MINISTERUL AFACERILOR INTERNE AL REPUBLICII MOLDOVA

ACADEMIA ȘTEFAN CEL MARE

FACULTATEA DREPT
CATEDRA DREPT PENAL ȘI CRIMINOLOGIE

REFERAT

Tema: Factorii care influențează procesul de formare a

personalității infractorului.

Autor: Darii Alexandrina

A verificat: Stolearenco Alexandru
Asistent universitar, magistru în drept,
inspector superior

Chșinău, 2022
 Cuprins:
1. Noţiunea şi conceptul de personalitate a infractorului
2. Mecanismul actului infracţional
3. Tipologia şi clasificarea infractorilor
4. Factorii care influențează procesul de formare a personalității
infractorului
5. Bibliografie
6. Concluzie
 Prefață
Primele tipologii specific de criminali au fost realizate de C. Lombrosso şi E. Ferri.
Lombrosso a încercat să demonstreze existenţa unui tip de criminal înnăscut, care se
caracterizează prin anumite trăsături apreciate ca sigmate ale crimei. Ulterior, acesta a făcut o
diferenţiere în tipologia sa, distingând între criminalii de tip pasional, bolnav mintal şi
epileptic. Criminologul austriac Seeling (1956) reţine opt tipuri de criminali: criminali
profesionişti, criminali contra proprietăţii, criminali agresivi, criminali cărora le lipseşte
controlul sexual, criminali care într-o situaţie de criză nu găsesc decât o soluţie „criminală”,
criminali caracterizaţi prin lipsă de disciplină socială, criminali dezechilibraţi psihic şi
criminali care acţionează în baza unor reacţii primitive.
Paradoxul constă în faptul că factorii care stau la baza dezvoltării personalităţii nu pot fi uşor
identificaţi. Personalitatea, precum şi individul este un produs integral al proceselor ce stau la
baza raporturilor sociale ale subiectului. Dar există o trăsătură distinctă a personalităţii. Ea
este determinată de natura relaţiilor ce au format-o: a relaţiilor sociale în care se implică doar
omul înscopul unei realizări obiective.1 Datorită interacţiunilor permanente ce au loc între
factorii endogeni şi exogeni, personalitatea nu este o structură statică, ci una dinamică. Ea se
formează pînă în jurul vîrstei de 22-25 de ani şi continuă să evolueze în timp. De aici şi
controversele teoretice care acordă prioritate fie factorilor endogeni (individuali), fie factorilor
exogeni (mediulsocial). Este logic şi preferenţiabil să se acorde atenţie şi valoare egală celor
două categorii, fiecareavînd importanţa sa în formarea orientării antisociale a personalităţii
infractorului.2 . În această secţiune a lucrării nu ne vom opri la unele dintre componentele
mediului psihosocial care exercită influenţă asupra formării personalităţii şi anume – familia,
şcoala, locul de muncă (profesia), stareacivilă, organizarea timpului liber, influenţa negativă a
mijloacelor de informare în masă, specificul naţional, religia şi toxicomania -subiecte
analizate minuțios în capitolul.), ci vom face o trecere în revistă a altor modalități, cum sunt:
înstrăinarea (alienarea); frustarea; inadaptarea; învățarea; micromediul; macromediul.
Cea mai tipică formă de manifestare negativă în planul comportamentului este considerat
fenomenul de înstrăinare (alienare). Înstrăinarea are loc atunci cînd individul se îndepărtează
de modelul normative recunoscut și acceptat ca normal, datoriă dificulăților de integrare în
sfera relațiilor sociale. Distribuirea inegală de cunoștințe, la rândul său, duce la separarea
muncii fizice de munca intelectuală, făcând ca anumite grupuri sociale să ocupe o situație
dezavantajoasă din punct de vedere social. Înstrăinarea sau alienarea nu duc însă întodeauna
la comiterea faptelor infracționale, deoarece, în unele cazuri, poate să se manifeste chiar în
mod creator în diferite domenii: literatură, artă, pictură.
1. Noţiunea şi conceptul de personalitate a infractorului
Personalitatea infractorului este un concept criminologic complex, care cuprinde noţiunea
psiho-socială şi noţiunea juridico-penală a infractorului.
În literatura de specialitate, opiniile asupra personalităţii sînt foarte diferite. Criminologul
Stănoiu, prin personalitatea infractorului, înţelege sinteza trăsăturilor bio-psiho-sociale cu un
înalt grad de stabilitate şi care sînt definitorii pentru acel individ, care, cu vinovăţie, a comis o
faptă ce prezintă pericol social şi este prevăzută de legea penală.
Gheorghe Mateuţ, înţelege prin personalitatea infractorului ansamblul trăsăturilor individuale
bio-psiho-sociale ale omului, care la un moment dat este marcat de stigmatul juridic al
comiterii unei fapte prevăzute de legea penală.
