1.

Constituirea şi afirmarea expertizei psihologic-judiciare

2. Notiuni generale despre EPJ în procedura penală: obiecte şi obiective, importanţă

3. Organizarea expertizei psihologic-judiciare în procesul penal

4. Expertiza starilor afective complexe în procesul penal

5 Aspecte generale privind expertiza psihojudiciară la minori

6. Cadrul normativ privind efectuarea expertizei psihojudiciare

7. Concluzie

8. Bibliografie
Expertiza psiho-judiciară (EPJ). Inportanța în descoperirea infracțiunilor
“Efectuarea expertizei psihologic-judiciare este o verigă
care asigură stabilirea circumstanţelor de importanţă juridică
cu conţinut obiectiv, în baza cărora poate fi realizată
o calificare corectă a evenimentului juridic,
deci şi respectarea dreptului subiectului.
T.V. Sachnova, Osnovy sudebno-psichologiceskoj
expertizy po grazdanskim delam, 1997”.

1. Constituirea şi afirmarea expertizei psihologic-judiciare

Expertiza psihologic-judiciară actualmente are statut de domeniu aplicat autonom al psihologiei în

general şi al psihologiei judiciare în particular. În dezvoltarea acestui institut juridic pot fi remarcate
cîteva perioade.
Prima jumătate a secolului XIX. Deşi psihologia înca nu avea statut de domeniu ştiinţific, tendinţa de
aplicare practică a cunoştinţelor despre sistemul psihic uman începuse să se afirme. C. Lavater (1751-
1801) elaborează teoria despre fizionomie (fiziognomica), încercînd să explice dependenţa dintre
calităţile exteriorului şi cele interne. Tot în aceeaşi perioadă apare şi un curent psihologic de stabilire a
caracterului şi trăsăturilor de personalitate pe baza reliefului exterior al craniului - frenologia. Iniţial
această teorie a fost promovată de Fr. J. Gall (1758-1828), care a elaborat o hartă a creierului, indicînd
zonele şi funcţiile lor. După părerea lui Gall, deoarece dezoltarea scoarţei cerebrale şi a creierului
influenţează forma craniului, cercetarea celui din urmă ar putea să ofere date despre aptitudinile
individului uman. La această teorie a aderat mai tîrziu şi C. Lombroso, care a emis ideea despre
decodificarea calităţilor psihice dezoltate sau atrofiate după forma craniului. Teoria frenologică s-a
bucurat de popularitate în prima jumătate a secolului XIX. Tot de această perioadă ţin încercarile de
diagnosticare a comportamentului infractorului prin aplicarea metodei observaţiei. Prin înregistrarea şi
decidificarea mimicii, gesturilor, altor conduite expresive, manifestate de către inculpat în timpul
dezbaterilor judecătoreşti, psihologii cercetau schimbările pe care le produc acţiunile din timpul
judecăţii în comportamentul subiectului şi explicau semnificaţia lor. Aşadar, primele investigaţii
practice au avut drept scop şi studiul personalităţii infractoriale, reliefînd un început al expertizei
psihologic-judiciare.
În cea de a doua jumătate a secolului XIX - începutul secolului XX are loc dezvoltarea şi afirmarea
psihologiei în calitate de ştiinţă autonomă. Sînt realizate un şir de cercetări empirice care pot fi
considerate pe drept cuvînt expertize psihologice ale fenomenului criminalităţii, ale mărturiei, victimei.
Ele sînt legate de numele lui A. Binet, W. Stern, C. Marbe. Cel din urmă se referă şi la utilizarea
expertizei psihologic judiciare în procesul civil. În Rusia V. M. Bechterev crează în 1902 la Sankt
Peterburg Institutul de Psihoneurologie, unde pentru prima dată se ţine un curs de expertiză psihologic-
judiciară, este studiată experienţa cercetătorilor din alte ţări în acest domeniu. Pe parcursul secolului XX
expertiza psihologic-judiciară s-a afirmat în ţările lumii.
În Uniunea Sovietică expertiza psihologic-judiciară a avut o soartă tragică. Din cauze obiective: sporire
neîntemeiată a competenţelor expertului-psiholog, pînă la momentul că acesta îsi asuma dreptul de a
decide asupra învinuirii sau a caracterului depoziţiilor; dar şi subiective - negarea unui şir de discipline
ştiinţifice şi etichetarea lor cu calificativul “burgheze”, expertiza psihologic-judiciarî este interzisă.
Acest institut este revigorat doar în 1968.
Astăzi expertiza psihologic-judiciară are un statut înalt în procesul penal şi civil în majoritatea ţărilor din
lume. Ea şi-a format cadrul său conceptual, metodologic, a adaptat metodele psihologice cerinţelor
cercetării juridice. Concluziile expertului-psiholog sînt recunoscute în calitate de probe. În diverse state
din lume, Austria, Cehia, Germania, Polonia, Slovacia, Suedia, Ungaria, expertiza psihologic-judiciară
se realizează nu numai în procesul penal, ci şi în cel civil. Expertiza este aplicată în judecarea litigiilor
cu diverse subiecte: declararea capacităţii de exerciţiu limitate sau a incapacităţii totale, adoptarea
înfierii, litigiile provocate de transmiterea dreptului de proprietate sau mai larg, de certificarea greşită a
unor documente de transmitere şi altele.
În Republica Moldova expertiza psihologic-judiciară nu se bucură înca de popularitate. Cauzele sînt
diverse, constînd atît în lipsa unor laboratoare specializate şi birouri, unde ar putea fi solicitaţi experţii-
psihologi, cît şi în cunoştinţele psihologice limitate ale specialiştilor din organele de anchetă şi a
judecătorilor. Sperăm că aceste dificultăţi de moment vor fi depăşite, pentru ca utilizarea expertizei
psihologic-judiciare să devină o necesitate şi o cerinţă a efectuării justiţiei.

2. Notiuni generale despre EPJ în procedura penală şi civilă: obiecte şi obiective, importanţă

Noţiunea de expertiză psihologic-judiciară nu este prevăzută în legislaţia procesual-penală şi procesual-

civilă. Ea este o parte componentă a unei noţiuni mai largi, cea de expertiză judiciară. În literatură
această noţiune cunoaşte mai multe accepţiuni:
 de cercetare specială;
 de acţiune procesuală.
Realizarea expertizei judiciare este reglamentată de legislaţia cu privire la procedura penală.
“Articolul 1421. Temeiurile pentru dispunerea şi efectuarea expertizei
(1) Expertiza se dispune în cazurile în care pentru constatarea circumstanţelor
ce pot avea importanţă probatorie pentru cauza penală sînt necesare cunoştinţe
speciale în domeniul ştiinţei, tehnicii, artei sau meşteşugului. Posedarea unor
asemenea cunoştinţe speciale de către persoana care efectuează urmărirea penală sau
de către judecător nu exclude necesitatea dispunerii expertizei. Dispunerea expertizei
se face, la cererea părţilor, de către organul de urmărire penală sau de către instanţa
de judecată, precum şi din oficiu de către organul de urmărire penală.
(2) Părţile, din iniţiativă proprie şi pe cont propriu, sînt în drept să înainteze

1
CPP a RM.
 cerere despre efectuarea expertizei pentru constatarea circumstanţelor care, în opinia
lor, vor putea fi utilizate în apărarea intereselor lor. Raportul expertului care a
efectuat expertiza la cererea părţilor se prezintă organului de urmărire penală, se
anexează la materialele cauzei penale şi urmează a fi apreciată o dată cu alte probe.
(3) În calitate de expert poate fi numită orice persoană care posedă cunoştinţe
necesare pentru a prezenta concluzii referitoare la circumstanţele apărute în legătură
cu cauza penală şi pot avea importanţă probatorie pentru cauza penală. Fiecare dintre
părţi are dreptul să recomande un expert pentru a participa la efectuarea expertizei”.
“Articolul 144. Procedura dispunerii expertizei
(1) Considerînd că este necesară efectuarea expertizei, organul de urmărire penală,
prin ordonanţă, iar instanţa de judecată, prin încheiere, dispune efectuarea expertizei.
În ordonanţă sau în încheiere se indică: cine a iniţiat numirea expertizei; temeiurile
pentru care se dispune expertiza; obiectele, documentele şi alte materiale prezentate
expertului cu menţiunea cînd şi în ce împrejurari au fost descoperite şi ridicate;
întrebarile formulate expertului; denumirea instituţiei de expertiză, numele şi
prenumele persoanei căreia i se pune în sarcină efectuarea expertizei.
(2) Ordonanţa sau încheierea de dispunere a expertizei este obligatorie pentru
instituţia sau persoana abilitată să efectueze expertize.
(3) La efectuarea expertizei din iniţiativă şi pe contul propriu al părţilor, expertului i
se remite lista întrebarilor, obiectele şi materialele de care dispun părţile sau sînt
prezentate, la cererea lor, de către organul de urmărire penală. Despre aceasta se
întocmeste un proces-verbal”.
Expertiza psihologică judiciară contribuie la diminuarea riscului unei erori judiciare în calificarea
acţiunilor subiectului, a comportamentului impus de o situaţie afectiv tensionată, de
neconştientizarea motivului şi caracterului acţiunilor săvârşite. Sarcina principală a expertizei
psihologice judiciare este de a ajuta organele de judecată şi de urmărire penală în cercetarea
problemelor specifice cu conţinut psihologic importante pentru rezolvarea cazurilor penale şi civile;
de a obţine informaţii obiective, aprecieri nepărtinitoare şi principiale, importante pentru analiza
situaţiei.
Competenţele expertizei psihologice judiciare sunt următoarele:
 Stabilirea particularităţilor psihologice individuale ale persoanelor participante la procesul
penal (inculpat, victimă, martor) care ar fi putut să influenţeze esenţial comportamentul lor într-o
situaţie extremală sau psihotraumatizantă:
 nivelul dezvoltării intelectuale;
 prezenţa anumitor stări psihofiziologice (anxietate, sugestibilitate înalta, impulsivitate etc.)
 care pot influenţa considerabil comportamentul şi mărturiile depuse.
 Diagnosticul stărilor de tensiune psihică nepatologică (anxietate, fobie, stres, afect etc.), care
au cauzat comiterea crimei, comportamentul inadecvat manifestat în situaţii extreme etc.
 Evaluarea sferei motivaţionale a personalităţii, a tendinţelor care au stimulat săvârşirea faptelor
criminale.
 Evaluarea capacităţii subiectului de a conştientiza importanţa acţiunilor proprii şi de a le controla
(în special, în cazul minorilor inculpaţi şi al persoanelor cu semne de retard mental);
 Stabilirea capacităţii victimelor, martorilor de a percepe corect circumstanţele importante
pentru dosar şi de a depune mărturii corecte (pe dosare penale şi civile).
Obiectivitatea cercetărilor efectuate şi a concluziilor formulate de către psiholog este asigurată de
aplicarea metodologiei ştiinţifice adecvate, a metodelor şi tehnicilor de lucru elaborate şi standardizate
conform unor cerinţe exacte şi bine definite.

