MINISTERUL EDUCAŢIEI AL REPUBLICII MOLDOVA

UNIVERSITATEA DE STUDII EUROPENE DIN MOLDOVA

FACULTATEA DE DREPT

Catedra „Ştiinţe penale”

Teza de licenţă
Expertiza medico-legală psihiatrică

Chişinău 2014
 CUPRINS
INTRODUCERE ................................................................................................3

1. EXPERTIZA MEDICO-LEGALĂ PSIHIATRICĂ..................................5

1.1. Generalităţi.....................................................................................................5
1.2. Definiţia expertizei medico-legală psihiatrice................................................6
1.3. Obiectivele expertizei medico-legală psihiatrice............................................7
1.4. Desfăşurarea expertizei medico-legale psihiatrice ........................................7
1.5. Clasificarea tulburărilor psihice...................................................................12

2. CADRUL JURIDIC ŞI ORGANIZATORIC AL EXPERTIZEI........17

2.1. Etapele şi obiectivele expertizei medico-legale psihiatrice în cazurile
penale...................................................................................................................21
2.2. Responsabilitate juridică - discernământ......................................................25
2.3. Expertiza medico-legală psihiatrică în infracţiunile de omucidere..............29

3. PARTICULARITĂŢILE EXPERTIZEI MEDICO-LEGALE

PSIHIATRICE...................................................................................................38
3.1. Consideraţii generale privind etica relaţiei medic-bolnav psihic.................39
3.2. Expertiza medico-legală psihiatrică la minori..............................................45
3.3. Simularea şi disimularea...............................................................................47
3.4. Măsuri de siguranţă cu caracter medical......................................................50

4. EXPERTIZA MEDICO-LEGALĂ PSIHIATRICĂ A MARTORULUI

ŞI MĂRTURIEI................................................................................................54
4.1. Aspecte ale psihologiei martorului...............................................................54
4.2. Condiţiile în care se depune mărturie...........................................................57

5. EXPERTIZA MEDICO-LEGALĂ PSIHIATRICĂ A

VICTIMEI.......58
5.1. Aportul victimei în explicarea infracţiunii...................................................58
5.2. Principalele tipologii ale victimei.................................................................58
5.3. Cunoaşterea psihologiei victimei – sursă importantă pentru descoperirea
infractorilor..........................................................................................................61

CONCLUZII......................................................................................................62

2
BIBLIOGRAFIE...............................................................................................64
INTRODUCERE
Problemele pe care le ridică expertiza medico-legală psihiatrică sunt
multiple şi uneori de o dificultate deosebită.
Astăzi, problema posibilităţilor de recuperare şi reinserţie socială este de o
importanţă foarte mare.
Experţii medici-legali psihiatri, recomandă pentru organele judiciare mai
multe obiective pentru expertizele psihiatrice în cauzele penale.
Expertiza medico-legală psihiatrică are menirea să stabilească în ce
măsură existenţa unei maladii psihice a influenţat conştiinţa individului,
posibilităţile lui de a discerne şi de a cunoaşte consecinţele acţiunilor sau
inacţiunilor sale.
Pentru a ajuta justiţia, expertiza medico-legală psihiatrică trebuie să fie cât
mai amănunţită în concluziile sale şi în consecinţă - o concluzie cu
„discernământ diminuat” poate fi de real ajutor judecătorului la individualizarea
pedepsei.
Lucrarea se bazează pe metodele specifice cercetării interdisciplinare, cu
accent deosebit pe acele procedee de interpretare şi analiză care scot cel mai
bine în relief comportamentul persoanei umane, în cadrul colectivităţii din care
face parte; cauzele şi condiţiile care explică, până la un anumit punct
comportamentul deviant şi apoi modalităţile utilizate de societate ca atare, în
special prin intermediul dreptului, în vederea asigurării unei conformităţi, a unei
„stări normate” între individ şi societate.
Partea generală a lucrării „Expertiza medico-legală psihiatrică” este
cosacrată definiţiei expertizei medico-legală psihiatrice, obiectivelor expertizei,
desfăşurarea expertizei medico-legală psihiatrice şi clasificarea tulburărilor
psihice.
În partea a doua „Cadrul juridic şi organizatoric al expertizei” sunt
prezentate pe larg etapele şi obiectivele expertizei medico-legală psihiatrice în
cazurile penale, responsabilitate juridică, discernământul, expertizei medico-
legale psihiatrice în infracţiunile de omucidere, probele, metodologia, valoarea
şi limitele expertizei medico-legale psihiatrice în infracţiunile de omucidere.
Compartimentul al treilea „Particularităţile expertizei medico-legale
psihiatrice” include consideraţii generale privind etica relaţiei medic-bolnav
psihic, simularea şi disimularea.

3
 Compartimentele patru şi cinci sunt consacrate expertizei medico-legale
psihiatrice a martorului, mărturiei şi a victimei.
Lucrarea se adresează studenţilor de la facultăţile de ştiinţe juridice, dar în
acelaşi timp şi tuturor acelora care sunt chemaţi, într-un fel sau altul să participe
la adoptarea unor soluţii judiciare (avocaţi, anchetatori, profesori, medici,
magistraţi etc.), precum şi publicului larg antrenat din ce în ce mai responsabil
în complexul mecanism al vieţii sociale, practic în viaţa de zi cu zi.

4
 1. EXPERTIZA MEDICO-LEGALĂ PSIHIATRICĂ
1.1. Generalităţi
Expertiza medico-legală psihiatrică în decursul evoluţiei societăţii
omeneşti a cunoscut mari oscilaţii fiind legată organic de structura socială a
epocilor şi statelor şi implicit de evoluţia concepţiilor de drept, mărturie fiind o
serie de coduri si legi existente cu mult înaintea erei noastre.
Expertiza face parte din categoria examinărilor medico-legale a
persoanelor, fiind prevăzută şi reglementată în Codul Penal şi Codul de
Procedură Penală, iar organizarea acesteia este prevăzută în legea privind
organizarea activităţii şi funcţionarea instituţiilor medico-legale.
Primul manual de psihiatrie judiciară şi socială, scris pe baze ştiinţifice,
apare în anul 1877, fiind elaborat de medicul primar Alexandru Şuţzu. Această
activitate ia amploare în ultimii 50 de ani, iar din 1962 capătă o orientare
modernă. Cercetarea medico-legală psihiatrică poate aduce un aport considerabil
în domeniul criminologiei clinice.
Pe plan internaţional se aduce în discuţie o unificare a metodologiei
expertizelor medico-legale în ţările Comunităţii Europene (Geneva, 1994).
Vocabularul psihiatric specific, noţiunile tehnice particulare, etc. necesită
o traducere nevulgarizată a terminologiei ştiinţifice pentru o înţelegere
corespunzătoare a cauzelor in justiţie.
Principalul aspect al activităţii desfăşurate de specialiştii în psihiatrie
medico-legală este reprezentat de cea de „expert” în cadrul comisiilor de
expertiză medico-legală psihiatrică solicitată în cauze juridice, respectiv: 1
- pentru stabilirea capacităţii psihice si periculozităţii sociale a
persoanelor infractoare;
- pentru întreruperea sau amânarea pedepsei;
- pentru stabilirea capacităţii psihice de exerciţiu, vizând capacitatea
civilă în general sau la un moment dat (interdicţie, curatelă, încredinţare minori,
anulare căsătorie, divorţ remediu etc.);
- pentru stabilirea stării de sănătate în vederea întocmirii unor acte
civile, în cazurile de revendicare a unor despăgubiri civile motivate prin
accidente, boli, decese intraspitaliceşti, tratamente medicale neadecvate, rele
1
Scripcaru V., Astărăstoae V., Băişteanu P – Psihiatrie medico-legală, Ed.Polirom, Iaşi,
2002
5
tratamente în medii concentraţionare, în cazurile de stabilire a infirmităţii
psihice tranzitorii sau permanente etc.
1.2. Definiţia expertizei medico-legală psihiatrice
Expertiza medico-legală este o formă a expertizei judiciare prin care
medicii legişti din cadrul instituţiilor şi laboratoarelor de specialitate cercetează
şi se pronunţă la cererea organelor judiciare asupra unor fapte sau împrejurari cu
caracter medical care intereseaza justiţia.
Expertiza medico-legală se caracterizează prin: 2
a). oficializarea ei în sensul că se efectuează numai în cadrul instituţiilor şi
serviciilor specializate;
b). răspunderea dublă care revine medicilor legişti atât faţă de instituţia sau
serviciul unde funcţionează cât şi faţă de organul judiciar care a ordonat
efectuarea unei astfel de expertize;
c). valabilitatea expertizei depinde de competenţa materială a organelor şi
medicilor care o efectuează;
d). necesitatea conlucrării permanente dintre medicul legist şi organele judiciare
în sensul cunoaşterii şi informării reciproce privind datele de anchete juridice şi
medicale;
e). urgenţa efectuării expertizei dispuse ţinând cont de deteriorarea biologică şi
modificările inerente obiectului persoanei supuse expertizării.
Expertiza medico-legală psihiatrică este o activitate medicală complexă
prin care o comisie de medici experţi (de regulă un medic legist şi doi psihiatrii)
stabileşte starea de sănătate mintală a unei persoane cu o implicaţie judiciară
penală sau civilă. Această expertiză trebuie să furnizeze organelor judiciare
elementele medicale cele mai caracteristice în legatură cu personalitatea celui
examinat şi să stabilească dacă a acţionat cu intenţie, a acceptat în mod conştient
producerea rezultatului şi a prevăzut caracterul periculos şi urmările faptei
comise.
Pe lângă informarea descriptivă asupra comportamentului clinic al
persoanei examinate se vor utiliza metode de investigaţii funcţionale, în vederea
stabilirii raportului cauzal între situaţia patologică şi starea de constiinţă a
persoanei examinate, în împrejurarea determinată, sau a complexului de factori
biologici.

2
Perju Dumbravă D., Mărgineanu V. – Teorie şi practică medico-legală, Cluj Napoca:
Editura Argonant, 1996
6
 1.3. Obiectivele expertizei medico-legală psihiatrice
Obiectul expertizei medico-legale psihiatrice urmăreşte soluţionarea a trei
mari probleme: 3
- stabilirea ştiinţifică a stării de sănătate psihică a individului pe baza de
explorare clinică şi examinare de specialitate;
- starea generală a nivelului de conştienţă şi eventuală afectare a
discernamântului în raport de boală şi de modul de comitere a faptei imputabile;
- recomandarea de măsuri medico-sociale adecvate în funcţie de boală în
vederea recuperării şi reintegrării sociale a individului.
O expertiză medico-legală psihiatrică nu poate fi redusă la formularea sau
enunţarea unui diagnostic, ci presupune o finalitate social-juridică, ce îi conferă
valoarea sa probatorie, concludenţa sa.
Plecând de la necesităţile practicii de asistenţă medico-legală, obiectivele
expertizei medico-legale psihiatrice sunt: 4
a).precizarea stării de sănătate (normalitate) psihică a unei persoane;
b).caracterizarea complexă a personalităţii individului expertizat cu
specificarea trăsăturilor acestuia atât în legătură cu diagnosticul psihiatric, cât şi
din punct de vedere socio-psihologic, în vederea deducţiei asupra unui potenţial
de decompensare sau antisocial;
c). stabilirea legăturii de cauzalitate între trăsăturile acestei personalităţi şi
elementele constitutive ale actului infracţional sau antisocial savârşit.

1.4. Desfăşurarea expertizei medico-legale psihiatrice

Expertiza medico-legală psihiatrică a devenit foarte frecventă în practica
medico-legală în ultimii l0-15 ani. Aceasta se explică prin dorinţa organelor de
justiţie de a motiva stiinţific, intenţia, atitudinea subiectivă a infractorului şi deci
vinovăţia. Dar această cerinţă este determinată şi de excesele apărării, care caută
adesea refugiu, o speranţă în expertiza medico-legală.
Cadrul de desfăşurare a expertizei se face cel mai frecvent la sediul
serviciilor de medicină legală. În mod excepţional şi numai în funcţie de caz,
acestea se pot ţine şi la nivelul unui spital de psihiatrie (bolnav grav,
netransportabil) sau spital penitenciar (infractori deosebiţi de periculoşi sau

3
Mitrofan N., Psihologie judiciară, Bucureşti, 1992
4
Ibidem
7
netransportabili). În scopul de a se ajunge la concluzii cît mai corecte şi
valoroase, comisia recurge la o gama diversă de examinări şi analize adesea
inerente metodologiei şi etapelor expertizei.
Examenul neuropsihiatric reprezintă prima etapă a expertizei psihiatrice.
Aceasta se efectuează de o comisie alcătuită din medic legist şi doi medici
psihiatri. Acest examen trebuie să fie cât mai complet şi mai amănunţit.
Rezultatul unui astfel de examen devine mai mult decât necesar, deoarece
oferim organului de cercetare ori procurorului, datele necesare care să-i permită a
lua hotărârea dacă va continua cercetările faţă de învinuit sau inculpat sau este
necesar ca acesta să fie mai întâi internat într-un spital de profil.
În practică se confundă examenul psihiatric cu expertiza psihiatrică,
dându-i-se acesteia denumirea de primă expertiză.
În efectuarea expertizei medico-legale psihiatrice se parcurg următoarele
etape: 5
a). prin audierea învinuitului sau inculpatului se pot obţine date privind
pregătirea şcolară, bolile de care a suferit, mediul în care a trăit, ocupaţia
părinţilor, sursa (sursele) de existenţă, activitatea la locul de muncă, în timpul
satisfacerii stagiului militar, viaţa de familie, etc;
Pentru aceasta este indicat ca procurorul sau organul de cercetare penală să
posede un minim de cunoştinţe vizând principalele afecţiuni psihice întâlnite în
practica expertizei medico-legale psihiatrice şi anume: psihopatia, schizofrenia,
paranoia, parafrenia, epilepsia, paralizia generală progresivă, boala Parkinson,
scleroza în plăci, tulburări psihice de involuţie.
b). strângerea actelor medicale, dacă există, cu privire la starea de sănătate
a celui cercetat;
c). internarea învinuitului sau inculpatului într-un spital de profil;
d). ordonanţa de efectuare a expertizei medico-legale psihiatrice trebuie să
conţină în afara datelor de identificare ale celui ce urmează a fi expertizat
şi: fapta săvârşită, încadrarea juridică, motivele ce impun efectuarea expertizei,
întrebările la care expertiza urmează să răspundă, termenul de predare a
raportului şi cine suportă cheltuielile ocazionate cu expertiza;
e). cererea de efectuare a expertizei trebuie să conţină date privind
infracţiunea, încadrarea juridică, antecedente penale, pregătirea şcolară,

5
Panaitescu V. – Metode de investigaţie în practica medico-legală, Editura Litera, Bucureşti,
1984
8
ocupaţia , comportarea în familie şi societate, comportarea în timpul cercetărilor,
atitudinea faţă de fapta săvârşită, antecedentele medicale, etc.
În efectuarea expertizei medico-legale psihiatrice se fac o serie de
investigaţii paraclinice şi examen psihologic.
În mod necesar concluziile comisiei de expertiză vor fi formulate într-un
raport de expertiză, care trebuie să cuprindă:
a). Partea introductivă:
- componenţa comisiei;
- organul de cercetare penală sau instanţa care dispune efectuarea
expertizei;
- data şi actul prin care s-a dispus expertiza;
- datele personale ale expertizatului;
- obiectul şi întrebările la care se va răspunde;
- data efectuării expertizei.
b). Cuprinsul:
- antecedentele medicale şi juridice;
- examenul somatic, neurologic, de alte specialităţi şi de la laborator;
- examenul psihologic;
- examenul psihiatric complet.
c) Discuţia faptelor.
d) Concluziile
Acestea se vor referi la:
- precizarea diagnosticului de fond şi a celui care se referă la starea actuală
(cu excluderea simulării);
- care sunt trăsăturile esenţiale ale personalităţii expertizatului, reflectate la
diagnosticul precizat şi reflectarea în comportamentul deviant; ce tulburări sau
manifestări funcţionale se adaugă în prezent, pentru caracterizarea stării actuale;
- în ce stadiu evolutiv se află aceste tulburări, dacă ele au un caracter
episodic, dacă s-au declanşat în momentul săvârşirii faptei antisociale, şi dacă,
prezintă riscul de cronicizare sau agravare;
- dacă, prin trăsăturile patologice ale personalităţii şi prin caracterul
manifestărilor comportamentale, favorizate de anumiţi factori endo sau exogeni,
subiectul analizat prezintă periculozitate socială, potenţial infracţional sau de
decompensare, precizare care stă la baza argumentării caracterului măsurilor
preventive, de combatere şi recuperare, care sunt propuse sau către se orietează
comisia, în acest caz.

