CUPRINS

CAPITOLUL I „CRIMINALITATEA ŞI DREPTUL”......................................2

1.1. Conceptul de „criminalitate” - un concept multidimensional.....................2
1.1.1. Ca fenomen juridic.......................................................................2
1.1.2. După cum se poate observa, în conţinutul conceptului...................2
1.1.3. Ca ştiinţă, criminologia.......................................................................3
1.2. Criminalitatea legală........................................................................... 7
1.3.Criminalitatea aparentă......................................................................... 8
1.4. Criminalitatea reală.........................................................................8
1.5. Cifra neagră a criminalităţii..............................................................9
1.6. Conceptul de criminalitate ca fenomen social complex....................12
1.7. Reacţia socială împotriva criminalităţii..............................................16
1.7.1 Funcţiile luptei contra criminalităţii....................................................20
1.7.2. Politici de prevenire şi apărare contra crimei..................................23
1.7.3. Măsuri, tipuri, metode şi mijloace de înfăptuire a prevenirii şi
combaterii criminalităţii.............................................................................. 28
1.7.4. Modalităţi, pârghii, metode şi procedee de prevenire şi combatere a
infracţionalităţii.......................................................................................... 31
CAPITOLUL II „SUBIECŢII ÎN CRIMINALITATE”....................................34
2.1. Subiectul Activ....................................................................................... 34
2.2. Subiectul Pasiv...................................................................................... 52
CAPITOLUL III „RELAŢIA VICTIMĂ INFRACTOR”.................................66
3.1. Vulnerabilitatea victimală....................................................................... 66
3.2. Vulnerabilitatea infracţională..................................................................70
CAPITOLUL IV „IMPLICAŢIILE SUBIECŢILOR INFRACŢIUNII ÎN

CONTEXTUL MODERNIZĂRII DREPTULUI”........................................101

4.1. Dreptul de sancţiune al statului............................................................101

1
 4.2. Dreptul de a preveni............................................................................ 109
CONCLUZII ŞI PROPUNERI..............................................................117

BIBLIOGRAFIE................................................................................120

CAPITOLUL I „CRIMINALITATEA ŞI DREPTUL”

1.1. Conceptul de „criminalitate” - un concept multidimensional

1.1.1. Ca fenomen juridic.

Criminalitatea desemnează ansamblul comportamentelor umane considerate
infracţiuni, incriminate şi sancţionate ca atare, în anumite condiţii, în cadrul unui sistem
(subsistem) de drept penal determinat, concret-geoistoric.
Criminalitatea este nu numai un fenomen juridic ci şi unul socio-uman, deoarece
reflectă deopotrivă individualitatea biopsihosocială a participanţilor la comiterea de
infracţiuni, dar şi realitatea social-istorică, în unitatea contradictorie şi în diversitatea
lor.
Criminalitatea ca fenomen socio-uman desemnează ansamblul comportamentelor
umane interzise de legea penală, săvârşite într-un teritoriu naţional, într-o perioadă
determinată.
1.1.2. După cum se poate observa, în conţinutul conceptului de criminalitate
se cuprinde, în primul rând, ansamblul infracţiunilor săvârşite într-o perioadă
determinată, în cadrul teritoriului naţional.
Referindu-se la sistemul (subsistemul) legislaţiei penale româneşti, prin
„săvârşirea unei infracţiuni" sau „comiterea unei infracţiuni” se înţelege, în temeiul

2
art.144 C.pen., "săvârşirea oricăreia dintre faptele pe care legea le pedepseşte ca
infracţiune consumată sau ca tentativă, precum şi participarea la comiterea acestora ca
autor, instigator sau complice”.
1.1.3. Ca ştiinţă, criminologia abordează prioritar problemele stării, dinamicii
şi, mai ales, ale cauzalităţii criminalităţii ca fenomen socio-uman, precum şi problemele
apărării sociale a valorilor ocrotite de legea penală contra criminalităţii, în acest înţeles,
de ansamblu a infracţiunilor comise într-un anumit timp şi spaţiu naţional. De aceea, în
prezenta lucrare, de câte ori întrebuinţăm termenul de criminalitate, fără vreo altă
determinare, această accepţiune restrânsă a conceptului o presupunem.
1.1.4. Nu e mai puţin adevărat că, în conţinutul conceptului de criminalitate, se
includ nu numai infracţiunile, ci şi toate celelalte comportamente umane interzise de
legea penala, adică şi toate faptele prevăzute de legea penală, chiar dacă, în concret,
nu întrunesc condiţiile instituite de lege pentru a fi calificate infracţiuni. Din această
categorie fac parte toate faptele care - deşi incriminate de legea penală - din pricina unor
situaţii ce înlătura, în concret, caracterul penal al faptei şi exclud răspunderea cu aplicarea
unei sancţiuni penale, cum sunt faptele săvârşite în legitimă apărare, în stare de
necesitate, din cauza unei constrângeri căruia făptuitorul nu i-a putut rezista etc, adică
faptele săvârşite în situaţiile prevăzute în art.44-51 C.pen.
De asemenea, intră în această categorie şi toate faptele prevăzute de legea
penală, dar care, în concret, nu prezintă pericolul social al unei infracţiuni şi care atrag -
în temeiul art.181 C.pen. aplicarea numai a uneia din sancţiunile cu caracter
administrativ prevăzute în art.92 C.pen.
Aşa fiind, ca ştiinţă, criminologia abordează, în mod complementar şi toate
celelalte fapte prevăzute de legea penală săvârşite în realitate, chiar dacă acestora le
lipseşte o trăsătură esenţială subiectivă (vinovăţia, în cazul faptelor comise în situaţiile
prev. în art.44-51 C.pen.) sau obiectivă (în căzui faptelor săvârşite în condiţiile prevăzute
în art. 181 C.pen.), deoarece atare fapte vădesc comportamente socio-umane vremelnic

3
aberante şi, drept urmare, nevoile apărării societăţii reclamă măsuri de apărare socială
adecvate unor atare comortamente.
În adevăr, criminologia, într-o abordare pluridisciplinară, studiază cauzele şi
condiţiile socio-umane ale unor atare comportamente umane aberante interzise de
legea penală şi, totodată, propune modele de intervenţie preventivă şi curativă, după caz,
cum sunt măsurile de siguranţă, măsurile educative şi de ocrotire speciale1.
1.1.5. Criminologia, ca ştiinţă, analizează şi explică etiologia criminalităţii
relevate sau aparente, în primul rând, şi se preocupă precumpănitor de elaborarea
metodelor şi procedeelor de intervenţie preventivă şi de apărare socială contra
criminalităţii relevate sau aparente, înţeleasă în sensul de criminalitate descoperită şi
înregistrată în statistici de organele penale din sistemul judiciar.
Criminalitatea relevată sau aparentă constituie numai o parte a criminalităţii
reale, cealaltă parte este reprezentată de "cifra neagră". în perspectiva interdisciplinară,
criminologia abordează şi explică etiologia şi a "cifrei negre" a criminalităţii sugerând
procedee şi măsuri specifice de prevenire şi de apărare socială contra acestei feţe
nevăzute a aisbergului. Dar ce este criminalitatea relevată sau aparentă şi ce este
criminalitatea reală.
1.1.6. Prin criminalitatea reală, se înţelege: ansamblul comportamentelor umane
interzise de legea penală efectiv comise într-o perioadă determinată într-un teritoriu
naţional. Să adăugăm că, prin termenul de teritoriu se înţelege - în sensul legislaţiei
penale româneşti - "întinderea de pământ şi apele cuprinse între frontiere, cu susbsolul şi
spaţiul aerian, prvcu m si marca teritoriaiă cu solui, subsolul şi spaţiul aerian ale acesteia"
(art. 142 C. Pen.)
1.1.7. Conceptul de criminalitate relevată sau aparentă desemnează: ansamblul

1 A se vedea, C.BULAI-Laloi no.3du26mars 1970concernant le region de la protection de certaines categories de mineurs, et son
importance pour la prevention des actions antisociales commises par ces derniers", în - "Rev. roum. Se. Soc", Serie, Se. lour, nr.
2/1971, p.214-222;

4
comportamentelor umane interzise de legea penală, săvârşite efectiv şi descoperite
(apoi înregistrate statistic) prin eforturile organelor competente ale sistemului judiciar -
în condiţiile sociale-geoistorice date.
1.1.8. Criminologia ca ştiinţă - recunoscând valoarea indeniabilă a metodelor
şi tehnicilor tradiţionale de colectare a datelor ce duc la descoperirea infracţiunilor,
inclusiv prin mijloace tactice operative criminalistice şi de evidenţă statistică -
militează, în acelaşi timp, pentru investigarea şi explicarea etiologică a
comportamentelor antisociale ce alimentează "cifra neagră" a criminalităţii; ea
întrebuinţează metode şi tehnici noi de cunoaştere a "cifrei negre" a criminalităţii, cum
sunt spre pildă anchetele psiho-sociale de teren (cu toate tehnicile moderne bazate pe
interviuri, chestionare, teste şi baterii de teste, pe tehnica scalelor şi pe tehnica
socîometrică etc.) capabile să ofere informaţii extrem de utile pentru cunoaşterea
procesului de victîmizare, să identifice şi să prelucreze rezultatele unor "confesiuni
anonime" ş.a. şi, astfel, să sugereze căi şi procedee de ameliorare a "cifrei negre" a
criminalităţii.
Ca fenomen juridic, criminalitatea desemnează ansamblul comportamentelor
umane considerate infracţiuni, incriminate şi sancţionate ca atare, în anumite condiţii
în cadrul unui sistem (subsistem) de drept penal determinat, concret-geoistoric.
Criminalitatea este nu numai un fenomen juridic ci şi unul socio-uman,
deoarece reflectă deopotrivă individualitatea biopsihosocială a participanţilor la
comiterea de infracţiuni, dar şi realitatea social-istorică, în unitatea contradictorie şi
în diversitatea lor.
Criminalitatea ca fenomen socio-uman desemnează ansamblul
comportamentelor umane interzise de legea penală, săvârşite într-un teritoriu
naţional, într-o perioadă determinată. După cum se poate observa, în conţinutul
conceptului de criminalitate se cuprinde, în primul rând, ansamblul infracţiunilor
săvârşite într-o perioadă determinată, în cadrul teritoriului naţional. Referindu-se la

