1.

EXPERTIZA MEDICO-LEGALĂ PSIHIATRICĂ

Probaţiunea medico-legală prihiatrică în decusul evoluţiei societăţii omeneşti a cunoscut

mari oscilaţii, fiind legată organic de structura socială a epocilor şi statelor implicit de evoluţia
conceptelor de drept, mărturie fiind o serie de coduri şi legi existente cu mult înaintea erei
noastre.
Legile care formează cadrul legal în ceea ce priveşte expertiză medico legală, pe lânga
Codul Penal mai putem aminti Legea 459 din 2001 şi OG 1 din 2000.
Articolul 28 din Codul Penal precizează că “nu este imputabiă fapta prevăzută de legea
penală săvârșită de persoana care, în momentul comiterii acesteia, nu putea să-și dea seama de
acțiunile sau inacțiunile sale ori nu putea să le controleze, fie din cauza unei boli psihice, fie din
alte cauze. ” Conţinutul articolului prezent defineşte noţiunea juridică de iresponsabilitate.
Responsabilitatea, care implică posibilitatea tragerii la răspundere penală a individului, este o
noţiune juridică şi care sub aspect medical reprezintă “totalitatea particularităţilor psihice ale
individului care îl fac pe acesta capabil să înţeleagă libertatea şi necesitatea acţiunilor sale şi să
aprecieze consecinţele faptelor sale atunci când acţionează contrar normelor de convieţuire
socială şi a legilor.”
Expertiza psihiatrică medico-legală se efectuează de către o comisie instituită în acest
scop, formată dintr-un medic legist şi doi medici psihiatri. Comisia poate funcţiona numai în
centrele unde există servicii sau cabinete medico-legale şi spital sau secţii de psihiatrie. Dacă
expertiza priveşte un minor, în comisia de expertiză vor fi cooptaţi specialişti de neuropsihiatrie
infantilă şi eventual psihopedagogi.
Expertiza psihiatrică menico-legală se va executa în principiu după următoarele reguli:
- observaţia clinică prin internara expertizaţilor dacă este cazul, procedându-se la toate
investigaţiile clinice şi de laborator
- consultarea următoarelor date din dosarul cauzei: antecedente medicale ale
expertzatului, antecedentele penale şi ancheta socială, mobilul şi împrejurările în care s-a savârşit
infracţiunea
- examenul psihic efectuat imediat după identificarea învinuitului. În cazul în care sunt
supuse expertizei persoane cu tulburări care prezintă stare de pericol, în concluziile raportului de
expertiză se vor propune şi măsuri ce trebuie luate în conformitate cu dispoziţiile legale. În cazul
expertizării minorilor, concluziile raportului de expertiză vor cuprinde în mod obligaoriu
măsurile medico-psiho-pedagogice care urmează să se ia pentru asigurarea dezvoltării în condiţii
corespunzătoare a personalităţii acestora.
Obiectivele expertizei
Expertiza medico-legală psihiatrică rămâne prin excelenţă o expertiză medicală cu un
cadru bine definit care are în final scopul de a oferi justiţiei criterii medico-legale obiective pe
baza cărora o persoană poate fi trasă la răspundere penală, de a stabili dacă învinuitul are
capacitatea de a răspunde de faptele sale. Faţă de gama largă a bolilor, sindroamelor şi
tulburărilor psihice, care impun examinări complexe de specialitate, scopul rezidă în astabili
capacitatea de discernământ a celui examinat.
Expertiza medico-legală psihiatrică constituie un document probatoriu, care ajută justiţia
în stabilirea responsabilităţii. Pe baza acesteia şi a concluziilor, justiţia are posibilitatea să
stabilească dacă o persoană este sau nu responsabilă.
Starea de vinovăţie presupune prezenţa discernământului în momentul savârşirii faptei.
Dacă justiţia stabileşte responsabilitatea, expertiza medico-legală psihiatrică, în urma coroborării
unui complex de date privind învinuitul, are obligaţia de a stabili parametrii discernământului.
Expertiza, deşi complexă, nu este rigidă, iar simpla cunoaştere a caracterului faptei nu este
suficientă. Se impune o analiză psihopatologică a persoanei pentru a stabili legătura dintre
tulburările psihice ale acesteia şi actele comise, precum şi prezenţa sau absenţa unor măsuri de
siguranţă luate anterior, în timpul şi după comiterea faptei, în scopul înlăturării urmelor şi
probelor ce ar putea duce la descoperirea autorului. Pe baza acestora se pot face aprecieri asupra
capacităţii făptaşului de a înţelege şi evalua conţinutul actului antisocial comis, precum şi a
consecinţelor sociale periculoase ce decurg din ele.
Discernământul este funcţia psihică de sinteză prin care persoana este în măsură să
conceapă planul unei acţiuni şi urmările ce decurg din săvârşirea acţiunii. Este deci, capacitatea
subiectului de a organiza motivat activitatea sa. El exprimă libertatea de acţiune a individului de
a săvârşi acte conform normelor de convieţuire socială, norme pe care individul le-a însuşit şi le
respectă ca o comandă socială introectată, ca o datorie morală.
Această funcţie depinde de două categorii de factori:
a) de structura personalităţii individului
b) de structura conştiinţei acestuia în momentul comiterii faptei
Expertiza trebuie să stabilească care este structuta persoanei, gradul de dezvoltare
intelecuală, gradul de instruire generală şi profesională, gradul de educaţie familială,
constituţională, experienţa de viaţă asubiectului.
Momentul de conştiinţă (oboseala, ingestia de alcool, bolile ) sau circumstanţele
psihopatologice (ameninţarea, frica, izolarea, etc) pot oferi informaţii asupra acestei stări. În
structura conştiinţei se pot distinge patru niveluri:
1. conştiinţa elementară, care asigură nivelul de veghe, vigilenţa şi nivelul de prezenţă
temporo-spaţială;
2. conştiinţa operaţional-logică prin care procesele intelecuale, perceptuale şi de gândire
au coerenţă şi reflectă obiectiv realitaea;
3. conştiinţa axiologică, de opţiuni a valorilor după criteriile sociale curente;
4. coştiinţa etică prin care subiectul este capabil să discearnă binele şi răul pe care faptele
sale le pot produce societăţii.

