Universitatea Pedagogică de Stat „ Ion Creangă”

Facultatea: Psihologie și Psihopedagogie Specială

Catedra: Asistență Socială

Specialitatea: Asistență Socială

SUPORT DE CURS

la disciplina

„VICTIMOLOGIA”

Autor: Cerneavschi Viorica, dr., lector univ.

Chișinău - 2019

1
 CUPRINS:

Tema 1. Obiectul şi istoricul victimologiei...................................................................................................3

Tema 2. Noţiuni de bază ale victimologiei....................................................................................................4
Tema 3. Aspecte privind tipologia în victimologie......................................................................................5
Tema 4. Personalitatea şi comportamentul victimei în mecanismul actului infracţional.......................8
Tema 5.Victimizarea femeii. Violul și tipurile de relație violator-victimă. Modalități de prevenire
și strategii de intervenţie în cazurile de victimizare a femeii..................................................................13
Tema 6.Victimizarea copilului. Reabilitarea şi/sau reintegrarea socială a copilului- victimă
a violenţei.....................................................................................................................................................22
Tema 7.Victimizarea persoanelor de vârsta a treia..................................................................................29
Tema 8. Autovictimizarea. Metode de reabilitare și asistenţă.....................................................................31
Tema 9. Traficul de ființe umane și traficul de femei. Reabilitarea și reintegrarea persoanelor
traficate……………………………………………………………………………………………………36
Tema 10. Victima şi principiile asistenţei victimiare................................................................................49
Tema 11. Psihologia victimei. Victimitatea: aspecte psihologice............................................................54
Tema 12. Prevenirea victimologică. Concept şi particularităţi...............................................................57
Tema 13. Aspecte psihosociale privind protecţia şi autoprotecţia împotriva victimizării....................60
REFERINȚE BIBLIOGRAFICE.............................................................................................................63

2
 Tema 1. Obiectul şi istoricul victimologiei
1. Victimologia - ştiinţă socială care studiază victima. Istoricul victimologiei.
2. Definţia victimologiei. Obiectul de studiu si statutul victimologiei in sistemul ştiinţelor moderne.
3. Scopul, sarcinile şi importanţa victimologiei.

1. Victimologia - ştiinţă socială care studiază victima. Istoricul victimologiei

Victimologia este ştiinţa care studiază victima, adică persoana care, contrar voinţei sale, a suferit un
prejudiciu moral, fizic sau material, prejudiciu cauzat în urma unei infracţiuni.
Etimologic termenul victimologie derivă din lat. „victima”- victimă şi grec. „logos”- idee.
Victima este persoana care suferă de pe urma unei întîmplări nenorocite (boală, accident, jaf, crimă),
pe cînd în antichitate acest termen semnifica persoana sacrificată zeilor. În acest sens, victimologia ar fi
ştiinţa despre toate victimele, inclusiv a accidentelor, ale sistemului politic, violenţei.
Pentru prima dată, noţiunea de victimologie a fost utilizată de Mendelson la Conferinţa psihiatrilor
care a avut loc în 1947 la Bucureşti. El a prezentat un raport despre o nouă ramură a ştiinţelor bio-psiho-
sociale – victimologia. Se consideră că victimologia a fost întemeiată ca ramură separată în 1948, odată cu
editarea lucrării lui Hans von Hentig „Criminalul şi victima lui”.

2. Definţia victimologiei. Obiectul de studiu și statutul victimologiei în sistemul ştiinţelor

moderne
Victimologia reprezintă ştiinţa personalităţii şi a comportamentului victimei raportată la conceperea,
realizarea şi consecinţele directe ale actului infracţional asupra victimei. Definiţiile victimologiei pot fi
divizate în două grupuri mari:
1. definiţiile victimologiei ca ramură a criminologiei.
2. definiţiile victimologiei ca ştiinţă socială complexă şi autonomă despre toate victimele, atît de
geneză (natură) infracţională, cît şi noninfracţională, adică de sens larg (adică o ştiinţă despre securiatea
vieţii umane).
1. Victimologia este tratată ca ramură a criminologiei de o bună parte de savanţi: V.V.Vandîşev; V.P.
Konovalov; A. Dincu; R. M. Stănoiu.
Din grupul I relevăm unele definiţii generale, de exemplu: victimologia este ştiinţa care studiază
victima, adică persoana care contrar voinţei sale a suferit un prejudiciu moral, fizic sau material, prejudiciu
cauzat în urma unei infracţiuni.
Cercetătorul rus V.Vandîşev menţionează că victimologia studiază trăsăturile social-psihologice ale
personalităţii victimei infracţiunii, comportamentul acesteia în diferite situaţii criminologice, caracterul
relaţiilor dintre persoana vătămată şi infractor.
2. Bujor V., Bejan O. definesc victimologia drept ştiinţă ce studiază victima, adică persoana care
contrar voinţei sale, a suferit un prejudiciu moral, fizic sau material, condiţiile care au înlesnit
transformarea ei în victimă, precum şi propunerea unor soluţii pentru înlăturarea acestor condiţii.
A.E. Mihailov susţine, că victimologia este o ştiinţă complexă şi pe deplin independentă.
Criminologul rus Konovalov V.P, susţine că obiectul de studiu al victimologiei include: victima
infracţiunii, victimizarea, victimitatea, raportul infractor – victimă. G. Gladchi menţionează că obiectul de
cercetare în victimologie pe lîngă componentele menţionate mai sus, include şi prevenirea victimologică.

3.Scopul, sarcinile şi importanţa victimologiei

Scopul victimologiei este preîntimpinarea săvîrşirii infracţiunilor.
Sarcinile victimologiei sunt:
• O primă sarcină a victimologiei este studierea procesului de victimizare şi a rolului victimei în
mecanismul actului infracţional.
• Altă sarcină este stabilirea pronosticului victimologic.
• O altă sarcină este cea informativ - practică.
• Altă sarcină a victimologiei este rezolvarea problemelor ce vizează principiile recuperării pagubei
şi înlăturării consecinţelor infracţiunii.

3
 • O altă sarcină foarte importantă a victimologiei este victimo-terapia. Apare problema referitoare la
resocializarea infractorilor, dar trebuie să ne gîndim şi la reabilitarea victimelor, deoarece acestea suportă
profunde daune psihice, provocătoare de neuroze, depresii, pierderea încrederii în lumea înconjurătoare şi
faţă de sine însăşi. Deseori, se schimbă şi atitudinea celor din jur faţă de victimă (îndoieli, învinuiri etc.), în
urma cărora, de multe ori, victima se izolează social.
Importanţa victimologiei rezidă tocmai în faptul că studiază victima şi condiţiile care au înlesnit
transformarea persoanei în victimă, propune soluţii pentru înlăturarea acestor consecinţe, studiază procesul
de transformare a persoanei în victimă, numărul de victime existente la un moment dat pe un anumit
teritoriu; studiază personalitatea victimei, propune măsuri de protecţie socială şi autoprotecţie împotriva
victimizării.
Tema 2. Noţiuni şi concepte ale victimologiei
1. Concepte de bază în criminologie / victimologie.
2. Victima- obiect de studiu al victimologiei.
3. Victimitatea. Vulnerabilitatea victimală.
4. Procesul de victimizare. Nivelul de victimizare.

1. Concepte de bază în criminologie / victimologie

a) Conceptul de „ criminalitate”
Criminalitatea – totalitatea infracţiunilor săvîrşite într- un loc şi timp determinate.
b) Conceptul de „criminal” ( infractor)
Criminal – persoana care a săvîrşit infracţiunea, fără de care nu există nici crimă şi nici criminalitate.
Infractorii sunt definiţi în funcţie de temperament şi caracter ( impulsivi, avari, egoişti, perverşi ) şi
acţionează cu grade diferite de vinovăţie.
c) Conceptul de “crimă” ( infracţiune)
Crima – fapta săvîrşită de criminal şi parte componentă a criminalităţii, o verigă a fenomenului social
şi un element al fenomenului infracţional, care poate fi variată ca natură (omor, furt, viol, calomnie,
distrugere ).
Pentru o mai bună înţelegere a noţiunii de victimă trebuie cunoscute alte noţiuni înrudite, cum sunt
cele de:
1) înclinare victimală foarte apropiată de cea de receptivitate victimală – sunt cuprinse persoanele
care prin trăsăturile lor de personalitate, trăsături achiziţionate ontogenetic sunt mai vulnerabili faţă de
agresiunile infractorilor;
2) complezenţa victimală – se referă la cazurile bine cunoscute în istorie, cînd un grup dominant
(statal) discriminează dea lungul deceniilor un grup minoritar, care în cele din urmă poate fi nimicit chiar
fizic;
3) impresionabilitatea victimală – se referă la victimele infractorilor numiţi de E. Sutherland
gulerele albe, denumire prin care sunt cunoscuţi funcţionarii de la bănci, agenţii de bursă, delapidatorii de
tot felul, escrocii, care prin ţinuta lor vestimentară ireproşabilă inspiră încredere naivă .

2. Victima - obiect de studiu al victimologiei

Prin victimă se înţelege „orice persoană umană care suferă direct sau indirect consecinţele fizice,
materiale sau morale ale unei acţiuni sau inacţiuni criminale”.
În Declaraţia principiilor de bază privind justiţia în cazul victimelor, crimelor şi abuzului de putere,
adoptată de Adunarea Generală a ONU în sesiunea a XIV-a, din 17-18 septembrie 1985, „victima” este
definită ca acea persoană care, individual sau în colectiv, a suferit o vătămare constînd într-o atingere
adusă integrităţii sale fizice sau psihice, o suferinţă morală, o pierdere materială sau o încălcare gravă a
drepturilor ei fundamentale, din cauza unor activităţi sau omisiuni care contravin legilor penale în
vigoare ori reprezintă încălcări ale normelor naţionale în materia drepturilor omului .
Cu alte cuvinte, victima este o noţiune victimologică, iar partea vătămată - o noţiune juridico-
procesuală.

3. Victimitatea. Vulnerabilitatea victimală

4
 Prin victimitate se înţeleg acele însuşiri, trăsături, capacităţi, roluri jucate în societate etc., care
predispun persoana de a deveni victimă.
Unii autori, printre care şi V.I.Rîbaliskaia, consideră că victimitatea este o caracteristică individuală
a persoanei, care constă în predispoziţia ei de a deveni victimă.
Alţi autori consideră că victimitatea nu este o caracteristică individuală a persoanei, ci o caracteristică
a comportamentului acesteia. Victimitatea comportamentului constă în faptul că persoana, în anumite
împrejurări, prin acţiunile sale, riscă să devină victimă a infracţiunii.
Gradul de predispoziţie a persoanei de a deveni victimă se numeşte vulnerabilitate victimală.
N.Mitrofan considera că asupra gradului de vulnerabilitate victimală influenţează două categorii de
factori: personali şi situaţionali. Factorii personali cuprind: vîrsta, sexul, deficienţele psihice, carenţele
educaţionale sau experienţa şcolară redusă, caracteristici psiho-comportamentale etc. Factorii situaţionali
se referă la anumite situaţii care îi fac pe unii indivizi în mai mare măsură susceptibili de a deveni victime
(de exemplu: turiştii într-o ţară străină, călătorii în transportul urban etc.).

4. Procesul de victimizare. Nivelul de victimizare

Prin victimizare se înţelege procesul de transformare a persoanei în victimă. Victimizarea este
procesul de transformare a unei persoane sau a unei comunităţi umane în victimă a infracţiunii; este
rezultatul total al infracţiunii comise.
Cunoaşterea gradului în care o societate este afectată de victimizare prezintă un interes important.
De aceea, studierea multilaterală a criminalităţii implică stabilirea gradului de afectare a societăţii de
victimizare. În acest scop, se apelează la indicatorul numit nivelul de victimizare sau rata victimizării, care
reprezintă numărul de victime existent la un moment dat pe un anumit teritoriu, raportat la numărul de
populaţie de pe teritoriul respectiv şi calculat la un anumit număr de persoane. Nivelul de victimizare se
calculează după următoarea formulă:
V
×E
Kv= P ,
unde: V – numărul de victime;
P - numărul de populaţie;
E – unitazea de măsură egală cu 100, 1000 ș.a;
Kv – rata victimizării.
Nivelul de victimizare poate fi calculat pentru fiecare categorie de infracţiuni sau fiecare categorie a
populaţiei (minori, orăşeni, turişti, emigranţi etc.).
Victimizarea are importanţă pentru cunoaşterea realităţii sociale. Există cîteva niveluri ale
victimizăii. La L.V. Frank găsim următoarea delimitare a victimizării după criteriul victimelor directe şi
indirecte, criteriul grupurilor de victime faţă de general :
1) primul nivel – victime direct afectate, „primare”, victime directe ale infracţiunii (persoana
agresată);
2) al doilea nivel - victime indirect afectate, „secundare”, adică membrii familiei pătimitului, care
de fapt au suferit şi ei, familiile infractorilor, prietenii, vecinii;
3) al treilea nivel – comunitatea umană, atît a victimei, cît şi a agresorului; victimele infracţiunilor
de influenţă indirectă (contra întreprinderilor, organizaţiilor);
4) al patrulea nivel – societatea globală; populaţia unei regiuni ca victimă (infracţiune ecologică).

Tema 3. Aspecte privind tipologia în victimologie

1. Clasificarea victimelor după categoria infracţională.

2. Clasificarea victimelor după gradul de implicare şi de responsabilitate în comiterea infracţiunii.
3. Clasificarea victimelor, utilizînd drept criterii factorii psihologici, biologici şi sociali.
4. Tipologiile propuse de Selling, Stefen Schaper şi Middendorf.

1. Clasificarea victimelor după categoria infracţională

5
 Un prim criteriu de clasificare a victimelor îl poate constitui categoria infracţională, în urma căreia o
persoană sau mai multe sunt victimizate. În funcţie de acest criteriu se pot diferenţia următoarele categorii
de victime:
 Victime ale infracţiunii de omor;
 Victime ale infracţiunii de vătămare corporală;
 Victime ale infracţiunii loviturii cauzatoare de moarte;
 Victime ale infracţiunii de viol;
 Victime ale infracţiunii de tîlhărie;
 Victime ale infracţiunii de furt etc.

2. Clasificarea victimelor după gradul de implicare şi de responsabilitate în comiterea infracţiunii

Beniamin Mendelson analizează comportamentul concret al victimei, raporturile acesteia cu
criminalul şi cu mediul social, clasificînd victimele astfel:
-      victimă total nevinovată (victima pruncuciderii)
-      victimă puţin vinovată (femeia victimă a avortului)
-      victimă la fel de vinovată ca şi criminalul (victimele eutanasiei, suicidului)
-      victimă unic culpabilă (infractorul victimă a legitimei apărări, etc.)
-      victimă înnăscută, etc.

3. Clasificarea victimelor, utilizînd drept criterii factorii psihologici, biologici şi sociali

Încercările de clasificare a victimelor nu sunt foarte noi, ele fiind iniţiate chiar de către „părintele”
victimologiei Hans von Hentig (1949). Plecînd de la diferenţierea victimelor înnăscute de victimele
societăţii, în ultimele sale lucrări, utilizînd drept criterii factorii psihologici, biologici şi sociali, el
conturează treisprezece categorii de victime. El distinge victimele înnăscute de victimele societăţii:
 Victimele nevîrstnice - acestea constituie o categorie care se pune uşor la îndemîna agresorilor.
Fiind neevoluaţi fizic, naivi şi fără prea multă experienţă, copiii pot fi uşor victimizaţi (care nu opun
rezistenţă agresorului datorită lipsei forţei fizice şi psihice precum şi a lipsei experienţei sociale). Printre
cele mai frecvente forme de victimizare, Hentig menţionează: răpirea lor, mai ales dacă părinţii acestora
sunt bogaţi; utilizarea lor de către infractorii adulţi drept complici la diferite infracţiuni; maltratarea lor şi
abuzul sexual.
 Femeile ca victimă apar mai ales în cazul infracţiunilor de ordin sexual (lipsite de apărare dinamică
în faţa agresivităţii sexuale sau materiale). Desigur, această situaţie este valabilă, în primul rînd, pentru
femeile tinere. Femeile în vîrstă, mai ales dacă au un statut economic ridicat, devin victime ale unor acţiuni
infracţionale motivate material.
 Vîrstnicii pot deveni victime ale unor infractori care, pe de o parte, bănuiesc că persoanele
respective au o anumită avere, iar pe de altă parte, profită de slăbiciunea lor fizică şi de imposibilitatea de
apărare.
 Consumatorii de alcool şi de stupefiante, faţă de alte categorii de victime, sunt în cea mai mare
parte expuşi pericolului victimizării (neadaptaţi comportamental la realitate, urmare a dependenţei de
alcool şi de droguri). Foarte des, consumatorii de alcool sunt expuşi acţiunilor victimizante ale hoţilor de
buzunare, iar consumatorii de droguri sunt expuşi în special pericolului de autovictimizare.
 Imigranţii pot fi uşor victimizaţi, deoarece imigraţia constituie o reducere temporară la un grad
extrem de neajutorare în domeniul relaţiilor umane vitale (lipsiţi de adaptare reală care să le asigure
obţinerea unui echilibru optim al personalităţii). Ignorarea limbii în „noua patrie”, lipsa de mijloace
materiale, precum şi ostilitatea băştinaşilor constituie un complex de factori ce reprezintă o atractivitate
pentru infractorii care exploatează starea de mizerie şi credulitate a noului venit.
 Minorităţile etnice pot apărea în calitate de victime, mai ales, datorită activităţii bazate pe
discriminare rasială.
 Indivizii cu o inteligenţă redusă. În concepţia lui Hentig, aceştia sunt născuţi spre a fi victime
datorită naivităţii şi credulităţii lor.
 Indivizii deprimaţi (temporar), datorită nivelului scăzut al reactivităţii fizice şi psihice, pot să cadă
uşor pradă victimizării (lipsiţi de voinţă şi cu sentiment de inferioritate).

6
  Indivizii achizitivi, adică cei care, în orice împrejurare caută să profite şi să-şi mărească
bunurile (preocupaţi de realizarea de venituri substanţiale, de profituri ori de cîte ori există o posibilitate,
fapt ce afectează relaţionarea lor cu mediul). Această tendinţă, însă, nu duce numai la crimă, ci, adesea, la
victimizare.
 Indivizii desfrînaţi şi destrăbălaţi sunt cei care, din cauza indiferenţei şi a dispreţului faţă de legi,
devin foarte vulnerabili la manevrele iscusite ale infractorilor.
 Indivizii singuratici şi cu „inima zdrobită” sunt vulnerabili la victimizare, deoarece cu greu pot
suporta singurătatea şi frustrările, mai ales sentimentale, la care i-a supus viaţa (izolaţi psihico-fizic de
modul ambiental). Starea lor psihică generală le conferă o credulitate mărită, expunîndu-i la multiple
pericole de victimizare, precum furturi, fraude, înşelătorii etc.
 Chinuitori sunt cei care, în urma chinurilor prelungite la care supun unele persoane, mai ales în
cadrul familiei, ajung jertfa reacţiilor agresive ale acestora.
 Indivizii „blocaţi” şi cei „nesupuşi” sunt cei care-s „încurcaţi” în fel de fel de datorii. Este cazul
oamenilor de afaceri sau bancherilor faliţi care nu mai pot face faţă situaţiei lor pe căi legale şi foarte uşor
cad victime ale unor „binevoitori” care oferă „soluţii”.

4. Tipologiile propuse de Selling, Stefen Schaper

Selling şi Marvin Wolfgang (1970) consideră că se pot stabili trei tipuri de victime în funcţie de
impact sau forţa materială sau simbolică a agresiunii:
 Victime primare (direct afectate) – se referă la victima individuală, la urmarea unei
infracţiuni de violenţă sau a unui atac la proprietatea sau la persoana unui individ;
 Victime secundare (indirect afectate) – se referă la infracţiunile comise împotriva unor
mari firme, magazine, teatre, biserici; ce suferă secundar de pe urma agresiunii; familiile victimelor,
familiile infractorilor, vecini, prieteni.
 Victime terţiare – infracţiuni care se repercutează asupra unei comunităţi în genere,
infracţiuni împotriva ordinii publice, administraţiei publice .
În opoziţie cu alţi autori Stefen Schafer (1977) porneşte de la o idee mai veche, pe care a sugerat-o
Nans von Hentig şi anume că la acţiunile infracţionale trebuie să lămurim şi partea de responsabilitate a
victimei (în funcţie de gradul de participare la producerea infracţiunii), astfel el propune următoarea
tipologie:
 Victime fără legături cu infractorul (sau care anterior faptului infracţional nu au avut nici o legătură
cu făptaşul) – întîlnirea dintre victimă şi infractor la locul infracţiunii este totalmente întîmplătoare. Este
cazul funcţionarului de la ghişeul unei bănci care cade victimă unui infractor;
 Victime provocatoare – sunt cele care, anterior victimizării lor, au comis ceva (inconştient sau
conştient) faţă de infractor. Asemenea cazuri pot fi întîlnite atunci cînd o persoană se comportă arogant faţă
de viitorul infractor sau dacă nu-şi ţine o promisiune dată solemn, ori dacă intră în legături amoroase cu
iubita infractorului; avansuri erotice, îmbrăcăminte incitantă;
 Victime care precipită desfăşurarea acţiunii răufăcătorului – cei doi protagonişti nu au vreo
legătură, dar comportamentul neglijent al victimei invită pe răufăcător la comiterea unor acte ilegale.
Astfel, ca exemple se pot cita: persoana care trînteşte uşa automobilului dar uită s-o încuie; femeia care
umblă seara prin locuri puţin frecventate cu o costumaţie provocatoare;
 Autovictime (victime autovictimizate) – sunt acele persoane care orientează agresiunea către propria
persoană. Drogomaniile, suicidul, inversiunile sexuale sunt acele acte deviante sau chiar criminale în care
cel lezat joacă atît rolul de criminal, cît şi pe cel de victimă;
 Victime politice – sunt persoanele care au suferit din cauza convingerilor lor politice, convingeri
care nu trebuie să se materializeze neapărat în acţiuni.
Anumite coduri penale fac dstincţie între infracţiunile împotriva bunurilor publice şi infracţiunile
împotriva celor particulare. De aici rezultă o altă clasificare juridică în două categorii: victima specifică şi
victima nespecifică.
Victima specifică – de obicei desemnată de lege prin termenii parte lezată, parte prejudiciată – poate
fi o persoană fizică sau o persoană juridică. Pesoana fizică poate fi o fiinţă umană vie (crimă, leziuni
corporale) sau o persoană decedată (de exemplu, profanare de cadavre) și persoane juridice (publice: statul,
departamente, persoane juridice particulare (societăţi comerciale) şi persoane juridice internaţionale (state,
ONU).
7
 Victime nespecifice. În aceste cazuri victima nu este o persoană fizică, nici una juridică, ci o
abstracţie, exp. o lezare a publicului printr-o infracţiune împotriva uneia dintre instituţiile sale (Constituţia
– în cazul lezării autorităţilor administrative şi judiciare; liniştea publică – în cazul propagării de zvonuri
false ce pot produce panica populaţiei sau pot incita la încălcarea legilor; autoritatea publică în caz de
evadare a unor deţinuţi, degradare a monumentelor; economia, justiţia sunt tot atîtea exemple în acest sens.

Tema 4. Personalitatea şi comportamentul victimei în mecanismul actului infracţional

1. Definirea conceptului şi clasificarea situaţiilor victimogene.
2. Comportamentul victimei în mecanismul actului infracţional.
3. Tipuri de situaţii criminogene după comportamentul victimei.
4. Conduite de risc victimiar.
5. Modul de viaţă şi cercul de relaţii ale victimei.
6. Poziţia şi situaţia victimei după comiterea infracţiunii.

1. Definirea conceptului şi clasificarea situaţiilor victimogene

Orice comportament uman reprezintă o parte componetă a procesului general de interacţiune, în
cadrul căruia el este determinat de un ansamblu de factori care interacţionează între ei. Situaţia concretă de
viaţă are un rol important în geneza şi structura comportamentului infracţional individual. Actul volitiv de a
comite infracţiunea apare în rezultatul interacţiunii a trei categorii de legături cauzale:
1. orientările, deprinderile, obişnuinţile antisociale ale persoanei;
2.situaţia concretă de viaţă în care se află persoana înainte de săvîrşirea infracţiunii;
3.modelul închipuit al faptei sale şi înţelegerea consecinţelor ei.
Situaţia concretă de viaţă, care este şi o situaţie victimogenă, include în sine circumstanţe, care
contribuie sau împiedică atingerea rezultatului criminal. De aceea, cercetarea profundă şi multilaterală a
rolului situaţiei contrubuie la elaborarea unor metodologii eficiente de relevare şi înlăturare a factorilor
victimogeni.
O trăsătură caracteristică a situaţiilor victimogene este caracterul sistematic şi repetarea lor în spaţiu
şi timp, ce creează temeiuri gnoseologice şi logice pentru pronosticarea lor în viitor. În acest context pentru
practica preîntîmpinării şi combaterii criminalităţii este deosebit de importantă elaborarea tipologiilor de
situaţii victimogene la comiterea diferitelor infracţiuni. În literatura de specialitate sunt diverse opinii
asupra conceptului şi rolului situaţiei în complexul cauzal al infracţiunii concrete. Conceptul de situaţie
concretă de viaţă – un anumit ansamblu de circumstanţe obiective ale persoanei, care influenţează
nemijlocit asupra comportării ei în momentul dat. Deci, de aici, situaţia concretă de viaţă este întotdeauna o
situaţie preinfracţională şi doar uneori poate coincide cu situaţia criminală. Este propusă astfel o schemă
din 2 situaţii: situaţia care precedă nemijocit infracţiunea ( situaţia concretă de viaţă ), şi situaţia
infracţională.
Conform altei opinii ştiinţifice, se propune conceptul de situaţie nemijlocită în comitarea
infracţiunii, care este definită ca un ansamblu de circunstanţe obiective, care influenţează asupra
comportării subiectului înainte de săvîrşirea infracţiunii şi însoţesc întreaga desfăşurare a atentatului
infracţional pînă la survenirea rezultatului lui, înlesnind ori împiedicînd acest proces. Deci în cadrul
situaţiei nu pot fi numai circumstanţe, care înlesnesc comiterea atentatului dar şi care împiedică săvîrşirea
infracţiunii ori chiar au un caracter neutru.
Analiza interacţiunii dintre personalitate şi situaţie a generat în literatura de specialitate 2 poziţii
ştiinţifice:
1. Situaţia poate fi cauză, în unele circumstanţe, iar în alta condiţie a infracţiunii;
2. Situaţia poate fi numai condiţie, iar în calitate de cauză a infracţiunii sunt orientările antisociale
ale personalităţii infractorului.

8
 Autorii celui de-al doilea model metodologic propun cercetarea rolului victimei în geneza
infracţiunii prin intermediul situaţiilor victimogene sau victimologice. Anume conceptul de situaţie
victimogenă poate deveni un instrument, mijloc de efectuare a unor investigaţii victimologice mai profunde
în scopul elucidării realităţii infracţionale concrete, tipizării situaţiilor, pronosticării şi schimbării lor în
direcţia dorită, restructurînd comportamentul nu numai a eventualelor victime dar şi indirect a potenţialilor
infractori. Victimologia studiază în mod special astfel de situaţii, apariţia şi dezvoltarea cărora sunt
determinate de comportamentul şi personalitatea vicitmei.