Obiectul oricărei expertize judiciare prevede circumstanţele şi conduitele cu pondere pentru anchetă şi
judecată, care pot fi reconstituite în baza utilizării unor cunoştinţe şi metode specifice. Din aceste
considerente Codul de procedură penală şi Codul de procedură civilă prevăd utilizarea în calitate de
expert a oricărei persoane, care posedă cunoştinţe suficiente pentru a prezenta concluzii în chestiunile
dintr-un domeniu special, ce apar în legătură cu cauza penală sau pricina civilă.
Obiectul EPJ îngloba cadrul de factori care au influenţat sistemul psihic al persoanei caracterizate prin
normativitate psihică, au condiţionat reflexe şi conduite neadecvate în momentul cu pondere pentru
anchetă şi judecată, stabiliţi în conformitate cu vîrsta, calităţile emotive, trăsăturile de personalitate.
Indicatori ai unui asemenea comportament pot fi:
 comportamentul caracterizat prin reacţii neadecvate la influenţele mediului, marcat de dezechilibru
emoţional - de agresivitate şi violenţă, fixaj al conduitelor, motricitate dezordonată, inclusiv cu caracter
verbal, îngustare a cogniţiei (percepţiei, atenţiei), deteriorare a conştientizării logice a realităţii;
 semnalmentele unei insuficienţe intelectuale, exprimate în discrepanţa dintre motivve, orientări,
mijloace de realizare şi scopuri, condiţii obiective;
 hipertrofia trebuinţelor primare (sexuale, de plăcere);
 primitivismul în acţiuni, gîndire, exprimare comportamental-expresivă, inclusiv verbală, atitudinea
indiferentă faţă de rezultatele anchetei preliminare şi ale dezbaterilor judiciare sau, în unele cazuri,
conduite de bravadă, tendinţe demonstrative, lipsă de sinceritate;
 incoerenţa în conţinutul mărturiilor, dorinţa manifestată de demonstrare a competenţei sau
sugestibilitatea şi dependenţa de opiniile expuse de alte persoane;
 comportamentele care denotă orientări sexuale perverse;
 lipsa de logică în comportament, conduite demonstrative, faptul sustragerii unor lucruri lipsite de
preţ şi indiferenţa faţă de altele - mai valoroase şi mai accesibile;
 calităţile somatice neobiţnuite - asimetria craniului sau a unor părţi ale corpului, infantilismul în
exterior şi în manifestări, dereglările mnezice, expresive şi motorii.
Împreuna cu expertul-psihiatru poate fi diagnosticată şi starea psihică a persoanei afectate de o anumită
patologie psihică. Este cazul unei expertize complexe.
Obiectul este întocmit de ofiţerul de urmărire penală, procuror sau instanţa de judecată şi reflectat
documentar în ordonanţa de dispunere de expertiză. Totodată, obiectul EPJ este echivalent surselor de
căpătare a probelor în procesul penal sau a dovezilor în procesul civil. De aceea putem distinge în
calitate de obiect:
 subiectul uman cercetat (bănuitul, inculpatul sau învinuitul, victima, martorul, reclamantul, pîrîtul);
 informaţia despre starea sănătăţii psihice a acestui subiect şi, în general, despre sistemul psihic şi
comportamentul lui, reieşită din diverse surse procedurale: mărturii, concluzii ale altor specialişti
(medic, psihiatru etc), istorii ale patologiilor de diverse configuraţii, caracteristici de la locul de trai şi
muncă, descrieri ale unor proceduri penale, rezultate ale realizării unor cercetări cu utilizarea metodelor
specifice;
 materiale din arhiva personală a persoanei cercetate: scrisori, note, jurnale intime, desene etc.

Aceste surse sunt cercetate în conformitate cu alte circumstanţe: de mediu, persoane cu care a venit
subiectul investigaţiei în contact, situaţii. Investigaţia lor realizează un obiectiv distinct - identificarea
circumstanţelor dezvoltării psihice, a situaţiilor care au determinat comportamentul, a condiţiilor şi
factorilor ce au stat la baza conduitelor neadecvate.
Alte două grupe de circumstanţe determină înca un şir de obiectivele, spre care se orientează EPJ:
 starea psihică deosebită a subiectului cercetat promovează în calitate de obiectiv calificarea ei,
stabilirea gravităţii afectării cu caracter patologic sau nepatologic, a factorilor care au provocat-o;
 influenţa perturbărilor psihice asupra comportamentului învinuitului, victimei, martorului,
reclamantului, pîrîtului, manifestat în momentul infracţiunii, în procesul cercetării penale, al dezbaterilor
judiciare solicită aprecierea forţei şi a calităţilor fenomenelor psihice cu carater distorsionant.

Aceste obiective determină obiectivul (scopul) principal al EPJ - aprecierea prin aplicarea unor
cunoştinţe teoretice şi abilităţi practice a stării de responsabilitate a persoanei cercetate, sau, în altă
formulare, a capacităţii ei de a conştientiza actele sale, de a prevedea consecinţele lor şi de a le dirija în
momentul comiterii infracţiunii, în cadrul cercetării penale şi anchetei preliminare sau a şedinţei de
judecată, fapt care-i oferă EPJ caracterul de metodă juridică folosită pentru stabilirea adevărului în
procesul penal sau civil.
Din considerentele expuse mai sus reiese următoarea concluzie: expertiza psihologic-judiciară are un
caracter complex, realizarea ei fiind dificilă şi necesitînd cunoştinţe ample despre evenimentul şi
subiectul cercetării.
În calitate de obligaţie a organului de urmărire penală se prezintă depistarea cauzelor şi condiţiilor care
au contribuit la comiterea infracţiunii. Se prezintă ca deosebit de dificilă identificarea cauzelor şi
condiţiilor psihologice, în primul rînd, deoarece frecvent acestea nu sînt conştientizate pe deplin nici de
personajele dramei judiciare (învinuit, martor şi victimă), fapt care duce la relatarea unor motive cu
caracter social-plauzibil, iar în al doilea, competenţa în domeniul psihologiei a agenţilor judiciari este
insuficientă pentru a clarifica asemenea chestiuni complicate. Importanţa EPJ în rezolvarea acestei
dileme este evidentă. Psihologul poate realiza un portret deplin al personalităţii învinuitului, depistînd
motivaţia comportamentului infracţional şi al martorului, în raport cu cel din urmă stabilind caracterul
erorilor mărturiei, al părţii vătămate, determinînd rolul ei în structura infracţiunii. Asemenea portrete
psihologice în unele ţări, precum Franţa, Germania, SUA, au devenit o parte componentă a dosarului
penal.
Expertiza contribuie la diminuarea posibilităţii unei erori judiciare în calificarea acţiunilor delincvente
ale minorilor, a comportamentului impus de situaţiile afectiv-tensionante sau manifestat fără
conştientizarea deplină a motivului. Cercetarea calităţilor individual-psihologice care se împletesc în
componenţa infracţiunii - determinate de vîrstă, sex, influenţele sociale, particularităţile proceselor
psihice, etc. - fără o implicare a expertului-psiholog nu pot oferi materialul, necesar unei cercetări
productive.
Concluziile EPJ pot crea premize favorabile pentru formarea convingerii intime a judecătorului, care
prin sentinţă urmăreşte atît pedepsirea legală şi întemeiata a infractorului, cît şi determinarea
caracterului educativ al măsurilor de pedeapsă, iar în judecarea pricinilor civile - darea unei hotărîri
legale şi întemeiate.
Cu toate acestea, sînt neîntemeiate încercarile de a lărgi cadrul competenţei şi posibilităţilor EPJ,
determinate de capacităţile ştiinţei psihologice contemporane. EPJ, realizînd cercetarea personalităţii, se
conduce de metodologia ştiinţifică şi cele mai valide metode, adecvate obiectivului cercetării.
Concluziile expertului nu sînt, însa, obligatorii pentru anchetator, procuror şi instanţa de judecată, ele
putînd fi respinse în cazul unor motive de neîncredere în competenţa şi obiectivitatea celui care a
realizat cercetarea.
Tipurile de expertiză psihologică judiciară
1. Expertiza personală şi de comisie. Cea dintâi este realizată de către un specialist în domeniu, iar
cea de-a doua - de cîţiva specialişti dintr-un anumit domeniu.
2. Expertiza de bază şi suplimentară. Expertiza de bază este cea ordonată pentru explicarea
întrebarilor înaintate în faţa specialistului. Expetiza suplimentară este ordonată în cazul când
concluziile expertizei de bază sunt incomplete, neclare sau în cazul când apar dubii vis-a-vis de
 justeţea concluziilor formulate.
3. Expertiza primară şi repetată. Expertiza primară este cea realizată prima, în contextul dosarului,
şi subiectului respectiv. Expertiza repetată se promovează de câteva ori în cazul atitudinii
rezervate faţă de concluziile formulate anterior. Deosebirile principale între expertiza
suplimentară şi cea repetată:
 expertiza suplimentară rezolvă problemele rămase în suspensie la experiza anterioară şi
poate fi efectuată fie de acelaşi expert, fie de altul;
 expertiza repetată explică înca o dată aspectele deja cercetate şi poate fi efectuată fie de către
un alt expert sau de un grup de experţi.
4. Expertiza monospecializată şi complexă. Cea dintâi este realizată de un anumit tip de
specialişti, iar expertiza complexă este efectuată de un grup din diferiţi specialişti (de exemplu, un
medic şi un psiholog).
Expertiza psihologiă judiciară se efectuează în baza ordonanţei întocmite de anchetatorul penal,
procurorul sau instanţa de judecată, care decid şi asupra componenţei ei.