9
 Raportul de expertiză psihiatrică trebuie să conchidă, fără echivoc, dacă
făptuitorul a săvârşit infracţiunea cu discernământ.
De aici rezultă că profesionalismul expertului în efectuarea expertizei
medico-legale psihiatrice este strict necesar.
Sintetizând regulile proceduale referitoare la efectuarea expertizei medico-
legale psihiatrice se poate spune că acestea constau în: 6
- obligaţia organului de urmărire penală sau a instanţei de judecată de a
aduce la cunoştinţa experţilor obiectul expertizei şi întrebările la care trebuie să
răspundă;
- această expertiză face parte din cadrul expertizelor medicale şi se execută
în cadrul instituţiilor de medico-legale în care lucrează experţi oficiali în
specialitatea respectivă;
- dreptul experţilor de a lua cunoştinţă de materialul dosarului, necesar
pentru efectuarea expertizei, de a cere lămuriri cu privire la anumite fapte sau
împrejurări ale cauzei;
- obligaţia expertului de a întocmi un raport scris, opiniile separate fiind
consemnate în raport sau într-o anexă, care trebuie să includă între altele şi
concluziile;
- concluziile trebuie să cuprindă răspunsurile la întrebările puse şi
aprecierea expertului asupra obiectului expertizei.
Evaluarea medico-legală a stării psihice a persoanei se poate face:
- la cererea persoanei interesate - cu titlu de excepţie, numai în situaţiile în
care persoana doreşte să încheie un act de dispoziţie pe cale notarială;
certificatul medico-legal va atesta că persoana este capabilă să-şi exprime liber
voinţa, având deci capacitate de exerciţiu şi, implicit, putând încheia în mod
valabil astfel de acte civile;
- ca regulă generală, la solicitarea organelor judiciare, efectuându-se
expertize medico-legale psihiatrice.
Expertiza medico-legală psihiatrică nu se rezumă la un diagnostic, fie el şi
complex, care să concretizeze static un fenomen psihopatologic consecinţe
medico-legale. În sfera infinită a comportamentelor deviante, expertul este
chemat să aducă argumente stiinţifice de natură psiho-medicală care să ofere
justiţiei o interpretare dinamică a unui proces complex cauzal şi să stabilească
legătura prin metode de reconstituire a cauzei, plecând de la analizarea efectului.
Necesitatea imperioasă de transpunere a determinismului fenomenelor
6
Scripcaru Gh., Ciornea T., Ivanovici N. – Medicină şi drept, Editura Junimea, Iaşi, 1979
10
biopsihologice şi medicale pe plan social juridic devine astfel unul dintre
dezideratele expertizei medico-legale.
Metodologia expertizării a demonstrat necesitatea utilizării conceptului de
capacitate psihică ca ansamblu al funcţiilor de sinteză ale vieţii psihice si totodată
al trăsăturilor de personalitate, ceea ce reprezintă în fond o aptitudine complexă,
mai cuprinzătoare, mai integratoare şi mai apropiată de conceptul de
responsabilitate pe care încearcă să-1 definească, mai ales pentru faptul că, poate
fi legat şi de marile categorii ale bolilor psihice şi de intensitatea tulburărilor lor.
Noţiune specifică teoriei şi practicii medico-legale psihiatrice, capacitatea
psihică reprezintă posibilitatea sau facultatea funcţiilor psihice elementare şi de
sinteză de a acţiona corect si adecvat în raport cu obiectele, fenomenele şi
categoriile mediului înconjurator în scopul adaptării suple şi armonioase a
individului la mediu. Capacitatea psihică este o noţiune abstractă ca şi
responsabilitatea, desemnând o proprietate a psihicului uman şi caracterizând
subiectul din punct de vedere al integrităţii si unităţii sale cognitive, afectiv-
volitive, anticipativ-acvionale, axiologice şi etico-morale. Fără să fie o funcţie a
psihismului în sensul psihologic al cuvântului, ea exprimă funcţionalitatea
psihismului în totalitatea lui şi în raporturile sale complexe cu mediul.
În cazul adultului, capacitatea psihică se va caracteriza prin normalitatea
proceselor şi funcţiilor psihice. Procesele cognitive pot fi exprimate prin
concordanţa vârstei mintale cu cea cronologică conform baremelor admise.
Comportamental, integritatea capacităţii psihice este relevată prin
absenţa manifestărilor clinice de boală. Din punct de vedere cognitiv se acceptă
o capacitate psihică redusă sau limitată în cazul nedezvoltărilor în medii din
oligofrenii şi de asemeni, se mai acceptă în situaţia deteriorărilor psihice
simptomatice datorate unor cauze organice (reprezentat psihometric prin indici
de deteriorare organică).
Astfel, putem vorbi de existenţa capacităţii psihice la minorul de 14 ani,
vârsta admisă convenţional pentru apariţia discernământului. În intervalul 14-
16 ani existenţa discernămîntului va fi afirmată doar dacă se va constata prin
expertiză, ceea ce înseamnă că existenţa capacităţii psihice nu este postulată
pentru acest interval de vârstă. Condiţia medico-psihologică a responsabilităţii
este integritatea capacităţii psihice, ceea ce conferă persoanei în stare de
deplină capacitate psihică atît capacitatea de exerciţiu cât şi capacitatea de
răspundere.

11
 1.5. Clasificarea tulburărilor psihice
Afectarea conştiinţei operaţional logice apare în toate stările
psihopatologice de intensitate psihotică: atît în acele al cărui nucleu
psihopatologic este constituit de destructurarea predominant calitativă a
conştiinţei, de intensitate şi durata variabile (ca în sindroamele confuzionale de
diferite etiologii, unei stări toxice medicamentoase, beţia complicată, stările
crepusculare epileptice, disociaţiile isterice din tulburările isterice, reacţiile
acute de şoc) cât şi în schizofreniile paranoide, bufeurile delirante, psihozele
simptomatice, în care perceperea-interpretarea realităţii este distorsionată prin
modalitatea halucinator delirantă.
În asemenea situaţii expertizatul se află, de asemenea, în situaţii de
incapacitate psihică, dat fiind că prin alterarea profundă sau suspendarea
integrării perceperii realităţii, reflectării ei obiective, coerente şi operării logice
ideatice, orice posibilitate adaptivă şi acţională la mediu este exclusă.
În psihozele delirant-halucinatorii, dat fiind că tulburarea nu afectează
atât de profund şi în totalitate procesele intelective, perceptuale şi de gândire,
subiectul mai poate păstra totuşi, uneori, în afara sectorului invadat de
productivitatea delirant-halucinatorie, o relativă relaţionare adecvată la mediul
extern, dar limitată la aspectele neafectate de tematica delirantă. În mod
evident şi conform regulii după care nivelele conştiinţei superioare celui în
principal destructurat de nucleul psihopatologic al tulburării sunt consecutiv
afectate, în toate situaţiile clinice enumerate, subiectul nu mai are aparatul
logic operaţional pe care se edifică în primul rând capacitatea anticipatorie,
perturbându-se concomitent opţiunea axiologică şi etico-morală.
Afectarea acestor nivele de conştiinţă este cel mai frecvent întâlnită în
grupul tulburărilor de personalitate (psihopatii, unele stări psihopatoide
efectuale sau reziduale post-procesuale).
Pe anumite grupe pot fi menţionate următoarele aspecte ale afecţiunilor
psihice: 7
Demenţele - ca particularităţi ale faptelor antisociale comise mai frecvent
de aceşti bolnavi, notăm: caracterul absurd nemotivat, deseori lipsit de utilitate
evidentă pentru bolnav şi nu rareori nociv lui, cu absenţa oricăror măsuri de

7
Scripcaru V., Astărăstoae V., Băişteanu P – Psihiatrie medico-legală, Ed.Polirom, Iaşi,
2002
12
prevedere în comiterea acţiunii, reflectând adesea dezinhibarea unor pulsiuni
elementare, rareori sexuale, cu grave şi paradoxale denudări etico-morale.
În cadrul Sindroamelor psihoorganice deteriorative (nedemenţiale) -
aprecierea capacităţii psihice va ţine cont pe lângă contextul clinic, de gradul
deteriorării, obiectivat prin testele psihometrice specifice colaborate cu fapta
comisă care se poate înscrie într-o varietate mult mai mare în cazul
dementelor. Faptele comise pot avea un grad mai mare de complexitate şi pot
reflecta uneori deficitele de memorie, operaţional-logice, instabilitatea
afectivemoţională, sugestibilitatea crescută etc.
În grupa Oligofreniilor adultului, cu cât nivelul cognitiv este coborât, cu
atât se poate observa o asemănare mai mare în ceea ce priveşte profilul
faptelor antisociale comise, cu cel descris anterior la categoria dementelor.
Controlul pulsional redus se traduce deseori prin "furturi din necesitate",
obiecte cu valoare mică dar atrăgătoare pentru subiectul respectiv. La
oligofreni, mai frecvent se întâlneşte piromania, adeseori motivată pueril,
dovedind incapacitate în aprecierea consecinţelor propriilor fapte. La fel ca şi
în demenţă, oligofrenii pot comite distrugeri sau accidente prin simplă
necunoaştere a modului de utilizare a unor dispozitive, accidente care uneori
pot avea urmari dramatice. Infracţiunile contra persoanei, comise de oligofreni
se bazează pe impulsivitatea lor crescută, riposta exagerată la jigniri şi
contrarieri, reactivitate mare la alcool, sugestibilitate datorită careia sunt
vehiculaţi, manipulaţi cu usurinţă.
În cazul Epilepsiei problematica medico-legală psihiatrică compară două
aspecte principale: faptele comise în timpul unor tulburări de conştiinţă şi cele
pe fondul tulburărilor psihopatologice intercritice.
În tulburările de conştiinţă de tip crepuscular se pot comite fapte
deosebit de grave (omoruri caracterizate prin cruzime şi atrocitati, uneori cu
caracter bizar, incendieri-inclusiv a cadavrului etc.), cu amnezia perioadei de
crepusculare a conştiinţei şi a faptei comise. În starea respectivă de
automatism ambulator bolnav este accesibil contactului şi aparent insensibil la
ceea ce se întâmplă în jurul său. În crizele psihomotorii conţinutul faptei este
influenţat în bună măsură de caracteristicile crizelor la bolnavul respectiv. În
perioada post-critică din epilepsia de tip grand-mal, în cadrul unor stări
confuzionale, se pot de asemenea produce fapte cu potenţial medico-legal ca
în orice stare confuzivă. Aceste fapte se caracterizează prin elementaritatea
lor, lipsa de elaborare, aspectul întâmplător, circumstanţial, uneori absurd.

13
 În perioada intercritică precumpănitoare în aprecierea discernământului
apar trăsăturile de personalitate descrise la epileptici, care pot duce la
infracţiuni cauzate de impulsivitate, explozivitate, tendinţa la virulenţă şi
revendicare, adezivitate şi viscozitate, infracţiuni produse uneori prin raptus
(fapte intempestive, disproporţionate faţă de cauza exterioară, care pot apărea
surprinzătoare pentru cei din jur) si în cazul epilepticilor, trataţi sau netrataţi,
alcoolul creşte potenţialul antisocial.
În Alcoolismul cronic, consecinţele medico-legale psihiatrice pot implica
următoarele situaţii: "psihopatizarea" personalităţii ca urmare a abuzului
cronic de alcool, alcoolismul la un psihopat preexistent, precum şi alcoolismul
simptomatic în psihozele majore (schizofreniile şi bolile afective). 8
În alcoolismul cu dependenţă fizică şi psihică, comportamentul antisocial
are un conţinut foarte variat, pornind de la necesitatea continuării abuzului de
alcool, trecând prin tulburările fazelor acute (delicte împotriva persoanelor,
sau proprietăţii) şi sfârşind cu deteriorarea axiologică şi etico-morală până la
stări impresionante şi mizerie fiziologică, cu pierderea demnităţii umane
elementare, cu grave consecinţe de statut şi rol familial, social şi profesional.
Ca în cazul intoxicaţiilor medicamentoase, modificările de personalitate
ale alcoolicului cronic psihopatizat sunt centrate pe subordonarea totală a
scopurilor existenţei, nevoii imperioase de continuare a consumului de alcool
(sau drog). Se ajunge astfel la un adevărat cerc vicios, cu consecinţe socio-
profesionale grave prin ştergerea până la dispariţie a simţului etico-moral.
În cazul Alcoolismului simptomatic, asociat unor psihoze endogene
majore, acesta constituie de regulă, un factor agravant al statutului bolnavului
din punct de vedere al capacităţii sale psihice. Discernământul alcoolicilor
cronici va fi apreciat în funcţie de circumstanţele în care s-a comis fapta
antisocială, de gradul deteriorării personalităţii, de existenţa unor perioade
diplomatice şi de comiterea faptei sub influenţa acută a alcoolului sau în afara
acestuia.
În cazul Alcoolismului acut, mai mult sau mai puţin întâmplător, în afara
unui alcoolism cronic, se pot distinge beţiile simple de cele complicate şi de
beţia patologică.

8
Beliş V. – Aspecte toxicologice, clinice, şi medico-legale în etilism, Editura Medicală,
Bucureşti, 1988
14
 Betia acută comună nu îndreptăţeşte înlăturarea răspunderii, mai mult,
din punct de vedere juridic, în unele cazuri, prin caracterul voluntar al
ingestiei, ea poate constitui o circumstanţă agravantă.
Beţia patologică (intoxicaţia alcoolică acută), constituie o tulburare de
tip crepuscular a conştiinţei cu un anumit substrat organic (sechele post-
traumatice, postmeningoencefalice, hetero-toxice etc.). Tipic pentru această
tulburare este apariţia unui comportament extrem de violent, necaracteristic
personalităţii anterioare a subiectului, de aspect automat asemănător celui din
stările crepusculare epileptice, ce apare îndeosebi după mici ingestii de alcool,
şi care nu ar produce în mod normal astfel de manifestări.
Aceeaşi concluzie se impune expertizei şi în cazurile de delir alcoolic de
gelozie şi în alte psihoze alcoolice cronice, care apar de regulă, în cadrul unei
organizări cerebrale semnificative a alcoolismului, precedate uneori de
perioade de delirium tremens.
Schizofrenia - în faza de stare, în funcţie de forma clinică, faptele
antisociale comise pot fi urmarea unor mecanisme delirant halucinatorii cu
caracter imperativ (delir de persecuţie, urmărire, otrăvire, filiaţie, halucinaţii
auditive imperative) a unor tulburări comportamentale consecutive pierderii
unităţii personale sau modificările afective de tip schizofrenic.
Ca formă tipologică antisocială, se impune a fi amintit omorul patologic
concretizat prin absurditate, motivaţie delirantă, exercitându-se asupra unor
persoane securizante din anturaj, cu absenţa frapantă a oricărei tentative de
disimulare.
În cadrul Bolilor afective implicaţiile medico-legale de fazele maniacale
(în special în forma coleroasă şi în furorul maniacal) şi se referă la acte
agresive, distructive, acte nesăbuite privind bunurile proprii sau ale
persoanelor apropiate sau acte riscante pentru cei din jur. Uneori astfel de acte
constituie debutul medico-legal ca simptom-semnal, al fazei maniacale. Fazele
depresive psihotice ale bolii afective ridică mai rar probleme medico-legale,
În Psihozele paranoide cu delir de persecuţie, de gelozie, prejudiciu
moral şi material, cu aspect nucromanic al delirului conferă probabilitatea de
comitere a unor fapte antisociale grave şi de multe ori imprevizibile. În
psihozele parafrenice si paranoice actele antisociale comise - în special
paranoia vera - pot avea o gravitate deosebită (persecutantul-persecutor,
delirurile pasionale) putând ajunge până la omor, uneori cu caracter de omor în
masă.

15
 Psihopatiile - în cadrul acestor tipuri de tulburări se remarcă decalajul
dintre capacitatea cognitivă şi operaţional-logică şi scăderea capacităţilor de
control voliţional şi de transpunere în conduită a principiilor etico-morale pe
care subiectul le cunoaşte dar nu le aplică, sau le aplică, dar în mod
inconsecvent.
La psihopat se produce o continuă confruntare a motivelor care,
desfăşurată pe fondul unei incapacităţi de autocontrol al impulsurilor
favorizează actele comportamentale cu beneficiul imediat, indiferent de
consecinţele lor asupra celor din jur sau asupra societăţii, consecinţe pe care
subiectul le cunoaşte dar nu reuseşte în suficientă măsură să le moduleze
voliţional şi adesea, prin scurt-circuitare apreciază insuficient abaterea de la
normele sociale cunoscute.
Cel mai frecvent ajung la expertiză tipurile excitabile, impulsiv, timopat,
hipertim pozitiv, instabil, schizoid, paranoic şi aşa numita personalitate
border-line (de graniţă). Mai rar ajung să comită infracţiuni psihopatii astenici,
psihastenici, timopatii depresivi, "închişii în sine patologic".
Din cele expuse până acum, reiese periculozitatea socială deosebită a
infractorului cu tulburări psihice, fapt care scoate în evidenţă odată în plus
necesitatea existenţei şi rolul deosebit pe care îl joacă în depistarea
psihopaţilor, a comisiilor de expertiză medico-legală psihiatrică, precum şi
existenţa în legislaţia noastră a măsurilor de siguranţă cu caracter medical.

16
 2. CADRUL JURIDIC ŞI ORGANIZATORIC AL EXPERTIZEI
Expertizele sunt mijloace de probă cu ajutorul cărora se cercetează în
mod ştiinţific fapte, persoane, lucruri sau fenomene prin care se ajunge fie la
obţinerea unei probe, fie la evaluarea exactă a unei probe deja existente, fie la
echilibrarea a două sau mai multe elemente de probă disonante.
În practica judiciară expertizele pot interveni în domenii foarte variate.
Astfel în funcţie de natura problemelor ce urmează a fi lămurite, organele
judiciare penale pot dispune efectuarea următoarelor expertize: 9
- expertiza criminalistică care poate fi la rândul ei de mai multe feluri şi
anume: dactiloscopică, traseologică, balistică, tehnică a actelor, grafică,
biocriminalistică etc;
- expertiza contabilă prin care se lămuresc aspecte privind evidenţa
financiară, controlul şi revizia contabilă;
- expertiza tehnică cu ajutorul căreia pot fi lămurite anumite probleme în
cazul accidentelor de circulaţie; în cazul infracţiunilor contra protecţiei muncii
etc;
- expertiza medico-legală prin care pot fi lămurite problemele privind
morţile subite, violente, leziunile traumatice corporale suferite, respectiv starea
psihică a făptuitorului în momentul savârşirii faptei, stare şi de care de multe ori
depinde şi raspunderea penală a acestuia.
Art. 48 din Codul Penal precizează: „Nu constituie infracţiune fapta
prevăzută de legea penala daca făptuitorul in momentul săvârşirii faptei, fie din
cauza alienaţiei mintale, fie din alte cauze, nu putea sa-si dea seama de acţiunile
sau inacţiunile sale, ori nu putea fi stăpân pe ele”. Conţinutul acestui articol
defineşte în esenţă noţiunea juridică de iresponsabilitate.
Conţinutul articolului prezent, defineşte noţiunea juridică de
iresponsabilitate. Responsabilitatea, care implică posibilitatea tragerii la
răspundere penală a învinuitului, este o noţiune de asemenea juridică şi care sub
aspect medical, reprezintă "totalitatea particularităţilor psihice ale individului
care-l fac pe acesta capabil sa înţeleagă libertatea şi necesitatea acţiunilor sale şi

9
Beliş V. – Medicina legală – curs pentru facultăţile de ştiinţe juridice, Editura Societăţii de
Medicină Legală din România, 1995
17
să aprecieze consecinţele faptelor sale atunci cînd acţionează contrar normelor
de convieţuire socială şi a legilor”.
Pe de altă parte, motivează necesitatea unei expertize în activitatea de
probaţiune care devine obligatorie atunci când fapta antisocială apare ca rezultat
al unei acţiuni patologice, deci când trebuie obiectivată existenţa unei boli
psihice şi totodată demonstrată legătura cauzală dintre boală şi fapta respectivă.
Cadrul juridic şi organizatoric este limitat la unele prevederi din Codul
Penal, Codul de Procedură Penală şi legislaţia actuală privind organizarea şi
funcţionarea instituţiilor de medicină legală.
În legatură cu efectuarea expertizei medico-legale psihiatrice reţinem
următoarele: 10
- serviciile de medicină legală efectuează expertize şi constatări medico-
legale din dispoziţia organelor de urmărire penală sau a instanţelor judecătoreşti,
precum şi în cazurile de deficienţe în acordarea asistenţei ori în cazurile în care,
potrivit legii, sunt necesare expertize medico-legale psihiatrice;
- expertiza medico-legală psihiatrică se face numai prin examinarea
nemijlocită a persoanei, în cadrul unei comisii alcătuite dintr-un medic legist,
care este preşedintele comisiei şi doi medici psihiatrii; aceste comisii nu se pot
organiza la nivelul cabinetelor medico-legale;
- expertizele medico-legale se efectuează la sediul instituţiilor medico-
legale, cu excepţia cazurilor când persoana ce urmează a fi examinată, fiind
bolnav psihic cronic, se află internată în spital sau secţie de psihiatrie, sau în
cazul persoanelor arestate preventiv şi aflate în cadrul secţiilor de psihiatrie ale
spitalelor penitenciare, când examinarea lor se face la locurile unde sunt (art. 28,
al. 1,2, din Normele procedurale nr. 1.134/255 din 2000);
- expertiza medico-legală psihiatrică se efectuează numai pentru o
anumită faptă sau circumstanţă având ca obiective principale stabilirea
capacităţii psihice la momentul comiterii unei fapte prevăzute de legea penală; a
capacităţii psihice la momentul examinării şi aprecierii asupra periculozităţii
sociale şi necesitatea instituirii măsurilor de siguranţă cu caracter medical;
- în vederea efectuării expertizei psihiatrice se pun la dispoziţia comisiei
toate documentele din dosar, necesare pentru efectuarea expertizei; în cazul în
care expertiza priveşte persoane minore, dosarul conţine şi ancheta socială,
precum şi datele.

