MANAGEMENTUL COMBATERII CRIMINALITATII ECONOMICE

-COMBATEREA EVAZIUNII FISCALE-

(tema)
COMBAT TAX EVASION
STAICU DANIEL IONUȚ1
Academia de Poliție “Alexandru Ioan Cuza”

Abstract:
Evaziunea fiscală e unul din fenomenele economico-sociale complexe de maximă importanţă
cu care statele de astăzi se confruntă şi ale cărei consecinţe nedorite caută să le limiteze cât mai
mult, eradicarea fiind practic imposibilă. Statul trebuie să se preocupe sistematic şi eficient de
preîntâmpinarea şi limitarea fenomenului de evaziune fiscală. Statul prin puterile publice, poate şi
să incite la evaziune fiscală, urmarind în principal două scopuri: un scop pozitiv argumentat de
dorinţa de a stimula formarea capitalului şi un scop negativ reflectat în sprijinirea unor grupuri de
interese, de multe ori de tip mafiot, cu tot cortegiul de consecinţe
Cuvinte cheie: evaziune, stat, scop, fiscal
Keywords: evasion, state, scope, fiscal.

Conceptul de evaziune fiscală

În sensul dat de Dicţionarul Explicativ al Limbii Române, evaziunea fiscală reprezintă
“sustragerea de la obligaţiile fiscale”2, termenul folosit fiind consderat de origine franceză (évasion).
Intr-o definiţie mai completă, evaziunea fiscală este prezentată ca fiind, "sustragerea prin orice
mijloace, în întregime sau în parte, de la plata impozitelor, taxelor şi a altor sume datorate bugetului
de stat, bugetelor locale, bugetul asigurărilor sociale de stat şi fondurilor speciale extrabugetare de
câtre persoanele fizicie şi persoanele juridice române sau straine..."3
Literatura şi practica de specialitate dă multiple interpretari conceptului de evaziune fiscală.
Potrivit acestea , evaziunea fiscală reprezintă “totalitatea procedeelor licite şi ilicite cu ajutorul cărora
cei interesaţi sustrag , în totalitate sau în parte , materia lor impozabilă obligaţiilor stabilite prin legile
fiscale”4
În lucrarea sa , autorul francez Jean Claude Martinez “ La Fraude Fiscale “ pune accentul pe
sensurile evaziunii fiscale , afirmând că “ dacă se vorbeste într-adevar de fraudă , se vorbeşte în
aceeaşi măsură de fraudă legală sau legitimă, de fraudă ilegală, de evaziune fiscală de paradisuri
fiscale sau de refugii, de abuzul dreptului de a fugi din faţa impoztului, de libertatea alegerii caii celei
mai puţin impozitate sau subestimarea fiscală, frauda la lege sau evaziune fiscală”5
Formele evaziunii fiscale
În funcţie de modul cum poate fi savarşita, evaziunea fiscală cunoaşte două forme de
manifestare: evaziune care poate fi realizată la adăpostul legii (evaziune legală) şi evaziune care se
realizează cu încălcarea legii, fiind, deci, ilicită sau frauduloasă.
Evaziunea fiscală realizată la adapostul legii permite sustragerea unei parţi din materia
impozabilă fără ca acest lucru să fie considerat contravenţie sau infracţiune. Evaziunea legală este
posibilă deoarece legislaţia din diferite ţari permite scoaterea de sub incidenţa impozitelor a unor
venituri, parţi de venituri, componente ale averii ori a anumitor acte şi fapte care, în condiţiile

