EXPERTIZA MEDICO-LEGALĂ PSIHIATRICĂ

1.Generalităţi
În practica judiciară expertiza medico-legală psihiatrică apare mult mai târziu, faţă de alte practici
expertale.
Primul manual de psihiatrie judiciară şi socială, scris pe baze ştiinţifice, apare în anul 1877, fiind
elaborat de medicul primar Alexandru Şuţzu.
Această activitate ia amploare în ultimii 50 de ani, iar din 1962 capătă o orientare modernă.
Cercetarea medico-legală psihiatrică poate aduce un aport considerabil în domeniul crimino-logiei
clinice.
Rolul expertizei psihiatrice este de a furniza elemente medicale în măsură să prezinte personalitatea
psihopatologică a unei persoane care a săvârşit o infracţiune sau să ateste sănătatea mintală în unele cazuri
civile.
Sarcina fundamentală este de a aprecia discernământul persoanelor cu referire specială la sta-rea psihică
în momentul comiterii faptei.
În efectuarea expertizei medico-legale psihiatrice trebuie avute în vedere pe lângă stabilirea
discernământului şi o serie de alte criterii medicale mai complexe, cum ar fi: raportul între conştiinţă şi
tulburările psihice ale făptuitorului, precum şi dacă tulburările psihice au sau nu legătură de cauzalitate cu
actul antisocial.
Unii autori au numit discernământ “funcţia psihică care se manifestă în capacitatea subiectului de a
concepe planul unei acţiuni, scopul ei, ordinea etapelor desfăşurării, savârşirea ei şi rezultatul
(consecinţele), care au decurs din savârşirea ei. Este capacitatea subiectului de a organiza motivat activitatea
sa”.
Discernământul depinde de doi factori:
- de structura personalităţii subiectului;
- de structura conştiinţei acestuia în momentul comiterii faptei.
În practică discernământul a fost gradat în:
- discernământ păstrat;
- discernământ păstrat parţial;
- discernământ diminuat;
- discernământ abolit.
Se cunoaşte că temeiul unic şi suficient al răspunderii penale este infracţiunea, iar aspectul uman al
infracţiunii îl constituie vinovăţia. Principalul temei al vinovăţiei îl constituie intenţia, iar aceasta se
defineşte în funcţie de discernământ. În consecinţă numai persoana cu discernămînt poate fi vinovată, poate
fi responsabilă şi poate fi sancţionată penal. Cunoscând acest adevăr, unele persoane încearcă să evite
sancţiunea penală, simulând lipsa discernământului. Cu toate că unii indivizi se pregătesc intens şi consultă
persoane avizate, nu ajung la o simulare fidelă a simptomatologiei unei afecţiuni psihice şi sunt relativ uşor
“demascaţi”.
Tulburarea psihopatologică, prin ea însăşi, nu conferă circumstanţe atenuante decât în contextul
celorlalte probe care pot oferi convingerea pronunţării de circumstanţe atenuante.
După cum arată Codul de procedură penală (art.117) expertiza medico-legală psihiatrică este obligatorie
în cazul infracţiunilor de omor deosebit de grav, precum şi în cazul în care organul de urmărire penală sau
instanţa de judecată au îndoieli asupra stării psihice a învinuitului sau inculpatu-lui.

2.Cadrul juridic şi organizatoric

1
 Manualele şi alte lucrări de specialitate încearcă să contureze un asemenea cadru, deşi acesta se referă în
general la activitatea de expertiză medico-legală, fără reglementări speciale privind expertiza medico-legală
psihiatrică, exceptând prevederile art.117 C.proc.pen. în vigoare, privind obligativitatea expertizei.
Cadrul juridic şi organizatoric este limitat la unele prevederi din Codul Penal, Codul de Pro-cedură
Penală şi legislaţia actuală privind organizarea şi funcţionarea instituţiilor de medicină legală.
Principalele prevederi legislative care reglementează expertiza se află în Codul de Procedură Penală
(art.116-127), Codul de procedură civilă (201-214), O.G.nr.1/2000 cu modificările ulterioare,
H.G.nr.774/2000, Legea nr.459/2001, O.G.nr.57/2001, Legea nr.271/2004, Codul Familiei, normele
procedurale privind efectuarea expertizelor, constatărilor, altor lucrări medico-legale.

3.Obiectivele expertizei medico-legale psihiatrice

O expertiză medico-legală psihiatrică nu poate fi redusă la formularea sau enunţarea unui diagnostic, ci
presupune o finalitate social-juridică, ce îi conferă valoarea sa probatorie, concludenţa sa.
Plecând de la prevederile legislaţiei actuale şi de la necesităţile practicii juridice şi de asistenţă medico-
legală, obiectivele expertizei medico-legale psihiatrice sunt:
a) precizarea stării de sănătate (normalitate) psihică a unei persoane;
b)caracterizarea complexă a personalităţii individului expertizat cu specificarea trăsăturilor acesteia
atât în legătură cu diagnosticul psihiatric, cât şi din punct de vedere socio-psihologic, în vederea deducţiei
asupra unui potenţial de decompensare sau antisocial;
c) stabilirea legăturii de cauzalitate între trăsăturile acestei personalităţi şi elementele constitutive ale
actului infracţional sau antisocial savârşit.

4.Desfăşurarea expertizei medico-legale psihiatrice

Examenul neuropsihiatric care se efectuează în situaţia când infractorul a fost descoperit imediat după
comiterea faptei, reprezintă prima etapă a expertizei psihiatrice. Aceasta se efectuează de o comisie alcătuită
din medic legist şi doi medici psihiatri.
Acest examen trebuie să fie cât mai complet şi mai amănunţit.
Rezultatul unui astfel de examen devine mai mult decât necesar, deoarece oferăm organului de cercetare ori
procurorului, datele necesare care să-i permită a lua hotărârea dacă va continua cercetările faţă de învinuit
sau inculpat sau este necesar ca acesta să fie mai întâi internat într-un spital de profil.
În practică se confundă examenul psihiatric cu expertiza psihiatrică, dându-i-se acesteia denumirea de primă
expertiză.
Frecvent se întâlnesc cazuri când rezultatul examenului neuropsihiatric este luat în considerare pentru a
motiva o soluţie de neurmărire în temeiul art.48 Cod Penal.
În ce priveşte examenul neuropsihiatric atunci când este făcut imediat după comiterea faptei, poate avea
valoarea unei constatări medico-legale, cu toate că legiuitorul nostru, în art.114 C.proc.pen., nu l-a enumerat
în cazurile pentru care se face.
În efectuarea expertizei medico-legale psihiatrice se parcurg următoarele etape :
a) prin audierea învinuitului sau inculpatului se pot obţine date privind pregătirea şcolară, bolile de care a
suferit, mediul în care a trăit, ocupaţia părinţilor, sursa (sursele) de existenţă, activitatea la locul de muncă,
în timpul satisfacerii stagiului militar, viaţa de afmilie, etc;
Tot prin audiere se poate remarca dacă acesta suferă de vreo afecţiune psihică care să-i altereze
discernământul.
Pentru aceasta este indicat ca procurorul sau organul de cercetare penală să posede un minim de cunoştinţe
vizând principalele afecţiuni psihice întâlnite în practica expertizei medico-legale psihiatrice şi anume:
psihopatia, schizofrenia, paranoia, parafrenia, epilepsia, paralizia generală progresivă, boala Parkinson,
scleroza în plăci, tulburări psihice de involuţie.
b) strângerea actelor medicale, dacă există, cu privire la starea de sănătate a celui cercetat;
c) internarea învinuitului sau inculpatului într-un spital de profil;
d) ordonanţa de efectuare a expertizei medico-legale psihiatrice trebuie să conţină în afara datelor de
identificare ale celui ce urmează a fi expertizat şi: fapta săvârşită, încadrarea juridică, motivele ce impun
efectuarea expertizei, întrebările la care expertiza urmează să răspundă, termenul de predare a raportului şi
cine suportă cheltuielile ocazionate cu expertiza;
e) cererea de efectuare a expertizei trebuie să conţină date privind infracţiunea, încadrarea juridică,
antecedente penale, pregătirea şcolară, ocupaţia , comportarea în familie şi societate, comportarea în timpul
cercetărilor, atitudinea faţă de fapta săvârşită, antecedentele medicale, etc.

2
Ordonanţa împreună cu adresa - cererea de efectuare a expertizei - cu actele medicale ori foile de observaţii
şi cu dosarul cauzei se înainteză Laboratorului Medico-Legal Judeţean ori Institutului de Medicină Legală
prof.dr.Mina Minovici. Când expertiza urmează a se efectua de acesta din urmă, în adresă se face menţiune
dacă este prima ori a doua expertiză.
În efectuarea expertizei medico-legale psihiatrice se fac o serie de investigaţii paraclinice şi examen
psihologic.

În mod necesar concluziile comisiei de expertiză vor fi formulate într-un raport de expertiză care, conform
art.123 C.proc.pen., trebuie să cuprindă:
a) Partea introductivă:
- componenţa comisiei;
- organul de cercetare penală sau instanţa care dispune efectuarea expertizei;
- data şi actul prin care s-a dispus expertiza;
- datele personale ale expertizatului;
- obiectul şi întrebările la care se va răspunde;
- data efectuării expertizei.
b) Cuprinsul:
- antecedentele medicale şi juridice;
- examenul somatic, neurologic, de alte specialităţi şi de la laborator, după caz;
- examenul psihologic;
- examenul psihiatric complet.
c) Discuţia faptelor.
d) Concluziile
Acestea se vor referi la:
- precizarea diagnosticului de fond şi a celui care se referă la starea actuală (cu excluderea
simulării);
- care sunt trăsăturile esenţiale ale personalităţii expertizatului, reflectate la diagnosticul precizat
şi reflectarea în comportamentul deviant; ce tulburări sau manifestări funcţionale se adaugă în prezent,
pentru caracterizarea stării actuale;
- în ce stadiu evolutiv se află aceste tulburări, dacă ele au un caracter episodic, dacă s-au
declanşat în momentul săvârşirii faptei antisociale, şi dacă, prezintă riscul de cronicizare sau agravare;
- dacă, prin trăsăturile patologice ale personalităţii şi prin caracterul manifestărilor
comportamentale, favorizate de anumiţi factori endo sau exogeni, subiectul analizat prezintă periculozitate
socială, potenţial infracţional sau de decompensare, precizare care stă la baza argumentării caracterului
măsurilor preventive, de combatere şi recuperare, care sunt propuse sau către se orietează comisia, în acest
caz.
Raportul de expertiză psihiatrică trebuie să conchidă, fără echivoc, dacă făptuitorul a săvârşit
infracţiunea cu discernământ.
Dacă în concluzii se menţionează că discernământul este mult diminuat şi că nu a putut aprecia
consecinţele decurgând din fapta pe acre a săvârşit-o, instanţa trebuie să dispună efectuarea unei noi
expertize, potrivit prevederilor art.125 C.proc.pen., o atare concluzie a expertului fiind contradictorie, lipsită
de exactitate.
Rezultă că profesionalismul expertului în efectuarea expertizei medico-legale psihiatrice este strict
necesar.
Trebuie precizat că expertiza medico-legală psihiatrică este supusă unot factori de eroare şi care, dacă se
validează pot atrage erori judiciare.
Erorile se pot clasifica în două mari categorii:
- erori formale, care survin atunci când nu se respectă indicaţiile proceduale;
- erori de fond, care sunt datorate în exclusivitate activităţii medicale din faza de examinare a
subiectului sau în cursul activităţii în comisia de expertiză.
Consecinţele unor astfel de erori atrag erorile judiciare foarte grave, prejudiciind fie societatea, fie
libertatea unei persoane, depăşind astfel cadrul eticii medicale, încadrându-se în sfera largă a eticii sociale.
Erorile de fond se pot datora:
- surselor de informare;
- subiectului expertizei (bolnavului);
- examinărilor paraclinice;

3
 - medicului.
Sintetizând regulile proceduale referitoare la efectuarea expertizei medico-legale psihiatrice se poate
spune că acestea constau în :
- obligaţia organului de urmărire penală sau a instanţei de judecată de a adduce la cunoştinţa experţilor
obiectul expertizei şi întrebările la care trebuie să răspundă (art.120 C.proc.pen.);
- această expertiză face parte din cadrul expertizelor medicale şi se execută în cadrul instituţiilor de
medico-legale în care lucrează experţi oficiali în specialitatea respectivă;
- dreptul experţilor de a lua cunoştinţă de materialul dosarului, necesar pentru efectuarea expertizei (în
cursul urmăririi penale aceasta se va face cu încuviinţarea organului de urmărire), de a cere lămuriri cu
privire la anumite fapte sau împrejurări ale cauzei (art.121 C.proc.pen.):
- obligaţia expertului de a întocmi un raport scris, opiniile separate fiind consemnate în raport sau într-
o anexă (art.122 C.proc.pen.) care trebuie să includă între altele şi concluziile (art.123 C.proc,.pen.):
- concluziile trebuie să cuprindă răspunsurile la întrebările puse şi aprecierea expertului asupra
obiectului expertizei.

5.Concluzii
Expertiza medico-legală psihiatrică constituie activitatea interdisciplinară de asistenţă şi cercetare
ştiinţifică în care responsabilitatea şi conştiinţa etică a a experţilor este angajată în cel mai înalt grad.
Etica diagnosticului psihiatric reprezintă o problemă de deontologie a expertului şi face parte din cadrul
mai larg al deontologiei şi responsabilităţii medicale.
Responsabilitatea expertului nu diferă de responsabilitatea oricărui cetăţean. Faptul că expertul execută
o misiune în justiţie nu îi conferă nicio imunitate particulară (Dérobert).
Calitatea de “auxiliar al justiţiei” nu-l exonerează pe expert de greşelile pe care le poate săvârşi în
exercitarea funcţiilor sale, acesta fiind evident în cadrul strict al misiunilor sale.
Progresele realizate în direcţia investigării şi tratării bolnavului psihic, actualitatea preocupărilor de
verificare pe plan internaţional a criteriologiei şi finalizării expertizei medico-legale psihiatrice cu implicaţii
în dreptul penal în ţările Uniunii europene ridică şi problema perfecţionării legislaţiei române cu referire la
statutul bolnavului psihic, al asistenţei medico-social-juridice, precum şi a cadrului instituţional de
asigurare.
Cu cât datele celorlalte ştiinţe cât şi metodele proprii tehnicii criminalistice sunt mai perfecţionate şi mai
bine folosite, cu atât ele sunt mai eficiente şi îşi vor aduce o contribuţie însemnată la realizarea scopului
procesului penal: aflarea adevărului şi tragerea la răspundere penală a făptuitorului.