5
sistemul legislaţiei penale româneşti prin „săvârşirea unei infracţiuni” sau
„comiterea unei infracţiuni” se înţelege în temeiul articolului 158 Cod penal
„săvârşirea oricăreia dintre faptele pe care legea le pedepseşte ca infracţiune
consumată sau ca tentativă, precum şi participarea la comiterea acestora ca autor,
instigator sau complice”.
Nu e mai puţin adevărat că, în conţinutul conceptului de criminalitate, se
includ nu numai infracţiunile, ci şi toate celelalte comportamente umane interzise de
legea penală, adică şi toate faptele prevăzute de legea penală, chiar dacă, în concret,
nu întrunesc condiţiile instituite de lege pentru a fi calificate infracţiuni. Din această
categorie fac parte toate faptele care, deşi incriminate de legea penală, din pricina
unor situaţii ce înlătură, în concret, caracterul penal al faptei şi exclud răspunderea
cu aplicarea unei sancţiuni penale, cum sunt faptele săvârşite în legitimă apărare, în
stare de necesitate, din cauza unei constrângeri căreia făptuitorul nu i-a putut rezista,
adică faptele săvârşite în situaţiile prevăzute în articolele 21-33 Cod penal.
De asemenea, intră în această categorie şi toate faptele prevăzute de legea
penală, dar care, în concret, nu prezintă pericolul social al unei infracţiuni şi care
atrag, aplicare a uneia din sancţiunile cu caracter administrativ prevăzute în articolul
19 aliniatul 3 Cod penal „În cazul faptelor prevăzute în prezentul articol, procurorul
sau instanţa aplică una dintre următoarele sancţiuni cu caracter administrativ: a)
mustrarea; b) mustrarea cu avertisment; c) amendă de la 1.000.000 lei la 25.000.000
lei”.
Criminalitatea reprezintă un sistem cu proprietăţi şi funcţii proprii, distincte
calitativ de cele ale elementelor componente. Astfel, se poate face o distincţie între
diferite tipuri de criminalitate:
- criminalitatea legală
- criminalitatea aparentă
- criminalitatea reală

6
 - cifra neagră

1.1.1 Criminalitatea legală

Numărul faptelor ce privesc încălcarea legii penale şi unde hotărârile de
condamnare au rămas definitive poartă denumirea de criminalitate legală. Aceasta
cuprinde, aşadar, doar acele infracţiuni care au fost determinate printr-o condamnare
dată de tribunal2.
Pentru cercetători, doar autorii acestor infracţiuni, consideraţi autori
identificaţi, pot fi analizaţi ca ţinând cont de sex, vârstă, naţionalitate, domiciliu,
activitatea social-economică, etc. În acest caz, uneori pot fi şi situaţii ce ar privi
unele erori judiciare, însă acestea nu pot fi decât situaţii de excepţie şi ele sunt
neglijabile ca număr.
Se poate întâmpla ca unele din infracţiunile care nu apar în statisticile
criminalităţii legale, să figureze în acelea ale criminalităţii aparente, fiindcă pot fi
cazuri în care multe infracţiuni să nu fi dat niciodată loc unei condamnări, fie pentru
că pluralitatea infracţiunilor determina o condamnare unică, fie că niciodată
infracţiunea nu a fost descoperită sau chiar a beneficiat de imunitate ori acţiunea a
încetat prin amnistie, prescripţie sau decesul autorului3.
Aşadar, s-ar putea ca numeroase infracţiuni să nu fi dat niciodată loc unei
condamnări, fie pentru că pluralitatea infracţiunilor determina o condamnare unică şi
care este prezentată în statistici sub calificarea cea mai ridicată, sau infracţiunea nu a
fost niciodată descoperită, fie că autorul lor nu a putut fi identificat, fie că a
beneficiat de un fapt justificativ sau de o altă cauză legală, de impunitate, fie că
acţiunea publică a încetat prin decesul autorului, prin amnistie, prin prescripţie, etc.

2 Ion Neagu, Tratat de procedură penală, Editura Pro, 1997, p. 647-650;

3 Gr. Gr. Theodoru, Curs de drept procesual penal, Partea specială, Bucureşti, Editura didactică şi Pedagogică, 1961, p. 337;

7
 1.3.Criminalitatea aparentă

Această categorie de criminalitate cuprinde toate acele fapte care par să

constituie infracţiuni şi care au fost aduse la cunoştinţa puterii publice, fiind
înregistrate ca atare.
Sunt multe cazuri în care nu intervin condamnări, cu toate că existenţa
infracţiunii este incontestabilă.
Principalul decalaj între criminalitatea aparentă şi criminalitatea legală
provine din aceea că autorii unui important număr de infracţiuni constatate nu au
putut fi identificaţi. Statisticile poliţiei cuprind 50-60% infracţiuni în care infractorii
nu au fost descoperiţi (identificaţi), această proporţie fiind în continuă creştere şi nu
în diminuare aşa cum populaţia României ar fi dorit.
Totuşi, anchetele deschise după descoperirea sau denunţarea faptelor nu ajung
toate la condamnare şi uneori se ajunge la concluzia că faptele antisociale semnalate
nu reprezintă un delict; sau examenul voliţional necesar la autor nu a putut fi stabilit
ori există în favoarea sa o cauză de neimputabilitate sau o imunitate. Trebuie
adăugat că în toate aceste ipoteze, urmărirea penală nu se poate declanşa şi totul se
termină cu o ordonanţă de clasare sau cu o decizie de achitare.
De asemenea, mai trebuie adăugat că nu orice comportament sau faptă
deviantă constituie infracţiune.

1.1.2 Criminalitatea reală

Din diverse raţiuni, criminologului i se ascunde realitatea exactă, fie datorită
faptului că de foarte multe ori se întâmplă ca infracţiunea să treacă neobservată de
către organele de poliţie şi chiar de către victimă (furturi, deturnări, delicte
financiare, voiaje fără bilete, etc.) sau nu există bănuiţi (falsul trece neobservat,
otrăvirea nu atrage atenţia nimănui, omorurile sunt camuflate în sinucideri sau
accidente, etc.). Autorii acestor fapte care rămân nedescoperiţi sunt dintre cei mai

8
abili, şi de aceea identificarea lor constituie dovada unor înalte calităţi profesionale
ale poliţiştilor şi procurorilor.
Delicvenţii cei mai periculoşi sunt aceia care au reuşit să-şi acopere faptele,
iar după aceştia urmează aceia ale căror fapte au fost descoperite, dar a căror
identitate nu a putut fi încă stabilită (cel puţin modul lor de operare figurează în
criminalitatea aparentă). De asemenea, o altă cauză de decalaj între criminalitatea
aparentă şi criminalitatea reală ţine şi de ineficienţa activităţii organelor de poliţie pe
de o parte, iar pe de altă parte, şi datorită neglijenţei sau reticenţei victimelor care,
dintr-un motiv sau altul, nu sesizează organele abilitate de lege să efectueze
cercetări, iar împotriva denunţătorului există o adevărată prejudecată socială.
Criminalitatea reală cuprinde totalitatea faptelor penale, indiferent dacă sunt
sau nu cunoscute, săvârşite într-o anumită perioadă de timp bine determinată si pe un
anumit teritoriu. Această categorie are un grad foarte ridicat de generalitate şi
include toate celelalte categorii.
Trebuie precizat că obiectul criminologiei are în vedere criminalitatea reală,
ale cărei dimensiuni şi realităţi, prin tehnici şi metode cât mai ştiinţifice pot şi
trebuie să fie surprinse. Din păcate însă, nu se poate realiza o cercetare riguroasă
ştiinţifică şi o parte apreciabilă din ea rămâne necunoscută, aceasta fiind ceea ce
numim „cifra neagră”.

1.1.3 Cifra neagră a criminalităţii

Este cunoscut faptul că diferenţa dintre criminalitatea reală şi criminalitatea
aparentă poartă numele de cifra neagră a criminalităţii şi ea se referă la acea
proporţie considerabilă de infracţiuni care, din diferite motive, rămâne necunoscută.
Existenţa cifrei negre este destul de jenantă în condiţiile în care proporţia de
infracţiuni descoperite sau de vinovaţi identificaţi nu rămâne constantă, nici de la o
perioadă la alta, nici în ceea ce priveşte numărul celor care atentează la viaţa

9
persoanei. Sigur, acest lucru se poate datora fie lipsei de personal specializat la
organul de poliţie abilitat de lege cu asemenea activităţi, fie la Parchet care are
atribuţiuni pe linia urmăririi penale şi a identificării autorilor unui anumit gen de
infracţiuni.
Numai o creştere a serviciilor de depistare sau a eficacităţii lor va reduce cifra
neagră, sporind cifra criminalităţii legale sau aparente şi va demonstra că
criminalitatea reală a sporit.
O altă cauză foarte gravă, care diminuează din eficacitatea organelor de ordine
în reducerea cifrei negre, este şi aceea că în anul 1997, din motive mai mult politice,
au fost schimbaţi specialişti de renume şi înlocuiţi cu poliţişti care „sunt cu noi”. De
exemplu, la nivelul judeţului Ialomiţa, în această perioadă au fost schimbaţi din
funcţii aproape toţi şefii serviciilor de specialitate cu vârste cuprinse între 35-40 ani
şi mai mult de 75% din şefii şi ajutorii şefilor de post. Într-o asemenea situaţie, este
riscant să mai presupui că organele abilitate ale statului îşi aduc aportul la reducerea
cifrei negre. În judeţul respectiv, în anii următori, faptele penale cu autori
neidentificaţi s-au triplat, iar siguranţa cetăţeanului lasă de dorit.
Îmi exprim convingerea că, dacă mai sunt şefi bine intenţionaţi, după
parcurgerea teoriilor prezentate în acest tratat şi aplicarea lor în practică, coroborate
cu alte activităţi ştiinţifice şi de cercetare, se va crea posibilitatea reducerii
numărului de infracţiuni cantonat în perimetrul „cifrei negre”.
Până de curând eram toţi convinşi că la nivelul societăţii româneşti consumul
de droguri a luat amploare, dar activităţile poliţiei orientate spre acest flagel erau,
îndeosebi la nivelul societăţii rurale, ca şi inexistente. Iată însă că viaţa ne
demonstrează că şi la acest capitol nu s-a întreprins nimic sau aproape nimic. De
curând, în premieră, în România, în localităţile Chiajna şi Bragadiru au fost
descoperite adevărate fabrici de droguri, cu laboratoare dotate cu aparate şi materie
primă de milioane de dolari. Cele două localităţi sunt în imediata apropiere a