Metodologia expertizei medico-legale psihiatrice

Cadrul de desfăşurare a expertizei este cel mai frecvent sediul Serviciilor judeţene de
medicină legală şi Institutele Medico-Legale. În mod excepţional şi numai în funcţie de caz,
acestea se pot ţine şi la nivelul unui spital de psihiatrie (bolnav grav, netransportabil) sau
penitenciar (infractori deosebit de periculoşi sau netransportabili). În
scopul de a se ajunge la concluzii cât mai corecte şi valoroase, comisia recurge la o gamă diversă
de examinări şi analize, adesea inerente metodologiei şi etapelor expertizei.
Prima etapă este supunerea infracorului, în situaţia în care e descoperit imediat după
comiterea faptei incriminate de legea penală, unui examen neuropsihiatric făcut de o comisie
compusă dintr-un medic legist şi doi psihiatri. Deşi examinarea clinică, adesea ambulatorie, cel
mai adesea nu are valoarea unei expertize, ea trebuie să fie cât mai completă şi amănuntită
privind funcţiile psihice de bază. Această examinare are o importanţă uneori covârşitoare
deoarece poate surprinde tabloul psihologic din timpul faptei al învinuitului. El poate fi o stare de
repaos schizofrenic, o criză de agitaţie maniacală, o stare de confuzie delirantă, etc sau se poate
contura în stari de anxietate, deprimare, stară reactive – teamă, stări obsesivo-fobice, elemente
hotărâtoare în stabilirea
diagnosticului şi corelaţiei boală-tulburare-faptă. Acest tablou psihopatologic trebuie consemnat
şi reţinut, înregistrat pe bandă de magnetofon, fotagrafiat, etc şi avut tot timpul în vedere pe
parcursul examinării dacă subiectul, după scurgerea unei perioade de timp de la faptă, în urma
contactelor avute cu apărarea, cu rudele, cu cei din mediul de detenţie, etc., fie că devine rău
intenţionat, simulând sau suprasimulând o serie detulburări, adesea stări de negativism şi
necooperare, fie devine pradă unor tulburări grave reactive, funcţionale, fie că tabloul
psihopatologic iniţial şi real evoluează şi se
remite sau se agravează.
Aceste examene ajută şi prin faptul că oferă unele indicaţii organelor de urmărire şi
anchetă asupra modului de desfăşurare a anchetei, dacă aceasta se poate continua sau este
necesară într-o primă etapă internarea învinuitului, pentru tratamentul acestuia sau chiar
administrarea unui tratament pe timpul urmăririi.
Fie că această primă examinare se face sau nu, metodologia impune ca în adresa de
solicitare a expertizei sau în ordonanţă să fie inserate o serie de date privitoare la infractor,
împreună cu dosarul complet al cauzei din care să reiasă modul mănunţit în care s-a comis
infracţiunea, cu rolul de a fi scoase în evidenţă trăsăturile patologice ale subiectului (din
momentul savârşirii faptei) ca: halucinaţii, delir, idei de persecuţie, etc.
Pentru a facilita examinarea, dosarul nu trebuiesă se limiteze la elemente privind fapta şi
infractorul; în dosar comisia trabuie să aibă la dispoziţie actele medicale privind trecutul
psigopatologic al acestuia. Uneori, investigaţiile trebuie să meargă până la condiţiile în care s-a
născut agresorul; naşterea laborioasă, asfixia la naştere, aplicarea de forceps etc, date privind
mediul familial în care acesta a trăit şi s-a dezvoltat, ocupaţia părinţilor, numărul copiilor,
sursele de existenţă, boli ereditare în familie, etc. Se menţionează şi elemente psihopedagogice
din timpul şcolarizării: performanţe şcolare, frecvenţa prieteniilor avute, felul în care a fost
receptiv la măsurile disciplinare aplicate, aptitudini şi înclinaţii evidente în perioada respectivă,
fişa psihologică din ultima clasă de liceu, precum orice fel de date utile, pentru a oglindi
personalitatea celui în cauză.
De o deosebită valoare, în special la tineri, o au datele provenite din mediul militar, ştiut
fiind faptul că unii dintre aceştia pot avea un comportament normal sau cvasinormal până în