2. Comportamentul victimei în mecanismul actului infracţional

Apariţia victimologiei este o mărturie obiectivă a studierii personalităţii şi comportamentului victimei
infracţiunii, a căror importanţă este vădită.Victima se manifestă diferit în cazul infracţiunii. Printre victime
întîlnim: agresive - care provoacă comiterea infracţiunii; pasive - care dau riposte agresorului, deşi au
posibilitatea; încrezute în sine şi care demonstrează o neînţelegere totală a pericolului. Sunt şi victime,
care, practic nu-s capabile să se apere. Toate aceste victime, într-un fel sau altul, indiferent de dorinţa lor,
contribuie la comiterea infracţiunii. Urmează, deci, ca personalitatea şi comportamentul victimei să fie
cunoscute în detaliu pentru organizarea profilaxiei victimologice.
Subliniind importanţa majoră a personalitaţii părţii vătămate la crearea situaţiei victimogene, nu
admitem existenţa unor “victime înnăscute”, dar susţinem opinia că pe parcursul vieţii unele persoane pot
căpăta anumite trăsături fizice, psihice, şi sociale datorită cărora ele pot fi predispuse a deveni în anumite
condiţii victime ale infacţiunilor. Aşa de exemplu: anumite defecte fizice sau alte anomalii, incapacitatea
sau gradul insuficient de pregătire pentru autoapărare, farmecul exteriorului, particularităţile psihologice,
starea materială şi finaciară, etc.
Analiza comportării victimelor din diferite categorii de infracţiuni în situaţiile precriminale, precum
şi în momentul incidentului dovedeşte că un număr enorm de persoane vătămate se caracterizează prin
trăsături negative cum sunt: caracterul certăreţ, amorul propriu foarte sensibil, irascibilitatea, egoismul,
aviditatea, degradanta morală, lipsa de voinţă, etc. Aceste trăsături ale personalitaţii contribuie la
dezvoltarea viziunilor şi dorinţelor negative, care la rîndul lor, intensifică manierele proaste, nefavorabile
ale comportării persoanei, slăbesc autocontrolul şi reduc spiritul ei autocritic. Subiecţii cu particulariţati
negative ale personalităţii au o probabilitate mai mare de a comite acţiuni imprudente sau chiar
provocatoare, care în anumite condiţii pot să genereze atentatul criminal asupra lor. Aşadar, pînă a se
manifesta în acţiuni volitive concrete, comportamentul persoanei vătămate este modelat în conştiinţa
ei.Victima în conformitate cu idealurile, concepţiile, orientările şi alte calităţi ale personalităţii ei estimează
imprejurările, îşi stabileşte în mod conştient scopul acţiunilor proprii, primeşte decizia de aşi înfăptui
intenţiile, de a se obţine temporar ori, în general, de a renunţa la realizarea lor. Acţiunile modelate în
conştiinţa potenţialei victime servesc ca bază pentru comportamentul ei negativ sau pozitiv.
Personalitatea victimei nu trebuie numaidecît să întrunească întreaga gamă de particulatităţi negative
menţionate, mai ales pentru persoanele vătămate ale anumitor categorii de infracţiuni sunt caracteristice
trăsături negative specifice. De asemenea este important să subliniem că vulnerabilitatea victimală sporită
poate fi determinată nu numai de particularităţile negative ale personalităţii, dar şi de funcţiile ei sociale,
statutul etc. ”Uneori o anumită persoana poate avea o vulnerabilitate victimală sporită, fără vreun pretext
anume, numai datorită rolului social, de exemplu, incasator, paznic, drujinar, ori ca urmare a statutului sau,
chiar neconştientizat, în procesul de omor intenţionat a nou-născuţilor“. Astfel, juristul polonez B. Holyst
consideră ca unele persoane, în funcţie de particularităţile lor, parcă ar fi predestinate să devină victime ale
omorurilor şi această destinaţie poate fi atît cu vinovăţie cît şi fără vinovăţie, atît individuală cît şi generate
de apartenenţa la un anumit grup social. Victime cu o “predispoziţie individuală” sunt persoanele care fac
abuz de băuturi spirtoase, prostituatele, precum şi aventurierii cu o comportare impertinentă, nereţinută,

9
etc. ”Grupul predestinaţiei fără vinovăţie” include un cerc larg de persoane care devin victime ale
omorurilor datorită statutului lor socio-profesional - taximetriştii, casierii, expeditorii, poliţiştii, etc.
Uneori victime ale infracţiunilor pot deveni persoanele, care din anumite motive sunt
“împovarătoare” pentru infractor, iar omorul este pentru ultimul un mijloc de a se eschiva de la
îndeplinirea obligaţiilor fată de ele. De exemplu, în calitate de victimă pot fi persoanele şi de vîrstă
înaintată, nou-născuţii, unul din soţi, subiecţii faţă de care infractorul este dator cu sume de bani, etc.
Studiind comportamentul victimei în diferite relaţii, de regulă, observăm ca între personalitatea şi
comportamentul victimei există o legătură indisolubilă.
Comportamentul reprezintă ansamblul manifestărilor obiective ale individului prin care se
exteriorizează viaţa psihică; modalitatea de a acţiona în anumite împrejurări sau situaţii.
Personalitatea, în special, calităţile ei psihologice, constituie în acelaşi timp şi premise şi rezultatul
activităţii individului. Conţinutul psihologic intern al comportamentului se transformă în calităţi stabile
ale personalităţii, iar calităţile personalităţii, la rîndul lor, se manifestă în comportament. Astfel, cercetările
au demonstrat că personalitatea victimei caracterizată negativ şi comportamentul ei amoral deseori sunt
legate cu cauzarea prejudiciilor intereselor acesteea: fie că a fost aleasă ca obiect al agresiunii, sau a
contribuit în alt mod la derularea crimei. Reciprocitatea şi interdependenţa personalităţii şi
comportamentului negativ al victimei pînă la infracţiune şi dinamica mecanismului psihologic respectiv
se poate urmări pe baza exemplelor de manifestare a trăsăturilor psihologico-morale ale victimelor
omorurilor, leziunilor corporale, violurilor, care au fost comise în legatură cu comportamentul victimei.
Dominante după importanţă şi intensitate sunt considerate următoarele calităţi ale victimelor: agresivitatea,
despotismul, abuzul de alcool, nesociabilitatea, desfrîul sexual, etc. Multe din aceste calităţi determină
comiterea diferitor acţiuni criminale împotriva victimelor.
Cercetările victimologice realizate au stabilit că comportamentul victimei poate avea un rol diferit în
mecanismul infracţiunii. Comportamentul preinfracţional al victimei poate impiedica savîrşirea
infracţiunii; poate fi neutral, adică nu favorizează şi nu impiedică comiterea crimei; poate uşura savîrşirea
infracţiunii, avînd un caracter neatent, neprevăzător, riscant sau uşuratic şi poate provoca crima, fiind un
pretext, adică generînd motivul şi scopul comiterii ei. Unii autori susţin că atunci cînd comportamentul
victimei poartă un caracter provocator, adică are un impact esenţial asupra personalităţii infractorului,
poate fi estimat drept cauză a infracţiunii.
În baza caracteristicii sociale, morale şi juridice, comportamentul persoanei vătămate poate fi
diferenţiat în: a) pozitiv, de exemplu îndeplinirea de către victimă a îndatoririlor de serviciu sau obşteşti,
persoana care apără ordinea publică; b) neutral, adică nu merită nici apreciere pozitivă şi nici negativă; c)
amoral; d) ilegal, care încalcă ordinea de drept, dar nu are caracter infracţional; e) infracţional. În primul
caz răspunderea penală a subiectului, care a cauzat o daună persoanei vătămate, de regulă, se intensifică,
iar în ultimele trei cazuri, de regulă, este atenuată, pînă la refuzul total de a recunoaşte pricinuirea daunei
“parţii vătămate” ca infracţiune. În cazurile cînd comportamentul victimei poartă un caracter infracţional
este abordată problema răspunderii penale însăşi “părţii vătămate”.

3. Tipuri de situaţii criminogene (victimogene) după comportamentul victimei

Cercetările criminologice ale situaţiilor victimogene au constatat că impactul lor asupra personalitaţii
infractorului este determinat mai ales de comportamentul victimei.
În funcţie de însemnătatea criminologică a comportamentului persoanei vătămate şi rolul ei în
mecanismul infracţiunii, în literatura de specialitate se propun mai multe clasificări ale situaţiilor care au
favorizat pricinuirea unui anumit prejudiciu victimei. Una dintre cele mai simple clasificări a fost elaborată
de D.A. Sorokoteaghina, care deosebeşte victime cu comportament orientat împotriva atentatului criminal,
victime cu comportament negativ, imoral, riscant, provocator şi victime cu comportament neutru.

10
 O altă clasificare este propusă de M. Antonean, care distinge trei tipuri de situaţii după
comportamentul victimei:
1) Situaţii, în care acţiunile victimelor poartă un caracter “provocator”, adică include în sine
pretextul savîrşirii infracţiunii. Acestea sunt comportări ilegale şi amorale;
2) Situaţii în care acţiunile persoanei vătămate sunt imprudente şi creează astfel condiţii
favorabile pentru săvîrşirea crimei;
3) Situaţii în care acţiunile persoanei vătămate sunt legale, dar stîrnesc o comportare ilegală din
partea infractorului.
Rivman a elaborat o clasificare mai detaliată a situaţiilor dupa comportamentul persoanei vătămate,
deosebind cinci tipuri:
1) Situaţii cu caracter impulsional, care obiectiv provoacă, îndeamnă infractorul la comiterea
infracţiunii. În caz de realizare, ele se manifestă în calitate de pretext al săvîrşirii faptei socialmente
periculoase. În aceste situaţii comportamentul victimei poate avea forme diverse: atac, ameninţare, jignire,
ofensă, umilire, provocare, instigare, rugăminte etc.;
2) Situaţii cu caracter impulsional, în care comportamentul persoanei vătămate este pozitiv, adică nu
este provocator, dar legat de întoarcerea asupra ei a acţiunilor de violenţă ale criminalului. De axemplu,
acţiunile poliţistului, care a fost victimizat în timpul reţinerii infractorului sau apărării unei persoane de
atentatul criminal.
Menţionăm că termenul “imbold”, sau “impuls”, este utilizat de autor într-un sens mai larg decît
pretextul săvîrşirii infracţiunii. Aceşti termeni coincid dupa sens numai în cazurile în care impulsul se
realizează. Deci, situaţiile cu caracter impulsional sunt situaţii potenţiale, în care nu numaidecît poate să se
comită infracţiunea. De aceea, tipul de situaţii, care obiectiv îndeamnă criminalul, are un sens mai larg
decît primul tip din clasificarea precedentă, adică decît situaţiile care includ în sine pretextul săvîrşirii
infracţiunii;
3) Situaţii în care comportamentul persoanei vătămate, cu toate că nu se manifestă ca imbold, totuşi
există posibilitatea obiectivă de comitere a infracţiunii. De exemplu, acţiunile persoanei vătămate, care au
creat o situaţie de avarie a mijloacelor de transport, atitudinea iertătoare care permite infractorului de a-şi
continua activitatea criminală, lipsa unui spirit critic care favorizează săvîrşirii escrocheriilor etc.;
4) Situaţii de tip închis în care acţiunile persoanei vătămate sunt îndreptate la pricinuirea unei
pagube ei înseşi, fară intervenţia altei persoane. De exemplu, sustragerea de la serviciul militar prin
automutilare, deteriorarea averii proprii etc.;
5) Situaţii în care comportamentul persoanei vătămate este absolut neutru, adică nu are nici o
influenţă asupra comportării infractorului şi pricinuirii daunei.
Aşadar, în baza ideilor metodologice menţionate şi a analizei practicii judiciare din Republica
Moldova privind omorurile intenţionate, vătămările intenţionate grave ale integritaţii corporale şi violurile,
distingem patru tipuri generalizate de situaţii victimogene după comportamentul victimei:
1) situaţii cu comportament provocator al victimei;
2) situaţii în care victima are un comportament neatent, uşuratic, riscant, neprevăzător, creînd
condiţii obiective favorabile pentru comiterea infracţiunii;
3) situaţii în care comportamentul victimei este pozitiv, dar stîrneşte o reacţie negativă, un
comportament ilegal din partea infractorului;
4) situaţii în care persoana vătămată are un comportament neutru.

4. Conduite de risc victimiar

Victimele au un rol bine determinat în actul agresiv/infracţional. Se cunosc cîteva tipuri de conduite
prin care victima declanşează actul agresor sau chiar „participă ” la propria victimizare:

11
 1) Precipitarea – după Wolfgang, victima determină agresorul prin comportament afectiv – furie,
teamă, ruşine, iar agresorul acţionează sub influenţa emoţiilor. Conceptul de precipitare trebuie lărgit la
agresiunea verbală (nu numai de forţă, prin arme) din partea victimei, ameninţări, insulte. Omuciderea şi
agresiunea sunt paradigmă a precipitării victimei – vezi cazurile de omor în care soţia îşi ucide (în somn)
soţul care a brutalizat-o ani de-a rîndul sau cazul de viol asupra unei femei care a provocat agresorul.
2) Facilitarea – chiar dacă nu provoacă o agresiune/crimă în mod deliberat, neglijenţa victimei sau
faptul că se află într-un loc riscant la un moment dat facilitează crima. Aici se aplică sintagma „situaţii
oprtune pentru tentaţii” (oamenii care îşi lasă casele, autoturismele neîncuiate, cei care încasează cecuri
neverificate, cei care semnează contracte fără să le citească).
Diferenţa între facilitare şi precipitare este că în primul caz avem comportamentul victimei în
interacţiune cu cel al agresorului, iar în al doilea caz victima creează situaţii oportune crimei, dar nu are
contact direct cu agresorul. Prin facilitare se creează o situaţie de risc.
3) Vulnerabilitatea – unele persoane sunt mai vulnerabile din cauza comportamentului sau a
poziţiei sociale ori a altor atribute (copii, bătrîni). Există vulnerabilitate:
- de statut (rasă, sex, vîrstă);
- de rol (social, prin grupul din care face parte, familie, căsătorie);
- de mediu (suburbii cu o rată mare a infracţionalităţii).
Faţă de facilitare, în cazul vulnerabilităţii, victima nu determină prin factori subiectivi riscul sau
situaţiile de risc.
4) Atractivitatea – evident, unele ţinte sunt mai atractive din punctul de vedere al agresorului: cei
bogaţi sunt ţinte pentru hoţi, femeile frumoase – pentru violatori. Există tipuri de atracţii pe care nu le poţi
face mai puţin atractive (o maşină scumpă, de exemplu).
5) Impunitatea (lipsa pericolului de pedeapsă) – există anumite atribute ale persoanelor, privind
situaţia lor, acţiunile lor, care pot conduce la crimă nu pentru că ar fi ţinte tentante, ci pentru că sunt uşor de
obţinut. Există persoane selectate drept victime pentru că nu au acces la un control social. De exemplu,
homosexualii sunt victime obişnuite ale şantajului chiar şi în statele care-i protejează prin lege; foştii
condamnaţi, imigranţii ilegal sunt victime pentru că ei nu pot apela la poliţie.

5. Modul de viaţă şi cercul de relaţii ale victimei

Cercul de relaţii al victimei (de familie, rudenie, vecinătate, de serviciu, de distracţie) și modul de
viaţă al acesteia adesea conţin în sine pericolul victimizării. De o importanţă deosebită, în acest sens, sunt
precizarea relaţiilor victimei (de amiciţie, duşmănie, indiferenţă) şi, mai ales, identificarea şi conturarea
tuturor stărilor tensionale ori conflictuale mai vechi sau apărute recent (neînţelegeri familiale, conflicte
pentru moştenire, motive de răzbunare sau gelozie etc.), precum şi a celor care privesc legături cu persoane
bănuite de comiterea faptei sau cu cercuri afaceriste ori de infractori, care ar putea sugera preocuparea
victimei pentru obţinerea unor venituri pe căi ilicite.
Studierea modul de viaţă al victimei, de asemenea, are o mare importanţă în procesul determinării
factorilor, care au contribuit la victimizarea acesteia. Prin modul său de viaţă ea poate contribui la
comiterea infracţiunii împotriva sa:
 poate crea condiţii obiective și subiective pentru comiterea infracţiunii (spre exemplu, să se
evidenţieze în plan social sau, dimpotrivă, să se izoleze de societate);
 poate neglija măsurile de precauţie și, astfel, să se supună riscului de victimizare;
 prin comportamentul său poate merge împotriva stereotipurilor;
 tratarea psihologică incorectă a procesului de victimizare poate conduce spre formarea deriglărilor
în comportament (64% din oamenii, care au devenit în copilărie sau în tinereţe victime ale infracţiunilor, cu
timpul singuri se transformă în infractori);

12
  victima poate juca un rol important în procesul motivării infractorului prin capacitatea sa de a fi
implicată în aceasta fără propria voinţă (faptul cum victima apreciază infractorul poate servi justificare a
acţiunilor infracţionale de către infractor);
 infractorii depersonifică și deindividualizează victima (ea este privită ca lipsită de valoare).
Astfel, cunoașterea cercului de relaţii al victimei și modului ei de viaţă contribuie la stabilirea corectă
sau mai precisă a cauzelor infracţiunilor.

6. Poziţia şi situaţia victimei după comiterea infracţiunii

Poziţia şi situaţia victimei după comiterea infracţiunii poate avea următorele variante posibile:
- victime dispărute, sesizarea fiind făcută de persoane cunoscute şi, nu de puţine ori, chiar de către
infractor, cum ar fi cazul soţului ucigaş;
- victime ce nu supravieţuiesc agresiunii (decedate) care oferă, în principal, informaţii asupra
infractorului, plecând de la modul cum a reacţionat acesta ( în 16 ce loc, cu cruzime sau fără, încercând sau
nu să acopere urmele, jefuind sau nu victima, etc);
- victime ce supravieţuiesc agresiunii, dar nu pot identifica infractorul din motive obiective (fapta s-a
comis pe întuneric, infractorul era mascat, victima a fost mai înainte legată la ochi, prin surprindere, etc). În
asemenea cazuri, victima poate oferi informaţii în legătură cu unele caracteristici fizice sau psihice ale
infractorului (eventual vocea, aspecte vestimentare – haină aspră sau lucioasă, nervozitate, precipitare etc);
- victime ce supravieţuiesc agresiunii şi care cunosc infractorul, însă nu-l denunţă din motive ce ţin
de teama de răzbunare a acestuia (de exemplu: victima cunoaşte ameninţarea infractorului că, în cazul în
care va fi denunţat se va răzbuna pe copii);
- victime care supravieţuiesc agresiunii, care cunosc infractorul, dar pe care însă nu-l denunţă din
motive ce ţin de viaţa lor particulară (deexemplu: agresorul este concubinul victimei căsătorite);
- victime care supravieţuiesc agresiunii, care cunosc infractorul, dar care, în loc să-l denunţe,
încearcă să ofere alte explicaţii, inclusiv autoacuzându-se , protejându-l deliberat pe infractor (este cazul,
desigur mai rar, a victimei care, în acest fel, consideră că oferă *dovezi de dragoste* infractorului pe care-l
iubeşte);
- victime care supravieţuiesc agresiunii şi care, deşi cunosc infractorul adevărat, acuză o altă
persoană pe care vrea să se răzbune;
- victime care supravieţuiesc agresiunii, care cunosc infractorul, însă, profitând de situaţie, încearcă
să pună pe seama altuia şi fapte pe care nu le-a comis (de exemplu: reclamă dispariţia unor lucruri de
valoare sau bani pe care în mod real infractorul – care s-a rezumat numai la violarea ei – nu şi le-a însuşit);
- care profită de o anumită situaţie, reclamând o infracţiune comisă asupra sa cu intenţia de a
sancţiona o persoană sau de a profita de pe urma ei (de exemplu: simularea voluntară şi regizarea
corespunzătoare pentru a transforma o relaţie sexulă în viol).

Tema 5. Victimizarea femeii. Violul și tipurile de relație violator-victimă. Modalități de

prevenire și strategii de intervenţie în cazurile de victimizare a femeii

1. Delimitări conceptuale ale fenomenului violenţei domestice.

2. Modele ale violenţei domestice.
3. Cauzele violenţei domestice.
4. Formele violenţei domestice.
5. Violul şi tipurile de relaţie violator-victimă.
6. Ciclul violenţei domestice.
7. Portrete ale actorilor implicaţi în violența domestică.
8. Prevenţie şi intervenţie în violenţa domestică.

1.Delimitări conceptuale ale fenomenului violenţei domestice

13
 În tratarea fenomenului agresiunii intrafamiliale sunt utilizate aşa noţiuni similare ca:
 violenţa familială;
 voilenţa domestică;
 heteroagresiunea intrafamilială;
 violenţă în familie;
 abuzul domestic.
Violenţa domestică poate fi definită astfel: Orice act violent comis de o persoană de pe poziţia unui
rol marital, sexual, paretal sau de ocrotire, asupra altor persoane, cu roluri reciproce.
Ca şi arie de cuprindere, violenţa domestică se referă la:
 abuzil copului în familie;
 violenţa la nivelul relaţiei de cuplu, denumită generic violenţa maritală;
 violenţa între fraţi;
 abuz şi violenţa asupra părinţelor sau membrelor vîrsnici al familiei.
Violenţa domestică este o amenţare sau provocare, petrecută prezent sau în trecut, a unei răniri
fizice în cadrul relaţiei dintre parteneri sociali, indeferent de statul lor legal sau de domiciliu. Atacul fizic
sau sexual poate fi însoţit de intimidări sau abuzuri verbale; distrugerea bunurilor care aparţin victimei;
izolarea de prieteni, familie sau alte potenţiale surse de sprijin, ameninţăr făcute la adresa altor persoane
semnificative pentru victimă, inclusiv a copiilor; furturi; controlul asupra banilor, lucrurilor personale ale
victimei, alimemntelor, deplasărilor, telefonului şi a altor surse de îngrijire şi protecţie.
Violenţa impotriva femeilor se defineşte astfel: “orice act de violenţă bazat pe gen care generează,
sau poate genera, răni sau suferinţă fizică, sexulă sau psihologică, femeilor incluzind ameninţări cu
asemenea acte, constrîngere sau deprivare arbitrară de libertate, indeferent dacă are loc în viaţă publică sau
privată.
“ Prin violenţa domestică se are învedere aplicarea puterii fizice, a diferitelor ameninţări sau a altor
metode de constrîngere pentru a menţine autoritatea şi controlul asupra altei persoane.” (I. Mihailescu)

2.Modele ale violenţei domestice

În acest sens s-au elaborat mai multe modele care încearcă să explice violenţa domestică.
 Modelul psihiatric, care prezumă ca factori principali ai iniţierii violenţei (şi nu neapărat al celei
reactive) tulburările psihice şi emoţionale, personalitatea dizarmonică, consumul de alcool şi droguri.
 Modelul patriarhal/autoritar, reclamat în special de mişcarea feministă, scoate în evidenţă, că
prin tradiţie bărbatul era considerat stăpînul casei, iar comportamentul discreţionar, inclusiv prin agresarea
fizică a celorlalţi membri ai familiei, era de la sine înţeles.
 Modelul situațiilor sociale- Persită două seturi de variabile:
1.presiunile structurale(venituri mici, șomaj, boală etc.);
2.normele culturale transcrise în zicale, cum ar fi „bătaia e ruptă din rai”, „cruță bățul și răsfață
copilul”.
 Modelul resurselor, prezumă că indivizii recurg la violență atunci cînd, dorind autoritatea și
dominanța, nu are resurse oficiale.Un tată care vrea să-și impună cu orice preț dominanța în familie,
dar este șomer sau are o slujbă de mic prestigiu și salariul, nu are școală și nici înalte abilități
intelectuale și comunicaționale va recurge la violență.
 Teoria învăţării sociale – consideră că orice comportament este determinat de combinaţia unor
modele şi presiuni pozitive şi negative. Agresorul învaţă modelele de conduită agresivă în copilărie şi
foloseşte, la rîndul său, forţa pentru a-şi impune controlul şi dominaţia asupra victimei.

3. Cauzele violenţei domestice

După G. Belkin şi N. Goodman (1980), cele mai frecvente cauze ale violenţei sunt următoarele:

14
 1. Gelozia este trăită şi exprimată diferit de bărbat şi femeie.
2. Mijloacele materiale .
3. Apariţia copiilor.
4. Activitatea sexuală.
Un alt autor, C. Ciupercă, enumeră următoarele cauze ale violenţei în familie:
(a) Redifinirea rolurilor masculine şi feminine- „ soţii se raportează unii la alţii prin preluarea
modelelor de relaţionare ale părinţilor lor”.
(b) Lipsa comunicării între parteneri –Acumularea în timp a neliniştilor, nemulţumirilor crează
terenul violenţei, care ar fi putut fi evitat dacă problemele respective ar fi fost discutate la timp, problema
nu trebuie evitată.
(c) Divergenţele motivaţionale – sunt cauzate de neînţelegerea ideii că un cuplu funcţional este
atunci cînd fiecare dintre parteneri contribuie atît la satisfacerea propriei suferinţe, cît şi a celuilalt.
(d) Discrepanţa mare între dorinţe şi aşteptări –Probabilitatea conflictelor creşte cu cît este mai
mare distanţa dintre rolul sperat şi cel realizat.
(e) Insatisfacţia sexuală –incapacitatea individului de a-şi satisface partenerul provoacă stări de
nemulţumire.
(f) Relaţiile tensive cu familia de origine – tensiunea dintre noră şi soacră, ginere şi socru sunt
destul de frecvente, din care cauză apar şi conflicte între soţi.
Cauzele menţionate anterior sunt majoritatea de natură internă, adică se raportează doar la
familie, însă deseori şi viaţa socială afectează coeziunea familiei. Aceste cauze pot fi:
 Scăderea nivelului de trai în condiţiile crizei contemporane social-economice din societate,
sărăcia, şomajul etc.
 Narcomania, alcoolismul, beţia
 Nivelul general scăzut al spiritualităţii, inteligenţei, educării
 Propagarea violenţei la TV, cinematografie, în presă, la radio etc.
 Informaţionalizarea scăzută a societăţii privind problema violenţei în familie
 Autoevaluarea scăzută a femeilor
 Statul nu protejează suficient femeile de violenţa domestică
 Societatea consideră violenţa în familie un risc ordinar al căsătoriei.
La acestea mai poate fi adăugată încă o cauză relevantă a violenţei şi anume„stereotipurile privind
genurile”, care conduc la diversitatea de tipuri de violenţă şi constau în agresarea femeilor doar pentru
faptul că sunt femei.

4. Formele violenţei domestice

Există mai multe tipuri de abuz care pot fi exercitate asupra femeii: abuz fizic, abuz sexual, abuz
emoţional, abuz social.
1) Abuzul fizic constă în atingeri sau contacte fizice dureroase îndreptate asupra victimei sau celor
dragi victimei: copii, părinţi, fraţi, şi de asemenea constă în intimidarea ei fizică. Abuzul fizic ia multe
forme, incluzînd: împingerea, plesnirea, trasul de păr, răsucirea braţelor, provocarea de vînătăi, desfigurare,
contuzii, arsuri, bătăi, lovituri de pumn, aruncarea în victimă cu diverse obiecte, folosirea armelor, izbirea
de pereţi şi mobilă. Violenţa fizică include şi distrugerea bunurilor care aparţin victimei sau pe care cei doi
parteneri le stăpînesc şi le utilizează împreună. Agresorul pune la baza acţiunilor sale următoarele
principii:
 el are dreptul de a controla acţiunile, sentimentele şi gîndurile partenerei;
 el este stăpîn pe ea, ea fiindu-i proprietatea;
 partenera există numai pentru el şi nu separat de el;
 violenţa este o metodă ilegitimă pentru deţinerea controlului într-un cuplu;
15
  el are dreptul de a pedepsi atunci cînd ea îl înfurie, jigneşte;
 partenera nu are drepturile sale.
Abuzul fizic este cel mai frecvent întîlnită formă de abuz. O formă particulară a abuzului fizic este
abuzul asupra femeii gravide. Din nefericire, această practică are consecinţe negative atît asupra femeii, cît
şi asupra fătului (fiind una din principalele cauze de avort) şi, ulterior, asupra dezvoltării normale fizice şi
psihice a copilului.
2)Abuzul sexual începe cu comentarii degradante la adresa femeii şi continuă cu atingeri neplăcute şi
diverse injurii provocate victimei în timpul sau în legătură cu actul sexual. Violul marital este o formă de
violenţă sexuală pe care femeia o suportă adesea, suferind în tăcere, plătind tribut normelor sociale care
consideră că relaţiile intime sunt în primul rînd un drept al bărbatului, un teritoriu unde el este stăpînul care
decide. Anume această mentalitate determină femeia să nu vorbească despre suferinţa ei.
Aşadar, termenul de violenţă sexuală acoperă o plajă largă de înţelesuri şi acţiuni, mergînd de la
priviri insinuante şi pînă la viol.
Există şi opinia potrivit căreia victima poartă cea mai mare responsabilitate pentru actul de violenţă
deoarece prin îmbrăcăminte sau prin comportament, ea „cere” să fie agresată, sugerîndu-i agresorului că
sunt disponibile pentru o relaţie sexuală cu el.
Una dintre modalităţile cele mai puţin agresive o reprezintă apelurile telefonice obscene, ca tip de
violenţă sexuală verbală. În funcţie de factorii amintiţi (culturali, personali etc), impactul lor asupra
femeilor poate varia de la un simplu deranj, pînă la a fi considerate „o combinaţie între încălcarea vieţii
private şi ameninţarea implicită sau explicită cu violenţe ce vor fi realizate în viitor”.
Un alt act de violenţă sexuală este deja celebra hărţuire sexuală. Graniţa dintre hărţuire sexuală şi
atac sexual nu este foarte clar definită, prima conţinînd o combinaţie între mai multe forme de abuz (verbal,
vizual sau chiar fizic), pe cînd atacul sexual conţine întotdeauna contact fizic. Ca forme vizuale de hărţuire
sexuală putem menţiona: privirea insinuantă, privirea ameninţătoare, alte gesturi cu substrat sexual. Ca
forme verbale sunt amintite: fluieratul, aluziile, cuvintele insinuante sau indecente, glumele sexuale,
propuneri şi /sau remarci ameninţătoare; iar ca forme de abuz fizic: apropieri nedorite, atingeri, frecări
neaccidentale etc.Hărţuirea sexuală este strîns corelată cu locul de muncă.
3) Abuzul emoţional este cel mai des întîlnit şi se regăseşte ca parte componentă a tuturor formelor
de abuz. Deşi precedă şi acompaniază celelalte forme de abuz, acesta se poate manifesta şi izolat prin:
injurii, ameninţări, intimidări, uciderea animalele domestice preferate, privarea de satisfacerea nevoilor
personale esenţiale (mîncare, somn etc.). Dacă această violenţă pare mai puţi criminală, mai uşor de
suportat de victimă, efectul trăirii ei de durată este dezastruos la nivelul stimei şi încrederii de sine al
victimei. Din punct de vedere psihologic, există o varietate de situaţii abuzive cum ar fi: ironii, jocuri
răutăcioase, umilire, ignorare, gelozie, ameninţări, terorizări, izolare, blamarea victimei, etichetarea,
impunerea dependenţei, lovirea mesei sau a pereţilor cu pumnul de către parteneri. Imaginea de sine se
construieşte la confluenţa cu ceea ce cred ceilalţi despre tine, ce crezi tu despre ceilalţi şi ce crezi tu despre
tine .
Femeia a cărei imagine de sine, sub presiunea violenţei partenerului, este afectată şi devalorizată
devine neputincioasă în a-şi organiza viitorul, foarte multe dintre aceste victime ajungînd în atenţia
medicilor psihiatri din cauza apariţiei unor boli nervoase.
Abuzul emoţional cuprinde şase componente principale:
- frica: femeile abuzate se află într-o continuă teamă cu privire la siguranţa lor fizică sau psihică;
tratamentul abuziv sau iminenţa unui atac determină o intensă senzaţie de teroare şi frică generată de
potenţiale răniri, de potenţiala atingere a integrităţii lor fizice sau chiar de pericolul morţii;
- depersonalizarea apare cînd atitudinea şi comportamentul partenerului o determină pe femeie să
se considere un obiect fără energie, resurse, nevoi sau dorinţe; o formă a depersonalizării se manifestă cînd
partenerul îi cere femeii să-şi schimbe exprimările externe ale personalităţii sale conform dorinţelor ş

16
nevoilor abuzatorului (de pildă, un bărbat îi poate cere soţiei/partenerei să se îmbrace şi să se fardeze după
bunul lui plac, ignorînd stilul şi dorinţele femeii); o altă exprimare a depersonalizării se produce prin
manipularea stării fizice a femeii (prin obligarea de a consuma tranchilizante);
- privarea este o experienţă obişnuită pentru femeile abuzate, ca rezultat al cererilor şi controlului
exercitat de partenerul abuziv, iar în acest sens, privarea economică şi cea socială sunt formele cele mai des
întîlnite; în cazul celei economice abuzatorul îşi asumă dreptul de a folosi sau aloca veniturile familiei după
propriile dorinţe, fără a fi principalul aducător de venituri al acesteia (de exemplu, o femeie poate avea
două slujbe pentru a întreţine familia şi a satisface aşteptările partenerului) ;
- supraîncărcarea cu responsabilităţi este una dintre cele mai subtile şi mai dificil de identificat
pentru femeile ce o experimentează; supraîncărcarea este suportată de femei zi de zi, cînd acestea îşi
consumă energia pe plan emoţional şi fizic pentru a-şi menţine relaţia şi familia, fără nici o compensare a
efortului şi energiei de către parteneri; aceştia pretind că femeia să aibă responsabilitate deplină asupra
încercările de menţinere a relaţiei;
- degradarea cuprinde o varietate de atitudini ale partenerului, femeilor li se spune în mod repetat
că sunt proaste, urîte, mame nepricepute, că nu se ridică la nivelul aşteptărilor din punct de vedere sexual,
că sunt incompetente şi li se impune respectarea sistemului de valori a abuzatorului; degradarea este greu
de acceptat şi cauzează sentimente de ruşine şi scăderea stimei de sine;
- distorsionarea realităţii subiective constă în punerea sub semnul întrebării, de către abuzator, a
percepţiei femeii faţă de realitate.
Simptoamele specifice la violenţa emoţională sunt:
 victima este presată, numită cu vorbe indecente de către abuzator;
 abuzatorul ameninţă şi înspăimîntă victima cu fraze de genul: „nimeni nu va dori să lege
vreodată prietenie cu tine...”;
 victimei i se impune, i se dictează ce vestimentaţie să îmbrace, este lipsită de propria alegere,
depinzînd de opinia abuzatorului;
 sentimentul de ură a victimei pentru abuzator.
4) Abuzul social este rezultatul rolului sexual rigid conturat de aşteptările sociale faţă de femeie şi
bărbat, o barieră în calea valorizării resurselor femeii în afara familiei şi un cadru care favorizează
agresarea ei pe planul vieţii private şi intime. În căutarea unor soluţii pentru a evita agresiunile şi în lipsa
unui sprijin din afară, femeia îşi va sista activităţile şi relaţiile sociale, care nu plac partenerului său. De
fapt, această situaţie este un cerc vicios: pentru a evita violenţa, ea se izolează în situaţia de victimă a
violenţei şi devine tot mai vulnerabilă şi expusă. Violenţa socială este o barieră în calea valorizării
resurselor femeii în afara familiei. Agresorul în acest tip de violenţă fiind societatea.

