Universitatea de Studii Europene din Moldova

REFERAT

Tema: Personalitatea infractorului

Masterand: Mamaliga Vera

Coordonator: Pîntea Andrei

Chișinău 2022
 CUPRINS:

INTRODUCERE

CAPITOLUL I
PERSONALITATEA INFRACTORULUI – NOŢIUNI GENERALE
§1. Noţiunea personalităţii infractorului
§2. Concepţii privind personalitatea infractorului
§3. Factorii ce contribuie la formarea personalităţii infractorului

CAPITOLUL II
PARTICULARITĂŢILE BIOLOGICE, PSIHOLOGICE ŞI SOCIALE ALE PERSONALITĂŢII
INFRACTORULUI

§1. Particularităţile biologice ale personalităţii infractorului

§2. Particularităţile psihologice ale personalităţii infractorului
§3. Particularităţile sociale ale personalităţii infractorului

ÎNCHEIERE
BIBLIOGRAFIE
 INTRODUCERE
Importanţa personalităţii infractorului este studiată sau cel puţin luată în considerare de
o serie întreagă de discipline nejuridice (de exemplu sociologia, psihologia şi psihiatria) sau
juridice (de exemplu, dreptul penal, dreptul penitenciar). Nici una dintre acestea nu îşi
propune însă, studierea complexă, din toate punctele de vedere a personalităţii infractorului.
Nici una din disciplinele amintite nu studiază toate aspectele personalităţii la un loc şi, mai
ales, nu studiază totalitatea trăsăturilor de natură socială ale individului, formarea acestora şi
implicaţiile pe care ele le au în geneza şi evoluţia comportamentului infracţional individual,
al criminalităţii în general.
Criminalitatea nu este numai un fenomen social cu profunde rădăcini în istorie şi
evoluţia umanităţii; ea este în primul rând un fenomen individual ce cuprinde faptele
indivizilor care cu vinovăţie săvârşesc acţiuni ori inacţiuni, care prezintă pericol social,
fapte interzise de legea penală.
Importanţa personalităţii infractorului constă în aceea că studiind personalitatea
criminalului ne facem o închipuire mai profundă, mai clară în cunoaşterea aspectelor
generale ale acestuia, cum sunt de exemplu, aspectele fizice (anatomice şi fiziologice),
aspectele psihologice şi cele sociologice. Prin descrierea şi specificarea mai pronunţată a
acestor aspecte se delimitează infractorii ca o categorie socială distinctă şi totodată se pot
face comparaţii şi delimitări faţă de necriminali. Dar după cunoaşterea aspectelor generale,
se pot face paşi mai departe în cunoaşterea aprofundată a diferitor aspecte speciale, cum
sunt tipurile de criminali, factorii care influenţează nemijlocit şi determină pe infractor la
comiterea de crime (factori psihologici, factori sociali etc.)
Teoriile privind infractorul sau criminalul nu s-au oprit la această concepţie.
Dimpotrivă, ele sau multiplicat, ca urmare a progreselor ce s-au făcut în ştiinţele biologice,
psihologice şi sociale. După cum observă unii autori, mai semnificative şi mai profunde s-au
dovedit teoriile psihologice, mai cu seamă după ce în această ştiinţă s-a accentuat concepţia
biologică a fenomenelor psihice în general, şi ale fenomenului criminal în special. Aşa au
apărut o seamă de concepţii sau teorii noi despre infractor şi natura sa. Altfel de teorii sunt:
Teoria criminalului înnăscut (Lombrozo); Teoria criminalului antisocial (Alexender);
Teoria criminalului psihomoral (De Greeft); Teoria criminalului pervers constituţional;
Teoria constituţiei delicvente (Di Tulio); Teoria personalităţii criminale (Pinatel) şi altele.
Teoriile menţionate, fiecare în parte, au dezvăluit câte un aspect sau altul al personalităţii
infractorului şi au emis ipoteze care, împreună, au deschis un câmp larg în cunoaşterea
infractorului.
 CAPITOLUL I
PERSONALITATEA INFRACTORULUI – NOŢIUNI GENERALE

§1 Noţiunea personalităţii infractorului

Personalitatea infractorului nu reprezintă un nou tip sau o nouă varietate de

personalitate umană, ci o personalitate obişnuită, care se particularizează prin unele
trăsături comportamentale specifice. Dacă s-ar admite ideea că personalitatea infractorului
constituie un tip aparte de personalitate, ar însemna să se admită implicit şi ideea
caracterului înnăscut şi iremediabil al comportamentului criminal, idee cu care nu putem fi
de acord.1
La general criminologia urmează să dea răspuns la două întrebări importante şi anume:
Cine este infractorul? şi Cum apare el, sau de ce el există?
Pe parcursul evoluţiei criminologiei, personalitatea infractorului a cunoscut practic
cea mai largă interpretare. După cum ne relatează criminologul Eisen – practic fiecare autor
îşi are propriul său punct de vedere asupra personalităţii infractorului şi anume are propria
sa definiţie. Studiind rolul factorilor individuali în geneza infracţiunii, criminologia
operează cu conceptul de personalitate a infractorului ca variantă a personalităţii umane
înţeleasă în accepţiunea largă de unitate bio-psiho-socială.
Personalitatea infractorului este un concept criminologic complex, care înglobează
noţiunea psiho-socială de personalitate şi noţiunea juridico-penală de infractor.
O amplă teorie asupra personalităţii infractorului a creat Jean Pinatel, care consideră
că, comportamentul criminal, trecerea la act, constituie elementul decisiv. Condiţiile trecerii
la act sunt comandate, la delicvenţi care comit acte grave, de un nucleu al personalităţii ale
cărui componente sunt: egocentrismul, labilitatea, agresivitatea şi indiferenţa afectivă.
Nucleul personalităţii criminale este o structură dinamică, este reunirea şi asocierea
componentelor amintite, dintre care nici una în sine nu este amorală. Jean Pinatel pune un
accent deosebit asupra faptului că nucleul personalităţii criminale nu este un dat ci o
rezultantă.2
Prin noţiunea de personalitate a infractorului dată de Gheorghiţă Mateuţ înţelegem
ansamblu trăsăturilor individuale bio-psiho-sociale ale omului, care la un moment dat este
marcat de “stigmatul” juridic al comiterii unor fapte prevăzute de lege penală.
1
Gheorhe Mateuţ, Criminologie, Arad, 1993, pag. 131.
2
Gabriela Politic, Criminologia, Editura, Chemarea, Iaşi, 1996, p. 120.
 Studierea personalităţii infractorului este importantă din următoarele considerente:
- permite să se facă unele distincţii între infractor şi noninfractor precum şi între
diferitele categorii de infractori;
- exprimă umanismul profund al dreptului penal;
- creează posibilitatea alegerii celor mai potrivite căi şi mijloace de profilaxie şi
combatere a criminalităţii.
În procesul de formare a infractorului acţionează atât factori biologici cît şi factori
psihici şi sociali. În cadrul acestor factori, preponderenţa o deţin cei sociali. 3
La general, în criminologie sau format câteva orientări mai largi asupra personalităţii
infractorului şi anume: orientări biologice; orientări psihologice, psihiatrice; şi orientări
sociale.
Personalitatea infractorului apare acolo şi atunci unde şi când se săvârşeşte crima. Ea
reprezintă suma factorilor ce apar cu mult înainte de săvârşirea infracţiunii.
Personalitatea infractorului poate fi studiată sub trei aspecte şi anume:
a. Pe un dosar concret, adică persoana concretă care a săvârşit o crimă, o faptă penală
prevăzută de legislaţie penală.
b. Pe categorii de infracţiuni sau pe categorii de infractori.
c. Studierea ştiinţifică, teoretică şi generală a personalităţii infractorului.
Trăsăturile personalităţii, la general, sînt considerate ca fiind variabile. Trăsăturile sînt
ale personalităţii şi nu ale comportamentului. Comportamentul poate fi privit numai ca
indicator al trăsăturii, căci comportamentul adesea poate fi vizibil, dar trăsătura niciodată.
Trăsăturile de personalitate evoluează în cursul vieţii individului, deoarece el este în
permanentă în interacţiune cu mediul social şi cu cel fizic, în continuă transformare.
După Valeriu Bujor - personalitatea infractorului constă din ansamblul trăsăturilor,
particularităţilor bio-psiho-sociale cu un înalt grad de stabilitate ce caracterizează persoana
care a săvârşit o infracţiune ca infractor.
E de remarcat şi faptul că criminologia se ocupă nu de toate trăsăturile proprii
persoanei care a comis o infracţiune, ci, în principal, de trăsăturile care o caracterizează ca
infractor. 4

§2. Concepţii privind personalitatea infractorului.