10
Zidaru P. – Drept execuţional penal, Editura Press Mihaela SRL, Bucureşti, 1997
18
 Potrivit art. 122 C.pr.p. după efectuarea expertizei expertul întocmeşte un
raport scris denumit raport de expertiză şi care poartă denumirea de raport de
expertiză medico-legală psihiatrică în cazul expertizelor psihiatrice solicitate  şi
care expertiză se semnează de toţi cei care au participat la întocmirea lui.
Când organul de urmărire penală sau instanţa de judecată constată la
cerere sau din oficiu că expertiza nu este completă,  dispune efectuarea unui
supliment de expertiză. Lămuriri suplimentare în scris pot fi cerute şi serviciului
medico-legal, chiar dacă în actele normative cadru privind expertizele medico-
legale nu sunt reglementări în acest sens. Suplimentul de expertiză
psihiatrică trebuie să fie efectuat de aceeaşi experţi care au efectuat expertiza
iniţială.
Efectuarea unei noi expertize este reglementată de art. 125 C.pr.p. în
sensul că dacă organul de urmărire penală sau instanţa de judecată are îndoieli
cu privire la exactitatea concluziilor raportului de expertiză dispune efectuarea
unei noi expertize. În practica judiciară s-a constatat că instanţa nu poate să se
bazeze pe concluziile expertizei fără o temeinică verificare a conţinutului
acesteia dacă are îndoieli asupra calităţii expertizei, ea poate
să dispună efectuarea unei noi expertize.
O nouă expertiză medico-legală se efectuează de către o comisie de
experţi, indiferent dacă prima expertiză a fost efectuată de un singur medic legist
sau mai mulţi medici legişti sau o comisie. Noua expertiză medico-
legală constă în reluarea sau/şi refacerea investigaţiilor medico-legale în cazul în
care se constată deficienţe sau şi aspecte contradictorii la expertizele precedente.
Raportul noii expertize se elaborează pe baza constatarilor directe ale comisiei si
pe baza materialului necesar din dosarul cauzei (art. 49 din Normele
procedurale).
Noile expertize medico-legale psihiatrice se avizeaza din oficiu de către
Comisiile de avizare şi control al actelor medico legale care funcţionează în
cadrul aceluiaşi institut de medicină legală unde s-a efectuat noua expertiză, iar
noile expertize se transmit organelor judiciare doar după avizarea lor.
În cazurile în care între o expertiză şi o nouă expertiză psihiatrică sau alte
acte cu caracter medico-legal (ex. avizele comisiilor de avizare)
există contradicţii de conţinut şi de concluzii, aceste acte se înaintează de
organele judiciare la Comisia Superioară Medico-legale.
Organele judiciare care solicită avizul comisiei Superioare Medico Legale
sunt obligate să-i pună la dispoziţie toate actele medicale şi medico

19
legale, însoţite de o adresă de înaintare care să cuprindă un scurt istoric al faptei
precum şi întrebările formulate clar la care trebuie să răspundă în aviz.
Comisia Superioară Medico-legală nu efectuează examinări de persoane
iar dacă membrii comisiei consideră necesară examinarea persoanei,
recomandă efectuarea unei noi expertize medico-legale, urmând ca ulterior
concluziile acesteia să fie supuse avizării Comsiei Superioare Medico-legale.
Comisia Superioară Medico-Legală verifică, evaluează, analizează şi
avizează din punct de vedere ştiinţific la cererea organelor judiciare conţinutul şi
concluziile diverselor acte medico-legale.
În cazul în care concluziile actelor medico-legale nu pot fi avizate,
Comisia recomanda refacerea totala sau partiala a lucrarilor formulând
propuneri în acest sens sau concluzii proprii.
În afara depoziţiei în scris reprezentată prin expertiza medico-legală,
expertul medico-legal poate fi solicitat să-şi expună părerea într-o
problemă medico-judiciară şi verbal. Aceasta se numeşte depoziţia orală a
expertului.
Menţionăm novaţia actelor normative mai sus prezentate în materia
actelor medico-legale faţă de reglementările vechi (Decretul nr. 446/1996 si
HCM 1085/1966 - abrogate) în ceea ce priveşte posibilitatea participării
experţilor medico-legali numiţi de organele judiciare la cererea părţilor la
efectuarea expertizelor medico-legale realizate de experţii medico-legali
oficiali.11
Experţii numiţi de organele judiciare la cererea părţilor pot asista la
lucrări şi la examinarea persoanei, pot solicita investigaţii complementare, iar în
cazul expertizei pe documente pot lucra individual, în paralel cu experţii oficiali.
Experţii numiţi de instanţă la cererea părţilor au acces numai la datele
medicale şi medico-legale din dosarul de urmărire penală, respectiv al instanţei.
Accesul la datele din arhivele instituţiilor medico-legale se poate face numai cu
acordul scris al conducătorului instituţiei medico-legale.
Un alt aspect ce trebuie să avem în vedere este că medicul legist care a
eliberat un certificat medico-legal nu mai poate participa la redactarea unui
raport de expertize sau la efectuarea unei noi expertize medico-legale în acelaşi
caz. Comunicarea rezultatelor expertizei si/sau lucrarii medico-legale unor

Ioniţă M.,Draganici P.,Constantin R.- Expertizele-mijloc de probă în procesul penal,

11

Bucureşti, 2000
20
persoane, institutii sau organizatii interesate se poate face în cursul procesului
penal numai cu aprobarea organului judiciar care a solicitat efectuarea acesteia.

2.1. Etapele şi obiectivele expertizei medico-legale psihiatrice în

cazurile penale
Imediat după comiterea faptei, infractorul (inclusiv minor) se supune unui
examen medico-legal, psihologic şi psihiatric. Se ţine cont de felul cum
răspunde la întrebări, de motivaţia faptei celui expertizat. Dacă nu se
interoghează infractorul imediat, atunci convorbirile inculpatului cu apărarea, cu
persoanele de afară sau din mediul de detenţie, pot schimba în mod radical
comportamentul expertizatului.
De asemenea, uneori se suprapun elemente reactive care fac imposibil
examenul psihic. Pe lângă examen, se pot da date valoroase organelor de
anchetă, despre modul cum trebuie desfăşurată, dacă se poate continua ancheta,
sau este nevoie de un tratament sau o internare.
Prima expertiză medico-legală psihiatrică are cea mai mare valoare şi se
bazează pe examenul complet, dar acesta trebuie repetat şi trebuie studiat
întregul dosar al cauzei.
Se vor scoate în evidenţă atunci când există, trăsăturile patologice ale
inculpatului ca halucinaţii, delir, idei de persecuţie sau beţia patologică.
Se va cerceta întregul trecut patologic al inculpatului, pe baza actelor
medicale existente (sau foi de observaţie de la spitalele unde a fost internat); de
asemenea, se va ţine sub observaţie pentru a nu fi vorba de debutul unei boli, a
unei stări reactive, simulări etc.
Se vor cere relaţii, alteori, asupra stării expertizatului dinaintea comiterii
infracţiunii, comportamentul în familie, locul de muncă. Toate aceste date
trebuie analizate cu multă atenţie, pentru că unii delincvenţi au comportamente
diferite, în diferite medii.
Se va studia dosarul cauzei cu deosebită atenţie, iar concluziile trebuie trase
cu multă rezervă, pentru a nu fi neîntemeiate, eronate, pentru că de ele depinde
întreg viitorul expertizatului.
În urma analizei cazului, se vor trage concluziile care trebuie să arate:12

12
Iftenie V. – Medicină legală pentru facultăţile de drept, Ed.Ştiinţelor Medicale, Trustul
Bucureşti, 2006
21
 - dacă există vreo boală psihică la cel expertizat şi dacă ea îi alterează
conştiinţa sau discernământul;
- să precizeze dacă faptele comise sunt sau nu legate cauzal de simpto-
matologia bolii;
- să stabilească responsabilitatea expertizatului pentru fapta comisă.
O mare valoare o are discuţia cazului unde se va insista mai mult pe unele
elemente cum ar fi intenţia, mobilul, măsurile de apărare, căutându-se o corelare
ştiinţifică între boală şi faptă, cât şi stabilirea unei forme de manifestare a bolii.
Problemele pe care le ridică expertiza medico-legală psihiatrică sunt multiple şi,
uneori de o dificultate deosebită. Dintre ele, problema posibilităţilor de
recuperare şi reinserţie socială este o problemă de foarte mare importanţă, pe
care se pune din ce în ce mai mult accentul astăzi.
În vederea aprecierii posibilităţilor de recuperare şi reintegrare socială a
celor în cauză, pe lângă criteriile generale raportate la sex, vârstă, antecedente
penale şi medicale, se impun ca fiind utile şi criterii speciale cu semnificaţie
criminologică: gradul de intimidabilitate, de adaptabilitate, potenţialul de
agresivitate, perspective de perfectabilitate şi sociabilitate.
În activitatea de recuperare a individului, se impune, din analizele făcute de
specialişti, că cele mai mari şanse de recuperare le prezintă categoria tinerilor
infractori, în perioada în care se definitivează trăsăturile de personalitate şi
conştiinţă socială. Posibilităţile de recuperare scad la infractorul adult, în special
prin adăugarea factorilor de agravare a psihopatiilor ce caracterizează infractorii,
a cazurilor de degradare a personalităţii la etilicii cronici şi toxicomani şi
aspectelor psihopatologice determinate de vârsta înaintată.
Cercetările efectuate în ultimii ani la infractori privind principalele
categorii de vârstă se indică procente de:13
- 37,72% minori recuperabili prin măsuri nediferenţiate;
- 51,42% minori recuperabili prin măsuri speciale pe plan medico-social;
- 75% tineri infractori recuperabili prin măsuri cu caracter general;
- 20% tineri infractori recuperabili prin măsuri speciale, individualizate;
- 34% adulţi (în majoritate psihopaţi) recuperabili prin măsuri cu caracter
de reeducare;
- 54% adulţi ce necesită pentru recuperare măsuri complexe în vederea
reinserţiei sociale;

Iftenie V. – Medicină legală pentru facultăţile de drept, Ed.Ştiinţelor Medicale, Trustul

13

Bucureşti, 2006
22
 - 12% adulţi infractori, cu certitudine nerecuperabili.
Dacă pentru infractorul minor recuperarea înseamnă continuitatea
activităţilor de psihoprofilaxie, socioprofilaxie, alături de activitatea instructiv-
educativă, la adultul recidivist, recuperarea este condiţionată de caracterul şi
gradul disoluţiei psihice şi posibilităţile de remediere a factorilor sociogeni de
microclimat negativ.
Având în vedere psihopaţii adulţi, recuperarea lor trebuie să urmărească
evitarea unor situaţii conflictuale, să-i creeze posibilitatea de înţelegere şi
dezvoltare a atitudinii critice faţă de sine şi faţă de mediu, un climat de
înţelegere şi ştergere a sentimentului de stigmatizare socială.
Privind în general bolnavul psihic, referindu-ne la pericolul pe care-l
prezintă pentru societate şi deci la necesitatea unei bune orientări a expertizelor
medico-legale psihiatrice asupra acestuia, putem sublinia ca specific infracţional
următoarele aspecte:14
1. un mare potenţial infractogen, ce se explică prin trăsăturile de caracter ce
se reflectă în multiplele tulburări de comportament şi care conturează
personalitatea deosebită a acestor indivizi. Lipsa de corelaţie între orientarea
caracterului şi pornirile temperamentale, nematurarea afectivităţii şi voinţei,
insuficienţa inhibiţie internă, stau la baza acestor trăsături.
2. comportament antisocial polivalent, ce este legat de instabilitatea,
neadaptabilitatea permanentă ce caracterizează personalitatea patologică
deosebită a acestor indivizi.
3. spontaneitatea, actele antisociale fiind săvârşite, în cea mai mare parte a
cazurilor, fără o pregătire deosebită, fără o asigurare pentru reuşita lor.
4. comiterea unor acte de o deosebită periculozitate, legată de dezinhibarea
şi pervertirea instructiv-evoluţională, răutatea şi mai ales agresivitatea.
În materie penală, expertiza medico-legală psihiatrică (EMLP) este
obligatorie în cazul infracţiunii de omor deosebit de grav şi atunci când organul
de urmărire penală sau instanţa de judecată are îndoieli asupra stării psihice a
învinuitului sau inculpatului. Această îndoială poate rezulta din existenţa unor
antecedente personale patologice de natură psihică, din maniera în care a fost
săvârşită fapta penală sau din comportamentul ciudat, anormal, al făptuitorului
pe parcursul procesului penal.

Gheorghiu V. – Medicină legală – note de curs, Universitatea de medicină şi farmacie

14

„Carol Davila”, Bucureşti, 2005-2006

23
 Există un acord unanim, ca în principiu, în orice expertiză medico-
legală psihiatrică nu trebuie să se facă concluzionări sau să se dea soluţii de
ordin judiciar ci să se furnizeze criterii medico-legale suficiente şi
obiectivate ştiinţific pentru o bună interpretare pe plan judiciar.
Medicii specialişti desemnaţi să efectueze o expertiză psihiatrică nu
trebuie să se pronunţe dacă persoana examinată răspunde sau nu penal ci numai
dacă făptuitorul în condiţiile date a fost apt de a-şi da seama de sensul faptei
sale şi de a fi stapân pe ea.
Pentru a obţine concluzii pertinente, într-o expertiză psihiatrică organul
judiciar care a dispus efectuarea ei, în întrebările pe care le formulează trebuie
să aibă în vedere toate aspectele care urmează să fie clarificate de medicii
experţi în cadrul acelei expertize. În vederea înţelegerii cât mai bune de către
medicii experţi a cauzei în care se solicită expertiza, organul judiciar care a
dispus-o are obligaţia, ca în preambulul actului de dispoziţie (ordonanţa,
încheiere) să descrie cât mai argumentat starea de fapt şi motivul care impune
efectuarea expertizei psihiatrice.
Experienţa medicilor legişti psihiatri, în literatura de specialitate
recomandă pentru organele judiciare următoarele obiective generale pentru
expertizele psihiatrice în cauzele penale:
Obiectivele EMLP sunt:15
1) să stabilească dacă persoana examinată prezintă sau nu tulburări
psihice;
2) să excludă simularea sau disimularea;
3) să evidenţieze care sunt trăsăturile personalităţii subiectului şi în ce
măsură pot explica acestea impulsurile/actele antisociale;
4) să aprecieze capacitatea psihică (ansamblul de însuşiri psihice ce
determină reuşita/performanţa unei activităţi: inteligenţa,
spontaneitatea, fluiditatea verbală etc.) şi capacitatea de discernământ
în momentul examinării şi, în consecinţă, dacă persoana respectivă
poate fi anchetată şi judecată.
5) să aprecieze capacitatea psihică şi cea de discernământ în momentul
săvârşirii faptei.
6) să facă aprecieri prognostice asupra modului în care vor evolua
tulburările psihice decelate, cu alte cuvinte să determine gradul de

15
Ander Z., Bilegan I., Molnar V. – Medicina legală, Bucureşti: Editura didactică şi
pedagogică, 1966
24
 periculozitate socială actual şi de perspectivă.
7) să recomande măsurile cele mai adecvate astfel încât să se poată
realiza reintegrarea socială a individului.

Considerăm că aceste obiective ale expertizei psihiatrice sunt concepute în

mod exhaustiv, de natură să fie un criteriu orientativ pentru practician în vederea
formulării obiectivelor concrete ale unei expertize psihiatrice, faţă de specificul
cauzei în care se impune efectuarea acestui mijloc de proba.