Ordonanţa pentru efectuarea expertizei psihologice judiciare

(model structural)
 Numele persoanei care ordonează efectuarea expertizei psihologice judiciare şi specificarea
dosarului respectiv.
 Descrierea scurtă a fabulei cu argumentarea necesităţii de informaţii şi explicaţii de ordin
psihologic.
 Dispoziţia de ordonare care include:
1. Indicarea persoanei în privinţa căreia este ordonată expertiza.
2. Enumerarea întrebarilor adresate psihologului.
3. Indicaţia de a pune la dispoziţia psihologului materialele dosarului penal şi de a
facilita organizarea întâlnirii cu subiectul supus expertizei.
Semnătura Data

Cerinţele faţă de întrebarile adresate psihologului expert:

 E necesar ca întrebarile să nu depăşească limitele competenţei profesionale a expertului;
 întrebarile nu trebuie să conţină aspecte de drept (referitoare la componenţa crimei, vinovăţia
subiectului, aceste probleme fiind de resortul instanţei de judecată);
 formulările trebuie să fie explicite, concrete, laconice şi să se succeadă în consecutivitate logică.
Drepturile şi obligaţiile expertului sunt reglementate de Codul de Procedură Penală al Republicii
Moldova.
3. Organizarea expertizei psihologic-judiciare în procesul penal

Ordonarea expertizei ţine de anumite condiţii:

a). necesitatea unor cunoştinţe speciale din domeniul psihologiei în vederea adunării probelor pentru
desfăşurarea rezultativă a cercetării penale;
b). excluderea problemelor care intră în competenţa doar a organelor judiciare şi a celor ce nu ţin de
domeniul special al psihologiei;
c). posibilitatea reală de realizare a unei cercetări specializate a aspectelor psihologice - de utilizare a
cunoştinţelor unui expert competent în cercul de probleme (specialist în domeniu, cu studii superioare),
rezolvarea cărora poate oferi probe convingătoare, caracterizat prin posedarea de cunoştinţe teoretice şi
experienţa personală, de folosire în caz de necesitate a tehnicilor şi instrumentelor speciale de
diagnosticare.
Reieşind din competenţa psihologului-expert şi ţinînd cont de obiectivele şi obiectele cercetării
psihologic-judiciare în cadrul procesului penal putem desemna următoarele probleme care se impun
activităţii date:
1. Calificarea stării psihice a bănuitului, învinuitului inculpatului, victimei sau martorului, determinarea
particularităţilor specifice, tipului şi gravităţii anumitor stări psihice nepatologice cu caracter
pertirbatoriu, a manifestărilor lor în structura comportamentului individului cercetat, stabilirea corelaţiei
dintre normal şi anormal, a posibilităţilor de compensare, adaptare, reflectare în momentele critice.
2. Determinarea calităţilor psihice constante: a proceselor, însusirilor dinamice, tipului şi
particularităţilor reacţiilor afective pe parcursul evenimentului infracţiunii, a caracterului anomaliilor şi
accentuărilor, a naturii şi gradului dezvoltării psihice şi a reţinerilor în dezvoltarea psihică.
3. Definirea influenţelor trăsăturilor de personalitate şi stărilor psihice individuale asupra reflectării
ambianţei, a reacţiilor în raport cu aceasta şi capacităţii de dirijare a conduitelor în situaţii specifice.
4. Diagnosticarea capacităţii/incapacităţii minorilor infractori cu anumite reţineri în dezvoltarea psihică
(mintală) de reflectare şi apreciere a acţiunilor proprii şi de dirijare a comportamentului;
5. Determinarea capacităţilor senzorial-perceptive şi cognitiv-logice ale victimei şi martorului în scopul
aprecierii corectitudinii mărturiei şi caracterului erorilor.
6. Aprecierea capacităţii minorilor sau ale altor victime ale violului sexual, de evaluare corectă a
caracterului şi semnificaţiei acţiunilor violatorului, de reacţie adecvată de apărare, opunere de rezistenţă.
7. Cercetarea cazurilor de suicid: a perioadei care a precedat decizia, a stărilor psihice care au
condiţionat-o, cauzelor psihologice ale comportamentului suicidal.
Efectuarea expertizei este precedată de ordonanţa instanţei judiciare, care decide şi asupra componenţei
ei. Constatînd necesitatea efectuării unei expertize, anchetatorul penal întocmeste o ordonanţă în acest
sens în care arată: motivele pentru care dispune expertiza, denumirea instituţiei care urmează s-o
efectueze sau numele şi prenumele expertului, întrebarile asupra cărora trebuie prezentate concluzii, lista
de documente şi obiecte ce urmează să fie puse la dispoziţia expertului.
Drepturile şi obligaţiile expertului sînt reglamentate de Codul de Procedură Penală.
Expertul este obligat să se înfatiseze la chemarea persoanei care realizează cercetarea penală, a
anchetatorului penal, procurorului sau instanţei de judecată, pentru a prezenta concluzii obiective cu
privire la întrebarile ce i se pun. Dacă întrebarea pusă depăşeşte cadrul cunoştinţelor de specialitate ale
expertului, sau dacă materialele puse la dispoziţie nu sunt suficiente pentru prezentarea concluziilor,
expertul comunică în scris organului care a dispus expertiza că nu poate prezenta concluzii.
Expertul are dreptul:
1). să cerceteze materialele din dosar în legătură cu obiectul expertizei;
2). să ceară să i se pună la dispoziţie materiale suplimentare, necesare pentru prezentarea concluziilor;
3). să participe, cu aprobarea persoanei care realizează cercetarea penală, a anchetatorului penal sau
procurorului, la interogatorii sau audieri şi la alte acte de urmărire penală;
4). în timpul cercetării penale, anchetei preliminare şi în şedinţa de judecată să pună celui interogat
întrebari în legătură cu obiectul expertizei, dar numai cu aprobarea persoanei respective, responsabile de
realizarea acţiunilor de procedură penală.
Informaţia despre obiectul cercetării poate fi căpătată de către expert în cadrul cercetării efectuate în
incinta departamentului specializat (laboratorului psihologic), sau în localul agenţiei judiciare care a
dispus de expertiză (de anchetă, judecată). Sînt utilizate în acest scop două surse: materialele adunate de
către anchetă şi cercetarea directă a subiectului uman.
Realizarea expertizei prevede cîteva etape. La prima etapa expertul studiază cauza ordonării expertizei,
problemele pe care le-au formulat agenţii judiciari, determină obiectivele şi obiectele ce urmează a fi
supuse investigaţiei, întocmeste planul general al cercetării, prevăzînd consecutivitatea acţiunilor, decide
asupra conţinutului metodologic şi metodelor care pot fi utilizate, iar în cazul cînd a fost ordonată o
expertiză complexă grupul de experţi aprobă un program comun al acţiunilor.
La cea de a doua este realizată cercetarea empirică în scopul rezolvării problemelor ilustrate în
ordonanţă. Cercetarea include în sine două tipuri de acţiuni:
- iniţial expertul decide asupra stării individuale a subiectului cercetat, aceasta fiind stabilită în baza
observaţiei, realizează aprecierea preliminară a responsabilităţii/iresponsabilităţii acestuia, a
comportamentului lui: adevărat sau simulat;
- în cadrul cercetării empirice specializate se utilizează diverse metode, tehnici şi instrumente în scopul
investigaţiei profunde a subiectului uman.
Etapa finală include două tipuri de activităţi:
- analiza, sinteza şi decodificarea informaţiei căpătate prin cercetarea subiectului;
- formularea concluziilor despre caracterul proceselor, însusirilor, stărilor cercetate în funcţie de
conţinutul problemelor înaintate expertului.
Concluziile experţilor sînt întocmite în scris şi prezentate în formă de document. Atunci cînd se
realizează o expertiză complexă toate părţile participă la întocmirea lor. Cerintele faţă de documentul
final sînt următoarele:
- întocmirea lui în scris;
- consecutivitatea logică a compartimentelor: a). în partea introductivă se specifică datele despre tipul
expertizei, locul şi timpul efectuării, componenţa comisiei de experţi sau date despre expertul care a
cercetat cauza, decizia organului juridic în baza căruia ea a fost efectuată, subiectul, obiectivele,
problemele investigaţiei; b). în partea de bază - divizată în sinteza unor date particulare şi concluziile
generale - sînt descrise calităţile obiectului cercetat şi toată informaţia adunată pe parcursul expertizei,
metodele utilizate în investigaţie, rezultatele căpătate în urma aplicării lor şi concluziile reieşite din
interpretare, iar în final, prin rezumarea tuturor datelor, concluziile generale ale expertizei; c). partea
finală prevede concluziile decesive, formulate în funcţie de conţinutul ordonanţei instanţei judiciare.
Dacă expertul constată împrejurari care prezintă interes pentru cauză, dar care n-au fost indicate în
ordonanţă, el are dreptul să le menţioneze în concluzii.
Ofiţerul de urmărire penală. procurorurl, judecătorul are dreptul să-l asculte pe expert, pentru a-şi
explica conţinutul concluziilor. Concluziile sînt comunicate persoanei supuse expertizei care, la rîndul
ei, are dreptul să ofere explicaţii, să expună obiecţii, să adreseze expertului întrebari sau să ceară
ordonarea unei expertize suplimentare.
Expertul-psiholog prezintă concluziile formulate organului care a emis ordonanţa. Reprezentanţii
organelor de drept, la rândul lor, apreciază calitatea, caracterul ştiinţific al concluziilor, plenitudinea
lor şi gradul de argumentare a răspunsurilor pentru a decide dacă aceste concluzii pot fi folosite în
practica judiciară.

