UNIVERSITATEA AGORA

FACULTATEA DE ȘTIINȚE JURIDICE ȘI ADMINISTRATIVE

PROGRAMUL DE STUDII UNIVERSITARE DE MASTERAT, ȘTIINȚE
PENALE ȘI CRIMINALISTICĂ

REFERAT
LA DISCIPLINA TEHNICĂ ȘI TACTICĂ
CRIMINALISTICĂ APROFUNDATĂ

Titlu: NOŢIUNEA ŞI CLASIFICAREA URMELOR

Profesor titular de disciplină:

Prof. univ. dr. habil. Iancu Elena-Ana

MASTERAND:

CHIRILĂ CONSTANTIN-CRISTIAN

Ianuarie, 2022

Pagina 1 din 10
Conţinut:
Noţiunea şi clasificarea urmelor:
1.1. Noţiunile de probă, mijloc material de probă şi loc al faptei;
1.2. Noţiunea de urmă;
1.3. Ce constituie urme sau probe ?
1.4. Cauze care favorizează crearea urmelor la faţa locului;
1.5 Clasificarea urmelor.

Pagina 2 din 10
 Infractorii au evoluat, multe dintre graniţele statelor s-au desfiinţat, fapt ce a
necesitat un răspuns pe măsură din partea structurilor de poliție. Un asemenea
răspuns l-a reprezentat conceperea unor modalităţi unitare, eficiente şi rapide de
colaborare interstatale, asociată cu achiziţionarea şi folosirea unor mijloace tehnice
performante de către un personal foarte bine pregătit profesional, în baza unor
metodologii unice la nivelul tuturor statelor membre ale Uniunii Europene. Această
colaborare se regăseşte statuată în Convenţia de la Prum, despre care vom face
vorbire cu ocazia expunerilor.
Oriunde în lume se săvârşesc infracţiuni şi în toate aceste locuri infractorii lasă urme.
Misiunea cea mai importantă în exploatarea acestora îi revine încă de la început
criminalisticii şi echipei de cercetare la faţa locului.
În cazul săvârşirii unei infracţiuni, făptuitorul creează la locul faptei urme, care
pot rămâne pe corpul său şi/sau al victimei, pe hainele lor, pe sol, pe diferite obiecte
etc., ele prezentând o importanţă deosebită pentru cercetarea cauzei şi aflarea
adevărului. Prin examinarea urmelor, se poate stabili modul cum infractorul a
pătruns în câmpul infracţiunii, acţiunile pe care le-a desfăşurat şi succesiunea
acestora, instrumentele pe care le-a folosit şi deprinderile în mânuirea lor,
identificarea instrumentelor, a infractorului şi altele.
Cercetarea criminalistică, are drept fundament ştiinţific, principiul potrivit
căruia, în majoritatea cazurilor săvârşirea unei infracţiuni presupune prezenţa
făptuitorului la faţa locului şi executarea de către acesta a unor activităţi ce produc
modificări materiale în ambianţa existentă, cunoscute sub denumirea generică de
urme sau probe.

Noţiunea şi clasificarea urmelor

În actul normativ care reglementează procedura cercetării la faţa locului,

noţiunea de URMĂ este folosită cu acelaşi sens ca şi noţiunea de PROBĂ.
Urma sau proba se crează ca urma a contactului dintre două obiecte sau factori
(denumite aşa în sens generic), respectiv obiectul (factorul) creator şi obiectul
(factorul) primitor. În categoriile „obiecte sau factori creator şi primitori” intră nu
numai obiectele efective ci şi omul, animalele şi plantele.

1.1. Noţiunile de probă, mijloc material de probă şi loc al faptei1

În actul normativ care reglementează modul de efectuare a cercetării la faţa
locului, au fost clarificaţi şi precizaţi următorii termeni, în sens criminalistic:
1
Procedura Specifică de Inspecţie – Cod PSI 00.1 – privind Cercetarea la faţa locului, emisă în baza Ordinului Comun
al M.A.I. nr. 182/14.08.2009 privind Procedura Cercetării la Faţa Locului, ediţia 1/05.12.2011, revizia 0, pag. 5.