După Amza, criminalul este acea persoană care a comis o infracţiune cu vinovăţie sau care a
participat ca autor, complice sau instigator.
Oancea arată că infractorul în sens criminologic, este persoana care a săvîrşit o crimă, o faptă
penală pentru care, persoanei respective i se aplică o pedeapsă.
Contribuţii importante la studierea personalităţii infractorului şi-au adus şi criminologii din
Republica Moldova, ca de exemplu: Constantin Florea, Valeriu Bujor, Gheorghe Gladkii.
Astfel, după Gladkii, personalitatea infractorului poartă în sine cauzele săvîrşirii infracţiunii,
fiind veriga principală a întregului mecanism al comportamentului criminal, iar acele
particularităţi ale ei care generează un astfel de comportament trebuie să formeze obiectul
nemijlocit al profilaxiei.
În dreptul penal, pe primul plan este situată fapta infracţională, infracţiunea, care are un
contur şi o explicaţie foarte completă. În schimb, infractorul, personalitatea acestuia, este
puţin studiată. Chiar atunci cînd se face menţiunea despre vinovăţie, care nu poate fi decît o
atitudine psihică a omului, tot nu se face menţiunea despre om, decît indirect. Subiectul
infracţiunii îi este destinat art. 21 Cod Penal RM, conform căruia, sînt pasibile de răspundere
penală persoanele fizice, responsabile, care, în momentul săvîrşirii infracţiunii, au împlinit
vîrsta de 16 ani. Prin aceasta omul care a comis infracţiunea este trecut în umbră, el fiind
subînţeles ca un subiect asupra căreia este executată pedeapsa.
În sfera dreptului penal, noţiunea de infractor îmbracă denumirea de „persoană”, care, în
vizorul actualei legislaţii penale, poate fi fizică şi juridică.
Dreptul penal operează cu noţiunea de subiect al infracţiunii. Acest subiect, în momentul
efectuării urmăririi penale şi cercetării penale se numeşte „învinuit”. În momentul în care
acţiunea se pune în mişcare în justiţie, şi subiectul devine parte în procesul penal, el se
numeşte „inculpat”. În sfîrşit, persoana fizică împotriva căreia a fost pronunţată o hotărîre
judecătorească de condamnare, persoana se numeşte „condamnat”.
Toate denumirile arătate, se referă la una şi aceeaşi persoană, însă nu au acelaşi conţinut,
avînd în vedere ipostaze şi faze diferite pe care persoana care a comis infracţiunea le
parcurge. Fiecare din aceste noţiuni au în vedere persoana celui care a comis infracţiunea,
care a fost deferit justiţiei ca purtător al anumitor trăsături, drepturi şi obligaţii.
Dar aceste noţiuni, nu sînt totdeauna identice cu noţiunea de infractor, deoarece nu totdeauna
învinuitul este infractor sau infractorul este învinuit.
Infractorul este definit ca persoana care a săvîrşit cu vinovăţie, vreuna din faptele pe care
legea le pedepseşte ca infracţiune consumată sau tentativă, ori care a participat la săvîrşirea
unei asemenea fapte ca autor, instigator sau complice.
Termenul de infractor îl întîlnim în Codul Penal al RM, însă fără a fi definit. Întîlnim astfel
termenul de „subiect al infracţiunii” persoana care a săvîrşit infracţiunea.
Putem observa că termenele de „subiect al infracţiunii” şi „făptuitor” sau „persoana care a
comis infracţiunea” se suprapun.
Personalitatea infractorului nu reprezintă un nou tip al personalităţii umane, dar este o
personalitate obişnuită, care se caracterizează prin unele trăsături specifice. Specificul constă
în prezenţa pericolului social la infractor. În asemenea mod, dacă am exclude pericolul social
din comportamentul infractorului, am avea un om normal.
În raport cu cele expuse anterior, putem spune că prin noţiunea de „personalitate a
infractorului”, înţelegem ansamblul trăsăturilor individuale, bio-psiho-socio-culturale, precum
şi totalitatea calităţilor sociale ale omului care, în corelaţie cu alte condiţii impersonale,
determină comiterea unei fapte prevăzute de legea penală.
Personalitatea infractorului apare acolo şi atunci, unde şi cînd a fost săvîrşită infracţiunea. De
regulă însă, personalitatea infractorului, apare cu mult înainte de săvîrşirea infracţiunii.
Trăsătura principală ca caracterizează personalitatea infractorului este aceea că el a săvîrşit o
crimă. Nu este criminal cel care are numai intenţia de a săvîrşi o crimă.