2.2. Responsabilitate juridică – discernământ

Discernământul (termen psihiatric) reprezintă capacitatea unei persoane
de a-şi da seama de faptele comise şi de urmările acestora, de a putea distinge
între bine şi rău, având reprezentarea consecinţelor negative ale faptelor
antisociale; persoana cu discernământ este în măsură să conceapă planul unei
acţiuni, să premediteze şi să acţioneze cu intenţie (directă, indirectă sau
praeterintenţie).
De fapt, discernământul este o sinteză a personalităţii şi conştiinţei în
momentul săvârşirii unei acţiuni, intervenind atunci când fapta respectivă este
realizată şi în consecinţă susceptibilă de a suferi rigorile legii (aşa cum se
cunoaşte, simpla idee reprobabilă nu este pedepsită de lege, ci doar punerea în
aplicare, materializarea ei într-o faptă o face pasibilă de pedeapsă).
În jurul noţiunii de discernământ se structurează teoria şi practica
expertizei medico-legale psihiatrice, ea fiind operaţională în cadrul larg al
noţiunii de capacitate psihică precum şi numai în domeniul interdisciplinar al
psihiatriei şi medicinii legale (care este expertiza).
Discernământul mai trebuie interpretat şi prin faptul că el reprezintă o
calitate a persoanei şi totodată o funcţie operaţională, prin care un individ este
capabil să organizeze motivat activitatea pe care o desfăşoară.
Noi considerăm că în cadrul expertizei şi cercetării medico-legale
psihiatrice, există două etape în care se discută determinismul şi se stabilesc
relaţiile cauzale si anume:
1. Caracterizarea persoanei (a subiectului), caracterizarea actului
antisocial comis si stabilirea unor relaţii cauzale ale acestora cu capacitatea
psihică, capacitatea penală şi capacitatea de exerciţiu (respectiv responsabilitatea
- care nu se exprimă în concluzii); si

25
 2. Stabilirea legăturii de cauzalitate între trăsăturile individuale ale
personalităţii şi elementele constitutive ale actului infracţional.
În legătură cu prima etapă, caracterizarea persoanei se va face privind
principalele componente structurale bio-psiho-sociale, pulsiuni, tendinţe, nivel
de conştiinţă şi trăsăturile individuale normale si patologice. Instrumentul de
lucru îl constituie stabilirea naturii motivaţiei şi analiza conflictului.
În ceea ce priveşte caracterizarea actului se vor deduce concluzii de ordin
diagnostic - în mod indirect - plasând agresivitatea de la normal la patologic,
reactivitatea şi conflictualitatea antisocială.
Discernământul este plenar doar în următoarele condiţii: percepţie
nealterată, gândire logică, funcţii afective şi volitive integre. Afectarea oricăreia
dintre aceste funcţii psihice determină alterarea capacităţii de a discerne. În
raport cu gradul de afectare a acestor funcţii, discernământul poate fi abolit (în
stările de pierdere a conştienţei - comă; în psihozele floride - cu halucinaţii,
delir, compulsiuni etc.) sau diminuat (în situaţiile în care acţiunea este
percepută, prelucrată sau stăpânită doar parţial şi în mod defectuos).
Abolirea discernământului se traduce pe plan juridic prin existenţa
iresponsabilităţii, care înlătură caracterul penal al faptei. Conform art. 48 CP
(art. 31 NCP):
„Nu constituie infracţiune fapta prevăzută de legea penală, dacă
făptuitorul, în momentul săvârşirii faptei, fie din cauza alienaţiei mintale, fie din
alte cauze, nu putea să-şi dea seama de acţiunile sau inacţiunile sale, ori nu
putea fi stăpân pe ele.”16
Efecte juridice identice are şi beţia involuntară (accidentală); art. 49 CP
(art. 32 NCP) prevede în primul alineat:
„Nu constituie infracţiune fapta prevăzută de legea penală, dacă
făptuitorul, în momentul săvârşirii faptei, se găsea, datorită unor împrejurări
independente de voinţa sa, în stare de beţie completă produsă de alcool sau de
alte substanţe.”17
Dacă beţia este voluntară, caracterul penal al faptei nu este înlăturat;
alineatul al doilea al articolului amintit mai sus precizează:
„Starea de beţie voluntară completă produsă de alcool sau de alte
substanţe nu înlătură caracterul penal al faptei. Ea poate constitui, după caz, o
circumstanţă atenuantă sau agravantă.”

16
Zidaru P. – Drept execuţional penal, Editura Press Mihaela SRL, Bucureşti, 1997
17
Ibidem
26
 Un discernământ diminuat nu înseamnă lipsa vinovăţiei, aşadar fapta va fi
considerată infracţiune. Existenţa discernământului diminuat va fi avută în
vedere doar în ceea ce priveşte individualizarea pedepsei, constituind o
circumstanţă individuală atenuantă.
În situaţiile în care se constată că făptuitorul este iresponsabil, el nu va
putea fi pedepsit penal, pentru că lipseşte elementul „vinovăţie” al infracţiunii.
Cu toate acestea, având în vedere pericolul social pe care îl prezintă făptuitorul,
instanţa va trebui să instituie una din măsurile medicale de siguranţă - fie cea
prevăzută de art. 113 CP (130 NCP) - „Obligarea la tratament medical”, fie cea
prevăzută de art. 114 CP (art. 131 NCP) - „Internarea medicală”:
„Obligarea la tratament medical - Dacă făptuitorul, din cauza unei boli ori
a intoxicării cronice prin alcool, stupefiante sau alte asemenea substanţe,
prezintă pericol pentru societate, poate fi obligat a se prezenta în mod regulat
la tratament medical până la însănătoşire.
Când persoana faţă de care s-a luat această măsură nu se prezintă regulat
la tratament, se poate dispune internarea medicală.
Dacă persoana obligată la tratament este condamnată la pedeapsa
detenţiunii pe viaţă sau la pedeapsa închisorii, tratamentul se efectuează şi în
timpul executării pedepsei.
Măsura obligării la tratament medical poate fi luată în mod provizoriu şi
în cursul urmăririi penale sau judecăţii.”
„Internarea medicală - Când făptuitorul este bolnav mintal ori toxicoman
şi se află într-o stare care prezintă pericol pentru societate, se poate lua măsura
internării într-un institut medical de specialitate, până la însănătoşire.
Această măsură poate fi luată în mod provizoriu şi în cursul urmăririi
penale sau al judecăţii.”
Discernământul depinde de doi factori:18
- de structura personalităţii subiectului;
- de structura conştiinţei acestuia în momentul comiterii faptei.
În practică discernământul a fost gradat în:
- discernământ păstrat;
- discernământ păstrat parţial;
- discernământ diminuat;
- discernământ abolit.

Beliş V. – Medicina legală – curs pentru facultăţile de ştiinţe juridice, Editura Societăţii de
18

Medicină Legală din România, 1995

27
 Psihiatria medico-legala se ocupa cu precadere de comportamentul aberant
al bolnavilor psihici. Delincvenţa patologică se decantează ca o delincvenţă
remanentă ce obligă la măsuri de protecţie medico-sociale atât a bolnavului
psihic cât şi a anturajului şi a societăţii. Ponderea sa de 5-10% din delincvenţă
motivează suficient o astfel de preocupare.
Discernământul bazat pe normalitatea umană ca modalitate de adaptare la
lume şi realizare în lume, implică funcţii senzoriale şi intelectuale normale,
experienţa anterioară suficientă, capacitatea de a distinge, prevedea şi concepe
actele proprii, capacitatea de a anticipa consecinţele faptelor proprii prin
reprezentare şi gândire logică, deci capacitatea de a acţiona liber, la care trebuie
adaugată aptitudinea de înţelegere şi respectare a esenţei etice a relaţiilor
sociale, afectivitatea şi voinţa de a aspira spre nivelele culturale superioare de
alegere umană.
Discernământul exprimă astfel integrarea într-o sinteză unică a funcţiilor
de percepere (analizatori integrii, experienţa anterioară), amnezice, (condiţie a
învăţării şi reprezentării), de învăţare şi reprezentare (evocare a experienţei în
imagini ce favorizează anticiparea actelor), de relaţie (de trăire afectivă)
precum şi a funcţiilor caracteriale şi temperamentale. A discerne o situaţie şi în
consecinţă, a avea o conduită adaptabilă implică a înţelege o situaţie, a analiza
o situaţie prin analiza critică ce se interpune între stimuli şi răspuns, a
compensa o situaţie, prin înlocuirea unei acţiuni, a inventa sau chiar a stimula o
situaţie prin ocolirea unei acţiuni dificile.
Multiple situaţii de anulare a discernământului atestă interdependenţa
acestor funcţii psihice în discernământ: surditatea duce la suspiciune, izolarea şi
inactivitatea la psihoze, izolarea lingvistică la delir, privarea volitivă la
dezorientare şi confuzie, abuzul de neuroleptice la privarea senzorială, psihică
şi socială, lipsa afinităţilor afective la lipsa remuşcărilor şi insensibilităţii etc.
Există astfel nivele de discernământ elementar, instinctiv, reactiv, sau de veghe,
de discernământ reflectat, abstract, logic (de reflectare realistă a realităţii) şi de
discernământ anticipativ, axiologic (de opţiune pentru valori şi distingere a
binelui de rău). De aici, (din cele trei nivele) rezultă şi criteriile de abordare a
discernământului care va fi de natură logică (capacitatea de a înţelege
consecinţele faptelor proprii), psihologică (capacitate de anticipare a
consecinţelor lor), medicală (excluderea unei îmbolnăviri psihice), axiologică
(aptitudine de a promova şi realiza binele) şi juridică (capacitatea de a alege şi
de a fi responsabil).

28
 2.3. Expertiza medico-legală psihiatrică în infracţiunile de
omucidere
Sub denumirea generică "omucidere", în codul penal sunt cuprinse acele
infracţiuni prin care se aduc atingere vieţii omului, ca atribut fundamental şi
indispensabil de care depinde existenţa sa şi fiinţa omului, cunoscute şi sub
denumirea de "infracţiuni contra vieţii".19
Infracţiunile de omucidere constau în cele mai grave atentate împotriva
persoanei şi care au ca rezultat suprimarea vieţii omului, adică moartea unui om.
Obiectul juridic special al infracţiunilor care fac parte din subgrupa
omuciderilor îl constituie relaţiile sociale care asigură dreptul la viaţa unui om,
considerat ca drept absolut şi indispensabil, care impune obligarea tuturor
celorlalţi oameni să respecte dreptul la viaţa altuia şi să se abţină de la
orice încălcare a vieţii altuia.
Obiectul material al acestor infracţiuni este corpul persoanei privit ca o
totalitate de funcţii şi procese organice şi care menţin individul în viaţă, fiind
vorba de corpul unui om viu.
Latura obiectivă (elementul material) al omuciderilor poate consta dintr-o
acţiune sau inacţiune prin care s-a cauzat suprimarea vieţii, adică moartea unui
om.Latura subiectivă a infracţiunilor de omor constă în intenţia de a ucide un
om. Aceasta se manifestă atât sub forma intenţiei directe cât şi a intenţiei
indirecte.
În literatura ştiinţei dreptului s-au dat mai multe definiţii vinovăţiei, dintre
care reţinem ce a conceput vinovăţia ca"fiind atitudinea psihică a făptuitorului,
ce constă dintr-un act de constiinţă şi voinţă faţă de fapta săvârşită şi de urmările
ei, atitudine ce se manifestă sub forma intenţiei sau din culpă".
Potrivit art. 17 Cp. "infracţiunea este fapta care prezintă pericol social
săvârşită cu vinovăţie, şi prevăzută de legea penală."
În concepţia legii penale, instituţiile juridico-penale şi reglementări
corespunzătoare acestora se grupează în jurul a trei realităţi fundamentale, şi
anume: fapta penală, făptuitorul şi constrângerea juridică.
Primii realităţi îi corespunde instituţia infracţiunii, celei de a doua
raspunderea penală, iar celei de a treia instituţia pedepsei.

19
Nistoreanu Gh., Păun C. – Criminologie, Editura Europa Nova, Bucureşti, 1996
29
 Paralel cu reglementările care privesc pe fiecare din instituţiile juridico-
penale mai sus menţionate, legea penală conţine şi dispoziţii referitoare la
modalităţile în care aceste instituţii încetează să-şi mai producă vreun fel de
efect. Sub acest aspect instituţiei infracţiunii îi vor corespunde dispoziţiile
privind cauzele care înlătură caracterul penal al faptei: instituţiei răspunderii
penale îi vor corespunde dispoziţiile privind cauzele care înlătură răspunderea
penală, iar institutiei pedepsei corespund dispoziţiei privind cauzele
care înlatură pedeapsa.
Cum am arătat, unul din elementele constitutive ale infracţiunii este
vinovăţia. în codul penal în instituţia cauzelor care înlătură răspunderea
penală un capitol aparte formează cauzele care înlatură vinovăţia ca urmare a
incapacităţii psiho-fizice a subiectului. Aceste cauze pot fi:
Iresponsabilitatea - Potrivit art. 48 din Cp., "nu constituie infracţiune fapta
prevazută de legea penală, dacă făptuitorul în momentul savârşirii faptei, fie
din cauza alienaţiei mintale, fie din alte cauze nu putea să-şi dea seama de
acţiunile sau inacţiunile sale, ori nu putea fi stapân pe ele". Alienaţia
mintală este definită ca fiind totalitatea bolilor mintale în care bolnavii sunt
incapabili să ducă o viaţă socială normală şi care necesită supraveghere
permanentă.20
Rezultă deci, că starea de iresponsabilitate presupune existenţa alienaţiei
mintale sau a altor cauze care influentează capacitatea intelectivă şi volitivă .
Prin această formulare legiuitorul a urmărit să cuprindă toate formele de
tulburări psihice care pot afecta capacitatea de înţelegere şi de voinţă a unei
persoane într-o asemenea măsură, încât să fie exclusă posibilitatea răspunderii
penale.
În această categorie intră tulburările psihice patologice, care au la origine
cauze organice, constând din îmbolnăviri ale creierului, cum ar fi:21
- psihoze organice, tulburări psihice care apar ca urmare a paraliziei
progresive a sifilisului la creier, a demenţei senile, arterosclerozei, tumorei la
creier, leziunilor la creier, epilepsiei propriu-zise;
- psihoze endogene, sau boli psihice la care sunt observabile numai
tulburările funcţionale ale psihicului, fără să se fi identificat şi baza lor
anatonomică, cum este schizofrenia, psihozele delirante (paranoia si
parafrenia) şi psihozele maniaco-depresive;
20
Bercheşan V. – Metodologia investigării criminalistice a omorului, Editura Paralela 45,
Piteşti, 1998
21
Stancu E. – Criminalistică, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1994
30
 - tulburări toxice, otrăvirile de orice fel din cauze endogene sau exogene,
inclusiv tulburările provocate de substanţele alcoolice şi stupefiante.
În conceptul alienaţiei mintale sunt cuprinse şi:22
- insuficienţa dezvoltare a funcţiilor psihice (debilitate mintală, idiotenia,
infantilism, cretinism);
-tulburări nepatologice de constantă ce pot fi determinate de alcool,
oboseala, extenuări, emotivitate gravă, etc  şi care se manifestă prin stări
crepusculare, halucinaţii;
- psihopatiile, nevrozele, neuropatiile.
Starea de incapacitate psihică produce urmările prevăzute de lege numai
dacă a existat în momentul savârşirii faptei. Ca urmare făptuitorului nu i se poate
aplica o pedeapsă, însă împotriva acestuia se pot lua măsurile de siguranţă.
Minoritatea - Potrivit art. 50 CP "nu constituie infracţiune fapta
prevazută de legea penală care la data comiterii acesteia nu îndeplinea
condiţiile legale pentru a răspunde penal."
Vârsta până la care făptuitorul este socotit că nu are capacitatea
penală este de 14 ani, deci minorul care nu a împlinit această vârstă nu raspunde
penal. A doua categorie de vârstă care are consecinţe asupra stării de
responsabilitate este aceea între 14 şi 16 ani. Acest minor raspunde penal numai
dacă a săvârşit fapta cu discernământ. În cazul acestor minori există prin urmare
o prezumţie relativă de iresponsabilitate; organul judiciar
urmează să stabilească de la caz la caz dacă minorul în momentul săvârşirii
faptei a avut discernământ. A treia etapă a minorităţii, aceea în care minorul are
vârsta între 16 şi 18 ani se caracterizează prin existenţa răspunderii penale,
prezumţie ce poate fi răsturnată în cadrul unei expertize psihiatrice .
Rezultă deci, că la infracţiunile comise de minori expertiza medico-
legala psihiatrică este aproape întotdeauna obligatorie pentru stabilirea
discernământului critic şi pentru recomandarea de către comisie a măsurilor
medico-psihopedagogice care urmează să se ia pentru asigurarea dezvoltării în
condiţiile corespunzătoare a personalităţii acestora.
Beţia - constituie unul dintre capitolele cele mai controversate ale
capacităţii psihice a subiectului. Potrivit art. 49 al. 1 Cp., "nu constituie
infracţiune fapta prevăzută de legea penală dacă făptuitorul în momentul

22
Astărăstoaie V., Grigoriu C., Scripcaru C. – Ghid practic de medicină legală pentru jurişti,
Iaşi, 1993
31
săvârşirii faptei se găsea datorită unor împrejurări independente de voinţă
sau în stare de beţie completă, produsă de alcool sau de alte substanţe."
În acest caz suntem în prezenţa beţiei accidentale (fortuite) când
raspunderea penală este înlăturată întrucât starea de intoxicaţie cu alcool sau cu
altă substanţă (opiu, morfină, heroină, etc.) a produs efecte asupra
organismului şi facultăţilor psihice ale persoanei.
Daca beţia accidentală este incompletă, adică funcţiile psihice şi fizice ale
făptuitorului nu sunt total alterate, fapta săvârşită de acesta are caracter
infracţional, caz în care beţia accidentală poate constitui după caz o circumstanţă
atenuantă sau gravă.
Beţia voluntară nu înlătură caracterul penal al faptei. Ea poate constitui
după caz o circumstanţă atenuată sau agravantă. Faptele penale comise de
persoanele aflate în stare de beţie voluntară sunt numeroase şi ele au implicaţii
medico-legale cu consecinţe asupra aspectelor juridice. În aprox. 70% din
infracţiuni este implicat şi alcoolul. Subiecţii aflaţi în stare de beţie
manifestă cele mai diverse disfuncţii comportamentale de la simple năstruşnicii
până la infracţiuni grave datorită dezinhibiţiei corticale şi slăbirii masive a
autocontrolului propriilor actiuni.
În cazul beţiei voluntare efectuarea unei expertize medico-legale
psihiatrice se impune în multe cazuri pentru stabilirea gradului de
responsabilitate penală în funcţie de afectarea discernământului care poate varia
de la atenuat la cel abolit. În practica judiciară în foarte multe cauze de omor
comise de autori aflaţi în stare de ebrietate, aceştia invocă amnezia memoriei
pentru care nu pot relata împrejurările în care au comis fapta. Ţinând cont,
că amnezia constă din deteriorarea totală sau partială a memoriei, în cazul
comiterii unor fapte prevăzute de legea penală şi mai ales în cazul omuciderilor
urmate de amnezie, se impune solicitarea unei expertize psihiatrice medico-
legale deoarece ele presupun o stare de criminalitate patologică.
Probele şi mijloacele de probă
Procesul penal constituie un proces de cunoaştere în care organul penal
trebuie să ajungă la aflarea adevărului. În activitatea de stabilire a adevărului
elementele care duc la realizarea cunoaşterii sunt dovezile prin intermediul
cărora organul judiciar îşi formează convingerea.
Datele sau informaţiile care ajută la realizarea cauzei penale sunt furnizate
prin intermediul probelor. În vederea aflării adevărului, organul de urmărire