5. Violul şi tipurile de relaţie violator-victimă

Dintre formele de victimizare a femeii cele mai des întîlnite, violul ocupă un loc foarte important.
Uneori acesta este insoţit si de acte de cruzime sau urmat de moartea victimei. Reacţia societăţii faţă de
această infracţiune este duală: pe de o parte se consideră că femeia are întotdeauna un grad oarecare de
vinovăţie, fie sub forma precipitării, fie chiar a provocării directe, în timp ce tabăra adversă consideră că
agresiunea începe atunci cand un bărbat continuă după ce femeia spune "nu". Uneori este destul de dificil
de stabilit dacă există viol sau nu și care este responsabilitatea victimei în comiterea infracţiunii. Dar
indiferent de gradul de implicare a victimei în săvîrșirea agresiunii, dacă se stabilește 27 existenţa cu
certitudine a delictului, infractorul este vinovat și trebuie sancţionat, faptă nefiind scuzabilă pe motivul
vinovăţiei victimei. Există patru mari forme de viol: prin constrîngere fizică, prin constrîngere morală,
violul prin așa-zisele abuzuri de situaţie și violul profitînd de stările patologice fizice și mentale ale
victimei. Există și viol în timpul somnului hipnotic sau al somnului natural. Violul poate fi comis de catre
un străin sau de către cineva care a avut relaţii anterioare cu victima. Conform cercetărilor, în majoritatea
cazurilor (55 %) violatorul este o persoană străină (complet sau cunoscut numai din vedere). Violatorii care
17
cunoșteau victima constituie un procent mai mic (40 %), care pot fi rude, prieteni, iubiţi, alte persoane
cunoscute sau cunoștinţe întîmplătoare. Cel mai rar pot fi întîlnite cazurile cînd relaţia dintre victimă și
violator nu poate fi precizată (5 %).

6. Ciclul violenţei domestice, etapele:

1. Etapa încordării crescînde.
2. Etapa violenţei active.
3. Etapa „iubirii şi căinţei” sau „luna de miere”.
1. Etapa încordării crescînde se caracterizează prin:
 Cazuri de violenţă neînsemnată;
 Femeia încearcă să liniştească bărbatul, devenind mai grijulie şi mai
răbdătoare;
 Se străduie să preîntîmpine orice conflict, să prevadă toate dorinţele
bărbatului;
Încearcă/ se străduie să nu nimerească sub mâna lui;
Percepe comportamentul grosolan al bărbatului ca fiind îndreptat împotriva
ei;
 Crede că poate evita furia lui;
 Devine complice şi poartă răspundere de comportamentul lui;
 Nu-şi permite să se supere pe bărbat, nu se revoltă cînd acesta manifestă
agresivitate faţă de ea;
 Minimalizează anumite incidente sau consecinţele lor;
 Neagă frica faţă de soţ şi acţiunile lui agresive;
 Crede că poate controla comportamentul lui;
 Tensiunea se măreşte, partenerul ameninţă să aplice violenţa din ce în ce
mai des, deseori jignind femeia cu cuvinte urîte, înjosind-o, îmbrîncind-o, ghiontind-o.
În timpul acestei faze, femeia agresată va face eforturi pentru a-l satisface pe partenerul său ori
pentru a-l calma. De obicei, eforturile sale de prevenire a conflictelor sunt inutile şi doar amînă violenţa.
2. Etapa violenţei active se caracterizează prin pierderea autocontrolului, lipsa autocontrolului
fiind însoţită de un comportament distructiv. Agresorul, de obicei, îşi îndreptăţeşte comportamentul
agresiv. Acţiunile lui sunt imprevizibile. Dacă femeia opune rezistenţei, el devine şi mai agresiv, mai crud.
Violenţa izbucneşte, agresorul aruncă obiecte în partenera sa, o loveşte, o pălmuieşte, bate din picior, îi
astupă gura, o loveşte cu pumnii, o violează supunînd-o şi altor presiuni fizice, folosind unele obiecte
(curele, bastoane, cuţite ori pistoale) în calitate de arme.
3. Etapa „iubirii şi căinţei” sau „luna de miere” se caracterizează prin linişte şi
pace neobişnuită. Bărbatul încearcă să compenseze comportamentul precedent prin grijă permanentă
şi manifestări de dragoste. El îşi recunoaşte violenţa şi cere scuze, deseori în exces îşi recunoaşte greşelile,
îşi mărturiseşte ruşinea şi vina, înduplecă soţia să nu plece, să rămînă la el. Agresorul este convins că va
putea să stăpînească şi promite orice, uneori urmează şedinţe de psihoterapie. Promisiunile bărbatului,
aparent sincere, menţin speranţa femeii că el va putea să se schimbe. Ea cunoaşte acele calităţi care au
atras-o şi care i-au plăcut la el şi-l caracterizează pozitiv. Recunoaşte în el acea persoană de care s-a
îndrăgostit cîndva, susţine că ar merge la orice pentru a îmbunătăţi relaţiile, iar el îi aminteşte permanent că
are nevoie de ea, că nu poate trăi fără ea, că se va sinucide dacă va pleca şi nu se va mai întoarce la el.

7.Portrete ale actorilor implicaţi în violența domestică, tipologii ale agresorului

A. Portretul victimei violenţei în familie:
 Acuzarea unor dureri cronice, vizite frecvente la medic;

18
 Respect de sine scăzut;
 Experimentarea unor episoade de violenţă în timpul copilăriei;
 Dependenţă emoţională faţă de partenerul agresor;
 Nevoile partenerului agresor mai presus decât propriile nevoi;
 Asumarea responsabilităţii pentru conduita partenerului agresor;
 Folosirea tranchilizantelor şi/sau abuzul de alcool;
 Existenţa unor idei sau acte suicidare;
 Prezenţa tulburărilor de somn: insomnii, coşmaruri violente;
 Agitaţie severă, anxietate, stare de nervozitate permanentă;
 Gândire confuză, incapacitatea de a lua decizii, lipsă de concentrare;
 Opinii rigide cu privire la rolul femeii şi al bărbatului.

B. Portretul agresorului familial:

 Istorie personală cu abuz în copilărie;
 Nemulţumiri la locul de muncă;
 Consumul de alcool sau droguri;
 Atracţia pentru arme;
 Neîncredere în sine;
 Instabilitate emoţională, imaturitate emoţională;
 Temperament coleric;
 Atitudine critică, ironică, dominantă;
 Schimbul frecvent de parteneri;
 Învinovăţeşte pe alţii pentru eşecurile proprii;
 Genul gelos, posesiv;
 Abilităţi scăzute în viaţa intimă, viaţă intimă agresivă;
 Opinii rigide cu privire la rolul femeii şi al bărbatului;
C. Tipologii ale agresorilor familiali
În funcţie de situaţie, există mai multe categorii de agresori familiali:
a) după caracteristicile generale ale agresorilor:
 persoane violente/ antisociale; acest grup cuprinde indivizii cei mai violenţi din punct de
vedere fizic, sunt manipulatori şi narcisişti, predispuşi la consumul de alcool şi droguri;
 personalităţi la limită; acest grup cuprinde indivizi cu ataşament deficitar, impulsivi,
nesociabili, capricioşi, hipersensibili, oscilează rapid între indiferenţă şi furie;
 persoane instabile emoţional; acest grup cuprinde 25% dintre persoanele violente şi este
alcătuit din indivizi al căror comportament este agresiv din punct de vedere emoţional.
b) după riscurile la care este supusă victima:
 agresorul cu risc scăzut – persoana pentru care ofensa prezentă reprezintă primul incident
violent (confirmat de victimă); nu a abuzat emoţional în antecedent, nu a avut un
comportament haotic sau disfuncţional, nu a comis ofense pe perioada de separaţie;
 agresorul cu risc mediu – persoana la care se regăsesc mai mult de doi factori de risc, de
exemplu: abuz asupra copiilor, separări multiple, partener care a abandonat familia, relaţii
întâmplătoare multiple, plângeri ale victimei, amenzi sau arestări pe motiv de violenţă în
familie, alte infracţiuni în antecedent, fără prieteni;
 agresorul cu risc înalt – persoana care prezintă unul din următorii factori de risc: ofense
comise în perioada separării, probleme medicale, arestări pe motive de violenţă în familie,
probe admise pe perioada arestării, tentative de suicid sau omor, abuz de substanţe în
antecedent sau stări de intoxicaţie atunci când a fost comisă agresiunea, negarea oricărei

19
 agresiuni sau infracţiuni, refuzul de a-şi elibera partenerul.
c) după implicaţiile tratamentului asociat:
 agresorii care pot fi opriţi cu metode psihoeducative legate de managementul furiei şi
reajustarea atitudinii faţă de diferenţele de gen;
 agresorii care au probleme psihologice serioase (incluse fiind depresia, gândirea
disfuncţională şi comportamentul obsesiv-compulsiv, disfuncţiile paranoice, alte disfuncţii
mintale serioase) şi care necesită terapie individuală şi de grup;
 agresorii care au comis alte infracţiuni şi care ar putea fi diagnosticaţi ca având personalitate
antisocială.

8.Prevenţie şi intervenţie în violenţa domestică

Pentru combaterea şi ameliorarea fenomenului de violenţă domestică în limitele posibilului în
afară de politicile sociale trebuie de intervenit direct în societate pentru a explica, elucida gravitatea lui.
Programul de lucru trebuie să conţină 2 aspecte:
 prevenire;
 intervenţie.
Fiecare dintre aspectele menţionate prezintă importanţa deosebită. Intervenţia este un proces dificil,
care începe în momentul semnalizării unui caz de violenţă domestică, şi ia sfîrşit, în momentul reabilitării
şi reînserării sociale a femeii ca individ cu drepturi depline al comunităţii, trecînd prin procesul de
reabilitare a agresorului precum şi prin protejarea intereselor copiilor.
Stark şi Flitcraft (1996) analizează în domeniul violenţei domestice următoarele modalităţi de
prevenire: prevenire primară, secundară şi terţiară.
Prevenirea primară urmăreşte scăderea numărului de cazuri de violenţă domestică prin schimbarea
unor comportamente ce ţin de mediul în care apar cazurile. Măsuri de prevenire primară sunt:
- educarea comunităţii pentru a face o recunoaştere a fenomenului;
- conştientizarea, de către femeia victimă, a gravităţii situaţiei;
- evaluarea gradului dee siguranţă a victimei care a renunţat la o relaţie abuzivă;
- informarea femeilor cu privire la riscurile şi consecinţele agresiunilor.
Prevenirea secundară se instituie în cazurile identificate şi are ca obiectiv o intervenţie cît mai
rapidă şi mai adecvată. Elementele specifice intervenţiei la acest nivel sunt:
- identificarea cazurilor;
- validarea cazurilor;
- tratamentele medicale pentru victimă;
- evaluarea aspectelor de sănătate mintală;
- colectarea de informaţii despre victimă, partener, copii, familie în general;
- evaluarea gradului de siguranţă în care se află victima,
- referirea cazului pentru aplicarea legii;
- referirea către servicile comunitare specializate în violenţă domestică.
Prevenirea terţiară se realizează prin intervenţia organizaţiilor şi organismelor abilitate să dezvolte
servicii de specialitate. Aceste servicii acţionează la confluenţa cu celelalte servicii tangente situaţiei de
violenţă domestică.Serviciile specializate trebuie să dispună de :
- personal specializat şi cu experienţă în abordarea violenţei domestice;
- sistem de înregistare a datelor privind cazurile;
- colaborări cu alte srvicii, în reţea.
Elaborarea planului de intervenţie presupune identificarea scopurilor, a sarcinilor şi a serviciilor,
alegerea modalităţilor de intervenţie, stabilirea limitelor de timp şi a responsabilităţilor, iar implimentarea

20
lui presupune îndeplinirea sarcinilor, scopurilor şi activităţilor care conduc la reducerea sau eliminarea
riscurilor şi la tratarea/diminuarea efectelor acestora.
Intervenţia în violenţa domestică presupune un plan cu două tipuri de obiective precise:
 de scurtă durată - necesare pentru ieşirea din criză (consiliere, în cazurile urgente cînd victima se
află în pericol de moarte - fie din cauza abuzului soţului, sau tentative de suicid ca reacţie a victimei la
actele violente);
 de lungă durată - urmăresc reabilitarea profundă (începe de la înlăturarea cauzei pînă la rezolvarea
cazului integral).
Intervenţia se face de către specialişti (medici, asistenţi sociali, jurişti, psihologi etc.), indiferent de
specializarea de bază, dar care acţionează în virtutea cunoştinţelor teoretice şi a deprinderilor practice în
domeniul violenţei domestice şi care au o atitudine faţă de situaţie şi faţă de beneficiar.
Whitman (1988), psihoterapeut american specializat în intervenţii cu victime şi agresori, ne invită la
considerarea unor principii de bază în intervenţie:
1) Să nu provocăm durere în plus persoanei care ne solicită sprijinul. Femeile victime care ajung în
serviciile medicale sau de protecţie socială întîmpină adesea, la cei chemaţi să le vină în sprijin, o atitudine
critică, de judecare şi blamare, de refuz de a vedea situaţia reală în care se află; această atitudine, indiferent
de acţiunea care se realizează şi care poate fi benefică, este dureroasă pentru femeia victimă.
2) Să găsim strategii de intervenţie care să fortifice victima şi să determine schimbări sociale pozitive
în viaţa acesteia, văzute pe termen lung, dar în acord cu satisfacerea nevoilor ei imediate. În orice fel de
intervenţie, acţiunea profesionistului trebuie să se realizeze împreună cu victima, şi nu pentru ea. Ea,
victima, este cea care trebuie să-şi recîştige puterea de a-şi gira viaţa, de a decide pentru sine.
Calitatea intervenţiei este condiţionată de cunoştinţele celui care intervine şi de afectivitatea lui, în
special de capacitatea empatică. Cunoştinţele şi empatia generează o atitudine faţă de client, victimă sau
agresor, şi faţă de situaţie. Aceasta va condiţiona eficienţa intervenţiei.
Intervenţia va necesita aşadar o conjugare a serviciilor puse în slujba rezolvării, a vindecări. Toate
tipurile de servicii: caritate, prevenţie, reabilitare, sprijin funcţionează, trecînd pe rînd în prim-planul
intervenţiei, în funcţie de momentul procesului reparatoriu, dar în acelaşi timp şi în funcţie de resursele
comunităţii.
1. Serviciile de caritate vor funcţiona alături de unele servicii de reabilitare într-o societate lipsită de
servicii de prevenţie, sprijin adoptat situaţiei, dar şi într-o comunitate unde tendinţa de a-i ajuta pe cei
suferinzi este evidentă.) Aceste servicii au la bază compasiunea umană, empatia şi dorinţa de a veni în
ajutor. Femeia poate beneficia de ele la propria solicitare, sau îi pot fi oferite de comunitatea în care trăieşte
şi care îi cunoaşte situaţia. Aceste servicii de caritate pot fi oferite de către o persoană sau de către o
organizaţie sau agenţie. Caritatea poate fi dorinţa unei persoane apropiate sau îndepărtate care intervine cu
un sfat, un gest, o rugăciune, un adăpost, un ajutor material, acolo unde se consideră că sărăcia este cauza
violenţei. Intervenţia de acest tip poate fi salvatoare în situaţiile limită, dar nu poate conduce la rezolvarea
problemei. Caritatea se caracterizează prin discreţie şi intervenţie superficială, fiind un serviciu
circumstanţial. Aceste servicii sunt foarte repede uitate de victimă deoarece ele nu exclud cauza acestei
probleme.
2. Servicii de reabilitare vizează în special sănătatea fizică şi mentală, capacităţile de adaptare
scăzute distorsionate şi aspectele de dezinserţie socială ale victimei. Ţinta acţiunilor de reabilitare este în
primul rînd femeia victimă, dar, şi în egală măsură, trebuie să fie luaţi în considerare copiii din aceste
familii precum şi agresorul. De la serviciile medicale la cele de consiliere, incluzîndu-le pe cele sociale
(adăpost temporar, poliţie şi justiţie) atunci cînd situaţia cere o intervenţie din punct legal, serviciile de
reabilitare acţionează pentru restabilirea femeii victimă şi a celorlalţi membri ai familiei afectaţi de
violenţă, prin intervenţii specializate de specialişti (echipe multidisciplinare) în serviciile de reabilitare,
oferta tipurilor de intervenţie de care femeia victimă ar putea beneficia include:
 terapie;
 educaţie;
 consiliere;
 sfătuire;
 participări la grupuri de sprijn.
21
 3. Servcii de sprijin (suport) sunt reţele de sprijin care se constituie în jurul femeii victime pentru a o
asista în procesul de reabilitare. Aceste servicii sunt de durată, permanente şi în ele sunt implicate
persoane disponibile pentru nevoile victimei. Ceea ce ţine de formă, alcătuirea şi funcţionarea serviciilor,
acestea sunt foarte variate, implicînd atît vecini, cît şi familia întreagă.
După Jordan-Ionescu, persoana care îndeplinşte o funcţie în serviciile de reabilitare poate interveni
din 5 moduri:
 desfăşurarea unor activităţi plăcute sau obligatorii împreună cu cel pe care îl sprijini;
 sfătuirea lui pentru a reuşi mai bine în viaţa de zi cu zi, cum să-şi rezolve problemele într-un mod
accesibil social, cum să facă faţă problemelor curente şi să dezvolte comportamentele acceptabile;
 sprijinirea lui pentru a cunoaşte şi utiliza mai bine serviciile existente în comunitate
(guvernamentale, comunitare) şi pentru a-şi crea o reţea socială adaptată;
 comunicare regulată prin vizite, telefoane pentru a dezvolta o legătură bazată pe încredere, care-i va
furniza un suport emoţional pentru depăşirea problemelor cotidiene;
 valorizarea persoanei în acel rol social în care are eşec, valorizarea ca adult capabil care are un loc
în societate.
4. Serviciile de prevenire. Aceste servicii pot fi numite servicii de intervenţie, dar ele vizează de
obicei informarea opiniei publice cu scop de a demonstra adevăratele cauze şi consecinţe a violenţei
domestice.

Tema 6. Victimizarea copilului. Reabilitarea şi/sau reintegrarea socială a copilului - victimă a

violenţei
1. Scurt istoric a abuzului asupra copilului.
2. Definirea abuzului asupra copilului.
3. Tipuri de abuz asupra copilului.
4. Nivelurile abuzului.
5. Factorii abuzului.
6. Efectele abuzului asupra copilului.
7. Simptome emoţionale ale copilului abuzat.
8. Consecinţele abuzului asupra copiilor.
9. Tratamentul copiilor abuzați.
10. Recuperarea copiilor abuzați.

1. Scurt istoric al abuzului asupra copilului

Încă din 1960, când a fost pentru prima oară identificat ca o problemă socială “modernă”, s-a
scris foarte mult despre abuzul asupra copiilor. In Anglia, Societatea Naţională pentru Prevenirea
Cruzimilor asupra copiilor a produs încă de la sfârşitul anilor 60 multă literatură pe baza statisticilor de
incidenţă din registrele cazurilor de risc şi metode de lucru cu familiile care au săvârşit abuzuri asupra
copiilor.
Termenul de “abuz asupra copilului” a fost folosit pentru prima oară de Kempe, în 1962, pentru
a descrie “copilul bătut“. Conceptul a fost extins în mod constant. În anii care au urmat, a ajuns să fie
folosit pentru toate formele de rele tratamente, nu doar pentru abuzul fizic, dar şi pentru formele de
neglijare şi abuz emoţional şi sexual.
Între anii 1965 şi 1985, literatura care analiza abuzurile asupra copilului s-a dezvoltat enorm, mai
întâi în America şi apoi şi în Anglia. Schimbarea denumirilor de la copilul bătut la răniri neaccidentale,
până la abuzurile actuale asupra copiilor, sugerează că descoperirile de mâine vor face ca definiţiile de
astăzi să fie necorespunzătoare.
Problema abuzului asupra copilului este acum de interes internaţional. În 1976, s-a fondat
Societatea Internaţională pentru Prevenirea Abuzurilor asupra Copiilor şi a Neglijării acestora, urmată în
1978 de Asociaţia Britanică pentru Studiul şi Prevenirea Neglijării şi Abuzului asupra Copiilor.

22
Conferinţele internaţionale atrag acum sute de auditori şi aproape tot atâtea studii şi documente legate de
acest fenomen.

2. Definirea abuzului asupra copilului

Prin abuzarea unui copil se înţelege orice act săvîrşit de un adult, care dăunează dezvoltării
acestuia, care este distructiv fizic sau emoţional pentru el.
Termenul de abuz se poate defini din mai multe puncte de vedere:
- în sens general, în Dicţionarul explicativ al limbii române, abuzul este
definit ca: încalcare a legalităţii, fapta ilegală;
- din punct de vedere medical, abuzul este o acţiune sau inacţiune, care
fiind orientată asupra copilului, îi afectează sănătatea fizico-psihică cu
consecinte negative temporare sau definitive;
- din punct de vedere juridic, abuzul este încalcarea normelor legale
care apară relaţiile sociale ce asigură o bună şi normală creştere şi
dezvoltare psiho-fizico-socială a copilului.

3.Tipuri de abuz asupra copilului

Abuzul poate fi de mai multe tipuri:
1. Abuz fizic.
2. Abuz emoţional.
3. Neglijarea.
4. Abuz sexual.
Indiferent de tipul de abuz suferit, copiii-victime prezintă totuşi un tablou simptomatologic comun:
 Relaţionare defectuasă;
 Scăderea randamentului şcolar, aventual abandon şcolar;
 Comportamente de evitare, neacceptarea realităţii experienţei traumatizante printr-o „evadare”
exagerată în sine sau în afară;
 Comportamente autodistructive.
1. Abuzul fizic
Prin acest tip de abuz se cauzează leziuni/răniri ale corpului, traumarea copilului în mod deliberat,
sau din cauza insuficienţei/lipsei de supraveghere.
Abuzul fizic include:
 Bătăi cu mîina sau cu orice obiect (cablu, vargă, furtun) aplicate pe oricare parte a corpului;
 Punerea copilului în genunchi;
 Legarea copilului, scuturarea sau lovirea lui de obiecte;
 Trasul de păr şi de urechi;
 Arderea sau otrăvirea lui;
 Expunerea la munci grele, care depăşesc capacităţile fizice ale copilului.
Semne fizice prezente la copil:
- contuzii şi vânătăi neexplicate;
- arsuri neexplicate;
- fracturi neexplicate;
- sfâşieri sau zgârieturi neexplicate;
- lovituri la cap;
- semne de muşcătură umană;
- răni frecvente care sunt „accidentale” sau „inexplicabile”;
- pierderea prematură a dinţilor.

23
 Modificări în comportamentul copiilor:
- se teme de contactul cu adulţii;
- teamă, agresiune, hiperactivitate (constantă);
- se sesizează când alt copil plânge;
- extreme de comportament;
- comportare agresivă, retragere, introversie, extrem de pasiv;
- frică de părinţi sau de cei care îl îngrijesc;
- frecvent absent sau târziu la şcoală;
- teama de a merge acasă;
- reclamă agresiune din partea părinţilor;
- îmbracă haine cu mâneci lungi cu scopul de a ascunde rănile;
- caută afecţiune la orice adult fără nici o discriminare;
- nu îşi exprimă nevoile, nu este comunicativ.
2. Abuz emoţional
Atitudini şi comportamente cronice ale părinţilor sau ale altor persoane îngrijitoare, care nu oferă
copilului un mediu de dezvoltare corespunzător şi pot dăuna dezvoltării fizice, mentale, spirituale, morale
sau sociale.
Tipuri de abuz emoţional:
 Rejetarea – adultul îndepărtează copulul de el, refuză să-i recunoască valoarea sau legitimitatea
nevoilor;
 Izolarea – adultul întreprinde consistent acţiuni care izolează copilul de comunicarea cu semenii
şi alţi adulţi, acasă sau în afara casei
 Teriorizarea – adultul ameninţă verbal copilul cu pedeapsa, cu părăsirea sau alungarea,
intimidează şi înfricoşează cu „arme” fizice şi psihologice.
 Coruperea – adultul încurajează şi îndrumă copilul pentru comportamente neadecvate (auto-
distructive, antisociale);
 Ignorarea – adultul ignoră iniţiativele şi nevoile de interacţiune a copilului, nu manifestă
emotivitate în interacţiunile cu copilul .
Semne fizice prezente la copil:
- tulburări de vorbire;
- întârzieri în dezvoltarea fizică;
- incapacitatea de a reuşi o performanţă.
Modificări ale comportamentului copilului:
- ticuri (mişcă, se leagănă, îşi suge degetele, etc.);
- tulburări de comportament (anti - social, distructiv,);
- trăsături nevrotice (tulburări de somn, de vorbire, inhibiţie pentru joacă,);
- reacţii psiho-nevrotice (isterie, obsesii, fobii, ipohondrie,);
- comportamente extreme (pasiv, ruşinos, agresiv, pretenţios,);
- comportament supra adaptativ (necorespunzător de infantil);
- întârzieri în dezvoltare (mentală, emoţională,);
- tentative de suicid.
3. Neglijarea
Neglijarea este incapacitatea sau refuzul adultului de a comunica adecvat cu copilul, de a-i asigura
nevoile biologice, emoţionale, de dezvoltare fizică şi psihică, precum şi limitarea acestuia la educaţie.
Neglijarea ar putea fi definită şi ca reprezentând condiţiile în care persoana care are în îngrijire
un copil, în mod intenţionat sau neintenţionat, dă posibilitatea copilului să experimenteze suferinţe care por

24
fi evitate şi nu reuşeşte să asigure una sau mai multe condiţii care sunt foarte importante pentru dezvoltarea
capacităţilor fizice, emoţionale şi intelectuale ale unui individ.
Putem deosebi 3 tipuri de neglijare:
 emoţională – e definită ca o slabă abilitate a părinţilor de a se angaja, pozitiv, emoţional în
creşterea copilului.
 educaţională – are loc atunci cînd copilul nu este înrolat în instituţiile educaţionale fără un motiv
rezonabil
 fizică – constă în neoferirea alementaţiei, îmbrăcămintei, ajutorului medical adecvat
Semne fizice prezente la copil:
- este continuu flămând, cu igienă proastă, îmbrăcat nepotrivit, murdar continuu;
- lipsit de supraveghere, în special în cursul unor activităţi periculoase şi pe perioade lungi;
- probleme fizice, medicale sau dentare nerezolvate;
- abandon;
- adesea obosit şi neatent.
Modificări ale comportamentului copilului:
- fură sau ascunde mâncare;
- rămâne la şcoală peste program(ajunge devreme şi pleacă târziu);
- vine rar la şcoală;
- constant obosit, neatent sau adoarme în clasă;
- consumă alcool sau droguri;
- spune că nu-l îngrijeşte nimeni.
4. Abuzul sexual
Abuzul sexual este orice act a carui intentie este ca un copil să satisfacă din punct de vedere sexual
un copil mai mare sau un adult. Abuzul sexual este orice activitate sexuală pe care copilul nu o inţelege sau
la care nu consimte sau care este impotriva legii. Include expunerea sau folosirea în diferite situaţii
nepotrivite unui copil(ex. filme sau reviste pornografice ).
Semne fizice prezente la copil:
- dificultate în mers sau la şedere;
- lenjerie pătată cu sânge;
- durere sau mâncărime în zona genitală;
- contuzii sau sângerări la nivelul organelor genitale externe, a zonelor vaginală sau anală;
- boli venerice (mai ales la pre-adolescenţi);
- sarcină;
Modificări în comportamentul copiilor:
- refuză să se schimbe pentru gimnastică sau refuză să participe la orele de sport;
- comportament retras, fantezist sau infantil;
- cunoştinţe sau comportamente sexuale bizare, sofisticate sau neobişnuite;
- teamă de contact fizic în special cu adultul;
- relaţii proaste cu copii de aceeaşi vârstă ;
- debut enurezic, coşmar sau sugerea degetelor;
- delicvenţă sau vagabondaj;
- reclamă asalt sexual de către cei care îl au în grijă.
4. Nivelurile abuzului
Copilul interacţionează cu adulţii, în principal în trei medii: mediul şcolar, familial şi social larg.
De aceea, sociologii şi psihologii consideră că, în toate aceste medii copilul poate fi confruntat cu realitatea
abuzului. Abuzul se poate produce astfel la următoarele niveluri:
 Nivelul social – unele societăţilor sunt abuzive în raport cu copiii. Ele nu constituie medii
prielnice de dezvoltare a copiilor: fie datorită condiţiilor economice ce nu pot asigura un nivel de trai

25
corespuntător; fie datorită insuficienţei dezvoltării a serviciilor sociale pentru copii; fie datorită unor
condiţii de război sau violenţe sociale; fie datorită unor reglementări sau mentalităţi discriminaatorii în
raport cu unele categorii de copii; fie datorită tolerării diferitelor forme de abuz împotriva copiilor.
 Nivelul organizaţional – se referă la organizaţiile şi instituţiile frecventate de copii sau care ar
trebui să aibă drept preocupare bunăstarea copilului (şcoli, unităţi sanitare, instituţii de ocrotire). În aceste
instituţii se pot întîlni nu numai mentalităţi sau practici discriminatorii, dar şi forme din cele mai grave de
abuz fizic sau psihic.
 Nivelul grupal – include, în principal familia dar şi alte microgrupuri în care copilul poate fi
integrat: colegi, prieteni, vecini, rude mai îndepărtate, prieteni ai părinţilor.