timpul stagiului militar; cei mai mulţi manifestă reacţii negative faţă de executarea ordinelor şi
respectarea regulamentelor, adesea ajungând a fi internaţi în spitale miliare, în secţiile de
psihiatrie, ceea ce impune cunoaşterea foilor de observaţie, a biletelor de ieşire, motivele pentru
care au fost scoşi ca inapţi din rândurile armatei. Date de la locul de muncă: atitudinea faţă de
muncă, modul de integrare în colectiv (eventual sociograma grupului de muncă în care să se
aprecieze locul sau sfera relaţiilor dintre membrii grupului); schimbarea locului de muncă,
conflicte avute, lipsuri la serviciu, manifestări agresive, etc.
Investigaţiile medicale clinice şi paraclinice sunt cel mai adesea necesare, iar în
infracţiunea de omor, obligatorii. Nu în toate expertizele medico-legale psihiatrice este
obligatorie internarea; acolo unde sunt suficiente elemente clinice şi date medicale anterioare ale
celui examinat, concluziile pot fi stabilite şi după un examen ambulator.
În multe situaţii, simpla observaţie clinică a subiectului, pe o perioadă de câteva
săptămâni, poate fi edificatoare în stabilirea diagnosticului, în rest se recomandă mai frecvent
următoarele examinări:
- examenul fundului de ochi,
 - examenul neurologic,
- examenul EEG, simplu şi cu stimulare,
- provocare la alcool,
- examenul pneumoencefalografic,
- examenul genetic,
- etc.
Examenul psihologic este important de efectuat pentru determinarea structurii
personalităţii subiectului. Se pot depista unele trăsături anormale, patologice ale personalităţii,
care pot avea o legătură cu faptele săvârşite. Examenul psihologic este necesar la minori, bătrâni
(la care se poate vorbi de anumite tulburări de involuţie), la psihotici, în stările de
hipodezvoltare mintală, la comportamentali, etc. Uneori se impune examenul repetat şi el
completează datele psihiatrice, contribuind asfel la stabilirea diagnosticului.
Toate elementele prezentate până aici, privind infractorul, impun cunoaşterea în
continuare a tuturor elementelor din dosar legate de faptă; adesea dintr-o simplă declaraţie se pot
reţine date importante din care rezultă că individul a mai avut comportări patologice, sau că intre
el şi victimă au mai existat conflicte sau ameninţări reciproce.
În final, expertiza, pe baza coroborării tuturor datelor medicale şi generale obţinute
trebuie să stabilească concluziile raportului medico-legal, care trebuie să precizeze următoarele:
- boala psihică de care suferă subiectul sau cadrul sindromatic psihic prezent ori unele
simptome mai evidente;
- tulburări psihice mai caracteristice generate de boala respectivă (agresivitate, tulburări
de percepţie, de gândire, etc.) şi legătura cauzală (corelaţia) dintre aceste tulburări şi
săvârşirea faptei, motivaţia psihopatologică a mobilului de acţiune;
- legat de boala psihică, de tulburările generate de aceasta şi de starea subiectului din
timpul săvârşirii faptei, trebuie stabilit dacă acesta a avut discernământul păstrat, scăzut sau nu
aavut discernământ;
- în final, se impune prezentarea de recomandări referitoare la măsurile de siguranţă cu
caracter medical, individualizate pentru fiecare subiect şi care sunt prevăzute în art. 128, 129,
130, 131 din Codul Penal: obligarea la tratament medical; internarea medicală; interzicerea de a
ocupa o funcţie, etc
Art. 130 C. pen. Se referă la făptuitorii care datorită unor boli sau intoxicaţii cronice
prezintă pericol pentru societate şi sunt obligaţi la tratament medical până la însănătoşire. Dacă
nu respectă aceste indicaţii pot fi internaţi obligatoriu. Această măsură se poate aplica şi în
timpul executării pedepsei.
Art. 131 C. pen. Se referă la făptuitorii bolnavi minlal sau toxicomani, care prezintă
pericol pentru societate. Se pot lua măsuri pentru internarea într-un institut medical de
specialitate.