Personalitatea infractorului este un concept criminologic complex care include 2 noţiuni:
1. Noţiunea psiho-socială de personalitate;
2. Noţiunea juridico-penală a infractorului;
Iată de ce, în cadrul tuturor curentelor, teoriilor, şcolilor criminologice, personalitatea
infractorului a fost şi este definită în mod diferit. La sistematizarea modului de definire a
conceptului indicat, trebuie să reieşim din principalele orientări criminologice, şi anume:
1. Orientarea biologică;
2. Orientarea psihologică;
3. Orientarea sociologică.
În cadrul orientării biologice, personalitatea infractorului este sinonimă cu „individualitatea
fizică şi patologică”, adică cu o sumă de stigmate, care configurează portretul. Conform
concepţiei bio-tipologice, comportamentul omului depinde de tipul constituţiei anatomice. În
anumite condiţii, tipul constituţiei anatomice contribuie într-o mare măsură la inadaptarea
socială.
Printre teoriile bio-tipologice se numără şi teoria lui Kretschmer „teoria constituţiei
predispozant delicvenţiale”. După el, principalele tipuri bio-tipologice sînt:
a)      Tipul picnic;
b)      Tipul atletic;
c)      Tipul astenic;
d)     Tipul displastic.
Tipul picnic se caracterizează prin statură medie, faţa rotundă, gît scurt şi gros, pîntece rotund
şi care este comunicabil.
Tipul atletic se caracterizează prin statură medie, musculatură dezvoltată, uneori puternic
fizic, autoritar.
Tipul astenic se caracterizează prin statură înaltă, este slab, cu umeri drepţi, faţa prelungită,
burtă trasă, rezervat, puţin comunicabil.
Tipul displastic, este asocial, retras şi dificil în relaţiile cu alţi oameni.
Dintre coordonatele biologice ale persoanlităţii infractorului, evidenţiem vîrsta şi sexul
infractorului. Vîrsta infractorului reprezintă o trăsătură individuală a personalităţii, care, ne
indică nivelul de dezvoltare bio-psiho-social al acestuia. Astfel, vîrsta caracterizează gradul de
dezvoltare a aptitudinilor fizice ale persoanelor, şi anume:
–          Forţa fizică;
–          Dezvoltarea instinctelor, inclusiv a celor sexuale.
La fel, vîrsta caracterizează nivelul dezvoltării psihice, intelectul persoanei. Vîrsta
caracterizează nivelul dezvoltării sociale (profesia persoanei, starea civilă, experienţa de viaţă,
etc.).
Criminologia cunoaşte 5 categorii de vîrstă:
–          Copilăria;
–          Adolescenţa;
–          Tinereţea;
–          Vîrsta adultă;
–          Vîrsta a III-a.
Statistica relatează că pentru vîrsta copilăriei şi adolescenţei, ponderea o deţin infracţiunile
contra persoanei, bazate pe aplicarea forţei fizice.
Pentru vîrsta adultă ponderea o deţin criminalitatea profesională şi cea organizată. Pentru
vîrsta bătrîneţii, ponderea o deţine recidivarea unor fapte comise în perioada adultă.
Sexul reprezintă ansamblul trăsăturilor morfologice şi sociale, prin care indivizii se împart în:
a)      Bărbaţi;
b)      Femei.
În cadrul orientării psihologice, accentul în formarea personalităţii se pune pe factorii
individuali, subiectivi. În această ordine de idei, se înscrie teoria personalităţii criminale a lui
Pinatell. Conform concepţiei personalităţii criminale, criminalul are un şir de trăsături de bază
cum ar fi următoarele:
–          Egocentrismul, prin care criminalul se dovedeşte a fi egoist şi foarte individualist.
–          Labilitatea, după care criminalul are o construcţie psihică şi morală, schimbătoare.
–          Lipsa de afectivitate, prin care criminalul se manifestă lipsit de milă, de căinţă, de
simpatie.
–          Agresivitatea, unde criminalul are tendinţe spre violenţe şi cruzime.
În concluzie, Pinatell, susţine că personalitatea criminală există cu 2 condiţii:
a)      Ea trebuie să întrunească toate trăsăturile de mai sus;
b)      Persoana dată trebuie să prezinte o stare de pericol social.
Pentru caracterizarea personalităţii, se utilizează particularităţile psihice, şi anume:
–          Temperamentul;
–          Caracterul;
–          Aptitudinile;
–          Inteligenţa.
Aceste particularităţi psihice, i-au parte nemijlocit la constituirea personalităţii infractorului,
ele formînd ansamblul însuşirilor, stărilor şi proceselor de natură subiectivă ale individului,
determinate de mecanismele sale cerebrale şi interacţiunea acestora cu lumea.
Temperamentul constituie ansamblul de particularităţi ale psihicului, determinate de tipul de
activitate nervoasă superioară a individului. Deci, temperamentul este o dimensiune
energetico-dinamică a personalităţii umane, manifestată în acţiuni şi comportamente.
Una din primele tipologii, cunoscute în prezent, este următoarea:
a)      Holeric – persoana este puternică, energică, predispusă spre agresivitate, crize nervoase;
b)      Sangvinic – persoana activă, impulsivă, echilibrată în sentimente, optimistă, rezistentă,
comunicativă;
c)      Flegmatic – persoana calmă, liniştită, răbdătoare, indiferentă la ceea ce se întîmplă
împrejur, are o voinţă slabă;
d)     Melancolic – se caracterizează prin capacitate redusă de muncă, lipsit de rezistenţă,
emotiv, foarte prudent, sensibil şi este dependent de grupul social.