10
capitalei şi ele erau amplasate, nu întâmplător, în apropierea unor şosele pe care
circulau frecvent, de la Istanbul spre Occident şi în sens invers, sute de TIR-uri
turceşti. De altfel, creierul reţelei care a pus pe roate cele două fabrici de la Chiajna
şi Bragadiru era turcul Karsli Halil Ibrahim.
Aşadar, placa după care, ani de zile mai-marii poliţiei române au încercat să
liniştească cetăţenii cu ideea că România este doar o ţară de tranzit, constituia de
fapt o „cifră neagră” de care nu ştiau nimic. Este posibil ca această „cifră neagră” să
cuprindă mii, poate chiar zeci de mii de consumatori, reţele de traficanţi acţionând
până şi în discotecile de la sate. Cifra neagră, în acest caz, ascunde o întreagă
industrie, care, cel puţin la profit, bate orice ramură a economiei naţionale4.
Imposibilitatea de a evalua cifrele negre, certitudinea că ele nu sunt constante
de la o perioadă la alta, fie în mod global, fie într-un anumit sector al delicvenţei,
influenţează asupra studiilor întreprinse pentru a cunoaşte volumul, formele şi
localizarea criminalităţii. Acest handicap apasă greu asupra cercetării cauzelor
criminalităţii, mai ales dacă nu se clarifică cum şi de ce au fost comise faptele
antisociale sau aspectele determinate de personalitatea autorilor (vârstă, sex,
naţionalitate, mediu, caractere, etc.) 5.
Cred că, în aceste momente, ar trebui să se stabilească un criteriu care să
permită aprecierea ponderii reale a criminalităţii, pentru a se putea pune un
diagnostic de patologie socială, fiindcă datele oferite de Ministerul Administraţiei şi
Internelor, Ministerul de Justiţie şi Parchetul General nu coincid niciodată, chiar
dacă uneori sunt şi motivaţii care ţin mai mult de sistem decât de dorinţa sinceră a
instituţiilor respective de a înregistra fenomenul infracţional.

4 Adevărul, Fabrici de droguri descoperite lângă Bucureşti, 1 septembrie 2001.

5 G. Stefani, G. Levasseur şi R. Jambu-Merlin, Criminologie şi ştiinţa penitenciară, vol. 1, p. 36-40. A se vedea, în acest sens, şi G.

Nistoreanu şi C. Păun, Criminologie, Editura Europa Nova, Bucureşti ,. p. 40.

11
 Dacă un asemenea mod de lucru poate fi aplicat, atunci va fi posibil ca,
împreună cu ştiinţele umane şi sociale, să se realizeze un studiu serios al
criminalităţii.
Realizarea unui asemenea scop ambiţios ar putea duce la mari progrese, astfel
încât s-ar putea contura tendinţele atât în ceea ce priveşte formele criminalităţii, cât
şi evoluţia lor, dar şi corelaţiile statistice cele mai semnificative.

1.1.4 Conceptul de criminalitate ca fenomen social complex

Apariţia criminologiei ca ştiinţă a cauzelor fenomenului criminalităţii nu este
întâmplătoare: consecinţele sociale din ce în ce mai grave ale criminalităţii
ameninţau puternic structurile statale, solicitând soluţii. Aşadar, escaladarea, cursul
ascendent al criminalităţii, dimensiunile şi formele noi ale acestui fenomen, au
zămislit nevoile cercetării sistematice a criminalităţii, au stat la originea apariţiei
criminalităţii ca ştiinţă.
De altfel, escaladarea fără precedent a criminalităţii, tributul greu pe care
societatea îl plăteşte criminalităţii, impactul criminalităţii asupra calităţii vieţii în
diferite state - desigur divers în variate ipostaze naţionale - explică investiţiile mari
în cercetarea criminologică şi supraabundenţa literaturii criminologice.

12
 În adevăr, evaluările recente ale costului criminalităţii în mai multe ţări
occidentale - pentru a da un singur exemplu - sunt surprinzătoare. În S.U.A. costul
total al criminalităţii a fost evaluat la 88,6 miliarde dolari în 1974 faţă de 51 miliarde
de dolari în 1970.
Un raport publicat în Statele Unite arată că „impactul economic al infracţiunii
nu scuteşte pe nimeni, în toate grupurile societăţii şi în toate regiunile ţării. În afara
pierderilor individuale suferite de victime, criminalitatea face să crească preţurile la
aproape toate bunurile de consum, fie direct, fie indirect, ea încarcă lista
impozitelor”. În termenii acestui raport, criminalitatea costă în Statele Unite
aproximativ 420 de dolari pe an. Dintr-un eşantion de 25 ţări occidentale alese
pentru că se dispune de statisticile oficiale accesibile, proporţia cheltuielilor înscrise
în buget pentru lupta împotriva criminalităţii varia între 2% şi 16%; în medie
reprezenta 3% din bugetele ţărilor bogate faţă de 9% în bugetele ţărilor sărace.
Examinată în relaţia cu dezvoltarea, criminalitatea afectează şi progresul umanităţii,
precum şi eforturile pentru instaurarea noii ordini economice internaţionale.
Evaluarea consecinţelor criminalităţii, preocupările pentru reducerea
deopotrivă a costurilor criminalităţii şi a costurilor luptei contra criminalităţii,
constituie însă numai una din direcţiile de cercetare ale criminologiei contemporane.
Criminologia, de la origini şi până în prezent, a fost şi este preocupată de a desluşi
cauzele criminalităţii, ale delincvenţei, de a găsi soluţii sau remedii pentru a evita, a
diminua sau a înfrânge consecinţele economice şi sociale izvorâte din expansiunea
criminalităţii, de a formula modele de strategii scontate ca variabile pentru
prevenirea şi combaterea criminalităţii şi pentru tratamentul delincvenţelor.
Demersul teoretic asupra criminalităţii trebuie să răspundă la problema
fundamentală a raportului dintre criminalitate - ca o realitate complexă socio-umană,
economică, politică şi juridică - şi viaţa materială şi spirituală dintr-o societate dată.

13
 Din orizontul maxim de investigare, întreg câmpul de probleme esenţiale
privind criminalitatea, caracterele ei, natura şi esenţa sa, starea şi dinamica, etiologia
criminalităţii, problemele participanţilor la comiterea de infracţiuni şi cele privind
consecinţele social-economice, psihologice ş.a.m.d., a principiilor, orientărilor
fundamentale precum şi modelelor şi mijloacelor întrebuinţate în profilaxia şi
terapeutica criminalităţii, toată această arie de probleme solicită şi implică o
examinare întemeiată, în ultimă analiză, pe raportarea criminalităţii la nivelul de
dezvoltare atins în societate în ansamblu, considerat în dinamica particularităţilor
naţionale în care evoluează fiecare ţară şi, desigur, în contextul schimbărilor ce se
petrec pe plan internaţional, într-o lume independentă.
Criminologia clasică, de la Lombroso la Di Tullio şi de la Ferri la posteritatea
lui, a acumulat un bogat material faptic, a descris şi a examinat criminalitatea
predilect ca un fenomen veşnic, atemporal şi aistoric, atribuind originea
criminalităţii, în sinteză, fie unor factori de natură antropologică, cum ar fi anumite
anomalii bioconstituţionale sau bioereditare, genetice sau aberaţiunilor
cromozomiale congenitale, fie unor factori ce ţin de condiţiile de mediu social, cum
ar fi urbanizarea, industrializarea, care ar influenţa conduita cetăţenilor dintr-o ţară
în condiţiile unui mediu personal criminogen, ineluctabil, din unele familii, unele
micromedii subculturale, fie unor factori de ordin psihologic, adică unor trăsături
afective sau psihopatologice, explicate în sensul psihanalizei.
Cât priveşte criminalitatea contemporană, ea şi-a diversificat şi amplificat
domeniile de investigare, deopotrivă prin examinarea criminalităţii dintr-un orizont
analitic (criminologia biologică, psihologică, sociologică, victimologia) cât şi prin
investigarea criminalităţii dintr-un orizont sintetic (criminologia generală, de
inspiraţie clinică sau de orientare interacţionistă, această din urmă orientare fiind
dominantă în prezent pe scena ştiinţifică americană iar, într-o variantă – cea a
„reacţiei sociale” – şi criminologia engleză contemporană).

14
 Fiind un fenomen social concret istoric, criminalitatea nu este, totuşi, o
oglindă fidelă a inegalităţilor din viaţa economică şi socială a societăţii. Ca fenomen
socio-uman, criminalitatea manifestă o independenţă relativă faţă de sistemul
inegalităţilor economico-sociale, datorită, pe de o parte, intervenţiei specifice a
factorilor subiectivi datoraţi particularităţilor structurilor de personalitate într-atât de
diferite, iar pe de altă parte, împrejurării că sistemul economic deţine în cadrul său
nu numai mecanisme de conservare a inegalităţilor economico-sociale şi, prin
consecinţă, de perpetuare a înstrăinării şi criminalităţii, ci şi mecanisme pentru
asigurarea supravieţuirii sistemului, apte să evalueze întinderea consecinţelor şi
incidenţelor criminalităţii, să examineze starea acesteia şi să elaboreze planuri şi
programe pentru „controlul criminalităţii”.
Oscilaţiile sezoniere şi temporare ale criminalităţii într-un anume stat nu
schimbă cu nimic termenii problemei cauzalităţii criminalităţii având un caracter
structural, inegalităţile economico-sociale au un rol determinant în apariţia şi
evoluţia „pe termen lung” a criminalităţii.
Evoluţia stării criminalităţii urmează, în esenţă, dinamica inegalităţilor
economico-sociale, mişcarea contradicţiilor specifice economico-sociale, ale
sistemului fără a fi o copie fidelă, datorită independenţei relative a criminalităţii. Mai
mult, chiar formele criminalităţii evoluează şi ele, în ultimă analiză, în funcţie de
dinamica inegalităţilor economico-sociale, a contradicţiilor specifice societăţii
bazate pe proprietatea privată şi în funcţie chiar de forma unor atare inegalităţi şi
contradicţii, mai precis, în funcţie şi de forma de organizare a societăţii.
Desigur, criminalitatea înfăţişează o serie de particularităţi şi capătă trăsături
ce o individualizează în diferite şi dinamice ipostaze naţionale. Dincolo de ipostazele
sale naţionale, criminalitatea prezintă anumite trăsături esenţiale la nivelul fiecăruia
din cele două sisteme social-economice diferite.