4
 I. Considerente generale.

La frontierele psihiatriei şi legii s-a născut psihiatria judiciară, care tinde să devină o subspecialitate în
cadrul psihiatriei. Obiectivele comune celor două discipline constitutive, dreptul şi psihiatria, îşi au rădăcini în
cele mai vechi timpuri şi s-au impus ca o necesitate reală pentru apărarea persoanei împotriva actelor îndreptate
contra vieţii. Locul şi rolul psihiatriei judiciare au crescut progresiv, plasându-se între zona sănătăţii mintale şi
morbiditatea prin patologia infracţională. Difuziunea obiectivelor sale în câmpurile extinse ale cercetării
biologice, psihologice, sociale, culturale i-au conferit repede un domeniu inter- şi multidisciplinar, prin care, de
altfel, se motivează şi dobândeşte o fundamentare antropologică cu privire la persoană, ca victimă, prejudiciu,
implicare în justiţie şi relaţionare socială.
Obiectul psihiatriei judiciare este expertiza psihiatrică medico-legală, fiind constituit de afecţiunile ce
alterează capacitatea civilă de exerciţiu şi de delincvenţa patologică. Întrucât la noi în ţară forul unic
organizatoric de coordonare şi de interpretare a datelor medicale pentru justiţie este medicina legală, expertiza
psihiatrico-judiciară, dintr-o perspectivă integratoare, este o formă cu totul particulară în cadrul expertizei
medico-legale. Astfel stând lucrurile, domeniul psihiatriei judiciare este o ramură comună, atât a psihiatriei
clinice, cât şi a medicinii legale, opinie formulată şi la colocviul privind „Responsabilitatea penală şi
tratamentul psihiatric”, organizat de Comitetul European în Probleme Criminale de pe lângă Consiliul Europei,
recomandându-se ca acest gen de activitate inter – şi multidisciplinară să se dezvolte acolo unde există

5
acceptare şi înţelegere între membrii diferitelor specialităţi (psihiatrii, pedopsihiatrii, legişti, psihologi,
psihopedagogi, jurişti).
DEFINŢIE: expertiza medico-legală psihiatrică este o activitate inter- şi multidisciplinară de sinteză, de
integrare şi avizare, care corelează discernământul şi responsabilitatea umană pentru faptele săvârşite în
detrimentul legii sau neglijării ei cu starea psihică a persoanei şi legea juridică la un anume moment existeţial,
stabilind totodatâ şi periculozitatea socială a persoanei, măsurile de psihoprofilaxie secundară şi terţiară,
reglementate legal şi metodologic.
SCOP: această activitate s-a născut din necesitatea implicării teoretice şi practice de combatere a
criminalităţii, cu respectarea principiilor psihopatologice şi a reglementărilor drepturilor omului -în general, ale
bolnavului psihic şi ale deţinutului – în particular (regulamentele Asociaţiei Medicale Internaţionale; Codul
Naţiunilor Unite; Declaraţia Asociaţiei Medicale Intrnaţionale formulată la Tokio, 1975 şi Malta, 1992 cu
privire la refuzul de hrană; Declaraţia de la Helsinki din 1964, revăzută în 1975, 1983 şi 1989; Convenţia
Internaţională asupra Drepturilor Civile şi Politice; Declaraţia Universală pentru Drepturile Omului).
ROL: expertiza psihiatrico-judiciară are valoare probatorie, de control şi protecţie socială, prin
caracterul ei integrativ, analitic şi metaanalitic, reprezentând, deopotrivă, un act de asistenţă medicală, de
demnitate ştiinţifică şi de reală competenţă.

CADRU JURIDIC PROCEDURAL ŞI ORGANIZATORIC

Locul şi intervenţia psihiatriei în justiţie sunt definite în Codul de procedură penală, art.112 şi în
Secţiunea a X-a – Expertizele (art.116 – art.127).
„Efectuarea unei expertize psihiatrice este obligatorie în cazul infracţiunii de omor deosebit de grav,
precum şi atunci când organul de urmărire penală sau instanţa de judecată are îndoială asupra stării psihice a
învinuitului sau inculpatului.
Expertiza se efectuează în aceste cazuri în instituţii sanitare de specialitate.
În vederea efectuării expertizei, organul de cercetare penală, cu aprobarea procurorului sau instanţei de
judecată, impune internarea învinuitului sau inculpatului pe timpul necesar.
Această măsură este executorie şi se aduce la îndeplinire, în caz de opunere, de organele de poliţie”.

Aprecierea îndoielii asupra stării psihice pentru a fi despuiată de o anumită cotă de subiectivism se
impune:
- când sunt dovezi sau semnale că făptuitorul a suferit de unele boli ce ar putea avea consecinţe psihice.
- când sunt semnale că făptuitorul a avut o boală psihică sau că a fost internat într-un spital de psihiatrie
sau a făcut tratament psihiatric
- când în timpul cercetării făptuitorul are un comportament ce ridică probleme de sănătate psihică
- când infracţiunea săvârşită cu o deosebită cruzime e lipsită de un mobil evident
- când deţinutul are o comportare anormală
- la minorii între 14 – 16 ani, unde orientarea preventivă şi măsurile social-juridice şi pedopsihiatrice se
impun

Infracţiune şi vinovăţie

Infracţiunea constituie fapta care prezintă pericol social, săvârşită cu intenţie, deci cu bună ştiinţă sau
din greşeală (culpă).
Unicul temei al răspunderii penale este infracţiunea. Din perspectiva legii penale se consideră faptă cu
pericol social orice acţiune sau inacţiune prin care se aduce atingere uneia din valorile ocrotite de lege şi care,
conform legii, este sancţionată cu aplicarea unei pedepse.
Vinovăţia există când fapta care prezintă pericol social este săvârşită cu intenţie sau săvârşirea ei se
datorează unei culpe.
Prin faptă săvârşită cu intenţie se înţelege acea faptă când infractorul prevede rezultatul faptei sale,
urmărind producerea ei prin săvârşirea acelei fapte sau când prevede rezultatul faptei sale şi, deşi nu-l
urmăreşte, acceptă posibilitatea producerii lui fără să intervină în vreun fel.
Fapta este săvârşită din culpă când infractorul prevede rezultatul faptei sale, dar nu-l acceptă, socotind
fără temei că el nu se va produce (uşurinţă, nesocotinţă), sau nu prevede rezultatul faptei sale deşi trebuia şi

6
putea să-l prevadă (neştiinţă). Fapta ce rezultă dintr-o acţiune săvârşită din culpă constituie infracţiune numai
atunci când este prevăzută în lege în mod expres.
Fapta constând într-o inacţiune constituie infracţiune, fie că este săvârşită din culpă, fie cu intenţie,
exceptând cazul când legea sancţionează numai săvârşirea ei cu intenţie.
Din cele expuse mai sus reiese faptul că principala caracteristică a infracţiunii considerată faptă
antisocială, prevăzută de legea penală, este vinovăţia. Principalul temei al vinovăţiei este intenţia cu care a fost
comisă fapta, având ca şi criteriu de definire discernământul, adică, infractorul prevede rezultatul faptei sale
urmărind producerea lui prin săvârşirea acelei fapte. Vinovăţia şi gradul răspunderii se stabilesc atât în funcţie
de starea psihică, cât şi în funcţie de toate împrejurările comiterii faptei, apreciate şi sancţionate de instanţa de
judecată (criteriul medical şi criteriul juridic).

Iresponsabilitate, responsabilitate

Codul Penal prevede că: „Nu constituie infracţiune fapta prevăzută de legea penală dacă făptuitorul, în
momentul săvârşirii ei, fie din cauza alienaţiei mintale, fie din alte cauze, nu putea să-şi dea seama de acţiunile
sau inacţiunile sale ori nu putea fi stăpân pe ele”.
Conţinutul acestei prevederi stă la baza noţiunii de iresponsabilitate, care nu trebuie confruntată cu
cauzele ce înlătură caracterul penal al faptei.
„Este iresponsabilă persoana care, din cauza incapacităţii psihice existente în momentul săvârşirii faptei,
nu poate să-şi dea seama de acţiunile sau inacţiunile sale ori nu poate fi stăpână pe ele. O asemenea persoană nu
înţelege de ce acţiunile sau inacţiunile sale prezintă pericol social şi de ce acestea au un caracter ilicit. O
asemenea persoană iresponsabilă nu poate fi pedepsită, căci n-ar putea fi îndreptată prin aplicarea sau
executarea pedepsei. Datorită lipsei capacităţii de a înţelege şi de a voi a făptuitorului, iresponsabilitatea are
drept consecinţă înlăturarea caracterului penal al faptei.”
Noţiunea de iresponsabilitate are la bază 2 criterii: medical şi juridic.
1. criteriul medical – presupune „prezenţa unei boli psihice cronice, a unor tulburări psihice temporare sau
a unor stări morbide.”
2. criteriul juridic – presupune „absenţa capacităţii de a fi conştient de acţiunile săvârşite şi de a le
stăpâni.”
Sarcina fundamentală a expertizei medico-legale psihiatrice este aceea de a evalua capacitatea psihică,
starea de conştiinţă şi discernământul pe care le prezintă persoana examinată. Toate aceste noţiuni definesc, de
altfel, responsabilitatea.
În trecut, concluzia privind iresponsabilitatea se fundamenta numai pe criteriul medical – aşa cum
menţiona şi Matei Basarab, în 1652, în pravila sa:
„Dacă cineva e nebun sau lipsit de minte şi ucide, ca de exemplu un tată care omoară pe fiul său, nu va
fi pedepsit, deoarece pedeapsa de a fi nebun îi ajunge”.
Ulterior, s-a constatat că nu fiecare bolnav psihic poate fi socotit iresponsabil. Uneori boala psihică are
evoluţie benignă şi bolnavul poate fi responsabil. Diferenţierea bolnavilor psihici iresponsabili de cei
responsabili a dictat introducerea în expertiza psihiatro-judiciară şi a criteriului juridic: „absenţa capacităţii de a
fi conştient de acţiunile săvârşite şi de a le stăpâni.” Acest criteriu este mai mult decât important în evaluarea
iresponsabilităţii pentru că include factorul voliţional (capacitatea de a conduce şi stăpâni acţiunile sale) şi
factorul intelectual (conştiinţa acţiunilor săvârşite).
În concluzie, aprecierea iresponsabilităţii necesită aplicarea ambelor criterii. Chiar şi cei care poartă
diagnosticul de schizofrenie uneori nu pot fi iresponsabili. Există momente în care ei îşi dau seama foarte bine
de acţiunile lor şi, pe cale de consecinţă, ei sunt socotiţi responsabili.
Noţiunile de responsabilitate şi iresponsabilitate sunt determinate de evoluţia proceselor psihice şi starea
sănătăţii acestora, ceea ce înseamnă că interpretarea acestor noţiuni poate suferi diferite variante şi, pe cale de
consecinţă, noţiunile de responsabilitate – iresponsabilitate trebuiesc verificate şi atestate cu fiecare faptă în
parte. Aceasta înseamnă că o persoană poate fi responsabilă, chiar dacă, cândva, a fost socotită iresponsabilă.
Problemele de sănătate şi boală psihică trebuie privite dintr-o perspectivă dinamică, fapt ce implică ca şi
responsabilitatea / iresponsabilitatea să fie privite din aceeaşi perspectivă. Spre exemplu, un epileptic care
comite o crimă într-o stare crepusculară, poate ca în momentul examinării expertale să nu aibă dereglări psihice
şi cu toate acestea să fie declarat iresponsabil (se are ăn vedere starea crepusculară).
Comportamentul uman obligă la fundamentarea noţiunii de responsabilitate în raport de o situaţie
faptică, individual-concretă.

7
 Noţiunea de responsabilitate, ca şi caracteristică a normalităţii psihice, constă într-o stare de echilibru a
funcţiilor psiho-mentale atestată printr-un comportament adecvat în familie, colectivul de muncă şi societate.
Responsabilitatea este definită ca fiind acea calitate a persoanei de a-şi asuma integral obligaţiile ce
decurg dintr-o acţiune liber consimţită, pe care o deliberează şi o întreprinde şi, totodată, de a înţelege
consecinţele acestei acţiuni, în deplină concordanţă cu mobilul sau scopul urmărit, în interesul personal şi fără a
prejudicia interesul colectivităţii.
Deoarece legislaţia din ţara noastră nu recunoaşte situaţii intermediare între responsabilitate şi
iresponsabilitate, aşa cum se întâmplă în legislaţiile altor ţări care recunosc responsabilitatea atenuată, trebuie să
facem câteva precizări între orientările de acceptare legală a responsabilităţii / iresponsabilităţii şi noţiunea de
discernământ, aşa cum este ea înţeleasă şi cuantificată în expertiza medico-legală psihiatrică.
Noţiunile de discernământ scăzut şi capacitate psihică diminuată, existente în realitatea practică
expertală, echivalează, în acord cu legislaţia ţării noastre, cu noţiunea de responsabilitate. Ele iau însă parte la
circumstaţierile atenuante, apreciate de instanţa de judecată în contextul materialului probator per ansamblu ca
circumstanţieri atenuante obiectivate ştiinţific prin expertiza medico-legală. Comentăm această responsabilitate
atenuată ca fiind respinsă de majoritatea juriştilor, fiindcă problema conştiinţei nu se poate prezenta fragmentar.
Adepţii responsabilităţii atenuate invocă lipsa unei flexibilităţi sau adaptabilităţi în noţiunea de
responsabilitate, care nu permite stări intermediare între responsabilitate şi iresponsabilitate. Ei afirmă că în
afară de oameni absolut sănătoşi şi bolnavi există personae a căror stare de sănătate se află la limita dintre
sănătate şi boală.

Capacitate psihică, personalitate, conştiinţă, discernământ

Capacitatea psihică reprezintă totalitatea însuşirilor psihice ale persoanei, de ordin cognitiv, intelectiv,
afectiv-voliţional, instinctiv şi caracterial, care pot asigura performanţa şi motivaţia desfăşurării unei activităţi,
traducându-se prin seturi de aptitudini, fapte şi rezultate concrete şi cuantificabile, ce conduc spre o finalitate
matură a personalităţii.
Personalitatea este un construct biopsihosociocultural şi istoric. Ea se formează la intersecţia condiţiilor
de viaţă, educaţie şi climat social, cu totalitatea însuşirilor biologice şi psihologice ale persoanei, concretizată în
unitatea şi individualitatea persoanei.
Conştiinţa este acea funcţie psihică de sinteză complexă a funcţiilor psihice superioare, prin intermediul
căreia omul se integrează armonios şi benefic în mediul ambiant, filtrează, asociază şi fixează, cu ajutorul
gândirii, noţiunile primite. Ea este proprie omului şi-i oferă responsabilitatea morală în raport cu propria sa
conduită.
Discernământul este o exprimare dinamică a fenomenului de conştiinţă, care traduce activitatea şi
facultatea de deosebire a faptelor, dublată de înţelegerea lor şi de aprecierea consecinţelor.
Astfel, discernământul devine criteriu de normalitate al conştiinţei, exprimând adaptarea dinamică şi adecvată
la condiţiile mediului ambiant şi, în acelaşi timp, criteriu de apreciere a conduitei în expertiza medico-legală
psihiatrică. El exprimă intimitatea asocierilor intelective, volitive şi afective, redând unitatea psihicului sub
forma cuplului ideo-afectiv.
Dacă admitem faptul că, conştiinţa reprezintă concretizarea personalităţii, a totalităţii însuşirilor psihice
ale persoanei, atunci trebuie să admitem faptul că discernământul reprezintă dinamica sintezei dintre
personalitate şi conştiinţă, sinteză care are loc în momentul îndeplinirii unei acţiuni. Putem spune deci că
discernământul reprezintă o calitate şi, totodată, o funcţie de sinteză superioară a capacităţii psihice a unui
individ de a delibera asupra unei acţiuni, precum şi asupra consecinţelor acesteia şi de a-şi organiza astfel
motivat activitatea în vederea îndeplinirii acţiunii.
Acceptând cele de mai sus, discernământul depinde de 2 mari categorii de factori:
a. de structura personalităţii
b. de structura conştiinţei
Expertiza trebuie să stabilească structura personalităţii şi nivelul de conştiinţă (elementară, operaţional-
logică, axiologică, etică) pentru a se pronunţa în privinţa discernământului, în coroborare cu gradul de
dezvoltare intelectuală, gradul de instruire generală şi profesională, gradul de educaţie familială şi instituţională,
experienţa de viaţă, precum şi cu toate celelalte circumstanţe existente în dosar.
În expertiză interesează atât stabilirea capacităţii psihice în momentul examinării, dar, mai ales, în
momentul săvârşirii faptelor. Acest ultim obiectiv trebuie reconstituit din punct de vedere biopsihopatologic,
reconstrucţie ce se face pe baza datelor biografice, civile, anamnestice şi semiologice, de valoare patologică şi
diagnostică, coroborate cu celelalte date din dosarul de urmărire penală.