Concluziile specialistului psiholog

(model structural)
 Se indică în baza cărui document a fost făcută expertiza, de care instanţă a fost eliberat, de către
cine, în privinţa cărui dosar şi cărei persoane?
 Cine a efectuat expertiza: numele, titlul/funcţia, locul de muncă.
 Specialistul-psiholog confirmă că a fost avertizat despre răspunderea penală (conform art.
312 Cod Penal al R. Moldova).
Semnătura psihologului ______________________
 Psihologul specifică în privinţa cui a fost făcută expertiza, condiţiile de realizare a acesteia
(locul, timpul, limba de lucru, persoanele care au asistat în timpul cercetării).
  Sunt enumerate întrebarile la care trebuie să dea răspuns psihologul.
 Se indică acţiunile întreprinse în vederea acumulării informaţiilor pentru a răspunde la
întrebarile adresate psihologului.
 Răspunsul şi concluziile pentru fiecare întrebare aparte, cu explicaţiile şi argumentele necesare.

Semnătura Data

Expertiza psihologică judiciară poate fi ordonată, practic, pe toate dosarele penale şi în cazul multor
dosare civile. Temeiuri pentru ordonarea obligatorie a expertizei psihologice judiciare:
1. Retard în cazul minorului delincvent. În asemenea caz, se recomandă ca expertiza
psihologică judiciară să fie dispusă doar după efectuarea expertizei psihiatrice judiciare, iar
competenţele expertizei psihologice judiciare ţin de:
Stabilirea abaterilor de la nivelul dezvoltării psihice normale şi descrierea manifestărilor lor;
Gradul de influenţa a devierilor în dezvoltarea psihică a subiectului asupra capacităţii lui de
a conştientiza acţiniunile săvârşite;
Capacitatea subiectului de a-şi dirija propriile acţiuni.
2. Determinarea capacităţii subiectului de a percepe corect circumstanţele importante
pentru cazul cercetat şi de a depune mărturii corecte despre ele.
3. Stabilirea sau negarea stării de incapacitate a victimei în cazul analizei crimelor sexuale.
4. Prezenţa semnelor supraexcitaţiei emoţionale apărute prin surprindere.

Se recomandă efectuarea expertizei psihologice judiciare pe următoarele tipuri de dosare:

 Toate dosarele cu participarea minorilor, indiferent de locul şi rolul lor în cadrul procesului
penal: infractor, victimă, martor.
În cazul minorului pot apărea întrebari referitoare la:
 capacitatea lui de a percepe şi reproduce adecvat evenimentele;
 de a conştientiza cele întâmplate;
 predispoziţia de a exagera cele percepute;
 sugestibilitate mărită, care condiţionează posibilitatea de a influenţa din exterior mărturiile
minorului;
 agresivitate şi demonstrativitate în comportament;
 prezenţa unor particularităţi psihologice individuale care ar putea să influnţeze esenţial
comportamentul minorului. În practica expertizei psihologice judiciare, prin „influenţă
esenţială” se subînţelege limitarea substanţială a capacităţilor subiectului de a conştientiza şi de
 a- şi controla propriile acţiuni.
 Crimele comise în stare de afect sau în altă stare de tensiune psihică. Concluziile
expertizei psihologice judiciare indică posibilitatea prezenţei afectului sau a altei stări de
tensiune psihică (stres, frustrare etc.).
 Dosarele de viol. În cazul dosarelor de viol expertiza poate fi dispusă atât în privinţa victimei,
cât şi în privinţa inculpatului.
 În privinţa victimei, poate fi analizată capacitatea ei de a percepe şi reproduce adecvat
evenimentele, de a conştientiza acţiunile săvârşite cu ea şi de a opune rezistenţă activă.
 În privinţa violatorului, se analizează capacitatea lui de a percepe şi de a aprecia adecvat
acţiunile proprii, prezenţa particularităţilor psihologice individuale care ar fi putut să
influenţeze esenţial comportamentul lui în situaţia analizată. Concluziile psihologului pe dosarele
de viol sunt foarte importante, dat fiind faptul că în practica judiciară persistă tendinţa de a
califica comportamentul victimei, lipsit de reacţii active de autoapărare, drept comportament de
acceptare a relaţiei sexuale. În realitate, incapacitatea victimei de a opune o rezistenţă activă
violatorului poate fi condiţionată de mai mulţi factori:
a) neînţelegerea de către victimă a conţinutului real al situaţiei (se analizează în cazul
victimei minore sau cu retard mental);
b) apariţia fobiei puternic manifestate, care blochează reacţiile de apărare, capacitatea de a
opune rezistenţă în situaţiile de abuz fizic şi psihologic.
Pasivitatea victimei violului poate fi explicată prin particularităţile psihologice individuale, explicabile
în situaţia respectivă: astenie, introversiune, timiditate, neîncredere în sine, predispunere către
poziţia victimiară, lipsa voinţei de a căuta posibilităţi de ieşire din situaţie, bizuirea pe ajutorul altor
persoane etc. Totodată, pasivitatea victimei poate fi cauzată de asocierea abuzului fizic şi a celui
psihologic şi de paticularităţile situaţiei (lipsa ajutorului din exterior, prezenţa mai multor violatori
etc.). Prin urmare, lipsa rezistenţei active din partea victimei nu ne permite să calificăm
rapoturile sexuale altfel decât abuzive (viol).
Deosebit de complicate pentru cercetarea cazurilor de viol sunt situaţiile, în care victima recurge
la suicid cauzat de stresul posttraumatic, apărut drept consecinţă a violului, iar inculpatul, aflând
despre aceasta, neagă faptul violului, interpretându-l drept relaţie sexuală benevolă. În cazul dat,
extrem de importante sunt cercetările psihologului în scopul constatării legăturii cauzale între actul de
viol şi starea de tensiune psihică ulterioară, care a condiţionat suicidul. În situaţiile date, suicidul
victimei cauzat de stresul posttraumatic, în paralel cu alte probe judiciare, confirmă indirect faptul
violului. Cercetări analogice pot fi recomandate pentru toate cazurile de suicid.
În psihologia judiciară înca nu este studiată la un nivel satisfăcător problema legată de
comportamentul violatorului, determinat de stereotipurile formate în mentalitatea acestuia vizând
femeile, în general şi pesonalitatea victimei, în particular, culpabilizarea neîntemeiată a victimei de
către violator, precum şi perceperea negativă de către acesta a relaţiilor dintre sexe. Factorii respectivi
pot fi consideraţi pentru săvârşirea crimei, însa, evident, ei nu justifică acţiunile violatorului.
Aceste cercetări oferă informaţii valoroase, care pot să faciliteze procesul de analiză şi calificare
a comportamentului personajelor dramei judiciare.
În practica judiciară se întîlnesc frecvent cazuri când se confruntă competenţele expertizei medico-
psihiatrice şi ale expertizei psihologice judiciare, confuziile fiind cauzate de calificarea stării de afect pe
dosarele penale. Dar fiind faptul că afectul este o stare emoţională foarte puternică, manifestată în
situaţii limită de către o persoană aflată în normă psihică, formularea acestei concluzii intră în atribuţiile
expertizei efectuate de către psiholog. În cazul când apar confuzii referitoare la starea de normă
(sănătate) psihică (responsabilitate-iresponsabilitate), este indicat de a realiza mai întâi expertiza
medico-psihiatrică şi, dacă se constată că respondentul nu are patologii psihice, se efectuează expertiza
psihologică judiciară care stabileşte, la rândul ei, un eventual afect. Cazuri deosebite constituie
analiza comportmentelor persoanelor (inculpat sau victimă) cu deficienţe senzoriale:
 Surzi sau hipoacuzici
 Orbi sau cu vederea slabă
Aceste defecte senzoriale influenţează esenţial capacităţile de percepţie ale subiectului şi
condiţionează comportamentul lui. Pentru moment, practica judiciară, la moment, nu valorifică la
nivelul adecvat posibilităţile expetizei psihologice judiciare pe cazurile legate de estimarea
gravităţii prejudiciului moral, apărut în urma situaţiilor în care este lezată demnitatea umană sau care
provoacă victimei trăiri emoţionale puternice la subiect. Concluziile expertizei psihologice judiciare
sunt utilizate în procesul judiciar în următoarele situaţii:
 În cazul studierii mecanismelor crimei săvârşite: dinamica, motivele, cauzele crimei.
 Pentru demonstrarea şi calificarea acţiunilor, concluziile expertizei având statut de probă,
în special vizând componenta subiectivă a crimei (vina, motivaţia), precum şi pentru argumentarea
necesităţii de a efectua alte expertize specializate.
 La verificarea cazurilor de pricinuire involuntară a daunei de către o persoană care nu a putut să
evite urmările negative ale acţiunilor proprii.
 Pentru a stabili circumstanţele care atenuează pedeapsa (afectul, retardul mental, dar care nu
exclud capacitatea de exerciţiu).
 În scopul aplicării măsurilor judiciare echitabile vis-a-vis de inculpat, ţinând cont de
particularităţile lui individuale şi de impactul situaţiei asupra comportamentului respectivului
subiect.
Datele expertizei psihologice judiciare pot fi utile, de asemenea, şi în scopuri tactice:
 Pentru stabilirea contactului psihologic în timpul anchetei şi altor acţiuni de anchetă;
  Pentru a identifica comportamentul simulat;
 Pentru a depista cauzele denaturării neintenţionate a informaţiilor de către martor.
Informaţiile de natură psihologică sunt utile şi pentru organizarea activităţilor psihoprofilactice şi
educaţionale cu diverse categorii de persoane.

