpersonale cu caracter special. Analizat din această perspectivă, interogatoriul reprezintă
contactul interpersonal verbal, relativ tensionat emoţional, desfăşurat sistematic şi organizat
ştiinţific, pe care îl poartă reprezentantul organul de stat cu persoana bănuită în scopul
culegerii de date şi informaţii despre o faptă infracţională în vederea prelucrării şi lămuririi
împrejurărilor în care s-a comis fapta, a identifica făptuitorii şi în funcţie de adevăr a stabili
răspunderile.

Se poate spune că interogatoriul judiciar aduce pe poziţii opuse protagoniştii acestei

relaţii interpersonale de tip special, care nu colaborează, ci se confruntă.

Relaţia interpersonală anchetator-anchetat pune în evidenţă, în primul rând, trăirea

emoţională creată de contactul cu reprezentantul oficial al autorităţii în cadrul căruia se va
derula o activitate cu caracteristici absolut speciale (ancheta judiciară). Atitudinea oficială,
politicoasă, dar rezervată, profesională, prin ţinută şi vocabular a anchetatorului, care solicită
lămuriri, chestionează, pune în vedere, precizează etc., creează un fond difuz emoţional
pentru persoana anchetată.

Datorită acestui fapt, majoritatea cercetărilor se desfăşoară într-o anumită tensiune

emotivă sau nervoasă, cel interogat de multe ori, apreciind hiperbolizat gesturi, expresii, fapte
etc., ale anchetatorului.

În baza contactelor iniţiale anchetatorul apreciază comportamentul expresiv, în mod

special mimica învinuitului ca pe o realitate evidentă, ca pe o totalitate de trăsături şi
caracteristici dinamico-funcţionale care evidenţiază stări, sentimente şi dispoziţii sufleteşti a
căror interpretare corectă este o necesitate absolută. În acest sens, anchetatorul trebuie să fie
atent asupra componentei voluntare a comportamentului expresiv, înţelegând prin aceasta
procesele funcţionale dinamice mai mult sau mai puţin deformate emoţional, deghizate,
simulate în scopul de a masca adevăratele stări sufleteşti resimţite în timpul ascultării.
Învinuitul poate simula stăpânirea de sine, calmul, nedumerirea, unele stări de suferinţă
atitudinea de revoltă, protest, toate cu scopul de a impresiona, de a intimida pe anchetator.

65
 Problematica interpretării corecte a tabloului psihocomportamental îşi are
fundamentele în ştiinţe precum psihologia persoanei, psihologia medicală etc., dar acestea nu
pot stabili formule interpretative precise ale gesturilor, ale mimicii, ale conduitei de relaţie şi
expresie a unei persoane într-o împrejurare. Trecerea de la ştiinţă către arta anchetei judiciare
se face prin personalitatea anchetatorului, observator şi investigator fin, a cărui intuiţie
profesională este izvorul interpretării.

În cadrul acestei analize psihocomportamentale trebuie să se discearnă motivele care

provoacă starea emoţională. Ele sunt ca primă posibilitate legate de labilitatea psiho-
comportamentală a învinuitului, de trecutul său infracţional, de starea de prezenţă, de
problemele personale pur şi simplu sau ca a doua posibilitate, izvorând exclusiv în raport cu
problematica critică a cauzei pentru care acesta este cercetat. De regulă, procedând la discuţii
introductive, corelate, legate de situaţia familială, profesională, antecedente, stare de sănătate
ş.a. se obţine o anumită deconectare a individului, o încălzire a relaţiei interpersonale, absolut
necesară trecerii către chestionarea cu privire la învinuirea care i se aduce.

Manifestarea tulburărilor psihocomportamentale net diferenţiate se explică printr-un

mecanism psihologic extrem de subtil. Esenţa sa constă în aceea că persoana care nu a comis
fapta dispune, în planul intim al personalităţii sale , de capacitatea psihică de a se degaja cu
uşurinţă de situaţia de învinuit în cauză. Ea neavând nimic cu cauza în care este ascultată, îşi
comută cu uşurinţă sfera preocupărilor şi a atenţiei către problematica introductivă, colaterală
ce o captivează şi pe care o acceptă cu plăcere şi interes. Dimpotrivă, învinuitul care a
săvârşit infracţiunea „nu are posibilităţi pentru tematici colaterale”, cu alte cuvinte, nu
dispune de capacitatea psihică de comutare. Problematica sa centrală se exercită cu o forţă
inhibitorie deosebită asupra oricăror alte aspecte care se aduc în discuţie. Centrul excitaţiei
sale nervoase, polarizează întreaga personalitate exclusiv către fapta săvârşită şi implicaţiile
acesteia. Chiar dacă i se oferă posibilitatea destinderii, structurile subconştiente, prin
mecanisme inhibitive îl ţin prizonierul condiţiei de învinuit în cauză, statut şi rol pe care nu le
poate abandona.