8
 În urma consfătuirii din anul 1962 pe tema responsabilităţii psihice, s-a ales ca unic criteriu
discernământul, cu toate că acest lucru a creat numeroase dificultăţi expertizei psihiatrico-legale atunci când
trebuie să fie stabilit fără echivoc. Aceste situaţii erau, de regulă, acele cazuri în care tulburările psihice nu
păreau a avea o legătură cauzală cu modul de comitere a faptei. De aceea, se consideră că, pe lângă
discernământ, expertiza medico-legală psihiatrică trebuie să aibă în vedere o serie de criterii medicale mai
complexe:
 raportul între conştiinţa şi tulburările psihice ale făptuitorului, conştiinţa fiind definită ca o reflectare a
lumii exterioare, dacă persoana în cauză prin tulburări putea avea o reflectare ireală a lumii exterioare, dacă
putea sau nu să delibereze actul comis şi, mai ales, să-şi poată exprima liber voinţa
 dacă tulburările psihice au sau nu o legătură de cauzalitate cu actul antisocial (în unele boli psihice însuşi
actul antisocial poate reprezenta un prim simptom al bolii psihice). Acest criteriu trebuie să reflecte cât mai
obiectiv răspunsul la întrebare.
 dacă persoana în cauză avea sau nu posibilitatea de a cunoaşte conţinutul şi consecinţele faptelor
imputate, dar şi
 posibilitatea de a-şi exprima liber voinţa în a acţiona sau nu contrar normelor legale

Motivaţie, mobil, motiv

Aceste 3 noţiuni nu trebuiesc confundate, de aceea interesul lor merită cunoscut înţelesul lor:
● prin motivaţie se înţelege acea condiţie biologică, psihologică, socială, culturală sau patologică, ce stă la baza
actului antisocial ce poate influenţa momentul de conştiinţă, determinându-l să ratifice acţiunea
● prin mobilul actului antisocial se înţelege scopul săvârşirii acţiunii
● prin motivul actului antisocial se înţelege cauza care a determinat (direct sau indirect) trecerea la îndeplinirea
actului

Organizare şi modalităţi de efectuare a expertizei

Actuala organizare este legiferată atât prin prevederile CP, CPP, Coduri civile, cât şi prin OG nr.1/2000,
cât şi prin HG comună din septembrie 2000 privind regulamentul de aplicare a OG nr.1/2000, semnată de MSF,
MJ, MF şi MI.
Expertiza psihiatrico-judiciară nu poate avea loc decât în cadru oficial, care e constituit dintr-o comisie
formată dintr-un medic legist - ca preşedinte, cu rol de coordonator şi interpret al datelor medicale pentru
justiţie - şi doi psihiatrii - ca membrii, cu rol de observatori clinici şi de investigare. Atunci când expertiza
priveşte un minor este de dorit ca unul dintre cei doi medici psihiatrii să fie pedopsihiatru.
În funcţie de necesităţile cerute de caz, din comisie poate face parte un psiholog, psiho-pedagog (pentru
minori), asistent social, neurolog, endocrinolog.
Comisia va funcţiona în centre unde există laboratoare medico-legale şi spital sau secţii de psihiatrie.
Comisia de expertiză trebuie să aibă întreaga documentaţie medicală la data examinării, dosarul cauzei
şi /sau datele înaintate şi solicitate, putând cere prelungirea observaţiei sau orice examinare necesară pentru
stabilirea unei decizii corecte. IML Mina Minovici Bucureşti a adoptat, la nivelul comisiei de expertiză medico-
legală din acest institut, următorul cadru organizatoric al derulării examinărilor psihiatrice:
a. examinarea propriu-zisă a persoanei: examinarea – în medie 20 – 40 minute şi reexaminarea – în medie
10 – 20 minute
b. număr de examinări:
 minim o reexaminare pentru fiecare caz
 minim două reexaminări pentru cazurile de:
- violenţă contra persoanei
- de stabilire a tulburărilor de identitate sexuală
- de încredinţare de minori
- de contestare a diagnosticelor psihiatrice anterioare
 minim 2 – 6 reexaminări în următoarele situaţii:

9
 - cazuri de omor şi tentativă de omor calificat
- omor şi tentativă de omor deosebit de grave
- omor şi tentativă de omor efectuate de adolescenţi şi copii
- omor şi tentativă de omor sau leziuni cauzatoare de moarte efectuate fără martori
- cazuri de revendicări
- cazuri în care se acuză rele tratamente
- cazuri în care se suspicionează simulări elaborate, disimulări, debuturi medico-legale
- cazuri în care apar dificultăţi de diagnostic diferenţial
c. timpul alocat studierii documentaţiei variază de la caz la caz:
- pentru cazuri obişnuite timpul afectat studierii dosarului este apreciat la aproximativ 2 ore
-.la celelalte cazuri timpul variază între 3 şi 8 ore, existând şi situaţii în care studierea aprofundată a tuturor
datelor durează şi câteva zile
Ea se poate efectua în regim ambulator sau prin internare.
Expertiza psihiatrico-judiciară în regim ambulator în ţara noastră este restrânsă şi se poate efectua atunci
când nu se pun probleme de diagnostic sau când diagnosticul este foarte clar (documente medicale, internări
anterioare în servicii de psihiatrie sau tulburări psihice evidente).
Expertiza prin internare este forma cea mai obişnuită şi are avantajul că evită erorile de diagnostic,
stabileşte o eventuală simulare, suprasimulare sau disimulare. Se rezolvă prin internarea într-un serviciul
(clinică) de psihiarie în vederea observaţiei directe şi a investigărilor paraclinice şi interclinice de
specialitate, în scopul obiectivării diagnosticului. Toate rezultatele se vor consemna prin înscrisuri în foaia
de observaţie clinică, inclusiv evoluţia, tratamentul aplicat şi eventualele evenimente. În afară de
investigaţiile biochimice de rutină şi examinarea psihologică, se va face, de regulă, examenul neurologic
clinic obiectiv, prin consult interclinic în serviciul specialităţii de neurologie, completat sau nu de EEG.
Orice alte investigări paraclinice (FO, LCR, metode imagistice şi electrodiagnostice - convenţionale şi
moderne -, etc.) se pot face în scopul unei decizii cât mai corecte de diagnostic, precizării etiologiei şi
excluderii simulării. De asemenea, investigări paramedicale (examene psihologice, anchete sociale,
caracterizări, recomandări, etc.) pot fi necesare pentru precizarea obiectivelor expertale. Mai pot fi necesare
înregistrări poligrafice (EKG, FKG, EEG, EMG,ENG) ale căror rezultate, prelucrate în mod automat, pot
reda cifric dinamica trăirilor psihofiziologice ale făptuitorului. Amintim şi detectorul de minciuni, folosit pe
scară largă în SUA, constând în investigarea grafică a presiunii arteriale şi a respiraţiei pe parcursul
interogatoriului, în care problemele importante se intercalează printre cele banale.
În concluzie, expertiza medico-legală psihiatrică va respecta următoarele principii:
a. observaţia clinică directă, prin internarea expertizaţilor sau în regim de ambulator, asociată cu
investigaţiile clinice şi de laborator necesare
b. consultarea următoarelor date din dosarul cauzei: antecedente medicale, antecedente penale, anchetă
socială, motivaţia, mobilul, motivul
c. examenul psihic
d. formularea concluziilor raportului de expertiză, care vor conţine inclusiv măsurile ce trebuie luate,
având în vedere rolul preventiv al asistenţei medico-legale
Pe lângă aceste două modalităţi, mai cităm următoarele variante de expertiză medico-legală psihiatrică:
1. expertiza la domiciliu
2. expertiza în sala de judecată
3. expertiza în cabinetul anchetatorului
4. expertiza prin corespondenţă
O formă particulară o reprezintă expertiza postmortem, care se efectuează numai pe baza documentelor ce
pot oglindi starea psihică a bolnavului. Este o expertiză dificilă. Pentru efectuarea expertizei postmortem
orice amănunt poate fi important şi de aceea organele de urmărire penală au obigaţia să adune toate datele
despre persoana care s-a sinucis (dezvoltare, educaţie, caracter, relaţii de familie, relaţionare, hobby,
abuzuri, agende, jurnal intim, scrisori, însemnări – mai ales înainte de moarte), dacă s-a aflat în evidenţă cu
o boală psihică, dacă a fost internat în spitale de psihiatrie, dacă era în tratament sau sub tratament psihiatric
etc.
Expertiza postmortem se dispune în:

a. - decesul prin sinucidere

● când persoana se sinucide şi nu se evidenţiază motivul sinuciderii,

10
 presupunându-se că fapta este o urmare a unei tulburări psihice
● când persoana era cunoscută cu un comportament ciudat
● când persoana a fost împinsă spre sinucidere prin diferite circumstanţe
Cu toate că actul sinucigaş, ca act de conştiinţă, nu se datorează neapărat unei boli psihice, expertiza
postmortem are sarcina de a stabili dacă sinucigaşul a suferit sau nu de o boală psihică şi, mai ales, dacă în
momentul sinuciderii au existat perturbări psihice ce-l puteau conduce la act.

b. - decesul până la judecată a unei persoane care a săvârşit o infracţiune.

Acest tip de expertiză postmortem are sarcina de a aprecia starea psihică a celui decedat, în scopul revizuirii
sentinţei, mai ales atunci când există şi conflicte de moştenire.

OBIECTIVELE EXPERTIZEI PSIHIATRICO-JUDICIARE

1. să respecte actele normative în vigoare; în situaţii contrare, expertizele medico-legale psihiatrice devin
ilegale
2. să se desfăşoare conform unui program prestabilit
3. să pună la dispoziţia membrilor comisiei dosarele de expertiză şi/ sau datele înaintate şi solicitate:
4. să confere un cadru legal, medical, educativ şi de cercetare în domeniu
5. să stabilească dacă persoana examinată prezintă tulburări psihice şi dacă da, ce anume tulburare psihică
şi care este stadiul său actual
6. să precizeze structura de personalitate a persoanei examinate şi posibilele asocieri între tipologia
infracţionalităţii şi actul infracţional
7. să stabilească capacitatea psihică în momentul examinării şi, pe cale de consecinţă, dacă subiectul
examinat poate fi supus judecăţii
8. să aprecieze capacitatea psihică în momentul săvârşirii faptei prin coroborarea tuturor informaţiilor şi să
se pronunţe în privinţa discernământului faţă de fapta incriminată
9. să aprecieze evoluţia şi prognosticul tulburărilor psihice, precum şi nivelul potenţial infractogen
10. să se pronunţe în privinţa măsurilor de siguranţă şi profilaxie care se impun la data examinării, în
vederea securizării, prevenirii, tratării şi recuperării – reinserţiei sociale a celui examinat (art.113 CP, art.114
CP):
 cazul prezintă tulburări psihice care nu-l fac însă iresponsabil, dar necesită tratament în condiţii de
detenţie în cazul unei eventuale condamnări
 cazul prezintă tulburări psihice care îl fac iresponsabil, dar nu prezintă o periculozitate socială deosebită,
putând fi tratat atât ambulator, cât şi prin internări periodice în servicii psihiatrice obişnuite, în stare de
libertate
 cazul prezintă tulburări psihice care îl fac iresponsabil faţă de fapta sa şi prezintă un grad de
periculozitate ridicat pentru societate, situaţie ce atrage internarea obligatorie într-un institut medical de
asistenţă forensică

11. să întocmească raportul de expertiză medico-legală psihiatrică:

● pentru cazurile obişnuite între 2 – 4 ore
● pentru celelalte cazuri între 2-6 ore pe caz
● la unele chiar 10 – 15 ore.
● .mai trebuie luat în calcul şi timpul care este dificil de normat, respectiv:
-timpul de informare ştiinţifică, care variază de la necesar până la multe ore (mai ales pentru expertizele pe
acte)
-timpul de „concepere”, de „gândire”, de „judecată” şi de „discutare” a cazului
● în condiţiile în care persoana expertizată prezintă un grad de
periculozitate major, în concluziile raportului de expertiză se vor trece şi măsurile legale ce trebuiesc luate.
● în cazul expertizării minorilor concluziile raportului de expertiză vor cuprinde şi măsuri psiho-
pedagogice