15
 Ca fenomen socio – geoistoric condiţionat, criminalitatea reprezintă un
rezultat, în ultimă instanţă, al mecanismului sistemului social.
Nu putem să nu recunoaştem că speranţele pe care doctrinarii şi le-au pus în
capacitatea politicilor şi strategiilor de prevenire a crimei şi criminalităţii şi de
tratament al delincvenţilor n-au fost utopice; practica înfăptuirii obiectivelor
strategice preconizate ale luptei contra criminalităţii a izbutit uneori să blocheze
escaladarea şi răspândirea criminalităţii, alteori să diminueze consecinţele sociale şi
economice ale unei grupe sau categorii de infracţiuni. Notăm că exemplul, mai
vechi, al Suediei, care după cel de-al doilea război mondial, câţiva ani a înregistrat o
scădere a delincvenţei feminine, sau altul, mai recent, al Japoniei care a semnalat
într-un an (1976) o recesiune a criminalităţii – nu sunt izolate şi îşi au semnificaţia
lor: escaladarea criminalităţii atrage, în condiţiile economiilor dezvoltate, reacţii
puternice de contracarare a impactului criminalităţii. De aceea, intervenţia şi rolul
statului în contrabalansarea dinamicii ascendente şi în ameliorarea consecinţelor şi
impactului criminalităţii nu poate fi minimalizat. Strategiile naţionale de luptă contra
criminalităţii constituie, între altele, şi pe ideea că escaladarea criminalităţii atrage
consecinţe sociale şi economice pe care „societatea de consum” nu şi le poate
îngădui, cu toate limitele i cu toate eşecurile lor au izbutit uneori, plătind un preţ
considerabil, să reducă volumul uneia sau alteia dintre categoriile ori grupele
criminalităţii, să atenueze unele consecinţe sociale ale acestui fenomen ori chiar să
determine o reducere a ratei medii anuale a criminalităţii.

1.1.5 Reacţia socială împotriva criminalităţii

Lupta împotriva criminalităţii se desfăşoară în toate statele, prin măsuri
concertate deopotrivă de prevenire şi de constrângere cu aplicarea de sancţiuni penale.
Nimeni n-a găsit încă o soluţie cu eficacitate garantată imediată pentru reducerea şi, în
cele din urmă, eliminarea criminalităţii din viaţa societăţii.

16
 Problemele criminalităţii par a persista; în toate statele, lupta împotriva
criminalităţii este inspirată de politica penală şi comportă soluţii naţionale.
Soluţiile naţionale în problema luptei împotriva criminalităţii depind, pe de o
parte, de acurateţea concepţiei, de structurile, programele şi metodele prin care se
înfăptuieşte strategia naţională de luptă împotriva criminalităţiii, iar pe de altă parte
sunt în funcţie şi de mijloacele financiare pe care statul poate să le afecteze luptei
contra criminalităţii, în cadrul programului general al progresului economico-social al
societăţii.
Problematica luptei împotriva criminalităţii implică şi pe meridianul românesc,
de bună seamă, multiple alternative şi inovaţii, fiindcă situaţiile pe care le vizează şi
voieşte să le soluţioneze lupta pentru prevenirea şi combaterea crimei şi criminalităţii
implică o complexitate de factori care pot interveni în viitor, uneori imprevizibil. De
aceea, armătura problematicii luptei contra criminalităţii o constituie nu numai
principiile ci şi căile şi mijloacele practice pentru înfăptuirea ei.

Conceptul de "prevenire" a criminalităţii comportă două determinări:

a) prevenirea postdelictuală, care desemnează ansamblul de măsuri de
resocializare a celor care au suferit o condamnare, luate, în temeiul legii, fie de
organele de stat competente să pună în executare pedeapsa (când pedeapsa se execută
în detenţie, de organele de penitenciare) fie de colectivele de oameni ai muncii şi
conducerea unităţilor (când pedeapsa se execută prin muncă, fără privaţiune de libertate), în
vederea evitării recidivei.
După cum se poate observa, sistemul de prevenire care acţionează după ce
infracţiunea a fost comisă şi după ce raportul juridico- penal s-a stins prin condamnarea
definitivă este un sistem mixt, alternativ: statal şi obştesc. Măsura eficacităţii sau
eşecului prevenirii postdelictuale este oferită de ritmul şi tendinţele recidivei. Prevenirea
postdelictuală - în fond o variantă de specie, o modalitate subjacentă a prevenirii - se

17
îmbină, pe de o parte, cu măsurile de asistenţă postpenală, în esenţă de încadrare în
muncă şi de asigurare a unui climat psiho-material care să evite stigmatizarea şi să
formeze deprinderi de respectare a exigenţelor legii penale etc, luate de organele
ministerului muncii, cu sprijinul colectivelor oamenilor muncii, iar pe de altă parte, cu
măsurile de prevenire predelictuale.
b) prevenirea predelictuală desemnează un proces social neîntrerupt care implică
un ansamblu de măsuri sociale luate, în temeiul legii, de organele de stat - în prima
linie, de organele Ministerului de Interne, Ministerul Public şi justiţiei, în strînsă
conlucrare cu diferite asociaţii, în vederea preîntâmpinării şi eliminării riscurilor
eventuale de comitere de infracţiuni, prin identificarea, neutralizarea şi înlăturarea
surselor socio-umane subiective şi obiective care sunt susceptibile să determine, să
înlesnească sau să favorizeze săvârşirea de fapte antisociale, măsuri destinate să
contribuie în mod esenţial la educarea permanentă a tuturor membrilor societăţii în
spiritul respectării neabătute a exigenţelor legii penale, a ordinei de drept6.
Prin activitatea de "combatere" a criminalităţii - latură complementară celei de
prevenire7 - se înţelege: ansamblul de măsuri juridico-penale luate de organele de stat
specializate, în temeiul legii, pentru realizarea scopului procesului penal şi anume
constatarea la timp şi în mod complet a faptelor care constituie infracţiuni, astfel că
orice persoană care a săvârşit o infracţiune să fie sancţionată penal potrivit vinovăţiei
sale şi nici o persoană nevinovată să nu fie trasă la răspundere penală.
În deosebire, deci, de activitatea de prevenire, esenţialmente extrajudiciară, cea de
combatere a criminalităţii este, prin natura ei, o activitate nemijlocit judiciară (în sens
larg); prin modul în care se înfăptuieşte, prin compunerea organelor judiciare, prin
6 În acest sens, G. ANTONIU, Conceptul-de prevenire a infracţiunilor, în "Studii şi cercetări juridice" nr.1/1981, p.67; a se vedea şi I.
PUHQNTU, N. CRISTOCEA, G. LAVROV, P. SIRBULESCU, Forme şi metode de prevenire a infracţiunilor împotriva avutului
obştesc, în "Justiţia nouă" nr.5/1963, p. 43-54;
7 În acest sens, V. PATULEA, S. STELU, Perfecţionarea activităţii de prevenire a faptelor antisociale, în "Revista română de drept"

nr.1/1978, p. 23;

18
finalitatea ultimă a sa, întreaga activitate desfăşurată de organele de urmărire penală, ca
şi de instanţele de judecată pentru tragerea la răspundere şi sancţionare penală a celor
vinovaţi de săvârşirea de infracţiuni - întreaga activitate desfăşurată de aceste organe în
cadrul procesului penal este, deci, esenţialmente nu numai şi nu în primul rând represivă
ci preventivă, de specialitate. De altfel, legea însăşi (art.4, art.202 şi art.287 C.pr.pen.)
instituind obligaţia exercitării în mod activ a atribuţiilor care revin organelor de
urmărire penală şi instanţelor de judecată, instituie, în acelaşi timp, credem, obligaţia
acestor organe ca, în limitele competenţei lor, să acţioneze astfel încât actele,
activităţile, măsurile pe care le iau sau le desfăşoară să fie omnipreventive.
Cu acest înţeles, "combaterea" criminalităţii se relevă a fi doar o dimensiune, o
modalitate specifică, o forţă într-un poligon de forţe, care înmănun-chiază măsuri
specializate, puse în slujba activităţii de prevenire "pe termen lung" a criminalităţii. De
altfel, desfăşurarea activităţii de urmărire penală şi de judecată în diverse cauze penale,
obligă ea însăşi, în circumstanţe determinate, ca organele de urmărire penală cu
deosebire şi instanţele de judecată să ia sau să propună, după caz, măsuri de prevenire
extrajudiciare neîntârziate... Este problema "prevenirii în reacţie" pe care o vom mai
întâlni, de îndată, într-un alt context.
Deocamdată să reţinem că unitatea de scop a activităţii de prevenire cu cea a
activităţii de combatere, interacţiunea acestor activităţi, obligă a le considera laturi ale
unui proces unitar - procesul luptei contra criminalităţii; evaluarea fiecăreia dintre
aceste activităţi şi stabilirea priorităţilor, conţinutului şi modalităţilor generale şi
speciale în înfăptuirea lor este o problemă de politică penală8.

1.7.1 Funcţiile luptei contra criminalităţii

Organizarea şi desfăşurarea luptei contra criminalităţii răspunde în societatea
românească unor multiple funcţii.