3
Gheorghiţă Mateuţ, op. cit. p. 132.
4
Valeriu Bujor, Elemente de criminologie, Chişinău, 1996, p. 90.
 De-a lungul istoriei criminologiei, Lombrozo şi alţi autori, au susţinut ideea cu privire
la criminali, potrivit căreia, criminalii constituie o categorie aparte de oameni, care se
deosebesc prin natura lor de necriminali.
Dar, ulterior, în măsura în care au avansat cercetările antropologice, psihologice şi
sociologice, susţinerile lui Lombrozo – în ceea ce priveşte esenţa lor – au fost, în mare parte
detaşate, punându-se accent pe rolul mare al mediului social în geneza crimei. Cercetătorii
ca Goring şi Hooton cît şi alţii au demonstrat că multe din trăsăturile criminalului se
regăsesc şi la populaţia necriminală.
Însă cu toate acestea, s-a recunoscut existenţa unor semne, aşa-zise “simptome”,
probe, potrivit cărora, criminalul prezintă unele trăsături specifice, semne care au provenit
din mai multe părţi.
În primul rând, ele – semnele – au provenit din practica penitenciară, unde
administraţia şi personalul penitenciarului, care vine în contact cu deţinuţii, au reuşit să-i
cunoască pe aceştia mai bine decât alţii. Astfel, la liberarea din penitenciar, se fac
pronosticuri neoficiale, referitor la posibilele recidive şi întoarceri în penitenciar. De
menţionat că, în cele mai multe cazuri, aceste pronosticuri se adeveresc, ele având la bază
comportarea zilnică a deţinuţilor, prin care se exprimă trăsăturile lor principale de caracter
(apucăturile, obiceiurile, felul de a munci, violenţe, actele necinstite ş. a.)
În al doilea rând, semnele respective provin şi din cercetarea ştiinţifică, îndeosebi din
cercetările de criminologie clinică şi din examinările ce se fac, privind diagnosticul şi
prognosticul condamnaţilor. În fişele care se întocmesc pentru fiecare condamnat în parte,
efectuate riguros de specialişti (medici, sociologi, psihologi) se consemnează şi se reţine la
criminali o serie de trăsături negative, ca: egoismul; cruzimea; lipsa de afectivitate; lipsa de
moralitate; ura, etc.
În al treilea rând, dovezile existenţei unor trăsături specifice criminalilor, provin din
istoria criminologiei, anume de la Raffaelo Garoffalo, care la acea dată, a susţinut existenţa
unei periculozităţi criminale la unii criminali. Aceasta provenea, pe de o parte, de la anumite
trăsături psihice şi morale care inspirau neîncredere şi teamă de conduita acesteia
(comportări brutale, lipsă de milă, acte grave de indisciplină) şi pe de altă parte, de la felul
de viaţă pe care-l ducea după ce era liberat (parazitism, conflicte cu alţi oameni etc.).
Potrivit acestor criterii, criminalul sau infractorul este o persoană care prezintă
trăsături criminale deosebite de personalitatea necriminală. Aici nu este vorba de o
deosebire cantitativă, ci de o deosebire de grad. Aici se poate de dat următorul exemplu:
există criminali egoişti, dar există şi necriminali egoişti, însă egoismul criminalului este
foarte accentuat, faţă de egoismul necriminalului. În acest fel, s-a ajuns la teoria
personalităţii criminale, reprezentată de criminologul francez Jean Pinatel.
În acest domeniu, cercetările unor autori ca Кinsberg, De Greef, Di Tullio, autori care
au examinat cu rigurozitate procesul de criminogeneză, cît şi procesul de criminodinamică,
au relevat trăsături de bază ale criminalului cum sunt: egocentrismul, ceea ce-l determină să
fie extrem de egoist şi individualist; labilitatea, conform căreia criminalul are o construcţie
psihică şi morală slabă, firavă, schimbătoare; lipsa de afectivitate, după care criminalul este
rece, lipsit total de sentimentul milei sau de vreo simpatie faţă de semenii săi agresivitate,
adică tendinţa spre violenţă; şi alte trăsături de acest fel.
Jean Pinatel susţine, referitor la personalitatea infractorului, că aceasta există ca o
primă condiţie, anume prin întrunirea tuturor trăsăturilor arătate mai sus, de către o anumită
persoană, aceasta devine o personalitate criminală, iar o a două condiţie fiind aceea ca
persoana respectivă să prezinte, în cazul existenţei acestei trăsături, o stare de pericol social.
Această teorie expusă pe larg, sistematic şi argumentată ştiinţific este una din teoriile
moderne europene, ea având o serioasă contribuţie la progresul ştiinţei criminologiei. Chiar
dacă unii autori au criticat-o, construcţia ei esenţială rămâne în picioare, ea putând fi
completată cu noi date.5
În ceea ce priveşte opinia lui Lombrozo privind personalitatea infractorului, chiar în
opera sa, recunoaşte influenţa educaţiei asupra copilului, exceptând pe copii născuţi cu
instincte perverse, căci acesta nu se mai pot influenţa, modifica, prin educaţie.
Copii abandonaţi, găsiţi, de asemenea, dau un mare contingent de criminali.
Lombrozo zice că, se poate afirma cu siguranţă, că cea mai mare parte a copiilor găsiţi, care
scapă de moarte, cad în criminalitate. În aceste cazuri la lipsa de educaţie se mai adaugă
influenţa ereditară; căci copii ilegitimi găsiţi, de regulă sunt fructul unei greşeli, unui păcat,
ei nu au un nume care să le facă onoarea şi să-i ocrotească, n-au frâu, care să-i oprească pe
povârnişul pasiunilor, n-au o mamă, care prin grija, iubirea, sacrificiul său, să dezvolte în ei
instinctele nobile şi să înăbuşe pe cele rele, ei găsesc greu mijloacele de a trăi onest şi astfel
sunt în mod inevitabil predispuşi la acţiuni antisociale, iar acei, care nu au tendinţe perverse,
le câştigă prin imitaţie.
Conceptul de personalitate a infractorului impune şi unele clarificări cu privire la
accepţiunea criminologică a termenului de infractor.
Personalitatea infractorului interesează ştiinţa criminologiei din două perspective. În
primul rând criminologia studiază legăturile ce există între personalitatea infractorului şi
5
Ioan Oancea, Probleme de criminologie, Bucureşti, 1996, p. 90.
infracţiune. Apoi investighează posibilităţile de influenţare în scopul reorientării
comportamentului negativ al acestuia.6
Conform părerilor mai multor savanţi în domeniul dat, totuşi, cea mai reuşită teorie a
personalităţii infractorului aparţine celebrului criminolog francez Jean Pinatel, fiind
concepută ca un model explicativ, capabil să aducă lămuriri, atât în ce priveşte geneza
(etiologia) cît şi dinamica actului infracţional.
§3. Factorii ce contribuie la formarea personalităţii infractorului

Fenomenul infracţional este extrem de complex şi de imprevizibil. Practic fiecare

individ poate comite fapte antisociale în anumite condiţii, crima fiind favorizată atât de
personalitatea individului, cît şi de ansamblul condiţiilor economice şi sociale în care el
trăieşte. Infractorul nu e altceva decât individul obişnuit, care poate în anumite împrejurări
să comită infracţiuni. Infractorul poate fi şi un om bolnav, situaţie în care, trebuie analizat
în alte circumstanţe.
Fiecare individ are o personalitate proprie care se exprimă prin specificul bio-psiho-
social. Din ansamblul cercetărilor nu se poate reţine că infractorul are trăsături specifice sau
că se distinge net de ceilalţi oameni. Nu există şabloane în care să fie încadraţi indivizii în
aşa fel încât să se stabilească imediat cine este infractor sau predispus la infracţiuni şi cine
este un om obişnuit. Oricum personalitatea indivizilor trebuie studiată şi, de asemenea,
ansamblul factorilor care pot contribui la formarea şi modificarea ei. Aşa cum am observat
factorii principali de influenţare a oricărui individ sînt cei biologici, psihologici şi sociali.
Fiecare dintre aceştia pot crea o varietate infinită de tipuri umane.
Chiar şi în această viziune, dificultăţile de clasificare şi interpretare rămân. Jean
Pinatel clasifica aceşti factori în: geografici, economici, culturali şi politici.
În materia factorilor geografici, autorul face referire la cercetările statisticienilor
Guerry şi Quetelet care au formulat “legea termică a criminalităţii”, la concluziile lui E. de
Greeff care confirmă “legea termică” şi mai ales la studiile americane care susţin
următoarele:
- temperatura afectează echilibrul emoţional;
- presiunea atmosferică şi criminalitatea echivalentă variază invers proporţional:
când presiunea scade, creşte criminalitatea violentă;
- umiditatea şi criminalitatea violentă variază, de asemenea invers proporţional.