CRITERII MEDICALE DE SIGURANŢĂ

11
Înainte de a descrie măsurile de siguranţă, trebuie să cunoaştem esenţa conceptului de periculozitate. Acest
concept nu beneficiază de o definiţie unanim acceptată, după cum nici nu este uşor de realizat acest lucru.
Mai mult decât atât, „starea de periculozitate a bolnavilor psihici” lipseşte din tratate de mare reputaţie în
psihiatrie H.Claude, A.Porot, Bardenat, H.Ey, M.Gross.
Dicţionarul limbii române defineşte cuvântul pericol printr-o situaţie / întâmplare care pune în primejdie
existenţa, integritatea cuiva sau a ceva.
Dicţionarul juridic penal redă starea de periculozitate în terrmenii de pericol social, periculum in futurum şi
periculum ortum.
Prevederile decretului 313/1980 stipulează:
„Sunt consideraţi periculoşi bolnavii psihici care pun în pericol sănătatea, integritatea corporală proprie ori
a altora, importante valori materiale sau tulbură în mod repetat şi grav condiţiile normale de muncă ori de
viaţă, în familie sau în societate”.
Fără a trece în revistă diferitele concepţii cu privire la termenul de periculozitate, merită spus faptul că aria
lui depăşeşte conceptul de boală mintală, iar nivelul său cunoaşte o dinamică în viaţa fiecărui individ, în
relaţie de interdependenţă, atât cu formele impulsive criminogene, cât şi cu cele inhibitorii – pe de o parte –
şi cu factorii personali şi circumstanţiali – pe de altă parte. Această relaţionare îi conferă conceptului de
periculozitate un caracter pluridisciplinar ce stă la baza teoriilor antropobiologice, psihologice, sociologice
şi juridice – Lombroso, Di Tulio, Garofalo, Kinberg, De Greef, Pinatel.
Pinatel opiniază că interacţiunea dintre factorii biologici şi sociali, integraţi la nivelul sferei psihologice ar
putea genera trei tipuri de periculozitate:
 o influenţă biologică puternică, asociată unei influenţe sociale forte determină o stare periculoasă cronică
sau remanentă
 o influenţă biologică puternică asociată unei influenţe sociale uşoare, sau invers, conferă stării
periculoase un caracter marginal
 combinarea celor două influenţe biologice şi sociale uşoare ar caracteriza stările pericoase episodice.
Fl.Gâldău (1986) subliniază că starea de periculozitate în raport cu bolnavul psihic, indiferent dacă a comis
sau nu o infracţiune, se cere clarificată în scopul evitării unor erori şi pentru aceasta este necesar să se
cunoască că:
 periculozitatea episodică trebuie diferenţiată de periculozitatea de tip remanent
 periculozitatea derivă, nu numai din boală, dar şi din situaţiile de marcaj social şi existenţial al
bolnavului, fiind, deci, şi un rezultat al codeterminismului familial sau social
 periculozitatea bolnavului psihic este în funcţie de gradul dezvoltării economice, de nivelul cultural al
populaţiei, de capacitatea acesteia de toleranţă şi de asumare a unui risc acceptat, de nivelul asistenţei
medicale şi sociale, de gradul colaborării interdisciplinare.
Gayral defineşte ca factori de periculozitate:
1. La deliranţi: halucinaţiile imperative, manifestările sindromului de influenţă, care îl transformă pe
bolnav în robot; desemnarea nominală sau a grupului de către psihoticii persecutaţi; temele de gelozie,
idealism răzbunător, politic sau religios; exaltarea pasională, agresivă, acompaniată de furie, ameninţări,
plângeri; revendicările hipocondriace
2. La demenţi: impulsurile brutale şi ample; asocierea crizelor de excitaţie violentă cu delirurile senile de
prejudiciu sau de gelozie
3. La retardaţi: brutalitatea; comiţialitatea; tendinţe perverse (tropism pentru sânge, cruzime faţă de
animale, sadismul, piromania), violul însoţit de moarte
4. Actele automate şi de scurtcircuit
Actele automate la epileptici şi schizofreni sunt greu de prevăzut.
Actele de scurtcircuit survin, cu precădere, la hiperemotivi, dizarmonici, anxioşi, obsesivi.
5. La dizarmonici caracteriali (psihopaţi): impulsivitate, atracţie pentru arme, perversitate; atentatele
produse asupra minorilor; dinamismul pasional exacerbat acompaniat de prevalenţă ideică, susceptibilitatea
vindicativă, deformaţia sistemică; episoade paroxistice de excitaţie
6. Cauze adjuvante; alcoolismul, farmacodependenţa, ocaziile facilitante (atitudinea provocatoare a
victimei, procesele psihopatice acute, promiscuitatea şi influenţa nocivă a mediului).
Şcoala germană (Schied şi Schward) au izolat 15 factori antropobiologici, constituţionali, socio-educativi,
personali şi judiciari cu rol în prognosticul periculozităţii.
Şcoala Americană (Glueck) a elaborat tabele predictive ale periculozităţii.

12
Cu toate eforturile făcute, nu putem decât să avem o orientare în aprecierea periculozităţii. Faptul că la noi
calitatea adaptării funcţionează ca unic criteriu de diagnostic şi de prognostic a stărilor de periculozitate,
determină o extensie nepermisă a acestui concept, incluzând şi persoane care nu comportă un grad de
periculozitate, ci numai deficite adaptative, după cum este posibilă şi minimalizarea stării de periculozitate
psihopatologică, situaţie cu grave consecinţe în sănătatea societăţii.
Bolnavii psihici periculoşi se împart, în funcţie de actul infracţional, în două categorii:
1. - bolnavii psihici periculoşi care au săvârşit infracţiuni.
Această categorie de bolnavi au ca măsuri de siguranţă cu caracter medical cele prevăzute în articolul 112
CP, 113 CP, 114 CP – în cazul adulţilor şi articolul 105 CP – în cazul minorilor. Aceste măsuri reprezintă
măsuri pe care legiuitorul le stabileşte în concordanţă cu principiul exonerării de pedeapsă penală
(coercitivă, punitivă) a individului a cărui faptă este neimputabilă (art.48 CP), dar şi cu principiile medicale
adecvate de tratare a adultului sau de tratare, educare şi instruire profesională – în cazul minorului.
În cadrul expertizei medico-legale psihiatrice se stabiliesc măsurile medicale curative, profilactice şi de
siguranţă ce trebuiesc aplicate expertizatului – infractor, care prezintă tulburări psihice. Acest obiectiv în
realizarea sa comportă 3 modalităţi:
a. când făptuitorul este responsabil, însă nu poate efectua pedeapsa, datorită bolii de care suferă. Aceste
măsuri au în primul rând caracter curativ, dar şi de siguranţă, datorită riscului iterativ antisocial demonstrat
deja.
b. când făptuitorul este iresponsabil pentru fapta săvârşită datorită unei boli psihice, însă se pretează la
tratament ambulator sau făptuitorul prezintă tulburări psihice, însă este responsabil (condamnat). Această
situaţie este reglementată de articolul 113 CP, conform căruia. „Dacă făptuitorul, din cauza unei boli ori a
intoxicaţiei cronice prin alcool, stupefiante sau alte asemenea substanţe prezintă pericol pentru societate,
poate fi obligat să se prezinte în mod regulat la tratament medical până la însănătoşire. Când persoana faţă
de care s-a luat această măsură nu se prezintă regulat la tratament, se poate dispune internarea medicală.
Dacă persoana obligată la tratament este condamnată la pedeapsa închisorii, tratamentul se efectuează şi în
timpul exercitării pedepsei. Măsura obligării la tratament medical poate fi luată în mod provizoriu şi în
cursul urmăririi penale sau a judecăţii”.
c. când făptuitorul este declarat iresponsabil datorită bolii sale psihice şi are nevoie de tratament,
prezentând un pericol grav pentru societate. Această situaţie este reglementată de articolul 114 CP: „Când
făptuitorul este bolnav mintal ori toxicoman şi se află într-o stare care prezintă pericol pentru societate se
poate lua măsura internării într-un institut medical de specialitate, până la însănătoşire. Această măsură
poate fi luată în mod provizoriu şi în cursul urmăririi penale sau a judecăţii”.
2. - bolnavi psihici periculoşi care nu au săvârşit infracţiuni.
Măsurile de siguranţă sunt cuprinse în decretul 313 / 1980, privind asistenţa bolnavilor psihici periculoşi.
Acest decret are caracter prepenal, întrucât creează cadrul legal pentru internarea obligatorie a bolnavilor cu
potenţial de periculozitate, la propunerea medicului din teritoriu şi la înştiinţarea scrisă a familiei, vecinilor
sau „oricărei persoană care are cunoştinţă de un asemenea caz” (inclusiv medicul psihiatru), în spitalul de
psihiatrie teritorial, urmând ca în 24 ore să fie examinat de o comisie de trei psihiatrii, care vor decide sau
nu instituirea spitalizării obligatorii sau continuarea tratamentului ambulator. În termen de cel mult două
luni sau „ori de câte ori e nevoie” comisia va reexamina cazul şi va decide eventual modificarea sau
încetarea tratamentului obligatoriu, prin internare şi/sau continuarea sa în ambulator, prin dispensarizare.
Hotărârea comisiei de decret 313 poate fi contestată de cel în cauză, de membrii majori ai familiei sale,
părinţi, tutore sau autoritatea tutelară (dacă bolnavul este minor), procuratura locală sau orice altă persoană.
Judecarea contestaţiei este de competenţa judecătoriei teritoriale şi se va proceda în regim de urgenţă,
conform Codului de procedură civilă, art.28 al decretului 313 / 1980.
Legalitatea aplicării acestui decret este verificată periodic, din oficiu, de către procuratura teritorială pe a
cărei rază se află spitalul, în care funcţionează comisia de decret şi în care se efectuează internările (art.23).
 Codul Penal din 1968 conturează la articolul 111 noţiunea de „măsuri de siguranţă”. Măsura de siguranţă
cu caracter medical a internării constă în internarea într-un institut medical de specialitate, până la
însănătoşire, a făptuitorului care este bolnav mintal ori toxicoman şi prezintă pericol pentru societate.
Internarea medicală se poate lua numai făptuitorului, deci împotriva unei persoane care a săvârşit o faptă
penală. Starea de pericol a făptuitorului bolnav psihic sau toxicoman se deduce din legătura cauzală ce
există între fapta săvârşită şi starea de boală a făptuitorului. Măsura de siguranţă a internării medicale poate
fi luată şi împotriva făptuitorului care nu se prezintă la tratamentul medical obligatoriu la care a fost supus,
sau dacă tratamentul medicamentos s-a dovedit a fi ineficient, iar starea de pericol s-a agravat. Internarea
medicală a făptuitorului se ia pe o durată nedeterminată şi durează până la însănătoşire. Măsura de siguranţă

13
a internării medicale poate fi luată în mod provizoriu de către procuror în faza de urmărire penală şi de către
instanţă în faza de judecată, după obţinerea de la comisia de expertiză medico-legală psihiatrică a raportului
de expertiză. Legea nu prevede un termen în cadrul căruia instanţa să confirme măsura dispusă de procuror.
Instanţa confirmă sau dispune luarea definitivă a măsurii de siguranţă a internării medicale, după
constatarea condiţiilor de fond şi după obţinerea avizului comisiei medicale. Direcţia Sanitară are obligaţia
să efectueze internarea, încunoştiinţând despre aceasta instanţa de executare.
. Pentru minori această împărţire nu este valabilă, măsurile de siguranţă destinate lor referindu-se atât la
minorii delincvenţi, cât şi la cei care sunt în pericol de a comite fapte prevăzute de legea penală.
Aceste măsuri sunt:
1. supravegherea deosebită (din partea familiei sau tutorelui)
2. instituţii şi colectivităţi de ocrotire pentru minori, care nu necesită asistenţă specializată de durată
3. colectivităţi şi instituţii de ocrotire şi asistenţă pentru minori cu diferite afecţiuni şi deficienţe cronice
psihice, motorii, senzoriale, somatice
4. şcoala specială de reeducare
5. mustrare
6. libertate supravegheată
7. centru de reeducare
8. Institut Medical – Educativ
9. pedeapsă
Punctele 5,6,7,8,9 sunt prevăzute de codul penal şi destinate în exclusivitate minorilor delincvenţi care
răspund penal pentru faptele lor.
Institutul Medico-Educativ are ca scop tratamentul, ocrotirea, educarea şi instruirea minorilor ce au săvârşit
fapte prevăzute de legea penală, răspund penal pentru ele, dar care, din cauza stării lor de sănătate psihică
sau fizică, au nevoie de tratament medical calificat, de durată.

INFRACŢIONALITATEA ŞI BOALA PSIHICĂ

Expertiza psihiatrico-judiciară aduce un aport substanţial în cunoaşterea şi descifrarea infracţionalităţii în

justiţie şi criminologie.
Aşa cum am mai amintit, prima caracteristică a infracţiunii, care se apreciază ca faptă antisocială prevăzută
de legea penală, este vinovăţia. A fi vinovat de o infracţiune înseamnă a fi subiectul acelei infracţiuni, adică
a exista o relaţie între autor şi faptă. Vinovăţia pune în discuţie capacitatea psihică, sub aspectul
responabilităţii şi discernământului. Deci infracţiunea este temeiul răspunderii penale, iar pedeapsa este
consecinţa ei (articolul 17).
Pentru atragerea răspunderii penale se cer întrunite următoarele condiţii legale:
 legalitatea răspunderii penale certificată de legalitatea incriminării şi legalitatea pedepsei
 situaţia infracţiunii de a fi singurul temei al răspunderii penale
 umanismul răspunderii penale ce ţine seama de condiţia umană, de determinismul comportamentului
uman şi de posibilitatea omului de a-şi dirija liber voinţa
 personalizarea şi individualizarea răspunderii penale, deci răspunderea pentru fapta proprie
 unicitatea răspunderii penale (non bis in idem)
 inevitabilitatea răspunderii penale
 prescriptibilitatea răspunderii penale
 legătura cauzală între faptă şi prejudicii, ce implică stabilirea antecedentelor cauzale (criteriul sine qua
non), latura psihică (conştiinţa faptului şi reprezentarea sa) şi existenţa condiţiilor contributive (esenţiale şi
necesare).
Toate aceste condiţii juridice se pot aplica la orice tip de infracţiune prin intermediul expertizelor
psihiatrico-legale.
Articolul 17 C.P. prevede că “infracţiunea este o faptă cu pericol social, săvârşită cu vinovăţie şi prevăzută
de lege” (construcţia tripartită a infracţiunii); conţinutul obiectiv al infracţiunii fiind existenţa ei ca fapt
material, urmările faptului şi legătura cauzală dintre ele.
Iresponsabilitatea, conform articolului 48 C.P., este situaţia în care “subiectul infracţiunii nu-şi dă seama de
acţiunile sau inacţiunile sale, nu este stăpân pe ele, deci nu înţelege de ce acţiunea sau inacţiunea sa are
pericol social şi este ilicită, este deci iresponsabil datorită alienaţiei mintale sau altor cauze”.

14
Expertul va trebui să stabilească dacă subiectul era sau nu apt de sensul faptei sale, dacă putea fi stăpân pe
ea, dacă putea să aprecieze consecinţele, elemente în baza cărora juristul va stabili dacă răspunde sau nu
răspunde de faptele sale.
Iresponsabilitatea (incapacitatea psihică) înlătură vinovăţia şi, astfel, se înlătură caracterul penal al faptei şi,
în consecinţă, înlăturarea răspunderii.
Responsabilitatea este o categorie psihologică, în timp ce răspunderea este o categorie juridică, elemente ce
atestă actului infracţional, o latură subiectivă (atitudinea psihică a autorului faţă de faptă) şi o latură
obiectivă (fapta cu consecinţele ei). Intră în sarcina juristului de a corobora responsabilitatea cu punctul de
vedere penal şi de a stabili în final răspunderea autorului faţă de fapta sa. Primul criteriu, cel medical,
aparţine expertizei psihiatrico-legale, în timp ce aplicarea legii penale aparţine juristului.
Există o veritabilă istorie ce atestă legătura între infracţionalitate şi boala psihică. Pentru a ne rezuma,
primele texte româneşti de lege care se ocupau de bolnavii psihici au fost:
- “Cartea Românească de învăţătură de la pravilele împărăteşti”, tipărită în 1646 la Mănăstirea Trei Ierarhi
- “Îndreptarea Legii”, tipărită în 1652 la Târgovişte
“Dacă cel care devine nebun, dar a cărui nebunie nu durează încontinuu, atunci dacă în timpul nebuniei
comite fapte rele nu va fi pedepsit. Dacă însă actele rele au fost comise intercalară, adică în stare conştient,
va fi pedepsit conform legilor, ca orice om sănătos. Dacă există însă îndoială, judecătorul, după o matură
chibzuinţă, va hotărâ dacă este cazul sau nu să fie pedepsit”.
Faptul că observaţii seculare vin să ateste că bolnavul psihic este cel care participă într-o largă măsură la
actul antisocial, a îndreptat atenţia înspre boala psihică, profilaxia ei şi instituirea unor măsuri de siguranţă.
Dintre infracţiunile săvârşite de bolnavii psihici, cel mai frecvent întâlnite în ţara noastră, cităm, în ordine
descrescândă cu ponderea lor, atât pe tipul de infracţiune, cât şi pe grupe nosologice:
- parazitism social: psihopatii, oligofrenii, schizofrenii, etilicii, epilepticii, psihoze de involuţie, paranoici
- omor şi tentativă de omor: etilism, schizofrenii, psihopatii, psihoze de involuţie, nevroze, tulburări psihice
posttraumatice, oligofrenii
- pruncucidere: oligofrenii, psihoză de lactaţie şi postpartum,
- viol: psihopatii, etilism cronic, oligofrenii, tulburări psihice după TCC, schizofrenie, tulburări de conduită
adolescentine
- inversiuni sexuale: psihopatii, psihoze de involuţie, oligofrenii, etilism cronic, nevroze
- huliganism: etilism cronic, oligofrenii, nevroze, psihoze de involuţie, tulburări psihice după TCC,
schizofrenie
- delapidarea: psihopatii, nevroze, etilism cronic, psihoze de involuţie, tulburări psihice după TCC,
schizofrenie
- furt şi tâlhărie: etilism cronic, psihopatii, nevroze, psihoze de involuţie, tulburări psihice după TCC,
schizofrenie
Chiar dacă frecvenţa bolii psihice în actul infracţional este destul de semnificativă, nu înseamnă că orice
infractor este, neapărat, bolnsv psihic.
Boala psihică produce patternuri comportamentale relativ specifice, pe care se fundamentează criteriul
medical în cadrul expertizei medico-legale. Cu cât un comportament patologic apare cu o recurenţă mai
mare, cu atât suferinţa psihică devine mai evidentă. De aceea, poate, comportamentul antisocial a frizat
îmbolnăvirea psihică.
Discernământul în patologia psihiatrică trebuie condiţionat şi nuanţat de entitatea clinică, natura suferinţei,
momentul evolutiv al acesteia, prezenţei sau nu a tratamentului.
Vom reda mai jos câteva patternuri specifice, pe grupele nosologice cele mai implicate în infracţionalitate.
Menţionăm însă că infracţionalitatea se întâlneşte - în cote şi semnificaţii variate - în întreaga
psihopatologie, însă, descrierea lor depăşeşte cadrul acestui capitol şi ar cere dimensiunea unei monografii
aparte.