8 A se vedea, în acest sens, G. ANTONIU, Conceptul de prevenire a infracţiunilor, op.cit, p.66. 174

19
 Funcţia politico-socială de "stopare" a manifestărilor infracţionale şi
preinfracţionale. În realitatea ţării noastre, munca de prevenire şi combatere a
criminalităţii, în întreaga sa amploare, presupune, prin definiţie, receptivitate,
sensibilitate şi flexibilitate în raport cu dinamica şi complexitatea vieţii social-
economice şi, prin caracterul ei, vizează: pe de o parte, constatarea la timp şi în toate
ramificaţiile lor a faptelor penale săvârşite, precum şi identificarea şi tragerea la
răspundere prin aplicarea de sancţiuni penale a tuturor participanţilor, tăinuitorilor şi
favorizatorilor vinovaţi în săvârşirea de infracţiuni, iar pe de altă parte identificarea,
examinarea atentă şi eliminarea - prin măsuri adecvate, luate în baza legii, a acelor
situaţii, stări sau circumstanţe "preinfracţionale" zămislite fie de comportamente
necorespunzătoare sub raport moral sau sub raportul exigenţelor normelor extrapenale
(de disciplină şi protecţie a muncii, de familie, administraţie etc.) a unor indivizi
izolaţi, în muncă, în familie sau în alte împrejurări sociale, fie de unele neajunsuri,
imperfecţiuni sau disfuncţii vremelnice ale unor verigi din activitatea unor unităţi
economico-sociale pe care prejudecăţile, mentalităţile înapoiate sau obişnuinţele
retrograde ale unor indivizi descompuşi sau debusolaţi pot sau ameninţă să le
transforme în comportamente infracţionale...
Pentru a spune totul în puţine cuvinte, prevenirea, concepută ca o funcţie
socială activă, desemnează un ansamblu de măsuri îndreptate asupra factorilor care
determină sau favorizează apariţia faptelor care prezintă pericol social, cu scopul de a
restrânge şi a anihila efectele lor nocive.

Funcţia educativă. Educaţia pentru prevenirea şi combaterea criminalităţii şi a

oricăror manifestări de încălcare a ordine! de drept, inclusiv educaţia pentru dezarmare9,
este un proces permanent pe care-1 regăsim în aval şi în amonte de şcoală, la toate
vârstele şi la toate generaţiile, însoţind întreaga viaţă şi fiind prezent pe toate palierele

9 A se vedea, A. NASTASE, Educaţia pentru dezarmare, op.cit, p.3 şi urm;

20
sistemului social global al societăţii. încă o dată, este un proces complex. Care este
conţinutul noţiunii de educaţie pentru prevenirea şi combaterea criminalităţii şi a
oricăror manifestări de încălcare a ordinei de drept?
Educaţia pentru prevenirea şi combaterea criminalităţii implică esenţialmente:
conştientizarea de către toate generaţiile, îndeosebi de cele tinere, a necesităţii luptei pe
care statul nostru o desfăşoară pentru apărarea Socială împotriva criminalităţii, formarea şi
modelarea la toate vârstele vieţii, a spiritului de dreptate - virtute perenă, tradiţională, a
poporului nostru - înţelegerea obiectivelor, conţinutului şi finalităţii luptei pentru
prevenirea şi combaterea criminalităţii, formarea unui spirit participativ, militant, de
ataşament real şi activ faţă de valorile şi relaţiile sociale apărate de legea penală, de
legislaţia în ansamblu, în sfârşit, conştientizarea deosebită a dreptului pe care fiecare
individ îl are la pace, la viaţă şi la dezvoltare, formarea specială a unei atitudini militante
privind necesitatea unei cooperări cât mai strânse a forţelor politice de pretutindeni
interesate în dezarmare.10
Să adăugăm că educaţia pentru prevenirea şi combaterea criminalităţii implică şi
educaţia educatorilor...
Funcţia de apărare a valorilor sociale fundamentale ale societăţii. Activitatea de
prevenire şi combatere a criminalităţii, fie că se desfăşoară de organele de stat de
specialitate (în cadrul procesului penal sau în afara lui, dar în realizarea scopului
procesului penal prevăzut în art.l C.p.pen.), fie că se realizează de celelalte organe de stat
nespecializate, este menită să contribuie la apărarea, împotriva infracţiunilor, a statului,
a proprietăţii sociale, a persoanei şi drepturilor acesteia precum şi a întregii ordini de
drept. Aşa fiind, fie că ne referim la prevenirea şi combaterea criminalităţii prin
înfăptuirea justiţiei penale, fie că ne referim la prevenirea şi combaterea criminalităţii

10 A se vedea, pe larg: D. CHITORAN, A. NĂSTASE, Educaţia pentru dezarmare- conţinut şi forme, în "Revista Comisiei naţionale
române pentru UNESCO", nr.4/1980, p.323-328; a se vedea, de asemenea, A. NĂSTASE, Educaţia pentru dezarmare - necesitate si
actualitate, op.cit., p.6-7

21
prin realizarea educaţiei pentru prevenire şi combatere a criminalităţii desfăşurată ca o
activitate socială de celelalte organe de stat (altele decât cele care înfăptuiesc justiţia
penală, de organizaţiile obşteşti, întotdeauna activitatea de prevenire şi combatere a
criminalităţii se realizează pe temeiul principiului legalităţii, principiu fundamental
al întregii activităţi de stat, economice şi sociale din ţara noastră.
Înfăptuirea legalităţii în opera de prevenire şi combatere a criminalităţii,
presupune între altele, o atenţie deosebită pentru ocrotirea drepturilor şi libertăţilor
persoanei. De altfel, legea penală garantează exerciţiul activităţii ce se înscrie în sfera
conceptului de "prevenire şi combatere a criminalităţii" numai în măsura în care atare
activităţi servesc scopului procesului penal, asigură înfăptuirea legalităţii şi ordinei de
drept, potrivit cu sensul evoluţiei generale a societăţii noastre. Astfel, spre pildă, pe linia
activităţilor de prevenire postdelictuală prin măsuri de resocializare luate în cadrul
executării pedepsei, legea penală statorniceşte că prin executarea pedepsei se urmăreşte
formarea unei atitudini corecte faţă de muncă, faţă de ordinea de drept şi de regulile de
convieţuire socială şi dispune că: "executarea pedepsei nu trebuie să cauzeze suferinţe
fizice şi nici să înjosească persoana condamnatului" (art.52 alin.2 C.pen.). în acelaşi
timp, prin incriminările şi sancţiunile cuprinse în cazul infracţiunilor care aduc atingere
activităţii organizaţiilor de stat, organizaţiilor obşteşti şi altor activităţi reglementate de
lege, îndeosebi prin art.259-272 inclusiv C.pen. (infracţiuni care împiedică înfăptuirea
justiţiei) se asigură expres înfăptuirea neabătută a justiţiei, corespunzător cu nevoile
apărării orânduirii sociale şi de stat, întăririi legalităţii, educării pentru prevenire şi
combatere a crimei şi criminalităţii, în spiritul respectării legalităţii şi ordinei de drept.

1.7.2. Politici de prevenire şi apărare contra crimei

Strategia luptei contra criminalităţii este determinată de politica penală a

societăţii; între politica penală şi strategia luptei contra criminalităţii sunt raporturi de la
cauză la efect: politica penală fixează strategiei luptei antiinfracţioniste scopurile sau

22
opţiunile fundamentale (generale şi speciale), îi determină tipurile principale de acţiune,
căile, procedeele şi mijloacele esenţiale de realizare a finalităţii politice a luptei pentru
prevenirea şi combaterea criminalităţii. Strategia luptei contra criminalităţii
desemnează, prin urmare, un ansamblu de decizii care traduc opţiunile fundamentale în
acţiuni sau măsuri - ce se înfăptuiesc prin mijloace legale - de prevenire şi combatere a
criminalităţii.

Strategia prevenirii şi combaterii criminalităţii constituie o emanaţie a politicii

penale; având o esenţă politică, strategia luptei contra criminalităţii împrumută politicii
penale trăsăturile definitorii ale acesteia - legalitatea, umanismul - trăsături care se
regăsesc în mod ştiinţific, programat deopotrivă în elaborarea şi în înfăptuirea practicăm
strategiei luptei contra criminalităţii.
Procesul planificării în materie de prevenire şi combatere a delincventei
constă - dacă este doar să-1 schiţăm - în: a) identificarea şi fixarea obiectivelor
precum şi mijloacelor şi metodelor permiţând a le atinge; b) evaluarea distanţei dintre
condiţiile existente şi obiectivele prevăzute; c) determinarea direcţiilor şi acţiunilor
fundamentale (programelor) urmărind să reducă la maxim această distanţă; d) stabilirea
unui calendar pentru aceasta; e) desemnarea persoanelor însărcinate cu îndeplinirea
acestor activităţi; f) specificarea resurselor (umane şi de altă natură) angajate în acest
domeniu.
În cadrul procesului planificării integrate a prevenirii şi combaterii delincventei,
cu osebire în etapa identificării şi fixării obiectivelor şi mijloacelor planificate cât şi
în etapa definirii şi alegerii programelor menite a înfăptui obiectivele şi în cea a
evaluării resurselor afectate luptei contra delincventei, formele de planificare pot fi, în
continuare, perfecţionate, prin întrebuinţarea masivă a unor metode şi tehnici
matematice (moderne), informatice etc. care fac apel, spre pildă, la procedeul lanţului
lui Marcov, la teoria jocurilor, la teoria şirurilor de aşteptare, la programarea lineară sau