1
Masterand, Academia de Politie “Al. I. Cuza”, adresa e-mail: daniel.staicu@ymail.com
2
Dicţionarul Explicativ al Limbii Române, Ed. Univers Enciclopedic, Bucureşti 1998, p.353
3
Legea pentru combaterea evaziunii fiscale nr. 241/2005 publicata în M.O. nr. 672/27.07.2005
4
Dan Drosu Şaguna, Mihaela Tutungiu, “Evaziunea fiscală”, Ed. Oscar Print, Bucureşti, 1995, pag. 20
5
Jean Claude Martinez, “ La Fraude Fiscale “, Presses universitaires de France, 1990
respectării riguroase a cerinţelor principiilor generalităţii şi echităţii impunerii, nu ar trebui să scape
de la impozitare.
Prin evaziunea fiscală legală se înţelege activitatea contribuabilului de a ocoli legea, recurgând
la o combinaţie neprevăzută a acesteia, şi deci tolerată prin scăparea din vedere.
Această formă de evaziune fiscală este posibilă atunci când legea este lacunară sau prezintă
inadvertenţe. În această situaţie, contribuabilul încearcă să se plaseze într-o poziţie cât mai favorabilă,
pentru a beneficia în cât mai mare măsură de avantajele oferite de reglementările fiscale aflate în
vigoare.
Evaziunea fiscală legală se realizează atunci când o anumită parte din veniturile sau averea
unor persoane sau categorii sociale este sustrasă de la impunere, datorită modului în care legislaţia
fiscală dispune stabilirea obiectivului impozabil.
Contribuabilii găsesc anumite mijloace şi, exploatând insuficienţele legislaţiei fiscale şi
financiare, eludează în mod legal prevederile acestora, sustrăgându-se total sau în parte plăţii
impozitelor, taxelor, contribuţiilor şi altor sume. Procedând astfel, contribuabilii rămân în limita
strictă a drepturilor lor şi statul nu se poate apără decât elaborând o legislaţie bine studiată, clară,
exactă şi cuprinzătoare. În aceste cazuri, singurul vinovat de producerea evaziunii fiscale este doar
legiuitorul.
Evaziunea fiscală frauduloasă (frauda fiscală) constituie o formă de eludare agravantă,
fiind studiată, analizată, legiferată şi sancţionată, ori de câte ori este depistată. Aceasta constă deci,
în ascunderea ilegală, totală sau partială, a materiei impozabile de către contribuabili,în scopul
reducerii sau obligaţiilor fiscale ce le revin.
Evaziunea fiscală frauduloasă se întâlneşte pe o scară mult mai largă decât evaziunea licită şi
se infaptuieşte cu încalcarea prevederilor legale, bazându-se, deci, pe frauda şi pe rea credinţa. Drept
urmare, acest fenomen antisocial trebuie combătut puternic, fiindcă sustrage de la bugetul statului un
volum important de resurse financiare care ar putea fi folosit pentru acoperirea unor cheltuieli de
ordin social sau economic.
Frauda fiscală se săvârşeşte prin încălcarea flagrantă a legii, profitându-se de modul specific
în care se face impunerea. Prin evaziune fiscală frauduloasă (ilicită) se înţelege acţiunea
contribuabilului de a încălca (viola) prescripţia legală, cu scopul de a se sustrage de la plata
impozitelor, taxelor, contribuţiilor şi a altor sume cuvenite statului.
Evaziunea fiscală frauduloasă (frauda fiscală) se manifestă atunci când contribuabilul, obligat
să furnizeze date în sprijinul declaraţiei de impunere, recurge la disimularea obiectului 6 impozabil,
la subevaluarea cuantumului materiei impozabile sau a altor căi de sustragere de la plata impozitului
datorat.
Cauzele evaziunii fiscale
Evaziunea fiscală este favorizată de o serie de factori care se pot grupa, pentru o mai buna
sistematizare6, în:
Factori psiho-sociali, care ţin atât de pornirile şi convingerile interioare ale contribuabilului
cât şi de conduită generală şi mediul social din care acesta face parte:
 Inclinaţia contribuabilului spre evaziune fiscală este un factor originar al orcărei evaziuni
fiscale, ea existând în orice individ căruia i se ia, pe cale de autoritate, o parte din venitul ce-i aparţine
de drept, sau pe care il considera aşa.
- Deficieţtele de educaţie fiscală, profesia, religia şi chiar starea civilă pot avea, de asemenea,
relevanţă asupra deciziei de savarşire a evaziunii fiscale
- Corupţia constituie un alt factor favorizat al evaziunii fiscale. În acest sens, Adam Smith
scria în “Avuţia naţiunilor” că “în acele guverne corupte unde există cel puţin o suspiciune generală
cu privire la o cheltuiala inutilă sau o utilizare greşită a venitului public, legile nu sunt respectate în
totalitate”. Mai mult decât atât, posibilitatea de eschivare de la plata impozitelor, printr-o inţelegere
formală cu inspectorii fiscali, ridica esenţial atractivitatea evaziunii fiscale.