Caracterul este o totalitate a însuşirilor psihice şi morale ale individului uman, manifestate în
comportamentul şi acţiunile sale, în atitudinile şi poziţia sa faţă de sine, faţă de alţii, faţă de
societate şi faţă de valorile unanim recunoscute ale acesteia. Între temperament şi caracter,
există o strînsă legătură, şi anume că temperamentul cuprinde manifestările dinamice ale
personalităţii, iar caracterul cuprinde relaţia cu lumea interioară şi cu mediul.
Temperamentul totdeauna determină anumite trăsături ale caracterului. De aici, pot fi
evidenţiate mai multe tipuri de caracter, şi anume:
1. Tipul armonios – adaptabil la mediu, pozitiv faţă de cerinţele sociale, optimist,
sociabil şi este principial;
2. Tipul conflictual cu mediul – este foarte impulsiv, nereţinut, egoist şi care se
supraapreciază;
3. Tipul cu conflicte interne – nu poate armoniza raportul dintre social şi personal, se
subapreciază, afectat de nevroze sau chiar de stări patologice grave;
4. Tipul influenţabil – lipsit de opinie, principii, este dependent de grup, uşor
influienţabil, fără iniţiativă.
Aptitudinile reprezintă categoria însuşirilor psihice, care determină capacitatea omului de a
realiza anumite performanţe în activitatea profesională. Aptitudinile pot fi înnăscute şi
dobîndite pe parcursul vieţii.
Un factor psihic important în etiologia crimei este capacitea de judecată şi nivelul mintal al
criminalului. Inteligenţa contribuie la rezolvarea problemelor, adoptarea deciziilor, alegerea
comportamentului în fiecare situaţie concretă, alegerea mijloacelor pentru atingerea scopului.
Orientarea sociologică
În orientarea sociologică, conceptul de personalitate a infractorului este bazat pe ideea că
persoana este rezultatul influenţelor determinate de factorii socio-culturali. Printre teoriile de
orientare sociologică se înscriu:
–          Teoria apărării sociale;
–          Teoria marxistă, etc.
Aceste teorii acordă o mare importanţă influenţei factorilor sociali, în apariţia şi formarea,
modelarea personalităţii umane. De exemplu, teoria marxistă defineşte personalitatea ca o
expresie a ansamblului relaţiilor sociale, individul uman aflîndu-se într-o dependenţă
determinată faţă de condiţiile vieţii materiale. Astfel, se recunoştea influenţa decisivă a
factorului economic.
2.    Mecanismul actului infracţional
În linii generale, poate fi spus că comportamentul infracţional este o noţiune mai vastă decît
fapta infracţională. Astfel, în dreptu penal, infracţiunea este definită ca o faptă prejudiciabilă,
prevăzută de legea penală, săvîrşită cu vinovăţie şi pasibilă de pedeapsa penală. Din această
definţie, reiese faptul manifestării obiective a actului indvidual, care a cauzat prejudicii
obiectului de atentare sau l-a pus sub pericolul cauzării unor asemenea prejudicii.
Pe criminolog însă, cercetînd cauzele infracţiunii, îl interesează nu numai şi nu atît actul
infracţional concret, cît împrejurările obiective şi subiective, care le-au precedat şi de care au
fost legate apariţia motivelor infracţiunii, formularea scopurilor, alegerea mijloacelor, luarea
deciziei. Toate aceste împrejurări, în procesul formării lor, încă nu constituie infracţiune, un
act finalizat. Ele însă pot fi incluse în noţiunea comportamentului infracţional care cuprinde în
sens criminologic atît formarea intenţiei criminale, cît şi realizarea ei faptică.
Aşadar, comportamentul infracţional reprezintă procesul care se desfăşoară în timp şi spaţiu,
care include în sine faptele obiective ce formează componenţa de infracţiune, precum şi
fenomenele sau procesele psihologice (latura subiectivă), care determină săvîrşirea actului
infracţional.
Orice act atît ilicit cît şi cel licit, are loc în incinta unui proces, care începe cu apariţia în
psihicul individului ideii de a-l comite şi se finalizează cu realizarea acestei idei, adică, cu
însăşi comiterea actului. Iar dacă fapta comisă va constitui o infracţiune, procesul în cauză
poate fi definit ca mecanismul actului infracţional.
Mecanismul actului infracţional poate fi realizat în toată complexitatea sa, numai la
infracţiunile comise cu vinovăţie intenţionată.
De obicei, el include în sine următoarele etape:
1. Motivaţia infracţiunii;
2. Luarea deciziei şi planificare activităţii infracţionale;
3. Realizarea intenţiilor criminale;
4. Comportamentul post – criminal.
Este evident că această consecutivitate evolutivă nu este caracteristică tuturor infracţiunilor.