23
dinamică, la metoda "matricei cu efecte încrucişate", la tehnici de analiză economică
etc. şi, bineînţeles, la ordinatoare. Metodele şi tehnicile menţionate unite, bunăoară, cu
cercetări de teren, cu cercetări afectate în cadrul unor proiecte "pilot" privind
delincventa ca şi cu tehnici operaţionale etc, deschid ample posibilităţi deopotrivă
pentru a măsura şi evalua fenomenul delincventei şi a prefigura volumul şi ritmul
probabil al evoluţiei acestuia, dar, mai ales, pentru a măsura valorile sociale şi factorii
aleatorii care, consecutiv deciziilor politice - sunt în joc în procesul planificării
prevenirii şi combaterii delincventei; ele permit a măsura şi evalua, totodată, priorităţile
în cadrul obiectivelor luptei contra delincventei şi a reduce limita de erori când e
vorba a se aprecia asupra interrelaţiilor impactului potenţial previzibil, între
efectele secundare ale proceselor economico-sociale pe de o parte şi volumul şi ritmul
probabil al evoluţiei delincventei pe de altă parte, fie că planificarea luptei contra
delincventei se efectuează pe termen lung, mediu, scurt.
Să raţionăm pe câteva ipoteze: se ştie că urbanizarea atrage o mare concentrare a
tinerilor, consecutivă unui proces complex de integrare şi de întărire a controlului
social nonurban, ce se substituie tradiţiilor unui puternic control conjugat familial şi
al comunităţilor morale; urbanizarea în sine este, în acelaşi timp, un proces
contradictoriu ale cărei efecte secundare pot în circumstanţe familiale sau sociale
determinate, să precipite fenomenul delincventei juvenile. De aceea, includerea
elementelor de prevenire şi combatere a delincventei juvenile în planificarea noilor
localităţi şi în sistematizarea lor implică apelul, în continuare, tot mai pronunţat la
metodele şi tehnicile matematice, economice, informatice etc. Deopotrivă pentru a
identifica natura din ce în ce mai complexă a interrelaţiilor între procesul umanizării şi
eventualitatea precipitării delincventei juvenile, şi pentru a multiplica opţiunile de
exercitare mai riguroasă a controlului social - implică, în cele din urmă, utilizarea în
planificarea dezvoltării localităţilor a unor modele matematice în care variabila
(variabilele) prevenirii şi combaterii specifice delincventei juvenile în mediul urban se

24
află în conţinutul intrinsec al unor atare modele, completând astfel gama variabilelor ce
tind la diversificarea şi sporirea eficacităţii controlului social, în condiţiile procesului
urbanizării.
În termeni similari se pune problema elaborării unor modele matematice, sau
informatice - care includ ca element prevenirea şi combaterea delincventei juvenile - şi
cazurile planificării şi dării în funcţiune a unor obiective industriale care atrag şi o
masivă forţă de muncă tânără... Planificarea integrată în forme noi ce includ într-un
mod mai direct problemele specifice prevenirii şi combaterii delincventei juvenile - cu
metode şi tehnici moderne, sugerate sau care au a fi căutate - va trebui să depăşească
chiar în prima etapă dificultatea problemei alegerii punctelor critice (de
comportament, de procedee, de condiţii etc.) numai în aparenţă legate de delincventa
juvenilă care este controversată azi, deşi este capitală; va trebui ca să evalueze de aşa
manieră mijloacele şi măsurile comune întrebuinţate pentru realizarea obiectivelor
prioritare economico-sociale dar şi pentru prevenirea şi combaterea delincventei
juvenile (cum sunt, spre pildă, mijloacele mass-media) şi măsurile organizatorice şi
educaţionale din sistemul învăţământului dar şi din aval şi din amonte de şcoală etc, încât
să prefigureze un echilibru din ce în ce mai stabil dar din ce în ce mai flexibil a acestor
mijloace şi măsuri formulând opţiuni mai multiple spre a fi îndreptate, într-un mod
mai ascuţit şi pe problemele prevenirii şi combaterii delincventei juvenile.
Problema identificării şi evaluării mijloacelor şi măsurilor - îndeosebi a celor
organizatorice şi educaţionale - se relevă a fi cheia de boltă a planificării integrate în
materia prevenirii şi combaterii delincventei, deoarece măsurile organizatorice
reprezintă factorul hotărâtor de care depinde înfăptuirea programelor planificate de
prevenire şi combatere a delincventei, iar măsurile şi mijloacele educaţionale tind a
căpăta valoarea unui element principal contra delincventei.

25
 Într-un sondaj de opinie efectuat printre studenţi şi cu ajutorul studenţilor
anului II al Facultăţii de Drept din cadrul Universităţii Bucureşti (grupele de studiu 525
şi 528) au rezultat următoarele:
1. În urma evenimentelor revoluţionare din decembrie 1989 creşterea
fenomenului infracţional este de domeniul evidenţei (100% dintre chestionaţi).
2. Tulburări politice au:
• cauza creşterii ratei criminalităţii 10%;
• condiţii favorizatoare 40%;
• nu au influenţat cu nimic evoluţia criminalităţii 50%.
3. Cauza criminalităţii este privită de către studenţi ca fiind:
• dezorganizarea relaţiilor sociale în ultimii ani 30%;
• instituirea unui climat artificial de tensiune şi ură 20%;
• nesiguranţa omului dezorientat în faţa presiunilor economice
crescânde 10%;
• dorinţa apropierii unor bunuri chiar cu încălcarea celor mai elementare
norme morale 40%.

4. Soluţia societăţii constă în:

• întărirea activităţii organelor de ordine 30%;
• creşterea preocupării oamenilor de stat faţă de siguranţa socială, creşterea
preocupării Parlamentului pentru elaborarea unor soluţii legislative viabile 10%;
• înăsprirea tratamentului sancţionator aplicabil infractorilor 10%;
• adoptarea de măsuri social-educative menite să contribuie la ridicarea nivelului
de trai şi de civilizaţie 10%;
• regândirea întregului sistem de apărare socială, coordonată cu adoptarea unor
măsuri politico-economice menite să readucă stabilitate în viaţa socială 10%;

26
 • trecerea la economia de piaţă şi dezvoltarea unei puternice proprietăţi
private 30%.
Se înţelege că, oricât de bună ar fi, planificarea integrată nu e imuabilă; ea
necesită o permanentă verificare experimentală, o regândire şi reconsiderare permanentă
în raport cu dinamica complexă a stărilor, situaţiilor şi circumstanţelor care formează
interacţiunea genetică a delincventei şi cu dinamica contemporană şi probabilă a
interacţiunilor acestui fenomen cu procesele social-economice: planificarea integrată ca
şi lupta contra delincventei este, prin definiţie, o veritabilă "bătălie în marş”.
Din orizontul tacticii, deci a activităţilor practice de organizare a luptei contra
criminalităţii, una din căile de ridicare a eficienţei acestei munci o constituie,
credem, prevenirea "în reacţie". Dacă este' doar s-o schiţăm aici - deoarece o vom
mai regăsi, analitic, într-un alt context -prevenirea "în reacţie" desemnează ansamblul
măsurilor extrajudiciare pe care organele de ordine internă, de procuratură şi de
justiţie le iau - sau, după caz, le sugerează factorilor de decizie - concomitent cu
desfăşurarea procesului penal (în toate fazele acestuia), în spiritul unei strânse
conlucrări cu celelalte organe de stat, cu oamenii muncii, pentru a spori eficienţa
procesului penal (şi a procesului de organizare a executării sancţiunilor penale,
inclusiv a sancţiunilor aplicate minorilor şi tinerilor) prin identificarea, neutralizarea şi
anihilarea şi a altor surse socio-umane de delincventă, dincolo de cele nemijlocit
identificate cu ocazia desfăşurării urmăririi penale, judecăţii sau executării sancţiunilor
penale. Exigenţele prevenirii "în reacţie" reclamă, între altele, în prezent, cu o mai mare
vigoare ca organele de cercetare penală, de procuratură, de judecată şi penitenciare, pe
măsură ce desfăşoară activităţi specifice fazei procesului penal în care intervin să
alerteze - cu tact şi cu principialitate - şi alte organe de stat sau asociaţii, privind realităţi
social-economice care aii izvorât comportamentele infracţionale, să solicite măsuri şi să
conlucreze pentru aplicarea acestora. Dacă, bunăoară, cu ocazia anchetei penale într-o
pricină referitoare la o infracţiune comisă de un minor, organele de urmărire penală vor

27
fi constatat şi anumite neajunsuri în înfăptuirea procesului educaţional, în şcoală, ele
vor sesiza deopotrivă conducerea şcolii ori, după caz, organele ierarhice ale acesteia
pentru o intervenţie preventivă activă la nivelul mediului social în care au intervenit
comportamentele ilicit-penale şi vor conlucra, în limitele competenţei lor, pentru
înlăturarea unor atare stări de lucruri.
Nevoile prevenirii "în reacţie" pot reclama, de asemenea, sugestii pentru o
intervenţie preventivă din orizontul organelor de control social (financiar-bancar etc),
din cel al primăriilor, al unor ministere ca şi din orizontul unor asociaţii: prevenirea "în
reacţie" este o activitate postdelictuală, dar ea se referă la sfera unor realităţi certe care
au interacţionat în antecedenţa cauzală a delincventei şi, de aceea, trebuie să fie
diversificată şi amplificată, pe nivele şi longitudinal, deoarece ea are aptitudinea intrin-
secă a unor intervenţii substanţiale şi mediate în destrămarea câmpului constelaţiei
surselor socio-umane ce constituie etiologia, atât de complexă, a infracţionalităţii.