Simularea şi disimularea

În medicina legală, prin simulare se înţelege încercarea conştientă şi premeditată de a

imita, provoca, ascunde sau a exagera unele tuburări morbide subiective sau obiective, în scopul
obţinerii unor anumite avantaje sau pntru a se sustrage de la unele obligaţii sociale. Printre
avantajelepe care simulanţii caută să le obţină se numără: obţinerea de pensii de invaliditate sau
boală, concediu medical, prime de asigurare, etc. De asemenea, ei caută să se sustragă fie de la
obligaţia serviciului militar sau de la aceea
de a apărea în faţa instanţei, fie de a executa anumite pedepse.
Aşadar, simularea este o infracţiune pedepsită de lege. În Codul Penal se arată “fapta
persoanei care îşi provoacă vătămări integrităţii corporale sau sănătăţii, simulează o boală sau
infirmitate….se pedepseste…”.
Simularea se manifesă, deci, fie prin aceea că individul în cauză pretinde că suferă de o
boală pe care în realitate nu o are, fie prin aceea că îşi provoacă în mod artificial unele boli sau
infirmităţi.
Disimularea este un aspect opus simulării; presupune ascunderea simptomelor unei boli
reale. Astfel, pentru obţinerea unor avantaje sau pentru a scăpa de răspundere, sunt tăinuite boli
ale ochilor sau auzului, boli venerice; pentru tăinuirea unor violenţe sunt mascate echimozele sau
escoriaţiile; pentru a putea părăsi spitalul sunt ascunse unele boli pshihice, etc.
Expertiza medico-legală în simulare întâmpină adesea dificultăţi din cauza neparticipării
sau relei credinţe a simulantului în faza examenului medical. Un rol important în depistarea
simulării îl are ancheta socială, anamneza.
Există o serie de principii metodologice ale expertizei medico-legale în cazul simulării
unei boli inexistente. În primul rând, medicul trebuie să dea impresia celui examinat că este
convins de cele afirmate de acesta. În al doilea rând, examinarea trebuie să decurgă fără
brutalitate, ameninţare sau idei preconcepue asupra maladiei simulate. Pe lângă acestea,
examenul trebuie să se facă în mod amănunţit, epuizându-se toate metodele
de investigare clinică şi de laborator, eventual prin internarea bolnavului presupus în spital,
pentru urmărire continuă.