Modele de întrebari adresate expertizei psihologice judiciare pe diferite tipuri de dosare:

I. Întrebari care ajută la constatarea prezenţei sau lipsei afectului sau altor stări de tensiune
psihică la inculpat, care au putut să influenţeze esenţial conştiinţa şi comportamentul lui în
momentul comiterii crimei:
Ţinând cont de particularitaţile psihologice individuale ale personalităţii, precum şi de
specificul situaţiei analizate, s-a aflat oare subiectul în momentul săvârşiri acţiunilor incriminate
în stare de afect? Care au fost cauzele apariţiei afectului?
Ţinând cont de particularitaţile psihologice individuale ale personalităţii, precum şi de
particularităţile situaţiei analizate, s-a aflat oare respondentul în momentul săvârşiri acţiunilor
incriminate într-o stare emoţională (tensiune psihică, frustrare, confuzie) care ar fi putut să
influenţeze esenţial conştiinţa şi starea lui psihică? În caz că da – în ce mod a putut să se
întâmple acest lucru?
S-a aflat oare inculpatul în stare de tensiune neuropsihică maximă în perioada
premergătoare acţiunilor săvârşite?
Există o legătură cauzală între starea psihică a subiectului, premergătoare acţiunilor, şi starea
lui psihică în momentul comiterii acţiunilor analizate?
În cazul în care în momentul săvârşirii acţiunilor subiectul s-a aflat în stare de tensiune
neuropsihică şi emoţională maximă, în ce măsură această stare a influienţat capacitatea lui de a
conştientiza importanţa propriilor acţiuni şi capacitatea de a le controla?
Ţinând cont de starea psihică a subiectului, de particularităţile lui psihologice, şi de
circumstanţele cazului, a putut el să coreleze corect acţiunile proprii de autoapărare cu
cerinţele obiective ale situaţiei în care s-a aflat?
Care particularităţi psihologice individuale ale subiectului au putut să influenţeze esenţial
comportamentul acestuia în situaţia analizată?
II. Întrebari care ajută la stabilirea capacităţilor psihice ale subiecţilor (inculpat, martor, victimă),
aflaţi în stare de sănătate psihică, de a percepe corect circumstanţele importante pentru dosar şi de a
depune mărturii adecvate.
Ţinând cont de particularităţile individuale şi de vârstă, precum şi de condiţiile concrete în care
s-a produs acţiunea, a putut oare subiectul să perceapă corect circumstanţele importante pentru
dosar? (de indicat care)
 Ţinând cont de starea psihică în care s-a aflat subiectul în momentul percepţiei, a putut
el să înteleaga corect circumstanţele importante pentru dosar (de indicat care)
III. Întrebari care ajută la stabilirea capacităţilor psihice ale victimelor, aflate în stare de sănătate
psihică, de a întelege corect caracterul şi importanţa acţiunilor săvârşite cu ele şi de a opune
rezistenţă în situaţiile de viol:
Posedă oare respondenta (-ul) unele particularităţi psihologice individuale care ar fi putut să
influenţeze esenţial comportamentul în situaţia analizată?
Luând în calcul particularităţile psihologice, starea psihică
şi conţinutul situaţiei analizate, a putut respondenta (-ul) să comportamentul în situaţia analizată?
 Luând în calcul particularităţile psihologice, starea psihică şi conţinutul situaţiei analizate, a
putut respondenta (-ul) să înteleaga corect caracterul şi conţinutul acţiunilor săvârşite cu ea (el)?
 Ţinând cont de particularităţile psihologice individuale, starea psihică şi conţinutul situaţiei
analizate, a putut respondenta (-ul) să opună rezistenţă?
IV. Întrebari care ajută la stabilirea capacităţilor psihice şi a particularităţilor psihologice ale
minorului (inculpat, martor, victimă):
 Ţinând cont de particularităţile dezvoltării psihice a respondentului, a putut el să
conştientizeze acţiunile proprii şi să le controleze?
 Luând în calcul particularităţile individuale şi de vârstă, precum şi de condiţiile concrete în care
s-a produs acţiunea, a putut respondentul să perceapă corect circumstanţele importante pentru
dosar, să le memorizeze şi să le reproducă adecvat?
 În cazul crimelor comise în grup: Ţinând cont de particularităţile de vârstă şi individuale ale
respondentului, ce influenţă a putut să aibă membrii grupului asupra lui; s-a aflat el în stare de
dependenţă psihologică de acest grup?
 Manifestă respondentul semne de sugestibilitate mărită?
 Manifestă respondentul predispoziţia de a exagera evenimentele produse şi de a fantaza?
V. Întrebari care ajută la stabilirea capacităţilor minorului inculpat cu retard în dezvoltare
psihică de a conştientiza importanţa acţiunilor proprii şi deteminarea capacităţii lui de a dirija
acţiunile proprii:
 Manifestă minorul semne de retard în dezvoltare psihică, necondiţionate de boală psihică?
În cazul prezenţei respectivelor semne, prin ce anume se manifestă ele şi cum au influenţat
acestea comportamentul respondentului în situaţia analizată?
 Ţinând cont de nivelul dezvoltării psihice, a fost în stare minorul să conştientizeze
impotanţa acţiunilor proprii?
 Luând în calcul nivelul dezvoltării psihice, a putut minorul să
 dirijeze acţiunile proprii?
VI. Întrebari care ajută la stabilirea stărilor
psihice, particularităţilor psihologice individuale care pot să condiţioneze accidentele rutiere sau
tehnice:
 S-a aflat oare respondentul în momentul săvârşirii acţiunilor analizate într-o stare psihică, ce ar
fi putut influienţa esenţial capacitatea lui de a-şi realiza funcţiile?
 Ţinând cont de particularităţile psihologice individuale, starea psihică şi circumstanţele
situaţiei analizate, a putut respondentul să aprecieze adecvat situaţia, să ia decizii corecte şi să
le realizeze?
VII. Întrebari care ajută la stabilirea prezenţei stărilor psihice predispozante la suicid:
 Ţinând cont de particularităţile psihologice individuale şi de caracterul situaţiei, s-a aflat
respondentul în perioada premergătoare decesului într-o stare psihică ce a predispus la suicid?
Care au fost cauzele acestei stări?