De exemplu, infracţiunile săvîrşite în stare de afect, nu conţin de obicei, etapa de planificare,
şi anume, de la apariţia motivului, individul trece imediat la acţiune.
3.  Clasificarea şi tipologia infractorilor
Criteriul clasificării variază după geneza criminalităţii. Astfel, poate fi utilizat criteriul
antropologic, criteriul psihologic, criteriul sociologic.
Gabriel Tard susţinea că criminalii trebuie clasificaţi după criteriul sociologic, şi anume:
a) Criminalii urbani;
b) Criminalii rurali.
Enrico Ferry clasifică pe criminali în 5 categorii:
a) Criminalii nebuni, care se caracterizează după acesta, ca fiind persoanele care comit fără
motiv, crime foarte groaznice, ca de exemplu: criminalul dezgroapă cadavrele cu care-şi
satisface poftele sexuale şi apoi le taie cu toporul.
b) Criminalii născuţi, care se caracterizează ca persoane sălbatice, brutali, care nu fac nici o
deosebire între crimă în general şi meserie. Pentru aceştia, pedeapsa nu are efect, ei consideră
închisoarea ca un risc normal al profesiei lor.
c) Criminali de obicei, care se recrutează din indivizi, care comit în copilărie primul delict, în
majoritatea cazurilor, contra proprietăţii şi pe care închisoarea îii corupe moral şi fizic. La
formarea criminalilor de obicei, contribuie şi societatea, care nu-i întinde o mînă de ajutor.
d) Criminalii din pasiune, comit aproape întotdeauna crimele contra persoanelor, comit
crimele fără premeditare, pe faţă şi din pasiune.
e) Criminalii de ocazie. Aceştia, la determinarea crimei, sunt influenţaţi de ocazie, întîmplare.
În spectrul tipologiilor infracţionale, se înscriu şi clasificările efectute în legislaţiile penale
naţionale. Aşadar, conform Codului Penal al Republicii Moldova, distingem următoarele:
1. Infractorii periculoşi, care au comis crime grave, deosebit de grave sau excepţional de
grave, săvîrşite cu intenţie şi fiind conştienţi de caracterul prejudiciabil al acţiunii sau
inacţiunii sale, precum şi de urmările ei prejudiciabile.
2. Infractorii ocazionali, care au comis o infracţiune din imprudenţă, îşi dădeau seama de
caracterul prejudiciabil al acţiunii/inacţiunii sale, dar considerau în mod uşuratic, că ele vor
putea fi evitate.
3. Infractorii responsabili, adică persoanele care au capacitatea de a înţelege caracterul
prejudiciabil al faptei, precum şi capacitatea de a-şi manifesta voinţa şi dirija acţiunile.
4. Infractorii iresponsabili, sunt persoanele care nu puteau să-şi dea seama de acţiunile ori
inacţiunile lor şi nu puteau să le dirijeze din cauza unei boli psihice cronice, a unei tulburări
psihice sau alte stări patologice.
În criminologia română, una dintre cele mai interesante clasificări, îi aparţine criminologului
I. Oancea:
a) Criminalul violent, care este persoana ce este lipsită de sentimente de milă, compasiune
faţă de alţi oameni, care manifestă doar duşmănie;
b) Criminalul achizitiv, care se caracterizează prin tendinţa de luarea bunurilor şi valorilor
materiale în scop personal;
c) Criminalul caracterial. Posedă nişte tulburări caracteriale, care-l plasează în seria de trecere
de la omul normal, sănătos psihic, la omul anormal, dar nu bolnav psihic.
d) Criminalul lipsit de frîne sexuale – persoanele care comit infracţiuni legate de viaţa
sexuală.
e) Criminalul profesional – este persoana care săvîrşteşte infracţiuni, în mod sistematic, în
scopul cîştigării resurselor de viaţă şi trai.
f) Criminalul ocazional – comite o crimă fiind împins de factorii exteriori, ocazionali.
Exemplu: minorul, care, lăsîndu-se antrenat de alte persoane, comite un furt. De regulă, pînă
la comiterea unei crime, au o conduită bună şi nu se caracterizează negativ.
g) Criminaliii debili mintali;
h) Criminalul recidivist;
i) Criminalul ideologic sau politic – este persoana care, avînd anumite idei şi convingeri
politice, comite, datorită acestor idei, fapte penale;
j) Criminalul alienat – este persoana iresponsabilă, anormală, şi care este bolnavă psihic.