2. ASFIXIILE MECANICE
 Acest termen denumeşte o serie de sindroame medico- legale ce implică tulburări acute
ale metabolismului gazos caracterizate prin privarea brutală de O2 şi creşterea consecutivă a
nivelului de CO2.
Termenul de „asfixie” care provine de la grecescul „a sfigmos” (lipsă de puls) este
impropriu conferit acestor sindroame, de preferat fiind acela de anoxii acute.
Anoxiile pot fi clasificate în :
– anoxii de aport : prin lipsa oxigenului în aerul inspirat (ca în înlocuirile sale prin gaze
inerte , aer rarefiat, etc);
– anoxii de transport (ca în anemii sau în blocarea hemoglobinei în cazul asfixiei cu
CO);
– anoxii de utilizare sau tisulare : prin blocarea fermenţilor respiratori la nivel celular ,
ca în intoxicaţiile cu cianuri.
Anoxiile s-ar mai putea clasifica în :
– patologice : ruperea unui chist hidatic, a unui anevrism (dilatare patologică a pereţilor
unui vas sangvin) de aortă în căile aeriene cu asfixie consecutivă;
– violente: în care intră asfixiile medico legale a căror clasificare include
asfixiile mecanice prin comprimare (spânzurare, strangulare, comprimare toraco abdominală) şi
prin ocluzia arborelui respirator la diferitele sale nivele (sufocare, asfixii cu bol alimentar, inec).
Ocluzia arborelui respirator se poate produce la diferite nivele ale acestuia.
Faze ale asfixiilor mecanice :
– faza preasfixică sau de excitaţie : se caracterizează prin simptome predominant
cerebrale şi de hiperreactivitate cardio respiratorie. Acestă fază dominată de dispnee (greutate
respiratorie) durează până la un minut, fiind urmată de pierderea cunoştinţei. (motiv pentru care
unii autori au denumit-o şi faza anestezică) şi de apariţia primelor convulsii.
– faza convulsionată : se asociază cu dispnee expiratorie, absenţă a reflexelor,
incontinenţă sfincterială, iar datorită convulsiilor, în timpul acestei faze subiectul de poate lovi
de obiectele înconjurătoare, poate apărea la suprafaţa apei, etc.
– faza asfixică propriu zisă : dominată de sistarea aproape în totalitate a funcţiilor cardio
pulmonare. Faza corespunde stării de moarte aparentă, o reanimare putând fi încă eficientă.
– faza terminală : survine odată cu încetarea activităţii cordului, după moartea creierului,
activitatea cardiacă putându-se menţine de la 5 – 10 minute până la 30-60 min. Se cunosc chiar
cazuri de naşteri de copii vii până la o oră de la spânzurare.
Asfixiile mecanice se recunosc după semne morfologice generale, comune tuturor
tipurilor de asfixii mecanice şi după semne morfologice specifice , caracteristice fiecărui tip de
asfixie mecanică. Leziunile asfixice generale sunt expresia unor tulburări hemodinamice (de
circulaţie a sângelui în aparatul vascular) manifestate :
– la exterior, prin cianoza feţei şi a extremităţilor, prin semne de incontinenţă a
veziculelor seminale sau a sfincterelor, prin lividităţi închise la culoare.
– la interior, prin fluiditatea sângelui, dilatarea cordului drept cu stază şi edem pulmonar
(trecerea plasmei sangvine în alveole pulmonare) seros sau hemoragic, stază meningo- cerebrală
şi hepato-renală şi leziuni hemoragice mai ales la ţesutul limfatic (ganglioni, splină), explicate
prin tulburările vasomotorii asfixice.