32
penală şi instanţa de judecată sunt obligate să lămurească cauza sub toate
aspectele, pe bază de probe.
Complexitatea informaţiilor pe care le aduc probele în procesul penal au
condus la definirea lor ca elemente, care servesc la cunoaşterea existenţei sau
inexistenţei unei infracţiuni, la identificarea persoanei care a săvârşit-o şi la
cunoaşterea împrejurărilor necesare pentru justa soluţionare a cauzei.
Probele pot fi clasificate după diverse criterii ca fiind: 23
- probele în acuzare şi apărare;
- probele principale, secundare şi incidentale;
- probele imediate şi mediate; probele directe şi indirecte.
Deşi legea nu defineşte în mod expres mijloacele de probă, rezultă că ele
sunt mijloacele prin care se constată acele elemente de fapt ce pot servi ca
probă în procesul penal.
Mijloacele de probă admise în legislaţia procesuală penală sunt limitativ
prevăzute în art. 64 C.pr.pen. după cum urmeaza:
- declaraţiile învinuitului sau ale inculpatului;
- declaraţiile părţii vătămate, ale părţii civile şi ale părţii civilmente
responsabile;
- declaraţiile martorilor; înscrisurile; mijloacele materiale de probă;
- constatările tehnico-ştiinţifice; constatările medico-legale şi
expertizele.
Probele nu au valoare mai dinainte stabilite. Aprecierea fiecărei probe se
face de organul de urmărire penală şi de instanţa de judecată potrivit
convingerilor formate în urma examinării tuturor probelor administrate şi
conducându-se după conştiinţa lor. Astfel cum am aratat, una din mijloacele de
proba este expertiza.
Metodologia de realizare a efectuării expertizei medico-legale în
infracţiunile de omucidere
Potrivit prevederilor art. 117 al. 2 C.pr.pen., expertiza
psihiatrică obligatorie se efectuează în instituţii sanitare de specialitate. În
vederea efectuării expertizei, organul de cercetare penală cu aprobarea
procurorului sau instanţa de judecată dispune internarea învinuitului sau
inculpatului pe timpul necesar. Adică comisia de expertiză medico-
legală psihiatrică poate funcţiona numai în centrele unde există servicii sau

23
Panaitescu V. – Metode de investigaţie în practica medico-legală, Editura Litera,
Bucureşti, 1984
33
cabinete medico-legale şi spitale sau secţii de psihiatrie, cât şi
că această expertiză se va executa în principiu prin internarea subiecţilor,
dacă este cazul procedându-se la toate investigaţiile clinice şi de laborator.
În situaţia în care într-o cauză de omucidere, s-a luat măsura arestării
preventive, în condiţiile actuale de organizare a pazei celor detinuţi este foarte
greu de realizat sau chiar imposibil internarea deţinutului într-o clinică sau secţie
de psihiatrie din cadrul Ministerului Sănătăţii.
În prezent singura posibilitate şi cea practicată este transferarea
deţinutului de la arest sau din penitenciar la secţia de psihiatrie. Transferul se
asigură de organul de poliţie ori de personalul Direcţiei Penitenciarelor pe baza
dispoziţiei scrise în acest sens a procurorului sau judecătorului.
Secţiei de psihiatrie unde a fost internat deţinutul trebuie să se
facă cunoscut acest transfer, împreună cu o descriere a faptelor pentru care este
cercetat învinuitul, cât şi motivul pentru care s-a dispus efectuarea unei expertize
psihiatrice. Aceasta "atentie" se impune întrucât în cadrul secţiei de psihiatrie.
Cei internaţi sunt supuşi unor observaţii medicale psihiatrice şi
psihologice. Acestea se consemnează în foaia de observaţie medicală, care
ulterior va fi pusă la dispoziţia comisiei de experţi psihiatri, în sprijinul
examinărilor ce li s-a cerut în expertiza dispusă în cauză.
Concomitent cu transferarea deţinutului se trimite institutului medico-
legal, care urmează sa facă expertiza, ordonanţa de efectuare a expertizei
medico-legale psihiatrice. Această ordonanţă trebuie să cuprindă denumirea
organului care a dispus-o, temeiul juridic al ordonanţei, preambulul cu istoricul
cauzei, obiectivele expertizei, documentele ce se pun la dispoziţia experţilor
cât şi termenul acordat pentru efectuarea expertizei.
Pentru o mai bună documentare a comisiei este recomandabil de a alătura
ordonanţei copii din actele procedurale de probatoriu al cauzei (proces-verbal de
cercetare la faţa locului, raportul de autopsie, declaraţiile inculpatului, ale
martorilor, foile de observaţii şi orice alte acte medicale ce privesc starea
generală de sănătate a inculpatului etc).
În cazul săvârşirii infracţiunilor de omor făptuitorii nu ajung îndată în faţa
unei comisii de experţi psihiatri şi în consecinţă pentru "conservarea" stării lor
psihiatrice imediat după savârirea faptei se recomandă efectuarea unei constatări
medico-legale asupra acestora. Ataşarea acestui raport de constatare medico-
legala psihiatrică a inculpatului la actele ce se trimit comisiei de experţi psihiatri
are o mare utilitate pentru orientarea acestora în formularea concluziilor.

34
 Este de semnalat însă că în practica instituţiilor de medicină legală acest
raport de constatare medico-legală psihiatrică este interpetat ca având valoarea
unei prime expertize şi ca urmare expertiza efectuată în cadrul acestei instituţii
deja poartă denumirea de noua expertiză.
Ţinând cont că expertizele psihiatrice obligatorii se efectuează doar în
condiţiile internării, susţinem că rapoartele de constatare medico-legale
psihiatrice menite doar să fixeze pe baza unei constatări directe o stare
existentă în momentul consultării nu pot sa aibă valoarea unei expertize.
Practica judiciară în sensul celor prezentate a statuat în numeroase
hotărâri că dacă s-a admis expertiza psihiatrică aceasta trebuie efectuată în
condiţiile internării într-o instituţie sanitară şi nu ambulatoriu; raportul de
expertiză care nu se bazează pe investigaţiile efectuate în asemenea condiţii
(nefiind suficientă simpla lectură a dosarului ori observaţiile făcute într-o
singură zi), urmează ca instanţa să dispună o nouă expertiză.
Se mai recomandă punerea la dispoziţia comisiei de experţi date privind
modul de comportare în familie şi societate, locul de muncă etc. ale subiecţilor
supuşi expertizei, în care se arată că comisia va consulta şi ancheta
socială pusă la dispoziţia sa.
Considerăm că în cazul în care organul judiciar reuşeşte să strângă toate
acele date care privesc persoana făptuitorului în complexitatea sa ca
fiinţă biologică şi ca individ aparţinând la o colectivitate, iar aceste date ajung în
faţa experţilor medici-legişti, împreună cu datele de anchetă penală ale cauzei,
raportul de expertiza psihiatrica medico-legală efectuată în cauză poate să
formuleze concluzii clare şi pertinente la obiectivele fixate prin ordonanţă.

Valoarea şi limitele expertizei medico-legale psihiatrice în infracţiunile de

omucidere
Expertiza psihiatrică este un mijloc de probă cu caracter ştiinţific prin care
se pune la dispoziţia organelor judiciare opinia motivată a medicilor experţi cu
privire la starea de sănătate mintală a unei persoane cu o implicaţie judiciară
penală.
Această expertiză nu este un mijloc de probă privilegiată, neputând
să limiteze libertatea de apreciere a organului judiciar. Nu i se recunoaşte o
forţă probantă absolută, aceasta fiind supusă, ca orice alt mijloc de probă, liberei
aprecieri a organului judiciar, potrivit intimei convingeri a acestuia, formată în
urma examinării tuturor probelor administrate.

35
 În cadrul aprecierii ce se face cu privire la valoarea unui raport de
expertiză psihiatrică, organul judiciar face o verificare a acestuia dintr-un dublu
punct de vedere: o verificare formală, de îndeplinire a formelor procedurale şi o
verificare substanţială ca atare a conţinutului acestuia, sau cu alte cuvinte a
temeiurilor ştiinţifice pe care le conţine.
Astfel, în practica judiciară s-a arătat că, nu este admisibil să se acorde o
valoare probantă superioară unor probe în dauna altora. Expertiza medico-
legala psihiatrică se apreciază în ansamblul probator al dosarului, învinuirea sau
înlăturarea învinuirii neputându-se sprijini numai pe conţinutul unora dintre
probele administrate.
Trebuie sa arătăm însă că, înlăturarea concluziilor expertizelor nu trebuie
să fie făcute de organul de urmărire penală sau de instanţa de judecată decât
motivat, arătând în ce constă insuficienţele acestora.
Neajunsurile expertizelor pot fi invocate atât de organele judiciare din
oficiu, cât şi de părţile procesului penal.Ţinând cont de specificul acestui mijloc
de probă, în cazul expertizelor medico-legale psihiatrice, pentru un organ
judiciar este foarte greu să motiveze înlăturarea temeiurilor ştiinţifice pe care le
conţin concluziile expertizei pentru care acestea nu pot fi acceptate ca probe.
În cazul acestor expertize este recomandabil ca organul judiciar să apeleze
la remediile prevăzute de art. 49 din Norme procedurale privind noua
expertiză medico-legală, respectiv art. 27 din H.G. nr. 774/2000 - privind
controlul şi avizarea de către Comisia Superioară Medico Legală în condiţiile
prezentate în capitolele precedente.24
Tot cu referire la valoarea şi limitele expertizei psihiatrice amintim acele
referiri din concluziile expertizei în care se fac aprecieri în legatură cu
discernământul persoanei expertizate. Astfel, în aceste expertize se folosesc
noţiuni ca: discernământ păstrat, diminuat sau abolit.
În acest sens, în literatura medico-legală s-au conturat mai multe opinii
privind criterii de definire a iresponsabilităţii.
Se arată de unii că problema responsabilităţii atenuate (discernământ
atenuat) este discutabilă, fiind acceptabile cele două alternative: responsabil şi
iresponsabil, eliminându-se situaţiile intermediare.
Considerăm că o expertiză psihiatrică, având menirea să stabilească în ce
măsură existenţa unei boli psihice a influenţat conştiinţa individului,

Ioniţă M.,Draganici P.,Constantin R.- Expertizele-mijloc de probă în procesul penal,

24

Bucureşti, 2000
36
posibilităţile sale de a discerne şi de a cunoaşte consecinţele acţiunilor sau
inacţiunilor, pentru a ajuta justiţia trebuie să fie cât mai amănunţită în
concluziile sale şi în consecinţă o concluzie cu "discernământ diminuat" poate fi
de real ajutor judecătorului la individualizarea pedepsei.

37
 3. PARTICULARITĂŢILE EXPERTIZEI MEDICO-LEGALE
PSIHIATRICE
Expertiza medico-legală psihiatrică se efectuează de către o comisie
instituită în acest scop, formată dintr-un medic legist şi doi medici de
specialitate psihiatrie. Comisia poate funcţiona numai în centrele unde există
servicii sau cabinete medico-legale şi spital sau secţii de psihiatrie. Dacă
expertiza priveşte un minor în comisia de expertiză vor fi cooptaţi specialişti de
neuropsihiatrie infantilă şi eventual psihopedagogi.
Pentru a uşura examinarea, dosarul nu trebuie să se limiteze la elemente
privind fapta şi infractorul; în dosar comisia să aibă la dispoziţie actele medicale
privind trecutul psihopatologic al acestuia. Uneori investigaţiile trebuie sa
meargă până la condiţiile în care agresorul s-a născut; naşterea laborioasă,
asfixia la naştere, aplicarea de forceps etc. Date privind modul de viaţă familială
în care acesta a trăit şi s-a dezvoltat, ocupaţia părinţilor, numărul copiilor,
sursele de existenţă, climatul familial, familii dezorganizate, boli ereditare în
familie. Elemente psihopedagogice din timpul şcolarizării: performanţe şcolare,
frecvenţa prieteniilor avute, felul cum a fost receptiv la măsurile disciplinare
aplicate, aptitudini şi inclinaţii evidenţiate în perioada respectivă, fişa
psihologică din ultima clasă de liceu, precum orice fel de date utile, pentru a
oglindi personalitatea celui în cauză.
Investigaţiile medicale clinice şi paraclinice sunt cele mai adesea
necesare, iar în infracţiunea de omor, obligatorii. Nu în toate expertizele medico-
legale psihiatrice este obligatorie internarea; acolo unde sunt suficiente elemente
clinice şi date medicale (acte) anterioare ale celui examinat, concluziile pot fi
stabilite şi după un examen ambulator. În multe situaţii simpla observaţie clinică
a subiectului, pe o perioadă de cîteva săptămîni poate fi edificatoare în stabilirea
diagnosticului, în rest se recomandă mai frecvent următoarele examinari:
examenul RBW, l.c.r., examenul fundului de ochi, T.A., examenul neurologic,
examenul EEG, simplu, sau cu activare, examenul genetic etc.
Examenul psihologic este important de efectuat pentru determinarea
structurii personalităţii subiectului. Se pot, depista unele trăsături anormale,
patologice ale personalităţii, care pot avea o legătură cauzală cu faptele
săvârşite. Examenul psihologic este necesar la minori, bătrâni (tulburari de
involutie), la psihotici, în stările de hipodezvoltare mintală, la comportamentali
etc. Examenul psihologic, uneori se impune a fi repetat şi el completează
examenul psihiatric, contribuind astfel la stabilirea diagnosticului.

38
 Toate elementele amintite până în prezent privind infractorul, impun
cunoasterea în continuare a tuturor elementelor din dosar legate de fapta, adesea
dintr-o simplă declaraţie se pot reţine date importante din care rezulta ca
invinuitul a mai avut comportări patologice sau ca între el şi victima au mai
existat conflicte sau ameninţări reciproce etc.
În final expertiza, pe baza analizei tuturor datelor medicale şi generale
obţinute, trebuie să stabilească concluziile raportului medico-legal şi care trebuie
să precizeze următoarele:25
- boala psihică de care suferă subiectul sau cadrul sindromatic psihic
prezentat sau unele simptome mai evidente;
- tulburările psihice mai caracteristice generate de boala respectivă
(agresivitate, tulburări de percepţie, de gindire etc.) si legatura cauzala
(corelaţia) dintre aceste tulburări şi săvârşirea faptei, motivaţia
psihopatologică a mobilului şi a modului de acţiune);
- legat de boala psihică, de tulburările generate de aceasta şi de starea
subiectului din timpul săvîrşirii faptei, trebuie stabilit dacă acesta a
avut discernământul păstrat, scăzut sau abolit;
- în finalul concluziilor se impune a face recomandări privind măsurile
de siguranţă cu caracter medical, individualizate pentru fiecare subiect
si care sunt prevazute in art.112 c.p.:
 obligarea la tratament medical;
 internarea medicală;
 interzicerea de a ocupa o funcţie etc.

3.1. Consideraţii generale privind etica relaţiei medic-bolnav psihic

Bolnavul pshic reprezintă un exemplu elocvent de relaţie particulară
medic pacient în care aspectele medico-legale primează. Bolnavul psihic
prezintă pe lângă afecţiunea sa şi un grad de pericol social fapt ce impune uneori
un comportament particular al societăţii în raport cu el: internarea obligatorie.
Consimţământul de internare şi tratament suferă o serie de fluctuaţii
determinate de evoluţia bolii: sunt momente în care pacientul este prezent psihic
şi poate fi de acord cu tratamentul şi cu internarea. Lipsa tratamentului sau alţi
factori pot determina degradarea stării pacientului fapt ce duce la scăderea sau
dispariţia capacităţii de exerciţiu şi a discernământului cu urmări personale şi

Gheorghiu V. – Medicină legală – note de curs, Universitatea de medicină şi farmacie

25

„Carol Davila”, Bucureşti, 2005-2006

39
sociale grave, care duc la înrăutăţirea stării generale, cu lipsa tratamentului, etc
deci apariţia unei spirale de agravare.
Bolnavul psihic beneficiază de o suită de măsuri medico-juridice speciale
cunoscute sub numele de măsuri de siguranţă cu caracter medico-legal, măsuri
care protejează bolnavul de consecinţele faptelor sale pe de o parte iar pe de altă
parte protejează societatea de traume generate de o persoană lipsită total sau
parţial de discernământ.
Relaţia medic-pacient bolnav psihic este analizată prin studiul surselor
internaţionale de drept privind bolnavul psihic, prin prezentarea expertizei
medico-legale psihiatrice şi prin analiza măsurilor de siguranţă care se impun in
urma evaluării bolnavului psihic.
Principiile etice generale care fundamentează relaţia medic-pacient bolnav
psihic se regăsesc în cadrul declaraţiei Asociaţiei Medicale Mondiale (AMM)
publicate în cadrul celei de-a 47-a Adunări Generale, Bali, Indonezia, 1995.
În cadrul acestei adunări, AMM a propus un cod alcătuit din câteva
principii generale:26
- combaterea discriminării sociale şi medicale a bolnavilor psihici.
- realizarea unei relaţii terapeutice bazate pe încredere între medic şi
pacientul bolnav psihic, realizată prin informarea concretă şi completă a
pacientului inclusiv referitor la riscurile care decurg din tratament.
- tratamentul fără consimtământul pacientului precum şi internarea
obligatorie vor fi considerate conduite de excepţie şi vor fi aplicate numai în
stadii acute ale bolilor, când starea pacienţilor reprezintă un pericol pentru ei sau
pentru societate.
- tratamentul şi spitalizarea obligatorie vor fi impuse pe perioade
obligatorii.
- nu orice bolnav psihic va putea fi considerat în mod automat ca
iresponsabil pentru faptele sale.
- terapia psihiatrică va fi individualizată, concordantă cu starea şi
diagnosticul.
- confidenţialitatea şi păstrarea secretului medical vor fi garantate, iar date
semnificative vor putea fi dezvăluite numai în caz de pericol şi numai către
autorităţile abilitate.