6
Valeriu Bujor, op. cit., p. 91.
 La factorii fizici făcuse referire Enrico Ferri, luând în considerare climatul, natura,
solul etc. La fel mulţi autori în acest domeniu au viziunea sa proprie, care se referă
nemijlocit la aceşti factori. De exemplu R. Gassin operează distincţia necesară în planul
particularului şi al fenomenului, dar şi clasificarea sa este insuficient riguroasă.
Considerăm că abordarea teoretică a problemei este cu atât mai dificilă cu cît anumiţi
factori criminogeni pot fi incluşi, cu acelaşi rezultat, în categorii diverse, iar alţi factori pot
fi analizaţi atât în calitate de cauze generale ale criminalităţii, cît şi ca factori ai crimei ca act
individual. Astfel discriminarea poate fi tratată atât ca o cauză social-culturală cît şi ca o
cauză de ordin politic, iar componentele mediului psiho-social (familia, şcoala, profesia) pot
fi analizate atât în planul particularului cît şi la nivelul fenomenului infracţional.
Din considerentele exprimate mai sus preferăm o analiză succintă a factorilor care
determină criminalitatea ca fenomen social, clasificându-i în factori economici, demografici,
culturali şi politici.
Factorii economici
Una din teoriile economice general acceptate este aceea conform căreia baza
economică determină suprastructura socială, politică, culturală, instituţională. În consecinţă
este de aşteptat ca situaţia economică a unui stat, ori a unei zone mai restrânse, să determine
anumite comportamente umane, inclusiv comportamentul infracţional. Fără a se nega un
raport de cauzalitate între starea economică şi criminalitate, studiile efectuate au evidenţiat
că fenomenul infracţional este atât de complex, încât el poate fi generat în aceeaşi măsură,
dar cu tipuri diferite, atât de prosperitate cît şi de sărăcie. Ne vom limita să analizăm unii din
factori economici consideraţi a avea un conţinut criminogen pronunţat.
Industrializarea. Prin ea însăşi, industrializarea este un factor de progres economic şi
social, oferind locuri de muncă, posibilităţi superioare de instruire şi specializare, bunuri de
larg consum de calitate tot mai bună şi implicit, creşterea nivelului de trai a oamenilor.
Statistic, s-a constatat însă un fenomen surprinzător: progresul social-economic a fost
însoţit de creşterea criminalităţii. Pentru a se lega acest fenomen de industrializare s-a admis
că aceasta produce unele efecte secundare cum ar fi:
- Creşterea masivă a mobilităţii orizontale a unei întregi populaţii rurale, care se
deplasează spre zonele industrializate în speranţa unui trai mai bun, şi mai ales, a unei
îmbogăţiri rapide. Asemenea mobilitate a provocat grave mutaţii în structura de
personalitate, mai ales atunci când “ transplantul” s-a soldat cu un eşec.
 - Industrializarea, prin “maşinismul” său, mai ales prin munca “pe bandă”, produce o
specializare cu efecte de înstrăinare, omul nemaiavînd posibilitatea să-şi manifeste spiritul
creator;
- În general, industriile afectează grav echilibrul ecologic din zona în care sunt
implantate, cu efecte care accentuează starea de stres a muncitorilor şi a populaţiei de pe
platformele industriale;
- Ritmul industrializării constituie şi el un factor criminogen ca urmare a imposibilităţii
asigurării unor condiţii social – edilitare minime pentru populaţia atrasă în acest sector.
Şomajul explică un anumit procent de acţiuni infracţionale. Influenţa s-a se exercită nu
numai prin scăderea bruscă şi excesivă a nivelului de trai, ci şi prin instabilitatea emoţională
pe care o ocazionează. Şomajul atacă în mod serios echilibrul interior al individului,
punîndu-l în imposibilitatea de a-şi mai putea realiza, prin mijloace legale, aspiraţiile sale.
El atinge grav structura familială la baza sa.
Nivelul de trai. Până la momentul în care criminologul american Edwin Sutherland a
evocat criminalitatea “gulerelor albe”, doar sărăcia a fost privită ca factor criminogen.
Pe lângă sărăcie, la limitele sale alarmante, care îi poate determina inexorabil pe unii
indivizi la comiterea de infracţiuni, se adaugă şi dorinţa de îmbogăţire sau de un trai mai
bun, care, la rândul ei, împinge spre devianţe un mare număr de persoane.
Alături de şomaj sunt implicaţi în scăderea nivelului de trai şi alţi factori, precum:
angajarea pe timp limitat şi angajarea sezonieră, şomajul parţial şi mai ales, influenţa care
bulversează echilibrul economic familial spulberând rapid economiile făcute în timp, cu
multă greutate.
Crizele economice. Scăderea nivelului de trai al păturilor sociale defavorizate se
accentuează în timpul crizelor economice care afectează producţia, nivelul salariului şi rata
şomajului. În lipsa unei protecţii sociale corespunzătoare, persoanele afectate pot fi
considerate la limita riscului comiterii faptelor antisociale.
Factori demografici
Preocupările pentru studierea relaţiilor existente între factorii demografici şi
criminalitate sunt de dată relativ recentă. S-a constatat statistic faptul că exploziile în rata
natalităţii, structura demografică a sexelor, mobilitatea geografică şi socială a populaţiei
reprezintă factori criminogeni importanţi.
Rata natalităţii. S-a dovedit de-a lungul timpului, că în viaţa indivizilor, perioada cea
mai activă din punct de vedere infracţional se situează între 18 şi 30 ani, cu un maxim de
intensitate în jurul vârstei de 25 ani. Din acest motiv, exploziile demografice sunt urmate de
creşteri semnificative ale delicvenţei juvenile.
Desigur că relaţia între rata natalităţii şi criminalitate este de natură variabilă, la
amplificarea delicvenţei juvenile contribuind o multitudine de alţi factori între care
menţionăm: compoziţie familială, incapacitatea instructiv-educativă a şcolii, rolul negativ
al mas-mediei etc.
Mobilitatea socială şi urbanizarea.
Prin mobilitate socială se înţelege mişcarea populaţiei umane în plan geografic
(mobilitate orizontală), profesional ori social ( mobilitate verticală). Mobilitatea geografică
este determinată cel mai adesea de urbanizare şi are consecinţe criminogene certe .
Amploarea mobilităţii pe orizontală a populaţiilor a provocat schimbări calitative în relaţiile
interumane, în structura grupărilor şi în dezvoltarea personalităţii individului.
Rapiditatea transformărilor socio–culturale în mediul urban a supus personalitatea
umană la perturbaţii şi a plasat-o frecvent în situaţii conflictuale. În consecinţă au început să
apară inadaptaţii, alienaţii, înstrăinaţii, infractorii.
Factori socio-culturali
Dintre componentele mediului psiho-social care exercită o influenţă deosebită asupra
formării personalităţii individului, atenţia criminologiei s-a îndreptat mai ales asupra
familiei, şcolii şi locului de muncă.
Primul factor de o importanţă deosebită îl reprezintă familia.
Familia reprezintă principala instanţă de socializare al cărei rol funcţional în structura
socială şi în sistemul instituţiilor sociale permite realizarea a două funcţii principale:
socializarea primară a copiilor pentru a deveni membri ai societăţii şi stabilizarea
personalităţii adulţilor.
Familia, se consideră prima şcoală a omenirii şi cea dintîi şcoală a copilului, reprezintă
modelul exemplar pentru copil şi are o responsabilitate imensă faţă de vlăstar. 7 Familia îşi
realizează funcţiile sale socializatoare în cadrul unor situaţii specifice: - Situaţiile de
“educare morală” în care sunt esenţiale relaţiile şi autoritatea din interiorul familiei, prin
care copilul îşi formează o primă imagine despre lume şi viaţă, despre norme şi valori; -
Situaţiile de “învăţare cognitivă” care îi formează copilului sistemul de cunoştinţe,
aptitudini şi deprinderi necesare convieţuirii sociale; - Situaţiile de invenţie şi imaginaţie,
care dezvoltă fantezia şi capacităţile creatoare; - Situaţiile de comunicare psihologică, care
dezvoltă afectivitatea specifică umană.
7
Horea Oprean .op. cit., p. 100
 În acele familii în care părinţii nu muncesc, duc o viaţă parazitară, consumând
frecvent băuturi alcoolice, unde predomină lăcomia, egoismul, dorinţa permanentă de
înavuţire sau au antecedente penale, riscul apariţiei unor manifestări antisociale la copii este
mult mai ridicat.
Rolul familiei în formarea personalităţii individului trebuie considerat în toată
complexitatea sa. Chiar şi în acele cazuri în care familia este caracterizată printr-un stil de
viaţă deficitar, ea poate juca un rol pozitiv în viaţa individului prin protecţia pe care i-o
oferă, prin identitatea pe care i-o asigură, prin mobilurile emoţionale pe care le determină. 8
Şcoala deţine, de asemenea, un loc important în formarea personalităţii individului. Ea
este menită să dezvolte aptitudinile, să transmită cunoştinţele profesionale, să formeze, să
dezvolte şi să consolideze atitudinile pozitive, pregătind pentru viaţă generaţia tânără.
Rolul şcolii este însă mai important pentru educarea şi şcolarizarea copiilor, pentru
depistarea celor inadaptaţi şi punerea în aplicare a unor programe de prevenţie generală. 9
Învăţământul poate constitui un obstacol în socializarea copiilor, sau o poate perturba
prin:
- procesul de învăţămînt scăzut din punct de vedere calitativ (incompetenţa sau
indiferenţa cadrelor didactice);
- acceptarea actelor de indisciplină, deci nesancţionarea conduitelor deviante, în primă
instanţă, şi delicvente;
- existenţa unor greşeli grosolane în aprecierea nivelului de cunoştinţe (severitate
nemăsurată, mai rar astăzi, sau indulgenţă sterilă);
- lipsa unui contact rezonabil cu familiile care au copii-problemă (nedisciplinaţi
notorii, slabi şi foarte slabi la învăţătură, cu tendinţe antisociale persistente) etc.
Cunoştinţele (în sine) nu determină o persoană să devină infractor dacă nu le are. Nu
acesta este criteriul care diferenţiază infractorul de noninfractor, ci moralitatea. Astfel,
instrucţia dublată de moralitate poate să determine abandonarea devianţei (în primă
instanţă).
Locul de muncă, la rândul său, exercită o puternică influenţă asupra fiecărei persoane,
prin ansamblul de elemente materiale şi socio-umane pe care le presupune, respectiv prin
comportamentul întregului colectiv de muncă, care îşi desfăşoară activitatea în acelaşi
spaţiu, prin modelul în care este organizată munca, sau prin lucrurile aflate într-un asemenea
loc. 10 Aceste elemente care există între membrii unui colectiv de muncă transformă grupul
8
Gheorghe Nistoreanu , Costică Păun, op. cit., 191
9
Gheorghe Nistereanu, Costică Păun. op. cit., p. 192
10
Gheorghiţă Mateuţ, op. cit., p. 134
într-o a doua familie. Din această cauză nu surprinde afirmaţia făcută de mulţi infractori că
au dobândit comportări antisociale la locul de muncă. 11
Fiecare loc de muncă, prin specificul său, poate avea consecinţe particulare
criminogene. Altfel, munca prestată în zgomot mare poate slăbi psihicul omului; caracterul
moral poate fi slăbit în cazul în care se munceşte în anumite localuri de consumaţie (baruri);
mediile comerciale şi de afaceri, caracterizate prin “setea de aur”, prin îmbogăţiri rapide
afectează negativ moralitatea unora.
Profesia, prin ea însăşi nu reprezintă decât o modalitate de a evita delicvenţa prin
asigurarea unor venituri oneste. Cercetările întreprinse asupra cauzelor infracţiunilor comise
cu violenţă relevă că majoritatea subiecţilor activi au un statut ocupaţional precar, instabil,
cei mai mulţi dintre acestea neavînd nici o calificare.
În concluzie, socializarea adultului se construieşte pe fondul cunoştinţelor,
deprinderilor şi motivaţiilor dobândite în cursul socializării primare, ulterior intervenind
multiple alte instanţe, factori şi agenţi caracterizaţi prin structuri educaţionale şi mecanisme
de influenţă din ce în ce mai puternice.
Personalitatea umană, după structurarea sa, nu rămâne un dat imuabil, ci se modifică o
dată cu schimbarea elementelor bio-psiho-sociale care o compun. 12
Alt factor important este religia. Ea prin puterea sa morală, influenţează dinamica
criminalităţii. Uneori numai religia poate oferi hrana morală necesară, pentru că altfel, multe
persoane s-ar deda la infracţionalitate. 13 Aceasta este, de fapt, una din marile probleme ale
contemporanietăţii.
S-a admis că anumite secte religioase practică infracţionismul pentru obţinerea unor
avantaje materiale, precum şi faptul că în perioadele de crize economice şi politice profunde
pot avea loc şi fenomene infracţionale cu substrat religios (distrugeri de lăcaşe de cult,
profanări etc.). Religia, în ansamblul său joacă însă un rol puternic de influenţă şi prevenţie
în combaterea criminalităţii.
În afară de aceşti factori principali mai avem şi câţiva factori de sine stătători în
formarea personalităţii infractorului şi anume alcoolismul, care favorizează promovarea
criminalităţii, întrucât prin efectele sale asupra sănătăţii omului, determină o anumită slăbire
a rezistenţei fizice şi psihice a acestuia, întunecime a raţiunii şi o dezlănţuire a pasiunilor,
oferă acestuia câmp prielnic de desfăşurare.