1.7.3. Măsuri, tipuri, metode şi mijloace de înfăptuire a prevenirii şi

combaterii criminalităţii
Lupta împotriva criminalităţii este supusă principiului prevenirii şi combaterii
permanente; ea nu cunoaşte, de principiu, vacanţă iar când ar înregistra, în practica
socială, incidental şi izolat, pauze - ele ar putea fi, prin consecinţele lor dureroase...
Colaborarea organelor de specialitate (de urmărire penală, ale Ministerului Public, de
justiţie) cu organele de conducere şi control din unităţile economice sociale, în
înfăptuirea obiectivelor comune ale prevenirii şi combaterii infracţiunilor şi a altor
manifestări de încălcare a legalităţii se poate înfăptui eficient numai cu păstrarea
"frontierelor"... De pildă, dacă organele de urmărire penală deţin informaţii -dobândite
bunăoară prin acte premergătoare efectuate cu respectarea strictă a legii (art. 224

28
C.pr.pen.)11 - cu privire la stări, situaţii sau circumstanţe negative din unele
compartimente ale activităţii unei unităţi economico-sociale, susceptibile să se
amplifice şi să se transforme în săvârşirea de infracţiuni, atunci, dincolo de soluţia
începerii sau neînceperii urmăririi penale în pricina în care au fost efectuate actele
premergătoare, organele de urmărire penală pot şi trebuie, socotim, să sugereze
conducerii unităţii şi organelor de control luarea măsurilor de verificare a
activităţii în compartimentul vizat şi de eventuală sancţionare disciplinară,
administrativă şi materială a celor vinovaţi... În ipoteza în care persoanele din
conducerea unei unităţi sau din organele de control iau cunoştinţă de săvârşirea
unei infracţiuni în legătură cu serviciul în cadrul căruia îşi îndeplinesc sarcinile
sunt obligate să sesizeze de îndată organul de urmărire penală sau procurorul,
sub sancţiunea prevăzută în art. 262 alin. 2 C.pen... În cele din urmă, obiectivul
comun al prevenirii şi combaterii infracţionalităţii şi oricăror manifestări
antisociale reclamă imperios circulaţia informaţiilor în anumite limite de la
organele de specialitate la conducerea şi organele de control ale unităţilor şi
invers, pe o magistrală cu dublu sens, care îngăduie fluxul în ambele direcţii, în
limitele competenţelor pe care legea le stabileşte pentru fiecare din aceste
categorii de organe de stat. Nu este mai puţin adevărat că, fiecare dintre sistemele
care contribuie la înfăptuirea luptei contra infracţionalităţii (sistemul educaţiei
permanente, sistemul economico-financiar, sistemul de sănătate, sistemul de
învăţământ etc.) sunt ele însele sisteme complexe, cu obiective şi funcţii
specifice; modalităţile, metodele, formele şi procedeele pe care le folosesc fiecare
din sistemele ce cooperează şi se completează reciproc în realizarea finalităţii
unice a prevenirii şi combaterii criminalităţii dovedesc, în ultimă analiză, că
11 A se vedea, I. NEAGU, Cu privire la posibilitatea efectuării percheziţiei în cadrul actelor premergătoare urmăririi penale, în
"Analele Universităţii din Bucureşti, anul XXIX, 1980, p.67-69; a se vedea şi I. GORGĂNEANU, Consideraţii privind actele
premergătoare, efectuate de organele de urmărire penală, în "Revista română de drept" nr.1 /1979,p.31 -38.

29
fiecare din aceste sisteme aleg în funcţie de programul propriu de activităţi, una
sau alta dintre metodele, mijloacele şi formele de prevenire şi combatere potrivit
cii situaţiile ivite de viaţă, cu alternativele pe care atare situaţii le zămislesc, cu
experienţa şi cunoştinţele privind educaţia pentru prevenire şi combatere a
infracţionalităţii, cu capacitatea de inovare... Ele abordează cu precădere, în
acţiunile practice pe care le întreprind, o latură sau alta a problematicii
prevenirii şi combaterii infracţionalităţii. în definitiv, destinatarul măsurilor de
prevenire şi combatere a infracţionalităţii nu se află sub influenţa unui singur
sistem ci sub influenţa vieţii, în care se găsesc concentrate eforturile tuturor
sistemelor (şi microsistemelor) societăţii pentru formarea omului educat în
spiritul respectării exigenţelor legii penale, ale ordini de drept în ansamblu.
Un model al tipurilor fundamentale de activităţi de prevenire şi combatere a
criminalităţii ne apare similar celui al educaţiei permanente, în următoarea
configuraţie, care au în vedere atât formele instituţionalizate cât şi cele
neinstituţionalizate:
a) prevenirea prin educaţie în familie (mediul familial constituind un
microsistem cu o puternică capacitate preventivă);
b) prevenirea prin educaţie în sistemul (subsistemul, mai exact)
învăţământului;
c) prevenirea prin educaţie în procesul nemijlocit al muncii şi prin
controlul activităţilor economico-sociale;
d) prevenirea prin activitatea cultural-educativă considerată în sens larg,
inclusiv prin acţiunile organizate de organizaţiile obşteşti, religioase, precum şi prin
activităţile de organizare a cunoaşterii şi popularizare a legislaţiei;
e) prevenirea prin mass-media (radio, televiziune, presă, tipărituri etc);
f) prevenirea prin activităţile desfăşurate de autorităţile legiuitoare şi
administraţiei (mai puţin cele specializate);

30
 g) prevenirea şi combaterea prin descoperirea infracţiunilor, identificarea
infractorilor, tragerea la răspundere penală cu aplicarea unei pedepse sau a unei
măsuri educative ori a unei măsuri de siguranţă şi prin organizarea executării
sancţiunilor penale - activităţi specifice judiciare, desfăşurate de organele de
specialitate ale Ministerului de Interne, Ministerului Public, justiţiei, inclusiv Curtea
Supremă de Justiţie, precum şi prin activităţile extra-judiciare ale acestor organe de
specialitate, care asigură, astfel, asistenţă de specialitate şi sprijinul nemijlocit în
înfăptuirea prevenirii în cadrul diverselor sectoare ale activităţilor economico-
sociale, asigură colaborarea şi coordonarea eforturilor preventiv-educative ale
colectivelor de salariaţi etc.
Tabloul acesta al tipurilor de activităţi prin care se înfăptuieşte opera de
prevenire şi combatere a infracţionalităţii este probabil incomplet; el încearcă să
redea un tablou al resurselor fundamentale ale luptei antiin-fracţionale...

1.7.4. Modalităţi, pârghii, metode şi procedee de prevenire şi combatere a

infracţionalităţii
Deşi activitatea de prevenire şi combatere a criminalităţii este deopotrivă
specializată, deci, primară (cea desfăşurată de organele de urmărire penală, de
procuratură şi de instanţele judecătoreşti) cât şi nespecializată, secundară (în
principal cea înfăptuită în cadrul activităţii celorlalte organe de stat, care numai
complementar sunt preocupate de problemele luptei contra criminalităţii, având alte
obiective şi funcţii specifice, prioritare), există, totuşi, câteva modalităţi, metode şi
procedee de prevenire şi combatere a criminalităţii cu un înalt grad de generalitate,
cu un câmp de aplicabilitate atotcuprinzătoare; atare modalităţi, pârghii, metode şi
procedee sunt folosite, potrivit legilor organice sau statutelor care le determină
sarcinile şi funcţiile specifice ale activităţii lor, de toate organele de stat,
organizaţiile obşteşti şi religioase, dar răspund şi unei funcţii de prevenire şi

31
combatere a infracţionalităţii şi a altor manifestări de neîncălcare a legalităţii: spre
pildă, controlul activităţii economico-sociale, garda financiară, controlul primăriilor,
organizarea cunoaşterii şi popularizarea legislaţiei etc.
Criminologia este preocupată de întreaga gamă a modalităţilor, pârghiilor şi
metodelor de prevenire şi combatere a infracţionalităţii, dar o examinare, fie şi
sintetică a acestora este aproape imposibilă; e, deci, necesară o selecţie...
În prezenţa acestei diversităţi de modalităţi, de metode şi procedee, teoria
prevenirii şi combaterii criminalităţii este nevoită să selecteze, chiar în cadrul
modalităţilor, metodelor şi mijloacelor cu un grad înalt de generalitate, alegând pe
acelea care sunt legate într-un mod mai direct de problematica fenomenului
infracţionalităţii şi de practica organelor penale de specialitate. Pe de altă parte, în
practica unuia sau altuia dintre organele sistemelor care desfăşoară complementar
activităţi de prevenire şi combatere a infracţionalităţii sunt întrebuinţate o serie de
metode şi procedee de educaţie care au şi o dimensiune preventivă, cum sunt, spre
pildă, metodele de învăţământ şi de educaţie (a descoperirii, a problematizării, a
"asaltului de idei", a stimulării etc); analiza acestor metode şi mijloace formează
obiect de preocupare a altor ştiinţe - ştiinţa conducerii, pedagogia etc. în sfârşit,
notăm că organele de specialitate desfăşoară ele însele activităţi proprii de prevenire
şi combatere a criminalităţii, coordonându-şi eforturile cu celelalte organe de stat,
organizaţii obşteşti sau religioase şi cu colectivele de oameni ai muncii şi
valorificând metodele şi procedeele cu un înalt grad de generalitate în vederea
sporirii eficacităţii muncii de prevenire şi combatere a criminalităţii. Care sunt, deci,
acele modalităţi, metode şi procedee cu un înalt grad de generalitate, legate
nemijlocit de nevoile prevenirii şi combaterii infracţionalităţii, ale perfecţionării
acestei activităţi?

32
 CAPITOLUL II „SUBIECŢII ÎN CRIMINALITATE”

2.1. Subiectul Activ

1. Studii despre criminal

Şcoala clasică în dreptul penal punea pe primul plan fapta infracţională,
infracţiunea, căutând să-i dea, în lumina reglementărilor juridice, un contur şi o
explicaţie cât mai complete - elemente constitutive, felurile infracţiunii, concurs de
infracţiuni etc. - în aşa fel încât să se realizeze cât mai bine un principiu de bază al
dreptului penal, acela al legalităţii infracţiunii. în schimb, dispoziţiile din codurile
penale despre infractor, despre criminal sunt puţine (exemplu, cele ce privesc pe
infractorii minori sau cele referitoare la infractorii iresponsabili etc). S-a mers aşa de
departe cu estomparea infractorului în dreptul penal încât nici atunci când se face
menţiune despre vinovăţie, care nu poate fi decât o atitudine psihică a omului, a
infractorului, tot nu se face menţiune despre om, despre infractor, decât indirect
("fapta este săvârşită cu vinovăţie când este săvârşită cu intenţie sau culpă"), deşi
intenţia sau culpa nu poate fi decât a infractorului. Prin aceasta, omul, care a hotărât şi a
săvârşit fapta, este trecut în umbră, el fiind subînţeles şi constituind doar un punct de
reper şi un subiect menit a suporta şi a executa pedeapsa. Era o situaţie similară cu
medicina, într-o anumită etapă de dezvoltare a acesteia, când se ţinea seama numai de
boală şi nu de bolnav.
În decursul anilor şi deceniilor, urmare a dezvoltării sociale, a fluctuaţiilor şi,
mai ales, a creşterii fenomenului criminal şi urmare a dezvoltării ştiinţelor despre om
şi societate, a cerinţelor practice privind combaterea şi apărarea împotriva acestui