1. Oligofreniile
Oligofreniile oferă un procent destul de mare din totalul persoanelor expertizate. Formele clinice ale
oligofreniei sunt un prim criteriu de orientare:
 oligofrenia gravă (idioţia), (QI între 0 – 19, vârsta mentală de 2 ani)
 oligofrenia medie (imbecilitatea), (QI între 20 – 49, vârsta mentală 5-7 ani)
 oligofrenia uşoară (debilitatea mintală), (QI între 50 – 69, vârsta mentală între 10 – 12 ani)
Sub aspect clinic, oligofrenia poate fi armonică sau utilizabilă şi dizarmonică sau neutilizabilă..

15
Ca regulă, idioţii şi imbecilii sunt socotiţi iresponsabili. Actele delincvente comise de imbecili au un
caracter grosier şi o brutalitate crescută. Ei sunt uşor de indus în acte de furt, prostituţie, homosexualitate,
cerşetorie etc. Dificultăţile ce se pot ridica expertului sunt create de acei oligofreni cuprinşi în categoria
debilităţii mintale şi, de aceea, aprecierea volumului general de cunoştinţe, capacitatea de a întreprinde
diferite acţiuni sau legături cu cei din jur, de a se adapta la situaţii noi, de a-şi însuşi un lucru, de a opera cu
noţiuni simple, de a se reţine în anumite momente etc., devin puncte de sprijin foarte importante în
aprecierea discernământului.
Incapacitatea de a deosebi obiectivul de subiectiv, incapacitatea de amânare a plăcerilor, lipsa de anticipaţie
a efectelor unor acte de comportament, credulitatea, capacitatea de înţelegere scăzută, neprevederea, lipsa
abilităţii de adaptare în situaţii insolite, gândirea rudimentară, dificultăţi de orientare în situaţii dificile
(legea “ori – ori”), rigiditatea psiho-afectivă – sunt elemente comune debilităţii mintale. De asemenea, de
mare ajutor este studierea caracterului faptei şi mijloacelor cu care a fost înfăptuită. Uneori, motivaţia
infracţiunii are caracter bizar, cu o disociaţie completă între cauză şi gravitatea ei.
De asemenea, trebuie luate în considerare tulburările afectiv - volitive. Oligofrenii sunt, de obicei,
sugestionabili, şi, ca atare, pot fi influenţaţi de alte personae, ei fiind de multe ori piesa intermediară în
comiterea unei infracţiuni. Astfel, un simptom principal ce determină comportamentul deviant al
oligofrenului este sugestia prin adaptarea conduitelor de influenţă, ce are loc după legile sugestiei, legi care
au fost stabilite de G.Tarde:
- se imită la început ideile şi apoi forma lor de manifestare
- mai frecvent se imită superiorul şi trecutul, exemplele superiorului având întâietate faţă de ale inferiorului
- în sugestie are influenţă şi personalitatea celui ce sugerează, dar are influenţă şi simpatia şi inerţia gândirii
sugeratului
În astfel de situaţii, oligofrenul devine un robot al unor acte comandate de alţii. Prin sugestibilitate,
oligofrenii aglutinează în grupuri delincvente, conduse de un lider care, de regulă, este superior mintal.
În mod obişnuit, oligofrenii sunt personae blajine, bune la suflet, comunicabile, naïve, însă alţii au un
caracter excitabil, impulsiv, crud, cu tendinţe agresive (debilitatea mintală dizarmonică).
Uneori actele lor sunt de imitaţie, dar se pot întâlni şi acte de răzbunare, mai ales faţă de aceia care îi
consideră inferiori. Calomnia şi autocalomnia sunt des întâlnite la oligofreni, atât datorită autosugestibilităţii
lor crescute, cât şi datorită stărilor anxioase, create de fenomenul judecăţii şi al expertizei. Uneori ei vor să
treacă drept mari infractori, de aceea mitomania în scopul laudei de sine este des întâlnită. Alteori,
recunoaşterea facilă a unei fapte trebuie să fie un element de suspiciune asupra integrităţii mintale, această
recunoaştere servind drept o simplificare a unei situaţii dificile de viaţă..
Oligofrenii cu debilitate mintală uşoară sunt responsabili de infracţiunile comise, dar, uneori, neavând
înţelegerea semnificaţiei antisociale a unor acte, vor realiza un nivel de adaptare socială elementară, sub
nivelul vârstei de 14 ani (perioada de maturare a personalităţii), vârstă de la care, conform legii, putem vorbi
de discernământ. În aceste situaţii ei pot fi iresponsabili. Datorită deficitelor pe care le comportă oligofrenia
mulţi oligofreni recurg la exhibare sau violenţă, comit violuri asupra unor femei în vârstă, întreţin acte
sexuale cu diferite animale domestice. Multe dintre fetele cu oligofrenie ajung prostituate.
O rezoluţie ONU cere ca aceşti subiecţi să fie protejaţi de abuzuri, să se ţină cont de gradul lor de
răspundere în raport cu facultăţile lor mintale şi să fie evaluată correct capacitatea lor socială de către
experţi calificaţi.

2. Epilepsia
Epilepsia este o boală care pune complexe probleme de expertiză psihiatrico-judiciară.. În plus, datorită
faptului că este o boală destul de frecventă, şi necesităţile expertale pentru actele antisociale sunt frecvente.
De asemenea, epilepticii în cele mai multe cazuri, mai ales când accesele sunt rare nu produc deteriorări
grave de personalitate şi de aceea, în cea mai mare perioadă a vieţii lor, ei sunt responsabili. Actele comise
însă în stări confuzionale şi demenţiale grave, conferă iresponsabilitate. În cazuri de caracteropatie
epileptică responsabilitatea se apreciază după gradul tulburărilor de personalitate, în mod nuanţat şi
diferenţiat.
În general, în crizele epileptice de “grand mal” nu există posibilitatea unor acte patologice decât rareori. Ei
pot comite acte antisociale în stările crepusculare postcritice; aceste acte au o violenţă extremă şi multă
cruzime, apar în mod subit şi pot consta în omoruri, atentate la pudoare, incendii, furturi, etc. După trecerea
stării crepusculare postcritice apare amnezia faptelor comise. În schimb, în echivalenţele epileptice, riscul
unor fapte patologice este major datorită asocierii stării de confuzie mintală cu amnesia şi păstrarea
automatismelor motorii. Dintre acestea, epilepsia temporală (centrul afectivităţii, instinctualităţii şi

16
memoriei) este încărcată cu maximum de agresivitate. Epilepsia temporală, ca o criză parţial complexă sau
psihomotorie, implică manifestări comportamentale psihosenzoriale (halucinaţii), tulburări de conştiinţă
(stare de vis), absenţe, automatisme psihomotorii şi crize vegetative, care au două caracteristici:- pe de o
parte crizele sunt precedate de aura olfactivă, gustativă, aberaţii de cunoaştere (déjà vu, jamais vu) şi “sham
rage” afectiv, iar – pe de altă parte – în criză se pierde contactul cu mediul exterior. Actele de violenţă sunt
rapizi, nepremeditate, cu intensitate extremă, cu motivaţie legată de o frustrare afectivă şi, nu rareori, cu
exprimarea prealabilă a intenţiei, dar cu consumarea actului în stare de tulburare a conştiinţei (conştiinţă
obnubilată). Pe acest fond de obnubilare se pot comite acte de furt, fugă sau omor patologic, caracterizate
prin aceea că sunt făcute la vedere, fără o anume strategie, cu expunere la riscuri majore, cu furt de obiecte
inutile, care apoi sunt abandonate, cu amnezia faptului comis, fără finalitate, fără beneficiu.
Frustrarea afectivă, confuzia mintală, însoţită de amnezie, automatismele cu halucinaţii, falsele interpretări
fac ca bolnavul să aibă o încărcătură de agresivitate şi afectivitate foarte mare, cu producerea unor acte
grave de vătămare sau homicid.
Tulburările de conştiinţă din epilepsie se vor caracteriza prin:
 efectuarea de acte în neconcordanţă cu realitatea, ca fiind mai mult sau mai puţin îndepărtate de lumea
externă
 dezorientare în timp şi spaţiu datorită tulburărilor de memorie, atenţie şi datorită amneziei
 incoerenţă ideativă şi confuzie mintală
 agresivitate sub formă de raptus inconştient şi orientat faţă de oricine, leziunea cerebrală responsabilă de
epilepsie devenind un semn de impulsivitate patologică
Tulburările psihice între crizele epileptice (personalitate epileptoidă) se manifestă, în general, prin:
instabilitate psihică, vâscozitate afectivă, lentoare psihomotorie etc., trăite, de cele mai multe ori, într-un
mod bipolar. Această bipolaritate timică, cu fragilitate şi schimbare subită de dispoziţie, este poate sursa
care face ca epilepticul să aibă acea rapiditate în delincvenţă. Psihoza epileptică se asociază cu halucinaţii şi
deliruri mistice, trăiri patologice sub influenţa cărora se comit violenţe grave, până la omucidere. Actele
sunt în genere lipsite de premeditare, având forma unor atacuri animalice (bruşte, feroce), de descărcare
motorie dub formă de raptus, cu nenumărate lovituri, de unde şi afirmaţia că “epilepticul omoară un
cadavru”.
Alteori, bradipsihia şi perseverenţa epileptică produc un discontrol comportamental, după cum, stagnarea
gândirii, dificultăţile de detaşare şi staza psihică îl conduc la răzbunări tardive.
Putem spune că dificultăţile de expertiză în epilepsie se întâlnesc în formele cu manifestări fruste şi în
echivalenţele epileptice. Asocierea cu alcoolul creşte brutalitatea, furia şi agresiunea.
Dificultăţi mai apar şi în expertiza condamnaţilor, unde prezenţa epilepsiei nu poate servi întotdeauna ca
bază de eliberare a inculpatului. Pot intra în discuţie numai persoanele la care accesele au devenit mai
frecvente sau au apărut stări crepusculare. În cazuri de demenţă epileptică, trebuie luată în calcul şi
incapacitatea de acţiune. Chiar dacă epilepsia se tratează astăzi într-un mod mult mai eficient sub aspect
comportamental, constituţia epileptică are un rol important în nocivitatea bolnavului, care oricând se află în
pragul delincvenţei şi ale cărui fapte grave au făcut să se afirme că “un epileptic blând este mai periculos
decât un maniac furios”.

3. Psihoze afective
În manie, datorită caracteristicilor ei clinice, se comit acte de obicei banale, de unde se şi spune că
“maniacii fac mai mult zgomot decât sunt periculoşi”. În schimb, la maniacii deliranţi, infracţiunile cele
mai frecvente comise sunt violul, vătămările corporale grave - până la crimă, perversiunile sexuale
(exhibiţionismul, homosexualismul, sadomanie etc.), abuzul de droguri, furturile, încheieri de contracte
(acte patrimoniale, schimb de apartament, acte de căsătorie).
În episoadele depresive putem întâlni aşa-zisul “omor colectiv”, când, sub influenţa ideilor delirante de
autoacuzare, pentru a-i salva pe cei apropiaţi de suferinţele imaginare, bolnavul îi ucide (omorul altruist sau
prin compasiune), urmând ca apoi să se sinucidă. Suicidul se produce prin raptus motor sau idei delirante de
autoacuzare, cu devalorizarea persoanei proprii şi învinovăţire. Actul de omor este bine pregătit, se
desfăşoară conform unei strategii şi, aproape întotdeauna, disimulat.
De regulă, bolnavii care suferă de această afecţiune sunt iresponsabili, dacă se apreciază că infracţiunea s-a
comis într-o stare psihotică (maniacală sau depresivă). Dacă actul antisocial s-a produs în timpul remisiunii
(remisiune completă), făptuitorul este apreciat ca responsabil. Dacă însă accesele se repetă des (cicluri
rapide), atunci făptuitorul poate fi considerat iresponsabil. În cele mai multe cazuri bolnavii cu psihoză

17
maniaco-depresivă sunt aduşi la expertiza medico-legală într-o stare psihică normală şi, în această situaţie,
pentru a ne putea pronunţa, este nevoie de o examinare foarte minuţioasă a tuturor probelor din dosarul
penal. Pentru cei care încheie diferite contracte, mai ales în stare maniacală, un indiciu ar putea fi şi
tulburările grafice, sub forma scrisului sau a semnăturii.
Tulburarea depresivă este o altă instanţă clinică, care, prin agonia ei morală, prin îngustarea orizontului
existenţial, fără perspectivă viitoare şi care, în formele ei medii şi majore, este frecvent responsabilă de
suicid. Suicidul, ca o moarte autoindusă, este precedat deseori de un sindrom presuicidar, manifestat prin
depresie, sentimente de inferioritate, anxietate, ambivalenţă, drogodependenţă. Suicidul tentator şi suicidul
realizat poate avea mai multe forme clinice:
 suicidul psihotic (cu disimulare şi premeditare patologică),
 suicidul halucinator (dictat de halucinaţii autoagresive),
 suicidul confuzional (suicidul oniroid al etilicului),
 suicidul impulsiv (al psihopatului),
 suicidul pasional (cu substrat afectiv-tensional),
 suicidul automatic (cu confuzie mintală ca la epileptici),
 suicidul de şantaj sau exhibiţionist (mai frecvent la femei, când se lasă şansa eşecului),
 suicidul anomic (de slăbire a legăturilor subiectului cu grupul şi când basculează cu heteroagresivitatea)
Suicidul copilului este greu de interpretat, având în vedere tanatofobia acestuia şi lipsa caracterului
ireversibil al actului.
Suicidul colectiv este un suicid de inducţie şi este destul de rar întâlnit.
Suicidul, pe lângă faptul că este o moarte nenecesară, ridică problema responsabilităţii medicului, care, prin
misiunea sa, trebuie să facă predicţia, profilaxia şi tratamentul tentativei, după cum e obligat să informeze şi
familia.
O altă situaţie în munca expertală este afectul patologic, problemă extrem de controversată în privinţa
aprecierii discernământului. Ştim că iubirea şi ura cresc în aceeaşi tulpină şi, uneori, convertirea lor este atât
de rapidă, încât apare sindromul de afect patologic, unde capacitatea psihică este depăşită de situaţie,
adâncimea afectului pasional tulburând claritatea gândirii, obiectivitatea raţiunii şi, implicit, a acţiunii. Este
recunoscut ca având trei faze:
 faza de sensibilizare, cu acumulare de tensiune conflictuală intrapsihică, însoţită de sentimente de
infidelitate, până la disperare
 faza de dereglare a conştiinţei, cu panică şi stare de hipo- / amnezie
 faza de remuşcare postfaptică, cu stare de buimăceală psihică şi indiferenţă
Din perspectivă istorică, afectul patologic a fost considerat drept nebunie, însă, cu toate acestea, problema
discernământului trebuieşte fin nuanţată prin coroborare cu toate celelalte date.