Deşi în faţa organului de urmărire penală, învinuitul îşi impune conştient ieşirea din
rol, stă în posibilităţile anchetatorului experimentat să desprindă cu uşurinţă şi să interpreteze
corect notele artificialului, lipsa de participare, starea de disconfort psihic, teama şi
suspiciunea continuă în întreaga atitudine de relaţie şi expresie a învinuitului nesincer.
Această teamă rezultă din aceea că persoana care a comis fapta realizează natura pur
introductivă a discuţiilor colaterale. Ea este preocupată de ceea ce bănuieşte că va urma după

66
aceasta, fiind continuu în gardă cu privire la aspectele critice pe care le intuieşte că urmează
şi în raport cu care îşi făureşte alibiurile.

Cât priveşte învinuitul care nu a săvârşit fapta ce se impută, acesta se dăruieşte lene
tematicii abordate, participând cu naturaleţe la dezvoltarea ei. Odată fiindu-i lămurite statutul
şi rolul în cadrul ascultării, el va alunga din plan toată problematica ce-i provocase temere, iar
cu privire la învinuire argumenta natural, dezinvolt, participativ, dezinhibat, neavând, cu alte
cuvinte, nimic care să-i inspire teamă.

Neputând fi mascate, dar nici provocate de om în scop voit, aceste manifestări

comportamentale şi psihofiziologice vor acompania ca un veritabil cortegiu starea de
disconfort psihic pe care o trăieşte învinuitul. Cu privire la această complexă problematică
trebuie subliniat însă faptul că a socoti asemenea manifestări drept probe de vinovăţie
înseamnă a face o greşeală tot atât de mare ca şi atunci când s-ar afirma că siguranţa de sine
ori promptitudinea şi certitudinea răspunsurilor date sunt probe certe ale nevinovăţiei. Ceea
ce trebuie reţinut este faptul că expresiile emoţionale, coroborate cu probe verificate, pot
sublinia, adică pot confirma sau infirma, ca un argument în plus, o teză valabilă, constituind
indicii orientative asupra tentativelor comportamentului simulat în ancheta judiciară.

4.2 Contactul interpersonal în biroul de anchetă

În timpul anchetei judiciare învinuitul (inculpatul) afişează un anumit comportament

expresiv, (ce poate fi definit ca o totalitate de trăsături şi caracteristici dinamico-funcţionale
care evidenţiază stări, sentimente şi dispoziţii sufleteşti) şi care de cele mai multe ori poate fi
unul deghizat, simulat în scopul de a masca adevăratele stări sufleteşti resimţite. Învinuitul
poate simula stăpânirea de sine, nedumerirea, calmul, unele stări de suferinţă {boală, leşin),
atitudinea de revoltă ori de protest, toate cu scopul de a impresiona, de a intimida pe
anchetator.

În faţa unei conduite ferme, ofensive a anchetatorului, lipsa de naturaleţe şi de

convingere a acestor simulări este evidentă, înlăturarea lor fiind, de regulă, consecinţa
exploatării calificate a unor momente psihologice abil create pe parcursul ascultării. Spre
deosebire de acestea, manifestările involuntare reprezintă reacţii fiziologice interne ale

67
 anumitor sisteme funcţionale aflate preponderent în dependenţă de sistemul neurovegetativ;
ele nu pot fi mascate şi nici nu pot fi provocate de om în scop voit; manifestările cele mai
ilustrative31 în acest sens sunt:

- înroşirea (paloarea feţei);

- creşterea volumului vaselor sangvine (observabilă la tâmple sau în zona carotidei);
- spasmul glotic, tremurul vocii, sudoraţia temporală, frământatul mâinilor;
- perioada de latenţă în răspunsuri,
- ezitarea privirii anchetatorului.

Este evident că unui anchetator experimentat nu-i poate scăpa un astfel de

comportament. Pentru acesta, tremurul vocii, al mâinilor, culegerea unor scame imaginare,
mototolirea pălăriei ori a poşetei, pauzele, etc. vor fi suficient de lămuritoare asupra conduitei
unei persoane care trăieşte din plin disconfortul psihic intern în contact cu autoritatea.