În sens juridico-penal, se consideră recidivă, comiterea cu intenţie, a uneia sau mai multor
infracţiuni de o persoană cu antecedente penale, pentru o infracţiune săvîrşită cu intenţie. În
acelaşi sens, cunoaştem 3 feluri de recidivă:
a) Recidiva propriu-zisă, adică persoana a comis cu intenţie, una sau mai multe infracţiuni,
avînd deja antecedente penale, pentru o infracţiune săvîrşită cu intenţie.
b) Recidiva periculoasă, adică persoana anterior condamnată de 2 ori la închisoare pentru
infracţiuni intenţionate, a săvîrşit din nou, cu intenţie, o infracţiune sau persoana anterior
condamnată pentru o infracţiune intenţionată gravă sau deosebit de gravă, a săvîrşit din nou,
cu intenţie,o infacţiune gravă sau deosebit de gravă.
c) Recidiva deosebit de periculoasă. Persoana, anterior, a fost condamnată de 3 sau mai multe
ori la închisoare, pentru infracţiuni intenţionate şi a săvîrşit din nou, cu intenţie, o infracţiune
sau persoana care, anterior, condamnată pentru infracţiune excepţional de gravă, a săvîrşit din
nou, o infracţiune deosebit de gravă sau excepţional de gravă.
În sens criminologic, recidiviştii sunt persoanele anterior condamnate, indiferent de ridicarea
sau stingerea antecedentelor penale, precum şi persoanele care au săvîrşit infracţiuni, dar
pentru care pedeapsa penală, din diferite considerente, nu le-a fost aplicată.
Totalitatea crimelor săvîrşite în cadrul unui teritoriu, într-o perioadă de timp determinată şi în
a căror săvîrşire sunt prezente semnele criminalităţii repetate, se numeşte criminalitatea
recidivă. Conform datelor statistice, mai bine de ¾ din numărul total al infracţiunilor săvîrşite
de către recidivişti, sunt infacţiunile contra patrimoniului.
La fel, putem evidenţia şi săvîrşirea infracţiunii de huliganism.
Divizarea criminalităţii recidive pe categorii de infracţiuni, ne permite să distingem
următoarele:
– Recidiviştii speciali;
– Recidiviştii generali.
Recidivistul special prezintă de regulă, un pericol social mai sporit decît cel general, deoarece
are loc procesul cînd persoana devine profesionist în aceea ce face. Pentru recidiviştii speciali,
este caracteristic săvîrşirea infracţiunilor contra patrimoniului. Pentru aceşti criminali este
caracteristic orientarea anti-socială foarte stabilă, iar comportamentul lor deviant este regula
pe care o urmează în viaţă.
La rîndul lor, recidiviştii generali, sunt recidiviştii care comit infracţiuni de huliganism.
Aceştia sunt persoanele care nu sunt antrenate în cîmpul muncii, au o pregătire şcolară şi
profesională foarte joasă, care consumă abuziv droguri şi alcool. Personalitatea acestor
recidivişti este deformată de obiceiurile şi deprinderile lor de a rezolva orice conflict, pe calea
violentă, în majoritatea cazurilor ei fiind provocatori de conflicte.
O altă clasificare care o putem întîlni în criminologia rusă, divizează recidiviştii, în trei mari
categorii:
I. Recidiviştii anti-sociali, ei fiind cei mai activi la săvîrşirea crimelor, avînd un
comportament stabil. Anume din această categorie fac parte recidiviştii speciali (profesionali);
II. Recidiviştii situativi. Se caracterizează prin lipsa unor principii morale, supremaţia
calităţilor individuale, negative asupra celor pozitive. Caracterul crimelor săvîrşite de aceste
persoane depinde în mare măsură de situaţia concretă în care a nimerit recidivistul.
III. Recidiviştii asociali. Se caracterizează prin degradarea completă a personalităţii. Aceşti
recidivişti au un intelect limitat, sunt alcoolici, narcomani, avînd chiar şi unele înclinări
psihopatice.
Infractorul recidivist îi sunt caracteristice unele particularităţi specifice, şi anume:
a) Poziţia socială a criminalilor recidivişti, care se caracterizează prin aceea că pentru aceştia
este caracteristic faptul că ei şi-au început foarte din timp activitatea lor de „muncă”;
b) La criminalii recidivişti, motivaţia infracţională este cu mult mai limitată în comparaţie cu
alţi infractori;
c) Rezistenţa la procesul de re-educare.
Printre alte trăsături, caracteristice personalităţii recidivistului, sunt următoarele:
1. Eşecul şcolar;
2. Provenienţa din familii cu tendinţe conflictuale;
3. Consum abuziv de alcool şi droguri;
4. Absenţa sentimentului dragostei;
5. Orientare spre sub-cultura criminală.
4. Factorii care influențează procesul de formare a personalității infractorului
Vârsta infractorului – constituie una din trăsăturile individuale ale personalităţii care, în
principiu, ne poate indica nivelul de dezvoltare bio-psiho-socială a individului.
De exemplu, vârsta individului ne indică în mare măsură gradul dezvoltării sale fizice, nivelul
dezvoltării psihice, precum şi poziţiei în familie –starea civilă – şi în societate, în general, care
toate la un loc ne pot da indicii preţioase privitoare la explicarea eventualelor abateri
comportamentale ale celui în cauză.