4. Schizofrenia şi psihozele delirante

Tulburările schizofrene constituie un grup de afecţiuni caracterizate prin sindromul disociativ mental
comun. Trăirile contradictorii, cum ar fi cele de dorinţă şi repulsie, de rigurozitate şi laxitate, de dragoste şi
ură, de lipsă de armonie între trăirile interne şi cele externe, brutalitatea faptelor şi răceala afectivă faţă de
acestea, anxietatea şi indiferenţa pozată, negativismul şi agresivitatea, asociate cu bizarerii, detaşare psihică
şi impenetrabilitate, sunt expresii ale ambivalenţei psihice şi ale trăirilor halucinator-delirante
Dintre persoanele socotite iresponabile, marea majoritate sunt schizofrenici. Ei comit acte antisociale, de
cele mai multe ori iresponsabile, fapt ce nu înseamnă că un schizofren este în mod automat iresponsabil. De
aceea, se cere o nuanţare a expertizării în funcţie de debutul bolii, forma clinică, evoluţia bolii, modalitatea
de tratament, complicaţii, comorbiditate.
În perioada de debut bolnavii pot produce infracţiuni extrem de periculoase, până la tentative de omor sau
chiar crime, în funcţie de tulburările de dispoziţie, de stările lor anxioase, de halucinaţile imperative, de
stările confuzionale, etc., dar şi în funcţie de structura premorbidă pe care se aşează procesul discordant.
Forme clinice:
 hebefrenicii produc infracţiuni absurde, ridicole, datorită deteriorării lor rapide şi masive. Vagabondajul
şi furtul patologic sunt cele mai frecvente.
 catatonicii, în timpul agitaţiei lor, pot avea raptusuri impulsive deosebit de agresive; altfel, ei sunt mai
puţin periculoşi.
 cei cu formă paranoidă comit cele mai multe acte antisociale. Datorită halucinaţiilor şi ideilor delirante
are loc o interpretare delirantă, uneori imperativă. Bolnavi cu potenţial criminogen destul de ridicat sunt şi
bolnavii cu delir de gelozie, de influenţă, de prejudiciu. Amintim, de asemenea, tendinţele homicidare în

18
care schizofrenul săvârşeşte mai multe crime, cu indiferenţă afectivă şi cruzime neobişnuită. Cei cu delir
hipocondriac, datorită nemulţumirilor, pot să asimileze în trăirea lor delirantă şi medicii, considerând că
aceştia, în mod intenţionat, nu le-a acordat ajutorul cuvenit, şi pot comite asupra lor diferite infracţiuni, până
la omor. De asemenea, cei cu delir de invenţie pot să producă infracţiuni împotriva tuturor celor care le
stânjenesc “realizarea muncii lor delirante”.
Agresivitatea la schizofrenici se manifestă şi sub formă de autoagresivitate, automutilare şi suicid. Suicidul
schizofrenului este straniu şi nemotivat; se produce, de obicei, în prima etapă a bolii, când bolnavul simte că
se produc schimbări pe care nu le poate controla sau influenţele sub care trăieşte sunt imposibil de suportat.
Absurditatea mai poate consta şi în faptul că cei cu delir hipocondriac pot crede că interiorul lor a putrezit şi
nu mai are rost să trăiască. Alţii se sinucid datorită halicinaţiilor şi ideilor delirante imperative. De
asemenea, infracţiunea de viol este destul de des întâlnită la schizofrenici şi este caracterizată prin
impulsivitatea şi absurditatea actului.
Deviaţiile sexuale şi homosexualitatea la schizofreni sunt şi ele des întâlnite şi se datorează sindromului
disociativ masiv din această psihoză.
De asemenea, schizofrenii pot să săvârşească infracţiuni după fazele lor accesuale, datorită deficitelor
serioase din sfera personalităţii voliţional – afective şi a conştiinţei. Uneori aceste deficienţe devin
permanente.
Ca regulă, bolnavul de schizofrenie care a comis o infracţiune este socotit iresponsabil. În cazuri bine
motivate (remisiune bună şi de durată, cu modificări minime în structura personalităţii, cu o coloratură
afectivă adecvată şi cu o capacitate adaptativă demonstrată) el poate fi considerat responsabil de actele
antisociale săvârşite.
 Parafrenia, psihoză cu delir cronic halucinator sistematizat se caracterizează prin structura paralogică a
delirului de imaginaţie, coexistenţa unei realităţi fantastice cu realitatea obiectivă şi cu păstrarea nucleului
personalităţii. Această tulburare delirantă persistentă implică un delir fictiv, imaginativ, cu teme delirante,
fantastice, însă, în acelaşi timp, cu bună adaptare la realitate, un fel de diplopie a realului şi imaginarului.
Halucinaţiile şi falsele interpretări pot produce diferite evenimente antisociale, până la crimă, faptele
rămânând fără discernământ.
 Paranoia sau nebunia lucidă, constituie o tulburare delirantă a personalităţii pe fondul unei conştiinţe
clare, pe un fond orgolios şi psihorigid cu supraestimarea eului. Datorită susceptibilităţii lor delirante
crescute şi personalităţii lor psihoplastice şi orgolioase, precum şi psihorigidităţii, ei se consumă într-o
tematică delirantă persecutat-persecutorie, unde raptusurile heteroagresive, în scopul dreptăţii, vor merge
până la crimă. Faptele rămân, re regulă, fără responsabilitate. Omorul paranoic interpretativ datorat
convingerilor patologice este deosebit de grav.

5. Alcoolismul
Mai mult decât cunoscut rolul alcoolului în criminologie ca favorizant al trecerii la act, cuplul alcoolism –
delincvenţă este considerat o evidentă realitate. Acesta este motivul pentru care, în toate legislaţiile,
consumul ocazional de alcool nu disculpă, deoarece se află sub dependenţa voinţei libere a omului.
Alcoolismul începe reactiv, devine aditiv şi produce obişnuinţă, pentru ca, în final, să producă dependenţă.
Între consumul cronic de alcool şi alcoolismul patologic se construieşte personalitatea alcoolicului, cu
distimie, egoism, impulsivitate, toleranţă scăzută la conflicte, disforie, scăderea sentimentelor morale, până
la dizarmonia procesualităţii psihice, prin fracturarea structurii de personalitate anterioare, şi aşa fragile.
Alcoolismul este de fapt o maladie a personalităţilor fragile, incapabile de a rezolva problemele vieţii decât
prin alcool; cu toate că alcoolicii acceptă normalitatea conflictelor în viaţă, ei nu sunt în stare să le rezilieze
cu maturitatea psihică necesară. Acţiunea toxică şi de lungă durată a alcoolului produce determinări
psihiatrice, neurologice şi somatice, dar, dintre toate, cel mai mult afectat este sistemul nervos şi, în special,
creierul.
Alcoolismul este considerat a patra problemă de sănătate publică, după bolile cardiovasculare, mintale şi
cancer. Alcoolul, ca agent criminogen, poate fi discutat în următoarele instanţe clinice:
 Beţia patologică – trebuie diferenţiată de beţia simplă, în care nu se observă halucinaţii, delir, fenomene
de automatism, excitaţie psiho-motorie nemotivată, stări anxioase. Beţia patologică se manifestă sub forma
unei stări crepusculare, cu o dezorientare completă datorată trăirilor halucinator – delirante şi o excitaţie
motorie cu comportament automatizat şi mişcări coordonate. Apare brusc după o cantitate mică de alcool.
Sub influenţa trăirilor halucinator – delirante are loc o percepţie eronată a mediului ambient, cu o stare
anxioasă secundară care-i împinge la acte de violenţă, de agresiune grave: omoruri, omucideri colective,

19
mutilări, violuri, automutilări. Starea de beţie patologică durează câteva ore; are un sfârşit brusc, ca şi
debutul.
Beţia patologică se caracterizează printr-o amnezie lacunară sau totală şi lipsa motivării actului săvârşit.
Aceşti bolnavi sunt iresponsabili.
 Delirium tremens – sau episod psihotic toxic –etanolic acut. Sub influenţa halucinaţiilor vizuale care au
un caracter îngrozitor şi a percepţiei eronate a mediului ambiant, bolnavii comit omoruri, mutilări, leziuni
corporale…, uneori suicid. Actele înfăptuite în timpul deliriumului tremens sunt iresponsabile.
Când avem însă de-a face cu acte antisociale, pe fondul unui alcoolism cronic obişnuit şi deliriumul tremens
apare în arest, aceşti făptuitori sunt responsabili.
 Halucinoza alcoolică – Aici avem o situaţie similară cu cea din predelirium tremens, în sensul că bolnavii
cu halucinoză alcoolică pot produce diverse acte antisociale până la crimă, sub influenţa halucinaţiilor
auditive sau a unor stări halucinator-delirante. Este necesar a se preciza dacă crima s-a produs în timpul
halucinozei alcoolice (făptuitor iresponsabil) sau dacă s-a produs înaintea instalării halucinozei alcoolice
(făptuitor responsabil). Această diferenţiere o obţinem prin coroborarea tuturor datelor, inclusiv după modul
cum a fost realizată crima.
 Paranoidul alcoolic – prin ideile delirante de persecuţie, otrăvire, dar, mai ales, de gelozie, poate produce
infracţiuni grave, de obicei, crime. Facem precizarea că delirul de gelozie este cu totul altceva decât
sentimental de gelozie intrinsec personalităţii alcoolicului. Delirul de gelozie este incomprehensibil, straniu,
bizar, cu concluzii paralogice. De regulă, aceşti alcoolici sunt iresponsabili prin faptul că delirul le modifică
patologic comportamentul şi aboleşte discernământul, fiind lipsiţi de capacitatea de prevedere şi de
deliberare a acţiunilor lor.
 Psihoza Korsakov etanolică - exclude problema responsabilităţii
 Demenţa alcoolică – deteriorarea psihică şi somatică este masivă, actele lor delincvente sunt grosiere şi,
de asemenea, responsabilitatea se exclude
 Dipsomania, conduită de impregnare episodică, datorată unei tendinţe de neânvins, iresponsabilă, de a
consuma alcool. După consumul primului pahar bolnavul bea abuziv cantităţi mari, fără să mai ştie ce se
întâmplă. Datorită faptului că consumul de alcool se produce sub imperiul unei forţe de neânvins, aceşti
bolnavi sunt consideraţi iresponsabili dacă comit vreo infracţiune.
 Encefalopatia toxică, comună bolnavilor cu alcoolism, nu –i exonerează pe aceştia de responsabilitate

6. Tulburările de personalitate
Tulburările de personalitate produc cea mai mare ofertă a cazurilor de expertiză medico-legală.
Plecându-se de la faptul că tulburarea de personalitate este un construct bio-psiho-socio-cultural dizarmonic
al personalităţii, ce produce o infirmitate relaţională, în care recidiva până la noţiunea de infractor devine un
fel de a fi, un obicei, se consideră că acest gen de tulburare nu constituie o boală per se şi, de aceea, în
majoritatea cazurilor psihopaţii sunt responsabili de acţiunile lor. Luciditatea, clarviziunea, dotarea
intelectuală dezvoltată şi lipsa dereglării procesului asociativ sunt elemente care fac ca psihopaţii să fie
conştienţi de acţiunile lor şi, mai ales, de coordonarea lor.
Astfel, psihopatul îşi duce existenţa într-un vid axiologic periculos, nu atât prin impulsivitate, cât, mai ales,
prin răceala sa afectivă. Viaţa sa este fără idealuri şi aspiraţii, lipsită de remuşcări, egofilic etc., realizând o
adevărată axiopatie, ce constituie nexul comportamentului psihopatic fertil în actele antisociale.
Incapacitatea lor frenatorie instinctiv-emoţională îi fac de multe ori inadaptabili social, dar nu iresponsabili.
Noţiunea de iresponsabilitate poate fi totuşi luată în seamă la psihopaţii paranoizi; pe fondul tulburării de
personalitate apar stări depresive, anxioase, confuzionale, delirant – halucinatorii sau când, datorită vârstei
înaintate, avem de-a face cu o tulburare masivă a particularităţilor de caracter ale simţului critic şi
comportamentului.

Expertiza psihiatrico-judiciară din alte domenii sociale

Aceste domenii se referă la dreptul civil, la dreptul familiei, precum şi la alte dispoziţii din codul civil şi
codul de procedură civilă. Psihiatrul este chemat să-şi asume responsabilitatea în:

1. interdicţia şi ocrotirea bolnavilor care nu au capacitate de exerciţiu – capacitatea de a-şi exercita

drepturile şi de a-şi asuma obligaţii, încheind personal acte juridice. Legislaţia noastră (decret 31/ 1954)

20
privind persoanele fizice, indiferent de sex, rasă, naţionalitate, grad de cultură sau origine recunoaşte
capacitatea civilă.
Capacitatea civilă constă într-o capacitate de folosinţă şi o capacitate de exerciţiu. Prin capacitatea de
folosinţă se înţelege capacitatea persoanei de a avea drepturi şi obligaţii, iar prin capacitatea de exerciţiu se
înţelege capacitatea de a-şi exercita drepturile şi de a-şi asuma obligaţii săvârşind acte juridice. Capacitatea
de folosinţă începe odată cu naşterea şi chiar din momentul concepţiunii („infans conceptus pronato
habetur”), în timp ce capacitatea de exerciţiu începe la data când persoana devine majoră (excepţie făcând
minorul care se căsătoreşte şi minorul căruia, împlinind vârsta de 16 ani, i se atribuie o capacitate de
exerciţiu restrânsă). Menţionăm că bolnavii care nu au capacitate de exerciţiu pot avea capacitate de
folosinţă (capacitatea de a avea drepturi şi obligaţii) potrivit articolului 5, alineatul 1 din decretul
nr.31/1954. Normele prevăzute de codul familiei privind ocrotirea celor lipsiţi de capacitate de exerciţiu sau
celor cu capacitate restrânsă sunt:
 tutela, normă pentru ocrotirea copilului minor în perioada lipsei de capacitate de exerciţiu
 curatela, normă pentru ocrotirea unei persoane cu capacitate de exerciţiu, dar care nu-şi poate satisface
interesele din cauză de boală, infirmitate, etc.
 interdicţia, normă judecătorească pentru persoanele lipsite de discernământ, datorită alienaţiei sau
debilităţii mentale, în scopul ocrotirii intereselor lor

Tutela. Art.113 din Codul familiei prevede că „în cazul în care ambii părinţi sunt morţi, necunoscuţi,
decăzuţi din drepturile părinteşti, puşi sub interdicţie, dispăruţi ori declaraţi morţi, copilul fiind lipsit de
îngrijirea ambilor părinţi, precum şi în cazul desfacerii înfierii, copilul va fi pus sub tutelă”. Tutela este o
instituţie juridică ce ia naştere numai în situaţiile limitativ prevăzute d lege, în vederea ocrotirii intereselor
minorului şi pentru suplinirea lipsei părinţilor.