Spânzurarea.
 Este o asfixie mecanică produsă prin comprimarea formaţiunilor vasculonervoase şi
aeriene ale gâtului. Ea poate fi :
– tipică : ori de câte ori nodul unui laţ traumatic se află în regiunea occipitală, iar corpul
este suspendat, greutatea acestuia comprimând formaţiunile gâtului;
– atipică : în situaţii ca acelea în care nodul este lateral sau submandibular, iar corpul se
află în contact cu solul, fie numai cu vârful picioarelor, fie în poziţia culcat.
În tanatogeneza spânzurării intervin trei mecanisme , care fiecare – independent unul de
celălalt – este capabil să ducă la moarte: mecanismul asfixic, urmare a compresiei căilor
respiratorii superioare; mecanismul hemodinamic , care duce la suprimarea circulaţiei cerebrale –
la o greutate de 13-14 kg, vasele sangvine sunt comprimate astfel încât creierul rămâne fără
circulaţie sangvină–; mecanismul neuroreflex, adică compresia bruscă şi puternică a sinusului
carotidian, a nervilor vag şi laringeu, care determină o inhibiţie cu oprirea cordului.
Predominanţa uneia din primele două mecanisme duce la denumirea de spânzurare albastră, iar
predominanţa mecanismului neuroreflex indică aşa numita spânzurare albă.
Laţul traumatic ce comprimă formaţiunile anatomice cervicale produce leziuni
morfologice generale cum ar fi cianoza, care este cu atât mai intensă cu cât nodul este mai lateral
şi prin cealaltă parte a regiunii cervicale, sângele circulă spre creier , şi cu atât mai puţin
pronunţată, cu cât nodul este situat anterior sau posterior, rezultând blocarea concomitentă a
vaselor. Lividităţile vor apărea la nivelul membrelor inferioare, după ce cadavrul a stat
suspendat în laţul traumatic minimum 6- 8 ore după moarte. În raport cu poziţia tipică sau atipică
de spânzurare, lividităţile pot lua forme topografice particulare. Prin contracţia veziculelor
seminale, se produc emisiuni de lichid seminal, iar în putrefacţiile avansate corpul se poate
detaşa de capul ce rămâne în laţul traumatic şi poate fi dus la distanţe mari de ape, avalanşe,
animale,etc.
Pe corp, mai ales pe cap şi pe trunchi, se poate constata prezenţa unor echimoze şi
excoriaţii rezultate în urma lovirii corpului de obiectele din jur, în stadiul convulsiv al
spânzurării ( dacă acest lucru este posibil faţă de locul faptei).
Semnele locale externe cu valoare de amprentă sunt reprezentate de şanţul de
spânzurare şi de leziunile produse de laţul traumatic, care ori de câte ori este confecţionat din
material dur, va lăsa un şanţ profund şi ori de câte ori este moale, va produce un şanţ abia vizibil.
După moarte, şanţul se pergamentează, iar în situaţia spânzurării unui cadavru, vor lipsi
reacţiile locale vitale.
Şanţul de spânzurare este situat în treimea superioară a gâtului, în spânzurările tipice, are
o direcţie oblic ascendentă, către ceafă sau lateral, unde este întrerupt prin interpunerea nodului
laţului , cozilor de păr ale victimei, alteori a degetelor acesteia, în scopul degajării din laţ şi
reproduce în relief, ca imagine în oglindă, forma şi structura laţului.

Strangularea

Este asfixia traumatică de comprimare a gâtului, care se produce prin intermediul unui laţ
traumatic, dar efectuată de regulă de o terţă persoană ( strangularea propriu zisă) sau realizată
rpin intermediul mâinii unei alte persoane (sugrumarea).
În stangularea cu laţul, şanţul se strangulare va fi orizontal, fără discontinuităţi, deci
circular, în rest reproducând caracteristicile şanţului de spânzurare.
În sugrumare, în regiunea cervicală anterioară se vor constata multiple excoriaţii şi
echimoze, iar la persoanele fără putinţă de apărare se va constata prezenţa a patru echimoze
ovalare , flancate de o excoriaţie, pe o parte a gâtului şi a unei singure echimoze şi excoriaţii pe
celaltă parte. Aceste leziuni nu evocă altceva decât comprimarea persistentă cu pulpa degetelor şi
cu unghiile. În sugrumarea cu mănuşa, o atare tipologie lezionară va lipsi. În comprimările cu
mâna, de la spate, rămâne un şanţ consecutiv comprimării, cu interminiul dintre police şi index.
Uneori, strangularea se realizează prin comprimarea gâtului pe o suprafaţă dură, margine de pat,
scaun, etc., când leziunile prin caracterul lor parţial şi intens vor fi evocatoare.