Prin urmare, luarea în considerare a vârstei infractorului atât a celei criminologice, cât şi a
celei mentale, poate contribui nu numai la explicarea unui anumit comportament ( în cazul
nostru, cel infracţional), ci şi la găsirea celor mai potrivite căi şi mijloace de corectare şi
dirijare a acestuia în viitor, în conformitate cu cerinţele vieţii sociale, precum şi cu interesele
persoanei în cauză.
Sexul infractorului. Sexul reprezintă ansamblul trăsăturilor morfo-biologice şi sociale care
diferenţiază indivizii în bărbaţi şi femei. Diferenţele dintre sexe se explică nu numai prin
factorii de natură biologică înnăscuţi, ci mai ales prin influenţa unor factori de natură socio-
culturală. Această realitate se manifestă nu numai în deosebirile pe care bărbaţii, pe de o
parte, şi femeile, pe de altă parte, le prezintă din punct de vedere anatomo-morfologic, psihic
şi social, ci şi prin manifestările de ordin comportamental al acestora.
Infirmităţile şi bolile somatice ale infractorului. Deficienţele de ordin fizic – infirmităţile -
ca şi bolile somatice, fie ele congenitale, fie dobândite în cursul vieţii sau nu, constituie de
regulă, prin ele însele cause ale comportamentului criminal şi deci, nu pot explica decât în
foarte rare cazuri săvârşirea unor infracţiuni de către persoanele aflate în asemenea situaţii.
Infirmităţile şi bolile, în special cele grave, de durată, ireversibile, se pot însă repercuta în
mod negativ asupra stării psihice generale a celor în cauză, şi, în consecinţă  asupra atitudinii
acestora faţă de cei din jur, faţă de societate şi de valorile unanim recunoscute ale acesteia,
asupra comportamentului. Dacă însă unor astfel de pesoane li se acordă atenţia cuvenită, în
ceea ce priveşte îngrijirile şi sprijinul de care au nevoie, instrucţie şi educaţie, crearea
condiţiilor de afirmare în viaţă, în muncă  şi activităţile reacreative pe măsura posibilităţilor şi
nevoilor pe care le are în mod efectiv, dacă sunt tratate în mod uman, în aşa fel încât să nu li
se mărească suferinţele, să nu li se agraveze complexele de inferioritate etc, ele pot avea un
comportament corespunzător, pot fi împiedicate să comită abateri sau să vină în conflict cu
legea.
Particularităţile etnice şi rasiale ale infractorului. Înţelegem acele trăsături socio-tipologice
pe care individul le dobândeşte ca urmare a apartenenţei sale la un grup etnic sau rasă, adică
la o anumită formă de comunitate umană, caracterizată printr-o comunitate de descendenţă
biologică, de viaţă economică, de teritoriu, de limbă, de viaţă spirituală şi tradiţii.
Particularităţile etnice şi rasiale, trăsăturile care indică apartenenţa unei persoane la un
asemenea grup, nu constituie elemente care ar putea explica prin ele însele aspectele
cantitative sau calitative ale fenomenului infracţional dintr-o anumită epocă sau zonă
geografică şi nici particularităţile infracţiunilor concrete care, după cum se ştie, îşi au
adevăratele cauze în condiţiile efective de viaţă, în mediul social în general.
Explicaţiile reale ale faptelor infracţionale din ce în ce mai răspândite, nu constau nicidecum
în particularităţile etnice, rasiale  sau naţionale ale îndivizilor în cauză, ci în inegalitatea
socială, incultură, mizeria şi şomajul la care aceasta dă naştere, în lipsa condiţiilor
corespunzătoare de locuit, în instrucţia şi educaţia precară etc. şi chiar în “atenţia” sporită pe
care organele de ordine, în special cele cu caracter represiv, cum sunt poliţia, procuratura şi
justiţia, o acordă din principiu, acestor indivizi consideraţi “ de categoria a doua” şi potenţiali
suspecţi şi “periculoşi”.
Temperamentul – este dimensiunea energetico-dinamică a personalității, exprimată atât în
particularitățile activității psihice, afective, cât și în comportamentul exteriorizat. Sunt
recunoscute patru tipuri temperamentale: coleric, sangvinic, flagmatic și melancolic. Colericul
puternic este cutezător, dârz, ferm, independent, lider, activ, dar în același timp despotic,
nepăsător, ranchiunos, încăpățânat, viclean. Sangvinicul popular este voios, stimulator,
vivace, spontan, optimist, vesel, dar totodată obraznic, indisciplinat, neatent, imprudent,
instabil. Melancolicul pare a fi perfect, analist, perseverent, altruist, amabil, organizat,
idealist, dar și sfios, fricos, pretențios, pesimist, depresiv, singuratic. Flegmaticul este cel mai
liniștit, este pașnic, plăcut, diplomat, consecvent, autocontrolat, dar și nehotărât, neimplicat,
absent, inexpresiv. Este importantă cunoașterea temperamentului unui copil sau minor pentru
determinarea măsurilor comportamentale aplicate față de el, a corectei orientări a activității
sale, a intervenirii pozitive în evoluția sa socială. Dacă un copil este hiperactiv, urmează a se
valoriza activitatea lui pentru a evita deciziile pripite, erorile, pentru a-i doza și a-i ordona
programul de lucru.