Experienţa demonstrează nu greutatea de a surprinde aceste aspecte, ci dificultatea de

a le interpreta corect. Deseori, inhibiţia emoţională (teama inocentului, generată de contactul
interpersonal cu reprezentantul autorităţii) este interpretată ca indiciu al vinovăţiei, iar
comportamentul învinuitului este apreciat ca fiind simulate.

Interpretarea corectă a tabloului psihocomportamental se bazează pe psihologia

persoanei, psihologia medicală etc., însă a cere acestor discipline înscrierea în formule
interpretative precise a gesturilor, a mimicii, a conduitei de relaţie şi expresie a unei persoane
într-o împrejurare este mult prea pretenţios.

Trecerea de la ştiinţă la arta anchetei judiciare se fece prin intermediul personalităţii

anchetatorului, observator şi investigator fin, a cărui intuiţie profesională este izvorul
interpretării. Anchetatorul trebuie să aibă capacitatea de a discerne motivele care provoacă
starea emoţională. Aceste stări pot avea cauze nenumărate printre care:

- -labilitatea psihotemperamentală a învinuitului

- -trecutul său infracţional
- -starea sa prezentă
- -problemele sale personale (inclusiv starea de sănătate psihomedicală)

31 loana-Teodora Butoi, Al. Butoi, T. Butoi, Psihologia comportamentului criminal - investigaţia

duplicităţii suspecţilor în interogatoriu!judiciar. EdituraEnmar, Bucureşti. 1999.

68
 - -şi în cele din urmă legătura sa cu cauza pentru care este cercetat.

În cazul persoanelor sincere, dar labile emoţional (minorii, femeile, bătrânii,

convalescenţii), fără experienţă în raport cu situaţiile de acest gen, este necesară, ca o condiţie
a reuşitei, crearea unui climat de siguranţă şi încredere reciprocă, a unui dialog deschis,
degajat în care ele să-şi înţeleagă statutul în faţa autorităţii şi obligaţiile care le revin.
Nerealizarea acestui climat poate duce (mai ales atunci când se utilizează procedeul frontal al
ascultării), o dată cu atacarea problemei critice, la inhibări emoţionale artificiale, cu întregul
lor cortegiu manifestări mimico-gesticulare şi neurovegetative.

Labilul emoţional (chiar fără a fi vinovat) va reacţiona şi îşi va argumenta spusele

împovărat de disconfortul inhibant al temerii naturale pe care o resimte faţă de implicaţiile
conjuncturale referitoare la învinuire, la care se adaugă blocajul afectiv faţă de interlocutorul
însuşi. Gesturile de nervozitate, ticurile sau ridicarea tonului, pe lângă faptul că semnifică
lipsa de profesionalism a anchetatorului, pot provoca o adevărată degringoladă în gândirea şi
stările sufleteşti ale învinuitului (bănuitului) emotiv.

În acest punct al contactului interpersonal există pericolul de a se interpreta greşit aşa-

zisul „moment psihologic’’ creat şi de a-1 „exploata eficient" prin chestionare directă,
implicare, precizări cu caracter acuzatorial sau prezentarea de probe, ceea ce poate complica
şi mai mult tabloul psihocomportamental al emotivului, acesta putând ajunge, în ultimă
instanţă, chiar la recunoaşterea unor fapte pe care nu le-a săvârşit.

Din acest motiv trebuie privită cu multă precauţie orice relatare a învinuitului şi, în
special, tot ceea ce afirmă şi îi este defavorabil. Aşa stând lucrurile, dacă labilul emoţional (în
situaţia bănuitului-învinuitului care totuşi nu a comis fapta) i s-a creat un climat introductiv
de încredere (realizabil prin abordarea, în faza contactului iniţial, a unei problematici
colaterale, faţă de care organul de urmărire să manifeste interes, să dea un sfat, să aibă o
intervenţie, să strecoare o glumă sau să ştie să asculte cu răbdare), i se poate aduce în faţă
problematica critică fără nici un risc.

Mai mult, aceasta prilejuieşte, de regulă, un comportament în care se descifrează uşor

indiciile naturaleţii şi dezinvolturii în argumentare şi justificări, sinceritatea surprinderii,
învinuitul manifestând, mai degrabă, curiozitate faţă de învinuire decât teamă, exprimându-şi
păreri, răspunzând prompt la întrebări şi punând, la rândul său. o serie de întrebări.