Curatela. Conform art.152 din Codul familiei, curatela se instituie de către autoritatea tutelară pentru
persoane cu capacitate de exerciţiu deplină în următoarele situaţii:
 dacă din cauza bătrâneţii, bolii sau infirmităţii fizice, persoana capabilă nu-şi poate administra bunurile şi
din motive temeinice nu-şi poate numi un reprezentant;
 dacă, din aceleaşi cauze, o persoană capabilă nu poate, prin reprezentanţi sau personal să ia măsuri în
cazuri urgente, a căror rezolvare nu suferă amânare.
 dacă, din aceleaşi cauze, părintele sau tutorele este împiedicat să îndeplinească un anumit act în numele
persoanei ce o reprezintă;
 dacă o persoană obligată să lipsească vreme îndelungată de la domiciliu, nu a lăsat mandator general;
 dacă o persoană a dispărut fără ştire şi nu a lăsat un mandatar general.
Curatela se instituie cu consimţământul celui reprezentat, în afară de cazurile în care acest consimţământ nu
poate fi dat.

Interdicţia se instituie de instanţele judecătoreşti pentru ocrotirea unei persoane lipsită de discernământ din
cauza alienaţiei ori debilităţii mintale şi conduce la numirea unui tutore de către autoritatea tutelară care să
reprezinte persoana şi să-i gestioneze bunurile. Regulile privitoare la tutela minorului până la 14 ani se
aplică şi în cazul interzisului, care pierde capacitatea de exerciţiu de la data hotărârii judecătoreşti de punere
sub interdicţie, dar şi-o poate recăpăta, dacă încetează starea mintală care a determinat instituirea ei.

2. în cazul căsătoriei sau al divorţului dintre sau cu bolnavi psihici. Regula generală este de a nu consimţi la
actul căsătoriei atunci când aceştia nu sunt lucizi sau când luciditatea este trecătoare. În privinţa divorţului,
psihiatrul trebuie să cântărească totul în beneficiul celor căsătoriţi, ţinând cont de orizonturile lor, de
implicarea lor afectivă, de gradul de remitere a tulburării psihice, de capacitatea de înţelegere şi readaptare
în cazul unei separări. Decizia este extrem de dificilă şi, de multe ori, cea mai bună soluţie este să încercăm
orice formă de terapie pentru a salva separarea, mai ales pentru protecţia copiilor.

3. pentru obţinerea permisului de conducere. Deşi există un barem – ceva mai vechi – cu bolile care interzic
obţinerea permisului de conducere, se simte totuşi nevoia nuanţării în a aviza sau nu capacitatea psihică ca
aptă sau inaptă, verdict medical care, de altfel, restricţionează un drept civil. Afecţiunea, forma clinică,
evoluţia, prognosticul şi posibilităţile de terapie actuale, trebuie să constituie argumente în favoarea
bolnavului psihic şi destigmatizării lui.

21
4. pentru permisul de port-armă - solicitare extrem de complexă, mai ales prin implicaţiile pe care le are
portul de armă, încă nereglementată metodologic din punct de vedere medical în ţara noastră, unde portul de
armă este restricţionat.

5. pentru satisfacerea serviciului militar – solicitarea psihiatriei civile este, oarecum, protejată de ratificarea
deciziilor sale de către psihiatria militară.

6. pentru aprecierea capacităţii aptitudinale în administraţia publică – Această solicitare ar trebui să excludă
persoanele cu afecţiuni psihotice, cu afecţiuni vădit deteriorative, toxicomani şi personalităţile dizarmonice.

7. pentru repararea unor prejudicii civile rezultate din fapte penale – expertize complexe, în care psihiatrul
trebuie să coroboreze totalitatea datelor pentru a se putea pronunţa asupra capacităţii psihice a persoanei în
cauză.

8. în probleme legate de căutarea sau tăgada paternităţii – experţii vor căuta să identifice eventuale elemente
psihotice ce ar putea conduce la premiză falsă de paternitate

Surse de eroare

Sursele de eroare apar ca fireşti atunci când orice fel de activitate este sub control uman. Interesul este să se
limiteze cât mai mult posibil, atât prin ameliorarea factorilor subiectivi, cât şi prin ameliorarea factorilor
obiectivi (organizatorici, metodologici, medicali, etici). Eroarea vizează în principal diagnosticul, aprecierea
capacităţii psihice, raportarea discernământului, coroborarea deficitară a datelor probatorii cu datele de
diagnostic, aprecierea deficitară a periculozităţii sociale, legăturile de cauzalitate, măsurile de siguranţă
medicală, deficienţe de redactare.

Sursele de eroare sunt:

 organizatorice: activitatea de expertiză psihiatrică judiciară este ierarhizată pe comisii, limitându-se
astfel erorile. Totuşi, uneori deficienţele sau chiar conflictele în colaborarea interdisciplinară şi
interdepartamentală produc disfuncţionalităţi generatoare de erori, cu repercusiuni asupra seriozităţii şi
imaginii întregii activităţi.
 metodologice, prin lipsa de disciplină, de responsabilitate şi superficialitate în a studia dosarul cauzei,
anterior examinării psihiatrice, sau prin luarea în calcul a unor informaţii ale căror surse nu sunt
competente.
 medicale, cu privire la anamneza superficială, examinări şi investigaţii insuficiente, inconsistente sau
omise
Esenţial în înlăturarea acestor erori devine însăşi profilaxia lor, care presupune respectarea normelor
metodologice şi organizatorice, o bună pregătire profesională şi morală, independenţa experţilor, respectul
autonomiei bolnavului cu păstrarea confidenţialităţii, respectul reciproc al membrilor comisiei, asigurarea
unei discipline reale, măsuri de siguranţă a documentelor medicale, specialişti experţi în psihiatrie judiciară.
Din cele spuse mai sus se desprinde faptul că activitatea psihiatrică expertală oferă mai multe capcane etice
şi juridice decât asistenţa psihiatrică propriu-zisă, motiv pentru care stârneşte veritabile reţineri sau chiar
angoase în rândul psihiatrilor. Însă, în condiţiile societăţii actuale, în care activitatea expertală, prin
contribuţia ei terapeutică şi profilactică, sub semnul respectării eticii şi drepturilor omului, constituie şi un
act social în administrarea justiţiei şi un examen continuu al competenţei, această activitate trebuie onorată
printr-o permanentă priză de conştiinţă profesională şi morală. Ştiut fiind faptul că responsabilitatea
constituie onoarea profesiunii medicale, exprimată prin asumarea consecinţelor propriilor acte profesionale,
conferind garanţia în faţa bolnavului şi societăţii, consider că activitatea de psihiatrie judiciară, dintr-o
perspectivă profilactică şi protectivă a spiritului samaritean, trebuie să aparţină numai experţior în domeniu.

22
Expertiza medico-legala psihiatrica

Dupa Virgil-Tiberiu Dragomirescu, psihiatria legala sau judiciara „reprezinta domeniul de preocupare ce
deriva din psihiatrie si care se ocupa cu evaluarea starii de sanatate mintala a unei persoane cu implicatii
judiciare, a trasaturilor de personalitate care confera vulnerabilitate si periculozitate sociala si cu masurile
terapeutice specifice de prevenire, combatere si reisertie sociala”. In acest fel, domeniul de activitate ar avea
ca „principal obiectiv nevoia de a da continut paradigmei judiciare a iresponsabilitatii”, in cauze penale sau
civile. Adica, autorul faptei nu are reprezentarea corecta asupra realitatii, fiind incapabil de a-si da seama de
de actiunile si inactiunile sale (latura intelectiva) si de a fi stapan pe acestea (latura volitiva).

Prelipceanu defineste obiectul psihiatriei judiciare ca fiind studiul „anormalitatii psihice (tulburarea
psihica), care altereaza capacitatea de exercitiu (civil) sau implica devianta infractionala psihopatologica, cu
comportament dezadaptat antisocial, ce intra sub incidenta legii penale”.

Scopul psihiatriei judiciare:

– Prin evaluarea clinica si paraclinica, se urmareste evidentierea responsabilitatii sau iresponsabilitatii in

savarsirea infractiunii, folosind criterii medicale; se evita cercetarea si condamnarea unor persoane
iresponsabile, care, asa cum nu au inteles semnificatia si consecintelor faptelor, nu vor realiza nici
semnificatia actului de tragere la raspundere si de condamnare. De asemenea, vizeaza luarea masurilor
adecvate de siguranta – obligarea la tratament medical si diminuarea pericolului social al bolnavului.

– In spete civile – constatarea conditiei medicale de punere sub interdictie judecatoreasca a persoanei
iresponsabile si instituirea unor masuri de ajutorare, dar si ocrotirea unor institutii fundamentale (casatoria,
familia).

Valorizand notiunile de mai sus, putem defini Expertiza medico-legala psihiatrica astfel:

Lucrare complexa, interdisciplinara, intocmita de comisia de expertiza, in temeiul legii, in care sunt
evidentiate: rezultatele evaluarii starii mintale a unei persoane, cu implicatii judiciare (civile sau penale),
discernamantul/competenta psihica in a se ingriji de interesele sale sau in savarsirea infractiunii, trasaturile

23
care confera vulnerabilitate si periculozitate sociala, masurile de siguranta medicala, terapia specifica pentru
simptomatologia psihiatrica si comportamentul deviant, precum si modalitatile de reinsertie sociala.

Cadrul juridic si organizatoric al psihiatriei medico-legale

In Romania expertiza se efectueaza in cadrul institutiei medico-legale, fiind, din acest punct de vedere, o
situatie mai putin intalnita. In marea majoritate a tarilor exista institutii specializate: psihiatrie legala,
psihiatrie judiciara, iar expertii sunt la baza medici psihiatri, care urmeaza forme de pregatire si atestare
reglementate de legislatiile respective.

Din pacate, din membrii Comisiei medico-legale psihiatrice, doar medicul legist (adica, cel mai putin
calificat pentru acest tip de activitate) are statut de expert, medicii psihiatri, nu. Este o anomalie, ce poate
genera controverse, chiar in ceea ce priveste valabilitatea actului expertal, ce va trebui rezolvata de lege
ferenda.

Cadrul juridic in Romania este reprezentat de urmatoarele acte normative:

Ordinul nr. 255/2000 pentru aprobarea Normelor procedurale privind efectuarea expertizelor, a constatărilor
şi a altor lucrări medico-legale, art 28-29;
Codul de procedura penala, art.184, art. 245-248, art. 566-570;
Codul penal, art. 109-110, art. 113, art. 200;
Codul de procedura civila, art. 938-939;
Legea 487/2002 republicata si Ordinul MS 488/2016.
Precizam ca primele 2 acte normative detin ponderea. Astfel, Ordinul nr. 255/2000 stipuleaza:

Art. 28

Expertiza medico-legală psihiatrica se face numai prin examinarea nemijlocită a persoanei, în cadrul unei
comisii alcătuite dintr-un medic legist, care este preşedintele comisiei şi 2 medici psihiatri.

Expertizele medico-legale psihiatrice se efectuează la sediul instituţiilor medico-legale, cu următoarele

excepţii, dacă se efectuează prima expertiza:

a) în cazul bolnavilor psihici cronici, când transportul şi examinarea acestora nu se pot face în siguranţa
deplina, comisia de expertiza medico-legală psihiatrica efectuează examinarea în cadrul spitalelor de
psihiatrie sau în cadrul secţiilor de psihiatrie ale spitalelor penitenciare;

b) în cazul persoanelor aflate în arest preventiv comisia de expertiza medico-legală psihiatrica poate efectua
examinarea şi în cadrul secţiilor de psihiatrie ale spitalelor penitenciare, putând coopta în comisia de
expertiza pe medicul şef de secţie, dacă este medic primar;

c) în cazul bolnavilor netransportabili, cu suferinţe evolutiv letale sau aflaţi în stare grava în condiţii de
spitalizare comisia se poate deplasa la patul bolnavului pentru efectuarea expertizei numai în situaţia în care
aceasta lucrare este necesară în vederea încheierii unui act de dispoziţie. Asigurarea transportului de la şi la
sediul instituţiei medico-legale se face de către familia sau apartinatorii persoanei respective.

Expertiza medico-legală psihiatrica se efectuează numai pentru o anumită fapta sau circumstanţă, având ca
obiective principale stabilirea capacităţii psihice la momentul comiterii unei fapte prevăzute de legea penală
sau al exercitării unui drept, a capacităţii psihice la momentul examinării şi aprecieri asupra periculozitatii
sociale şi necesităţii instituirii măsurilor de siguranţă cu caracter medical.
Art 29
În vederea efectuării expertizei psihiatrice se pun la dispoziţie comisiei toate documentele din dosar,
necesare pentru efectuarea expertizei. În cazul în care expertiza priveşte persoane minore, dosarul va
conţine şi ancheta socială, precum şi datele privind performanta şcolară.

Codul de procedura penala, art. 184

24
Expertiza medico-legală psihiatrică

(1) În cazul infracţiunilor comise de minorii cu vârsta între 14 şi 16 ani, în cazul uciderii sau vătămării
copilului nou-născut ori a fătului de către mamă, precum şi atunci când organul de urmărire penală sau
instanţa are o îndoială asupra discernământului suspectului ori inculpatului în momentul săvârşirii
infracţiunii ce face obiectul acuzaţiei, se dispune efectuarea unei expertize medico-legale psihiatrice,
stabilindu-se totodată termenul de prezentare în vederea examinării.

(2) Expertiza se efectuează în cadrul instituţiei medico-legale de către o comisie, constituită potrivit legii.

(3) Expertiza medico-legală psihiatrică se efectuează după obţinerea consimţământului scris al persoanei ce
urmează a fi supusă expertizei, exprimat, în prezenţa unui avocat ales sau din oficiu, în faţa organului
judiciar, iar în cazul minorului, şi în prezenţa ocrotitorului legal.

(4) În cazul în care suspectul sau inculpatul refuză în cursul urmăririi penale efectuarea expertizei ori nu se
prezintă în vederea examinării la comisia medico-legală psihiatrică, organul de cercetare penală sesizează
procurorul sau judecătorul de drepturi şi libertăţi în vederea emiterii unui mandat de aducere în scopul
prezentării la comisia medico-legală psihiatrică. Dispoziţiile art. 265 alin. (4)-(9) se aplică în mod
corespunzător.