Pagina 3 din 10
 - PROBA este orice element de fapt care serveşte la constatarea existenţei sau
inexistenţei unei infracţiuni, la identificarea persoanei care a săvârşit-o şi la
cunoaşterea împrejurărilor, necesare justei soluţionare a cauzei.
- MIJLOCUL MATERIAL DE PROBĂ este obiectul care conţine sau care
poartă o urmă a infracţiunii, obiectul care a fost folosit sau care a fost destinat să
servească la săvârşirea unei infracţiuni, obiectul care este produsul infracţiunii,
precum şi orice alt obiect care poate servi la aflarea adevărului.
- LOC AL FAPTEI este arealul unde s-a desfăşurat sau se presupune că s-a
desfăşurat o activitate ilicită, total sau parţial, ori locul unde s-a produs rezultatul
acesteia, inclusiv zonele în care s-au produs catastrofe sau dezastre. Locul faptei nu
este strict limitat la locaţia incidentului, ci include şi zonele unde au fost comise acte
relevante înainte sau după comiterea infracţiunii. Locul faptei mai este denumit câmp
infracţional şi perimetru infracţional.

1.2. Noţiunea de urmă

În sens criminalistic, prin URMĂ se înţelege orice modificare produsă la locul
faptei, ca rezultat material al activităţii persoanelor implicate în comiterea acesteia
şi este utilă cercetării criminalistice2.
Practica judiciară arată ca producerea unei modificări nu este limitată în
exclusivitate la persoana autorului faptei, ea putând aparţine în egală măsură
subiectului pasiv al infracţiunii, adică al persoanei vătămate (cum ar fi petele de
sânge sau firele de păr descoperite pe îmbrăcămintea sau pe corpul agresorului).
Urmele/ probele se pot descoperi cu precădere în locul faptei. În noua
accepţiune, prin loc al faptei (CÂMP INFRACŢIONAL) se înţelege arealul unde s-a
desfăşurat sau se presupune că s-a desfăşurat activitatea ilicită (total sau parţial),
ori locul unde s-a produs rezultatul acesteia, inclusiv zonele în care s-au produs
catastrofe sau dezastre. Locul faptei nu este strict limitat la locaţia unde s-a produs
evenimentul, ci include şi zonele unde au fost comise acte relevante, înainte sau după
comiterea infracţiunii3.

1.3. Ce constituie urme sau probe ?

Potrivit Procedurii specifice de inspecţie, constituie urme sau probe,
următoarele:
A. Tot ce a rămas material vizibil sau invizibil la locul faptei de la persoana
făptuitorului, de la îmbrăcămintea acestuia sau de la mijloacele ori instrumentele
folosite de acesta în procesul săvârşirii faptei; (urmele papilare, de îmbrăcăminte sau
2
Colectiv, Urmele – obiect de studiu al criminalisticii, editura ERA, Bucureşti 2006, pag. 9.
3
Procedura Specifică de Inspecţie – Cod PSI 00.1 – privind Cercetarea la faţa locului, emisă în baza Ordinului Comun
al M.A.I. nr. 182/14.08.2009 privind Procedura Cercetării la Faţa Locului, ediţia 1/05.12.2011, revizia 0, pag. 5.

Pagina 4 din 10
chiar îmbrăcămintea abandonată de infractor, urme ale diferitelor instrumente de
spargere folosite la forţare, tăiere, urmele pneurilor mijlocului de transport cu care
probabil a transportat bunurile furate etc.)
B. Tot ce s-a ataşat material, vizibil sau invizibil de la locul faptei asupra
făptuitorului, sau hainelor, obiectelor, ori mijloacelor folosite de acesta la comiterea
faptei (particule de sol ataşate pe îmbrăcămintea făptuitorului, sânge aparţinând
victimei descoperit pe hainele persoanei sau în portbagajul maşinii sale etc.)
C. Schimbările de poziţie ale unor obiecte existente la locul săvârşirii faptei,
dacă ele au legătură cu fapta (uşa de la intrarea în locuinţa găsită întredeschisă,
poziţia sertarelor, a scaunelor în încăperea de unde au fost sustrase bunuri, poziţia
schimbătorului de viteze cuplat într-o anumită viteză, poziţia acului vitezometrului,
poziţia vehiculelor pe carosabil în urma producerii accidentului etc.)
Este foarte important de reţinut că pentru a fi considerată urmă în sens
criminalistic, modificările materiale amintite mai sus, trebuie să fie într-o legătură de
cauzalitate cu evenimentul produs.
Legătura de cauzalitate este legătura dintre modificarea materială constatată
(de exemplu fereastra deschisă) şi fapta săvârşită (de exemplu, infracţiunea de furt în
care autorul a pătruns pe acea fereastră).
Păstrarea de către urmă, într-o proporţie mai mică sau mai mare, a
caracteristicilor factorului creator, dă posibilitatea identificării acestuia ori explicării
condiţiilor în care s-a comis infracţiunea. Exemplu: Urma de încălţăminte de pe
pervaz, este orientată spre interiorul încăperii, fapt ce poate conduce la ideea că pe
acolo s-a intrat.