Când în persoana învinuitului se află chiar autorul faptei lucrurile stau diferit;
discuţiile introductive pe problematica colaterală nu duc la nici un rezultat; ambianţa rămâne

69
rece, răspunsurile sunt monosilabice, învinuitul nu se angajează sincer în dialog, ,,nu dă nimic
de la el", însă când sunt atacate problemele critice situaţia este alta

Pe lângă negările stereotipe („nu cunosc", ,,nu ştiu", ,,nu-mi amintesc"),

comportamentul infractorului se mai caracterizează prin manifestări frecvente de evitare a
privirii, pauze înainte de răspuns, spasmul glotic, sudoraţie, tremurul mâinilor, lipsa oricărei
iniţiative, toate acestea pe un tablou general de suspiciuni din partea învinuitului.

Aceasta se datorează faptului că persoana care a comis fapta nu dispune, în planul

intim al personalităţii sale, de capacitatea psihică de a se degaja cu uşurinţă de situaţia de
învinuit în cauză. Problematica sa centrală se exercită cu o forţă inhibitorie deosebită asupra
oricăror altor aspecte care se aduc în discuţie. Centrul excitaţiei sale nervoase polarizează
întreaga personalitate exclusiv către fapta săvârşită şi implicaţiile acesteia. Chiar dacă i se
oferă posibilitatea destinderii, structurile sale subconştiente, prin mecanisme inhibitive, îl ţin
prizonierul condiţiei de învinuit în cauză, statut şi rol pe care nu le poate abandona.

Cât priveşte învinuitul care nu a săvârşit fapta ce i se impută, acesta se dăruieşte lesne
tematicii abordate, participând cu naturaleţe la dezvoltarea ei. Odată fiindu-i lămurite statutul
şi rolul în cadrul ascultării, el va alunga din plan psihic toate problemele ce-i provocaseră
temeri, iar cu privire la învinuire va argumenta natural, dezinvolt, participativ, dezinhibat,
neavând. cu alte cuvinte, nimic care să-i inspire teamă.

Rezultate deosebit de interesante în diferenţierea celor două conduite opuse se pot

obţine prin interpretarea manifestărilor psihocomportamentale şi a reactivităţii de expresie a
învinuiţilor faţă de întrebările directe în raport cu aspectele critice.

La adresarea unor întrebări de genul: “Dacă susţineti că nu aţi săvârşit fapta, atunci pe
cine bănuiţi?”, “Ce credeţi, va fi descoperit autorul acestei fapte?”, “Ce credeţi că ar merita
autorul pentru fapta sa?” învinuitul care nu a săvârşit fapta îşi va spune părerea deschis şi va
oferi informaţii care se vor plauzibile, cu forţă, cu argumente. De obicei, aceasta îşi exprimă
convingerea că autorul „nu poate scăpa de rigorile legii", că, oricât de târziu, adevărul tot va
ieşi la lumină". În privinţa, de exemplu, a pedepsei, persoana respectivă îşi exprimă, de
regulă, indignarea şi ura pentru făptuitor, cerând sancţiuni foarte mari sau suplicii. Toate
acestea pe fondul unei atitudini sincere, apropiate. deschise, care oferă indicii suficiente
pentru un comportament, natural, degajat dincolo de implicaţiile cauzei.

În faţa aceleiaşi întrebări, învinuitul care a comis infracţiunea este ezitant. stânjenit,
deosebit de încurcat. Explicaţia psihologică rezidă în efectul paralizant -inhibitoriu, în

70
stupoarea creată de întrebarea de genul „Ce credeţi, va fi identificat autorul omorului?" ...
pusă tocmai într-o împrejurare deloc plăcută pentru acesta, vizând tragerea la răspundere
penală pentru înfăptuirea justiţiei. De asemenea, referitor la identificarea făptuitorului,
răspunsurile sale de obicei sunt: „eu ştiu ce să zic?", ,,depinde", iar în privinţa pedepsei pe
care o consideră că ar merita-o autorul, cele mai frecvente răspunsuri sunt: „ce-o vrea legea"
sau „eu ştiu ce să zic ?’’. ,,nu mă pricep".

De aceea, ceea ce trebuie interpretat este nu atât răspunsul în sine, care poate să difere
de la o persoană la alta, ci. mai ales, efectele de-a dreptul paralizante ale acestor întrebări în
conştiinţa individului care ascunde adevărul.

Suspiciunea bănuitului, în raport cu sărăcia datelor pe care le deţine referitor la ce ştie

anchetatorul, cât ştie, de la cine ştie, împovărează la maximum conduita acestuia.
Neparticipativ, ostil, rămânând în aşteptare, de regulă, el nu are puterea de a bănui pe cineva,
vine cu justificări şi temeri de genul „nu pot să dau vina pe nimeni" ori „s-ar putea să
greşesc", nepropunând soluţii sau, chiar dacă o tace devine stângaci. neplauzibil, artificial.