5.Factorii abuzului
În familie, abuzul este comis de către membri familiei, de cei în care copilul are încredere, de cei
însărcinaţi cu creşterea şi îngrijirea lui. Desemnarea unui anumit comportament din cadrul familial ca fiind
abuz sau neglijare depinde de o serie de factori:
1) Factorii sociali:
 nivelul redus de trai al majorităţii familiilor şi şomajul. Familiile paupere, în care unul sau ambii
părinţi nu au un statut profesional, prezintă un risc crescut de abuz datorită stresului asociat sărăciei: nivel
scăzut de şcolarizare, deprinderi inadecvate de administrare a bugetului familiei, probleme de comunicare
în cuplu.
 apartinenţa familiei la un grup minoritar, dezavantajat din punct de vedere social, antrenează
insecuritate, frustrare şi stres, acasta conducînd la izolarea socială a familiei şi la apariţia unor
comportamente abuzive.
 sărăcia, şomajul şi apartenenţa familiei la un grup minoritar sunt factori ce determină
perpetuarea modelelor familiale alternative de tipul:
 familii monoparentale materne sau paterne ce apar în urma divorţului/decesului unuia dintre
părinţi. Principalele probleme ce apar în aceaste familii şi afectează dezvoltarea copilului şi determină
apariţia comportamentelor abuzive sunt următoarele: dificultăţi financiare care pot conduce la transferări de
rol către copil, în sensul că acesta poate fi obligat să obţină venituri prin diferite activităţi, ceea ce
echivalează cu explorarea economică, mama îi atribuie treptat copilului rolul de partener, de suport afectiv,
substitutiv tatălui, ceea ce îl forţează pe copil sa-şi dezvolte maturitatea în avans.
 familii reconstituite, în care unul sau ambii părinţi au mai fost căsătoriţi şi au copii din legături
anterioare. În aceste familii, părinţii vitregi au de obicei un comportament hiperautoritar, frecvent abuziv şi
violent faţă de copiii vitregi.
2) Factorii psihologici:
 Părinţi ce aparţin tipuri de personalitate lipsit de autocontrol, dominaţi de impulsivitate/agresivitate;
 Părinţii sunt personalităţi rigide, lipsite de căldură şi empatie faţă de copil;
 Părinţii sunt imaturi efectiv, dezvoltă mecanisme de dependenţă faţă de partenerul conjugal,
neglijînd trebuinţele/dorinţele copilului;
 Unul sau ambii părinţi au preluat în mod inconştient modul familial socializator de tip abuziv;
 Părinţii au fost supuşi unor stresuri multiple (conflicte maritale, divorţ);
 Părinţi cu diferite forme de psihopatie, ei aparţinînd în mod special categoriei personalităţilor
antisociale;
 Părinţii au avut tulburări de ataşament în copilărie, devenind adulţi anxioşi.

6. Efectele abuzului asupra copiilor

 Din punct de vedere fizic: abuzurile şi neglijările pot determina răni grave, probleme medicale
serioase, handicapuri sau chiar moartea;

26
  Din punct de vedere emoţional: atunci când adulţii abuzează copiii, aceştia îşi formează anumite
atitudini negative despre lume, aceasta devenind pentru ei ameninţătare şi nesigură. Copiii devin astfel
anxioşi, labili emoţional sau defensivi, cu dificultăţi de exprimare şi de control emoţional. Deficienţele de
dezvoltare emoţională şi lipsa de încredere pot face dificilă relaţionarea cu persoanele apropiate în timpul
vieţii de adult.

7. Simptome emoţionale ale copilului abuzat

Copiii care au fost abuzați pot prezenta:
 imagine de sine deteriorată;
 activităţi de tip sexual;
 incapacitatea de a iubi şi de a se încrede în alţii;
 comportament agresiv sau ilegal, sau comportament auto- distructiv;
 comportament pasiv sau de retragere în sine;
 teama de a forma relaţii noi sau de a se implica în diverse activităţi;
 anxietate;
 probleme sau eşecuri şcolare;
 tristeţe sau alte simptome de depresie;
 abuz de alcool sau droguri;
 insomnie;
 coşmaruri.

8. Consecinţele abuzului asupra copiilor

Consecinţele abuzului asupra dezvoltării copilului au fost îndelung studiate. Unii autori consideră că
în urma abuzului copiii au învăţat că lumea lor este una imprevizibilă, adesea un loc periculos, iar adulţii
care îi îngrijesc pot fi furioşi, nerăbdători, dipresivi şi distanţaţi. Mai mult, ei se pot transforma fără nici o
averizare în persoane ostile şi violente. Lîngă un părinte abuziv, ataşamentul copilului este afectat,
determinîndu-l pe acesta să se perceapă ca fiind incomplet, neiubit şi de neiubit. La maturitate prezintă
adesea probleme afective (depresie, tristeţe, anxietate). Ei devin limitaţi în perceperea propriilor sentimente
şi întîmpină dificultăţi în interpretarea şi reacţionarea la expresiile emoţionale ale altora. Ca rezultat al
abuzului, copii şi adulţii pot dezvolta un patern de negare sau limitare a anumitor reacţii emoţionale care în
schimb diminuează capacitatea lor de a fi expresivi sau spontani în alte contexte.
Consecinţele abuzului asupra copiilor sunt:
 Imagine de sine scăzută
 Copiii cred că adulţii au întotdeauna dreptate. Ei pot rămâne cu impresia că au fost trataţi astfel
din cauză că au fost răi şi că, de fapt au meritat să fie abuzaţi.
 Probleme în dezvoltarea emoţională
 Pe parcursul vieţii, cel ce a suferit un abuz simte că este dificil să-şi exprime emoţiile sau să
înţeleagă sentimentele altora.
 Probleme de relaţionare
 O parte din cei ce-au fost abuzaţi tind să devină ei însăşi violenţi, căutând relaţii cu persoane pe
care le pot domina.Copiii abuzaţi învaţă să nu aibă încredere în adulţi şi dezvoltă în timp tulburări de
relaţionare.
 Coşmaruri
 Retrăirea traumei în timpul somnului poate fi caracteristică frecventă la persoanele care au suferit
diverse abuzuri.
 Simtome somatice funcţionale

27
  Durerile de cap sau abdominale, vărsăturile, starea de somnolenţă sau de rău, tahicardia,
tulburările respiratorii pot fi consecinţele stării de anxietate şi depresie cauzate de abuz.
Există mari diferenţe în ceea ce priveşte consecinţele auzului, diferenţe care sunt în funcţie de mai
multe variabile: vîrsta, frecvenţa abuzului, particularităţiile psihocomportamentale a victimei. În general
manifestările ce acompaniază abuzul ne conduc la următoarea tipologie a copiilor victime
Introverţi:
 Răspunsul lor este evitarea abuzului, tentative de a fugi, de-a scăpa de fapte abuzive;
 De-a nu vorbi despre fapte traumatizante;
 Problema centrală a lor este să înţeleagă eesenţialul problemelor cu care se
 confruntă, să pună emoţiile în cuvinte;
 Sunt mai buni în şcoală după traumă;
 Saunt persoane care învaţă foarte bine prin imagini, modele, exemple;
 Muncesc mult cu succes, dar înăuntru sunt răniţi.
Extrovertiţi (externalizatori)

 Răspunsul lor este „lupta”, explodarea, excitaţie ca tentative de apărare;

 Este uşor să vorbească despre fapte traumatizante, să se manifeste afectiv în diferite cazuri;
 Sunt excitaţi, nervoşi, furioşi;
 Copiii nu prea bine se descurcă în şcoală;
 Sunt persoane care pentru reuşita mai înaltă necesită o învăţare kinestetică.

9. Tratamentul copiilor abuzați

Dat fiind specificul tulburărilor determinate de situaţiile de abuz şi neglijare, în special
relaţionarea defectuasă şi neîncrederea copilului, stabilirea unei modalităţi de comunicare securizante este
începutul oricărui demers de diagnosticare şi elaborare a unei scheme terapeutice individualizate adecvate.
Tratamentul unui copil - victimă a unei forme de abuz se face în trei etape:
1) intervenţia în situaţia de criză (consilierea părinţilor şi tratamentul
psihofarmacologic);
2) terapia de scurtă durată (consilierea, terapie diferenţială, terapie
familială şi funcţie de complexitatea cazului, terapie psihofarmacologică);
3) terapie de lungă durată (terapie individuală şi/sau de grup);
Pentru iniţierea recuperării terapeutice necesită abordarea cazurilor sub forma unui joc dar în
funcţie de vîrsta copilului, de nivelul de dezvoltare psihologică şi de evoluţia cazului putem apela şi la alte
tehnici terapeutice descrise mai jos:
1. terapia prin joc – (copii vîrste mici) constituie o modalitate de stabilire a contactului cu copilul.
Terapia prin joc e un proces sănătos de “drenaj” pentru frustrările acumulate şi sentimentele negative, ea
permite învăţarea unui comportament adecvat prin “punerea în scenă” a diferitelor secvenţe din familie.
2. art-terapia este utilă pentru copiii de vîrste mici, copii de vîrste mai mari deprimaţi, ostili. Ea ajută
la precizarea diagnosticului, îl ajută pe copil să se înţeleagă pe sine, să se elibereze de tensiunile şi
anxietăţile acumulate, să dezvolte abilităţi de comunicae şi să facilizeze rezolvarea conflictelor.
3. terapia de grup - are rezultate bune în perioada adolescenţei, deoarece această treaptă a dezvoltării
umane se caracterizează prin nevoia de apartenentă şi identificare cu un grup. A fi membru al unui grup
deschis de tip terapeutic permite membrilor cu vechime mai mare în grup să acţioneze în sensul modelelor
de rol pentru noii veniţi.

10.Recuperarea copiilor abuzați

Recuperarea eficientă se poate realiza numai prin participarea tuturor serviciilor/instituţiilor
responsabile de protecţia copilului constituit într-o reţea ce funcţionează eficient. Astfel:

28
  Şcoala poate semnala dar şi evita producerea unor forme de abuz, poate sprijini programele de
recuperare prin crearea unui cadru securizant, prin legătura cu familia, prin deschiderea faţă de problemele
copiilor;
 DPC-urile trebuie să monitorizeze de abuz şi familiile cu risc crescut de producere a abuzurilor,
trebuie să semnaleze şi să orienteze cazurile spre centrele de recuperare şi spre Poliţie şi Justiţie;
 Poliţia trebuie să intervină alături de DPC-urile pentru scoaterea copilului din mediul abuziv, să
instrumenteze dosarele pentru acţiunea în Justiţie şi să orienteze cazurile spre centre de tratament;
 Serviciile medicale trebuie să se ocupe de recuperarea fizică, somatică a copilului dar şi de
recuperarea psihologică.
Recuperarea eficientă a copiilor care au fost supuşi unei forme de abuz se poate realiza prin utilizarea
psihoterapiilor educaţionale. Cele mai frecvent aplicate sunt:
 Art terapia (terapia desenelor, cărţilor de colorat, construirea din seturi constructive, diferite
materiale);
 Ludoterapia (jocuri simbolice, dinamice, didactice, dramatizante, inventarea jucăriilor,
exprimarea, povestirea faptelor din viaţă şi înscenarea lor);
 Ergoterapia (confecţionarea obiectelor din diferite materiale, căsnicia, creaţia populară, munca
în natură).
Un alt proces de recuperare este terapia furiei care utilizează următoarele metode de corajare:
 Psihodrama – se utilizează pentru descărcarea emoţională (lovirea piernei, aruncarea mingei,
dansuri, desenarea obiectului ce îl supără)
 Încadrarea activă a terapeutului în situaţia de joc cu scopul de a desfăşura, dezvolta sau de a
“întinde” acţiunile agresive bazate pe diferite fobii.
 Includerea acţiunilor agresive în contextul jocului şi atribuirea acestora a unui nou sens social
acceptat.
Tema 7. Victimizarea persoanelor de vîrsta a treia
1. Victimizarea persoanelor în etate.
2. Rolul asistentului social în lucrul cu persoanele de vîrsta a III-a.

1. Victimizarea persoanelor în etate

Termenul de maltratare a persoanelor în vîrstă (older abuse) a aparut în anii ’80 si presupune
agresiunea fizică, psihică, exploatarea financiară prin minciună şi furt ilegal; neglijarea prin ignorarea
prezenţei lor, privarea de hrană şi medicamente .
În cadrul familiei, cei care victimizează pesoanele în vîrstă sunt acei cu care locuiesc – fiul, fiica,
nepotul etc., iar în instituţiile de asistenţă socială – persoanele obligate prin lege să-i îngrijească.
În urma cercetărilor s-au evidenţiat următoarele aspecte:
1) victimizatorul persoanelor în vîrstă este cel mai frecvent o rudă, în special frate, soţ sau copil; mai rar
poate fi noră ginere, prieten sau vecin;
2) cînd parinţii care se află în aceeaşi casă sunt maltrataţi fizic, cel mai frecvent victimizatorii sînt fii;
3) dacă fiicele sunt abuzive, victimizarea ia în mod uzual forma neglijării emoţionale;
4 ) victima tipică este femeia de peste 60 de ani, bolnăvicioasă şi suferindă ;
5) în cele mai multe cazuri victima şi victimizatorul locuiesc în aceeaşi casă, dar izolaţi social în
raport cu prietenii, vecini sau rudele care ar putea să intrevină în a pune capăt procesului de victimizare.
6) victimizanţii tind să devină suprasolicitaţi în raport cu victimele care devin depresive, izolate şi
dependente.
7) la rîndul lor, o parte din victimele în vîrstă au fost părinţi abuzivi.
8) frecvent personalul cu răspundere privind îngrijirea celor în vîrstă sunt suspectaţi de a neglija
obligaţiile ce le revin .
Caracteristicile persoanei abuzate sunt următoarele: persoană peste 75 de ani, cel mai adesea femeie
singură, fără roluri în societate, cu afecţiuni cronice sau acute, cu mobilitate diminuată, incomodă pentru
anturaj.

29
 Factorii de risc ai abuzului sunt: vîrsta peste 75 de ani, starea de sănătate – disfuncţii fizice, mentale,
senzoriale care afectează capacitatea de apărare, incapacitatea de autoîngrijire, pierderea autonomiei,
sociodependenţa, necesităţi de îngrijire care depăşesc capacităţile îngrijitorului; lipsa sau insuficienţa
legislaţiei protective.
Tipurile de abuz ( familial şi instituţional) la care pot fi supuse persoanele în vîrstă au fost
identificate astfel:
1) abuzul fizic – constrîngeri fizice, pălmuitul, bătăi, neacordarea îngrijirilor personale; de obicei,
persoana vîrstnică este o persoană care poate fi victima abuzului fizic din cauza capacităţii fizice reduse, a
unor economii mai mult sau mai puţin mari. De asemenea, mulţi vîrstnici sunt înşelaţi de persoane
“binevoitoare” cărora le donează casa în schimbul unor zile liniştite, dar ulterior ajung în stradă sau, cu
puţin noroc, într-o instituţie;
2) abuzul psihologic (emoţional)– nerespectarea demnităţii persoanei vărstnice, marginalizare şi
excludere socială, ignorarea drepturilor şi libertăţilor persoanei, atacuri verbale, ameninţarea cu moartea,
bătaia, cu luarea banilor sau averii, izolarea, inducerea stării de frică, discriminare pe criteriul vîrstei. El
poate produce o stare permanentă de anxietate, spaimă, climat emoţional ce poate avea efecte cumulate
suprapuse peste o patologie caracteristică vîrstnicilor;
3) abuzul medical – condiţii precare de asistenţă şi îngrijire, discriminare la internare pe motiv de
vîrstă, tratament sau îngrijire insuficientă/inadecvată, sedarea vîrstnicului;
4) abuzul material – furtul sau folosirea neadecvată a banilor sau a altor obiecte personale ale
bătrînilor, determinarea persoanei vîrstnice de a ceda bunuri, locuinţa, alte valori în schimbul promosiunii
de a i se acorda îngrijire;
5) violarea drepturilor – internarea fără acordul acestuia într-un spital, azil, ospiciu;
6) neglijarea – apare atît în familie, cît şi în mediul instituţionalizat şi poate fi involuntară –
vîrstnicul este lăsat fără ajutor, singur, izolat, privat de alimente, apă, îngrijire, igienă .
7) Neglijarea poate fi:
a) emoţională – înseamnă că persoanele care interacţionează cu vîrstnicul nu sunt capabile să se
angajeze într-o relaţie afectivă, să empatizeze cu acesta, sunt indisponibile în a le asculta necazurile,
suferinţele;
b) fizică – gîndindu-ne la neglijarea fizică în comparaţie cu abuzul fizic, dacă în situaţia de abuz mai
pot rămîne supravieţuitori care să plîngă, să protesteze, în cazul neglijenţei, ea poate fi fatală ( decedează
din cauza lipsei suportului alimentar şi financiar);
c) juridică – poate viza, de exemplu, lipsa unui suport legislativ adecvat care să pună la adăpost toate
categoriile de vîrstnici .
Dintr-o altă perspectivă, se mai poate vorbi despre:
- abuzul în familie,
- abuzul în instituţie.
Cauzele violenţei împotriva bătrînilor ar consta în:
a) dificultăţi economice – adeseori, cuplurile care au în îngrijire bătrîni trebuie să se ocupe în paralel
şi de proprii copii; ca o consecinţă a acestei stări, cresc trebuinţele şi solicitările persoanei vîrstnice, care,
prin comportamentul ei revendicativ şi stresant, contribuie la precipitarea actelor de violenţă împotriva ei;
asemenea acte apar, de cele mai multe ori, în familiile unde părinţii sunt complet dependenţi de proprii lor
copii, unde nu există nici o posibilitate de a angaja persoane care să se ocupe de îngrijirea celor în vîrstă; de
asemenea, costurile ridicate ale întreţinerii şi îngrijirilor medicale, la care se adaugă cheltuielile familiale
crescute, pot determina reacţii violente împotriva părinţilor aflaţi în îngrijire;
b) mentalitatea – bătrînii sunt priviţi în societatea actuală ca fiind persoane fără ajutor, ale căror
probleme impun măsuri medicale şi sociale distincte;
c) pierderea statusului de persoană activă – prin pensionare şi neimplicarea în alte tipuri de
activităţi;
d) transmiterea intergeneraţională a abuzului – studiile arată că o parte însemnată dintre cei care îşi
abuzează părinţii au fost ei înşişi victime ale violenţei exercitate de aceştia; violenţa asupra vîrstnicilor este
deci o reacţie normativă la diferite probleme frustrante şi conflictuale;
e) probleme proprii ale agresorilor – în foate multe cazuri, diferite persoane adulte, care nu au relaţii
de rudenie cu victimele, se angajează printr-un contract nescris să-i îngrijească pe cei vîrstnici, în schimbul
locuinţei, care ar putea reveni după moartea acestora susţinătorilor, multe asemenea contracte nu sunt

30
onorate, astfel că numeroşi susţinători recurg la tot felul de cate de presiune şi violenţă pentru a obţine
locuinţa chiar înainte de decesul proprietarului; în majoritatea cazurilor, cel care maltratează este un fiu sau
o fiică, avînd o serie de probleme financiare, dificultăţi cu partenera/partenerul, consumă alcool şi este
obligat/ă, atît din punct de vedere moral, cît şi legal, să-şi întreţină părintele; într-un cuplu care trebuie să-şi
întreţină părinţii sau socrii, soţia resimte, cel mai frecvent, acest lucru ca pe o povară, ca pe o violare a
vieţii intime a cuplului;
f) comportamentul bătrînilor – în unele cazuri, chiar vîrstnicii aflaţi în îngrijire determină, prin
comportamentul lor, situaţii de violenţă; ei îşi tratează copiii adulţi ca şi cum ar fi copii încă, contestîndu-le
dreptul de a lua decizii, manifestînd irascibilitate în diferite situaţii, motiv pentru care, în ambele părţi, se
instalează un climat de tensiune (acest climat este şi mai conflictual, cu cît între copii şi părinţi există
incompatibilităţi în ceea ce priveşte valorile, atitudinile religioase, politice, morale).
Abuzul bătrînilor în familie constituie o formă aparte de violenţă din cauza vulnerabilităţii accentuate
a acestei categorii de vîrstă. Este grupul cel mai uşor de victimizat fără ca persoanele din această categorie
să reacţioneze agresiv, în comparaţie cu reacţiile altor membri ai familiei aflaţi în situaţii similare.

Tema 8. Autovictimizarea. Metode de reabilitare și asistenţă

1. Caracteristica generală a suicidului. Definiţii ale suicidului.
2. Teorii privind etiologia acţiunilor suicidare.
3. Factorii de risc suicidar.
4. Tipurile de suicid.
5. Modalităţi suicidare. Simptomatologie.
6. Metode de asistenţă.
7. Profilaxia comportamentelor suicidare.

1.Caracteristica generală a suicidului. Definiţii ale suicidului

Suicidul (de la „sui” – de sine şi „cidium” – omorîtor) semnifică „orice caz în care moartea rezultă
direct sau indirect dintr-un act pozitiv sau negativ, făcut de victima însăşi, care ştie că trebuie să producă
acest rezultat”. Sinuciderea este actul de disperare al unui om care nu mai doreşte să trăiască.
Majoritatea definiţiilor date suicidului scot în evidenţă elementul intenţional, faptul că persoana, în
mod conştient, îşi suprimă propria viaţă. Astfel, Gunther Kaiser arată că „suicidul este o acţiune voluntară,
îndreptată conştient spre scopul suprimării propriei vieţi”. Această definiţie evidenţiază elementele
caracteristice suicidului (acţiunea voită a subiectului, starea sau nivelul de conştientizare a scopului,
orientarea acţiunii de distrugere către sine, către propria persoană, în vederea suprimării vieţii), care îl pot
diferenţia de alte situaţii, precum accidentul sau crima mascată. În sens larg, sinuciderea înseamnă orice
acţiune, tendinţă, comportament de autoagresiune (aici incluzîndu-se aşa numita „sinucidere cronică" a
toxicomanilor, alcoolicilor, a persoanelor cu anorexie mintală), iar în sens restrîns, sinuciderea este actul de
autodistrugere globală, de suprimare bruscă a propriei vieţi în mod automat, voit, conştient, şi privind
moartea ca pe un sfîrşit total.
Sinuciderea reprezintă forma cea mai autentică şi directă a abolirii funcţiei de conservare, o conduită
autoagresivă manifestată prin act sau tentativă. Conduita siucidară apare ca un act complex, plin de
incertitudine şi ambiguitate, legat puternic de condiţiile socio - culturale ale microgrupului din care face
parte suicidarul.
Se numeşte sinucidere orice caz de moarte care rezultă direct sau indirect dintr-un act pozitiv sau
negativ, săvîrşit de victima însăşi şi despre care aceasta ştie ce rezultat va produce.
Suicidul e considerat ca fiind actul autosuprimării existenţei, desfăşurat într-un moment de tensiune
afectivă sau de perturbare a conştiinţei.
Istoriceşte vorbind, prima lucrare de mari proporţii, consacrată în întregirii problemei sinuciderii, a
fost elaborată de Emil Durkheim.

31
2.Teorii privind etiologia acţiunilor suicidare
Pentru explicarea suicidului au fost formulate mai multe teorii sau doctrine, care se deosebesc prin
răspunsul la întrebarea: "actul sinuciderii e un fenomen ce ţine de normal sau patologic?".
Astfel, teoriile care explică acuzele suicidului se împart în:
1) Teoriile psihologice au considerat sinuciderea un act de disperare şi de culpabilizare excesivă.
2) Teoriile psihiatrice – unii psihiatri susţin că boala mintală ar fi principala cauză a sinuciderii. Alţi
psihiatri, şi anume cei influenţaţi de teoria psihanalitică consideră că instinctul morţii, datorită
mecanismului de apărare a eului, poate conduce individul către suprimarea propriei vieţi. Alţi psihiatri
consideră drept cauze ale suicidului depresia, anxietatea, lipsa de speranţă, frustrarea, experienţa
traumatizantă etc.
Concepţiile psihiatrice consideră suicidul un act patologic, date fiind bolile psihice, cum sunt psihoza
maniaco-depresivă şi depresiile, ceea ce a făcut să admită că există o boală a sinuciderii.
3) Teoriile sociologice – susţin că principala cauză a sinuciderii nu este legată de individ, ci mai mult
de grupul de apartenenţă. E. Durkheim, adept al teoriilor sociologice, susţine că există 2 cauze majore ale
sinuciderii, şi anume: integrarea socială şi reglarea socială.
Integrarea socială se referă la ataşarea indivizilor la grupul de apartenenţă, iar reglarea socială
presupune intervenţia coercitivă a grupului sau societăţii asupra comportamentului membrilor.
Durkheim susţine că indivizii care se caracterizează printr-un grad mai mare sau mai mic de integrare
socială pot în mai mare măsură să comită suicidul, decît cei care se caracterizează printr-un nivel moderat
de integrare socială. Pe de altă parte, cei care sunt supuşi unui nivel prea scăzut sau prea înalt al reglării
sociale pot să recurgă la suicid în mai mare măsură decît cei supuşi la un nivel moderat.
Concepţiile sociologice au făcut din suicid un act de fugă dintr-o realitate intolerabilă, un act cauzat
de solitudine ori de izolare (mai ales la bătrîni), un act ce reflectă scăderea funcţiei de socializare a
familiei .
Plecînd de la conceptele teoriei durkheimiene, au fost elaborate noi teorii moderne între care se
evidenţiază teoria trifactorială. Este denumită aşa, deoarece în concepţia autorilor (Andrew Henry şi
James Short) suicidul este determinat de trei categorii de factori: sociologici, psihologici şi economici.
1) Factorul sociologic se referă la sistemul relaţional slab, adică lipsa implicării individuale în
relaţiile cu alţii, precum şi la restrîngerea externă slabă. Ambii termeni sunt similari cu cei folosiţi de
Durkheim şi anume: integrare socială slabă şi reglarea socială inadecvată.
2) Referitor la factorul psihologic al suicidului, se consideră un superego puternic care rezultă din
„internalizarea disciplinelor şi cerinţelor aspre parentale” ce produc o înaltă probabilitate psihologică a
suicidului. Deci, dacă unii indivizi au fost condiţionaţi de părinţii lor să-şi dezvolte o conştiinţă puternică,
ei vor fi înclinaţi în mai mare măsură să se blameze pe ei înşişi decît pe alţii pentru problemele şi frustrările
lor şi în aceste situaţii există riscul să se sinucidă.
3) În ceea ce priveşte factorul economic al suicidului, autorii arată că ratele suicidului cresc în
perioadele de criză economică şi scad în timpul perioadei de creştere şi prosperitate .

3. Factorii de risc suicidar

Surprinderea tuturor condiţiilor devine dificilă şi imposibilă, deoarece în literatura de
specialitate datele sunt insuficiente. Pe de altă parte, comportamentul suicidar este determinat de o
multitudine de factori ce ţin atît de individ, cît şi de situaţiile din mediu exterior.
1. Factorii sociali:
 respingere din partea grupului
 mobilitatea ridicată a societăţii
 glorificarea violenţei în mass-media
 accesul uşor la arme
 rata deja ridicată de sinucideri

32
  dezonoare publică
 abuzul frecvent de alcool şi droguri
 schimbarea climatului moral
2. Factorii familiali:
 destrămarea familiei
 sinuciderea unui membru de familie
 lipsa familiei
 neînţelegerile din familie
 familii incomplete
3. Factorii psihici şi organici:
 stările depresive
 stările patologice (schizofrenia, delire cronice, anxietate)
 stări halucinatoare
 stări nevrotice
 psihopatie
 epilepsie
 oligofrenie
 demenţa
 alcoolismul
 toxicomania
4. Factorii individuali:
 eşec economico-financiar
 suferinţă morală
 sentimente de vinovăţie
 sentimente de inferioritate
 sentimentul inadaptării
 sentimentul de răzbunare
 lipsa acceptării
 lipsa dragostei necondiţionate etc.

Contextul psihosocial poate juca un rol predictiv în actul suicidar. Principalele coordonate care
anunţă precipitarea suicidului sunt :
 evenimente de viaţă defavorabile, mai ales dacă persoana este tratată umilitor;
 rupturi afective recente (divorţ, eşec sentimental);
 şomaj, schimbări sau conflict profesional;
 pierderea unei persoane apropiate;
 afecţiuni somatice cronice;
 abuz de alcool;
 izolare socială.
Statutul marital – rata suicidului la celibatari este dublă faţă de rata generală a suicidului.
Persoanele singure prezintă o rată a suicidului de patru ori mai mare decît la loturile martor. În rîndurile
persoanelor văduve, riscul suicidar este de aproape 4 ori mai mare la bărbaţi decît la femei.
Suicidul în funcţie de sex – în timp ce femeile au un procent mai ridicat de tentative suicidare (6:1)
faţă de bărbaţi, numărul actelor suicidare este mai mare la bărbaţi (3:1).
Habitatul – suicidul este mai frecvent în aglomerările urbane.
Statutul profesional – sinuciderile sunt mai frecvente la cei fără statut profesional sau cu statut
profesional nesigur. Profesia intervine în măsura în care ea implică un anumit nivel intelectual precum şi
un anumit mod de viaţă. Există anumite profesii cu un risc suicidar mai crescut. La militari rata suicidului
este mai ridicată cu cel puţin 25% decât în rândul civililor.