4. Expertiza starilor afective complexe în procesul penal

Procesele afective - fenomene psihice complexe, manifestate în modificări fiziologice mai mult sau mai
puţin extinse, ducînd la provocarea unei conduite marcate de expresii emoţionale şi de trăire subiectivă -
se prezintă ca un răspuns la nişte situaţii bine definite, caracterizat printr-o combinaţie unică de reacţii
nervoase şi fiziologice, implicînd în structura sa un şir de însusiri şi procese psihice individuale. Aceste
procese se caracterizează prin:
- subiectivitate - aparţin unui subiect concret, întrunind caracteristicile lui individuale şi relevînd gradul
de armonie/contrariere între trebuinţele personale şi evenimentele din ambianţă;
- evaluativitate - implică o relaţie, o raportare implicită la valorile personale şi sociale, apreciind
favorabil sau nefavorabil evenimentele şi situaţiile concrete;
- motivaţie - se prezintă în forma unor motive sau însotitor al motivaţiei acţiunilor, stabilind o anumită
tensiune în raport cu trebuinţele individuale, contribuie la reflectarea, înregistrarea faptelor, dar şi
orientarea, reglarea conduitelor;
- polaritate - au forma unor contraste în dinamica afectivă, dictate de gradul tensiunii emoţionale, de
tendinţa individului spre compensare a unor nevoi şi trebuinţe.
Cercetarea proceselor afective a stabilit esenta substratului lor neurofiziologic - activitatea sistemului
limbic, inclusiv a hipotala-musului în conexiune cu scoarţa cerebrală; rolul emisferelor cerebra-le: a
celei drepte, cu contribuţie ridicată în producerea stărilor afective negative, în particular depresive, şi
stîngi - implicată mai mult în producerea emoţiilor pozitive; dar şi a importanţei învatarii sociale şi
influenţei asupra individului a ambianţei. Expresiile emoţionale se realizează, din aceste considerente,
prin complexe de reacţii înascute, dar şi prin răspunsuri învatate - condiţionate şi voluntare.
Adaptîndu-se la mediu, omul înfrunta piedici, suportă conflicte. Acestea duc la o învatare afectivă, care,
în funcţie de calităţile individuale ale SNC, capătă diverse dimensiuni psihologice.
Fiind o categorie distinctă a fenomenelor psihice, domeniul proceselor afective se prezintă ca o oglindă
a trăirilor individului uman, a răspunsurilor lui la stimulii din interior şi exterior. În condiţiile cînd
aceştia atentează la integritatea psihico-socială a omului, are loc o dereglare mai mult sau mai puţin
pronunţată a celorlaltor categorii de manifestări psihice - a proceselor de reflectare cognitivă (a
senzaţiilor, percepţiilor şi reprezentărilor), a celor de cunoaştere logică (a gîndirii, memoriei,
imaginaţiei), a voinţei şi conştiinţei. Este cazul unor trăiri, caracterizate prin intensitate emoţională
înalta, definite în psihologie prin noţiunile de «frustrare», «stres» şi «afect». Anume aceste stări
complexe pot deveni cauze a unor conduite neadecvate, caracterizate prin capacitate diminuată a
indivizilor umani «de a-şi da seama de actele lor sau de a le dirija», în scopul calificării juridice a cărora
este nevoie de concluziile EPJ. Vom analiza particularităţile esenţiale ale acestor stări şi ale manifestării
lor.
Frustrarea este o stare psihică, provocată de un conflict intern sau extern dintre motivaţia, scopurile,
aspiraţiile individului şi anumiţi factori obiectivi care împiedica realizarea lor. În funcţie de caracterul
forţelor care provoacă acest conflict, cercetătorii disting mai multe tipuri de situaţii conflictuale:
1).Conflictul atracţie-atracţie - în care se întîlnesc situaţii de intensitate pozitivă aproape egală, şi care
pot fi rezolvate rapid, sau, atunci cînd în joc intră valenţele unor propuneri cu pondere, pot genera
comportamente neadaptive.
2).Conflictul evitare-evitare - în care individul este nevoit să aleagă dintre două variante la fel de
indezirabile. Se alege «răul cel mai mic», sau se recurge la evaziunea fisică, imaginară, ori la o conduită
agresivă.
3).Conflictul atracţie-evitare - cînd acelaşi scop posedă valenţe pozitive şi negative, contribuind la
crearea unei atitudini ambivalente. Este rezolvat printr-o luptă a motivelor, suscitînd un efort volitiv.
Atunci cînd se recurge la alegerea unei situaţii nedorite, imposibilitatea suportării ei poate genera
comportamente deviante: consum de alcool, nevroze, evaziune psihică.
Deşi în cotidian omul se ciocneşte de o multitudine de situaţii provocatoare de frustrare, starea dată are
două caracteristici obligatorii: manifestarea în calitate de obiect al frustrării a unei trebuinţe de
importanţă sporită pentru individ şi apariţia unei piedici în realizarea ei.
În aşa fel, frustrarea poate fi definită ca o reacţie afectivă la o situaţie rezultată din blocarea realizării (P)
unei trebuinţe, dorinţe, aspiraţii, scopuri.
Reacţiile comportamentale imediate la frustrare, manifestîndu-se în forma unor consecinţe, pot fi
următoarele:
- neastîmpărul şi tensiunea - hiperactivitate motorie, verbal-motorie, afectivă;
- agresivitatea - reacţie îndreptata asupra sursei frustrării sau a unui obiect neimplicat în provocarea
stării tensionante, iar uneori deplasată asupra altor persoane - este o modalitate de conduită mai
răspîndită printre extravertiţi;
- apatia - reacţie mai răspîndită printre introvertiţi, avînd uneori valenţe adaptive, dar alteori
manifestîndu-se ca factor provocator de neîncredere în forţele proprii, autoînvinuire de situaţia creată,
diminuare a capacităţilor de evaluare de sine şi de apreciere adecvată a circumstanţelor, ducînd la
depresii, îmbolnaviri neurogene, suicid;
- evaziunea în imaginar - încetarea căutării unor soluţii reale, recurgerea la imaginar, evaziunea din
cotidian, pierderea capacităţii de percepţie şi apreciere adecvată, patologii psihotice;
- stereotipia - tendinţa de repetare a unor comportamente, refugiul în automatism, care poate reduce
anxietatea, diluiază presiunea, dar poate şi genera nevroze, fixităţi funcţionale;
- regresia - atît comportamentală cît şi afectivă. Cea din urmă se bazează pe regenerarea de sentimente
plăcute, contribuie la evadarea din prezent spre trecut.
Starea prelungită de frustrare în multe cazuri duce la deformarea conceptului de «sine» - la o
autoevaluare eronată (supraevaluare la extravertiţi şi subevaluare la introvertiţi), de «alţii» - apreciere
greşită, subiectivistă a comportamentelor şi atitudinilor lor.
În general se poate spune că reacţiile la frustrare au şi unele valenţe pozitive - contribuind la sporirea
adaptabilităţii subiectului. Totuşi în cele mai frecvente cazuri ele sînt semnificaţia unei tulburări a
echilibrului psihic, dezorganizînd conştiinţa şi anihilînd posibilităţile controlului volitiv al
comportamentului. Iată de ce un şir de autori consideră frustrarea şi consecinţele ei factori psihici, care
pot provoca dezorganizări considerabile, ducînd la incapacitatea de conştientizare deplină şi dirijare a
comportamentelor, situaţii în care individul uman poate comite infracţiuni de o gravitate deosebită ce
pot fi calificate de către organele juridice prin utilizarea concluziilor specializate ale experţilor în
categoria de circumstanţe atenuante.
Cercetarea particularităţilor individual-psihologice ale perosnelor ce au comis o infracţiune în stare de
frustrare necesită identificarea anumitor calităţi ale sistemului psihic şi ale comportamentului social,
precum şi forţa impactului dezorganizatoriu, provocat de factori interni sau externi. Dintre calităţile
individual-psihologice ce favorizează frustrarea pot fi menţionate următoarele:
- dezechilibrul proceselor excitaţiei şi inhibiţiei scoarţei cerebrale, manifestat în emotivitate sporită,
excitabilitate, apreciere neadecvată a propriilor trăiri şi a circumstanţelor ce le provoacă, capacităţi
insuficiente de dirijare a conduitelor;
- capacităţile intelectuale medii sau joase, care favorizează imposibilitatea tratării raţionale a conflictului
intern sau extern, evaluarea neadecvat înalta a propriilor trebuinţe, nevoi, aşteptări, concentrarea atenţiei
asupra piedicii în realizarea lor şi a circumstanţelor de moment;
- anumite deficienţe caracteriale - autoevaluare neadecvată, capacităţi afectiv-comunicative deficitare,
egocentrism, rigiditate a proceselor cognitive, capacităţi insuficiente de reglare volitivă a
comportamentului.
Starea de frustrare poate fi agravată de anumite condiţii temporare - îmbolnaviri somatice, astenie
psihică, graviditate, situaţii de nerealizare socială (şomaj, sărăcie, conflicte cu ambianţa socială, etc).
Pentru identificarea acestei stări şi stabilirea forţei perturbatorii a ei se prezintă eficientă ordonarea
expertizelor complexe - psihologic-psihiatrică, psihologic-medicală.
Se recomandă folosirea în cadrul invvestigaţiei a mai multor metode psihologice: teste de personalitate,
pentru măsurarea temperamentului, caracterului, de inteligenţă, de identificare a sociabilităţii, proiective
etc. De exemplu, utilizarea testului Rorschach permite aprecierea proporţiei dintre manifestările
introvertite şi extravertite în comportamentul subiectului cercetat: a tipului de organizare a percepţiei,
tipului de rezonanţe intime, intereselor, tendinţelor nevrotice, tensiunilor conflictuale, aspectelor
inteligenţei etc. Testul de apercepţie tematică (T.A.T.), care solicită tratarea de către subiect a unor
situaţii ilustrate în 30 de planşe, permite identificarea unor tendinţe cu manifestare latentă - de
agresivitate, independenţă/dependenţă, dominaţie/supunere etc. Utilizarea testului Rosenzweig, ce
cuprinde 24 de planşe ce reprezintă două persoane aflate în situaţii de frustrare, face posibilă
determinarea indicelui de conformitate la grup.
Pentru a evita frustrările este nevoie de a pune în joc anumite mecanisme de apărare:
- raţionalizarea - oferirea de justificări plauzibile condiţiei create, presupunerea unor variante de
realizare, într-un termen mai de durată şi cu efort mai mare a scopului spre care este orientat subiectul;
- reevaluarea - atribuirea de noi valenţe scopului care nu poate fi realizat, înlocuirea lui cu altul - la fel,
sau aproape la fel de pozitiv;
- aprecierea corectă a şanselor - evaluarea critică a posibilităţilor personale şi consideraţia factorilor din
ambianţă care au blocat realizarea.
Stresul este o reacţie nespecifică a organismului la solicitările externe, reieşită dintr-o incapacitate de
adaptare. Cercetat iniţial de H.Selye, acest fenomen a fost explicat prin modificările organizmului
apărute în cazul unor situaţii noi, care cer o perioadă de adaptare de durată: schimbări a parametrilor
sistemului nervos, hormonal şi a nivelului neurotransmiţătorilor. Această adaptare poate crea o
discordanţă dintre solicitări şi autoevaluarea de sine - fenomen definit cu noţiunea de stres.
Factorii stresanţi pot avea diverse configuraţii:
- zgomotul - modifică nivelul de adrenalină, provoacă o transpiraţie abundentă, hipertensiune, tulburări
psihosomatice, care pot contribui la scăderea atenţiei, posibilităţii de concentrare, creşterea timpului de
reacţie, a agresivităţii, oboselii, crearea impresiei de neajutorare;
- înghesuiala - determină creşterea agresivităţii, scăderea sensibilităţii sociale;
- evenimentele de viaţă - moartea unei fiinţe apropiate, divorţul, o stare nouă - căsătoria, naşterea
primului copil etc, reclamă stări noi în modul de viaţă a individului;
- stresul ocupaţional, profesional, generat de trecerea la activităţi noi cu responsabilitate mult mai
superioară decît în cazurile precedente, care duc la o suprasolicitare a subiectului, periciclează
integritatea psihofizică.
Răspunsurile la situaţiile stresante mobilizează întreaga fiinţă umană pusă în faţa unor cerinţe majore de
adaptare. Organismul uman trece prin cîteva etape ale adaptării:
1). reacţia de alarmă (R.A) - faza de şoc(F.х) cu depresiunea sistemului nervos, hipotensiune, hipotermie
etc; faza de contraşoc (F.Cх) caracterizată prin apariţia unor fenomene de apărare. Organismul îsi
modifică caracteristicile, dar nu se poate opune suficient stresului, din care cauză un factor stresant
puternic poate provoca chiar moartea;
2). stadiul de rezistenţă (S.R) - reacţii provocate de o expunere prelungită la situaţia stresantă. Dacă
acţiuniea factorului stresant poate oferi posibilităţi de adaptare, individul elaborează anumite mijloace,
capacitatea de rezistenţă creşte peste nivelul disponibil lui;
3).stadiul de epuizare (S.E) - dacă nu intervine adaptarea, atunci oboseala, lipsa de speranţe, inhibiţia
cresc, se reduce activitatea, rezistenţa, acţiunea mecanismelor de apărare, intervine prăbuşirea, istovirea.
Acţiunea constantă sau puternică a unui factor stresant duce la tulburarea echilibrului psihic, intervenind
schimbări:
- procesele senzorial-perceptive şi atenţia sînt caracterizate prin hipervigilenţă, tulburări perceptive,
incapacitate de comutare a atenţiei asupra altor obiecte, decît cele implicate în provocarea de stress;
- procesele afective - prin pulseuri emotive acute, grave, accese de panică;
- prelucrarea cognitiv-logică a informaţiei - generalizări pripite şi eronate, confuzie şi dezorganizare a
gîndirii şi memoriei;
- conştiinţa este afectată de iluzii, pseudohalucinaţii, coşmaruri, obsesii;
- comportamentul - de căutări stereotipe a persoanelor, situaţiilor pierdute, de repetiţii comportamentale;
- starea somatică în rezultatul rezistenţei sau epuizării se înrautateste, manifestîndu-se diferite
îmbolnaviri ale organelor interne - gastro-intestinare, sistemului coronar etc. - care trec în stare cronică.
Atunci cînd în joc intră mecanismele personale de apărare, sau se recurge la solicitarea ajutorului celor