1.4. Cauze care favorizează crearea urmelor la faţa locului

De cele mai multe ori, infractorii nu doresc să lase la locul faptei urme ale
acţiunii lor infracţionale, însă acestea totuşi se creează. Principalele cauze care
favorizează crearea urmelor, sunt:
A. Condiţiile în care operează făptuitorul (timp scurt, dificultăţi în pătrundere
care îl fac să mişte obiecte etc.);
B. Starea psihică a făptuitorului în momentul comiterii faptei (emoţie, frica de
a nu fi prins, dorinţa de a fura cât mai multe bunuri într-un timp cât mai scurt,
gelozia, ura, dorinţa de răzbunare care de multe ori duc la acţiuni de o duritate
foarte mare etc.);
C. Modul de operare, de multe ori specific anumitor infractori;
D. Condiţiile de iluminare, uneori nefavorabile din locul faptei, care pot duce
la neobservarea unor obstacole (scaun, masă), motiv pentru care pot fi mutate cu

Pagina 5 din 10
mâna. Pe lângă acestea, mai pot fi constatate şi alte cauze, multe dintre ele fiind în
strânsă legătură cu specificul infracţiunii săvârşite / evenimentului produs.
Având în vedere cele prezentate, se poate susţine că importanţa studierii tuturor
categoriilor de urme rezultă din următoarele considerente:
- urmele apar de cele mai multe ori în procesul săvârşirii faptei şi uneori, în
legătură cu aceasta .
- crearea lor este rezultatul interacţiunii (contactului) dintre factorii creatori şi
cei primitori de urme (ex. urma papilară se creează prin contactul dintre mâna unei
persoane şi suprafaţa unui obiect lucios).
- exploatarea lor poate conduce la stabilirea faptei, identificarea factorului
creator şi ulterior la probarea vinovăţiei sau nevinovăţiei persoanei despre care se
presupune că a săvârşit fapta.

1.5 Clasificarea urmelor4

Pornind de la noţiunea de urmă şi având în vedere marea varietate a urmelor ce
pot fi descoperite la faţa locului, s-a impus ca o necesitate obiectivă, clasificarea
acestora după anumite criterii. Acestea sunt:

A. După factorul creator de urmă:

a. Urme create de om: de mâini, de picioare, de dinţi, fire de păr etc. precum
şi produsele biologice de natură umană sub formă de secreţii, excreţii şi ţesuturi
(sânge, materii fecale, spermă, dinţi, vorbirea, scrisul, modul specific de executare a
unor noduri, urme de miros etc).
b. Urme create de animale: de copite, de gheare, de cioc, de coarne, de colţi, de
păr, de pene, produse biologice etc.
c. Urme create de vegetale: urmele frunzelor, ale ramurilor, ale tulpinilor, ale
seminţelor, ale produselor de natură vegetală, precum şi ale vegetalelor prelucrate
(cafeaua, tutunul, iasca etc.).
d. Urme create de obiecte. Sunt cele mai des întâlnite şi aici putem exemplifica
urmele de încălţăminte, de pneurile mijloacelor de transport, pelicule de vopsea,
cioburi de sticlă, striaţiile create de ghinturile ţevii pe glonţ urme create de
instrumentele de spargere etc.
e. Urme create de unele fenomene: urmele incendiilor, a alunecărilor de teren a
cutremurelor, a fulgerelor, a radiaţiilor, a electrocutărilor etc.