33
 Factori meteorologici şi cosmici – suicidul este mai frecvent primăvara şi toamna, corespunzător
frecvenţei crescute a debutului şi recăderilor în psihoze.
Factori somatici – riscul suicidar creşte în bolile somatice precum în cazuri de durere cronică,
operaţii chirurgicale recente sau boli în fazele terminale. Infecţia cu HIV fără alte complicaţii nu pare să
aibă un risc suicidar crescut.
Ereditatea – suicidul este o manifestare, un simptom apărut fie în cadrul unei depresii majore, fie al
unei psihoze. Aşadar, nu sinuciderea este ereditară, ci boala care o cauzează.
Factorii de risc ai suicidului includ carenţa afectivă (la copii), stările depresive şi unele situaţii
relaţionale negative (stresul acut, şantajul, influenţa mass-media, nedreptatea, frica de lege), ca şi unii
factori psihorelaţionali (disperarea, sarcina nedorită).
Motivaţia actului suicidar este ca un aisberg, majoritatea motivelor rămînînd necunoscute („sub
apă”), iar cele cunoscute fiind relaţionale (conflicte, reacţii de doliu, depresii situaţionale) sau, alteori,
abisale (o fugă de o realitate dificilă, o nevoie de răzbunare, de autopedepsire din cauza unor sentimente de
culpă). Ca eşec al comunicării interumane, la bărbaţi, motivaţiile cele mai frecvente rezidă în conflicte de
ordin social, iar la femei, în conflicte afective.

4. Tipurile de suicid
Suicidul se clasifică după mai multe criterii:
1) După scop:
a) suicidul de şantaj, oblativ, adică de sacrificiu pentru o valoare;
b) suicidul ordalic, ca probă a nevinovăţiei.
2) După modul de desfăşurare a actului suicidar:
a) Suicidul-ameninţare
Indivizii care ameninţă cu suicidul vor mai mult să trăiască decît să moară, iar ameninţările lor sunt
folosite drept mijloace de atigere a anumitor scopuri în viaţă. Aceasta nu înseamnă, însă că ei niciodată nu
vor pune în aplicare ameninţările lor, mai ales atunci cînd există în mod real pericolul de a nu-şi atinge
scopurile propuse. În aproximativ 40 % din cazuri de suicid indivizii au avut în trecut serioase tentative de
a se sinucide.
b) Suicidul-tentativă
Cele mai frecvente metode de tentativă de suicid sunt: tăiatul venelor, înghiţirea unei cantităţi mari de
pastile somnifere, asfixierea cu gaz în casă sau în maşină etc. Cele mai multe tentative de suicid au loc în
locuri în care salvarea nu este posibilă. Studiile efectuate arată că dintre cei care încearcă să se sinucidă,
doar între 5% şi 10% îşi finalizează intenţiile.
c) Suicidul reuşit
Aproximativ 2/3 din cei care se sinicid sunt cunoscuţi ca avînd, cel puţin, o tentativă suicidară în
perioadele anterioare. De asemenea, cei mai mulţi dintre ei au comunicat, direct sau indirect, ideea lor
suicidară altor persoane.
Există patru tipuri de sinucidere care reprezintă speciile cele mai importante (Jousset şi Moreau de
Tours):
1) Sinuciderea maniacă - se datorează halucinaţiilor sau concepţiilor delirante. Bolnavul se omoară
pentru a scăpa de un pericol sau de o ruşine imaginară. Halucinaţia apare brusc, şi la fel şi tentativa de
sinucidere, iar dacă în clipa următoare încercarea a eşuat, ea nu mai este reluată, cel puţin pentru moment.
2) Sinuciderea melancolică - este legată de o stare generală exagerată de depresie şi tristeţe, care-l
determină pe bolnav să nu mai aprecieze relaţiile sale cu oamenii şi lucrurile din jur. Viaţa este văzută în
negru, şi i se pare plictisitoare şi dureroasă. Aceşti bolnavi sunt foarte perseverenţi în ţelul urmărit.
3) Sinuciderea obsesivă - nu are un motiv real sau imaginar, ci este cauzată doar de ideea fixă de a
muri.
4) Sinuciderea impulsivă sau automată - este la fel de nemotivată ca şi cea obsesivă, dar ea apare
brusc, şi bolnavul nu-i poate rezista.

5. Modalităţi suicidare. Simptomatologie

Principalele modalităţi de suicid: intoxicaţia, spînzurarea, strengularea, aruncarea de la înălţime,
aruncarea înaintea vehiculelor în mers, electrocutarea, asfixia, împuşcarea cu arme de foc, tăierea cu arme
albe, autolovirea cu obiecte dure, arsuri.

34
 Indicii care semnalează un posibil suicid:
1. Indici verbali:
■ vorbeşte deschis despre moarte;
■ face aluzii referitor la intenţia sa;
■ glumeşte exagerat de mult pe seama suicidului;
■ manifestă curiozitate privind tema morţii.

2. Indici de comportament:
• insomnie de lungă durată;
•_________somnul populat de vise autodistructive;
• agitaţie anxioasă intensă;
• rigiditatea afectivă şi agresivă;
• depresie accentuată dimineaţa;
• scăderea marcată în greutate;
• inhibiţia psihomotoră;
• inhibiţia sexuală;
• insensibilitate la influenţele mediului;
• halucinaţii imperative;
• sentimente accentuate de vinovăţie;
• idei de inutilitate;
• atitudine critică faţă de sine.

3. Indici de situaţie:
■ izolare socială;
■ anturaj instabil;
■ marginalizare, respingere;
■ tentative anterioare de sinucidere;
■ pierderea unei persoane apropiate

6. Metode de asistenţă
Psihiatrul poate interveni în două circumstanţe clinice ale suicidului:
1) în faza presuicidară;
2) după o tentativă suicidară.
Măsuri de ajutor în faza presuicidară :
 a nu se lăsa pacientul suicidar singur;
 de apreciat dacă tentativă este plănuită sau impulsivă;
 de tratat în ambulator pacienţii cu depresie severă doar dacă sunt supravegheati de familie;
 de luat în serios ideile de sinucidere;
 de întrebat despre ideile de sinucidere;
 de pus întrebări despre tentativele anterioare de sinucidere;
 de spitalizat bolnavul în caz că necesită supraveghere;
 de apreciat gradul de seriozitate a intenţiei de suicid;
 de apreciat rezervele lui interioare;
 de acordat concret ajutorul specific necesar;
 de cunoscut natura depresiei;
 de prescris cu grijă medicamentele.

Măsuri de ajutor dupa o tentativa de suicid:

Îngrijire medicală:
• hemostaza;
• respiraţie artificială;
• spălătura gastrică (în cazul utilizării substanţelor toxice);
• administrarea cu oxigen (intoxicaţia cu dioxid de carbon).
Examenul psihiatric:

35
 • aprecierea riscului de repetare;
• precizarea diagnosticului psihotic;
• descoperirea motivaţiilor care au contribuit la suicid;
• depistarea factorilor sociali.
Psihoterapia:
■ insuflarea dorinţei de vindecare;
■ insuflarea deciziei de colaborare;
■ crearea unei atmosfere de securitate;
■ oferirea înţelegerii şi acceptării;
■ oferirea unei relaţii terapeutice.
Prevenirea suicidului în timpul internării poate fi:
a) Profilaxia pasivă - înlăturarea mijloacelor care ar putea servi la suicid; fixarea plaselor metalice la
ferestrele situate la etaj; plasarea bolnavului în cameră împreună cu alţi pacienţi.
b) Profilaxia activă - supravegherea permanentă a bolnavilor cu risc crescut de suicid; contactul afectiv
dintre depresiv şi medic.

Tema 9. Traficul de ființe umane și traficul de femei. Reabilitarea și reintegrarea persoanelor

traficate
1. Delimitări conceptuale privind traficul de fiinţe umane.
2. Factorii favorizanți ai traficului de ființe umane.
3. Etapele şi scopurile traficului cu fiinţe umane.
4. Consecinţele traficului cu ființe umane.
5. Asistența socială acordată victimelor traficului de ființe umane.

1.Delimitări conceptuale privind traficul de fiinţe umane

Pentru a înțelege complexitatea fenomenului, este necesar să oferim cîteva delimitări conceptuale și
definiții ale traficului de fiinţe umane.
Conform documentelor OIM (Organizația Internațională pentru Migrație), traficul de ființe umane
este “o formă de criminalitate transfrontalieră, prin care recrutori, calăuze, gazde și traficanți, organizații în
rețele, se fac vinovați de încălcarea legii și de încălcarea drepturilor fundamentale ale omului, prin
impunerea unei forme de sclavie modernă”.
Prezenţa traficului de fiinţe umane în întreaga lume, în spaţii culturale complexe şi diferite a generat
deosebiri în ceea ce priveşte definirea, abordarea şi combaterea acestui fenomen. La momentul actual
există mai multe definiţii a traficului de fiinţe umane, dar cea mai complexă şi mai amplă este considerată
definiţia din Protocolul privind Prevenirea, Combaterea şi Sancţionarea Traficului de Persoane, în special
de Femei şi Copii, adiţional la Convenţia Naţiunilor Unite împotriva crimei organizate transfrontaliere,
adoptată la 15 decembrie la Palermo:
„Traficul de persoane înseamnă recrutarea, transportarea, transferul, adăpostirea sau primirea
persoanelor prin ameninţare cu forţa sau prin folosirea forţei sau a altor forme de constrîngere, prin
răpire, fraudă, înşelăciune, abuz de putere sau situaţia de vulnerabilitate sau prin oferirea sau acceptarea
de plăţi sau foloase pentru obţinerea consimţămîntului unei persoane care deţine controlul asupra unei
alte persoane în scop de exploatare. Exploatarea va include, cel puţin, exploatarea prostituţiei altora sau
alte forme de exploatare sexuală, muncă sau servicii forţate, sclavie sau practici similare sclaviei,
servitute sau prelevarea organelor”.
Actualul Cod penal al Republicii Moldova prevede separat infracţiunile de trafic de fiinţe umane
(art.165) și trafic de copii (art.206).
Conform art.165 CP RM, traficul de fiinţe umane reprezintă: recrutarea, transportarea, transferul,
adăpostirea sau primirea unei persoane, cu sau fără consimţămîntul acesteia, în scop de exploatare
sexuală comercială sau necomercială, prin muncă sau servicii forţate, pentru cerșetorie, în sclavie sau în

36
condiţii similare sclaviei, de folosire în conflicte armate sau în activităţi criminale, de prelevare a
organelor sau ţesuturilor, săvîrșită prin:
a) ameninţare cu aplicarea sau aplicarea violenţei fizice sau psihice nepericuloase pentru viaţa și
sănătatea persoanei, inclusiv prin răpire, prin confiscare a documentelor și prin servitute, în scopul
întoarcerii unei datorii a cărei mărime nu este stabilită în mod rezonabil, precum și prin ameninţare cu
divulgarea informaţiilor confidenţiale familiei victimei sau altor persoane atît fizice, cît și juridice;
b) înșelăciune;
c) abuz de poziţie de vulnerabilitate sau abuz de putere, dare sau primire a unor plăţi sau beneficii
pentru a obţine consimţămîntul unei persoane care deţine controlul asupra unei alte persoane.
Traficul de copii este definit în aceeaşi manieră, diferenţa constînd în vîrsta victimei – sub 18 ani,
prin termenul de copil înţelegîndu-se, „orice fiinţă sub vîrsta de 18 ani”; mijloacele de recrutare în cazul
copiilor neavînd importanţă, dacă s-au folosit sau nu metode de constrîngere.
Consimţămîntul copilului-victimă privind exploatarea intenţionată nu este relevant, chiar şi în
cazurile cînd nici unul din mijloacele următoare nu au fost folosite: „forţă, constrîngere, răpire, înşelare,
abuz de putere sau acţiuni întreprinse în cazul cînd o persoană se află într-o stare vulnerabilă sau sub
controlul altei persoane ”.

2.Factorii favorizanți ai traficului de ființe umane

Convenţional, factorii care contribuie la apariţia fenomenului traficului de fiinţe umane pot fi
divizaţi în două categorii:
1) factori de îndemn
- ţările în tranziţie;
- discriminare sexuală;
- violenţa îndreptată împotriva reprezentanţilor unui sex;
- șomajul și discriminarea pe piaţa muncii;
- factori sociali;
2) factori de ademenire
- cererea de forţă de muncă ieftină sau de alte servicii exploatatoare;
- realizarea avantajelor pe care le oferă viaţa în statele vestice bogate.
Există o serie de factori care contribuie la răspîndirea fenomenului traficului. Printre aceşti
factori se numără lipsa de informare cu privire la oportunităţile de angajare în străinătate, aşteptările
exagerate ale imigranţilor şi apariţia şi răspîndirea de informaţii false. La factorii prezentaţi mai
sus se pot adăuga gradul scăzut de şcolarizare al celor ce emigrează, lipsa abilităţilor practice,
precum şi înclinaţia de a avea încredere în intermediari care promit să aranjeze trecerea frontierei şi un
loc de muncă bine plătit în schimbul unei părţi din profiturile viitoare.
Profilul persoanei vulnerabile poate fi prezentat în felul următor:
 Categoria de vîrstă – 12 și 25 ani;
 Provenienţa – din zone sărace, urbane sau rurale;
 Provenienţa din medii sau familii în care există violenţă (diverse forme de abuz);
 Profil social vulnerabil (orfane sau provin din familii cu un singur părinte ori avînd tutore);
 Au nivel scăzut de educaţie, lipsa profesionalizării;
 Apartenenţa la un mediu informaţional sărac;
 Lipsa experienţei de viaţă și a unui loc de muncă;
 Mame singure;
 Dependenţă financiară sau lipsa unei surse financiare stabile;
 Dorinţă aprigă de independenţă materială;
 Își asumă cu ușurinţă riscul plecării în străinătate, de care-și leagă speranţa de realizare.

37
 Principalii factori de vulnerabilitate:
1)Comunitatea (reședinţa într-o regiune săracă)
Relaţia dintre fenomenul traficului de persoane și sărăcie este direct proporţională. Acest lucru se
explică prin faptul că anume în regiunile cu o situaţie economică precară femeile tinere sînt cele mai
vulnerabile în faţa acestui fenomen. Influenţa negativă a sărăciei se manifestă prin:
 reducerea posibilităţilor de a-și continua studiile;
 micșorarea numărului locurilor de muncă;
 posibilităţi de independenţă materială reduse în raport cu familia din care provin.
2)Abuzul și disfuncţionalitatea familială
Vulnerabilitatea tinerilor faţă de trafic crește în mediile:
 abuzive (tinerii sînt victimele abuzurilor și violenţei fizice, psihice, economice, sexuale);
 neglijente (refuzul sau incapacitatea adulţilor de a comunica adecvat cu copilul).
3)Mediul abuziv poate influenţa decizia de a pleca prin:
 afectarea stabilităţii emoţionale a persoanei;
 dorinţa de a părăsi, fugi din acest mediu, dorinţa de libertate; persistenţa sentimentului de eșec în
relaţiile personale;
 căutarea unor noi relaţii;
 creșterea gradului de credulitate și încredere faţă de persoane străine, care aparent s-au arătat
îngrijorate de situaţia persoanei.
4)Nivelul de educaţie
Vulnerabilitatea faţă de fenomenul traficului de persoane este invers proporţională cu nivelul de
educaţie. Nivelul scăzut de educaţie se manifestă prin:
 lipsa informării;
 prelucrarea superficială sau incapacitatea de a prelucra informaţia;
 lipsa reperelor valorice;
 decizii insuficient fundamentate.
În acest context, un nivel ridicat de educaţie micșorează vulnerabilitatea faţă de trafic.
5)Dorinţa de independenţă materială
Persoanele la care dorinţa de independenţă materială este pe prim plan sînt mai ușor manipulate de
traficanţi decît cele la care predomină alte valori.
6)Reprezentări generale eronate despre succes și realizare
Un model de succes al migrației, adică cunoașterea unui caz, unei istorii a persoanei care a reușit să
se realizeze în străinătate, are o influenţă determinantă asupra potenţialei victime la luarea deciziei privind
plecarea peste hotare, devenind astfel ușor manipulată de traficanţi.

3.Etapele şi scopurile traficului cu fiinţe umane

Pentru a înţelege mai bine ce este traficul de fiinţe umane şi pentru a facilita autoidentificarea
victimelor, vom explica mai pe larg etapele acestei infracţiuni.
Fiecare etapă este însoţită de o serie de acţiuni care determină dependenţa victimei de traficant şi
contribuie la realizarea procesului de traficare.
1. Recrutarea
Recrutarea este prima etapă a procesului de trafic, indispensabilă pentru realizarea celorlalte
două. Recrutarea: ca modalitate alternativă prin care are loc traficarea, constă în atragerea victimei spre a
fi exploatată în vederea obţinerii de profit; atragerea persoanelor prin selecţionare într-o anumită
activitate determinată de scopurile stipulate în art.165 CP RM. La recrutare nu are importanţă
împrejurările în care a avut loc recrutarea: în locurile de odihnă, prin reţele neconvenţionale, prin oferirea
locurilor de muncă sau studii, prin încheierea unei căsătorii fictive etc. Una dintre tehnicile de racolare
38
este răpirea, dar mai des întîlnită este tehnica amăgirii totale sau parţiale a victimei, fie în legătură cu
natura „muncii” pe care o va presta, fie în legătură cu diferitele condiţii financiare sau de muncă, fie în
legătură cu toate aceste detalii la un loc.
Respectiv, formele de recrutare pot fi clasificate în trei categorii, în funcţie de modalitatea de
înşelăciune utilizată:
a) recrutare prin înşelăciune totală;
b) recrutare prin înşelăciune parţială;
c) recrutare forţată.
Prima formă de recrutare se referă la cazurile cînd persoanei i se face o promisiune falsă de
angajare în cîmpul muncii sau o promisiune falsă de căsătorie. Persoana recrutată este convinsă că va
lucra într-un anumit domeniu, însă este plasată forţat în alt gen de activitate.
A doua formă de recrutare, de obicei, cuprinde cazurile cînd persoana, deşi cunoaşte specificul
activităţii pe care îl va îndeplini, este înşelată cu privire la condiţiile în care va desfăşura activitatea
respectivă.
Recrutarea forţată include cazurile de răpire, atunci cînd victima nu îşi poate exprima voinţa
în nici un fel.
Recrutarea poate fi realizată de indivizi necunoscuţi, fie de persoane care sunt prieteni, membri ai
familiei victimei, prin anunţuri publicate în mass-media, sau chiar prin intermediari legali, cum ar fi
firmele turistice, agenţiile private de angajare peste hotare, agenţiile de mariaj sau care oferă oportunităţi
de studii peste hotare.
Cazurile de trafic analizate arată că procesul de recrutare poate avea loc atît în ţara de
origine a victimei, cît şi în ţara de destinaţie. Cel mai adesea este utilizată recrutarea în statul de
origine şi apoi transportarea victimei în alt stat, pentru a fi exploatată. Sunt cazuri cînd victima este
recrutată în statul de origine şi exploatată tot în statul de origine, însă în altă localitate. Există cazuri cînd
migraţii care au ajuns în statul de destinaţie pe cont propriu ajung victime ale traficului din cauza
vulnerabilităţii datorate statutului lor nereglementat.
2. Transportarea: este deplasarea persoanelor traficate peste frontiera de stat a Republicii Moldova
sau în interiorul Republicii Moldova în vederea folosirii lor în scopurile prevăzute în art.165 CP RM.
Transportul este organizat de cele mai multe ori de recrutor și se face pe trasee stabilite anterior de
acesta. Transportul are loc la scurt timp după recrutare, astfel încît victima să nu aibă timp să se
răzgîndească.
Recrutarea este urmată de deplasarea victimei, care nu are loc de fiecare dată cu consimţămîntul
persoanei transportate. Deplasarea persoanei dintr-un loc în altul implică, de obicei, trecerea uneia sau
mai multor linii de frontieră; pe de altă parte, poate implica doar deplasarea în perimetrul frontierelor
ţării de origine a victimei, avînd în vedere creșterea traficului la nivel intern. Faptul trecerii frontierei nu
este relevant la stabilirea elementelor componenţei infracţiunii de trafic de fiinţe umane.
Traversarea hotarelor și intrarea în țara de destinație poate fi:
-legală – sub pretextul unei călătorii în cazul posedării pașapoartelor de străinătate cu vize de turist
sau de student (ca viitori soţi, artiști, servitori, fete însoţitoare și solicitanţi(te) de azil în funcţie de
legislaţia din diferite state);
-ilegală – avînd pașapoarte false sau vize de intrare false, ori chiar în lipsa acestora, avînd
aranjamente cu ofițerii de hotar/vamă, ori pe ascuns, în vehicule, containere, pe jos.
3. Vînzarea este esența traficului de ființe umane. Victimele sunt transformate forțat în marfă și
sortate ca atare de traficanții-cumpărători. Aspectul fizic și vîrsta sunt cele care fixează prețul de vînzare,
dar depinde și de numărul vînzărilor de la momentul recrutării la cel al destinației de exploatare. Abia
acum, după ce au fost sechestrate, victimele conștientizează pericolul. Din păcate, seria vînzărilor va
continua.

39
 4. Sechestrarea și exploatarea
Ajunse la destinație, victimele sunt abuzate fizic și verbal, izolate pentru o perioadă mai lungă de
timp.
Amenințate și abuzate, victimele sunt supuse unor tratamente inumane și exploatate în regim de
sclavie. De cele mai multe ori victimele realizează că au fost vîndute abia în momentul în care sunt
sechestrate și exploatate. Această etapă este caracterizată prin:
 sechestrarea în locuri bine izolate, închise;
 lipsa totală a posibilităților de comunicare (li se rețin actele de identitate, telefoanele mobile, alte
bunuri),
 tratamentul violent: viol comis de una sau mai multe persoane, maltratare, amențare, mergînd în
unele cazuri pînă la omor.
Nu puține sunt cazurile în care victimele sunt private de hrană și apă, sunt torturate și obligate să ia
droguri, pînă cînd cei care le exploatează sunt siguri că li se vor supune întru totul. Așadar, maltratarea
victimelor este considerată un mecanism de control de către traficanți, un fel de avertisment în caz că
acestea nu s-ar supune ordinelor primite.
Abuzurile fizice și sexuale, precum și amențarea cu represalii împotriva familiilor sunt inerente.
Amenințarea este foarte eficientă, familia fiind cel mai vulnerabil punct al victimelor, care se vor supune
traficanților în speranța că familia nu va avea probleme.
Un alt mecanism de control este rușinea. Victimele sunt fotografiate în timp ce sunt violate și
ulterior șantajate că pozele vor fi trimise familiilor sau arătate prietenilor temîndu-se de rușine, victimele
se conformează cu cerințele traficanților.
Femeile victime încep să lucreze în industria sexului, fiind forțate să se prostitueze pe stradă, în
cartiere tipice acestor servicii (zone cu “felinare roșii’’), în baruri, agenții de escort sau în apartamente
folosite ca bordeluri. Ele sunt obligate să lucreze foarte multe ore pe zi, servind numeroși clienți cu
practici sexuale periculoase, fără a folosi mijloace de protecție. În multe cazuri femeile victime ale
traficului nu vorbesc limba țării de destinație și sunt obligate să folosească un “meniu’’ scris de servicii
sexuale pentru a comunica cu clienții.
Nu de puține ori femeile sunt mutate din oraș în oraș și din țară în țară pentru a nu avea timp să-și
facă prieteni sau să se familiarizeze cu împrejurimile.
5. Revînzarea
Revînzarea este o altă etapă a procesului de trafic. Victimele intră de obicei într-un ciclu al
falselor datorii. Ce care le cumpără pretind că trebuie să-și recupereze banii din “munca’’ lor. Victimei i
se cere să plătească înapoi sume exagerate, pretinzîndu-se că aducerea ei în țara de destinație a costat
foarte mult. La aceste sume se adaugă dobînzi exorbante și cumulative, chirii la suprapreț pentru cazare,
costurile pentru reclama serviciilor prestate și pentru transport. Se ajunge la un fel de sume care cresc
permanent și devin pur și simplu imposibil de achitat. În majoritatea cazurilor, în momentul în care
victima a reușit să-și plătească “datoria’’, urmează o revînzare către alt “patron’’ care, la rîndul său, vrea
să-și recupereze suma plătită.
6. Evadarea presupune eliberarea victimelor de sub controlul traficanților și se face în
conjucturi favorabile, cu ajutorul unor clienți sau al poliției, prin organizarea de razii. Victimelor se pot
adresa ambasadelor sau consulatelor din țara respectivă. De teamă, de cele mai multe ori victimele nu
apelează la ajutorul acestor instituții.
7. Repatrierea se realizează cu sprijinul IOM (International Oraganization for Migration), cu
sprijinul ambasadelor/consulatelor care se ocupă de formalitățile de repatriere. Victimelor li se eliberează
un pașaport consular și documente de călătorie. Primirea în țară se face de către echipa de asistență a
OIM sau ai unor ONG-uri care oferă servicii de asistență a victimelor traficului de persoane. Victimele
sunt integrate imediat în programe de asistență și consiliere.

40
4. Consecinţele traficului cu ființe umane
Toate persoanele traficate trec printr-o traumă care îşi lasă amprenta în mod diferit asupra diferitor
persoane. Termenii „traumă” şi „victimă” sunt utilizaţi pentru a categoriza rezultatul consecinţelor unei
experienţe adverse asupra individului. Este dificil de apreciat începutul şi sfîrşitul experienţei adverse în
cazul persoanelor traficate, deoarece majoritatea se reîntorc din circumstanţe foarte dure. Nemaivorbind de
faptul că unele din persoanele traficate au suferit diverse experienţe adverse, cum ar fi violenţă domestică,
înainte de a fi recrutate în trafic.
Una din cel mai des întîlnite probleme cu care se confruntă persoanele care au fost traficate este
stresul acut și intens trăit de victimă, care poate evolua către un sindrom de stres post-traumatic. SPT este o
tulburare psihică gravă care, în formele sale cronice, apare doar la o mică parte din supraviețuitorii unei
traume. Tulburarea constă în eșecul de a integra experiența traumatizantă în cadrul concepției deja existente
despre sine și despre lume. Persoanale cu SPT sunt atît de marcate de amintirea ororilor din trecut, încît le
vine greu să acorde atenție prezentului.
Manifestările stresului post-traumatic:
• Prima reacţie, imediată, poate fi şocul, frica, neputinţa, vina sau auto-blamarea. De menţionat că la
această etapă persoanele traficate pot ignora/neglija personalul care acordă asistenţă sau care încearcă să le
acorde asistenţă. La fel, în această fază persoanele traficate pot fi foarte agresive. După depăşirea şocului
victima începe să realizeze gravitatea celor întîmplate, dar nu conştientizează pînă la urmă gravitatea
problemei şi nici nu-şi poate controla comportamentul.
• Disocierea - este o dereglare la nivel psihologic care urmează după starea de şoc şi reprezintă un
risc al dezvoltării stresului post-traumatic disociat (SPTD). Persoana se simte schimbată, parcă ar fi alt om,
are senzaţia că şi-a părăsit corpul său, se uită la sine din exterior, de la distanţă. Această stare se manifestă
la unele femei, victime ale traficului, care au fost supuse violenţei severe, prin indiferenţă şi apatie. Ele de
regulă, nu conştientizează ce li s-a întîmplat.
Deseori victimele pur şi simplu nu ţin minte evenimentele traumatice prin care au trecut sau nu le pot
verbaliza. Şi numai după o perioadă îndelungată de reabilitare ele găsesc forţă şi cuvinte pentru a verbaliza
istoria lor. Multe persoane din această categorie preferă să nu li se reamintească despre situaţiile
traumatizante; ele pierd încrederea în oameni şi le este frică să comunice cu oamenii, lucru ce le izolează şi
mai mult social. Pierderea controlului şi a orientării vor forma senzaţii puternice de frică, timiditate,
excitabilitate sau isterie, insomnie sau lipsa posibilităţii de a se concentra (simptome de bază ale SPTD).
De aceste momente trebuie să ţină cont şi reprezentanţii organelor de drept şi să nu facă presiuni asupra
victimei pentru a obţine mărturiile ei, dar să-i ofere o perioadă de refacere, după care victima poate deveni
mult mai deschisă şi cooperantă.
Alte manifestări ale SPT:
• Reapariţii frecvente în memorie a experienţei trăite;
• Tulburări de somn, coşmaruri;
• Halucinaţii;
• Evitarea lucrurilor, persoanelor, circumstanţelor care ar putea să-i reamintească experienţa
traumatizantă;
• Trăirea sentimentului de neacceptare a altor persoane, respingerea relaţiilor interpersonale.
În cazul depistării manifestărilor SPT, persoana trebuie readresată psihologului, medicului sau
specialistului competent.
Probleme de sănătate:
• probleme de integritate psihică;
• afecţiuni ginecologice;
• cefalee;

41
 • scăderea imunităţii generale a organismului;
• crampe musculare;
• acutizarea maladiilor cronice;
• distonii neuro-vegetative;
• dereglarea somnului;
• dereglarea memoriei;
• depresii.
Stări psihologice:
• dereglarea autoaprecierii;
• schimbarea viziunii asupra vieţii;
• excitabilitate sporită (furie) sau apatie;
• dispersarea atenţiei şi dificultăţi de concentrare;
• tendinţe suicidale;
• halucinaţii şi idei delirante;
• dependenţă de alcool, de droguri, alte vicii.
Stări emoţionale:
• frica, senzaţii de singurătate;
• tristeţe profundă;
•sentimentul de autoacuzare;
 senzaţii de neajutorare.
De menţionat, că persoanele traficate devin dependente de traficanţi, pierd încrederea în sine,
capacitatea de a-şi schimba viaţa după bunul său plac. Întorcîndu-se în patrie şi ciocnindu-se de problemele
vechi pe care le-au mai avut, aceste persoane deseori manifestă un comportament deviant, pot lua decizii
pripite.