11
Horea Oprean, op . cit. p. 104
12
Gheorghe Nistoreanu, Costică Păun, op. cit., p. 195
13
Gheorghiţă Mateuţ, op. cit., p. 134
 Alt factor de sine stătător de o importanţă mare este civilizaţia şi anume acest factor
face ca criminalitatea să crească dacă nu-i conferă valori cantitative şi calitative noi. Prin
intermediul civilizaţiei se ajunge la utilizarea mijloacelor tehnice. Tot prin intermediul
civilizaţiei se ajunge la umanizarea crimei ceea ce ne spune că personalitatea are o pregătire
generală umană cu mult mai mare. În multe cazuri criminalul se foloseşte de progresele
civilizaţiei în favoarea crimei sale. Criminalitatea modernă foloseşte din plin cuceririle
tehnicii şi ştiinţei în vederea perfecţionării modului de comitere.14
Alt factor de sine stătător, ce contribuie la formarea personalităţii infractorului, este
pedeapsa. Pedeapsa constituie sancţiunea instituită de stat, prevăzută de lege şi aplicată de
instanţa judecătorească persoanei care a săvârşit o infracţiune, în vederea prevenirii
comiterii de noi infracţiuni. 15
Pedeapsa are două tipuri de scopuri: imediat şi mediat. Scopurile imediate sânt: scopul
prevenirii speciale (cel condamnat să numai săvârşească infracţiuni); scopul prevenirii
generale (să nu se săvârşească infracţiuni de alte persoane). Scopul mediat constă în
apărarea societăţii împotriva infractorilor.
Funcţiile pedepsei sînt următoarele: Constrângerea - constă în silirea condamnatului
să facă sau să nu facă ceva şi într-o suferinţă cauzată acestuia prin privarea de anumite
bunuri materiale (avere sau bani) ori morale (libertate sau drepturi). şi Reeducarea sau
îndreptarea infractorului - constă într-o instruire pozitivă a condamnatului prin metoda
convingerii şi prin apelul la conştiinţa sa, utilizându-se un întreg sistem de mijloace
educative din momentul judecării, în timpul executării pedepsei până în momentul liberării
şi al reintegrării în societate.
Influenţa pedepsei asupra personalităţii criminalului este diferită în funcţie de
particularităţile individuale ale fiecăruia şi în măsura însuşirii măsurilor sau cerinţelor
indicate mai sus.

14
Horea Oprean. op. cit., p. 105
15
Gheorghe Mateuţ. op. cit., p. 137
 CAPITOLUL II
PARTICULARITĂŢILE BIOLOGICE, PSIHOLOGICE ŞI SOCIALE
ALE PERSONALITĂŢII INFRACTORULUI

§1. Particularităţile biologice ale personalităţii infractorului

Baza personalităţii infractorului o constituie trei elemente: biologic, social şi psihic.
Elementul biologic are două valenţe. Pe de o parte, el vizează faptul că o anumită
categorie de indivizi se nasc criminali. Calitatea de criminal le este transmisă genetic şi
reprezintă o însuşire dominantă. Atare indivizi vor comite crime în mod inevitabil de
condiţiile de educaţie, viaţă, familie sau şcoală, oricât de propice ar fi ele formării unei
personalităţi integre. Indivizii din categoria dată sînt nominalizaţi prin termenul “persoană
criminală”. Drept exemplu servesc cliptomanii, piromanii ş.a.m.d. Este de reţinut şi faptul
că numărul acestor criminali este infim şi, în consecinţă, ei nu formează un fenomen, ci mai
degrabă, este vorba de cazuri izolate.
Pe de altă parte, fiecare individ se naşte cu anumite predispoziţii, ce au un caracter
neutru ca atare, ele însele nu constituie ceva util sau distructiv pentru societate. Semnificaţia
socială a cutării sau cutării predispoziţii depinde de scopul în care ea este folosită. În
virtutea acestui fapt, orice individ se naşte cu predispoziţii spre anumite tipuri de infracţiuni.
Ori, infracţiunile nu sunt decât nişte modalităţi de acţiuni care reuşesc, atunci când sînt
efectuate cu iscusinţă, în timp ce unele solicită capacităţi aptitudini mai pronunţate. Ceea ce
deloc nu înseamnă, evident, că orice individ va deveni criminal. Şi totuşi, dacă individul va
fi determinat de condiţii sociale să păşească pe cale infracţiunilor el nu va comite infracţiuni
de natură accidentală, ci mai curând, infracţiuni spre care este predispus, va face ceea ce
poate să facă mai bine. Astfel, un desenator talentat va contraface hârtii de valoare, bancnote
sau alte acte, persoanele cu un grad sporit de agresivitate vor comite infracţiuni de violenţă.
Vârsta. Din punct de vedere criminologic vârsta este un element obiectiv important,
care exprimă ansamblul manifestărilor unui individ la un moment dat, maturitatea acţiunilor
acestuia, particularizarea genurilor infracţiunilor în funcţie de vârstă. În mod normal
individul parcurge la anumite vârste diferite etape în pregătirea sa şcolară, socială,
familială.16
Vârsta reprezintă una din trăsăturile individuale ale personalităţii infractorului care ne
poate indica nivelul de dezvoltare bio-psiho-socială a acestuia, gradul dezvoltării
aptitudinilor sale fizice (de exemplu, forţa fizică sau dezvoltarea instinctului sexual), nivelul