Aptitudinile – exprimă însușirea individuală care determină efectuarea cu succes a unei
anumite activități. Aptitudinile se leagă de potențialitatea efectuării acțiunii în baza asigurării
unor condiții optime. Există aptitudini simple care favorizează efectuarea multor activități, ce
cuprind, la rândul lor, aptitudini generale, de grup (acestea includ factorul verbal, numeric,
perceptiv, fluiditatea frazelor, de reprezentare spațială, dexteritate manuală) speciale, și cele
complexe (tehnice, științifice, artistice). Rolul cunoașterii și depistării la timp a aptitudinilor
este de a forma pe viitor o personalitate complexă.
Caracterul – exprimă un ansamblu de atitudini, valori, stabile, generalizate, determinante
pentru o persoană, care se întemeiază pe convingeri puternice. Spre deosebire de
temperament, caracterul se formează pe parcursul vieții. În structura caracterului se disting
trei grupe fundamentale de atitudini: față de sine; față de ceilalți în societate; față de muncă.
Familiei și micromediului
5. Bibliografie
1. https://dreptmd.wordpress.com/cursuri-universitare/criminologie/personalitatea-
infractorului/
2. https://graduo.ro/referate/drept/personalitatea-infractorului-factorii-ce-
contribuie-la-formarea-acesteia-432181#&gid=null&pid=5
3. https://administrare.info/domenii/drept/12781-personalitatea-infractorului-
4. https://ro.scribd.com/document/371661934/Factorii-Care-Contribuie-La-
Formarea-Personalit%C4%83%C5%A3ii-Infractorului
5. https://ibn.idsi.md/sites/default/files/imag_file/51_58_Personalitatea
%20infractorului%20minor_concept%2C%20formare%2C%20clasificari.pdf
 Concluzie
Prin personalitate înţelegem, în general, individul uman considerat în ansamblul trăsăturilor
sale bio-psiho-sociale caracterizate prin sincretism şi printr-o stabilitate relativă.
Numărul trăsăturilor biologice, psihologice şi sociale posibile ale unei persoane este extrem
de mare, iar grupul de dezvoltare, ca posibilitate de îmbinare ale fiecăreia dintre acestea, de
asemenea, aşa încât fiecărui individ uman îi corespunde o personalitate distinctă, o
personalitate care se deosebeşte, mai mult sau mai puţin, de oricare alta.
Datorită faptului că formarea personalităţii, în general, este un process îndelungat şi deosebit
de complex şi a faptului că personalitatea fiecărui individ constituie o sinteză originală a unei
mari varietăţi de trăsături bio-psiho-sociale, nu se poate afirma că personalitatea infractorului
ar reprezenta un nou tip sau o nouă varietate de personalitate umană, o nouă varietate a lui
homo-sapiens, ci o personalitate obişnuită, care într-o mai mică sau mai mare măsură, pentru
un timp mai îndelungat sau mai scurt, se particularizează prin unele trăsături comportamentale
specifice.
Dacă s-ar admite ideea că personalitatea infractorului constituie un tip sau o varietate aparte
de personalitate umană, s-ar admite implicit ideea caracterului înnăscut şi iremediabil al
comportamentului infracţional.
Există un consens aproape unanim al specialiştilor cu privire la faptul că formarea
personalităţii umane este rezultatul îmbinării optime a unei multitudini de factori pozitivi şi
negativi, de natură bio-psihică şi socială  care acţionează asupra individului de la naşterea sa
şi în tot cursul vieţii acestuia. Nu există însă formule precise în această priviinţă şi oricare
încercare de a alcătui şi recomanda reţete cu valoare universală  pentru desfăşurarea acestui
“proces tehnologic”, este cu totul hazardată.
Personalitatea infractorului este produsul unei îmbinări relative neizbutite, necesare sau
îmtâmplătoare, permanente sau temporare a factorilor care concură la formarea sa, îmbinare
care dă naştere unei personalităţi temporar imperfecte, dizarmonice, care întâmpină dificultăţi
de diferite grade în procesul de adaptare la cerinţele vieţii în societate.
Corecta apreciere a personalităţii infractorului, în general a fiecărui individ infractor,nu poate
fi realizată decât prin luarea în considerare a caracterului complex bio-psiho-social al
individului uman, pe de o parte, a îmbinării şi întrepătrunderii strânse între aceşti factori şi a
preponderenţei, a rolului decisiv pe care îl au, în acest ansamblu, elementele de natură socială,
pe de altă parte.