Neputând fi marcate, dar nici provocate de om în scop voit, manifestările

comportamentale şi psihofiziologice amintite vor acompania ca un veritabil cotegiu starea de
disconfort psihic pe care o trăieşte învinuitul.

În concluzie manifestările comportamentale şi psihofiziologice ajută foarte mult la

rezolvarea cauzei penale, însă, a socoti asemenea manifestări drept probe de vinovăţie
înseamnă a face o greşeală la fel de mare ca şi atunci când s-ar afirma că promptitudinea şi
certitudinea răspunsurilor date sunt probe certe ale nevinovăţiei, şi numai împreună cu alte
probe verificate, pot confirma sau infirma, existenţa comportamentului simulat în ancheta
judiciara.

4.3. Comunicarea non-verbală reguli tactice specifice

raporturilor

Transferul de informaţii dintre anchetator şi învinuit sau inculpat nu se efectuează

numai pe plan verbal, ci şi printr-o comunicare non-verbală, extralingvistică (gestică, mimică,
fond sonor al vorbirii), care transmite stări psiho-emoţionale, anxietate, depresie etc. Această
comunicare scapă controlului voluntar, conştient creând astfel o posibilitate de acces spre

71
procesele informaţionale, atât din sfera gândirii reflectate, cât şi din cea a nivelurilor
psihologice, nereflectate, antrenate în comunicarea realizată involuntar. Avantajul
comunicării extraverbale constă în faptul că acesta scapă, în general, controlului voluntar,
conştient, creând astfel o posibilitate de acces spre procesele informaţionale, atât din sfera
gândirii reflectate, cât şi a nivelurilor psihologice nereflectate, antrenate în comunicarea
realizată involuntar.

Acest tip de comunicare, deseori numită şi comportament nonverbal sau limbajul

corupului, este o modalitate de a transmite informaţii, doar că se realizează prin intermediul
expresiilor faciale, gesturilor, atingerii, mişcărilor, posturii corpului, accesoriilor personale şi
chiar prin tonul, timbrul şi volumul vocii fiecăruia. Componentele nonverbale includ
aproximativ 60-65% din întreaga comunicare interpersonală.

Explicaţia sincerităţii elementelor de comunicare nonverbală şi a faptului că scapă

controlului voluntar, conştient este aceea că ele sunt comunicate la exterior de sistemul limbic
al creierului. Oamenii ştiu că au un singur creier, care este sediul abilităţilor lor cognitive. In
realitate, în cutia craniană se află trei „creiere”, fiecare cu funcţiile sale specializate, care
cooperează ca un adevărat centru de comandă şi control, reglementând tot ce face corpul
nostru. Aceste trei părţi sunt: „creierul reptilian” (trunchiul cerebral), „creierul mamifer”
(sistemul limbic) şi „creierul uman” (neocortexul). Dintre acestea sistemul limbic are rolul
cel mai mare în exprimarea comportamentului nonverbal deoarece este acea parte a creierului
care reacţionează la ceea ce se întâmplă în jurul nostru în mod spontan şi reflex, în timp real
şi fără gândire. Din acest motiv, el oferă el oferă o reacţie sinceră la informaţia ce-i parvine
din mediul înconjurător.

Sistemul limbic este şi centrul emoţional. Din acest loc pornesc semnalele spre alte
părţi ale creierului care ne orchestrează pe rând comportamentele în funcţie de emoţiile
noastre sau de supravieţuire. Aceste comportamente pot fi observate şi decodificate în timp ce
se manifestă fizic prin reacţii ale picioarelor, toracelui, braţelor, mâinilor şi feţei. Acestea
apărând fără gândire, spre deosebire de cuvinte, sunt autentice. De aceea, sistemul limbic este
considerat a fi „creierul onest” atunci când vorbim de comunicarea nonverbală.

A treia parte a creierului nostru este o adăugire relativ recentă în cutia craniană. Se
numeşte neocortexx, ceea ce înseamnă „creier nou”. Acestei părţi a creierului i se mai spune
componenta „umană”, „raţională” sau „intelectuală deoarece este responsabilă pentru nivelul
cel mai înalt de cogniţie şi memorie.