16
Horea Oprean. op. p. 101.
de dezvoltare a intelectului, voinţei sau afectivităţii), precum şi poziţia sa socială (de
exemplu, nivelul de şcolarizare şi ocupaţiile posibile, starea civilă, experienţa de viaţă, sfera
necesităţilor şi intereselor), care ne pot da indicaţii privitoare la explicarea
comportamentelor deviante în general.17
În criminologie din punct de vedere al vârstei se face distincţie între:
1. Persoanele aflate la vârsta copilăriei (până la 12 ani)
2. Persoanele aflate la vârsta adolescenţei care cuprinde: Preadolescenţa (12-
15ani); Adolescenţa propriu zisă (11-18 ani); Pastadolescenţa (18-22 ani).
3. Persoanele tinere, categorice în care include persoanele avînd vîrsta cuprinsă între
20-35 ani;
4. Persoanele de vîrstă adultă, ce desemnează indivizii aflată între anii tinereţii ( 35 de
ani ) şi aproximativ 60-65 ani;
 Persoanele de vîrstă înaintate aflată la vîrsta bătrîneţii sau a senescenţii ori la “ vârsta
a treia ”, incluzînd indivizii în vîrstă de peste 60 – 65 ani.18
În general, adolescenţa şi tinereţea sunt caracterizate în multe situaţii ca fiind perioade
ale vieţii cărora le sunt specifice acţiunile periculoase, acţiuni bazate pe forţa fizică sau pe
risc. Perioada maturităţii presupune deja o altă orientare faţă de infracţiune, aici apărînd
factori care încearcă să elimine riscurile, dînd o mai mare importanţă raţiunii, calculelor,
analizei.19
Luarea în consideraţiei a vîrstei indivizilor este importantă din punct de vedere
criminologic, pentru ca dinamica comportamentului criminal urmează în general o cursă
specifică în raport cu acestea iar structura infracţiunilor prezintă frecvent o serie de
particularităţi în raport cu vîrsta celor în cauză.
Astfel, cele mai multe infracţiuni sînt comise de către persoanele aflate la vîrsta
adolescenţei şi a tinereţii. Numărul infracţiunilor se reducă pe măsură ce persoanele ajung la
vîrsta maturităţii, a realizării depline pe plan bio-psihic-familial şi sociale, şi, mai mult,
odată cu intrarea în anii bătrîneţei, ani caracterizaţi prin unele procese fireşti de involuţie atît
la nivelul aptitudinilor bio-psihice, cît şi la acela al participării lor sociale.
De asemenea, din punct de vedere al structurii calitative a criminalităţii sa constatat că
adolescenţei şi tinereţei îi sînt specifice infracţiunile a căror săvîrşire presupune mai multă
forţă fizică şi temeritate ori chiar nesăbuinţă, iar vîrstei adulte şi vîrstei bătrîneţii le sunt
specifice infracţiunile care pretind mai mult raţionament, calcul, prudenţă şi experienţă de
17
Gheorghiţă Mateuţ, op. cit ., p. 139
18
Gheorghiţă Mateuţ, op. cit ., p. 141
19
Gheorghiţă Mateuţ, op. cit ., p. 141
viaţă. În plus, vîrstei bătrîneţei îi mai sunt specifice infracţiuni care îşi găsesc în procesele
fireşti de involuţie fizică şi psihică ale individului uman, în dereglările şi bolile somato-
psihice care-l caracterizează, cum ar fi de exemplu infracţiuni contra demnităţii persoanelor,
contra bunelor moravuri sau împotriva vieţii – sexuale.
Sexul. A doua particularitate a elementului biologic îl reprezintă sexul persoanei. În
primul rând, sexul reprezintă ansamblul trăsăturilor morfologice, psihice şi sociale pe care le
posedă individul concret şi prin care indivizii umani se diferenţiază în bărbaţi şi femeii.
Diferenţele dintre sexe se explică şi prin factori de natură biologică care sunt înnăscuţi cît şi
prin factori de natură socio-culturală . Din acest punct de vedere, bărbaţii se deosebesc de
femeii din punct de vedere anatomo-morfologic, fiziologic, psihic, şi social, precum şi prin
manifestările comportamentale.
Cauzele generale ale comportamentului criminal şi condiţiile ce pot favoriza acest
comportament atît în cazul femeilor, cît şi în cazul bărbaţilor sînt aceleaşi. Cu toate acestea,
infracţionalitatea în rîndul femeilor se caracterizează prin unele particularităţi de ordin
cantitativ şi calitativ.

Astfel în cadrul infracţionalităţii, delicvenţa feminină prezintă ponderea cea mai

redusă, raportat la cea masculină. De asemenea, ea relevă o anumită specificitate, privind
felul infracţional şi modalităţile de săvîrşire.
Cauzele inferiorităţii criminalităţii feminine sunt multiple. De exemplu, femeia avînd
o constituţie fizică mai puţin robustă, precum şi o fire timidă şi impresionabilă, are mai
puţină dispoziţie şi capacitate pentru infracţiunile a căror săvîrşire reclamă forţă şi energie
fizică. De asemenea, spiritul mai altruist al femeii este şi el un frîu împotriva criminalităţii.
La aceasta se mai adaugă gestaţia şi maternitatea, precum şi sentimentul religios, care sunt
prin ideile ce le inspiră femeii, piedici fizice sau morale la comiterea infracţiunilor în
general.
După Quetelet sexul infractorului influenţează disponibilitatea de a comite infracţiuni,
bărbaţii venind mult mai frecvent în conflict cu legea, cît şi tipul de delict, femeile preferînd
mai mult infracţiunile contra proprietăţii.20
Bolile somatice şi deficienţele fizice ale infractorului
Bolile somatice şi deficienţele fizice ale indivizilor, fie congenitale, fie dobândite, nu
constituie, de regulă, cauze ale comportamentului infracţional şi deci, nu pot explica
comiterea de infracţiuni de către cei în cauză. Cu toate acestea, în unele situaţii, infirmităţile
20
Gheorghe Nistoreanu, Costică Păun . op. cit., p. 196
şi bolile pot influenţa negativ starea psihică generală a indivizilor, precum şi
comportamentul acestora faţă de cei din jur, faţă de societate şi faţă de valorile ocrotite de
legea penală.
Astfel, o persoană handicapată din punct de vedere fizic, poate avea dificultăţi sau
poate fi împiedicată în mare măsură să se afirme în societate, în şcoală, în familie etc. fiind
nevoită să ducă din această cauză o viaţă mai restrânsă, diminuată. În asemenea situaţii, ea
va suferi un puternic traumatism psihic, va deveni irascibilă şi egoistă sau chiar violentă ori
va dobândi alte trăsături sau deprinderi negative, datorită cărora va putea ajunge cu mai
multă uşurinţă în câmpul infracţionalităţii.
Dintre bolile psiho-somatice putem aminti de anorexia mintală, care se caracterizează
prin alimentaţie precară, urmată de toate consecinţele metabolice. Are ca simptoame:
represie, anxietate, stare de tensiune, ostilitate, atitudine disperată, ură. Obezitate este o altă
boală somatică ce însoţeşte pe plan psihic complexul de inferioritate, cu toate consecinţele
negative, pe care le poate avea pentru un copil sau individ cu psihic labil şi de care nu se
ocupă nimeni pentru a – i înlătura acest complex. 21

21
Ion Gîrleanu . op. cit ., p. 92
 §2. Particularităţile psihologice ale personalităţii infractorului
Dispoziţiile individuale native care constituie premisa formării personalităţii sunt
influenţate decisiv de condiţiile sociale, economice, culturale şi politice în care se dezvoltă
fiinţa umană.
Fără îndoială, structura psihologică a individului nu poate fi înţeleasă fără
infrastructura biologică pe care ea se clădeşte şi în afara suprastructurii sociale în care ea se
integrează. Adaptarea la lume şi societate a fiinţei umane, cu scop de conservare şi
dezvoltare în condiţii de eficienţă maximă, depinde într-o măsură importantă de componenţa
biologică a individului şi este operată de sistemul nervos central. Activitatea sistemului
cerebro-spinal, de care depinde viaţa psihică, se întregeşte cu aceea a sistemlui neuro-
vegetativ care reglează procesele interne de metabolism. De aici rezultă legătura dintre
biotip şi componentele personalităţii, respectiv aptitudinile, temperamentul şi caracterul. 22
Psihicul este dat de ansamblul însuşirilor, stărilor, fenomenelor şi proceselor de natură
subiectivă (senzoriale, intelective, afective, volitive) ale individului, determinate de
mecanismele sale cerebrale şi de interacţiunea acestora cu lumea exterioară. 23
Rostul cercetării caracteristicilor generale ale infractorului constă în a reliefa unele
trăsături specifice, proprii, ale infractorului, deosebite, în unele privinţe, de cele ale
necriminalului, deosebiri de natură sau deosebiri de grad. În cazul aspectelor psihologice
există asemenea trăsături, pe care le vom evoca succint. În primul rând, sunt trăsăturile
emotiv – active, cum sunt trebuinţele şi tendinţele, care sunt elemente dinamice, elemente
determinate la acţiuni şi activitate; aici trebuie menţionate diferite mobiluri şi motive
psihice. În această privinţă, în criminologia modernă, se afirmă cu putere că atît criminalii,
cît şi necriminalii, sunt impuşi la fapte de trebuinţe şi tendinţe (foame, afirmare de sine,
combativitate, teamă, mânie, sentimente, pasiuni etc.).
O trăsătură de bază, caracteristică infractorului, este şi nivelul scăzut de inteligenţă. În
cercetările psihologice se subliniază în mod constant nivelul mintal redus.
După felul crimelor, se constată că: cei ce comit furturi, 34% sunt debilii şi 26% sunt
înapoiaţi mintal, că cei ce comit omoruri 47% sunt debilii mintali şi 50% sunt înapoiaţi
mintali.
În literatura de specialitate s–a abordat unele aspecte privind viaţa psihică a
infractorului. I. Pinatel menţionează unele forme de evoluţie psihică şi socială, în sensul că
persoana umană parcurge în dezvoltare şi maturizare sa, un proces care conduce la