6
Mihai Aristotel Ungureanu ”Finanţe publice. Sinteze şi aplicaţii”, editia a -II- a, Ed. Conphys, 2007, pag 128
 - Norma socială constituie un alt factor important în definirea conformării fiscale a
contribuabilului. Atunci când norma socială este aceea de sustragere de la plata impozitelor, numărul
celor care recurg la evaziune fiscală este posibil să crească.
Factori de natură economică, care ţin de percepţia contribuabilului cu privire la nivelul
venitului ramas dupa plata impozitului şi capacitatea acestuia de a satisface nevoile individuale a
contribuabilului.
Sunt opinii potrivit cărora înclinaţia spre evaziune fiscală este în raport invers proporţional cu
nivelul veniturilor impozabile şi direct proporţional cu rata fiscalităţii.
În privinţa raportului care există între nivelul veniturilor impozabile şi înclinaţia spre evaziune
fiscală, se susţine ca, în ţările în curs de dezvoltare, frauda fscală atinge 80-90% din veniturile fiscale
ce ar trebui percepute de aceste ţări.7
În aceste ţări, însă, nivelurile reduse ale veniturilor supuse impunerii sunt acompaniate de
sisteme fiscale în care domneşte dezordinea, atât ceea ce priveşte legiferarea fiscală, cât şi în
urmărirea aplicării legislaţiei respective, cu efecte directe asupra proliferării corupţiei aparatului fiscal
şi mărimii veniturilor fiscale atrase la buget.
Factori de ordin legislativ şi administrativ, care ţin, pe de o parte de percepţia cu privire la
modul de aşezare a impozitelor, la echitatea sistemului fiscal precum şi de percepţia privitoare la
destinaţiile date, de stat, sumelor colectate din impozite, iar pe de altă parte de percepţia
contribuabilului cu privire la modul în care organele statului aplica legea fiscală şi eventualele
sancţiuni care decurg din nerespectarea ei.
Ca fenomen cu multiple implicaţii negative pe plan financiar, economic şi social evaziunea
fiscală se impune a fi combatută. Lupta împotriva evaziunii fiscale are în vedere limitarea la maxim
posibil a acesteia şi a efectelor sale negative, aceasta ducandu se pe două planuri, pe o parte pe planul
prevenirii, iar pe de altă parte pe planul represiunii fenomenului.
Mijloacele prin care se poate realiza aceasta diferă de la o forma a evaziunii la alta.
În privinţa evaziunii fiscale legale, aceasta poate fii evitată, numai, prin îmbunătăţirea cadrului
juridic prin care a devenit posibilă, însă, de cele mai multe ori existenţa unor interese politice,
economice şi sociale, determină tolerarea tacită acestui fenomen.
Metodele şi tehnicile de combatere a fraudei fiscale, în special în planul prevenirii acestuia,
trebuie să aibă în vedere, în principal perfecţionarea sistemului fiscal pe de o parte, şi pe de alta parte
perfecţionarea controlului fiscal.
Perfecţionarea sistemului fiscal se poate realiza prin îmbunătăţirea politicii fiscale, bugetare
şi prin reducerea presiunii fiscale. Trebuie asigurată menţinerea unui sistem fiscal cât mai echitabil,
pe cât posibil fără prea multe excepţii de la regula generală de impunere, eliminarea sau reducerea la
maxim a exonerărilor, reducerilor, anumitor deduceri, care dau naştere la multiple interpretări din
partea administraţiilor şi contribuabililor, cât şi la nemulţumiri din partea celor care nu beneficiază
de ele.
Perfecţionarea controlului fiscal, ca parghie de combatere a evaziunii fiscale, trebuie să
urmărească , în primul rând8:
 Organizarea structurilor de control fiscal, planificarea şi strategia programului de
control;
 Specializarea personalului din structura controlului fiscal şi motivarea
corespunzatoare a acestuia; --Asigurarea mijloacelor de acţiune necesare (dotare
tehnica, baze de date usor accesibile, sistem informaţional flexibil);
 Perfecţionarea schimbului de informaţii asupra tehnicilor de control între diversele
administraţii fiscale naţionale;
 Eiminarea corupţiei.
In ceea ce priveşte reprimarea fenomenului evazionist, aceasta se poate realiza printr-o
sancţionare corespunzătoare a celor vinovaţi.