5.Asistența socială acordată victimelor traficului de ființe umane

A. Măsuri de prevenţie a traficului de fiinţe umane

Metodele de prevenţie a infracţionalităţii pot fi împărţite generic în tehnici de prevenţie primară și
tehnici de prevenţie secundară. Prevenţia primară este îndreptată spre adresarea motivelor ce stau la baza
acestei infracţiuni la scară largă, în timp ce prevenţia secundară urmărește identificarea grupurilor
specifice cu riscul de a deveni fie infractori, fie victime ale anumitor categorii de infracţiuni.
Protocolul de la Palermo prevede ambele forme și constituie o premieră în includerea măsurilor de
prevenţie a traficului de fiinţe umane. Astfel, conform art.9,
1) Statele Părţi stabilesc politici, programe și alte măsuri de ansamblu pentru:
a) prevenirea și combaterea traficului de persoane și
b) protecţia victimelor traficului de persoane, în special a femeilor și copiilor, împotriva unei noi
acţiuni ale cărei victime ar putea fi.
2) Statele Părţi depun eforturi pentru a lua măsuri, precum cercetări, campanii de informare și
campanii prin mass-media, în același rînd iniţiative sociale și economice, în scopul prevenirii și
combaterii traficului de persoane.
3) Politicile, programele și alte măsuri includ, după cum este necesar, o cooperare cu organizaţiile
neguvernamentale, cu alte organizaţii competente și cu alte elemente ale societăţii civile.
4) Statele Părţi iau sau consolidează, pe calea unei cooperări bilaterale sau multilaterale, măsurile
pentru remedierea factorilor care fac persoanele, în special femeile și copiii, vulnerabile în faţa traficului,
precum sărăcia, subdezvoltarea și inegalitatea șanselor.
5) Statele Părţi adoptă sau întăresc, pe calea unei cooperări bilaterale ori multilaterale, măsurile
legislative ori altele, precum măsuri de ordin educativ, social sau cultural pentru a descuraja cererea care

42
favorizează orice formă de exploatare a persoanelor, în special a femeilor și a copiilor, care are ca scop
traficul.
Acest articol face referire la așa metode, cum sînt campaniile de sensibilizare a publicului,
programele de dezvoltare menite să consolideze capacităţile organelor de drept. Cele mai frecvente sînt
programele de sensibilizare a publicului privitor la riscurile traficului. O astfel de abordare poate fi
eficientă dacă este făcută într-un mod informativ, fără atitudini de superioritate și discriminare.
Campaniile de informare au scopul de a oferi date exacte persoanelor care doresc să imigreze, oferindu-
le posibilitatea de a lua decizii informate și înţelepte.
B. Sarcinile și principiile de bază în acordarea de asistență persoanelor traficate
Sarcinile concrete ale asistenţei sociale în domeniul antitrafic sînt:
 Ajutorarea persoanelor care au suferit în urma traficului cu fiinţe umane întru exercitarea și
apărarea drepturilor lor;
 Profilaxia acestui fenomen social și lichidarea condiţiilor care favorizează apariţia lui.
Scopul asistenţei sociale acordate persoanelor traficate este oferirea unui sprijin acestor persoane (cît
și apropiaţilor lor, care pot fi numite “victime secundare”, pentru că deseori membrii familiei exprimă
aceleași sentimente ca și persoana traficată) la orice etapă de aflare a lor în dificultate (exploatare, situaţii
înainte și după repatriere), intru respectarea drepturilor fundamentale ale omului, îmbunătăţirea condiţiilor
necesare unei vieţi decente, reabilitarea lor, dezvoltarea propriilor capacităţi și competenţe cu scop de
(re)integrare socială. Activitatea asistenţilor sociali rezidă în studierea statutului persoanei traficate în
contextul respectării drepturilor omului, apărarea acestora, crearea condiţiilor pentru prevenirea și
eliminarea încalcării lor.
Obiectivele asistenţei sociale acordate persoanelor traficate:
 a dezvolta la maxim capacităţile, calităţile volitive și morale ale acestor persoane, motivîndu-le să
acţioneze independent și să-și asume răspundere pentru tot ce i se întîmplă (acum) în viaţă;
 a contribui la stabilirea unor relaţii de acceptare reciprocă între persoana traficată și mediul social în
care aceasta trăiește;
 a contribui la răspîndirea informaţiei despre drepturile și înlesnirile categoriilor speciale de cetăţeni,
despre obligaţiile și posibilităţile serviciilor sociale, asigurarea consultaţiilor cu aspect juridic și de drept
ale politicii sociale;
 a efectua profilaxia traficului de persoane.
Furnizorii asistenţei sociale pot fi organizaţiile statale (departamentele asistenţă socială, oficiile forţă
de muncă, centre de asistenţă psihologică a familiilor, centre pentru tineret, direcţiile de protecţie socială a
copilului etc.), neguvernamentale (obșteși, de caritate/religioase, fonduri, clinici juridice etc.) și organizaţii
interguvernamentale, ale căror programe și activităţi sînt orientate către asistenţa persoanelor vulnerabile.
Colaborarea dintre aceste structuri permite beneficiarilor să primească o asistenţă profesională și complexă.
În acordarea de asistență persoanelor traficate, trebuie respectate următoarele principii de
bază:
 angajamentul de a lupta împotriva fenomenului de trafic de persoane cu respectarea și
protejarea drepturilor victimelor, protejînd demnitatea umană și bunăstarea persoanelor traficate;
 principiile directoare care trebuie respectate în orice moment sunt protejarea, siguranța și
respectarea drepturilor omului persoanelor traficate sau care riscă să fie traficate;
 toate serviciile destinate persoanelor traficate se oferă doar pe baza consimțămîntului
informat al victimelor;
 acest tip de asistență se aplică numai persoanelor traficate în străinătate care au optat în
mod liber să se întoarcă acasă;
 în ceea ce privește acordarea de asistență copiilor traficați, agențiile și organizațiile
implicate ar trebui să ia întotdeauna în considerație interesul superior al copilului;

43
  persoană traficată are dreptul la accesul și cunoașterea serviciilor sociale, la asistență medicală,
psihologică, juridică și la alte forme de asistență guvernamentală sau din sectoarele private,
indiferent dacă aceste persoane traficate se implică sau nu în procedurile legale împotriva rețelelor de
trafic de persoane;
 persoanei traficate care colaborează în cadrul procedurii judiciare trebuie să i se acorde dreptul
sau permisul de ședere temporară (daca este cetățean străin). O astfel de victimă trebuie să fie cazată
într-un loc sigur în așteptarea procesului legal;
 în ceea ce privește repatrierea victimei, trebuie să se acorde atenție siguranței și
asigurării asistenței în formă permanentă. Agențiile trebuie să faciliteze și să sprijine repatrierea și
reintegrarea în societate pentru a preveni retraficarea victimei. Este nevoie să se ia în calcul și alte
opțiuni în cazul în care există motive să se creadă că repatrierea poate pune victima în pericol sau dacă
există un grad ridicat de risc pentru aceasta.
 orice acțiune trebuie să se realizeze cu respectarea drepturilor omului și avînd în vedere
factorii de risc, vîrsta, sexul și nevoile victimelor, precum și drepturile și tratarea cu prioritate a
intereselor persoanelor traficate.
 trebuie să se respecte viața privată și confidențialitatea persoanelor traficate.
Rolul și responsabilitățile specialiștilor care lucrează în cadrul echipei multidisciplinare
În acordarea asistenței victimelor traficului de persoane sunt urmați următorii pași:
1. Investigarea cazului
Pasul1 – Identificarea simptomelor fizice, psihice sau comportamentale anormale
Obiectivul acestei etape este identificarea oricăror anormalități care pot indica un posibil
abuz asupra pacientului. Orice indiciu poate fi luat în considerare. Specialiștii care sunt cel mai frecvent
implicați în acest pas pot fi: medici, lucratori sociali, persoane care lucrează în domeniul educației
care au fost pregătiți pentru a identifica astfel de semne într-o fază incipientă a investigației cazului.
Rănile fizice ce pot fi rezultatul unui abuz pot fi descoperite cu ocazia unui examen
medical. Asfel medicul poate înt]lni răni recente sau mai vechi, fracturi, infecții sau traume la nivelul
organelor interne. În cazul unui abuz sexual sau viol pot fi identificate infecții cu transmitere
sexuală, sarcini nedorite, tumefieri, răni sau cicatrici în zonele genitale. Toate acestea pot constitui
dovezi medicale ale abuzurilor sau a situației de trafic.
Pasul 2 – Referirea/trimiterea persoanei traficate către un cabinet/clinică de sănătate
mintală
După ce au fost identificate toate traumatismele fizice se recomandă ca victima traficului de
persoane să fie referită unui serviciu de sănătate mintală. Aici va fi evaluată de un medic psihiatru și/sau
de un psiholog clinician. Evaluarea va urmări următoarele scopuri:
 Identificarea simptomelor sau sindroamelor psihiatrice sau neurologice;
 Determinarea cauzelor fiecărui simptom sau sindrom (care ar putea fi cauzate de
abuzurile din perioada de trafic);
 Identificarea modului în care persoana a fost abuzată și de către cine;
 În special în cazul copiilor căutați să aflați care este relația acestuia cu abuzatorul,
ce persoane se află în anturajul copilului, pentru a determina cît de sigur este mediul în care trăiește
copilul.
2. Acordarea protecției imediate sau pe termen scurt
Următoarea etapă în acordarea asistenței unei victime a traficului de persoane presupune
asigurarea protecției pe termen scurt pentru a scoate persoana din mediul în care a fost abuzată.
Membrii echipei multidisciplinare care au cele mai importante responsabilități în această etapă
sunt asistenții sociali dar și specialiști din domeniul sanitar și legal.

44
 Toate intervențiile propuse pentru victima sau familia acesteia vor fi mai întîi discutate în
cadrul echipei multidisciplinare. Membrii echipei vor evalua situația din punct de vedere medical,
psihologic, social și juridic și vor stabili următorii pași de urmat pentru reabilitarea și
reintegrarea victimei prin întocmirea unui plan de intervenție.
3. Procesul de reabilitare a victimei
Scopul acestei etape este acela de a reabilita victima prin stabilirea unui plan de tratament în
concordanță cu nevoile și situația particulară a persoanei. Și în această etapă este necesară o
colaborare strînsă între specialiștii din sănătate (medici și psihologi), asistenți sociali și juriști.
Procesul începe prin analiza stării de sănătate fizică și mintală a victimei. Membrii echipei
vor avea în vedere simptomele și sindroamele identificate, vor analiza notele de interviu,
observațiile și fișele medicale existente în dosarul victimei. În urma acestei analize se vor stabili
următoarele acțiuni ce vor fi intreprinse în vederea reabilitării stării de sănătate fizică și mintală.Tot în
această etapă poate intra în scenă avocatul care consiliază victima din punct de vedere juridic și poate
începe demersurile unui proces penal împortriva traficantului.
4. Procesul de reintegrare a victimei
În această etapă echipă multidiciplinară lucrează pentru a ajuta victima să se întoarcă la o
viață normală. Procesul începe prin evaluarea riscului la care poate fi expusă victima prin
reîntoarcerea în familie și comunitate. Aceste riscuri vor fi luate în considerare în întocmirea oricărui
plan de intervenție. Planul de reintegrare alături de planul de tratament medical și psihologic va fi
urmărit îndeaproape de managerul de caz și/sau de asistenții sociali pentru ca procesul să se desfășoare
eficient.
Consilierea socială pentru accesarea unor drepturi și ajutoare sociale, consilierea pentru orientarea
școlară, vocațională sau profesională precum și sprijinul pentru găsirea unui loc de muncă sau o
locuință sunt cele mai importante acțiuni ale acestei etape.
5. Prevenirea re-traficării
La finalul procesului de asistență a victimei traficate echipa multidisciplinară va evalua riscul ca
persoana să nu fie traficată din nou. Vor fi luate în considerare informații provenite de la victimă
însăși, familie, comunitate, prieteni, colegi de muncă, etc. colaborate cu notele de observație
realizate pe parcursul acordării serviciilor de recuperare și reabilitare.
În această etapă este important rolul asistenților sociali, a avocaților sau consilierilor
juridici. În funcție de analizele efectuate, managerul de caz care poate decide continuarea
intervenției cu aplicarea de noi planuri de intervenție în acord cu situațiile de fapt sau finalizarea
acesteia dacă se constată atingerea obiectivelor.
C. Principiile bunei practici de lucru cu victimele traficului
În lucrul direct cu persoanele supravieţuitoare ale traficului ne vom conduce de un şir de principii
obligatorii.
Confidenţialitatea. Anonimatul şi confidenţialitatea sunt condiţiile cele mai importante a lucrului cu
victimele traficului. Istorisirile împărtăşite de beneficiari despre viaţa lor, în special a femeilor prostituate
forţat, sunt însoţite de resentimente intense şi ruşine. Ele sunt îngrijorate, şi pe bună dreptate, de faptul că
vor fi respinse de membrii comunităţii, care nu înţeleg această problemă şi consideră prostituţia un viciu,
iar pe persoanele care prestează servicii sexuale – nişte decăzuţi. Frica de stigmatizare şi marginalizare este
foarte puternică.
Siguranţa. Majoritatea persoanelor care au reuşit să evadeze din situaţia de trafic au riscat cu viaţa.
Ele au trecut prin situaţii extreme, au fost supuse unei grave violenţe fizice şi emoţionale. Fiecare zi a
însemnat luptă pentru supravieţuire. Toate acestea laolaltă distrug sentimentul de siguranţă şi securitate, un
sentiment de bază, necesar activităţii normale a fiinţei umane. Restabilirea acestor sentimente este un prim
pas în procesul lor de reabilitare.

45
 Consimţămîntul informat şi alegerea. În situaţia de trafic, victima nu deţine controlul asupra vieţii
ei, nu are posibilitatea să facă alegeri şi acţionează în condiţii tensionate. Recăpătarea independenţei
înseamnă posibilitatea de a face alegeri ce ţin de viitorul ei. Pentru a fi în stare să o facă, ea are nevoie de
informaţii, de încredere şi de o imagine clară a posibilităţilor ce i se deschid.
Fortificarea. Traiul în situaţia de trafic distruge însăşi ideea persoanei de valoare proprie şi
încrederea în sine. Lucrătorul din cadrul serviciului trebuie să urmărească restabilirea încrederii în sine a
supravieţuitorului, ajutîndu-l să-şi descopere punctele şi calităţile sale puternice.
Atitudini non-victimizatoare. Responsabilizarea victimelor, şi nu a făptuitorilor este un procedeu larg
răspîndit de explicare a violenţei. Atitudini victimizatoare similare există şi faţă de femeile victime ale
traficului – ele singure au căutat acest lucru, au fost prostuţe şi naive, ele ştiau că vor lucra prostituate, ele
încercau să cîştige uşor bani şi nu au făcut nimic pentru a scăpa etc.
Abordarea profesională. Persoanele traficate vor fi asistate de un personal instruit pentru acordarea
asistenţei unei astfel de categorii. Personalul care lucrează cu persoanele traficate trebuie să conştientizeze
faptul că ele sunt victime ale încălcării grave a drepturilor omului, să asigure respectiv protecţia drepturilor
acestora, inclusiv prevenirea revictimizării.
D. Identificarea persoanelor traficate (victimelor)
Unul din elemente-cheie cu care începe ajutorarea persoanelor traficate este identificarea lor–proces
care le facilitează accesul la asistenţă ulterioară, contribuie la stabilirea relaţiilor de încredere cu personalul
asistent și, respectiv, la reabilitarea lor cu succes. Totodată, acest element continuă a fi unul din cele mai
dificile/problematice.
Identificarea se realizează diferit, în dependență de specificul cazului vizat și a organului care
desfașoară identificarea, fie că este vorba de organul de drept sau de organizația neguvernamentală. În
identificarea victimelor traficului de ființe umane pot participa de asemenea și alți specialiști din cadrul
organizațiilor și structurilor, care prin intermediul lor de activitate profesională, vin în contact cu
victimele traficului de ființe umane (lucrătorii sociali, inspectorii muncii, lucrătorii școlilor-internat,
colaboratorii serviciului de grăniceri, funcționarii reprezentanțelor consulare și diplomatice ale
Republicii Moldova din străinătate și alții).
Organele de drept pot identifica victima prin diverse modalități:
 prin intermediul unei alte victime identificate în timpul raidurilor pentru a depista
infracțiunile de trafic sau alte activități ilegale;
 ca rezultat al unei masuri reactive inițiate la plîngerea rudelor victimei;
 prin intermediul unei alte victime readresate de un alt organ care a identificat victima
respectivă;
 prin intermediul organizațiilor neguvernamentale care acordă asistență victimelor traficului
de ființe umane.
De asemenea, este util de menționat implicarea inspecției muncii în combaterea traficului de ființe
umane, în special în procesul de identificare a victimelor, exploatate în scopuri economice. Un alt organ,
care ar putea identifica victimele sau, mai bine zis, potențialele victime sunt grănicerii sau poliția de
frontieră.
E. Reabilitarea și (re)integrarea supravieţuitorilor traficului
Supravieţuitorii traficului de fiinţe umane au drepturi garantate de legislaţia Republicii Moldova și
convenţiile internaţionale. Este important ca ei să fie informaţi de personalul asistent privind drepturile lor
înainte de a propune asistenţa posibilă de reabilitare și reintegrare.
În practică, prin reabilitarea victimelor traficului de ființe umane de asemenea se subînțelege, de
regulă, un complex de măsuri la etapa inițială de acordare a asistenței celor care au suferit, sarcina lor fiind
restabilirea sănătății fizice și psihice. Această etapă servește victimelor drept pregătire și chezășie a
succesului pentru etapa ulterioară a restabilirii relațiilor sociale și edificării unui nou mod de viață normal,

46
etapă de o mai lungă durată și multidimensională – (re)integrarea. În esență, acestea sunt două etape în
sistemul de acordare a asistenței victimelor traficului de ființe umane.
Procesul de asistenţă și/sau reabilitare a victimei poate porni în ţara de destinaţie. Acest ajutor, ca
regulă, reprezintă oferirea unui loc sigur (azil, centru temporar de plasament etc.) îndată după ce a fost
salvată/recuperată din locul exploatării. Se mai acordă: asistenţă medicală urgentă, asistenţă juridică,
asistenţă în documentare și perfectarea actelor de identitate necesare repatrierii, asistenţă materială,
consiliere psihologică primară etc. Ajutorarea victimelor traficului într-o ţară străină poate avea loc atunci
cînd există un mecanism bine stabilit de referinţă la nivel internaţional, care prezintă un conglomerat de
specialiști și organizaţii competente în rezolvarea unei sarcini concrete cum ar fi, de exemplu, salvarea din
reţeaua criminală (prin intermediul structurilor din cadrul Ministerului Afacerilor Interne din ţara de
destinaţie), eliberarea titlului de călătorie (ambasadele și consulatele Republicii Moldova în ţara de
destinaţie), oferirea adăpostului (organizaţii neguvernamentale sau religioase), acordarea asistenţei
medicale și consiliere psihologică (organizaţii neguvernamenetale specializate) etc. Contactul permanent cu
partenerii din ţara de destinaţie ne permite să monitorizăm problemele curente ale victimei, să intervenim la
timp și în măsura posibilităţilor, să planificăm și să întreprindem acţiuni pentru reabilitarea și reintegrarea
cu succes a victimei îndată după reîntoarcerea ei în ţara natală.
Asistenţa socială în procesul de reabilitare și integrare în ţara natală, în general, este orientată spre:
– acordarea tutelei sociale (însoţirea socială) victimei în vederea protecţiei statutului ei;
– ajutorarea și patronarea socială a copiilor și persoanelor în etate din familiile vulnerabile ale
victimelor.
Asistentul social, în baza anchetei sociale, după ce a cercetat situaţia beneficiarului, bazînd-se pe
informaţiile obţinute în cursul investigaţiei, elaborează un program de refacere și inspiră beneficiarului
încrederea necesară că va învinge toate greutăţile în munca asiduă de refacere. Victimele traficului
repatriate în ţară sînt, fără excepţie, într-o stare sufletească (adesea și materială) dezechilibrată. Deseori ele
se simt disperate, nu văd ieșire din situaţia creată. Asistentul social trebuie să le inspire încredere în puterea
lor de rezistenţă, într-un viitor mai bun, mai ușor. La elaborarea planului de reabilitare și reintegrare a
victimelor traficului se va ţine cont de următoarele necesităţi:
1. Cazare
Oferirea unui adăpost sigur pentru o anumită perioadă temporară de timp (în special pentru orfani și
pentru persoanele care, din anumite motive, nu pot reveni în familie sau pentru persoanele a căror
întoarcere în familie și mediul asociat periclitează securitatea personală etc.), de obicei în perioada primară
de tratament și pînă la aplanarea consecinţelor sindromului stersului post-traumatic.
2. Servicii medicale
Tratarea bolilor cu transmitere sexuală ca etapă primară și a maladiilor concomitente sau asociate la
etapă secundară.
3. Servicii psihologice
Consilierea psihologică în vederea acceptării experienţei negative, realtoirea încrederii în sine și a
auto-aprecierii, înlăturarea altor consecinţe ale sindromului stersului post-traumatic.
4. Servicii juridice
Restabilirea actelor de identitate, consiliere și asistenţă în dosare civile (de exemplu, divorţ, cu cine
va trăi copilul, partajul averii etc.) și penale (ce ţin de trafic) etc.
5. Orientare și (re)instruire profesională
Consilierea în alegerea profesiei potrivite (în funcţie de capacităţile și/sau pregătirea anterioară a
persoanei și disponibilităţile de pe piaţa muncii) și asistenţă în orga-nizarea instruirii.
6. Angajare în cîmpul muncii
Orientarea privind disponibilităţile pe piaţa muncii, intermedierea și/sau contactul cu angajatorul.
7. Consiliere și monitoring social

47
 Consilierea privind serviciile de asistenţă oferite de structurile de stat, ONG și de alte organizaţii
disponibile. Contactul continuu cu beneficiarul în vederea evidenţierii necesităţilor curente și de viitor.
8. Necesităţi complimentare
Conform standardelor internaţionale, membrii familiei persoanei traficate care sînt la curent cu cele
întîmplate și parcurg etapele de reabilitare psihologică împreună cu victima (manifestă înţelegere și acordă
sprijin psihologic și moral) sînt considerate victime secundare. Lucrul asistentului social cu această
categorie de beneficiari este esenţial și poate include în special asistenţă copiilor persoanelor traficate
(psihologică, medicală, școlarizare, materială) pe motiv că la acea etapă necesităţile victimelor secundare
capătă caracter de necesitate prioritară a victimei, astfel avînd o influenţă directă în procesul de reabilitare a
acesteia.
9. Lucru cu familia
Asistenţă în restabilirea relaţiilor cu copilul, în special cînd acesta are o vîrstă fragedă și a fost lăsat
pe seama altor persoane (cunoscute sau necunoscute) pentru o perioadă îndelungată de timp, astfel
îndepărtîndu-l și răcindu-se relaţiile; asistenţă socială și consilierea unor membri ai familiei în vederea
reintegrării bineficiarului în ea și acceptării de către familie a experienţei negative a victimei. În acest caz,
asistentul social va interveni prin forme diferite, în funcţie de caz și numai la dorinţa sau solicitarea
victimei.
G. Planul individual de (re)integrare a victimelor traficului
Planul de acordare a asistenţei şi protecţiei victimelor traficului de fiinţe umane trebuie să fie unul
individual, adică întocmit pentru o persoană concretă, ţinîndu-se seama de nevoile şi doleanţele lui.
Planul de acordare a asistenţei şi protecţiei este orientat spre (re)integrarea victimelor, de aceea el
este de obicei întocmit în ţara, în a cărei societate are de gînd să se (re)integreze victima. Întocmirea
planului are loc cu participarea beneficiarului însuşi. În cazul întocmirii unui plan pentru o victimă minor,
în acest proces urmează să participe în mod obligatoriu părinţii sau reprezentanţii oficiali ai minorului.
Elaborarea planului trebuie să înceapă cu evaluarea nevoilor şi problemelor beneficiarului concret.
Totodată, se va ţine cont de motivaţia şi doleanţele beneficiarului, precum de factorii de influenţă,
posibilele riscuri la traducerea lui în viaţă. Setul de servicii planificate, durata şi consecutivitatea lor se va
alege pornind de la starea şi nevoile beneficiarului concret. La început este necesar de a stabili toate nevoile
beneficiarului şi abia după aceea resursele necesare. Este important ca specialistul care efectuează
evaluarea nevoilor beneficiarilor să ţină cont şi de nevoile celor aflaţi în îngrijirea lui.
Planul standard pentru acordarea asistenței și protecției victimei traficului de ființe umane se poate
compune din trei compartimente principale, care prevăd măsuri privind:
I. Intervenția în criză
II. Reabilitarea
III. (Re)integrarea.
Pentru a obţine o (re)integrare multilaterală a beneficiarului este important ca al treilea compartiment
al planului să cuprindă subdiviziuni cu acţiuni axate pe realizarea tuturor scopurilor principale ale
(re)integrării. Altfel zis, subdiviziunile trebuie să corespundă următoarelor scopuri principale ale
(re)integrării:
1)integrarea/restabilirea propriului sistem de valori umane şi percepere a lumii;
2) (re)integrarea în familie;
3) (re)integrarea în viaţa societăţii;
4) (re)integrarea economică;
5) (re)integrarea în cultură (limba, tradiţiile);
6)restabilirea/realizarea drepturilor legale.

48
 Pentru întocmirea şi realizarea planului de obicei răspunde o persoană special desemnată –
administratorul (coordonatorul) de caz, reprezentant al unei organizaţii neguvernamentale, care acordă
partea cea mai mare din volumul de servicii pentru beneficiarul dat.

Tema 10. Victima şi principiile asistenţei victimiare

1. Principiile asistenţei victimiare.
2. Reabilitarea victimelor.
3. Tehnici de evitare a agresivităţii.

1. Principiile asistenţei victimiare

Deşi nu s-a făcut mare lucru pentru a dezvolta acest domeniu, propunerile actuale ale mişcării privind
victimele sunt în principal teoretice şi, într-o anumită măsură, aşa vor rămîne. Există patru mari abordări
ale problemei:
1. asistenţa socială;
2. readaptarea;
3. remuneraţia sau compensarea;
4. principiul aboliţionist sau antipenal.
1) După principiul asistenţei sociale, care se întemeiază pe noţiunea de stat providenţial,
colectivitatea are datoria, cît posibil, să diminueze sau să elimine dificultăţile apărute în urma unor „lovituri
ale sorţii”, ca, de exemplu, boala, accidentul sau şomajul. Accentul este pus mai degrabă pe ajutorul dat
victimelor decît pe sancţionarea vinovaţilor. Problemele victimelor reprezintă o faţetă a unor fenomene
generale (de exemplu, stresul, traumatismele psihologice sau lipsa banilor). O mai mică importanţă se
acordă aspectului moral al infracţiunii sau pedepsirii delicventului, în măsura în care rănile sau
traumatismele victimelor sunt tratate în mod convenabil şi dificultăţile lor financiare sunt micşorate. Printre
serviciile care corespund acestei optici se numără sistemele de despăgubiri de către stat, centrele de ajutor
pentru femeile molestate, centrele de refugiu pentru victimele violurilor.
2) Numeroase exemple de rezultate bazate pe principiul readaptării sunt furnizate de programele de
restituire şi prin anumite programe de mediere. Cu siguranţă că anumite programe pot fi profitabile atît
pentru delicvenţi, cît şi pentru sistemul de justiţie şi victime. Totuşi, trebuie aprofundate cercetările privind
efectele primare şi secundare asupra victimelor.
3) Principiul remuneraţiei sau al compensării cîştigă tot mai mult teren, în ultimul timp, ca reacţie la
dezamăgirea crescîndă în ceea ce priveşte măsurile de reabilitare sau pedepsele aplicate agresorilor. Acest
principiu preconizează o sancţiune proporţională cu prejudiciul suferit de către victimă şi societate. Portivit
acestui punct de vedere, delicventul trebuie să-şi plătească datoria faţă de societate. Unul dintre principalele
obiective ale sentinţei judecătoreşti este repararea prejudiciului; mai înainte de toate, vinovatul trebuie
obligat să-şi despăgubească victima. În acest context, victima va avea o poziţie mai puternică atît în cursul
procesului, cît şi în momentul sentinţei, întrucît justiţia penală trebuie să-şi îndeplinească rolul în
impunerea dreptăţii.
4) Principiul aboliţionist sau antipenal, plecînd de la declinul rolului victimei şi al posibilităţilor
acesteia în sistemele moderne de justiţie penală, precum şi de la efectele lui negative asupra delicvenţelor,
preconizează realizarea unui nou sistem inspirat din normele dreptului civil. Reprezentanţii justiţiei penale
ar trebui să se preocupe cît mai puţin posibil de criminalitate; medierea, compensarea şi ajutorarea
victimelor şi prevenirea delicvenţei ar trebui lăsată în seama altor reţele de întrajutorare socială. Această
idee a fost pusă în practica medierii de conflicte din 1983 în SUA. Cu toate acestea, unii critici nu au
încredere totală în eficienţa potenţială a mecanismelor informaţionale de control social pe care se sprijină
aceste inovaţii. De mediere profită mai mult delicventul decît victima. Medierea poate reduce numărul
proceselor ajunse în faţa justiţiei penale. Problemele ridicate aici trebuie studiate şi evaluate cu foarte mare
atenţie.
49
2. Reabilitarea victimelor
Pentru a depăşi actualele probleme suportate de victime şi pentru a ocoli crearea altor noi, victimele
ar trebui luate mai mult în considerare în orice stadiu al procesului de justiţie penală. Rezolvarea situaţiei
dramatice pe care au avut-o în viaţa lor de către multe persoane a fost facilitată deseori prin resurse
noninstituţionale (sfatul unei rude sau al unui prieten, o schimbare radicală de viaţă după o anumită
experienţă care le-a modificat optica şi i-a făcut să vadă altfel lucrurile). Aceleaşi obiective se realizează
printr-o intervenţie specializată: psihoterapia.
Definită ca tratament psihologic, psihoterapia şi-a dovedit de-a lungul timpului eficienţa în
tratamentul unor afecţiuni nevrotice şi psihosomatice datorate stresului sau altor surse, unde se pot obţine
adesea rezultate foarte bune fără tratament medicamentos.
Psihoterapia se bazează pe supoziţia conform căreia, chiar în cazul unei patologii de tip somatic,
modul în care individul îşi va percepe şi evalua starea, precum şi strategiile adaptive pe care le foloseşte
joacă un anumit rol în evoluţia tulburării, şi aceste strategii vor trebui modificate în cazul în care dorim ca
afecţiunea să evolueze favorabil.
La baza oricărei psihoterapii se află convingerea conform căreia persoanele cu probleme psihologice
au capacitatea de a se modifica învăţînd noi strategii de a percepe şi evalua realitatea şi de a se comporta.
Majoritatea psihoterapeuţilor sunt de părere că scopul psihoterapiei este să transforme această convingere
în realitate. Pentru o bună psihoterapie trebuie să se ţină seama de o serie de reguli (care se adresează atît
consilierilor psihiatri, asistenţilor sociali, consilierilor religioşi, doctorilor, asistenţilor, altor cadre
medicale, profesorilor etc.) dintre care se pot aminti:
1) Să creadă că vindecarea este posibilă. Pentru a lucra cu victimele unor abuzuri grave (abuzul
sexual de minori, de exemplu), trebuie să existe convingerea că aceste persoane se pot vindeca. Păstraţi
imaginea clienţilor dumneavoastră ca supravieţuitori puternici, ca persoane capabile să-şi creeze o viaţă
fericită, satisfăcătoare.
2) Să fie pregătiţi să asiste la mari dureri. Lucrul cu clienţii abuzaţi cere să fii martorul unor dureri
profunde. În timp, fiecare trebuie să-şi dezvolte propriul mod de a nu se lăsa atins de această suferinţă.
3) Fiecare să fie pregătit să creadă incredibilul. Lucrul cu victimele pune faţă în faţă cele mai
ciudate şi mai perverse lucruri pe care oamenii şi le fac unii altora. Mulţi supravieţuitori au trăit într-o
izolare teribilă, crezînd că secretele lor erau prea îngrozitoare pentru a putea fi supuse. De aceea este
obligatorie dispoziţia necondiţionată spre ascultare – să asculte şi să creadă ce e mai rău, oricît de
tulburător ar fi.
4)Fiecare să-şi examineze atitudinile. Lucrul în cazul abuzului sexual de minori forţează consilierul
să înfrunte propriile concepţii despre aceasta, filosofia personală despre religie, atutudinea faţă de bine şi
rău. Pentru a fi eficient, trebuie să clarifice propria perspectivă pentru a nu fi influenţat de părerile
clientului.
5)Să-şi exploreze propria experienţă şi teamă cu privire la abuzuri şi victimizări. Dacă cel care
realizează consilierea a fost victima unui abuz, trebuie să lucreze cu un consilier specializat pentru a fi
sigur că şi-a rezolvat propriile probleme, pentru a nu le confunda cu cele ale clientului. Dacă nu a fost
victima unui abuz propriu-zis, trebuie explorate experienţele din trecut care se apropie cel mai mult de
acest tip de traumă. Reacţiile şi sentimentele faţă de aceste experienţe formează o bază personală de la care
se poate pleca în urma înţelegerii cu clientul.
6) Victima este expertul în propria vindecare. Cînd o persoană este abuzată, îi este luată toată
puterea. Este esenţial să nu se repete acest lucru. Clientul este expertul în propria vindecare. Trebuie
întrebat ce îi este util şi ce nu, trebuie încurajat să ia decizii.
7)Nevoile victimei trebuie validate. Supravieţuitorii sunt în general destul de hotărîţi asupra nevoilor
lor. Dacă nu îi pot fi satisfăcute nevoile, cel puţin să fie recunoscute ca fiind valide. De pildă: „Ştiu că ai