B. După factorul primitor de urmă:

4
Colectiv, Tratat practic de criminalistică, vol I, editura M.I., Bucureşti, pag. 9.

Pagina 6 din 10
 a. Urme primite de om. Omul poate primi urme create de toţi factorii creatori,
de exemplu: pete şi mânjituri de vopsea, vaselină, sânge, urme ale ştrangulării,
spânzurării, particule de praf, urme ale pătrunderii şi ieşirii glonţului etc.
În cadrul procesului de percepţie, omul poate reţine şi acele urme care dispar
de la locul faptei odată cu consumarea actelor infracţionale, dacă acesta l-a văzut pe
făptuitor. Şi acestea pot fi considerate urme în sens criminalistic caracteristicile
mersului făptuitorului, culoarea îmbrăcămintei şi obiectelor ce le purta asupra sa,
succesiunea activităţilor întreprinse de făptuitor, dacă la văzut pe acesta etc.
b. Urmele primite de animale, sunt modificările produse asupra corpului
acestora sub acţiunea factorilor creatori de urme (rănirea, imprimarea pneului pe
blana sau pe pielea animalului, intoxicaţii, urme ale gloanţelor etc.).
c. Urmele primite de vegetale, constau în: tăieturi, retezături, ruperi, smulgeri
sau imprimări de diferite obiecte sau substanţe, pete de sânge, de vaselină etc. De
exemplu urmele lăsate de componentele unui autovehicul pe trunchiul unui arbore, în
cazul unui accident de circulaţie cu părăsirea locului faptei.
d. Urmele primite de obiecte, solul moale primeşte urmele de încălţăminte,
tocul uşii sau rama geamului primeşte urmele instrumentelor de spargere etc. Din
această categorie, fac parte şi urmele sonore, sau imaginile foto ori video, înregistrate
cu ajutorul camerelor de supraveghere, cu ocazia săvârşirii faptei.

C. După esenţa lor (după felul lor):

Urmele se clasifică astfel:
a. Urme formă sau de contact - reproduc conturul exterior al factorului
creator de urmă în locul de contact cu factorul primitor, ori linia de rupere a acestuia.
(urmele papilare, care reproduc o parte a suprafeţei palmei persoanei care a pus mâna
pe acel obiect).
Aici, clasificarea este realizată astfel:
- În raport de procesul de mişcare al celor doi factori, urmele formă se împart
în:
 Urme statice: se formează prin apăsare, presare, lovire, rostogolire, fără
ca suprafaţa obiectului creator sau a celui primitor, să alunece pe suprafaţa celuilalt
(urmele de mâini formate prin prinderea unei sticle, urmele create de pneurile
vehiculelor în timpul rulării, fără ca roata să fie înfrânată etc.).
 Urme dinamice – sunt opusul primelor şi se formează când cel puţin una
din suprafeţele în contact, (ale obiectul creator şi/sau a celui primitor de urmă) se află
în mişcare una faţă de cealaltă, din cauza frecării sau alunecării). Exemplu: urma de
derapare a pneului, în cazul unui accident, urmele create de ghinturile ţevii pe glonţ,
urma creată de lama toporului pe arborele furat din pădure etc.

Pagina 7 din 10
 - În raport de modificările aduse de către factorul creator pe suprafaţa /în
factorul primitor, urmele formă se împart în:
 Urme de suprafaţă se formează numai la suprafaţa obiectului primitor,
fără ca acesta să se modifice în profunzime. Ele apar ca rezultat al unor depuneri
(urma de încălţăminte formată pe pervazul geamului prin depunerea de pământ
moale) sau dislocări de substanţă (urma lăsată de talpa bocancului cu care s-a călcat
peste o porţiune proaspăt vopsită).
 Urme de adâncime: care se formează prin modificarea în profunzime a
obiectului primitor în locul de contact cu cel creator de urmă (exemplu: urma de
încălţăminte creată în solul moale sau în zăpadă).
- În funcţie de procesul formării lor, urmele de suprafaţă, pot fi:
 Urme create prin stratificare (urma papilară formată prin depunerea de
sânge pe un obiect lucios sau urma de sol moale creată de talpa încălţămintei
făptuitorului).
 Urme create prin destratificare (urma papilară formată prin dislocarea
unei cantităţi de praf de pe mobila prăfuită sau urma de pneu formată peste o
porţiune de vopsea proaspătă aplicată pe carosabil). În al doilea exemplu, pe
carosabil s-a format o urmă de destratificare, iar pe pneu s-a depus o cantitate de
substanţă.
Dintre cele două categorii de urme, de cele mai multe ori urmele create prin
stratificare au o valoare mai mare decât cele create prin destratificare, deoarece ele
permit o examinare a elementele de detaliu ale factorului creator, detalii care pot
ajuta la identificarea acestuia.
Urmele formă mai pot fi:
- vizibile cu ochiul liber (colorate) şi
- latente sau invizibile (urmele de mâini create prin depunerea de sudoare,
urmele de miros). De menţionat că ele nu trebuie confundate cu microurmele,
deoarece – dacă urma papilară s-ar fi creat prin atingerea degetelor pline de sânge - ar
putea fi observată cu ochiul liber.
b. Urmele materie: cuprind produsele, substanţele sau peliculele de natură
organică sau anorganică (produsele biologice de natură animală şi vegetală (sânge,
salivă, spută etc.) sau substanţe chimice(alcool, vopsea, uleiuri). Din categoria
urmelor materie de natură anorganică, fac parte mineralele, cioburi de sticlă, particule
de sol, particule de vopsea, obiecte sau părţi din acestea, folosite în procesul
săvârşirii faptei sau în legătură cu fapta cercetată).
c. Urmele poziţionale: sunt reprezentate de schimbările poziţiilor iniţiale ale
obiectelor dacă au o legătură de cauzalitate cu fapta. (sertarul deschis al şifonierului,
fereastra găsită în altă poziţie faţă de cum a fost lăsată de partea vătămată, un