22
Tudor Amza, op. cit., p. 92
23
Gheorghiţă Mateuţ . op. cit ., p. 147
maturizarea sa deplină. Or, la unii infractori se observă o stare de imaturizare socială, ce se
manifestă prin: neînţelegerea şi nerecunoaşterea răspunderii sale faţă de alţi oameni, prin
neluarea în seamă a intereselor altora, refuzul admiterii că dorinţele lor au unele limite,
anume dorinţele şi interesele altor persoane: hoţul, agresivul, violatorul nu înţeleg, nu admit
că şi victima are anumite drepturi. Pinatel, susţine că există anumite componente psihice
comune la infractori şi anume: nesupunerea vreunei constrîngeri şi ordini în viaţa lor,
controlul de sine slab, impulsuri puternice şi nestăpînite, egoism, absenţa oricărei
bunăvoinţe pentru alţi oameni, nerecunoaşterea infracţiunii comise. La acestea se mai
adaugă instabilitatea afectivă şi sărăcia intelectuală.24
În sensul particularităţilor psihologice, ceea ce interesează criminologia sunt cele trei
componente ale personalităţii . Acestea sunt considerate a fi:
a. Temperament,
b. Aptitudini,
c. Caracter.
Temperament
Reprezintă ca element, partea exteriorizată a vieţii psihice corespunzător fiecărui
individ. Denumit în mod obişnuit firea omului, care se caracterizează prin modul în care
individul se adaptează la mediu. Este ştiut că fiecare are un anumit mod de a acţiona sau a
reacţiona în diverse situaţii în care se află. Ori de la mânie la melancolie de temperament. 25
Temperamentul constituie un ansamblu de particularităţi ale psihicului, determinate şi
condiţionate de tipul de activitate nervoasă superioară a individului. Având o provenienţă în
mare măsură creditară, temperamentul reprezintă latura energetică cea mai dinamică a
activităţii nervoase şi a comportamentului, fiind determinat de aşa numită fore a individului,
caracterizată printr-un anumit grad de adaptare la mediu, felul în care individul răspunde sau
rezistă la stimulii exteriori, capacitatea de încordare sau concentrare nervoasă,
susceptibilitatea şi impulsivitatea , calmul , stăpânirea de sine etc. 26
După Hipocrat din Kos, “părintele medicinii” există următoarele tipuri de
temperament.
1.Temperament holeric - manifestat prin excitabilitate, impulsivitate, explozivitate,
pierderea uşoară a controlului, nestăpânit, puternic, reacţii violente, gesturi necugetate
specifice orientării behavioriste.

24
Horea Oprean, op. cit., p. 106
25
Gheorghiţă Mateuţ, op. cit., p. 148
26
Gheorghiţă Mateuţ, op. cit., p. 149
 2. Temperament sangvinic – mult mai echilibrat, caracterizat prin mobilitate, vioi, un
temperament în care eul acţionează eficient asupra sinelui
3. Temperament flegmatic – capabil de multă stăpânire, rezistent chiar nepăsător, lent,
temperament unde se simte atât caracterul eului cît şi al supraeului.
4. Temperament melancolic – aparţine tipului sensibil cu trăiri intense în interiorul
viaţii psihice, în opoziţie cu tipul coleric.
Pentru criminologie, temperamentul nu constituie decât o particularitate de formă a
personalităţii, întrucât sub influenţa unor factori externi diferiţi, pe baza aceluiaşi tip de
temperament se pot dezvolta caractere şi aptitudini, chiar comportamente total diferite. Cu
toate acestea este necesar să fie studiat, deoarece dacă nu este frânat sau stimulat de
caracter, poate influenţa negativ comportamentul şi poate determina anumite
comportamente deviante.27

Aptitudinile
Acestea vizează anumite trăsături specifice individului care îl fac apt să realizeze
anumite activităţi.
Aptitudinile nu au nici o legătură directă cu temperamentul, vizând în special un
anumit talent în exercitarea meseriilor sau profesiilor. Studiul aptitudinilor prezintă interes
din punct de vedere al unor fapte comise de indivizi care exercită anumite activităţi fără a
avea aptitudinile necesare. Astfel, se pot comite fapte cauzatoare de mari prejudicii, datorită
unei totale lipse de aptitudini, care, grefate pe un temperament nepotrivit respectivei
profesii, pot transforma uşor un individ în infractor. Există însă aptitudini în comiterea
anumitor genuri de infracţiuni, care de fapt reprezintă identitatea infractorului prin modul de
operare.28
Aptitudinile reprezintă sisteme operaţionale stabilizate, superior dezvoltate şi de mare
eficienţă. Aptitudinile de bază sunt moştenite, iar cele superiore sunt dobîndite în procesul
învăţăturii şi perfecţionării individuale. 29
Pentru criminologie, aptitudinile prezintă interes, deoarece neluarea în considerare, de
exemplu, a lipsei sau a slabei dezvoltări a unor aptitudini în cazul alegerii unei profesii sau a
autorizării exercitării acestuia poate avea consecinţe dintre cele mai grave, conducând la
comiterea unor fapte de pericol social extrem de dăunătoare.30

27
Gheorghiţă Mateuţ . Op. cit., p. 150
28
Horea Oprean . Op. cit., p. 109
29
Gheorghiţă Nistoreanu, Costică Păun. Op. cit., p. 200
30
Gheorghiţă Mateuţ, op. cit., p. 142
 Caracterul
Caracterul – nu reprezintă direct o entitate psihică, ci un ansamblu de trăsături, care îi
conferă o identitate aparte. Fiecare om are caracterul său şi aceasta reprezintă practic
adaptarea sa la realitate. Aici se pot vorbi despre toate calităţile pe care un om sau toate
minusurile lui şi care se pot observa în viaţa socială.
Despre modul în care personalitatea unui individ este percepută uşor sau greu,
vorbeşte caracterul extrovertit, uşor perceptibil sau introvertit, greu perceptibil , aspecte care
se pot completa şi cu specificul temperamentului, holeric, sangvinic sau dimpotrivă
flegmatic sau melancolic. De regulă, discuţiile despre caracterul unei persoane vizează în
principal modalitatea acestuia şi posibilităţile de a rezolva problemele cu care se confruntă,
folosindu-se în vorbirea curentă termenii: tăria de caracter sau lipsă de caracter. 31
La general caracterul înseamnă totalitatea însuşirilor psihice şi morale ale individului
uman, manifestate de comportamentul şi acţiunile sale, în atitudinile şi poziţia sa faţă de
alţii, faţă de societate şi faţă de valorile unanim recunoscute ale acestuia.
Analiza personalităţii individului şi sub aspect caracterial, ne poate ajuta la găsirea
explicaţiei unor atitudini comportamentale. Astfel, în mod obişnuit, despre individul imoral
se spune că este lipsit de caracter. Menţionăm că numai acele trăsături, psiho-morale ale
individului devin adevărate trăsături de caracter, care nu numai includ aspecte ale vieţii
psihice, în general, dar deţin un rol dominant în structura lui psihică, în sensul că exercită o
influenţă puternică şi constantă asupra modului de a gîndi, de a acţiona şi, în general, asupra
modului de a simţi a individului. 32
Din punct de vedere criminologic, cea mai importantă componentă a personalităţii
umane rămîne caracterul, a cărei descifrare şi valorificare poate avea un rol deosebit în
prevenirea şi combaterea fenomenului infracţional , precum şi în tratamentul şi
resocializarea tuturor infractorilor. 33
Nevroze, psihopatii, psihoze
În criminologie, se menţionează despre o categorie de oameni, care, sub raportul
sănătăţii lor psihice, prezintă unele tulburări psihice uşoare şi care fac trecerea de la oameni
normali la cei bolnavi, prezentând diferite grade de tulburări, şi, care în principiu, au o
răspundere penală.