72
 Descifrarea limbajului nonverbal al învinuitului sau inculpatului în timpul anchetei
judiciare presupune, în primul rând, o abilitate specială în persoana anchetatorului numită
capacitate de observare. La fel cum ascultarea atentă este crucială pentru înţelegerea
limbajului corpului. Observarea este o abilitate care poate fi învăţată printr-o pregătire
corespunzătoare şi prin practică. Observarea concentrată este esenţială pentru detectarea cu
succes a indiciilor nonverbale.

Pe lângă această abilitate mai este necesară şi cunoaşterea modului de funcţionare a

procesului de gestionare a stresului şi pericolului, cunoaşterea reacţiilor limbice care
generează comportamente nonverbale şi a semnificaţiilor acestora în cadrul anchetei
judiciare.

Observatorii experimentaţi au remarcat foarte des că oamenii care mint nu-şi mişcă
picioarele în timpul interogatoriului, părând încremeniţi, sau şi le imobilizează într-un mod
care le limitează mişcările. Constatarea este în concordanţă cu cercetările care indică faptul că
oamenii au tendinţa de a-şi reduce mişcările braţelor şi picioarelor atunci când mint.

Când anchetatorul întânleşte astfel de comportamente trebuie să-şi dea seama că sunt
reacţii limbice care solicită o explorare amănunţită. S-ar putea ca persoana respectivă să
mintă sau nu, înşelăciunea neputându-se discerne direct.

În timpul unei anchete comportamentul de calmare poate apărea în urma unei întrebări
sau comentariu specific. Comportamentele care semnalează disconfort sunt de obicei urmate
de comanda dată de creier mâinilor să intervină în scopul calmării. Astfel de indicii trebuie
căutate şi observate de către anchetator pentru a descoperi ce se întâmplă în mintea persoanei
cu care discută.

Este important ca un anchetator sa observe comportamentele de calmare deoarece ele

pot ajuta la descoperirea unei minciuni sau a unor informaţii. Indiciile de calmare au o
importanţă şi o siguranţă mai mare decât încercarea de stabili veridicitatea afirmaţiilor. Ele
permit identificarea elementelor care îl deranjează sau stresează pe un anumit individ.
Cunoaşterea acestora poate duce deseori la descoperirea unor informaţii ascunse care pot
oferi noi aspecte ale cauzei cercetate sau noi direcţii de investigare şi cercetare.

Alte gesturi care indică stresul pot fi observate urmărind mâinile sau faţa învinuitului
sau inculpatului. Cercetările au stabilit că mincinoşii au tendinţa de a recurge la gesturi mai
puţine decât persoanele oneste. De asemenea, când persoanele interogate îşi frâng mâinile sau

73
îşi împletesc degetele, ca reacţie la o întrebare dificilă sau la un comentariu semnificativ, este
un semn care indică stresul sau îngrijorarea.

Observarea feţei învinuitului sau inculpatului în timpul ascultării poate surprinde

indicii utile referitoare la starea sa în plan psihologic. Ochii reflectă în anumite situaţii
mecanismul limbic al refuzului de a privi sau al respingerii imaginii sau ideii. Orice mişcare a
ochilor, fie prin îngustarea privirii, fie prin contractarea pupilelor, este o formă de respingere
a imaginii. Gesturi asemănătoare sunt şi acoperirea ochilor cu mâinile, închiderea şi
strângerea pleoapelor într-un mod mai accentuat, o întârziere în deschiderea ochilor sau
închiderea lor pentru mai mult timp, toate acestea la auzirea unei informaţii negative sau a
unei întrebări sensibile.

Nonverbal, mincinoşii vor încerca într-un mod insistent sau excesiv să pară plictisiţi,
relaxaţi sau să ocupe cât mai mult spaţiu pentru a-şi demonstra confortul. De asemenea, o
formă de gestionare a modului în care este perceput este şi controlul din priviri. Acesta se
efectuează de către învinuit sau inculpat chiar şi în timpul în care el vorbeşte. Pe parcursul
relatărilor sale, el urmăreşte reacţia (nonverbală) a anchetatorului şi, în funcţie de ceea ce i se
pare că vede la el, îşi ajustează a doua parte a expunerii sale. Un astfel de studiu din priviri e
făcut frecvent în cabinetul de interogatoriu când învinuitul sau inculpatul nu ştie de ce probe
dispune anchetatorul şi mai ales atunci când emite informaţii denaturate sau false deoarece
pentru el este important să constate dacă anchetatorul a „înghiţit” sau nu informaţia incorectă.