Pagina 8 din 10
aparat de bord blocat în urma impactului, schimbătorul de viteze găsit cuplat într-o
anumită viteză etc).

D. După mărime, urmele se clasifică astfel:

a. Macrourme: sunt urmele formă sau materie de dimensiuni suficient de mari
pentru a putea fi descoperite şi examinate cu ochiul liber (urmele de pneuri, de
încălţăminte etc.).
b. Microurme: sunt urmele formă sau materie, mici sau foarte mici, a căror
descoperire, ridicare şi examinare necesită folosirea unor mijloace tehnice de mărire:
lupă, microscop, microscop de buzunar, stereomicroscop etc. (striaţiile create de
instrumentele de spargere, urmele instrumentelor de scris, microparticulele de sol
descoperite în tivul pantalonilor potenţialului autor, microparticule de sticlă ori
metal etc.).
E. După posibilităţile ce le oferă în procesul identificării:
a. Urme ce furnizează elemente numai pentru lămurirea diferitelor împrejurări
ale săvârşirii faptei/producerii evenimentului.
Aici regăsim urme care, deşi nu conţin elemente pentru stabilirea apartenenţei
de gen a factorului creator, contribuie la determinarea activităţilor desfăşurate de
făptuitor, a succesiunii şi duratei lor (urmele poziţional date de fereastra găsită
deschisă – ea iniţial fiind lăsată închisă de proprietar -, acul vitezometrului blocat la
viteza de impact, orice schimbare a poziţiei iniţiale a obiectelor de la faţa locului,
dacă aceasta are legătură de cauzalitate cu fapta).
b. Urme care ajută numai la stabilirea apartenenţei de gen sau grup a factorului
creator. Sunt acele urme care conţin caracteristici individuale insuficiente identificării
efective a factorului creator, dar pot totuşi conduce spre a se stabili categoria din care
face parte factorul creator (urmele de frânare create de pneul unui vehicul în urma
căruia se poate stabili direcţia de deplasare, lăţimea acestuia, poate chiar şi
ecartamentul ori ampatamentul vehiculului, urme de picior create prin târârea
victimei cu prindere de subsiori, urmă papilară dinamică, pete de sânge provenite de
la potenţialul autor etc.).
c. Urme care permit chiar identificarea factorului creator. Acestea sunt urmele
statice, sau cele care conţin suficiente caracteristici individuale pentru identificarea
factorului creator de urmă (urmele de mâini statice, urma de miros, scrisul, urmele
ghinturilor ţevii create pe glonţ, sângele ca substanţă organică etc.).
Prezenţa urmelor în câmpul infracţiunii nu are nici o valoare dacă acestea
rămân necunoscute poliţistului. De aceea, urmele trebuie descoperite şi examinate,
apoi trimise la specialişti care, prin cunoştinţele lor exprimate în raportul de
constatare ori de expertiză criminalistică, le conferă valoare judiciară de probe.

Pagina 9 din 10
 BIBLIOGRAFIE:
- Colectiv, Urmele – obiect de studiu al criminalisticii, editura ERA, Bucureşti
2006, pag. 16 – 22.
- Colectiv, Tratat practic de criminalistică, vol. I, editura M.I., Bucureşti, pag. 9-
10.
- E. Stancu, Tratat de criminalistică, editura Universul Juridic, Bucureşti, 2002,
pag. 33 - 42 şi 93 – 250;
- Colectiv, Fotografia judiciară, editura M.A.I., ediţia 1992, pag. 88 – 91;
- Colectiv, Cercetarea infracţiunilor – note de curs, editura M.A.I., vol. II, pag.
42 – 76.

Pagina 10 din 10