31
Horea Oprean, op. cit ., p. 110
32
Gheorghiţă Mateuţ. op. cit., p. 143
33
Gheorghiţă Nistoreanu, Costică Păun. op. cit., p. 20
 În acest sens, putem spune că starea de sănătate psihică a individului reprezintă unul
din elementele definitorii ale personalităţii. Psihicul este coordonatorul întregii vieţi a
individului şi purtătorul principal al capacităţii sale de adaptare la viaţa socială. Ca urmare
orice deficienţă, tulburare sau boală de natură psihică se poate repercuta asupra
comportamentului individului în cauză, generînd devieri de la normele de conduită în
societate de aceea este necesară, cunoaşterea de către organele de stat competente a tuturor
dificienţelor psihice ale persoanelor care au comis fapte prevăzute de legea penală.
Domeniul deficienţelor şi a bolilor psihice precum şi cel referitor la gradul în care
acesta poate afecta starea de responsabilitate a unui individ pot impieta în unele situaţii atât
asupra comportamentului cît cît şi asupra răspunderii penale a celui în cauză, înscriindu-se
în sfera cauzalităţii (a cauzelor şi condiţiilor) fenomenului criminal.34
Una dintre clasificările cele mai simple ale bolnavilor psihici, la care s-a recurs în
literatură criminologică pentru explicarea comportamentelor criminale ale bolnavilor psihici
este aceea în: nervoze, psihopatii şi psihoze.
Nevrozele, reprezintă un grup de afecţiuni psihice sau o grupare de tulburări, reacţii
variate determinate psihogen care se manifestă printr-un complex de tulburări psihice
reversibile şi nu se însoţesc de alterarea personalităţii.
De regulă nevrozele sînt însoţite şi de stări anxietate de diverse grade de intensitate şi
pot conduce la inhibarea unor conduite sociale ale individului. Nevrozele, pot da naştere
uneori la conduite agresive ca urmare a tulburării echilibrului interior. Cu toate acestea
nevroticii sunt consideraţi, în aproape toate cazurile responsabili.
Psihopatiile Numim psihopatii tulburările în sfera emoţional-volitivă Psihopatia este o
patologie, o denaturare a caracterului, o anomalie a lui, care se evidenţiază nu în cele spuse
de bolnav ci în comportamentul şi în faptele lui. Psihopatul este persoana de pe urma căreia
suferă sau el singur, sau cei din jur. Unii savanţi susţin că psihopatia este o boală, alţii – că
ea este o stare patologică între normă şi patologie, care se manifestă printr-o dizarmonie
generală a personalităţii în sfera emoţional-volitivă.
Psihopatia nu poate fi considerată boală, deoarece boala apare la omul normal, are o
anumită evoluţie şi după aceea dispare. Particularităţile patologice la psihopaţii sunt
prezente pe toată durata vieţii lor, ele pot să crească sau să slăbească în intensitate, însă ele
există.
Spre deosebire de nevrotic, psihopatul nu cunoaşte şi nu-şi recunoaşte boala şi nu
suferă din cauza acesteia, făcându-i însă să sufere pe toţi cei din jurul său. Faptele
34
Gheorghiţă Mateuţ, op. cit., p. 14
antisociale, comise de psihopaţi, sunt săvârşite cu luciditate şi discernământ, motiv pentru
care, din punct de vedere penal, ei sunt consideraţi, în principiu perfect responsabili.
Psihozele sânt afecţiuni psihice, de natură endogenă, de regulă, ireversibile
caracterizate prin alterarea profundă a vieţii psihice, cu consecinţa pierderii de către bolnav
a conştiinţei proprii existenţe şi a raporturilor cu sine, cu cei din jur şi cu întreaga lume
reală, în general.
Psihoticii, caracterizându-se prin cele mai grave tulburări cognitive, de conştiinţă, nu
îşi înţeleg şi nu îşi pot aprecia starea în care se află, nu pot stabili relaţii corespunzătoare cu
mediul, şi au un comportament, în cea mai mare parte, total destructurat.
Din cauza gravelor tulburări (de cunoaştere, de cunoştinţă) indivizii afectaţi de psihoze
nu pot înţelege şi nu pot aprecia starea în care se găsesc, nu pot stabili relaţii cu mediul, iar
comportamentul lor este aproape în totalitate distructurat.35
§ 1. Particularităţile sociale ale personalităţii infractorului
Macromediul
Omul este o fiinţă eminamente socială. În afara societăţii fiinţa umană ar fi doar un
individ, adică o făptură identică, în esenţă, cu oricare alt reprezentat al regnului animal.
Tocmai conţinutul de natură socială îi permite omului să depăşească condiţia sa pur
biologică şi să străbată secole; să nu reînceapă de la zero evoluţia sa culturală.
Anume de aceea, în contextul problemei abordate, interesează influenţa cauzală a
societăţii asupra individului în sensul comiterii crimei. Prezintă importanţă rolul de
determinare a condiţiilor sociale în săvârşirea crimei şi, în genere, a criminalităţii.
Karl Marx observa un fapt, confirmat cu plenitudine de cercetările ştiinţifice
ulterioare, de o importanţă covârşitoare şi anume că personalitatea nu este altceva decît
totalitatea relaţiilor sociale, existente la un moment dat într-o societate. Şi tot el sugera ideea
că, scurtînd o societate, putem stabili (la nivel de esenţă) care este personalitatea celor ce
veţuiesc în ea şi, viceversa, examinând personalitatea individului, care este o verigă
importantă şi studierea ei ne poate furniza cunoştinţe extrem de utile. 36
Un punct de vedere ceva diferit este cel potrivit căruia, geneza directă nemijlocită,
imediată a criminalităţii se află în conştiinţa înapoiată, retrogradă sau debusolată a unor
indivizi din societate.37
Influenţa formativă a societăţii asupra personalităţii individului, precum şi impactul de
modificare, în decursul vieţii, a structurii acestuia are loc la trei niveluri: macromediu,
35
Horea Oprean, Criminologie, Editura Sravo – Sat Arad 1996, p. 198.
36
Bujor Valeriu, Bejan Octavian. op. cit., p. 92
37
Doru S . Luminosu, V. Popa., Criminologie, Timişoara 1995, Editura Helicon, p. 224.
micromediu, grupul de anturaj. Prin macromediu înţelegem fie societatea în ansamblul fie
grupările sociale mari (clasele sociale, păturile sociale, grupările etnice mari etc.).
Micromediul include grupările sociale mici – colectivul, şcoala. Iar grupul de anturaj
cuprinde familia, prietenii, strada etc.38
Influenţa mediului social la nivel global – socio-cultural poate avea şi are, de regulă, o
contribuţie de mare anvergură în procesul formării personalităţii. Specificul devenirii
personalităţii criminale îl constituie însă facultatea acestuia de a asimila din multitudinea de
informaţii instructiv – formative ce-i parvin prin intermediul tuturor mijloacelor de
comunicare socială: instituţii, şcoală, carte, presă, film, televizorul etc., mai ales pe acelea
care îi stimulează convingerile şi atitudinile antisociale.
Concluzia ce se desprinde din cele menţionae este simplă: personalitatea omului care
respectă legea, ca şi a celui care o încalcă, se formează aparent în aceleaşi sfere ale vieţii
sociale şi este supusă – la nivel macrosocial – aceloraşi canale de influenţă. Cu toate
acestea, nici mediul social şi nici natura informaţiilor, şi chiar a căilor lor de difuzare nu
este omogenă, felul de receptare individuală a oricăror informaţii socio-culturale depinzînd,
până la urmă, în mare măsură de modul de receptare a fiecărui individ.
În concluzie, principala trăsătură a personalităţii criminale o constituie orientarea
antisocială, indiferent de ce natură şi din ce direcţie este stimulată. 39
Micromediu
Din punct de vedere sociologic, grupul social este un ansamblu de indivizi între care
există relaţii sociale, adeseori chiar personale, care presupun respectarea aceloraşi norme de
comportament şi care urmăresc un anumit ţel comun. Grupurile sociale pot rezulta spontan,
pe baza simplei convieţuiri, sau din urmărirea deliberată a asocierii. Ele pot avea o durată
variabilă, unele fiind efemere, iar altele având o persistenţă îndelungată. Apartenenţa la grup
se stabileşte ori pe baza propriei hotărâri (a lucra undeva, a locui într-o anumită aşezare), ori
pe baza deciziei altora (elev într-o anume clasă, soldat într-un anume pluton, medic într–o
anume localitate). A aparţine unui grup înseamnă a pătrunde, a accepta şi a respecta
coeziunea grupului respectiv. Fiind fenomenul structural cel mai important al vieţii sociale,
grupul social cunoaşte o mare diversitate de tipuri şi anume:
- Grupuri mici – au o structură simplă fără subdiviziuni (echipă de muncă, clasă de
elevi, grupă de studenţi)