apropiaţi ori a psihoterapeutului se obţine rezolvarea conflictului, normalizarea raportului cu ambianţa.
Există un stres pozitiv (eustres) - producător de mari bucurii, emoţii pozitive, şi negativ (distres) - de
tulburări, blocări. Stresul devine distres atunci cînd:
- este prelungit sau frecvent;
- duce la diminuarea performanţelor;
- duce la tulburări psiho-somatice, boli neurogene.
Totodată, în funcţie de factorii stresanţi cercetătorii disting două tipuri de stres - fiziologic, survenit în
rezultatul acţiunii unor stimuli neplăcuţi asupra receptorilor (a frigului, subalimentaţiei, arşiţei,
zgomotului, etc), şi psihologic, cauzat de acţiunea unor stimuli cu caracter psihologic şi social, care
tulbură integritatea generală a omului. În condiţiile stresului fiziologic indivizii umani reacţionează
asemănător (caută posibilităţi de înlaturare a stimulului neplăcut, provocator de foame, supraîncălzire
etc), Stresul psihologic favorizează o diversitate de răspunsuri cu caracter individual şi imprevizibile.
H.Selye analizează această situaţie, explicînd de ce acelaşi factor stresant poate provoca reacţii diferite
ale indivizilor umani şi chiar ale aceluiaşi om, în funcţie de starea lui de moment. Răspunsurile la stres
pot căpăta forma de orientare spre adaptare şi suportare a factorului stresant - sintoxică, dar şi de
contrapunere activă, căutare de soluţii şi căi de înlaturare a stimulului negativ - catatoxică. Primul tip de
comportament afectează starea exponentulului stării stresante, al doilea îl orientează spre factorul
stresant.
În practica judiciară poate fi utilizată EPJ în scopul stabilirii comportamentelor neadecvate, apărute sub
impactul stresului. Înlaturarea factorilor stresanţi pe parcursul cercetării penale poate optimiza relaţia
anchetatorului cu persoana anchetată.
Dintre cele mai potrivite metode psihologice, utilizate în diagnosticarea stresului, putem nominaliza
testul Lusher, testele de personalitate, MMPI, testele proiective.
Mecanismele de apărare de stres, la fel de diferite precum în cazul frustrării, pot fi următoarele:
- raţionalizarea - căutarea de soluţii plauzibile, justificări logice ale comportamentului personal, a unei
lumini favorabile pentru proiectarea acţiunilor;
- proiecţia - atribuirea unei situaţii, persoane a propriilor trăsături negative, greşeli proprii;
- intelectualizarea - concentrarea percepţiei asupra reacţiei intelectuale, explicarea stării personale,
disocierea de starea emotivă;
- represia - înlaturarea din conştiinţă a impulsurilor, ideilor inacceptabile;
- reacţia inversă - dezvoltarea subconştientă a unei reacţii opuse primului impuls;
- sporirea consideraţiei de sine - reevaluarea şi căutarea de soluţii;
- activităţi care diminuează stresul - la aer liber, sportive, de muncă, interesante, care contribuie la
modificări fiziologice în organism, la concentrarea atenţiei asupra unor factori plăcuţi;
- substituţia - înlocuirea unor scopuri fără şanse de succes cu altele, atractive şi pline de sicces.
Starea de afect se manifestă în condiţiile apariţiei pe neaşteptate a unui pericol pentru o valoare
supremă a individului, menţinerii acestuia şi conştiinţei de neputinţă de a-l înlatura. Cu cît valoarea
obiectului la care se atentează este mai mare, cu atît mai puternic se manifestă starea de afect în
comportamentului individului.
Acţiunile subiectului în a înlatura situaţia afectogenă sînt blocate de activitatea centrelor cognitiv-logice,
situate pe partea superioară a scoarţei cerebrale. Are loc o acumulare a energiei psihohervoase, o
instituire a unor emoţii negative, care duc la schimbări în structura fiziologică, nervoasă,
comportamentală a individului. Atenţia este diminuată de acţiunea pericolului, concentrată asupra lui,
percepţia - deformată şi selectivă, gîndirea - orientată spre căutarea de soluţii, vointa - diminuată.
Comportamentul este dominat de emotivitate, stereotip.
Starea de afect este însotita de scimbări organice - oboseală, nelinişte, dorinţă sexuală, anxietate,
îmbolnaviri neurogene etc.
Sresul, frustrarea, starea afectivă pot căpăta o dezvoltare impulsivă, necontrolată, manifestată în forma
unei explozii afective, îndreptate în direcţia înlaturarii factorului care au contribuit la tensionarea
nervoasă, sau a celui care poartă în sine această tensiune - asupra sinelui. Aceste izbucniri emoţionale
sînt definite cu termenul de afect fiziologic şi caracterizate prin apariţia bruscă şi de scurtă durată a unor
compulsiuni nervoase, comportamentale puternice, unipolare, cu consum mare de energie.
Caracteristicile exploziei afective:
- agresivitate oarbă şi furie pînă la abandonul de sine;
- stare de groază, anxietate, disperare;
- îngustare a cîmpului de conştiinţă; percepţie şi conştientizare eronate, fixate asupra cauzei care a
provocat tensiunea nervoasă, diminuarea sau chiar lipsa unor senzaţii;
- regresiune spre conduite inferioare, apropiate de instinct, reorganizate cultural;
- comportament neadecvat - accese nestăpînite de rîs sau plîns, fapte necugetate, în contrast cu modul
obişnuit de comportament;
- dezorganizări motorii: vorbire afectată, mişcări iuţi, nestăpînite, necontrolate, expresii şi gestică vie,
forţă mărită;
- modificări organice vii, dezorganizatorii.
Sub imperiul afectului fiziologic omul poate săvîrşi fapte necugetate, crime cu caracter grav.
După explozia afectivă apare o stare de istovire, provocată de un consum mare de energie - astenie
psihică şi fizică, trăiri grele, oboseală, milă, compasiune faţă de victimă. În cele mai frecvente cazuri
persoana care a suportat o asemenea stare singură comunică despre crima săvîrşită organelor respective,
rămîne în aşteptare, uneori, însa, poate evada, dar nu depune efort în a se ascunde, a lichida urmele
crimei, rătăceşte fără a-şi da seama de aspectul său exterior şi de acţiunile sale. Deseori afectul provoacă
o stare de amnezie - uitare a acţiunilor comise în momentul exploziei afective.
În cadrul expertizei psihologic-judiciare afectul fiziologic este cercetat pentru a identifica posibilităţile
de conştientizare şi de dirijare a acţiunilor de către subiect în timpul comiterii infracţiunii. Afectului
fiziologic este o condiţie facilitatorie, comportamentul învinuitului fiind determinat de trăiri puternice,
iar uneori - ca generînd iresponsabilitate totală de conduitele personale. În această activitate apar cîteva
probleme: stabilirea caracterului afectului - fiziologic sau patologic, diferenţierea lui de unele
manifestări patologice ale psihicului, de manifestări emotive de alte configuraţii, care nu contribuie la
dereglări de conduită de asemenea dimensiuni, precum afectul. Aceste probleme pot fi rezolvate prin
investigaţia şi apreciarea situaţiei care a generat afectul, a calităţilor psihoindividuale ale subiectului, a
manifestărilor psihofiziologice în momentul cercetat, a comportamentului postafectiv.
Unul din aceste momente - circumstanţele şi rolul lor în provocarea stării de afect. Forţa emoţiilor poate
fi calculată după următoarea formulă: E = V(In-Ip), unde E este forţa emoţiilor, V - valoarea, trebiunţa,
necesitatea care a determinat-o, In - informaţia pe care trebuie s-o posede subiectul pentru a-şi rezolva
conflictul, Ip - informaţia pe care el o posedă. Cu cît mai mare este ponderea obiectului care a provocat
conflictul (V), şi mai mică cunoaşterea unor soluţii de rezolvare a lui (Ip), cu atît mai grave sînt
circumstanţele care au generat afectul.
Ponderea valorii (V) este stabilită în conformitate cu locul ei în ierarhia necesităţilor, trebuinţelor,
motivelor individului. Valori cu pondere sporită sînt sănătatea şi bunăstarea personală şi a celor mai
apropiaţi oameni (a copiilor, soţului, soţiei, părinţilor etc), onoarea, respectul, autoritatea, evaluarea
socială etc. Comportamentul agresiv, negativ al unei persoane sau circumstanţele nefavorabile în raport
cu aceste valori pot condiţiona o stare emotivă tensionată.
Forţa acesteia poate fi determinată şi de calităţile individului. Mai expuşi emoţiilor sînt indivizii cu
anumite accentuări de caracter (tipul hipertimic, epileptoidal, schizotimic), cu rigiditate a proceselor
cognitive, cu capacitatea de neechilibru al SNC (colericii, melancolicii) etc.
S-a constatat experimental că persoanele care au săvîrşit infracţiuni în stare de afect sînt, mai frecvent,
orientate prosocial, avînd un comportament pozitiv, au trecut favorabil prin procesul de socializare,
înglobînd modelele şi normele sociale, străduindu-se să le respecte, manifestînd uneori cerinţe chiar
mult ridicate faţă de sine şi alţii în raport cu organizarea conduitelor. Foarte frecvent aceste persoane
suferă de unele psihoze, slab manifestate.
Alţi factori determinanţi ai afectului:
- vîrsta: infracţiuni în stare de afect săvîrşesc mai mult persoanele tinere - pînă la 40 ani (85,3%) dintre
care predomină cei care au de la 20 la 29 ani (70,6%);
- apartenenţa sexuală: femei - 25,5%, bărbaţi - 74,5;
- stări individuale temporale: îmbolnaviri somatice, suprasolicitare psihică sau fizică, insomnie, astenie
psihică, graviditate etc.
Cercetarea nivelului de şcolarizare a celor care au săvîrşit o crimă fiind dominaţi de afectul fiziologic a
stabilit că majoritatea (cca 90%) au studii medii complete, de specialitate, sau chiar superioare.
Problema «afectului patologic» este mai dificilă, suportînd şi diverse viziuni ale cercetătorilor. S-a
stabilit experimental că persoanele cu leziuni organice ale cutiei craniale şi creierului, care au suportat
diverse traume sau infecţii intracraniane, sînt predispuşi spre cumularea de emoţii şi spre explozii
afective. Spre deosebire de afectul fiziologic - care poate acţiona distructiv asupra conduitelor unui
individ caracterizat prin sănătate psihică, cel patologic ţine de domeniul unor persoane cu anumite
dereglări psihice, pot provoca dezechilibrări cognitive, afective, volitive, iar în rezultat - conduite
agresive. Expertiza afectului patologic trebuie să fie realizată de un specialist-psihiatru.
Dacă subiectul cercetat se caracterizează prin anumite deficienţe ale dezvoltării intelectuale, calităţi
psihopatice, antecedente medicale cu caracter nevrologic şi alte dereglări ce nu au provocat o
îmbolnavire psihică, este nevoie de convocarea unei expertize complexe - psihologic-psihiatrică. În
asemenea cazuri experţii activează în conformitate cu competenţa personală, concluziile fiind întocmite
în baza datelor căpătate de ambii.
Un loc special a fost rezervat cercetării afectului în stare de alcoolizare sau sub influenţa stupefiantelor.
El este atribuit şi unei categorii specifice. Desigur alcoolizarea, drogarea contribuie la deformări ale
activităţii psihice - restructurarea conştiinţei, simplificarea percepţiilor şi reprezentărilor, diminuarea
posibilităţilor de autocontrol al conduitelor, sporirea agresivităţii, subiectivismului, rigidităţii cognitive
etc. Dar aprecierea stării cu calificativul de «iresponsabilitate» în asemenea condiţii este imadmisibilă,
deoarece ea a fost provocată conştient de către individ.
Dar unii autori consideră că e nevoie de realizarea unei expertize şi în aceste cazuri, cu deosebire atunci,
cînd învinuitul a consumat o cantitate neînsemnată de alcool.
Autorul rus V.Vasil'ev relatează şi unele particularităţi ale activităţii persoanelor ce realizează ancheta în
scopul facilitării cercetării afectului fiziologic.
Deoarece calificarea stării emoţionale depinde considerabil nu numai de experienţa psihologului-expert,
ci şi de volumul de informaţie referitor la personalitatea şi comportamentul subiectului infracţiunii din
dosarul penal, cercetătorul recomandă colectarea acesteia în cadrul anchetării victimei, martorilor,
învinuitului.
Victima, martorii urmează să indice date despre aspectul exterior al învinuitului (culoarea feţei, privirea,
calităţile locomotorii şi verbomotorii), comportamentul lui pînă, în timpul şi după infracţiune,
particularităţile relaţiilor infractor-victimă.
Învinuitul urmează să comunice informaţie despre starea sa somatică (îmbolnaviri, astenie, insomnie,
etc), caracterul relaţiilor cu victima, sursa şi particularităţiel conflictului.
La dosar se anexează documente, care-l caracterizează pe învinuit (referinţe ale membrilor familiei,
vecinilor, de la locul de muncă).
În competenţa expertului-psiholog intră următoarele probleme, legate de cercetarea afectului:
- aprecierea circumstanţelor ce au provocat infracţiunea, a caracterului relaţiilor interpersonale dintre
învinuit şi victimă în perioada de pînă la comiterea infracţiunii, dinamica acestor raporturi, cauzei
conflictului, dezvoltării lui;
- cercetarea personalităţii infractorului - a particularităţilor individual-psihologice, social-comunicative,
a manifestării lor în momentele cu pondere pentru anchetă;
- analiza fenomenologiei infracţiunii;
- stabilirea trăsăturilor de personalitate, care au putut contribui la acumularea de energie psihonervoasă
şi la explozia afectivă;
- stabilirea tipului afectului, diferenţierea lui de alte stări emotive sau de reacţii afective;
- diagnosticarea prealabilă a unor patologii, devieri şi recurgerea la serviciul specializat al psihiatrului,
neuropatologului etc.
Aceste probleme trebuie să fie reflectate şi în ordonanţa de dispunere de EPJ.
Metodele de cercetare, folosite în scopul determinării afectului fiziologic: observaţia, testele pentru
abilităţi senzo-motorii, de atenţie, de memorie, de aptitudini, inteligenţă, de determinare a însusirilor
psihice, de personalitate etc. O grupă distinctă o alcătuiesc testele proiective - Rorschach, TAT, Szondi,
Rozenzweig etc; inventarele de personalitate - MMPI ş.a.