7
Nicolae Hoanţă, ”Evaziune Fiscală. Sancţiuni. Prevenire”, Revista “Impzite şi taxe”, nr. 5/ Mai 1996
8
Mihai Aristotel Ungureanu, “Finanţe publice. Sinteze şi aplicaţii” Ediţia a II-a, Editura Conphys 2007
 Studiile efectuate şi aplicate în deosebi în ţările puternic dezvoltate au demonstrat că aplicarea
celor mai aspre măsuri au nu numai un rol reparator de a încasa impozitul stabilit cu ocazia
descoperirii lui, ci şi un rol reventiv pentru descurajarea acestor fapte prin aplicarea corectă şi fără
discriminare a sancţiunilor precum şi prin mediatizarea cazurilor descoperite. De aceea, sancţiunile
fiscale trebuie să fie diversificate şi suficient de aspre în raport cu gravitatea faptelor, la nivelul
impozitului sustras de recidivă, etc. Trebuie avut, însă, în vedere faptul că într-o economie cu un înalt
nivel al corupţiei în rândul funcţionărilor publici, ratele de penalizare foarte înalte pot determina nu
atât reducerea evaziunii fiscale cât mai ales intensificara corupţiei.
Combaterea evaziunii fiscale şi instrumentele folosite în acest scop
Fenomenul evazionist are o evoluţie determinantă de acţiunea concentrată a unor factori, cum
sunt: dinamica economiei reale, dimensiunea legislativă, şi instituţională, nivelul fiscalităţii, alţi
factori interni sau externi.
Prin urmare, fenomenul evazionist este unul complex, cu implicaţii negative pe multiple
planuri şi, ca atare, el trebuie urmărit în permanenţă, pentru a putea fi combătut în mod cât mai
eficient.
Practica fiscală internaţională atestă ca un sistem fiscal modern trebuie sa aibă şi componente
care să permită educarea şi informarea promptă a contribuabililor în legatură cu obligaţiile lor privind
întocmirea corectă a declaraţiilor de impunere, a ţinerii unor evidente corecte a veniturilor şi
cheltuielilor ocazionate de activitatea desavărşită, pedepsele şi sancţiunile care se aplică celor care
încalcă prevederile legale.
În România, printre măsurile care pot contribui la limitarea ariei evaziunii fiscale,
menţionăm9:
 Unificarea legislaţiei fiscale şi o mai bună sistematizare şi corelare a acesteia cu
ansamblul cadrului legislativ din economie;
 Eliminarea acelor prevederi din actele normative care pot favoriza evaziunea fiscală şi
o mai buna corelare a facilităţilor fiscale;
 În legislaţia fiscală trebuie să se regăsească, pe lângă prevederile punitive, şi cele care
pot determina un comportament economic normal, care să conducă la limitarea ariei
evaziunii fiscale;
 Reorganizarea structurilor teritoriale ale aparatului Ministerului Finanţelor, astfel încât
să se elimine paralelismele şi suprapunerile din activitatea organelor de control
financiar şi fiscal, în ceea ce priveşte supravegherea fiscală, controlul fiscal şi
combaterea evaziunii fiscale, şi asigurarea coordonării unitare în profil teritorial şi la
nivel central a tuturor activităţilor de control.
 Trecerea în prim plan a controlului prin excepţie (sondaj) şi pe un plan secundar a
controlului permanent şi excesiv;
 Editarea unei publicaţii specializate de către Ministerul Finanţelor, care să faciliteze
interpretarea unitara a cadrului normativ privind identificarea şi combaterea evaziunii
fiscale;
 Stabilirea unui raport, care să tindă spre optim, între salariu şi stimulente pentru
cointeresarea aparatului fiscal;
 Implementarea unui sistem informatic care să furnizeze datele necesare pentru
identificarea, analiza şi combaterea fenomenului evazionist;
 Instituirea unui sistem intern de pregatire permanentă a personalului din aparatul
Ministerului Finanţelor cu atribuţii în identificarea şi combaterea evaziunii fiscale
Ca o concluzie finală, se poate afirma ca fără o analiză profundă şi sistematică a mecanismelor
interne ale fenomenului evazionist este greu să se pună în mişcare instrumente şi măsuri care să
conducă la combatere şi prevenirea evaziuni fiscale.