Alin. 5-26 reglementeaza procedura internarii nevoluntare pentru efectuarea expertizei. (Vezi cap. Legislatie
si linkuri utile)

Obiectivele expertizei medico-legale psihiatrice in cauze penale:

Stabilirea daca autorul infractiunii sufera de o boala psihica;
Stabilirea relatiei cauzale dintre afectiunea psihica si fapta comisa;
Stabilirea daca faptuitorul a savarsit fapta cu discernamant, discernamant diminuat sau fara discernamant;
Stabilirea daca faptuitorul are discernamantul pastrat/afectat la data expertizarii;
Stabilirea daca faptuitorul a fost sub influenta substantelor psihoactive la data savarsirii faptei si daca
acestea i-au afectat capacitatea de a discerne;
Aprecirea periculozitatii sociale a faptuitorului;
Aprecierea necesitatii instituirii masurilor de siguranta cu caracter medical (obligarea la tratament medical
in ambulatoriu si in conditii de internare) in temeiul art. 109-110 C. pen., respectiv, 245-248 C. proc. pen.
Pentru victimele agresiunilor sexuale – persoane majore, cu afectiuni psihice, respectiv persoane minore
(chiar si sub 14 ani), se poate solicita Comisiei raspuns la urmatoarele obiective:
Daca victima a avut reprezentarea corecta a realitatii, a realizat semnificatia si consecintele unui act sexual
si daca a putut da un consimtamant valabil;
Daca victima prezinta consecinte de ordin psihic/psihologic dupa agresiunea sexuala.
Obiectivele expertizei medico-legale psihiatrice in cauze civile:
A. Punerea sub interdictie judecatoreasca:
Stabilirea daca subiectul sufera de o boala psihica (alienatie sau debilitate mintala)
Stabilirea discernamantului si a competentei psihice;
Stabilirea daca persoana se poate ingriji de interesele sale;
Aprecierea oportunitatii de punere sub interdictie judecatoreasca si instituirii tutelei sau, dupa caz, a
curatelei;
Aprecierea oportunitatii internarii persoanei intr-un centru medico-social (institutionalizare).
B. Internarea nevoluntara in temeiul L. 487/2002 republicata si Ordinului 488/2016:
Diagnosticul bolii psihice de care sufera pacientul;
Daca pacientul are constiinta bolii si daca este compliant la tratament in ambulatoriu;
Stabilirea daca afectiunea psihica trebuie tratata in conditii de internare;
Aprecierea perioadei necesare de internare.
C. Incheierea casatoriei:
Stabilirea daca persoana expertizata sufera de o boala psihica;
Aprecierea daca persoana respectiva, eventual diagnosticata cu tulburari psihice, are sau nu capacitatea de
exercitiu pastrata in vederea incheierii casatoriei (are sau nu reprezentarea mentala corecta asupra
semnificatiei, continutului si consecintelor actului marital).

25
D. Desfacerea casatoriei:
Stabilirea daca persoana expertizata sufera in prezent sau a suferit de vreo boala psihica;
Aprecierea daca persoana respectiva, la data incheierii casatoriei, prin prisma existentei unei afectiuni
psihice, a avut sau nu capacitatea de exercitiu pastrata in vederea incheierii casatoriei (a avut sau nu
reprezentarea mentala corecta asupra semnificatiei, continutului si consecintelor actului marital).
E. Incredintarea de minori:
Stabilirea daca persoana expertizata sufera in prezent de vreo boala psihica sau este consumatoare de
substante psihoactive si acestea ii afecteaza discernamantul si, pe cale de consecinta, competenta psihica de
a se ingriji corespunzator de interesele sale si ale minorului/minorilor.

F. Certificatul medico-legal psihiatric pentru semnarea de acte notariale:

Stabilirea daca subiectul sufera de o boala psihica sau nu prezinta tulburari psihice;
Aprecierea capacitatii psihice de exercitiu in raport cu actul notarial ce va fi semnat.
G. Expertiza medico-legala psihiatrica pe documente medicale (la defuncti):
Stabilirea daca defunctul, la data semnarii actului civil/notarial, suferea de vreo boala psihica, respectiv
urma vreun tratament psihotrop;
Aprecierea capacitatii psihice de exercitiu a defunctului, in raport cu actul notarial ce a fost semnat, la data
semnarii.
Expertiza medico-legala psihiatrica a faptuitorului in stare de detinere se poate efectua prin examinarea in
sectia psihiatrie a unui penitenciar-spital.

Expertiza medico-legala psihiatrica in cauze civile a pacietului netransportabil poate fi efectuata si la patul
bolnavului (internat sau institutionalizat), precum si la domiciliul sau resedinta acestuia.

26
Scopul expertizei medico-legale psihiatrice si obiectivele ei

Expertiza medico-legala psihiatrica isi are utilitatea in mai multe ramuri ale dreptului, efectuandu-se in
urmatoarele situatii:

A. In dreptul penal:

- in cazul infractiunii de omor deosebit de grav (art. 176 Cod penal)

- cand organul de urmarire penala sau instanta de judecata are indoieli asupra starii psihice a
invinuitului / inculpatului

- la infractorii minori cu varsta cuprinsa intre 14 si 16 ani

- la pruncucidere (examinarea mamei)

- pentru instituirea masurilor de siguranta cu caracter medical prevazute de art.113 si 114 Cod penal

- pentru ridicarea acestor masuri de siguranta propuse de o expertiza medico-legala anterioara

A fi subiectul unei infractiuni inseamna a fi vinovat de acea infractiune, ceea ce implica stabilirea unei
relatii intre starea psihica, fapta si rezultatul ei. Vinovatia devine, in acest mod, premisa responsabilitatii,
care, la randul ei, presupune capacitatea de a discerne.

Astfel, discernamantul devine criteriul medical al responsabilitatii persoanei si punct principal al

expertizei psihiatrico-legale, de care depinde stabilirea cu

certitudine a laturii subiective a infractiunii comise de acesta.

Vinovatia este deci legatura psihica dintre autor si fapta sa, rezultatele ei, produse sub forma subiectiva a
intentiei, culpei si praeterintentiei.

27
 Iresponsabilitatea exclude vinovatia si, prin urmare, si caracterul penal al faptei, fiind o cauza subiectiva
de inlaturare a infractiunii.

Daca art.17 din C.p. prevede ca infractiunea este o fapta cu pericol social, savarsita cu vinovatie si
prevazuta de lege, continutul obiectiv al infractiunii fiind existenta ei ca fapt material, urmarile faptului si
legatura cauzala dintre ele, iresponsabilitatea, conform art.48 din C.p., e situatia in care "subiectul
infractiunii nu-si da seama de actiunile sau inactiunile sale, nu era stapan pe ele, deci nu intelegea de ce
actiunea sau inactiunea sa are pericol social si este ilicita, asadar era iresponsabil datorita alienatiei mintale
sau altor cauze". In dovedirea iresponsabilitatii penale, expertul va stabili daca subiectul era apt de a-si da
seama de sensul faptei sale, daca putea fi stapan pe ea, premise in baza carora juristul va stabili
iresponsabilitatea sau responsabilitatea. Incapacitatea psihica a unei persoane reprezinta inaptitudinea de a-
si da seama de caracterul, sensul si valorile sociale, morale sau juridice ale faptei savarsite si de urmarile ei,
de a-si dirija normal vointa. O atare persoana nu cunoaste semnificatia actului sau de comportament si nu
poate fi stapana pe acest act. Ca urmare a acestei incapacitati, o persoana nu este responsabila si vinovata de
actul sau si, ca atare, iresponsabilitatea inlatura vinovatia, iar lipsa vinovatiei realizeaza lipsa caracterului
penal al faptei si, in final, lipsa faptei penale duce la inlaturarea raspunderii. Astfel, debilitatea mintala,
intoxicatiile, somnul patologic, lesinul, bolile mintale ca stari permanente sau trecatoare inlatura total
responsabilitatea, alteori o inlatura doar partial, desi raspunderea atenuata nu exclude vinovatia , ci este doar
o circumstanta atenuata.

B. In dreptul civil:

- pentru stabilirea capacitatii de exercitiu

- pentru punerea sub interdictie

- pentru schimbarea sexului civil - in tulburari de identitate a genului (trassexualism)

Capacitatea de exercitiu este aptitudinea unei persoane de a-si exercita drepturile, de a-si asuma obligatii
si de a incheia acte juridice, ea putand fi stabilita si in cazul persoanelor decedate prin studiul documentelor
medicale, ce contin date referitoare la diferite afectiuni cu repercursiuni asupra psihicului.

Asa cum este definita de dreptul penal, punerea sub interdictie fiinteaza ca o institutie juridica ce are drept
scop ocrotirea persoanelor care nu au capacitatea psihica pastrata pentru a se ingriji de interesele lor, aceasta
masura reprezentand o masura de protectie iar nu o pedeapsa pronuntata de catre instanta de judecata.

Desigur, schimbarea sexului civil e o problema serioasa atat din punct de vedere al problemelor psihice
ivite inainte cat si dupa operatia de rigoare, fiind astfel necesara o evaluare psihica cat mai ampla.

C. In dreptul familiei:

- pentru anularea sau desfacerea casatoriei cand unul dintre soti este reclamat ca bolnav psihic

- pentru incredintarea copiilor minori unuia dintre soti

Conditiile de fond ale casatoriei sunt:diferenta de sex, varsta matrimoniala, comunicarea reciproca a starii
de sanatate si consimtamantul liber.

In sens juridic, casatoria este "uniunea liber consfintita dintre un barbat si o femeie, incheiata cu
respectarea conditiilor legale, in scopul intemeierii unei familii", acesta anulandu-se sau desfacadu-se prin

28
nerespectarea conditiilor de fond (lipsa idetitatii de sex, lipsa varstei legale, bigamia, rudenia pana la gradul
IV inclusiv, casatoria dupa viol, alinatia si debilitatea mintala, prin presiuni exercitate de unul din soti sau
de familie) .

Se pune de asemenea problema incredintarii copiilor minori unuia dintre soti atunci cand casatoria este
desfacuta iar mama sau tatal sufera de o boala psihica, expertiza medico-legale impunandu-se cu necesitate.

D. In dreptul muncii:

- pentru stabilirea aptitudinilor necesare exercitarii anumitor functii

- pentru stabilirea capacitatii de conducere a autovehiculelor pe drumurile publice

Astfel, nu pot incheia un contract individual de munca in calitate de salariat minorii in varsta de pana la 15
ani si persoanele puse sub interdictie judecatoreasca din cauza alienatiei sau debilitatii mintale, chiar daca
au peste 16 ani (art.13, alin.3 si 4 din Codul muncii) iar incadrarea in munca, in locuri de munca grele,
vatamatoare sau periculoase se poate face dupa implinirea varstei de 18 ani, acestea stabilindu-se prin
Hotarare a Guvernului.

De asemenea, persoanele declarate inapte prin expertiza medico-legala, nu pot conduce autovehicule pe
drumurile publice din Romania, aceasta fiind stabilit prin Codul rutier in vigoare.

Problemele expertizei medico-legale psihiatrice includ:

a) Diagnosticul de boala mintala sau lipsa a bolii mintale la data examinarii, diagnostic ce obliga la
cunoasterea modului de comitere a faptei, ce se va corela cu observarea si studierea comportamentului
clinic al bolnavului si va fi completat de investigatiile necesare. Diagnosticul rezulta din contributia tuturor
explorarilor efectuate, in care deseori prevaleaza starea clinica (de exemplu, e posibil ca un bolnav epileptic,
psihotic sa nu aiba grafoelemente comitiale la examenul electroencefalografic al creierului, dar starea sa
psihotica sa intruneasca notiunea de alienare mintala)

b) In raport cu fapta imputabila, trebuie facut evaluarea discernamantului. Discernamantul constituie o

sinteza a functiilor psihice cognitive (de cunoastere), afective si volitive, ce implica perceptii si reprezentari
normale, gandire logica si anticipare, pe baza lor, a continutului si a consecintelor faptelor proprii de
comportament. Acesta devine, astfel, un marker al starii psihice intr-o situatie data, dar intre discernamant
si fapta nu poate fi neglijat, cu valoare de conditie, rolul situatiei, al victimei, al experientei de viata, al unor
factori inductori, al frustratiilor si alcoolismului. Responsabilitatea omului este, in realitate, fata spre lume a
discernamantului, pentru ca omul cat traieste, discerne permanent intre bine si rau, licit si ilicit, legal si
ilegal, asa numitul "liber arbitru". Instituit in copilarie, germenul ideii de discernamant - atunci cand isi are
inceputul constiinta morala sau protodiscernamantul - este implantat sub influenta atitudinii parintilor si
apoi el structurandu-se pe tot parcursul vietii, succesiv, trecand de la nivelurile de constiinta elementara (de
distingere a binelui de rau) la niveluri superioare de constiita logica si axiologica. Se considera ca
discernamantul are mai multe grade, de la logic la axiologic, deontologic, teologic si juridic. Indivizii pot
ramane deseori tributari unor anumite grade de discernamant. Pierderea capacitatii de a discerne se numeste
discernopatie, aceasta fiind o boala a discernamantului, care releva pierderea capacitatii de percepere a
lumii externe, a capacitatii de a reflecta adecvat, a capacitatii de a judeca logic o situatie (de exemplu in
starile delirante), a capacitatii de a invata din experienta proprie trecuta, de a preveni si anticipa o situatie
nociva de viata.

29
 Din acestea rezulta ca in expertizele psihiatrico-legale de analiza si evaluare a discernamantului fata
de o fapta imputabila, ne putem afla in una dintre urmatoarele trei ipostaze:

- discernamant pastrat in lipsa bolilor psihice

- discernamant diminuat in situatia unor stari de limita intre normal si patologic, asa numitele stari
borderline. Starile acestea se caracterizeaza printr-o disociere intre functiile de cunoastere, de regula
normale si superdotate, si functiile afective, caracterizate prin inafectivitate. Un discernamant diminuat nu
inseamna excluderea discernamantului fata de fapta imputabila, dar afirmarea sa va ajuta la modularea
sanctiunii intre cele doua limite legale

- discernamantul abolit, specific starilor de alienare mintala, cum ar fi psihozele, ce implica tulburari
psihice in toate cele trei compartimente ale vietii psihice, adica cunoasterea, afectivitatea si vointa, si in care
fapta antisociala va aparea ca un simptom de boala mintala

c) Atunci cand discernamantul este abolit se impun masuri de protectie in fata comportamentului nociv si
masuri medico-pedagogice adecvate pentru minorii in deriva. Masurile de protectie sunt implementate de
Codul penal prin articolele 113 si 114. Ca regula generala trebuie sa se atraga atentia ca pe cat un
comportament antisocial pare mai incoercibil si mai cronic, pe atat riscul de a apartine unui bolnav psihic
este mai mare, expertiza medico-legala impunandu-se ca necesitate.

Obiectivele expertizei medico-legale psihiatrice sunt in functie de felul cauzei: (dupa V. Iftenie)

- stabilirea capacitatii de exercitiu

- punerea sub interdictie

- stabilirea daca persoana examinata prezinta sau nu tulburari psihice

- sa evidentieze care sunt trasaturile personalitatii subiectului

- sa aprecieze capacitatea psihica si capacitatea de discernamant in momentul examinarii si, in

consecinta, daca persoana respectiva poate fi anchetata, judecata si condamnata in cauzele penale

- tot in cauzele penale, sa aprecieze capacitatea psihica si cea de discernamant in momentul savarsirii
faptei

- sa faca aprecieri prognostice asupra modului in care vor evolua tulburarile psihice decelate

- sa excluda simularea sau disimularea

In lucrarea de fata am tratat acest ultim aspect al expertizei medico-legale din enumerarea de mai sus, cel
al excluderii simularii si disimularii, incercand sa aduc un umil aport in demersurile facute de predecesorii
si contemporanii mei, in domeniul comportamentului simulat, unde isi dau mana diversi oameni de stiinta :
psihologi, psihiatri, criminologi, medici, juristi, etc.

30
31