38
Bujor Valeriu , Bejan Octavian . op. cit., p. 94
39
Narcis Giurgiu. Elemente de criminologie . Editura fundaţiei Chemarea Iaşi 1992. P. 180
 - Grupuri mari – cu mare întindere pe orizontală, structură complexă, sistem de norme
şi relaţii care dictează coeziunea socială ( popor, naţiune ş.a.);
- Grupuri primare – sânt grupuri alcătuite pe criterii profesionale (elevi, studenţi);
- Grupuri formale – organizate pe bază de statut, de program (partide, sindicate);
- Grupuri de scop – colectivităţi organizate, planificate în vedere îndeplinirii stricte a
obiective (în sens larg, toate colectivităţile sânt grupuri cu scop: familia, grupurile
profesionale, partidele politice, sindicatele etc.).40
Un rol important în formarea personalităţii infractorului îl joacă influenţele negative
exercitate asupra minorului şi tânărului de către micromediul social ambiantal imediat, şi
mai ales, de către grupul său de anturaj.
Desigur că acest teritoriu este şi cel mai greu penetrabil investigaţiei criminologice,
membrii anturajului disimulîndu-şi adesea relaţiile cu subiectul investigat. De altfel, atât
mediul de anturaj clădit pe relaţii pur personale greu de identificat, cât şi cel stradal, greu de
ordonat pentru o investigaţie riguroasă, nu oferă cercetătorului criminolog şanse reale pentru
investigaţii, constatări şi concluzii majore în aceste medii pentru că nu trebuie să uităm că,
fiecare făptuitor îşi are cercul său de prieteni, iar fiecare stradă sau cartier are o multitudine
de posibilităţi de influenţare, unele în rău altele în bine.41
Grupul de anturaj
Modul de organizare a timpului liber este implicat şi el în problematica personalităţii
infractorului, nu numai datorită faptului că exercitatarea corectă a celor trei funcţii pe care le
presupune: odihna, divertismentul şi dezvoltarea personalităţii sunt de natură de a conferi un
sistem de pârghii socio-integrative suplimentare, dar şi datorită faptului că majoritatea
faptelor penale sânt comise de persoanele care au o ocupaţie stabilă tocmai în intervalul
timpului liber. 42
Prin timpul liber se înţelege în general, timpul de care dispune o persoană după ce şi-a
îndeplinit obligaţiile familiare, şcolare, profesionale, etc., timp pe care acesta îl foloseşte
conform dorinţelor şi înclinaţiilor sale reale, în afara “presiunii” exercitate.
O importanţă cu totul deosebită pentru prevenirea fenomenului infracţional, o prezintă
organizarea timpului liber a tinerilor, în general, şi mai cu seamă a comunităţilor de tineri,
cum sunt elevii şi studenţii, tinerii muncitori fără familie, militarii în termen etc., care îşi
petrec o parte din timpul liber în internate cămine, unităţi militare, în locuri de odihnă etc.,
precum şi în familii sau în locurile de distracţie din diferite localităţi.
40
Toma Alexandru. Sociologie juridică. Iaşi 1993 p.88
41
Narcis Giurgiu. op. cit., p. 189
42
Ursa Victor. Criminologie. Editura Agronaut Cluj – Napoca 1996 p. 210
 Modul de organizare şi utilizare a timpului liber, depinde în mare parte de
particularităţile bio-psiho-sociale ale persoanei, cum sunt: vârsta, sexul, nivelul dezvoltării
intelectuale, de şcolarizare, şi de cultură generală, profesia şi ocupaţia, starea de sănătate,
aptitudinile, pasiunile, temperamentul şi caracterul.
Cunoaşterea modului specific de utilizare a timpului liber de către anumite categorii de
indivizi ne oferă date şi explicaţii cu privire la frecvenţa unor categorii de infracţiuni şi în
consecinţă serveşte pentru efectuarea unor activităţi de prevenire concretă şi eficientă. Cu
alte cuvinte determinarea indirectă sau directă a modului de utilizare a timpului liber de
către anumite categorii de persoane şi luarea măsurilor necesare pentru organizarea
petrecerii interesante şi utile a acestuia, constituie un factor anticriminogen de o importanţă
deosebită.
Particularităţile etnice şi rasiale

Particularităţile etnice şi rasiale desemnează acele trăsături socio-tipologice pe care

individul uman le dobândeşte, ca urmare a apartenenţei sale la un anumit grup etnic sau de
rasă, adică la o anumită formă de comunitate umană, caracterizată printr-o comunitate de
descendenţă biologică, de viaţă economică, de teritoriu, de limbă, de viaţă spirituală, de
tradiţii etc.
Particularităţile etnice şi rasiale (de exemplu, culoarea pielii sau a ochilor statura,
fizionomia, în general ori cultura, limba, tradiţiile sau obiceiurile) nu pot explica prin ele
însele, aspectele cantitative sau calitative ale fenomenului infracţional şi nici particularităţile
concrete ale infracţiunilor, care îşi au adevăratele cauze în condiţiile efective de viaţă şi
mediul social în general.
Sub acest aspect, nu putem fi de acord cu ideea unui determinism etnic, rasial,
naţional, etc., cu toate că s-a constatat statistic, că la unele categorii de indivizi cum sînt de
exemplu – ţiganii - infracţionalitatea se caracterizează printr-o creştere accentuată. După
părerea noastră explicaţia acestei creşteri nu constă în particularităţile etnice, rasiale sau
naţionale ale indivizilor în cauză, ci în lipsa condiţiilor corespunzătoare de locuit, şi de trai
material, în general, în concepţia, în incultura şi şomajul acestora, în instrucţia şi educaţia
mai redusă, în atenţia pe care organele de stat competente ori colectivitatea o acordă acestor
indivizi (o anumită etichetare socială ) consideraţi ca fiind potenţial suspecţi şi “periculoşi ”
etc. 43

43
Gheorghe Nistoreanu , Costică Păun . op. cit., p. 196
 ÎNCHEIERE

În finalul lucrării de faţă am dori să subliniem că criminalitatea nu este numai un

fenomen social cu profunde rădăcini în istorie şi evoluţia umanităţii; ea este şi un fenomen
individual, ce cuprinde faptele indivizilor, care cu vinovăţie săvârşesc acţiuni ori inacţiuni,
ce prezintă pericol social, fapte interzise de legea penală.
Studiul crimei ca act individual ridică o serie de probleme între care cea mai
importantă vizează cauzele care determină săvârşirea faptelor antisociale. Clarificarea
etiologiei actului infracţional presupune relevarea rolului personalităţii infractorului a
situaţiei concrete de viaţă în care se săvârşesc fapte antisociale şi a mecanismelor
psihologice care permit procesul complex al trecerii la comiterea actului interzis de legea
penală.
Această problematică este rezultatul concepţiei conform cărei fapta antisocială, la fel
ca şi fapta licită, este rezultatul unui proces de interacţiune dinamică, dialectică între
personalitatea individului şi situaţia concretă de viaţă. În consecinţă, etiologia crimei ca act
individual poate fi situată fie pe planul personalităţii infractorului, fie în domeniul relevanţei
situaţiei concrete de viaţă, fie în planul conjugării dinamice dintre cele două elemente
enumerate.
Importanţa deosebită pe care o are, pentru criminologie studierea personalităţii
infractorului abordarea şi studierea acesteia din toate unghiurile de vedere posibile,
constituie una din particularităţile de bază ale acestei discipline, fapt care rezultă, printre
altele, din următoarele:
a) Pentru a cunoaşte cauzele, condiţiile şi particularităţile fiecărei infracţiuni concrete
şi pornind de la aceasta – prin abstractizări şi generalizări – cauzele, condiţiile şi
particularităţile fenomenului infracţional în ansamblu, ca fenomen distinct de suma
aritmetică a infracţiunilor pe care le include, este absolut necesar să se cunoască, sub toate
aspectele sale “agentul” (individul uman) care o provoacă în mod direct.
Studierea personalităţii infractorului, care include întregul complex de factori ce au
contribuie la formarea personalităţii individului în cauză, permite să se facă unele distincţii
nu numai între individul neinfractor şi cel infractor, ci şi în diferite categorii de infractori.
b) Cunoaşterea cauzelor şi condiţiilor infracţiunii concrete, ca şi a infracţionalităţiii în
ansamblu, şi deci, cunoaşterea personalităţii infractorului este absolut indispensabilă, pentru
a putea alege căile şi mijloacele cele mai potrivite de prevenire şi combatere a acestui
fenomen. Acţiunea socială împotriva criminalităţii, se desfăşoară printr-o foarte largă gamă
de mijloace de ordin economico–social, cultural, educativ, politico–ideologic,
organizatorico–administrativ, juridico-penal, medical etc. – este şi va rămâne întotdeauna şi
o acţiune asupra omului, în general, asupra personalităţii infractorului.
Astfel, reieşind din cele relatate în prezenta teză, credem că personalitatea
infractorului, este fondul pe care trebuie să se încrucişeze, în cadrul duelului judiciar,
funcţiile acuzării şi apărării pentru că, în ultimă analiză, pedeapsa este impusă infractorului,
iar efectele sale sunt condiţionate de această personalitate. Elementele pozitive ale
personalităţii vor putea determina stabilirea unei pedeapse mai blândă, pe când cele negative
vor trebui înfrânte printr-o pedeapsă mai aspră.
 BIBLIOGRAFIE

1. Doru S. Luminosu, V. Popa, Criminologie, Editura Helicon, Timişoara 1995

2. Gabriela Politic, “Criminologia”, Editura, Chemarea, Iaşi, 1996
3. Gheorghe Nistoreanu, Costică Păun, “Criminologia”, Bucureşti, 1995
4. Gheorhe Mateuţ, “Criminologie”, Arad, 1993
5. Horea Oprean, Criminologie, Editura Serno- Sat, Arad, 1996
6. Ioan Oancea, Probleme de criminologie, Bucureşti, All Educaţional S.A. 1999
7. Ion Gârleanu, Coordonatele psiho-sociale ale delicvenţei juvenile în perioada
tranziţiei. Timişoara, Editura Ando – Tours, 1996
8. Nacu Alexandru, Nacu Anatol, Psihiatria juridică – Chişinău, 1997
9. Narcis Giurgiu, Elemente de criminologie, Editura fundaţiei Chemarea, Iaşi, 1992
10. Toma Alexandru, Sociologie juridică, Iaşi, 1993
11. Ursa Victor, Criminologie, Editura Agronaut Cluj – Napoca, 1996
12. Valerian Cioclei, Criminologie etiologică, Editura Actami, Bucureşti 1996
13. Valeriu Bujor, Elemente de criminologie, Chişinău, 1996