9
Iulian Văcărel, “Finanţe publice”, Ed. Didactică şi Pedagogică, Editia a XI-a, Bucureşti 2007
 Pentru a stabili şi aplica cele mai bune şi eficiente măsuri de combatere a evaziunii fiscale
trebuie în primul rând să cunoaştem cauzele acestui fenomen, etiologia să şi efectele economice,
sociale, politice şi morale pe care le produce.
Eficacitatea procesului de stopare sau măcar de limitare severă a fenomenului de evaziune
fiscală constă în capacitatea de a înlătura cauzele ce produc sau pot favoriza faptele respective şi nu
de înlăturare a efectelor acestui fenomen.

Criminalitatea afacerilor - realitate permanentă a vieţii economice şi sociale

Este un fapt cunoscut şi in acelaşi timp recunoscut, de toţi oamenii de ştiinţă din cecetarea
criminologică, că germenii criminalităţii economice au apărut odată cu primele forme de viaţă
economică şi s-au dezvoltat in paralel cu toate modificările vieţii economicosociale, culturale şi
politice.
Ca şi concept, criminalitatea economică se pare că a apărut pentru prima data în literatura
criminologică în anul 1872, când Edwin Hill a utilizat sintagma „criminalitatea gulerelor albe”,
sintagmă care a fost însă consacrată ulterior de Edwin Sutherland în celebra sa lucrare „White-Collar
Criminality”, apărută în anul 1939. În dezvoltarea concepţiei sale cu privire la criminalitatea gulerelor
albe, Edwin Sutherland a avut în vedere trei planuri respectiv: infracţiunea, infractorul şi atitudinea
societăţii.10
Infracţiunea care face parte din criminalitatea gulerelor albe reprezintă un act al unei persoane
care are un statut socio-economic ridicat, respectabil şi respectat, act care încalcă o regulă legală sau
de altă natură referitoare la activităţi profesionale. Acest act constă în exploatarea încrederii sau a
credulităţii altora, fiind realizat de o manieră ingenioasă, care să excludă ulterior descoperirea. Prin
acest concept se atrage atenţia că în afaceri pot apare comportamenete ilegale, care de multe ori nu
sunt încriminate, iar în măsura în care comportamentele sunt încriminate autorii nu sunt urmăriţi în
justiţie, nefiind consideraţi infractori în sensul clasic al termenului.
Infractorii, cei care săvârşesc infracţiuni în domeniul economic sunt, de regulă, cetăţeni care
prin statutul lor sunt deasupra oricăror suspiciuni. Ei comit actele criminale în legătură cu afacerile,
cultura şi mediul lor profesional, sunt conştienţi de caracterul legal ori ilegal al conduitei lor, dar nu
se consideră infractori, fiind convinşi că raţiunea şi rentabilitatea primează în faţa legii. Astfel se
poate spune că ei consideră că au un drept personal, în virtutea poziţiei sociale pe care au dobândit-
o, de a încălca legea. Sutherland constată că un asemenea comportament este învăţat în interacţiunea
cu alte persoane în procesul comunicării, iar direcţiile specifice ale motivelor şi impulsurilor sunt
învăţate din conţinutul legilor, care sunt favorabile sau nefavorabile. În acest fel Sutherland susţine
că sensul actelor criminale, indiferent că este vorba de un furt dintr-un magazin, evaziune fiscală,
prostituţie sau delapidare, apare în principal ca urmare a sensurilor date acestor acte de către alte
persoane cu care individul se asociază în cadrul grupurilor intime de persoane (cercurile de prieteni).11
Atitudinea societăţii şi reacţia sa faţă de acest gen de criminalitate deseori încurajează pe
infractori. Astfel scopul principal urmărit de infractori este reuşita, succesul social sau financiar. În
realizarea acestui scop, chiar dacă există şi mijloace legale, mijloacele ilegale sau imorale nu sunt
excluse, în măsura în care sunt eficace şi eficiente, astfel, vechiul principiu machiavelic „scopul scuză
mijloacele” este permanent în actualitate.
Reacţia societăţii faţă de infracţionalitatea în afaceri este, de asemenea, reţinută comparativ
cu reacţia faţă de infracţionalitatea clasică.12 Criminalitatea economică se desfăşoară în contextul
vieţii economice, a afacerilor şi a finanţelor, prin metode şi mijloace care nu fac, în principiu, apel la
forţă şi la violenţă fizică, astfel că acest tip de criminalitate nu este cunoscut, iar când este cunoscut
este tratat cu indiferenţă.
Principalele caracteristici ale criminalităţii gulerelor albe sunt:
- infracţiunile sunt comise în scopul maximizării profiturilor;