26
Moraru I. – Medicina legală, Bucureşti, Editura medicală, 1967
40
 - medicul psihiatru va fi loial pacientului, iar în caz de conflict (apărător al
valorilor sociale numit de societate) să informeze pacientul în legătură cu natura
conflictului său.
- medicul nu va profita de poziţia sa pentru a abuza fizic, sexual sau psihic
de pacienţii săi.
- medicul nu va permite unei persoane sau unui grup să influenţeze
tratamentul sau deciziile sale medicale.
Probabil că psihiatria a ridicat mai multe controverse medicale, etice şi
juridice decât oricare alt domeniu medical. Una din explicaţii este dată de faptul
că dacă medicina clinică nu poate trata pacientul fără consimţământul liber şi
informat al acestuia, psihiatrul poate fi chemat să trateze un pacient care nu este
capabil să-şi exprime consimţământul.
Pe de altă parte tratamentul psihiatric poate impune şi o internare
involuntară pe termen lung, lăsată la liberul arbitru al medicului. Tratamentul
psihiatric, pentru a fi eficient, trebuie să producă modificari de durată ale
comportamentului. Se vor produce alterări ale funcţiilor psihice deci ale
autonomiei umane, care pot fi justificate doar în circumstante excepţionale.
Acestea sunt motivele care determină pe criticii sistemului psihiatric actual să
considere că medicul psihiatric beneficiază de puteri care îi permit să interfere în
mod necesar şi nedorit în viaţa unor indivizi având comportament bizar şi
nealiniat social.
Criticile aduse sistemului psihiatric actual se bazează pe două doctrine.
Prima a fost intens mediatizată de Thomas Szasz. Consideră că afecţiunea
psihiatrică nu există. Acei care au un comportament bizar se manifestă de fapt în
sensul aşteptat de un grup, capabil să-i catalogheze ca fiind bolnavi. Prin
aceasta, psihiatria a devenit un instrument de control al realităţii, al non-
conformismului social.
Al doilea grup nu neagă existenţa afecţiunilor psihice, dar consideră
cauzele afecţiunii psihiatrice ca fiind cantonate în social mai curând decât în
orice patologie a psihicului. Privind aşa lucrurile, bolnavul psihic este o
persoana care este forţată să se refugieze din faţa socio-presiunilor efectuate de
micro sau macrosocial asupra sa. Cel mai cunoscut aderent al acestei teorii este
R. D. Laing, care consideră schizofrenia ca o apărare a pacientului împotriva
dificultăţilor întâlnite în creştere.
Abuzurile şi imixtiunile politice în tratamentul psihiatric au constituit
excepţii (dar au existat). Problema ridicată a fost determinată de izolarea

41
bolnavului psihic pe timp variabil în interiorul unui stabiliment sanitar, izolare la
care bolnavul nu a consimţit. În acest curent de opinie un rol major la avut
(trebuie să recunoaştem) şi costul ridicat al tratamentului spitalicesc. Tendinţa
actuală este de a ingrădi posibilităţile psihiatrilor de a dispune pe timp nelimitat
de libertatea pacientului şi de a integra (pe cât posibil), pe perioade mai scurte
sau mai lungi de timp, bolnavul psihic în societate.
Existenţa unei afecţiuni psihice nu poate duce automat la internarea
bolnavului în secţia de psihiatrie şi la instituirea unui tratament. Sunt afecţiuni
psihice care permit un grad de discernământ suficient pentru a elabora un
consimţământ rezonabil. 
Consimţământul la tratament suferă deci (cu unele amendamente) acelaşi
regim cu cel al oricărei alte afecţiuni. Aspectul specific al tratamentului
psihiatric este generat de modificarea temporară sau definitivă a compor-
tamentului pacientului care apare post terapeutic.
Metodele de tratament psihiatric sunt complexe şi se pot cataloga în
neinvazive (fără intervenţii fizice) sau invazive (exemplul tipic este psiho-
chirurgia). Ambele ridică o suită de întrebări etice extrem de severe:27
- sunt mai acceptabile decât măsurile ordinare de tratament?
- pâna la ce punct poate impune medicul pacientului un comportament
considerat dezirabil?
- poate fi considerat consimţământul la tratament ca viabil sau ca o
alternativă la o pedeapsă coercitivă?
Psiho-chirurgia posedă astăzi tehnici care modifică comportamentul uman într-
un sens predictiv.
Tehnicile moderne ţintite evită cruzimea lobotomiei (leucotomiei),
acţionând direct la nivelul structurilor cerebrale implicate în comportamentul
agresiv, durere şi impulsul sexual agresiv. Psiho-chirurgia poate fi considerată
ca fiind o metodă de tratament eficientă dacă se consideră strict starea
pacientului şi transformarea acestuia într-un individ docil şi pasiv. Un număr
mare de chirurgi au raportat succese. Depresia pare domeniul de maxim succes
al psiho-chirurgiei, imediat înaintea tulburărilor pulsiunilor sexuale şi a
comportamentului anti-social. A fost frecvent întâlnită cerinţa depăşirii stadiului
experimental şi introducerii psiho-chirurgiei obligatorii pentru cei condamnaţi
pentru delictele menţionate.

27
Scripcaru V., Astărăstoae V., Băişteanu P – Psihiatrie medico-legală, Ed.Polirom, Iaşi,
2002
42
 Criticile metodei sunt însă numeroase şi extrem de consecvente. Baza
criticii îl constituie natura drastică şi ireversibilă a intervenţiei. Consecinţele
tratamentului chimic pot fi neplăcute dar ele sunt reversibile la întreruperea
tratamentului. Intervenţia chirurgicală este însă ireversibilă, iar consecinţele ei în
cazul unei greşeli sunt de nereparat. Consimţământul pentru o asemenea
intervenţie nu poate fi liber şi informat, iar intervenţiile de psiho-chirurgie se pot
transforma în instrumente de control al realităţii şi al comportamentului,
determinând abuzuri complet incontrolabile. Totuşi psiho-chirurgia poate fi
controlată prin lege şi poate reprezenta în viitor o soluţie pentru o mare categorie
de bolnavi.
Controversată este şi metoda chimică de control al comportamentului şi
personalităţii. Oponenţii metodei o descriu în termeni de "castrare chimică"
datorită acţiunii special coercitive. Refuzul administrării chirurgicale de
implanturi hormonale unui individ cu comportament sexual agresiv, dar
conştient şi care doreşte tratamentul în scopul integrării sociale, poate fi
considerată ca o atitudine paternalistă şi ne-etică.
Etica psihiatrică reprezintă o garanţie a profesionalismului psihiatrului
practicant şi o apărare în faţa imixtiuni politicului în medicină. În elaborarea
unui cod de psihoetică sunt câteva idei esenţiale care trebuiesc reamintite:28
- limitarea intervenţionalismului în cazurile controversate politic;
- tratament corespunzător afecţiunii atât ca intensitate cât şi ca durată;
- evitarea abuzului de non intervenţionalism în cazurile evident clinice;
- responsabilitate crescută a psihiatrului în raport cu societatea în legă-tură
cu pacienţii aflaţi în tratament şi în perioade de remisie;
- integrarea, în măsura posibilului, a pacientului aflat în faze de remisie în
sfera socială comunitară.
Deciziile AMM au caracter de recomandare deontologica în toate ţările
care participă la această organizaţie medicală.
În ansamblu, toate recomandările legale au la bază documentul Convenţia
Europeană a Drepturilor Omului şi a libertăţilor fundamentale. Principalele
prevederi ale recomandărilor menţionate sunt:
- diagnosticul de boală psihică este o problemă strict medicală, fiind pus de
către un medic în conformitate cu ştiinţa medicală; dificultăţi de integrare a unei
persoane la valori morale, sociale sau politice nu pot fi considerate ca aparţinând
bolilor psihice.
28
Zamfirescu V. – Etică şi etiologie, editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1977
43
 - internarea obligatorie (preinfracţională) poate fi luată de un repre-zentant
al legii la recomandarea unui medic specialist; decizia este luată numai dacă
persoana reprezintă un pericol pentru sine sau pentru alţi. În caz de urgenţă
psihiatrică, se admite internarea bolnavului pe timp scurt, în conformitate cu un
aviz medical competent şi pe o perioadă scurtă. În această situaţie pacientul
trebuie informat, trebuie să i se facă posibilă contestarea legală a deciziei.
- pacientul trebuie reprezentat de un reprezentant legal care se poate numi
din oficiu în condiţiile în care pacientul nu se poate reprezenta singur.
- tratamentul psihiatric trebuie să fie condus după aceleaşi reguli ca orice
tratament medical. În caz de tratament neomologat, consimţământul pacientului
este esenţial. Dacă acestuia îi lipseşte discernământul, consimţământul va fi dat
de reprezentantul legal al pacientului. Alte tratamente cu caracter experimental
efectuate pe bolnavi psihic internaţi în virtutea măsurilor de siguranţă sunt
interzise.
- restricţiile privind libertăţile bolnavilor psihic vor fi luate numai pentru
protejarea persoanei şi a societăţii. În orice caz, bolnavul are dreptul la
comunicare liberă cu un avocat sau magistrat şi să trimită scrisori închise.
- internarea obligatorie va fi făcută pe timp limitat sau va fi reevaluată
periodic.
- internarea obligatorie va fi ridicată de medic sau de o autoritate
competentă fără ca acest lucru să impună întreruperea tratamentului obligatoriu.
- internarea obligatorie nu implică aplicarea unor măsuri cu caracter
restrictiv asupra intereselor materiale ale pacientului.
- în toate situaţiile, demnitatea pacientului va fi respectată.
În plus, recomandări actuale (neadoptate) al Comitetele de Experţi ai CE
recomandă şi o conduită specifică şi în privinţa tratamentului obligatoriu în caz
de boală psihică (aplicarea tratamentelor gradual şi numai în avantajul
pacienţilor, neutilizarea măsurilor de constrângere fizică decât ca ultimă măsură
de protecţie a pacientului. 

44
 3.2. Expertiza medico-legală psihiatrică la minori
Această expertiză necesită o metodologie aparte, dat fiind rolul sau mai
mult recuperator, educativ, evitarea introducerii unora dintre delincvenţi (în
funcţie de faptă) în mediul de detenţie, expertiza fiind mai puţin restrictivă.
Comisia este alcătuită şi în cazul EMLP a minorilor dintr-un medic legist şi
doi medici psihiatri; aceştia însă vor fi de preferinţă, specializaţi în domeniul
psihiatriei infantile, având în vedere particularităţile tulburărilor psihopatologice
la această categorie de vârstă.
Comisia de expertiză are obligaţia de a orienta investigaţiile pentru
obţinerea unor date referitoare la :29
- nivelul mintal al subiectului;
- ne aflăm în faţa unui bolnav psihic sau o persoană cu deficienţe
neurologice, senzoriale etc., cu urmări asupra vieţii sale psihice;
- capacitatea şcolară a minorului, felul cum se afla încadrat în colectivul
clasei şi al şcolii, comportamentul faţă de cadrele didactice;
- relaţii copil-parinţi cu precădere asupra aspectelor educaţionale privind
formarea si dezvoltarea personalităţii acestuia;
- condiţii de viaţă şi de dezvoltare, influenţa şi rolul mediului ambiant în
„motivaţia” actului antisocial;
- organizarea expertizei se face după metodologia generală existentă, cu
cîteva indicaţii specifice.
La expertiză este indicat să participe un pedopsihiatru, un psiholog, iar
cadrul de desfăşurare să nu îmbrace aspectul de anchetă, recomandându-se ca
examinarea să decurgă ca un dialog în care să se aibă în vedere dificultăţile ivite
în schimbarea sau formarea comportamentului anormal al acestuia. În dosarul
minorului, se recomandă adunarea unor date amănunţite privind rolul familiei, al
şcolii în dezvoltarea personalităţii copilului, avându-se în vedere că acesta se
află într-un stadiu de formare.
Concluziile expertului medico-legal trebuie să fie cât mai ample atît în
privinţa diagnosticului dar mai ales a perspectivelor (medico-pedagogice)
privind recuperarea acestuia, ceea ce impune :30
- precizarea diagnosticului, natura tulburărilor şi excluderea elementelor
supraadaugate mai ales simulatorii;
- care sint trasaturile esentiale ale personalitatii expertizatului raportate
29
Beliş V. – Medicina legală – curs pentru facultăţile de ştiinţe juridice, Editura Societăţii de
Medicină Legală din România, 1995
30
Ibidem
45
 la diagnosticul precizat si reflectate in comportamentul sau deviant;
- in ce stadiu evolutiv se afla aceste tulburări, daca ele prezinta riscul de
cronicizare sau agravare;
- dacă prin trăsăturile personalităţii sau prin caracterul tulburarilor de
comportament prezintă periculozitate socială, potenţial infracţional
etc., justificându-se astfel măsurile de siguranţă propuse;
- stabilirea discernământului va avea în vedere următoarele: nu răspunde
penal minorul care nu a împlinit vârsta de 14 ani. Minorii cu vârsta de
14 - 15 ani raspund penal,
- dacă se dovedeşte că fapta a fost săvârşită cu discernământ. Minorii
care au împlinit vârsta de 16 ani răspund penal (art. 99 c.p.). În funcţie
de gradul de discernământ al expertizatului sunt instituite şi măsurile
de siguranţă recomandate de comisie:
a) Măsuri de recuperare pe plan medico-social. Sunt de natură psiho-
pedagogică, materializate în institute speciale de reeducare pentru minorii în
vârstă de peste 14 ani şi şcoli speciale de reeducare pentru minorii de cel puţin
10 ani.
În aprecierea gradului de discernământ al minorilor, se va avea în vedere
particularităţile dezvoltării sistemului nervos la copil, tulburările de
comportament ce pot apărea în perioada pubertară, stări de subevoluţie psihică,
sechele meningoencefalitice etc. Pe baza unor ample investigaţii clinice,
paraclinice, sociale şi pedopsihiatrice se poate contura personalitatea
psihopatologică a acestuia şi să se ajungă la concluzii corecte în care se va avea
în vedere recomandarea unor măsuri educative medicale în scopul obţinerii unor
rezultate cât mai bune.
b) Măsuri cu caracter medical educativ (institut medical educativ) aplicate
pentru cazurile în care starea fizică sau psihică impune un tratament şi
supraveghere medicală - pedagogică etc. (art.105 c.p.).
În cazul minorilor care necesită tratament medical într-un serviciu de
specialitate, urmat de dispensarizare medicala (psihoze, epilepsie in stările
paroxistice, psihoze reactive etc.) se impun masuri cu caracter exclusiv medical,
iar alte tulburări impun măsuri cu caracter exclusiv social (socioterapia) în
situaţiile când se urmăreşte ocrotirea minorului prin scoaterea acestuia din
mediul necorespunzător: familia, ambiant, şcolar etc.

3.3. Simularea şi disimularea

46
 Comportamentul reprezintă ansamblul reacţiilor de răspuns ale fiinţei
umane la un anumit stimul din mediu, în funcţie de particularităţile personalităţii
individului respectiv.
Atunci când manifestările comportamentale se abat de la normal şi intră
sub incidenţa legii (sub formă de faptă) de cele mai multe ori individul încearcă
să-şi ascundă, să-şi treacă într-un con de umbră adevăratele intenţii, astfel încât
să inducă în eroare, să fie perceput sub o altă imagine decât cea pe care o are în
realitate. Se conturează astfel conduita duplicitară, caracterizată prin faptul că
persoana respectivă afişează o paletă multicoloră de manifestări (gânduri,
sentimente, gesturi etc.), jucând în mod intenţionat două roluri, prefăcându-se,
pentru a putea înşela.
Schematic putem dihotomiza comportamentul duplicitar în:31
- simulare: latura inventiv-pozitivă;
- disimulare: latura inventiv-negativă.
Simularea constă din imitarea unor simptome în scopul constient de a
duce în eroare şi a obţine nişte avantaje morale sau materiale. Boala sau
suferinţa este inexistentă, iar simptomele sunt create artificial, sunt subiective şi
se referă la crearea unor boli sau leziuni imaginare.
Raportându-ne la momentul în care se realizează simularea faţă de fapta
antisocială comisă, putem deosebi următoarele tipuri de simulare:
1. Simularea prefaptică sau iniţială (simularea preventivă, după T. Butoi),
în care subiectul adoptă un comportament menit să sugereze o anumită boală cu
mai mult timp înainte de comiterea faptei pentru care ştie că ar putea fi pedepsit;
2. Simularea postfaptică sau tardivă, ce se manifestă după comiterea
faptei antisociale; acest tip de simulare ar putea fi divizat în:
a) simulare postfaptică solitară, caracterizată prin aceea că subiectul îşi
modifică comportamentul (simulează) fără a fi influenţat de colectivitate, ci doar
pe baza resurselor proprii;
b) simularea postfaptică asociativă (simularea contaminativă, după T.
Butoi) în care comportamentul simulant este o rezultantă atât a resurselor proprii
individului cât şi a influenţelor pe care le suportă din partea mediului; cel mai
frecvent, acest tip de simulare se întâlneşte în mediile restrictive de libertate
(spre exemplu în penitenciare), unde frustrarea generează reacţii de apărare a
subiectului care, uneori, îmbracă haina comportamentului simulant tocmai

31
Mitrofan N., Psihologie judiciară, Bucureşti, 1992
47
pentru a putea depăşi momentul/perioada respectivă (să fie pus în libertate, să fie
evitat de către ceilalţi deţinuţi etc.).
(1). Simulare creatoare, caracterizată prin faptul că subiectul îşi
provoacă:32
- boală; alegerea unei anumite afecţiuni (cele mai frecvente sunt
bolile psihice, având în vedere că psihiatria este considerată „o
ţară a tuturor posibilităţilor”);
- (anto)mutilarea; această formă a simulării creative poate
îmbrăca fie aspectul brutal al automutilării nemascate - când
individul nu vrea să-şi ascundă gestul şi, prin urmare, de cele
mai multe ori îl efectuează în locuri publice - fie aspectul
ascuns, când automutilarea se realizează sub forma unui
accident; şi într-un caz şi în celălalt leziunile traumatice au
gravitate diferită, culminând cu sinuciderea.
(2). Simulare exagerare, la rândul său cu două forme de manifestare:
a. simulare amplificatoare, în care subiectul îşi prezintă mult
mai amplu patologia pe care o are în realitate (durerile sunt
mult mai intense, tulburările de vedere mai accentuate etc.);
b. suprasimularea, în care persoana respectivă, pe lângă faptul
că accentuează în mod deliberat patologia reală existentă,
adaugă simptome noi (spre exemplu, dacă în realitate suferă
de o diminuare a vederii, afirmă că nu mai vede şi nici nu
mai aude).
(3). Simulare perseverare sau metasimularea (simularea fixatoare) al cărei
element distinctiv constă în faptul că subiectul - după ce s-a vindecat
(examinările medicale şi investigaţiile de laborator confirmând acest lucru) -
continuă să acuze aceleaşi simptome pe care le avea atunci când era bolnav.
Aceste forme ale simulării veritabile (simularea propriu-zisă) – care
urmăreşte un scop bine determinat, trebuie diferenţiate de:33
- falsa simulare, în care subiectul, în absenţa vreunei tulburări psihice,
simulează fără a urmări un anumit scop utilitar, motivaţia
comportamentului său nefiind bine definită sau înţeleasă;
- sinistroza, care se manifestă mai ales în cazul invalizilor de război sau
a accidentaţilor şi care se caracterizează prin exagerarea unor