50
nevoie să discuţi cu o femeie acum. Nu pot fi femeie, dar voi încerca să te ascult cît de bine pot şi, dacă tu
crezi că vrei să schimbi consilierul, te voi ajuta să găseşti o femeie care să te ajute”.
8) Preferinţa clientului faţă de un anumit sex. Adesea, supravieţuitorii simt nevoia să lucreze cu
femei, alteori cer un bărbat consilier. Nevoia aceasta este validă şi nu trebuie criticaţi pentru alegerea
făcută.
9)Victima trebuie susţinută în căutarea ajutorului potrivit. Adesea este potrivit ca supravieţuitorii să
lucreze din mai multe direcţii simultan. De exemplu, un client poate avea şedinţe cu un terapeut, să
participe la şedinţe de grup şi să primească regulat mesaje. Adesea, clienţii provin din familii în care
primeau afecţiune numai de la un singur părinte. Trebuie încurajaţi să caute ajutor de la toate sursele.
10)Terapia de grup este extrem de utilă în combaterea sentimentului de izolare şi ruşine. Trebuie
căutate grupurile disponibile în zona de competenţă şi orientaţi clienţii. Dacă acestea nu există, trebuie
organizate în colaborare cu un alt consilier.
11)Victima trebuie crezută. Trebuie să se arate înţelegere faţă de faptul că victima a fost abuzată,
chiar dacă ea însăşi se poate îndoi de acest lucru. Nu trebuie să considerăm că relatările victimei sunt
fantezii. Nici copiii, nici femeile nu inventează poveşti despre abuz sau pentru că au fost influenţaţi de alţi
adulţi.
12)Nu trebuie făcute afirmaţii că vinovat pentru abuz este clientul. Nici un copil nu este vreodată
vinovat. Şi, chiar dacă în majoritatea cazurilor femeile cred că abuzul a fost din vina lor, trebuie explicat de
ce nu este aşa. O victimă a spus: „Oamenii îmi tot spuneau că nu este vina mea. Dar nu mi-au spus
niciodată de ce nu era vina mea”. Trebuie mai întîi ca persoana care consiliază să-şi formeze o imagine
clară de la care să pornească şi să explice de ce victima respectivă nu este vinovată şi de ce crede că este în
culpă.
13)Dacă clientul a simţit o plăcere, trebuie ajutat să lupte cu ruşinea. Uneori, minorii simt plăcerea
sau orgasm cînd sunt agresaţi sexual. Acest aspect este adesea cel mai ruşinos şi mai dificil de acceptat.
Trebuie să înţeleagă că este un răspuns natural, comun şi aceasta nu înseamnă că a vrut să fie abuzat sau a
fost într-un fel vinovat.
14)Abuzul nu trebuie minimalizat. Deşi aceasta este o practică frecventă printre terapeuţi, ea nu
trebuie încurajată. Toate abuzurile sunt extrem de traumatizante.
15)Agresorul nu trebuie înţeles şi nici acţiunea lui justificată. Majoritatea victimelor au încercat să-l
înţeleagă, dar întreaga energie trebuie concentrată asupra supravieţuirii sale, asupra nevoilor şi vindecării
proprii.
16)Niciodată nu trebuie sugerat că agresorul trebuie iertat. Iertarea nu este esenţială în vindecare,
fapt care îi contrariază pe unii consilieri, preoţi sau chiar publicul larg.
17)Trebuie verificat dacă victima nu are probleme cu droguri sau alcool. Pentru a lucra eficient,
victima trebuie să se confrunte cu aceste dependenţe şi să aibă un comportament normal.
18)Clientul trebuie învăţat să facă faţă. Chiar în cazul rezultatelor pozitive, clientul trebuie ajutat să
vadă contextul în care a dezvoltat aceste metode de a face faţă problemei şi utilitatea lor. Mulţi dintre cei
din jur au o imagine distorsionată asupra modului în care trebuie ajutaţi copiii şi despre ceea ce ar trebui să
li se ofere. Este important să-i facem să înţeleagă că au dreptul la mai mult şi că sunt îndreptăţiţi să se
revolte dacă nu au obţinut acest lucru.
19)Furia trebuie considerată un răspuns sănătos la abuz, care nu trebuie înlăturat. Nu trebuie
refulată furia resimţită, ci clientul trebuie încurajat să o simtă, să o exprime şi să o folosească eficient.
20)Clientul trebuie susţinut în încercarea de exprimare. Aceasta poate include confruntarea cu
agresorii, trecerea la acţiuni legale sau chiar lucrul pentru diferite categorii de victime. Deşi nu trebuie
forţat să facă aceste lucruri, dacă o doreşte, trebuie susţinut. A nu se sugera că trebuie să-i înfrunte pe cei
apropiaţi numai ca să-i rănească şi că ar trebui să ia în considerare sentimentele lor, nici să i se transmită

51
propriile temeri. Trebuie să existe certitudinea că victima este pregătită pentru confruntarea cu cei din
proximitate.
21)Nu trebuie sugerat niciodată că preferinţele sexuale sunt rezultatului abuzului sexual. Preferinţele
sexuale au o multitudine de motive. Adesea, abuzul sexual este unul dintr-un complex de asemenea motive.
Dar a reduce preferinţele clientului la o consecinţă a abuzului este simplist şi jignitor.
22) Nu trebuie ignorată topica abuzului. Multe femei au făcut ani de terapie fără să fi vorbit vreodată
despre abuz, deoarece nu au fost încurajate să o facă.
23)Este esenţial să fie recunoscute simptomele abuzului sexual timpuriu. Dacă abuzul nu este o
problemă declarată, dar clientul are alte tulburari de comportament (este dependent de alcool sau doroguri,
are sentimente de sinucidere, probleme sexuale), toate acestea pot fi simptomele abuzului sexual.
24)Consilierul trebuie să fie receptiv la semnalele clientului că a fost abuzat şi că doreşte să discute
despre aceasta. Deşi fiecare lucrează în ritm propriu, este important să nu fie forţat. Dar nu trebuie să fie
prea prevazător. Respectul pentru durere este esenţial, dar propria frică nu ajută. Cea mai eficientă metodă
rămîne întrebarea directă, care reprezintă şi un mesaj că este dispus să se lucreze cu această problemă. Dacă
clientul a deschis subiectul, terapeutul trebuie să-i pună întrebări, să ceară detalii şi să dea de înţeles că este
dispus să audă ce este mai rău. De obicei femeile fac afirmaţii generice („Am fost violată de unchiul
meu...”), dar discuţia detaliată despre experienţă este un pas important în vindecare, precum şi sentimentul
că cineva vrea să ştie, avînd ca rezultat ieşirea din starea de izolare.
25)Victima trebuie întrebată şi despre abuzuri anterioare. Adesea, un client va vorbi despre un
agresor, dar sunt şi alte abuzuri, uneori mai tulburătoare, pe care le ascunde sau pe care nu şi le mai
aminteşte. Uneori descoperirea acestor abuzuri poate lua mult timp. Pot fi puse întrebări de tipul:
 A fost aceasta cel mai rău lucru?
 A fost prima dată cînd ţi s-a întîmplat aşa ceva?
 Ai mai fost abuzat(ă) de cineva?
 A mai fost cineva de faţă?
 Ai fost vreodataă violat(ă) de un adult?
Dacă victima spune că nu a fost violată, dar consilierul banuieşte contrariul, trebuie reluată tema
mai tîrziu. Dacă se menţionează o dată abuzul şi apoi nu se mai vorbeşte despre el, se aduce din nou în
discuţie această problemă.
26)Clientul trebuie încurajat să simtă. Dacă nu sunt prezente sentimente în povestea victimei, aceasta
nu înseamnă că ele nu există, ci sunt eludate. Nu este suficient să-şi aducă aminte într-un mod detaşat.
Pentru a se vindeca, vicimele au nevoie să-şi integreze amintirile şi sentimentele.
27)Terapeutul trebuie să dea dovadă de creativitate. Dacă victima spune că a fost încă o dată
agresată verbal, trebuie să se manifeste răbdare şi să i se sugereze să deseneze, să sculpteze sau să-şi
poziţioneze corpul în moduri care îi reflectă sentimentele.
28)Este interzis ca terapeutul să aibă raport sexual cu clientul. Niciodată nu trebuie să existe contact
cu intenţii sexuale cu un client în timpul terapiei sau după ce aceasta s-a terminat. Multe femei violate au
fost victimizate încă o dată de raporturi sexuale cu terapeuţi, această conduită fiind un mod de a replica
abuzul originar sau de a distruge încrederea relaţiei. Aceasta este un domeniu în care dorinţele clientului nu
reflectă cu acurateţe condiţiile necesare vindecării sale. Chiar după încheierea terapiei, este extrem de
dăunătoare angajarea într-o relaţie personală cu clientul, fiind o depăşire a graniţelor mult prea similară
abuzului iniţial, pentru a fi justificată în orice circumstanţă. Atingerea nonsexuală, încurajatoare, poate fi o
parte importantă a comunicării, dar numai dacă este controlată de către client. Trebuie evitată atingerea cu
mesaje mixte, deoarece este dăunătoare, dar nu trebuie sugerat că cel consiliat greşeşte dorindu-şi această
apropiere.

3. Tehnici de evitare a agresivităţii

52
 Dacă se măreşte vizibil tensiunea agresivă, este bine să ţineţi cont de următoarele:
 Concentraţi-vă rapid asupra unei persoane sau unei împrejurări care vă pot produce
calm şi bucurie;
 Dezamorsaţi tensiunea printr-un gest de împăcare, acceptare şi recunoaştere a
superiorităţii celuilalt;
 Adoptaţi un comportament de cedare;
 Să nu manifestaţi niciodată frică, teamă sau spaimă;
 Încercaţi, prin conversaţia pe care trebuie să o provocaţi, să faceţi adversarul
conştient de starea sa agresivă;
 Nu ameninţaţi, nu jigniţi, nu vă manifestaţi superioritatea, ambiţia, dispreţul;
 Nu adoptaţi o atitudine de apărare;
 Nu asistaţi la împrejurările agresive stradale: bătăi, insulte şi alte tipuri de agresiuni;
 Evitaţi discuţiile în contradictoriu cu persoane irascibile, enervate, drogate, în stare
de ebrietate;
 Nu vă angajaţi în dispute chiar dacă sunteţi provocat, în mijloacele de transport, la
„cozi”, în aglomeraţii stradale;
 Evitaţi în orice ocazie să daţi frîu liber sentimentelor negative (de ură, gelozie,
invidie, infatuare, laudă, grandomanie).
Pentru evitarea sau amînarea conflictelor familiale:
 Trebuie evitate situaţiile de certuri în familie, mai ales generate de beţie, relaţii
dubioase, neonorarea obligaţiilor proprii sau ale partenerului;
 În aplanarea unor astfel de conflicte deja manifestate, acţionaţi cu tact, ţinînd cont de
emotivitatea firească ce se instituie în împrejurările date; nu excludeţi sentimentele opuse: trecerea bruscă
de la mînie la dragoste poate fi uneori o soluţie;
 Nu uitaţi că într-o dispută familială sunt două părţi; de aceea, trebuie ascultate
ambele variante;
 Nu lăsaţi rudele să se amestece în discuţii, deoarece, de regulă, acestea sunt
părtinitoare şi conflictogene.
În cazul unui conflict între vecini:
 Explicaţi că şicanele, neînţelegerile apar, în cele mai multe cazuri, din motive
minore, banale;
 Dacă cei învrăjbiţi sunt doi bărbaţi, apelaţi la ajutorul soţiilor lor pentru a-i calma;
 Faceţi apel al o persoană cu autoritate informală, un bătrîn, un unchi sau un frate mai
mare, care poate interveni.
În cazul consumului de alcool:
 Nu daţi curs provocărilor persoanelor aflate în stare de ebrietate care se „leagă” de
dumeavoastră. Luaţi-vă măsuri de precauţie mai ales la ore tîrzii, pe străzi necirculate sau cînd treceţi prin
locuri nuluminate;
 Nu daţi de înţeles, mai ales faţă de necunoscuţi, că aveţi bani. Unui răufăcător i se
poate deschide apetitul;
 Persoanele în stare de ebrietate reprezintă prada cea mai uşoară pentru infractori, dar
deseori pot fi ei înşişi agresori foarte violenţi pentru mize banale;
 Vorbiţi întotdeauna unui beţiv pe un ton liniştit şi protector, nu-l înspăimîntaţi sau
iritaţi.
Cît despre evitarea bolnavilor psihic, nu uitaţi că aceştia sunt printre cele mai periculoase persoane
care se pot dezlănţui cu violenţă. Aparent tăcuţi, docili, fricoşi şi descurajaţi, în unele circumstanţe ei devin

53
exaltaţi, vorbăreţi, chiar furioşi şi violenţi. Cunoscîndu-le diagnosticul medical, ne putem apăra pe noi şi pe
ceilalţi, dar nu este întotdeauna posibil. Alienaţii mintal nu sunt infractori, ci sunt persoane bolnave care,
aflate într-o stare psihotică, nu se pot supune raţiunii şi nici normativelor sociale. Rezistenţa lor faţă de
orice gen de autoritate nu este conştient, ci constituie un rezultat al dezechilibrului mintal. O dată vindecaţi,
ei devin oameni normali, cetăţeni respectabili. Pentru a preveni orice act de vinovăţie, evitaţi să-i bruscaţi
ori să-i răniţi.
Importantă este şi atitudinea faţă de sinucigaşi. Mulţi încearcă să se sinucidă arucîndu-se de la etaj,
de pe pod, un turn etc. Dacă vă aflaţi în apropiere, nu încercaţi să vă opuneţi celui ce doreşte să se sinucidă,
căci s-ar putea să fie atît de disperat şi puternic, încît să vă tragă după el sau, dacă apăreţi brusc, să-l
determinaţi să sară imediat:
 Solicitaţi ajutor calificat. Apoi încercaţi să-l convingeţi să renunţe la gestul său
vorbindu-i cu blîndeţe şi putere de convingere;
 Dacă fumează, oferiţă-i o ţigară, dar spuneţi-i că aţi trimis pe cineva după un chibrit.
Dacă bea, spuneţi-i că veţi trimite pe cineva să-i cumpere băutura favorită. În felul acesta îl determinaţi să
amîne momentul final;
 Faceţi-l să vorbească şi încercaţi să fiţi un interlocutorul atent şi interesat. Imediat ce
el termină de relatat o întîmplare, începeţi dumneavoastră alta. Alegeţi subiecte care să-l intereseze şi
puneţi-i întrebări în legătură cu ele;
 Ţineţi-l de vorbă, fiţi de acord cu el; dacă sinucigaşul este un om bine îmbrăcat,
admiraţi-i gustul şi întrebaţi-l de unde şi-a cumpărat hainele. Dacă are încurcături băneşti, spuneţi-i că-i
veţi recomanda pe cineva priceput în probleme financiare. Faceţi-l să uite de intenţia de a se sinucide;
 Nu faceţi mişcări repezite şi nu-i lăsaţi nici pe ceilalţi să acţioneze astfel, atît timp cît
nu sunteţi convins că nu există nici un risc.

Tema 11. Psihologia victimei. Victimitatea: aspecte psihologice

1. Cunoaşterea psihologiei victimei – sursă importantă în descoperirea infractorilor. Psihologia victimei.

2. Victimitatea: aspecte psihologice.
3. Caracterizarea psihologică a victimelor diferitor tipuri de infracţiuni.
4. Psihoterapie victimologică.

1. Cunoaşterea psihologiei victimei – sursă importantă în descoperirea infractorilor

Din punct de vedere strict judiciar, precizarea statutului celor doi membri ai cuplului penal se face
atît în baza stabilirii iniţiativei în a comite fapta antisocială, cît şi în baza efectelor acesteia. Persoana ucisă,
vătămată corporal, violată etc. apare în calitate de victimă, iar cea care a ucis, a vătămat corporal sau a
violat apare în calitate de infractor.
Din perspectivă strict psihologică, nici o victimă nu poate fi absolvită integral de o anumită
răspundere legată de actul infacţional. Victima unui viol într-un parc în timpul nopţii poarta vina ignorării
pericolelor posibile atunci cînd încearcă să se plimbe singură la ore tîrzii. Victima unui atac nocturn la
domiciliu se poate face vinovată de ”publicitate”, de exagerarea privind achiziţionarea unor bunuri de
valoare.
În cazul în care, între victimă şi infractor există anumite legături anterioare, plecîndu-se de la
cunoaşterea victimei (modul său de viaţă, preferinţe, trăsături psihomorale psihocomportamentale) se poate
identifica cel care a comis fapta criminală. Aceasta situaţie este valabilă pentru cazul în care victima este o
persoană decedată. În cazul în care victima nu decedeaza, apare problema măsurii în care ea este dispusă,
voluntar sau involuntar, sa-l demaşte pe infractor dacă teama de reacţiile acestuia este extrem de mare, este
posibil să încerce să gasească alte „explicaţii” sau, pur şi simplu, să nege comiterea infracţiunii. În toate

54
aceste cazuri, modul de reacţie al victimei, psihologiei ei vor „informa” asupra unor caracteristici psihice şi
comportamentale ale infractorului.
În procesul indentificării infractorului, anumite date prezintă un interes deosebit şi anume:
1) datele referitoare la determinarea naturii juridice a cazului pentru a stabili dacă în speţie este vorba
de un omor, sinucidere ori moarte accidentală;
2) datele privind stabilirea motivului săvîrşirii infracţiunii;
3) datele privind concretizarea circumstanţelor esenţiale ale evenimentului (locul, timpul, modul de
comitere a infracţiunii);
4) datele care definesc personalitatea victimei, cele privind concepţia şi modul de viaţa materializate la
nivelul de cultură şi educaţie, atitudini, calităţi temperamentale şi caracteriale, starea de echilibru psihic ori
manifestarea unor tendinţe spre agresivitate, izolare socială sau depresie;
5) date referitoare la cercul de relaţie ale victimei (de familie, rudenie, vecinătate, de serviciu, de
petrecere a timpului liber), mediile şi locurile publice frecventate.
În acest sens importantă este precizarea naturii relaţiilor victimei (de amiciţie, de duşmanie,
indiferenţă) şi mai ales identificarea şi conturarea tuturor starilor tensionante ori conflictuale mai vechi sau
apărute recent (neînţelegeri familiale, conflicte pentru moştenire etc.) precum şi a celor ce privesc
legaturile cu persoane bănuite de comiterea faptei sau cu cercuri de infractori, care ar putea sugera
preocuparea victimei pentru obţinerea unor venituri pe căi ilicite:
- informaţii privind mişcarea în timp şi în spaţiu a victimei cu accent deosebit pe perioada imediată
evenimentului;
- informaţii privind antecedentele morale, medicale şi penale ale victimei.
Psihologia victimei. În psihologie există o serie de teorii care explică formarea psihologiei
victimei sau victimităţii sporite. Primul grup care explică formarea victimităţii este teoria periodizării
dezvoltării personale. Voinţa directă a victimei, intenţia manifestată de a activa în raportul agresional
determină responsabilitatea acesteia, concepţia pe care s-a fundamentat conţinutul victimizării. Acţiunile
sau inacţiunile victimei pot fi conștiente, circumscrise regulilor sociale, sau inconștiente, în afara voinţei
sale directe, modul de determinare a acestora regasindu-se în scopul urmărit de victimă. Fiecare acţiune va
trebui să corespundă unui scop individual astfel încît, dacă acest scop se regăsește în urma fiecărei acţiuni-
inacţiuni, ca o particularitate constantă, va determina stilul victimal.
Conștientul victimal. Acţiunea-inacţiunea victimei, rezultat al raportului dintre instinct și inteligenţă,
prezintă caracteristici diferenţiate de la individ la individ, aflate intr-o structură unitară, generalizatoare. În
esenţa comportamentală victimală se constată incercarea victimei de a anticipa rezultatul acțiunii
agresionale a infractorului.
Inconștientul victimal. Fixat în ereditate, inconștientul comportamental stabilește forma concretă de
asimilare și de integrare a individului în mediul social. Relaţia instinctuală programată ereditar nu va putea
fi prevăzută de individ și nu va reprezenta un comportament individual constant de natură asociativ-
previzibila. În relaţia cu agresorul conduita victimei este dată de structura conștient-inconștient. Voinţa
victimei în răspunsul la agresiune poate fi născută în baza coordonării inteligenţei și experienţei personale,
sau poate fi inlăturată prin exerciţiul spontan al instinctelor.
Stilul victimal. Determinarea condiţiilor necesare adaptabilităţii victimei la realitatea conflictului
agresional va releva exerciţiul spontan sau măsura adaptabilităţii la mediul respectiv. Trebuinţele,
impulsurile, instinctele pot să fie rezultatul unei programări ereditare sau a unei învaţări în stadiile evoluţiei
de adaptare la mediul înconjurător.
Inhibiţia victimală. Aptitudinea victimei de a evalua posibilităţile sale de adaptare la conflictul
agresional depinde și de calitatea senzaţiilor și percepţiilor, și de structura sistemului său nervos. Reacţia
receptorilor victimei este influenţată de intensitatea și calitatea stimulentului. Victimele care prezintă un
grad de slăbiciune nervoasă își formează cu prioritate reflexele negative, își impun condiţii stabil și

55
manifesta dificultăţi în transformarea reflexelor inhibitorii în reflexe pozitive, astfel încît procesul de
inhibiţie este mai puternic decît procesul de excitaţie.

2. Victimitatea: aspecte psihologice

Premisele subiective care determină transformarea persoanei în victimă în urma unor condiţii
nefavorabile de socializare sunt calităţile individuale ale acestuia. De ele depinde dacă persoana se va
percepe ca victimă, de aceea personalitatea care se caracterizează prin astfel de trăsături se consideră
victimală. Victimizarea persoanei depinde de temperament, caracter, de predispunerea genetică a acesteia
spre autodistrugere și comportament deviant. La nivel de personalitate predispunerea spre victimizare
depinde de diferite trăsături de personalitate, care în aceleași condiţii pot atît contribui, cît și împiedică
acest proces. Aceste trăsături pot fi gradul de stabilitate și de flexibilitate a persoanei, dezvoltarea reflexiei
și autoreglării, orientările ei valorice etc. În dependenţă de gradul de dezvoltare la personalitate ale acestor
calităţi depinde capacitatea persoanei de a confrunta diferite situaţii periculoase. Una din aceste trăsături
este externalitatea-internalitatea, adică predispoziţia persoanei de a atribui cauzele situaţiilor care au loc în
viaţa ei circumstanţelor exterioare sau de a lua răspunderea asupra sa. De asemena, este important cum
persoana este predispusă să reacţioneze la imposibilitatea realizării necesităţilor sale, la prăbușirea
idealurilor și a valorilor etc. De aceasta depinde capacitatea ei de a transforma lumea sa interioară, de a
dobîndi, datorită reevaluării valorilor, sensul existenţei în condiţii schimbate.

3. Caracterizarea psihologică a victimelor diferitor tipuri de infracţiuni

Orice victimă, atît potenţială, cît și cea reală, deţine anumite trăsături care contribuie la
vulnerabilitatea acesteia. Este evident că anumite trăsături, un anumit comportament, statut social formează
predispunere spre vulnerabilitatea victimală. Vulnerabilitatea are o structură complexă, în care
predispunerile se actualizează de o situaţie concretă și se formează premise pentru cauzarea daunelor. Spre
exemplu, în urma unor cercetări a fost stabilit că: victimile asasinării se caracterizează prin imprudenţă, risc
enorm, conflictualitate, predispoziţie spre agresivitate, egocentrism, abuzul de alcool; victimile violului
deseori sunt nedeslușite în cunoștinţe, excentrice, sau, deopotrivă, nehotărîte, nemature, infantile; victimele
torturii în majoritatea cazurilor se cunosc cu infractorul și se află într-o oare care dependenţă de acesta
(soţie, concubină, copil sau mamă), avînd o voinţă slabă și o poziţie de viaţă instabilă, cîteodată duc un
mod de viaţă amoral, adesea statutul lor este mai înalt decît statutul schingiuitorului; victimile escrocilor,
de regulă, sunt credule, necompetente, imprudente, neatente, în unele cazuri, zgîrcite sau au probleme
materiale.

4. Psihoterapie victimologică
Tradiţional intervenţia psihologică și psihoterapia în victimologie se realiazează cu victimele, care
deja au suportat diferite forme de violenţă nemijlocit după eveniment sau cu consecinţele traumei amînate
în forma diferitor tulburări de personalitate, în special, tulburari de stres post-traumatic. De asemenea, se
efectuează lucrul psihoterapeutic și cu complexul victimei sau cu victimitatea cu scopul profilaxiei
transformării, respectiv, victimei potenţiale în una reală sau victimităţii latente în cea realizată. Psihoterapia
victimologică se aplică doar în cazul victimelor care au o psihică sănătoasă. Procesul de psihoterapie se
împarte în trei etape:
1) etapa iniţială;
2) etapa medie;
3) etapa finală.
La etapa iniţială victima este concentrată asupra tînguirilor sale, care sunt legate, în mare parte, de
relaţii nesatisfăcătoare, suferinţe, starea de depresie, apatie, senzaţia de neajutorare. Astfel, această etapă
constă în culegerea informaţiei și sistemaţizarea ei.

56
 Etapa medie este cea mai lungă. De a lungul acestei etape este necesar de creat la victimă un nou
Ego. Aceasta se explică prin aceea că, dacă pierderea a avut loc în perioada vîrstei fragede, atunci pacientul
nu are un Ego ,,matur”. Realizarea acestui proces se datorează faptului că pacientul se manifestă anume așa
cum el este în realitate.
Etapa finală se dedică întăririi treptate a noului conţinut al lui Ego, însușirii noilor modele de
atitudini faţă de noile situaţii. În cadrul activităţilor de psihoterapie și consiliere psihologică a victimei,
specialiștii trebuie să cunoască impactul infracţiunii asupra victimei. Oamenii reacţionează diferit la
infracţiunile comise asupra lor, însa tipul de reacţii nu poate fi prevăzut nici după natura infracţiunii și nici
după tipul persoanei implicate. Unii sunt afectaţi, dar ajung să privească situaţia că o „experienţă de viaţă”.
În schimb, alţii se interiorizează, avînd reacţii întîrziate, ca urmare a reprimării sentimentelor. Unele dintre
cele mai comune reacţii pe care le au victimele sunt: vina, teama, mînia și neputinţa. Au sentimentul că
infracţiunea a fost îndreptată deliberat împotriva lor. Se tem de ceea se va întîmpla în continuare, mai ales
dacă infractorul nu a fost prins. Victimele pot simţi că vieţile lor au scăpat de sub control sau intră într-o
stare de depresie și, în general, sunt neliniștite.