10
C. VOICU, F. SANDU, A. BOROI şi I. MOLNAR, Drept penal al afacerilor, Editura Rosetti, Buc., 2002, pag. 7
11
TUDOR AMZA, Op. cit., pag. 311
12
C. VOICU, F. SANDU, A. BOROI şi I. MOLNAR, Op.cit., pag. 8.
 - implică relaţii strânse între participanţi, uneori chiar forme complexe de organizare;
- presupun implicarea unor persoane care se bucură de poziţii sociale, economice, politice şi
profesionale dintre cele mai bune;
- au vizibilitate scăzută;
- implică difuziunea responsabilităţii;
- se comit într-o perioadă mare de timp, greu de circumscris;
- acoperirea lor este uşurată de complexitatea operaţiunilor financiare şi de posibilităţile pe
care le oferă ţinerea contabilităţii, pentru a disimula afacerile frauduloase;
- autorii lor ştiu să inspire încredere prin atitudine şi comportament, sunt inteligenţi, avizaţi şi
versaţi;
- complexitate şi dificultate în acţiunea de descoperire şi de cercetare;
- implică sentimente de victimizare din partea persoanelor cercetate;
Cei mai mulţi specialişti consideră însă că „societăţile moderne sunt caracterizate printr-o
stare de anomie, de lipsă a legilor şi a normelor morale, precum şi de distorsiune între scopul
declarat al unei societăţi şi mijloacele de acces la acel scop”13.
Un rol important în analiza stării de anomie îl prezintă manifestările de solidaritate în raport
cu infracţiunile care se comit în sfera criminalităţii economice. Solidaritatea este foarte evidentă la
nivelul anumitor categorii sociale privilegiate, situaţie în care se comit mari fraude
economicofinanciare, beneficiind ulterior de tergiversarea proceselor, chiar până la intervenirea
termenelor de prescripţie. În mod discriminatoriu, în cazul unor infracţiuni obişnuite producătoare de
pagube mici, autorii sunt pedepsiţi penal prompt şi exemplar. Asemenea tratamente diferenţiate
dezvoltă anomia în plan social şi întăreşte convingerea că societatea nu cultivă, în fapt, idealul de
justiţie.
Obiectivele urmărite pentru combaterea criminalităţii economice
La nivelul politicii penale, în domeniul criminalităţii economice şi a corupţiei se urmăreşte,
în mod deosebit:
A. Adoptarea standardelor internaţionale în materia sancţionării corupţiei, a
crimei organizate şi a „spălării banilor”:
Necesitatea acestui demers are la bază o serie de factori care nu pot fi neglijaţi:
- evoluţia mereu ascendentă a criminalităţii orientată spre profit trebuie stopată prin impactul
severităţii pedepsei. În acest sens se impune scoaterea din textele de incriminare a pedepsei cu amenda
(uşor de plătit pentru cei care dispun de bani „negri”) şi înăsprirea pedepselor cu închisoarea în funcţie
de gravitatea faptei (o mai bunănindividualizare a pedepsei);
- unei perioade de tranziţie căreia îi este specifică anemia socială trebuie să-I corespundă o
politică penală în spiritul curentului neoclasic ce îşi face simţită prezenţa în Europa;
- aderarea, în perspectivă, la organismele Comunităţii Europene implică, în modnnecesar, o
armonizare legislativă. Adoptarea standardelor europene ar rezolva în mod adecvat anumite raporturi
între instituţiile implicate.14
- adoptarea unei legislaţii financiar-bancare ferme şi coerente, capabilă să stopeze fenomenele
care afectează grav economia naţională, fraudele fiscale, acordarea ilegală de credite concomitent cu
obligarea conducerii băncilor sub sancţiune penală de a furniza organelor de urmărire penală date
referitoare la operaţiuni bancare sau transferuri de sume dubioase;
- reglementarea regimului vamal şi adoptarea unui regim drastic de combatere a contrabandei.
B. Asigurarea funcţionalităţii şi eficientizarea structurilor în scopul combaterii corupţiei,
paralel cu înfiinţarea unor organisme noi care sa prevină şi să împiedice dezvoltarea crimei organizate
pe teritoriul României prin:
- întărirea Brigăzii de Combatere a Criminalităţii Organizate (BCCO)
- o nouă organizare la nivelul Consiliului Suprem de Apărare a ţării a unei diviziuni de luptă
împotriva crimei organizate, corupţiei şi terorismului;15