32
Scripcaru Gh.- Medicină legală, Ed.Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1993
33
Ibidem
48
 consecinţe posttraumatice, prin negarea vindecării, prin prelungirea
perioadei de incapacitate de muncă etc., în vederea obţinerii unor
compensaţii maxime.
În cauzele penale simularea se va exclude în cadrul expertizei psihiatrice
prin mijloace medico-psihiatrice constând din "punerea în situatie" a subiectului
observat: observatia "mascata"; reconstituirea circumstantelor fizio-patologice în
care s-a pro dus fapta si obiectivarea lor (vezi betia provocata); prin examinarile
paraclinice (E.E.G.); lie-detector sau poligraf.
Cea de-a doua ipostază a conduitei duplicitare disimularea trebuie
înţeleasă ca o manifestare comportamentală ce constă în încercarea conştientă şi
premeditată de a ascunde unele tulburări morbide sau boli, în scopul de a obţine
diferite avantaje materiale sau morale sau pentru a se sustrage de la anumite
obligaţii sociale ori de la executarea pedepsei.
În timp ce în simulare subiectul caută să convingă anturajul că este
suferind, în disimulare el încearcă contrariul, şi anume să simuleze normalitatea;
aşadar, individul suferă de o anumită afecţiune, dar pe care nu vrea să o facă
cunoscută. Metodele de evidenţiere a disimulării sunt, în linii mari, identice cu
cele folosite pentru demonstrarea comportamentului simulant, cu menţiunea că
uneori se poate recurge la examinări medicale interdisciplinare repetate, în
diferite unităţi sanitare, astfel încât verdictul final să nu poată fi supus
echivocului.
În cazul altor reacţii de intensitate psihotică, prezinta interes, prin
abolirea discernamântului, reactiile acute si subacute de soc: efectul patologic,
fuga patologica, stuporul reactiv, reactiile anxioase si depresive psihotice cu
sau fara agitatie motorie, care pot avea implicatii medico-legale.
Un mecanism psihopatologic aparte consta în comiterea unor acte
antisociale prin reactii de scurt-circuit în cursul carora constiinta si critica
asupra propriilor acţiuni sunt temporar suspendate si care sunt însotite de
amnezia episodului.
Expertizarea psihiatrică în ce priveste patologia marginala de intensitate
nevrotica, este rareori necesara. Pot face exceptie unele cazuri de nevroze
obsesiv-compulsive în care fenomenele compulsive mintale se exteriorizeaza
ca act (fenomen posibil dar rar) si unele cazuri de atacuri de panica, în care
bolnavul, aflat în plin atac de panica, poate avea un comportament cu
repercusiuni de ordin medico-legal.

49
 În prezent se află în detenţie un număr important de debili mintali,
oligofreni, bolnavi psihici etc. sau cu boli organice grave, condamnaţi pentru
fapte de mai mică gravitate socială.

3.4. Măsuri de siguranţă cu caracter medical

Denumirea de măsuri de siguranţă a fost aleasă de Uniunea Internaţională

de Drept Penal, în scopul deosebirii acestor sancţiuni pre sau postinfracţionale şi
pedepse.
Prin luarea măsurilor de siguranţă se urmăreşte înlăturarea stării de
pericol, creându-se, în locul ei, o stare de siguranţă. Se realizează aşadar,
schimbarea stării de pericol în stare de siguranţă, indiferent dacă realitatea care
constituie cauza stării de pericol la rândul ei ar putea fi sau nu înlăturată.
Prin internarea unui alienat se înlătură starea de pericol pe care o
constituie prezenţa sa în libertate şi aceasta, indiferent dacă starea lui ar fi sau nu
curabilă. Starea de pericol care serveşte ca temei la luarea măsurilor, nu se
confundă cu pericolul social pe care îl prezintă fapta prevăzută de legea penală.
Ea priveşte persoana făptuitorului sau anumite lucruri în legătură cu fapta sa, ce
constituie o ameninţare pentru viitor.
Măsurile de siguranţă se pot clasifica în funcţie de scop în:34
- măsuri curative (tratament obligatoriu sau internare obligatorie);
- măsuri educative (inclusiv reorientare profesională).
În funcţie de drepturile subordonate pot fi:
- privative de libertate;
- restrictive de libertate;
- privative de drepturi;
- patrimoniale (confiscări).
În funcţie de durata de aplicare a măsurilor, acestea se pot clasifica în:
- măsuri de siguranţă pe durată nedeterminată (pe durata stării de pericol);
- măsuri de siguranţă pe durată determinată (fără aplicare medicală);
- măsuri de siguranţă definitive (fără aplicare medicală).
Fie că este vorba de boli psihice sau intoxicaţii cronice, acestea trebuie să
fie susceptibile de a forma obiectul tratamentului medical efectuat în ambulator.
Măsura de siguranţă a obligării la tratament medical poate fi luată faţă de
făptuitor, indiferent dacă acestuia i s-a aplicat sau nu o pedeapsă. Boala ori
34
Beliş V.- Tratat de medicină legală –vol.I, II, Ed.Medicală Bucureşti, 1995
50
intoxicaţia cronică trebuie constatată de organele sanitare de specialitate, în
speţă de comisiile de expertiză medico-legală psihiatrică, singurele care se pot
pronunţa asupra cazurilor ce necesită obligarea la tratament medical. Medicii
specialişti pot aprecia cronicitatea bolii psihice sau a intoxicaţiei cu alcool,
stupefiante sau alte astfel de substanţe, situaţie în care psihicul individului se
modifică, în sensul că acesta nu-şi mai poate reprezenta în mod corect
consecinţele faptelor sale. Asta atrage după sine starea de periculozitate pentru
societate.
Măsura de siguranţă a obligării la tratament medical se ia pe o durată
nedeterminată, perioadă ce se poate încheia odată cu apariţia unui element
determinant însănătoşirea.
În cazul încetării urmăririi penale, a scoaterii de sub urmărire penală sau
când procesul penal ia sfârşit în faţa instanţei de judecată şi se constată aici că
fapta ce formează obiectul învinuirii nu este prevăzută de legea penală sau nu a
fost săvârşită de inculpat, măsura de siguranţă luată provizoriu va înceta, fiind
îndeplinită cerinţa legii de a se înfăptui o faptă penală. În acest caz, instanţa
urmează să sesizeze organul administrativ competent, pentru a se lua măsurile ce
se impun. Când măsura propusă însoţeşte pedeapsa închisorii, tratamentul se va
efectua şi în timpul executării pedepsei.
În acest caz, al obligării la tratament medical, procedura este următoarea: în
cazul în care măsura de siguranţă s-a luat provizoriu, în faza de urmărire sau
judecată, procurorul sau instanţa care a luat măsura o vor comunica Direcţiei
sanitare judeţene pe teritoriul căruia locuieşte persoana în cauză. Direcţia
sanitară comunică persoanei faţă de care s-a luat măsura de siguranţă, unitatea
sanitară unde i se va face tratament.
Ordinul de executare ce se referă la obligarea la tratament medical constă
în comunicarea făcută de către instanţa de judecată a copiei de pe dispozitivul
hotărârii definitive şi a copiei de pe raportul de expertiză medico-legală
psihiatrică, organelor ce au obligaţia de a duce la îndeplinire ordinul.
Ordinul de executare se comunică de către instanţă şi persoanei în cauză.
Ordinul de executare se comunică administraţiei locului de detenţie, când
obligarea la tratament medical însoţeşte pedeapsa închisorii, ori priveşte o
persoană aflată în stare de reţinere.
Unitatea sanitară unde a fost repartizată persoana în cauză pentru
efectuarea tratamentului medical este obligată să comunice instanţei care a
dispus executarea, modul cum se comportă cel în cauză, dacă tratamentul aplicat

51
este eficient, dacă poate fi continuat în aceleaşi condiţii. Când comunicarea se
referă la prezentarea persoanei la tratament, atunci ea se face instanţei ce a
dispus executarea. Celelalte date se comunică instanţei care a dispus executarea
numai dacă aceasta se află pe aceeaşi rază teritorială cu unitatea sanitară. În caz
contrar, comunicarea se face judecătoriei pe a cărei rază teritorială se află
unitatea sanitară respectivă.
În cazul în care persoana obligată la tratament medical se află în stare de
detenţie, comunicarea se face la locul de deţinere Dacă persoana faţă de care s-a
luat măsura obligării la tratament medical nu se prezintă regulat la tratament, se
poate dispune internarea medicală.
Totodată, ceea ce justifică internarea, este şi temerea gravă că făptuitorul,
dacă nu va fi internat, va săvârşi şi alte acte antisociale, în general de o deosebită
gravitate, deci se ajunge la concluzia că numai prin această măsură se poate
înlătura starea de pericol.
În general, această măsură se ia pentru bolnavii consideraţi irecuperabili.
Potrivit reglementărilor în vigoare, măsura internării medicale se ia de instanţa
care îl judecă pe făptuitor pentru săvârşirea unei infracţiuni, după ce, în
prealabil, făptuitorul a fost supus unei expertize medico-legale psihiatrice, care a
constatat boala psihică sau toxicomania sau alcoolismul etc.
Odată stabilită necesitatea aplicării măsurilor de siguranţă, cel în cauză este
privat de libertate, fiind internat într-o instituţie medicală de specialitate, unde
trebuie să se supună tratamentului prescris.
În caz de urgenţă, bolnavii psihici periculoşi vor putea fi internaţi
provizoriu direct de organele sanitare, cu avizul medicului psihiatru din
localitatea în care se află bolnavul sau din localitatea cea mai apropiată.
Ulterior, în cel mult 5 zile de la internare, instituţia sanitară de specialitate
va comunica procurorului şi avizul comisiei medicale, după care va urma
procedura amintită anterior.
De asemenea, deşi comisiile medico-legale nu au în sarcină efectuarea
examinărilor privind aplicarea sau ridicarea măsurilor prevăzute de Decret,
totuşi, când părerile comisiei de psihiatrie din unităţile spitaliceşti de specialitate
au fost diferite, sau când organele judiciare au sesizat situaţii ce pot avea
implicaţii penale, s-a solicitat în mod excepţional efectuarea expertizelor
medico-legale în comisii cu caracter interdisciplinar.
 

52
4. EXPERTIZA MEDICO-LEGALĂ PSIHIATRICĂ A MARTORULUI
ŞI MĂRTURIEI
4.1. Aspecte ale psihologiei martorului

53
 De cele mai multe ori infractorul nu-şi recunoaşte fapta şi face tot ce-i stă
în putinţă spre a o nega, spre a face să dispară urmele ei.
Aşadar, pentru dovedirea unei infracţiuni o primă probă sunt urmele
materiale ale acesteia, adică obiectele cu care a realizat infracţiunea (arme,
urme, petele rămase etc.), acestea ar fi probele directe ale infracţiunii, la care se
adaugă cu necesitate şi probele indirecte, adică mărturiile depuse de persoane
care au participat, indirect, la infracţiune, fiind martori.
Martorii, persoane fizice, pot fi împărţiţi în două categorii:35
1. martori de bună credinţă;
2. martori de rea credinţă,
adică cei care sunt hotărâţi să depună mărturii false, fie din interese materiale
(fiind mituiţi de infractor), fie din interese spirituale (fiind ori prieteni cu
infractorul, ori duşmani ai victimei).
Expertiză medico-legală psihiatrică nu exclude că uneori şi mărturia de
bună credinţă poate fi pândită de falsitate şi de un anumit relativism din cauza
unor defecţiuni senzoriale, în primul rând, dar şi din alte motive psihologice.
În prima parte a demersului nostru ne vom opri la procesele de cunoaştere
implicate în actul mărturiei. Aceste procese sunt fie cele bazate pe analizatorii
vizuali, fie cele bazate pe analizatorii auditivi, fie ambele categorii.
Experimentele făcute în acest domeniu au demonstrat că mărturia vizuală este
mai importantă decât cea auditivă, fiind mai bogată sub raport informativ şi mai
aproape de adevăr. Dar şi calitatea acestor informaţii este influenţată atât de
condiţii subiective, cât şi de condiţii obiective (distanţa din locul infracţiunii,
luminozitatea, liniştea sau zgomotul existent etc.).
De aceea este necesară o prealabilă expertiză medicală asupra martorului,
precum şi a condiţiilor obiective în care s-a comis fapta. Expertiza va trebui să
probeze acuitatea normală a analizatorilor (absenţa daltonismului, a miopiei, a
hipoacuziei etc.). Dacă aceste probe sunt pozitive, martorul îşi poate începe
depoziţia.
Procesele psihice implicate în dobândirea informaţiei de către martor sunt,
în primul rând senzaţiile şi percepţiile, apoi reprezentările şi memoria.
Calitatea şi deci veridicitatea datelor dobândite prin senzaţii sunt
condiţionate, aşa cum am mai afirmat, de calitatea analizatorilor, de buna lor
funcţionare. De mare importanţă este, apoi spiritul de observaţie a martorului.

Iftenie V. – Medicină legală pentru facultăţile de drept, Ed.Ştiinţelor Medicale, Trustul

35

Bucureşti, 2006
54
Cei cu un spirit de observaţie precar, comit greşeli în depunerea mărturiei, fără
voia lor.
A doua categorie de erori în mărturie pot fi produse de iluziile pe care le-a
avut martorul, fie că ele sunt de natură vizuală, de natură auditivă sau din alt
domeniu. Întrebările puse cu pricepere de către personalul juridic (poliţist,
procuror, avocat, judecător) pot să diminueze influenţa nocivă a iluziilor în
depunerea mărturiei. De asemenea, experienţa anterioară a martorului în
domeniu poate influenţa într-un anumit sens depoziţia sa.
De mare importanţă în culegerea informaţiei de către martor este atenţia
acestuia. Sunt situaţii în care este necesar un volum mare de receptivitate, în
altele concentrarea ei are rol hotărâtor, în timp ce în alte situaţii (accidente
rutiere) mobilitatea şi dispersarea atenţiei sunt calităţi necesare.
De obicei, între producerea infracţiunii sau a faptelor pe care sunt chemaţi
a le confirma şi depunerea mărturiei există un interval mare de timp. În acest caz
în procesul mărturiei sunt implicate reprezentările martorului (vizuale, auditive,
sau de altă natură). Calitatea acestora influenţează în mod direct şi hotărâtor
calitatea mărturiei.
Distanţa în timp de la săvârşirea faptelor şi până la judecarea lor, aduce în
planul demersului nostru despre psihologia martorului, un alt proces psihic
important: memoria şi calităţile sale. De modul în care funcţionează acest proces
depinde în mare măsură calitatea depoziţiei.
Memoria fiind un proces de stocare a informaţiei, trebuie avută în vedere
calitatea păstrării acestei informaţii. Aceasta poate fi păstrată nealterată, după
cum, cu trecerea timpului, ea poate fi alterată, adică deformată. Întrucât
informaţiile asupra unui act informaţional se memorează neintenţionat, riscul
păstrării pentru timp îndelungat pândeşte pe orice martor.
O altă calitate de mare importanţă a memoriei este fidelitatea celor
relatate. Sunt persoane care pot reproduce cu mare exactitate şi cu lux de
amănunte cele văzute sau auzite la locul faptei. Aceştia sunt martori valoroşi dar
din nefericire, foarte puţini! Există şi persoane, care neavând formată fidelitatea
memoriei, reproduc totul cu mare aproximaţie şi ca atare valoarea depoziţiei lor
este neînsemnată, trebuind analizată cu alte mijloace de probă.
Procesele memorării adică ale întipăririi, conservării şi reproducerii sunt
influenţate şi de interesul pe care-l are martorul faţă de cele întâmplate, precum
şi gradul de afecţiune pentru victimă sau pentru autor.

55
 De asemenea, în procesul complex al memoriei sunt implicate şi
asociaţiile de idei, despre care am făcut deja unele referiri, adică asociaţia prin
asemănare, prin contrast şi prin contiguitate spaţială sau temporară. Un bun
jurist va face apel la acestea, pentru a-i facilita martorului o depoziţie cât mai
exactă.
Tipurile de memorie trebuie de asemenea avute în vedere, deoarece şi ele
influenţează atât durata memoriei cât şi fidelitatea ei.
Fără îndoială că lucrurile, situaţiile memorate în mod involuntar nu au
trăinicia şi nici fidelitatea relatărilor bazate pe voinţa şi hotărârea martorului de a
reţine cele întâmplate. Deci memorarea voluntară este mai eficientă.
Tipologia memoriei implică referiri la memoria logică şi la cea mecanică,
la cea motrice, sau la cea primitivă sau verbală.
Memoria logică nu implică numai o logică a cuvintelor expuse ci şi o
logică a derulării evenimentului în cauză. Sunt infracţiuni în care păstrarea
imaginii este lucrul important, în timp ce în altele, cuvintele spuse au partea
deosebită, după cum sunt situaţii în care mişcarea victimei sau a infractorului
sunt necesare de reţinut.
În unele cazuri profesia martorului joacă un rol important în păstrarea şi
redarea cu precizie a celor văzute sau auzite. Aşa, de exemplu, un pictor va
reţine mai bine aspectele de culoare şi de formă, un matematician sau un
contabil – cifrele, un şofer aspectele legate de conducerea automobilului etc.
Păstrarea în memorie a evenimentelor este supusă uitării sau deformării şi
de aici redarea lor eronată.
Uitarea nu se produce uniform: unele lucruri se uită mai repede, altele mai
încet. Aceasta în funcţie de tipul de memorie şi gradul de afectivitate a
martorului faţă de întâmplare. Rezultă că uitarea şi deformarea trebuie privite de
expertiza medico-legală psihiatrică ca fenomene fireşti şi nu neaparat ca acte de
rea credinţă. De aceea ar fi de dorit ca depoziţiile martorilor să fie luate cât mai
aproape de producerea evenimentului.
Uneori şi la unele persoane trecerea timpului se repercutează pozitiv
asupra calităţii celor memorate. Aşa de exemplu, când evenimentul produce stări
afective puternice (frică, spaimă, furie), trecerea timpului va acţiona pozitiv în
sensul că dispărând aceste stări afective, martorul îşi va putea aminti cu mai
multă claritate cele auzite sau văzute.