Explicaţia tuturor acestor comportamente este aceea că învinuitul sau inculpatul va

încerca întotdeauna să gestioneze modul în care este perceput de anchetator. Prin intermediul
unor elemente de comunicare, atât verbale cât şi nonverbale, cel interogat va face eforturi de
a controla şi influenţa opinia reprezentantului autorităţii cu privire la persoana sa. De aceea,
este bine ca anchetatorul să cunoască adevărata semnificaţie a acestor elemente şi să nu se
lase înşelat.

Concluzionând cu privire la observarea comportamentului nonverbal şi la detectarea

minciunii cu ajutorul său se poate spune că identificarea înşelăciunii este o sarcină dificilă.
Cercetările din ultimii douăzeci de ani sunt lipsite de echivoc. Nu există semnale nonverbale
care, doar prin ele însele, să indice clar minciuna. Dar anchetatorii îşi pot îmbunătăţii
abilităţile în a separa adevărul de ficţiune bazându-se pe patru domenii principale:
comportamente care sugerează confortul sau disconfortul, gesturile prin care se accentuează
cuvintele, concordanţa indiciilor şi managementul percepţiei. Când vor observa un individ

74
care nu se simte în largul lui, care nu-şi accentuează cuvintele prin gesturi, care adoptă
atitudini neconcordante şi care face eforturi evidente pentru a fi perceput într-un anumit mod,
anchetatorii trebuie să realizeze că există o mare posibilitate ca respectivul să mintă. Ei se pot
aştepta ca învinuiţii sau inculpaţii să reacţioneze negativ în unul sau două din cele patru
domenii. Însă, a reacţiona în acest fel cu privire la toate domeniile de analiză indică probleme
de comunicare ce pot fi un rezultat al sentimentului de vinovăţie, al nevoii de ascundere a
informaţiilor sau al minciunii pur şi simplu.

4.4. Reguli tactice specifice raporturilor interpersonale de

opozabilitate şi confruntare

În literatura de specialitate există anumite reguli tactice care pot conduce nu numai la
stabilirea unui contact verbal între interlocutori, dar, în acelaşi timp, pot aduce un oponent în
situaţia de a colabora. Acestea sunt:

1) în contactul cu adversarul, înainte de a fi ascultaţi, suntem priviţi;

2) exprimarea clară, în limbaj inteligibil, a interlocutorului este obligatorie;
3) înainte de a vorbi, trebuie să ştim să observam şi să ascultăm. Din primele clipe de
contact cu bănuitul, trebuie să-1 studiem, la început în ansamblu, şi apoi să-i
observăm mişcările necontrolabile în momentul în care este chestionat asupra
problematicii critice. O mare semnificaţie au şi pauzele pe care le face bănuitul,
durata acestora putând fi interpretată ca indice al efortului de denaturare sau
disimulare.
4) faţă de interlocutor se recomandă o atitudine deschisă. Adesea, cel anchetat
trebuie să fie încurajat fie prin flatare („Eu te ştiam băiat deştept..."), fie prin
utilizarea unei formule de generalizare şi nu de particularizare (,,Da, au mai făcut
şi altii aşa ceva, nu eşti dumneata singurul..."), ori de minimalizare şi îndepărtare a
pericolului („Vezi unde duc anturajul, consumul de alcool, în alte împrejurări
fapta asta nu s-ar fi putut întâmpla...") etc.;
5) învinuitul sau inculpatul trebuie să fie convins că este ascultat cu cea mai mare
atentie, căci această atitudine exprimă respectul anchetatorului faţă de el. De
aceea, după ce îşi termină relatarea şi are impresia că a fost integral crezut se pot
valorifica momentele psihologice create de întrebările de verificare a elementelor

75
 contradictorii sau nonconcordante, consecinţă a neadevărurilor strecurate de
interlocutor;
6) faţă de interlocutor se recomandă o atitudine echilibrată, calmă, răbdătoare (de
fapt, tenacitate şi rezistenţă - „mai insistă încă puţin după momentul în care tu
însuţi simţi că totul este zadarnic''). Aceasta, deoarece, în majoritatea cazurilor,
timpul operează în defavoarea învinuitului sau inculpatului, starea tensională în
care se afla, până la mărturisirea completă, insecuritatea crescândă pe care o
resimte în privinţa viitorului facându-1 să comită greşeli;
7) înţelegerea umană faţă de învinuit prescrisă de legile noastre, dar care nu se
confundă cu „bunăvoinţa" sau cu „iertarea'', respectul persoanei învinuitului sau
inculpatului, oricare ar fi crima pe care a săvârşit-o, creează un climat favorabil
pentru a obţine, în limitele posibilului, cât mai multe informaţii de la învinuit sau
inculpat - un gest de prietenie (apropierea scaunului, oferirea unei ţigări, a unei
cafele etc.), un sfat, istorisirea unei întâmplări asemănătoare prin consecinţe, un
proverb, o bătaie prietenească pe umăr etc. pot duce. în momentele psihologice
adecvat create, la mărturisiri complete.