Tema 12. Prevenirea victimologică. Concept şi particularităţi

1. Prevenirea victimologică - concept şi particularităţi.

2. Prevenirea victimologică generală și individuală.

1. Prevenirea victimologică - concept şi particularităţi

Pentru asigurarea unei activităţi eficiente de prevenire a criminalităţii este necesară desăvîrşirea
permanentă a sistemului existent de măsuri respective. În acest scop este important, ca la elaborarea
măsurilor de preîntîmpinare, paralel cu particularităţile individuale ale infractorului, să se acorde atenţia
cuvenită şi situaţiei concrete de viaţă în care a fost săvîrşită infracţiunea. Merită atenţie în special
cunoaşterea personalităţii şi comportamentului victimei, care sunt elemente componente ale situaţiei.
Aceasta se explică prin faptul că într-un şir de cazuri mai ales la săvîrşirea unor astfel de infracţiuni
grave corporale şi violurile, acţiunile infractorilor sunt determinante frecvent, într-o anumită măsură, de
comportamentul şi calităţile individuale ale persoanelor vătămate.
Procesul de victimizare nu este determinat doar de factorii personali, ci şi de cei exteriori în raport cu
victima, iar comportamentul părţii vătămate este un produs al interacţiunii complicate dintre personalitatea
ei şi asamblul circumstanţelor obiective în care a nimerit ea. ,,Situaţia obiectivă prin intermediul factorilor
ei- atît criminogeni, cît şi victimogeni- influenţează asupra potenţialului infractor şi a eventualei crimei,
asupra conduitei lor şi a luării deciziei.
Un interes vădit pentru prevenirea infracţiunilor prezintă şi pronosticarea situaţiilor victimogene,
precum şi schimbarea evoluării lor în direcţia dorită, restructurînd atît comporatmentul eventualei victime,
cît şi al victimizatorului ei probabil. Aşadar, cercetarea criminologică a personalităţii victimei, a
comportamentului ei şi particularităţilor situaţiilor victimogene tipice anumitor categorii de infracţiuni,
precum şi utilizarea datelor respective la elaborarea şi realizarea măsurilor de profilaxie orientate asupra
unor grupuri ori persoane concrete, care se evidenţiază printr-o vulnerabilitate victimală sporită, reprezintă
un potenţial de rezervă al activităţii de prevenire a criminalităţii.
Deci obiectul prevenirii victimologice este atît victimitatea, cît şi victimizarea, adică procesul de
transformare a persoanelor în victime şi rezultatul acestui proces. În realitate aceste procese se manifestă în
felul următor: situaţiile victimogene obiective care apar, evoluează şi se realizează în urma interacţiunii
circumstanţelor obiective şi subiective; victimele reale înregistrate şi latente, grupele de risc şi persoanele
concrete care se caracterizează printr-o vulnerabilitate sporită faţă de anumite categorii de infracţiuni.

57
 Prin urmare, în raport cu obiectele respective este necesară elaborarea şi realizarea măsurilor de
profilaxie victimologică, o atenţie deosebită fiind acordată grupurilor de populaţie care se caracterizează
printr-o vulnerabilitate victimală sporită.
Prevenția se poate defini, în termenii următori: ansamblul de politici, măsuri și tehnici, în afara
cadrului justiției penale, vizează reducerea diverselor tipuri de comportamente ce antrenează prejudicii
considerate de stat ca fiind ilicite.
În literatura de specialitate prevenirea victimologică e definită în mod diferit, însă esenţa tuturor
noţiunilor existente este aceeaşi, şi anume: dacă direcţia tradiţională a activităţii de preîntîmpinare este
orientată spre infractor, atunci direcţia victimologică-spre victimă. Astfel, profilaxia victimologică e
definită de unii autori ca o totalitate de măsuri statale şi obşteşti orintate spre prevenirea criminalităţii
prin reducerea riscului populaţiei şi al anumitor cetăţeni de a deveni victime ale atentatelor criminale.
Specificul prevenirii victimologice, în viziunea profesorului D.V. Rivman, este determinat de
obiectul propriu, metodele specifice, utilizarea largă a ajutorului din partea populaţiei, pregătirea
colaboratorilor serviciului de profilaxie în problematica victimologică, baza informaţională care include
evidenţa victimelor infracţiunilor. În opinia lui V.Konovalov şi L. Frank, tresătura specifică a profilaxiei
victimologice este orientarea către reducerea victimităţii potenţiale a cetăţenilor prin realizarea unor măsuri
speciale de profilaxie generală diferenţiate pe categorii şi grupe de populaţie, către reducerea victimităţii
potenţiale a cetăţenilor prin realizarea faţă de ei a măsurilor speciale de prevenire, către preîntîmpinarea
recidivei victimizării cetăţenilor vătămaţi în urma infracţiunilor.
Prevenirea victimologică este, după părerea noastră, o parte componentă, un subsistem al întregului
proces de preîntîmpinare a infracţiunilor. Ca şi profilaxia tradiţională a comportamentului infracţional,
prevenirea victimologică are o structură complicată, este realizată de diferiţi subiecţi, la diferite niveluri,
fiind utilizate variate forme, metode şi măsuri în raport cu diverse obiecte, în diferite etape de manifestare
a comportamentului victimal şi a tresăturilor respective ale personalităţii.
În calitate de subiecţi ai prevenirii victimologice se află aceleaşi organe ale statului, organizaţii
obşteşti şi private, persoane cu funcţii de răspundere şi cetăţenii care realizează profilaxia tradiţională.
Direcţiile principale ale activităţii subiecţilor prevenirii victimologice sunt următoarele:
1. instruirea şi educarea victimologică a cetăţenilor (elaborarea algoritmilor conduitei optime în
situaţiile victimogene şi antrenamentele speciale);

2. ridicarea gradului de protecţie al persoanelor cu funcţii de răspundere, care se caracterizează

printr-o vulnerabilitate victimală sporită în legătură cu îndeplinirea de către ele a îndatoriilor de serviciu;
3. reducerea maximă a situaţiilor victimogene; evitarea, neutralizarea şi înlăturarea lor, informarea
cetăţenilor despre situaţiile victimogene tipice, pentru a le evita în măsura posibilităţilor;
4. protecţia, resocializarea şi reintegrarea socială a victimelor infracţiunilor.

În colaborare cu structurile statale, o activitate deosebită de fructuoasă privind inadmisibilitatea

victimizării repetate a cetăţenilor, însuşirea de către ei a regulilor de conduită, care le vor permite să evite
atentatele criminale, este desfăşurată de organizaţiile nonguvernamentale.

2.Prevenirea victimologică generală și individuală

Metodologic, prevenirea victimologică ca şi preîntîmpinarea tradiţională a criminalităţii poate fi
devizată în: generală şi individuală.
Prevenirea victimologică generală cuprinde relevarea factorilor victimogeni; elaborarea şi
utilizarea măsurilor orientate spre minimalizarea, neutralizarea şi înlăturarea factorilor respectivi.
Prevenirea victimologică individuală include identificarea persoanelor care se caracterizează
printr-o vulnerabilitate victimală sporită şi promovarea unor măsuri de protecţie sau autoprotecţie a
acestora; resocializarea şi reintegrarea socială a victimelor infracţiunilor în scopul reducerii victimizărilor
repetate.
58
 O direcţie imporatntă a profilaxiei victimologice generale este educarea moral-juridică a cetăţenilor
în baza cunoaşterii legilor şi a formării convingerilor necesare pentru respectarea lor neabătută. Practica
judiciară dovedeşte că comiterea unor infracţiuni a fost posibilă şi din cauza neinformării juridice a părţii
vătămate. Este deosebit de important să se explice populaţiei esenţa legitemei apărării, extremei necesităţi
şi însemnătatea acestora pentru preîntîmpinarea infracţiunilor.
Un alt obiectiv al profilaxiei victimologice generale este pregătirea antiinfracţională a populaţiei şi în
special a grupelor şi categoriilor de cetăţeni cu o vulnerabilitate victimală sporită, pentru a cunoaşte
normele de conveţuire socială, cerinţele comportamentale generale de evitare a situaţiilor ori a
circumstanţelor în care oamenii ar putea deveni victime ale unor infracţiuni. În acest scop este important de
a utiliza date despre persoanele care au devenit victime ale infracţiunilor din lipsă de precauţie; a utiliza
radioul, emisiunile telivizate, presa periodică gazetele de perete, fotomontajele cu informaţie despre
metodele infractorilor care mizează pe imprudenţa şi credulitatea exagerată a părţii vătămate.
În scopul realizării prevenirii victimologice generale este utilă, difuzarea unor afişe, agende foi
informative ce conţin sfaturi cu privire la evitarea posibilităţilor de a deveni victimă a unei infracţiuni. Este
necesar ca această metodă eficientă să fie folosită frecvent de organele afacerilor interne, precum şi de alte
structuri statale şi nonguvernamentale specializate în domeniul respectiv. Realizarea eficientă a
posibilităţilor prevenirii victimologice, şi în primul rînd a măsurilor de profilaxie individuală, este
determinată de faptul cît de complet şi de oportun sunt relevate victimele potenţiale şi situaţiile
victimogene concrete.
În literatura de specialitate au fost elaborate diferite tipologii de victime ale infracţiunilor, care sunt
utile pentru elaborarea măsurilor individuale de profilaxie.
Un interes deosebit în acest context prezintă tipologiile victimelor caracteristice anumitor categorii
de infracţiuni, care au fost relevate în baza comportamentului preinfracţional şi a particularităţilor
personalităţii lor. În scopul realizării cu succes a profilaxiei victimelor potenţiale este necesar să fie
analizate şi luate în considerare particularităţile acestor cetăţeni, motivele şi scopul conduitelor posibile.
Este mult mai complicată relevarea persoanelor a căror victimitate e determinată de comportamentul
lor. Este important ca identificarea victimelor potenţiale să nu fie efectuată separat de stabilirea
potenţialilor infractori. Deseori indivizii cu vulnerabilitate victimală sporită se caracterizează şi prin
orientări negative. De aceea, identificînd indivizii care ar putea săvîrşi infracţiuni, este necesar de a-i
estima şi sub aspectul unei posibile victimizări. Totodată studiind personalitatea bănuitului, a invinuitului
sau a altui individ care poate săvîrşi infracţiunea şi relevînd relaţiile acestuia cu alţi cetăţeni, putem
determina cercul victimelor sale posibile. Pentru organizarea profilaxiei victimologice este important nu
numai a identifica victimele potenţiale, dar şi a stabili care poate fi comportamentul lor posibil şi raportul
dintre potenţialul infractor şi partea vătămată în situaţii diferite. Situaţiile victimogene se deosebesc după
comporatmentul victimei, tipul şi caracterul relaţiei dintre victimă şi infractor, caracterul şi gradul de
percepere de către partea vătămată a dinamiciişi perspectivelor evaluării situaţiilor, atitudinea victimei faţă
de circumstanţele iniţiale, spaţiul ocupat, gradul de dezvoltare şi durata evaluării, timpul realizării.
Relevarea şi cecetarea situaţiilor victimogene tipice anumitor categorii de infracţiuni permite
elaborarea şi realizarea măsurilor complexe de profilaxie generală şi individuală în raport cu fiecare tip de
situaţie.
În ceea ce priveşte prevenirea şi evitarea riscului victimizării, unii autori au încercat să formuleze o
serie de recomandări integrate în diferite strategii, programe, tactici. Astfel, strategiile evitării, după
F.Furstenberg sunt acţiunile indivizilor care au scopul de a limita expunerea lor în raport cu persoanele
periculoase sau cu situaţiile ameninţătoare. De exemplu: evitarea introducerii străinilor în casă, ignorarea
pietonilor ce încearcă să angajeze o conversaţie, mai ales în locurile retrase.
Tacticile de depăşirea a situaţiilor de risc, arată W.Skogan şi M. Maxfield, sunt folosite pentru a
minimaliza pericolul de victimizare, cînd expunerea la risc este de neevitat. De exemplu: plimbarea în

59
compania altora şi evitarea plimbărilor singulare, evitarea implicării neînarmate în anumite situaţii
periculoase.
Prevenirea crimei prin proiectarea mediului înconjurător accentuează importanţa creării ,,spaţiului de
apărare” prin ,,îngreunarea atingerii ţintelor” (îmbunătăţirea mijloacelor de închidere şi asigurare a
intrărilor şi ieşirilor, menţinerea supravegherii). Acţiunile de reducere a riscului sunt fie individuale, fie
colective.
Utilizarea unor măsuri de profilaxie victimologică este determinată de o mulţime de factori, şi în
special de locul, timpul şi metoda săvîrşirii infracţiunii, de comportamentul victimei, de raportul ei cu
infractorul, de posibilitatea părţii vătămate de a opune rezistenţă atentatului criminal, de personalitatea şi
conduita infractorului, de posibilităţile organelor competente de a acorda ajutor victemelor. De aceea, în
fiecare caz concret, totalitatea măsurilor necesare este determinată în raport cu tipul de situaţie reală.

Tema 13. Aspecte psihosociale privind protecţia şi autoprotecţia împotriva victimizării

1. Măsuri de protecţie socială împotriva victimizării. Rolul Poliţiei şi modalităţi de colaborare în

asistenţa victimei.
2. Măsuri de autoprotecţie împotriva victimizării.

1. Măsuri de protecţie socială şi măsuri de autoprotecţie împotriva victimizării. Rolul Poliţiei şi

modalităţi de colaborare în asistenţa victimei

Fiecare societate se confruntă cu fenomenul infracţionalităţii care manifestă o accentuată tendinţă de

creştere. Din punct de vedere psihologic, creşterea ratei criminalităţii determină intensificarea
sentimentului de insecuritate resimţit în general de către indivizi, dar mai ales de către cei care prezintă un
mai mare risc victimal sau un grad mai mare de vulnerabilitate victimală (copii, femei, persoane în vîrstă,
persoane cu anumite handicapuri).
Uneori, unele persoane îşi iau măsuri de prevedere pentru a evita orice risc de victimizare. Printre
aceste măsuri de prevedere pot fi enumerate: asigurarea intrărilor în locuinţe şi imobile, evitarea locurilor
periculoase, evitarea companiilor dubioase, evitarea reclamei şi publicităţii a unor bunuri şi cîştiguri de
valoare etc.
Cu toate acestea, în realitate, măsurile de autoprotecţie sunt total insuficiente în raport cu riscul
victimal. Motivele sunt multiple şi diverse, cele mai multe fiind de natură psihosocială şi psihologică. Iată
cîteva din ele:
 Consumul de alcool ce determină dezinhibarea şi limitarea posibilităţilor de anticipare a
consecinţelor unor acţiuni;
 Neglijenţa şi indiferenţa – trăsături care conduc la ignorarea totală a pericolelor de victimizare.
Asemenea persoane nu dau importanţă măsurilor de asigurare (lasă sau uită uşile deschise, bunuri expuse
etc. ), nu manifestă grijă în raport cu sine şi cu alţii (lasă copiii nesupravegheaţi etc.);
 Credulitatea sau nivelul de influenţare, trăsături care permit infractorului stimularea şi atragerea
unei persoane în acţiuni victimizante;
 Stările de izolare, complexare, ce pot fi exploatate de către infractori;
 Nivelul redus al capacităţilor psihointelectuale care limitează foarte mult posibilitatea persoanei de
a înţelege intenţiile infractorului potenţial;
 Nivelul de dezorganizare psihică (forme delirante, halucinaţii etc.) poate, de asemenea, să fie
speculat de către infractor.
Măsurile care trebuie să fie luate în vederea evitării riscului victimal pot fi clasificate în: măsuri de
protecţie socială şi măsuri de autoprotecţie.
1. Măsurile de protecţie socială revin, în special, organelor judiciare responsabile socialmente de
prevenirea unor infracţiuni şi sancţionarea infractorilor. Existenţa organelor judiciare, a normelor juridico –
penale, a sistemului de judecată şi pedepsire a făptaşilor inhibă, în mare măsură reactivitatea infracţională
potenţială. Acţiunile de pază, de anticipare şi prevenire a infracţiunilor, eficienţa acţiunilor organelor de
60
poliţie la descoperirea infracţiunilor, aplicarea corectă a normelor de drept penal în raport cu situaţia
specifică diferitelor infracţiuni sunt, direct sau indirect, măsuri de protecţie împotriva victimizării .
Rolul Poliţiei şi modalităţi de colaborare în asistenţa victimei
Poliţia are un rol activ în protecţia victimei şi, în acelaşi timp, acest rol îi este conferit de avantajele
sale instituţionale. Principalul obstacol – uneori şi critica frecvent adresată – în activitatea asistenţilor
sociali se referă, în primul rînd, la faptul că nu au la îndemînă mijloacele directe de identificare a semnelor
de abuz: vînătăi, dificultăţi fizice, anomalii în comportament sau în relaţiile cu ceilalţi şi, în al doilea rînd,
la faptul că implicarea lor în familie îi poate conduce la negarea pericolelor. Acestea sunt riscurile inerente.
Poliţia are cadrul legal pentru aceste activităţi, dar şi resurse umane adecvate, chiar investigatori
capabili, iar acest lucru contribuie la investigaţiile eficiente în cazurile de abuz şi violenţă. Totuşi, asistenţii
aduc elemente valoroase în învestigaţie. Deoarece aceasta nu este decît o parte a unui proces, ea trebuie
supravegheată în cadrul multiplelor sale etape. Poliţia a fost nevoită să recunoască faptul că, în anchetele
sale, uneori – în cazurile de viol, de exemplu – s-au multiplicat sau repetat efectele asupra victimei, pe cînd
pregătirea de specialitate a asistentului social înlătură în bună parte consecinţele nedorite în intervenţie
(victimizarea repetată sau cea secundară). Şi, de cele mai multe ori, terapia eficientă nu începe după
investigaţie, ci este simultană cu aceasta, iar intervenţia în caz de criză, aspect central al pregătirii
asistentului social, are legătură cu mai multe procese în timp.
Ideea centrală în jurul căreia gravitează întreaga activitate specializată a forţelor de poliţie se referă la
faptul că ea îşi găseşte raţiunea de a fi în deservirea societăţii civile, a cetăţeanului şi că eficienţa întregii
sale activităţi este determinată, în bună măsură, de modul în care această activitate este receptată şi
apreciată de către public. De aceea, un loc cu totul special îl ocupă în prezent relaţiile cu organizaţiile
nonguvernamentale special constituie pentru prevenirea şi combaterea infracţiunilor, dar care oferă în
acelaşi timp şi un feedback important cu privire la eficienţa activităţilor în acest domeniu. Importanţa
organizaţiilor nonguvernamentale rezidă de multe ori şi în faptul că aceste structuri efectuează studii dintr-
o perspectivă socială şi practică.
Rezultatele cercetărilor ar trebui să aibă numeroase urmări în practicile Poliţiei. Ar trebui, mai întîi,
ca aceasta să accepte o responsabilitate mai mare în ceea ce priveşte necesitatea de a informa victimele
despre urmările pe care le au plîngerile lor. Totuşi, mai multe probleme privind forma acestor „contacte”
trebuie rezolvate. Ar fi necesare instaurarea şi explicarea unor modalităţi mai satisfăcătoare de transmitere
a informaţiilor, chiar dacă nu ar fi vorbit decît despre o scrisoare standard sau despre un apel telefonic
scurt. În al doilea rînd, este important ca reacţia Poliţiei să se manifeste ca un sprijin, ea trebuie să fie
conştientă şi să facă în aşa fel încît victima să aibă sentimentul că este tratată cu simpatie, să fie liniştită,
calmă. O mai bună coordonare între poliţişti şi instituţiile sociale şi juridice exterioare ar fi, fără îndoială,
necesară. Serviciile specializate, organizate chiar de Poliţie, cu intenţia de a ajuta victimele, merită o atenţie
deosebită. Deşi punctul de vedere al Poliţiei asupra victimelor care au nevoie de ajutor poate fi lipsit de
„supleţe”, totuşi, în ultimul timp, încep să apară rezultate încurajatoare. Poliţia oferă victimei o sursă de
informare mai accesibilă, accelerează procesul de restituire a bunurilor în cazuri de furturi, pierderi etc. şi
contribuie la soluţionarea unor probleme practice ale victimizării. În colaborare cu organizaţiile
nonguvernamentale, Poliţia îşi poate diversifica şi lărgi cîmpul de acţiune. De exemplu, telefonul ar putea
fi cel mai rapid mijloc de informare a victimelor despre progresul cazului lor, deşi valoarea sa este
contestabilă atunci cînd este vorba despre oferirea unui ajutor mai complex.
În al treilea rînd, pentru că victimele doresc mai multe sfaturi pentru a putea preveni delicvenţa,
Poliţia ar trebui să-şi concentreze activitatea asupra victimelor potenţiale. Multe iniţiative au rolul de a
„preciza” grupurile-ţintă ce se manifestă împotriva delicvenţei, dar prin instrumente specifice poliţiei ar
putea ajuta persoanele caracterizate prin definiţie de prudenţă să ia decizia cea mai potrivită. Ne întrebăm
dacă precauţiile scad starea de anxietate, dar răspunsurile la această întrebare importantă nu sunt foarte
concludente. Oferirea sfaturilor în scopul prevenirii delicvenţei este cel puţin o manifestare suplimentară a
interesului poliţiei.
În al patrulea rînd, dacă ne referim la punctul de vedere al victimelor, poliţia trebuie să răspundă
promt apelurilor acestora, să le informeze despre oportunitatea şi data unei vizite şi să o facă într-un timp
rezonabil. Reacţii gradate suportînd tipul de măsuri luate şi rapiditatea acţiunii în funcţie de urgenţa şi
gravitatea aparentă a unui apel telefonic nu întăresc întotdeauna încrederea publicului. Metodele formale de
examinare a cazurilor după care poliţia ar continua ancheta iniţială sunt preferate de victimă dacă se explică
detaliat şi corect motivul.

61
 În sfîrşit, în ciuda complexităţii problemei, nu putem manifesta decît un anume scepticism în ceea ce
priveşte programele care încurajează victimele fără discriminare să depună plîngeri. Comunicarea tuturor
datelor la poliţie ar ameliora capacitatea discursivă a sistemului de justiţie penală, ar oferi resurse, o
realizare a unui tablou mai precis al delincvenţei şi ar oferi, de asemenea, victimelor maximum de şanse
posibile de a beneficia de serviciile examinatoare. Aceste argumente sunt importante şi valide în mod
incontestabil în cazul anumitor infracţiuni, grave sau nu, pe care poliţia nu le cunoaşte (furturi, anumite
delicte sexuale etc.). Totuşi, se poate face constatarea că majoritatea delictelor care nu fac obiectul
plîngerilor sunt neglijabile sau trecute sub tăcere deoarece victima se află într-o anumită relaţie cu
agresorul. Este vorba despre infracţiunile pe care poliţia are puţine şanse să le rezolve în mod eficient sau
care îi vor impune, în cazul în care părţile sunt „legate” între ele, o sarcină de „acţiune socială” neplăcută.
Sunt numeroşi cei care preconizează deja o mai mare „vizibilitate” a poliţiei, mai ales prin creşterea
numărului patrulelor pe jos, pentru a se dezvolta legăturile dintre poliţie şi comunitate, iar pe de altă parte,
pentru a da locuitorilor cartierului sentimentul că sunt mai bine apăraţi. Raportul dintre dezordine,
delicvenţă şi teamă arată că poliţia trebuie să reflecteze serios şi să se implice mai mult în modalitîţile prin
care şi-ar putea mări contribuţia la „menţinerea ordinii”, pentru a face faţă „dezordinilor”. Forţele de poliţie
preferă imaginea de „combatanţi” ai criminalităţii şi întîmpină greutăţi în cazul comportamentelor
perturbatoare, în special în zonele multietnice.

2. Măsurile de autoprotecţie împotriva victimizării

Sunt cele ce revin în sarcina persoanelor particulare care, de fapt, sunt şi trebuie să fie rodul unor
influenţe organizate în vederea evitării riscului şi al victimizării.
Prevenirea victimizării urmăreşte:
 Educarea morală pe baza cunoaşterii legilor şi a formării convingerilor necesare respectării lor;
 Pregătirea antiinfracţională a populaţiei pentru a cunoaşte normele de convieţuire socială, cerinţele,
comportamentele generate de evitarea situaţiilor ori circumstanţelor în care cetăţenii ar putea deveni
victime ale unor infracţiuni;
 Îndrumarea cetăţenilor privind conduita ce se recomandă a fi urmată în cazuri concret determinate,
pentru a împiedica evoluţia negativă a unor stări de lucruri şi ajungerea lor în poziţie de victime;
 Identificarea din timp a unor victime potenţiale şi promovarea unor măsuri de protecţie sau
autoprotecţie a acestora.
Strategiile evitării riscului victimizării sunt acţiunile indivizilor care au scopul de a limita
expunerea lor în raport cu persoanele periculoase sau cu situaţiile ameninţătoare.
Tacticile de depăşire a situaţiilor de risc sunt folosite pentru a minimiza pericolul de victimizare
cînd expunerea la risc este de neevitat. De exemplu, plimbarea cu însoţitori şi evitarea plimbărilor de unul
singur, evitarea implicării neînarmate în anumite situaţii periculoase.
Prevenirea crimei prin proiectarea mediului înconjurător accentuează importanţa creării „spaţiului
de apărare” prin „îngreunarea atingerii ţintelor” (îmbunătăţirea mijloacelor de închidere şi asigurare a
intrărilor şi ieşirilor, înălţarea gardurilor şi menţinerea supravegherii).
Acţiunile de reducere a riscului sunt individuale sau colective, în colaborare cu alte persoane.

62
 REFERINŢE BIBLIOGRAFICE:
1. Andrei R. Consideraţii asupra suicidului în psihopatologia clinică. 1993.
2. Astărăstoae V. Evaluarea şi predicţia factorilor de risc în suicid. Bioetica şi suicid. Iaşi, 1994.
3. Bocancea C., Neamţu Gh. Elemente de asistenţă socială. Iaşi: Polirom, 1999.
4. Bujor V., Manole-Ţăranu D. Victimologie. Chişinău, 2002.
5. Bulat I. Victimologie și psihologia victimei. Note de curs. Chişinău, 2013.
6. Bulgaru M. Asistenţa socială – activitate de mediere în societate. Chişinau 1999.
7. Bulgaru M. Aspecte teoretice şi practice ale asistenţei sociale. Chişinău: CE USM, 2003.
8. Bulgaru M., ș.a. Metode şi tehnici în Asistenţa Socială. Chişinău: Centrul ed. Al USM, 2002.
9. Buzducea D. Asistenţa socială a grupurilor de risc. Iaşi: Polirom, 2010.
10. Cerneavschi V. Delimitări conceptuale privind traficul de fiinţe umane şi traficul de femei. In:
Revista de ştiinţe socioumane. UPS „Ion Creangă”. nr. 1 (11), 2009.
11. Ciupercă C. Cuplul modern- între emancipare şi disoluţie. Alexandria: Tipoalex, 2000.
12. Codul Penal al Republicii Moldova. In: Monitorul Oficial Nr. 72-74, 14.04.2009.
13. Contracararea traficului cu fiinţe umane. Suport informaţional. Chişinău, 2004.
14. Convenţia ONU cu privire la Drepturile Copilului, art.1.
15. Cosman D. Sinuciderea (studii în perspectiva biopsihosocială). Cluj-Napoca, 1999.
16. Cunoștințe și deprinderi de bază în asistența medicală a victimelor traficului de persoane.
Manual de training. Ed.: Asociația Pro Refugiu, 2015.
17. Declaraţia asupra eliminării violenţei împotriva femeilor. Chişinău, 1999.
18. Dumitraşcu H. Consilierea în asistenţa socială. Iaşi: Polirom, 2012.
19. Ghid cu privire la identificarea victimelor și potențialelor victime ale traficului de fiinţe umane.
Chişinău, 2012.
20. Gladchi Gh. Criminologia generală. Chişinău, 2001.
21. Gladchi Gh. Victimologia şi prevenirea infracţiunilor. Chişinău, 2004.
22. Iacobuţă I. Criminologie. Iaşi: Junimea, 2002.
23. Iluţ P. Sociopsihologia şi antropologia familiei. Iaşi: Polirom, 2005.
24. Instrucţiunile pentru protecţia drepturilor copiilor victime ale traficului în Europa de Sud-Est,
2003.
25. Legea nr. 241 din 20.10.2005 privind prevenirea și combaterea traficului de ființe umane. In:
Monitorul Oficial Nr. 164-167,  09.12.2005.
26. Manual în asistența victimelor traficului   de ființe umane. Bune practici juridice regionale.
Chişinău, 2007.
27. Miftode V., Cojocaru M. Populaţii vulnerabile şi fenomene de auto-marginalizare. Iaşi:
Lumen, 2002.
28. Mihăilescu I. Sociologie generală. Iaşi: Polirom, 2003.
29. Mitrofan I. Elemente de psihologie a cuplului. Bucureşti, 1996.
30. Muntean A. Violenţa domestică şi maltratarea copil. Timişoara: Revoluţiei din 1989, 1999.
31. Neamţu G., Stan D. Asistenţa socială: studii şi aplicaţii. Iaşi: Polirom, 2005.
32. Neamţu Gh. Tratat de asistenţă socială. Iaşi: Polirom, 2003.
33. Nedelcu J. Suicidul la copiii discomportamentali în asistenţa psihiatriei al comportamentului
patologic, 1991.
34. Ortner D. Drepturile victimei traficului de ființe umane. Chişinău, 2011.
35. Prevederi legislative privind combaterea traficului de fiinţe umane. Asociaţia Femeilor de
Carieră Juridică, Chişinău, 2002.

63
36. Prevenirea discriminării şi exploatării femeilor lucrătoare migrante. Traficul de femei şi fete.
Ghid informaţional. Cartea 4. Organizaţia Internaţională a Muncii. Chișinău, 2006.
37. Prevenirea traficului   cu fiinţe umane. Ghid de educație pentru diminuarea riscului de
vulnerabilitate la traficul de fiinţe umane.
38. Raportul social anual, Chişinău, 2002.
39. (Re)integrarea victimelor traficului de fiinţe umane: proces sau rezultat. In: La Strada, aprilie
2007, ediţia nr.3.
40. Robu V., Brînză L. Consecințele traficului   de fiinţe umane și efectele acestuia asupra
victimelor. In: Revista de Asistență Socială, nr.2-3, 2006.
41. Rusu V., Revenco A., Misail D. Asistenţa Socială a Victimelor Traficului de Persoane în
special Femei. Ediția a II-a. Centrul Internaţional „La Strada”. Chişinău, 2005.
42. Scripcaru C. Suicid şi agresivitate. PSIHOMNIA, 1996.
43. Scripcaru Gh., Astărăstoae V. Criminologia clinică. Iaşi: Polirom, 2003.
44. Stratan V., Lapoşin E. Asistenţa socială a persoanelor în dificultate. Chişinău, 2002.
45. Traficul de fiinţe umane. Infractor. Victimă. Infracțiune. Iași: Asociația Alternative Sociale,
2005.
46. Vidaicu M., Dolea I. Combaterea traficului de fiinţe umane. Drept material şi drept procesual.
Chişinău, 2009.
47. www.migrație.md
48. http://biblioteca-digitala-online.blogspot.com/2013/01/istoricul-victimologiei.html

64