4.2. Condiţiile în care se depune mărturie

56
 Personalitatea anchetatorului, judecătorului, expertului, notarului, locul
persoanelor prezente, toate acestea influenţează conţinutul şi calitatea depoziţiei,
după cum şi modul în care o redă nu este lipsit de importanţă. În această privinţă
sunt semnificative cuvintele lui Binet care afirmă că întrebările cu cât sunt mai
exacte, cu atât conţin mai multe elemente de sugestie.
Mărturia îmbracă, cel mai adesea, forma reproducerii verbale a
informaţiilor. Aceasta se poate face printr-o evocare liberă a faptelor percepute,
sau prin răspunsuri la întrebările puse de organul judiciar îndreptăţit.36
Datele experimentale au evidenţiat că expunerea liberă de către martor
este indicată, deoarece întrebările pot influenţa negativ depoziţia, fie prin
elemente de sugestionare, cum am văzut mai sus, fie prin denaturarea firului
logic al expunerii, fir prin întimidarea martorului de către cel ce pune întrebările.
Relatarea liberă de către martor a depoziţiei este cea mai indicată, dar
când se constată omisiuni voite sau nevoite, şi deformări este necesar ca acestea
să fie completate şi corectate prin întrebări. Aşadar, cele două moduri de a
depune mărturia liber şi prin răspunsuri la întrebări, trebuie să se completeze
reciproc şi ca atare trebuie utilizate prin complementaritate.
Dificultăţile în redarea corectă şi completă a faptelor sunt generate de
starea afectivă a martorului (sala de judecată, prezenţa organelor de justiţie, a
unui public numeros) cât şi de cultura celui în cauză, cultură care-l împiedică,
uneori, să formuleze adecvat cele percepute. Deci dificultăţile de verbalizare
trebuie avute în vedere de către organele de justiţie, iar martorul sprijinit în acest
sens, prin întrebări adecvate.
În general, trebuie avut în vedere că martorul reproduce verbal, deci
subiectiv un fapt subiectiv, iar corespondenţa dintre cele două fapte diferă de la
om la om în funcţie de condiţiile evocate.

5. EXPERTIZA MEDICO-LEGALĂ PSIHIATRICĂ A VICTIMEI

5.1. Aportul victimei în explicarea infracţiunii
În literatura de specialitate, atât în cea juridică, cât şi în cea psihologică,
se acordă spaţiu larg infractorului şi infracţiunii, victima fiind trecută, de obicei,

Ioniţă M.,Draganici P.,Constantin R.- Expertizele-mijloc de probă în procesul penal,

36

Bucureşti, 2000
57
sub tăcere. Fenomenul este explicabil, deoarece infractorii, prin comportamentul
şi faptele lor, tulbură viaţa socială şi relaţiile normale ale oamenilor.
Cu toate acestea victima are un rol important, pe de o parte, în depistarea
infractorului, iar pe de altă parte, în prevenirea unor infracţiuni similare, de
asemenea victima ajută completul de judecată în stabilirea adevărului,
infractorul având tendinţa să-şi minimalizeze faptele. Acesta este şi motivul
pentru care s-a introdus în procedura juridică principiul „audiatur et altera pars”.
Cine este victima? Este o persoană care suferă, direct sau indirect,
consecinţele fizice, materiale sau morale ale acţiunii unui infractor sau ale unor
infractori.
Afirmăm mai sus că, victima poate oferi explicaţii cu privire la săvârşirea
infracţiunii. O primă explicaţie o constituie chiar comportamentul său care nu a
fost destul de prudent, de precaut spre a nu-i crea infractorului condiţii de
acţiune: fie a umblat singur noaptea, fie nu a ştiut să-şi păstreze discret bunurile,
sau banii care au tentat pe infractor. Şi mai relevante sunt cazurile în care între
victimă şi infractor au existat relaţii anterioare de prietenie, care au determinat
ca infractorul să cunoască multe din intimităţile victimei. Uneori teama mare de
infractor, face ca victima să nu divulge elementele necesare spre a fi depistat. Şi
mai dificilă devine această depistare când victima a decedat, neexistând
posibilitatea unei colaborări.

5.2. Principalele tipologii ale victimei

Marea gamă şi marea diversitate a infracţiunilor fac dificilă stabilirea unei
tipologii riguroase în domeniul victimelor. Practic victimele aparţin tuturor
categoriilor de vârstă, sex şi nivel de cultură. În cadrul victimelor există
următoarele categorii:37
a. victime complet nevinovate;
b. victime cu o vinovăţie minoră;
c. victime la fel de vinovate ca şi infractorul;
d. victime mai vinovate decât infractorul.
În privinţa principalelor categorii de victime vom vedea care sunt
particularităţile lor pentru a decela elementele ce le sporesc nivelul de incidenţă.

37
Panaitescu V. – Metode de investigaţie în practica medico-legală, Editura Litera,
Bucureşti, 1984
58
 a. Femeile ca victime sunt mai vulnerabile datorită caracteristicilor lor
bio-constituţionale şi psiho-comportamentale. Dintre acestea amintim: o
constituţie fizică mai delicată, sensibilitate afectivă, naivitate şi credulitate
sporite (datorită gradului scăzut de implicare socială). Numărul victimelor în
rândul femeilor este mai mare decât în al bărbaţilor. Şi aceasta şi datorită
sexului. Astfel în rândul femeilor apare un gen de victimizare specific:violul.
Violul apare în unele situaţii în care infractorul fiind superior fiziceşte îşi
foloseşte această forţă pentru realizarea actului sexual, paralizând capacitatea de
apărarea a femeii. În unele cazuri violul este însoţit şi de acte de cruzime fizică,
bătăi corporale, schingiuiri etc.
Pentru a se putea stabili gradul de vinovăţie a fiecăruia dintre cei doi
parteneri, medicina-legală psihiatrică are drept scop de a determina tulburările
psihice ale partenerilor.
b. Victimizarea copiilor – datorită particularităţilor sale fizice copilul are
un grad sporit de victimizare. Astfel, datorită forţelor sale fizice reduse, a lipsei
capacităţii de anticipare a faptelor sale şi ale adulţilor, de discernere a intenţiilor
adulţilor, a marii sale credibilităţi şi a sincerităţii sale, copilul este supus în mai
mare măsură victimizării. Tot datorită acestor caracteristici de vârstă ei pot fi cu
mai multă uşurinţă manevraţi şi înşelaţi de infractori.
Profitând de naivitatea lor, în lumea minorilor infracţiunile de viol sunt
foarte multe. De fapt, autorii violurilor săvârşite asupra minorilor sunt de cele
mai multe ori persoane dereglate psihic, situaţie stabilită pe baza datelor
expertizei medico-legale psihiatrice.
c. Victimizarea persoanelor în vârstă – întrucât vârsta bătrâneţii, care
începe pe la 65 de ani, se caracterizează în primul rând prin slăbirea forţelor
fizice şi diminuarea capacităţii la efort şi la suprasolicitare, precum şi prin
scăderea reacţiilor motorii, şi a puterii de apărare. Procesul îmbătrânirii
psihologice nu este în consonanţă cu îmbătrânirea psihică, între ele putând exista
deosebiri sensibile şi vizibile.
Datorită acestor slăbiri în sfera fizicului procentul victimelor în rândul
persoanelor în vârstă este sporit.
d. Autovictimizarea – sub această denumire sunt cuprinse sinuciderile
sau, cu un limbaj mai modern, suicidul. Şi în acest domeniu s-a constatat un
paradox şi anume că în ţările cu un nivel elevat economic , SUA şi Japonia,
numărul sinucigaşilor este mai mare.

59
 Expertiza medico-legală psihiatrică are drept scop de a determina dacă
sinuciderea a avut loc datorită maladiilor mintale.
S-a constat că şi în rândul oamenilor sănătoşi mintali există destui
sinucigaşi.
Procesul de victimizare a persoanelor în vârstă poate avea loc atât în
cadrul familiei, infractori fiind copiii şi rudele apropriate, cât şi în afara familiei.
Adesea victimizarea lor în cadrul familiei este cauzată de valoarea
bunurilor pe care le posedă şi de care sunt deposedaţi de ai casei prin hoţie, jaf,
înşelăciune şi chiar prin crimă. Profitând de slaba lor capacitate de a se apăra, ei
sunt victimele celor mai puternici decât ei.
Şi atacurile care vin din afara familiei se datoresc tot faptului că infractorii
cunosc rezervele de bani sau de bunuri pe care le au, mulţi dintre cei în vârstă
care uneori nu fac un secret din ceeea ce posedă.
Formele pe care le iau victimele persoanelor în vârstă sunt diverse:
agresiune fizică, agresiune psihică, furt, privarea de hrană şi de medicamente,
şantaj etc.
Factorii determinanţi ai sinuciderii, criminologii şi psihologii au stabilit
următoarele trei categorii:38
a. factori sociologici;
b. factori psihologici;
c. factori economici;
a. Factorii sociologici ar putea fi explicaţi printr-o slabă integrare socială
adică cel în cauză nu se simte bine în colectivul din care face parte (familie,
colectiv de muncă, colectiv de prieteni).
b. În privinţa factorilor psihologici explicaţia ar fi aceea că sinucigaşul
este foarte exigent cu sine considerându-se vinovat de multe nereguli de care
alţii sunt vinovaţi. Ei recurg la dreptate punându-şi capăt zilelor.
c. Factorii economici sunt şi ei vectori de sinucidere, fapt constatat
statistic prin creşterea numărului sinuciderilor în perioadele de criză economică.
De fapt cauzalitatea sinuciderilor este mult mai complexă spre a putea fi redusă
la cele trei categorii de factori.

5.3. Cunoaşterea psihologiei victimei – sursă importantă pentru

descoperirea infractorilor
38
Scripcaru V., Astărăstoae V., Băişteanu P – Psihiatrie medico-legală, Ed.Polirom, Iaşi,
2002
60
 Victima nu este complet străină şi complet absolvită de infracţiunea
săvârşită asupra sa. Şi în alte situaţii victima poate avea o parte din vină ca, de
exemplu, în cazul unui factor poştal, care umblă noaptea cu bani asupra sa.
Când între victimă şi infractor au existat legături anterioare infracţiunii,
acestea pot explica declanşarea acesteia. Atunci infractorul ştia unele lucruri
despre victimă care l-au determinat să acţioneze, deci putem descifra motivele
infracţiunii.
În general , cunoaşterea temeinică a victimei de către investigatori, le va
uşura metodologia cercetării infractorului.
Sunt şi situaţii în care victima nu poate oferi explicaţii, fie din cauza că a
murit, fie deoarece infracţiunea s-a produs pe întuneric. Apoi şi teama de
urmările declaraţiei face ca unele victime să nu relateze nimic cu privire la
infractor.
Pentru evitarea victimizării, sunt persoane care iau din timp toate măsurile
de precauţie: blocarea intrărilor în locuinţă, ocolirea persoanelor dubioase,
discreţie în jurul bunurilor personale.
Aşadar pe lîngă măsurile de protecţie publică care ar trebui să le ia
organele cu un asemenea statut ca poliţia şi justiţia, fiecare cetăţean ar trebui să-
şi ia propriile măsuri de autoprotecţie.
Din păcate, datorită perioadei de tranziţie, măsurile de protecţie socială în
ţara noastră sunt foarte reduse. În numele unei false democraţii şi a confundării
libertăţii cu anarhia, infractorii sunt simbolic sancţionaţi, fapt care face să
sporească numărul infracţiunilor de toate gradele şi ca atare şi a victimelor.
De mare importanţă este şi formarea unui sentiment de solidaritate al
victimelor împotriva infractorilor şi al tuturor oamenilor oneşti împotriva
faptelor antisociale.
De asemenea elaborarea şi votarea unor legi severe împotriva infractorilor
şi infracţiunilor va putea determina scăderea numărului victimelor, dar numai
dacă se iau măsuri coordonate complementare de eliminare a factorilor cauzali
criminogeni.

CONCLUZII

61
 Expertiza medico-legală psihiatrică constituie activitatea interdisciplinară
de asistenţă şi cercetare ştiinţifică în care responsabilitatea şi conştiinţa etică a a
experţilor este angajată în cel mai înalt grad.
Etica diagnosticului psihiatric reprezintă o problemă de deontologie a
expertului şi face parte din cadrul mai larg al deontologiei şi responsabilităţii
medicale.
Progresele realizate în direcţia investigării şi tratării bolnavului psihic,
actualitatea preocupărilor de verificare pe plan internaţional a criteriologiei şi
finalizării expertizei medico-legale psihiatrice cu implicaţii în dreptul penal în
ţările Uniunii Europene ridică şi problema perfecţionării legislaţiei cu referire la
statutul bolnavului psihic, al asistenţei medico-social-juridice, precum şi a
cadrului instituţional de asigurare.
Cu cât datele celorlalte ştiinţe cât şi metodele proprii tehnicii criminalistice
sunt mai perfecţionate şi mai bine folosite, cu atât ele sunt mai eficiente şi îşi vor
aduce o contribuţie însemnată la realizarea scopului procesului penal: aflarea
adevărului şi tragerea la răspundere penală a făptuitorului.
Rezultă din lucrarea noastră  că, expertiza medico-legală  psihiatrică  este
un mijloc de probă  ştiinţifică la elaborarea căreia conlucrează medici experţi de
diferite specialităţi cât şi alţi medici de specialitate.
Pâna când va primi o forma finala definitivă, expertiza poate parcurge mai
multe etape (expertiza, suplimentul de expertiză, noua expertiza, avizare şi
controlul Comisiei Superioare Medico-Legal), ceea ce îi asigură în final un
fundament solid  în procesul formării convingerii organului judiciar pentru darea
soluţiei finale  în cauza cercetată.
Ţinând cont de influenţa mare ce are aceasta  expertiză  în procesul penal,
cei chemaţi să concure la realizarea ei trebuie să  aibă în vedere anumite reguli
pentru evitarea  şi eliminarea unei erori din fazele anterioare  întocmirii
raportului de expertiză.
Consider că  în cazul realizării şi rezolvării celor prezentate mai sus se va
asigura obţinerea de către organele de urmărire penală şi instanţele de judecată a
unor expertize rnedico-legale psihiatrice, temeinice cu o fundamentare ştiinţifică
completă, caz  în care suplimentele de expertize  şi noile expertize ar fi doar
excepţii, ceea ce ar avea ca rezultat final solutionarea operativă a cazurilor de
omucidere.

62
 În concluzie, expertiza medico-legală psihiatrică este o lucrare amplă, de
analiză şi sinteză a tuturor trăsăturilor psihopatologice ale infractorului privind
modul şi conditţiile exacte de săvîrşire a faptei, în scopul stabilirii
discernământului şi de a oferi justiţiei criterii medicale obiective, menite să ducă
la soluţionarea justă a cauzei, aplicarea şi dozarea unei pedepse corespunzătoare,
cît şi instituirea unor măsuri de siguranţă cu caracter medical privind viitorul
bolnavului şi profilaxia actelor antisociale.

63
 BIBLIOGRAFIE
1. Beliş V. – Medicina legală – curs pentru facultăţile de ştiinţe juridice, Editura
Societăţii de Medicină Legală din România, 1995
2. Gheorghiu V. – Medicină legală – note de curs, Universitatea de medicină şi
farmacie „Carol Davila”, Bucureşti, 2005-2006
3. Pavel L. L. – Medicină legală, suport de curs, Editura Universitară Danubius,
2008
4. Scripcaru Gh.- Medicină legală, Ed.Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1993;
5. Beliş V.- Tratat de medicină legală –vol.I, II, Ed.Medicală Bucureşti, 1995;
6. Ioniţă M.,Draganici P.,Constantin R.- Expertizele-mijloc de probă în procesul
penal, Bucureşti, 2000;
7. Scripcaru V., Astărăstoae V., Băişteanu P – Psihiatrie medico-legală,
Ed.Polirom, Iaşi, 2002;
8. Iftenie V. – Medicină legală pentru facultăţile de drept, Ed.Ştiinţelor
Medicale, Trustul Bucureşti, 2006;
9. Mitrofan N., Psihologie judiciară, Bucureşti, 1992;
10. Ungureanu S., Medicina legală, Chişinău, 1995;
11. Ander Z., Bilegan I., Molnar V. – Medicina legală, Bucureşti: Editura
didactică şi pedagogică, 1966;
12.Astărăstoaie V., Grigoriu C., Scripcaru C. – Ghid practic de medicină legală
pentru jurişti, Iaşi, 1993;
13. Baciu Gh. – Curs de medicină legală, vol. I-II, Chişinău, USM, 1993;
14. Baciu Gh. –Medicina legală, Chişinău, Ştiinţa, 1995;
15. Perju Dumbravă D., Mărgineanu V. – Teorie şi practică medico-legală, Cluj
Napoca: Editura Argonant, 1996;
16. Moraru I. – Medicina legală, Bucureşti, Editura medicală, 1967;
17. Beliş V. – Aspecte toxicologice, clinice, şi medico-legale în etilism, Editura
Medicală, Bucureşti, 1988;
18. Bercheşan V. – Metodologia investigării criminalistice a omorului, Editura
Paralela 45, Piteşti, 1998;
19. Bogdan T. – Comportamentul uman în procesul judiciar, Bucureşti, 1983;
20. Boroi Al., Gheoghe Nistoreanu – Drept penal, partea generală, Editura All
Beck, Bucureşti, 2004;
21. Nistoreanu Gh., Păun C. – Criminologie, Editura Europa Nova, Bucureşti,
1996;

64
22. Panaitescu V. – Metode de investigaţie în practica medico-legală, Editura
Litera, Bucureşti, 1984;
23. Papilian V. – Anatomia omului, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti,
1979;
24. Scripcaru Gh., Ciornea T., Ivanovici N. – Medicină şi drept, Editura
Junimea, Iaşi, 1979;
25. Stan T., Bălălău D. – Toxicologie, IMF Bucureşti, 1988;
26. Stancu E. – Criminalistică, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti,
1994;
27. Stătescu C., Bîrsan C. – Drept civil, Editura All Beck, Bucureşti, 2002;
28. Teodorescu Exarcu I. – Fiziologia şi fiziopatologia sistemului nervos,
Editura Medicală, Bucureşti, 1978;
29. Zamfirescu V. – Etică şi etiologie, editura Ştiinţifică şi Enciclopedică,
Bucureşti, 1977;
30. Zidaru P. – Drept execuţional penal, Editura Press Mihaela SRL, Bucureşti,
1997.

65