5 Aspecte generale privind expertiza psihojudiciară la minori

- are rol recuperator, educativ, mai puţin restrictivă, se încearcă evitarea introducerii unor delicvenţi în
mediul de detenţie;
- organizarea expertizei se face după metodologia generală, prezenţa unui pedopsihiatru, ancheta
socială amănunţită, axarea pe date privind rolul familiei şi al şcolii în dezvoltarea personalităţii;

- Comisia va obţine date referitoare la:

 nivelul mintal al subiectului;
 este un bolnav psihic sau are deficienţe organice, neurologice, senzoriale, etc, cu urmări
asupra vieţii sale psihice;
 capacitatea şcolară, felul cum este încadrat în colectivul clasei şi al şcolii,
comportamentul faţă de cadrele didactice;
 relaţia copil-părinţi, privind aspectele educaţionale ale formării şi dezvoltării
personalităţii acestuia;
 condiţii de viaţă şi de dezvoltare, influenţa şi rolul mediului ambiant în motivaţia actului
antisocial;
 în aprecierea gradului de discernământ, se va avea în vedere particularităţile dezvoltării
sistemului nervos la copil, tulburările de comportament din perioada pubertară, stări de
subevoluţie psihică, sechele meningoencefalitice, etc.

- Concluziile expertizei:
 precizarea diagnosticului, natura tulburărilor şi excluderea elementelor supraadăugate,
mai ales simulatorii;
 care sunt trăsăturile esenţiale ale personalităţii expertizatului raportate la diagnosticul
precizat şi reflectate în comportamentul său deviant;
  în ce stadiu evolutiv se află aceste tulburări, dacă ele prezintă riscul de cronicizare sau
agravare;
 dacă prin trăsăturile personalităţii sau prin caracterul tulburărilor de comportament
prezintă periculozitate socială, potenţial infracţional, etc;

6. Cadrul normativ privind efectuarea expertizei psihojudiciare

Expertiza psihojudiciară se efectuează în temeiul:

 Codului Penal al Republicii Moldova nr. 985-XV din 18.04.2002,

 Codului de Procedură Penală al Republicii Moldova nr. 122-XV din 14.03.2003,
 Codului de executare al Republicii Moldova nr. 443-XV din 24.12.2004,
 Legii cu privire la expertiza judiciară, constatările tehnico-ştiinţifice şi medico-legale nr.
1086-XIV din 23.06.2000,
 Legii ocrotirii sănătăţii nr. 411-XII din 28.03.1995,
 Legii privind sănătatea mentală nr. 1402-XIII din 16.12.1997,
 Legii cu privire la asigurarea obligatorie de asistenţă medicală nr. 1585-XIII din
27.02.1998,
 alte acte normative în vigoare.

7. Concluzie:

Cum mintea umana este toposul tuturor gandurilor bune sau mai putin bune, actiunile noastre sunt
judecate fie in vreo institutie judecatoreasca, fie pe la biserica sau intr-un cabinet de expertiza
psihologica, asta depinde de cat de chinuit si turmentat ne-a fost discernamantul.

Trebuie sa stim ca tara noastra nu sta foarte bine cu expertiza psihologica. Daca la mai toate capitolele
europene suntem in urma, de ce sa nu confirmam si la capitolul expertiza psihologica, acolo unde
suntem cu cateva sute de ani in spatele SUA sau Germaniei.

Ar fi bine ca expertiza psihojudiciară să fie pusă în practică mai des, să fie folosite metode mai noi,
tehnici mai noi, deoarece prin intermediul ei descoperirea infracțiunilor devine mai ușoră.
Bibliografie

1. Codului de Procedură Penală al Republicii Moldova nr. 122-XV din 14.03.2003

2. Legii cu privire la expertiza judiciară, constatările tehnico-ştiinţifice şi medico-legale nr. 1086-
XIV din 23.06.2000,
3. Barus-Michel‚ J.‚ Giust-Desprairies‚ F.‚ Ridel‚ L. Crize. Abordare psihosocială clinică.
Iaşi: Polirom. 1998.
4. Bogdan, T. Probleme de psihologie judiciară. Bucureşti: Edf. Ştiinţifică, 1973. 220 p.
Mitrofan, N.‚ Zdrenghea, V.‚ Butoi‚ T. Psihologie judiciară. Bucureşti: Şansa, 1992. 570 p.
5. Prună, T. Psihologie judiciară. Iaşi: Chemarea, 1994. 320 p.
6. Rusnac‚ S. Ghid de psihologie. Pentru agenţii judiciari. Chişinău: Basarabica, 1997.
7. Rusnac‚ S. Psihologia dreptului. Chişinău: Arc, 2000. 270 p.
8. Васильев‚ В.Л. Юридическая психология. 5-е изд., перераб. и доп. СПб.: Питер,
2005. 655с.
9. Еникеев‚ М.И. Основы общей и юридической психологии. СПб: Питер. 1996. 632 с.
10. Пирожков‚ В.Ф. Криминальная психология. М.: Ось, 2007. 198 с.
11. Чуфаровский‚ Ю.В. Юридическая психология. М.: Право и Закон, 1997. 320 с.
12. Шиханцов, Г. Г. Юридическая психология. Учебник для вузов. М.: Издательство
"Зерцало", 1998. 341 с.