Comprimarea toraco abdominală

Reprezintă o asfixie ce blochează mişcările respiratorii toracice şi care se realizează prin

blocare concomitentă a toracelui şi a abdomenului. Leziunile ce apar ca urmare a compresiei
toraco abdominale sunt fracturile costale şi contuziile pulmonare, fracturile sternale , rupturile de
ficat sau de splină etc. Acest gen de asfixie poate fi consecinţa unor acte criminale (o greutate de
70 kg a unui adult realizează asfixia) sau a unor accidente (comprimări sub vehicule, avalanşe,
seisme, aglomeraţii, sau prin braţul mamei în timpul somnului la sugar).

Asfixia prin sufocare

Este expresia unei ocluzii a nasului şi a gurii la exterior, fie cu mâna, fie prin intermediul
unui obiect moale. În situaţia sufocării cu mâna se vor căuta leziunile externe, dar mai ales
leziunile de pe faţa internă a buzelor, rezultate în urma comprimării mucoasei pe dantură, cu
menţiunea că în sufocările prin intermediul unor obiecte moi acestea vor lipsi, şi doar semnele
generale de asfixie vor indica situaţia producerii unei morţi violente, suspecte.
Sufocarea este un act criminal în mod excepţional prin pungi de plastic sau benzi adezive
aplicate pe nas şi gură, putându-se realiza ca un act de suicid.

Asfixiile sexuale

Grupează o serie de violenţe în care scopul actului agresiv este consumarea unui raport
sexual sau unui echivalent de raport sexual, iar asfixia constituie efectul său. Autorul agresiunii
împiedică astfel , prin sufocare, victima să apeleze la un ajutor , fapt ce face ca uneori raportul
sexual să se consume post mortem (aici pot fi incluse spânzurările sexopatice accidentale, cu
„harnaşamente” speciale) , crimele sadice (cu leziuni caracteristice sadismului, centrate pe
organele sexuale), sau agresiunile sexuale de tipul violului cu comprimare toraco abdominală.

Înecul

Este o asfixie realizată prin ocluzia alveolelor şi se produce în apă dulce sau sărată , dar şi
în alte medii lichide : vin, petrol, sau semilichide , uleuiri, noroi.
Apa produce asupra organismului o agresiune anoxică, de blocare alveolară, termică
(hipotermie) şi mecanică (de rupere a alveolelor). Un cadavru înecat oferă semne cadavrerice de
retenţie în apă, care prin cronologia apariţiei lor, evocă data probabilă a inecului : mâna de
spălătoreasă, mănuşa morţii, căderea părului, detaşarea tegumentelor. Retenţia îndelungată
a cadavrului în apă realizează fenomenul conservator de saponifiere, transformarea ţesuturilor în
adipoceară.
 constate pe un cadavru înecat necesită precizarea faptului dacă s-au produs anterior ,
concomitent sau posterior înecului. Cele posterioare vor fi postvitale şi posibil a fi produse de
vapoare, baraje, stânci etc.
Forma medico legală de înec include sinuciderea, cu sau fără leziuni, care să ateste
existenţa intenţiei suicidale, accidentul prin cădere, omorul sau disimularea omorului.
Înecul în baie poate fi consecinţa unui accident (ebrietate, electrocuţie, epilepsie,
intoxicaţii cu CO), dar poate fi şi consecinţa disimulării sau chiar a unei crime.

BIBLIOGRAFIE
 - Vladimir Beliş, “Medicină legală – Curs pentru facultăţile de drept” Ed Juridică, 2005,
Bucureşti
- Ştefan Florian, Domnica Florian, “Ghidul medico-legal al juristului” Ed Napoca Star,
2005 Cluj Napoca
- Radu Constantin, Pompil Drăghici, Mircea Ioniţă, “Expertizele, mijloc de probă în
procesul penal” Ed Tehnică, 200
- Scripcaru Gheorghe, Medicina legală, 1993