76
 CONCLUZII

Aflându-ne într-un cadru socio-juridic contemporan, într-o ţară cu o democraţie prost

înţeleasă de categorii sociale de o diversitate foarte variată, am ales să dezbatem în lucrarea
de faţă un aspect delicat şi mai dificil de abordat în psihologia judiciară şi anume psihologia
interogatoriului.

Având în vedere necesitatea abordării şi disecării unui subiect atât de delicat precum
se prezintă în acest context psihologia persoanelor participante din cadrul unui interogatoriu
judiciar (ancheta – anchetatorul şi învinuitul sau inculpatul), am încercat, în linii mari, să
atingem toate punctele esenţiale constitutive ale acestui „proces” atât de complex, cum este in
ansamblul său, interogatoriul judiciar.

Necesitatea de a studia mai îndeaproape aceste categorii sociale de oameni, care din
cauza unor diferiţi factori au ajuns să fie influenţaţi spre o latura psihologică mai întunecată,
mai puţin umană şi, astfel, împinşi spre păcat. Astfel, în aceste timpuri ne confruntăm cu
infractori care au o putere de disimulare foarte puternică şi foarte greu de depistat. Având
experienţă vastă în aria infracţională, noii infractori cu care ne confruntăm trebuie „studiaţi”
mai atent, cu meticulozitate şi hotărâre, mai ales că aceştia, odată cu evoluţia lumii, dispun şi
ei de mijloace tehnice moderne şi avansate, care le facilitează activitatea infracţională.

Somptuozitatea instituţiei pe care o constituie psihologia interogatoriului judiciar

trebuie să acţioneze cu determinare din partea anchetatorului, o determinare care să inventeze
un suflu nou, care trebuie să distrugă orice formă de disimulare şi să înveţe să observe mai
uşor orice gest şi inflexiune a comportamentului învinuitului sau inculpatului.

Caracterul învinuitului sau inculpatului trebuie îngenuncheat în cadrul interogatoriului

judiciar prin seriozitatea şi profesionalismul de care dispune un anchetator desăvârşit,
dezvăluind astfel adevărul în toată splendoarea lui, adevăr care conduce la împlinirea justiţiei,
pentru o finalitate corectă.

77
 BIBLIOGRAFIE

1. Argeşeanu I. - Enigmele anchetelor judiciare- Editura civica, Bucureşti, 1992

2. Bocancea Cristian, Neamtu Gheorghe – Elemente de existenta sociala - Editura

Polirom, Iasi, 1999

3. Bogdan T.,Santea Jean- Analiza psihologica a victimei – rolul ei in procesul

judiciar - SEC - MI – Bucuresti, 1988

4. Bryan I. – Interrogation and Confession, Editura Ashgate Publishing Limited,

Aldershot, Anglia

5. Camil Tanasescu – Psihologie judiciara, Editura Didactica si Pedagogica,

Bucuresti, 2010

6. Golu M. – Principiile psihologiei cibernetice, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică,

Bucureşti, 1975

7. Simona Stan – Psihologie judiciara, Editura Cermaprint, Bucuresti, 2012

8. Tiberiu Bogdan - Elemente de psihologie judiciara , EdituraStiintifica si Tehnica,

Bucuresti, 1986

9. Tiberiu Bogdan - Probleme de psihologie judiciară, Colecţia PSYCHE, Editura

Ştiinţifică, 1973

10. Toma Titus Daniel - Psihologia învinuitului-inculpatului şi tactica audierii în

procesul penal ,Editura I.E.S.P.U., OPINFO, Bucureşti, 2006

11. Tudorel Butoi - Crima sub lupa detectorului de minciuni, Editura Press Mihaela
S.R.L., Bucureşti, 1997

12. Tudorel Butoi, Ioana-Teodora Butoi - Psihologie judiciara, Tratat universitar II ,

Editura Fundatiei Romania de maine, Bucureşti, 2001

13. Tudorel Butoi – Criminali in serie, Editura Phobos, Bucuresti, 2003

14. Tudorel Butoi – Interogatoriul . Psihologia confruntării în procesul judiciar,

Editura Pinguin book, Bucureşti, 2004

15. Tudorel Butoi -Tratat de psihologie judiciara – teorie si practica, Editura Phobos,
Bucuresti, 2006

78