13
G.GINDICELLI-DELAGE, Droit pénal des affaires, Dalloz, 1996, pag. 2
14
G.NISTOREANU, C. PĂUN, Criminologie , Editura Europa Nova, Bucureşti, 1996, pag.261
15
2 I. PITULESCU, Al treilea război mondial. Crima organizată, pag. 423, EdituraNaţională, Bucureşti, 1996, pag. 423
 - completarea măsurilor legislative cu altele ţinând de puterea executivă şi cea judecătorească.
Este necesară o delimitare clară a competenţelor Poliţiei, Gărzii Financiare, Curţii de Conturi şi
Parchetelor şi să se consolideze cooperarea între ele;

BIBLIOGRAFIE
1. Dicţionarul Explicativ al Limbii Române, Ed. Univers Enciclopedic, Bucureşti 1998,
p.353
2. Legea pentru combaterea evaziunii fiscale nr. 241/2005 publicata în M.O. nr.
672/27.07.2005
3. Dan Drosu Şaguna, Mihaela Tutungiu, “Evaziunea fiscală”, Ed. Oscar Print, Bucureşti,
1995, pag. 20
4. Jean Claude Martinez, “ La Fraude Fiscale “, Presses universitaires de France, 1990
5. Mihai Aristotel Ungureanu ”Finanţe publice. Sinteze şi aplicaţii”, editia a -II- a, Ed.
Conphys, 2007, pag 128
6. Nicolae Hoanţă, ”Evaziune Fiscală. Sancţiuni. Prevenire”, Revista “Impzite şi taxe”, nr.
5/ Mai 1996
7. Iulian Văcărel, “Finanţe publice”, Ed. Didactică şi Pedagogică, Editia a XI-a, Bucureşti
2007
8. C. VOICU, F. SANDU, A. BOROI şi I. MOLNAR, Drept penal al afacerilor, Editura
Rosetti, Buc., 2002, pag. 7
9. TUDOR AMZA, Op. cit., pag. 311
10. C. VOICU, F. SANDU, A. BOROI şi I. MOLNAR, Op.cit., pag. 8.
11. G.GINDICELLI-DELAGE, Droit pénal des affaires, Dalloz, 1996, pag. 2
12. G.NISTOREANU, C. PĂUN, Criminologie , Editura Europa Nova, Bucureşti, 1996,
pag.261
13. 2 I. PITULESCU, Al treilea război mondial. Crima organizată, pag. 423,
EdituraNaţională, Bucureşti, 1996, pag. 423