33
fenomen, privirea juriştilor şi a cercetătorilor se îndreaptă şi spre om, spre criminal,
care a săvârşit fapta şi trebuie să suporte şi să execute pedeapsa.
Primii cercetători asupra infractorului au fost medicii. La ei se apela ori de câte
ori unii criminali erau deosebit de periculoşi, cum erau criminalii deosebit de cruzi ori
unii deţinuţi în penitenciare, care se dovedeau deosebit de indisciplinaţi, cu încercări
de evadare, prin omorârea paznicilor etc. Ulterior, o dată cu progresul disciplinelor
ştiinţifice despre om - antropologia, medicina, psihologia etc. -cercetările asupra
criminalului s-au multiplicat şi lărgit, ele efectuându-se acuma de psihologi,
sociologi, pedagogi etc. în felul acesta, la cercetările despre fapta infracţională, s-au
adăugat cercetările şi cunoştinţele despre criminal, la cercetările de drept penal,
adăugându-se cercetările de criminologie.
Un merit deosebit în această privinţă îl are "şcoala" antropologică în criminologie,
care, cu mijloacele ştiinţifice de atunci, a deschis drumul cercetării asupra
criminalului. C. Lombroso, reprezentant de seamă al acestui curent în criminologie, a
făcut cercetări vaste asupra criminalilor, iar opera lui primă şi de seamă şi-a intitulat-
o "Omul delincvent" ("L'Uomo delinquente"). De atunci, aceste cercetări s-au
intensificat mereu, iar în criminologie s-a deschis un capitol important privind pe
criminal (de exemplu, în lucrările lui Seelig, Pinatel). De asemenea, trebuie menţionat
rolul psihologilor, care şi-au îndreptat cercetările asupra trăsăturilor moral psihologice
ale criminalilor (cruzimea unora, perversitatea ori iritabilitatea altora, lipsa de voinţă şi
lipsa de stăpânire de sine etc.). în felul acesta, criminalul a devenit subiect de cercetare
în criminologie, conturându-se preocupări şi cercetări extinse despre criminal sau
delincvent. în sfârşit, dezvoltarea şi ramificarea sociologiei, mai ales sociologia
criminală, au extins cercetările asupra criminalului, îndeosebi asupra condiţiilor
sociale ale dezvoltării acestuia, încât informaţiile asupra criminalului sunt tot mai
multe şi mai ample.

34
 Astăzi, persoana criminalului este obiect de cercetări multiple şi de bază în
criminologie. Argumentul principal al acestei deschideri în cercetarea criminologică, ca
şi în alte discipline umane şi sociale, constă în aceea că omul fiind autorul direct şi
imediat al faptei criminale, în mod obiectiv, tot el este cauza directă şi imediată a
infracţiunii. în afară de aceasta, fapta lui este determinată, în primul rând, de motive
individuale, interne, iar atunci când fapta este determinată de cauze sociale şi externe,
acestea acţionează tot prin om; cu alte cuvinte, asemenea cauze pot acţiona numai
dacă trec prin resorturile interne ale omului, numai dacă aceste cauze devin motive
interne, cauze interne ale criminalului. Dovadă stă faptul că în puţine cazuri o faptă
este atribuită numai împrejurărilor ori cauzelor externe, exemplu, în caz de
constrângere puternică (fizică ori morală), în caz de stare de necesitate etc. în marea
majoritate a cazurilor, fapta se atribuie omului care a săvârşit-o, fiindcă el este cauza
primă şi directă a acesteia. în această lumină, criminalul a devenit un concept de bază al
criminologiei, care stă alături de alt concept de bază al criminologiei, anume crima.

2. Conceptul şi aspectele criminalului

A. Conceptul de criminal. O primă problemă în cercetarea şi cunoaşterea
criminalului este aceea a conceptului însuşi de criminal în sens criminologie.
Definirea şi conturarea lui este necesară fiindcă, pe de o parte, trebuie să se ştie, de la
început, despre care persoane este vorba şi, pe de altă parte, trebuie să se delimiteze în
mod clar noţiunea de criminal în criminologie de noţiunea de criminal în dreptul penal.

Criminal în sens criminologie este persoana care a săvârşit o crimă, o faptă

penală prevăzută de legea penală, pentru care persoanei respective i se aplică o
pedeapsă. Conceptul de criminal este definit de cei mai mulţi criminologi
contemporani în acest sens, adică persoană care a comis o faptă criminală1. Trăsătura
principală care caracterizează pe criminal este aceea că a săvârşit o crimă; nu este
criminal cel care are numai intenţia de a săvârşi o crimă, ci numai cel ce a săvârşit o

35
crimă; el capătă această calitate prin săvârşirea unei crime. în plus, săvârşindu-se o
crimă, asta înseamnă o faptă gravă şi oprită de lege. în sfârşit, săvârşindu-se o crimă,
criminalul este judecat şi sancţionat cu o pedeapsă criminală. Aceasta este a doua
caracteristică şi anume: criminalul este judecat şi condamnat, ceea ce întăreşte, din
punct de vedere social şi juridic, statutul său de criminal.
În această lumină a conceptului de criminal, cel ce n-a săvârşit o infracţiune, o
crimă, ci o faptă de devianţă socială - de indisciplină socială, o faptă penală lipsită de
pericol social grav - o faptă de încălcare a unor norme contravenţionale (încălcare
administrativă, disciplinară etc), o asemenea persoană nu este un criminal. Totodată,
numai asemenea persoane sunt cercetate de criminologie, mai cu seamă că prima
misiune a ştiinţei criminologiei este de a cerceta şi dezvălui cauzele săvârşirii crimei şi
mijloacele de combatere. Or, aşa fiind, criminologia se ocupă de crime şi criminali, fapte
şi persoane deosebit de periculoase.
Cu toate acestea nu-i mai puţin adevărat că, în criminologie sunt păreri că noţiunea
de criminal în sensul de mai sus este o noţiune restrânsă, că rămân pe dinafară unii
criminali de fapt sau mai puţin periculoşi. în literatura de specialitate, se pune
problema şi a altor categorii de criminali, care nu sunt avuţi în vedere de cercetarea
criminologică, deşi ar trebui avuţi în vedere. Este vorba, mai întâi, de infractorii
anormali psihici, de inadaptaţi sociali, aşa-numiţii infractori psihopaţi ori nevrotici sau
psihotici, care comit, în mod obiectiv, fapte prevăzute de legea penală, cum sunt
faptele de distrugere (prin incendii), de omor chiar, şi care, fiind stăpâniţi de tulburări
psihice ori fiind bolnavi, nu li se aplică pedepse, ci măsuri de siguranţă (măsuri
medicale). Totuşi, criminologia trebuie să se preocupe şi de aceştia, fiindcă ştiinţa
trebuie să dezvăluie şi cauzele unor astfel de fapte săvârşite de aceste persoane12.
Există, în al doilea rând, un număr de persoane care se abat de la conduita normală,
anume devianţii sociali, cum sunt alcoolicii, indisciplinaţii în muncă, persoane cu
12 M. Alexander, Questions de pathologie criminelle, Bruxelles, 1948.

36
conduită rea în familie ori faţă de alte persoane etc. Aceştia sunt în conflict cu grupul
social în care trăiesc şi prezintă pericol social; mulţi dintre aceştia mai târziu săvârşesc
crime, conduita devianţă fiind un fel de predelicvenţă. Din punct de vedere ştiinţific,
aceste persoane, fiindcă nu au săvârşit crime, nu sunt cercetate de criminologie.
Pentru a se cunoaşte cauzele speciale ale comiterii faptelor lor, susţin alţi criminologi,
şi aceştia trebuie cercetaţi de criminologie.

B. Aspectele criminalului. Cercetările referitoare la criminal, ca problemă

fundamentală a criminologiei, privesc aspectele criminalului care trebuie studiate de
criminologie. Acestea sunt proprii şi nu se confundă cu cercetările juridice privind pe
criminal, deşi între acestea există o strânsă interdependenţă. în criminologia
contemporană, după Seelig, Manheim, Pinatel şi alţii, aspectele principale care
trebuie să fie cercetate în criminologie sunt: a) evoluţia ideilor şi teoriilor despre
criminal, de la concepţiile antropologice (lombrosiene) până la cele biologice (ale lui
Kinberg, de Greef), de la cele psihologice13 (J. Pinatel, Seelig) şi până la cele
sociologice (cum sunt cele americane, de exemplu ale lui Sutherland şi alţii;
asemenea cercetări sunt pline de revelări şi arată complexitatea problemei; b)
caracteristicile generale ale criminalului, cum sunt trăsăturile morfo-fiziologice şi
endocrinologice, trăsăturile psihologice şi cele sociale; asemenea aspecte conduc la
cercetări comparative între criminali şi necriminali; c) tipurile de criminali, aspect
important şi complex (criminal pervers, criminal caracterial etc); d) aspectele
diferenţiale ale criminalului (după vârstă, sex, etc).

Unele concepţii despre criminal

Cercetările criminologice privind pe criminal, în ultimele decenii s-au multiplicat
mult. Problemele de bază cu privire la criminal s-au concentrat în jurul chestiunii de a
şti care este natura reală a personalităţii criminalului. Răspunsurile şi soluţiile au
13 J. Pinatel, Criminologie, Dalloz, Paris, 1963, p. 171 şi urm.

37
început cu teoria clasică a dreptului penal, potrivit căreia omul, inclusiv criminalul,
dispune de liber arbitru, are responsabilitate, capacitate de hotărâre, de alegere şi de a
acţiona liber. Dacă a comis o infracţiune, el a hotărât aşa, el este cauza faptei şi el
răspunde penal.
O dată cu dezvoltarea ştiinţelor biologice, psihologice şi sociologice, teoria
liberului arbitru privind pe om şi pe criminal a intrat în umbră, adoptându-se teoria
determinismului, potrivit căreia orice fenomen are o cauză, idee valabilă şi în
criminologie. Şcoala antropologică, şcoala pozitivă italiană, îndeosebi, a pledat şi
argumentat că un criminal nu este un om absolut liber, ci este un om determinat în
acţiunile şi faptele lui prin diverse cauze (antropologice şi biologice ori sociale).
Teoriile privind pe criminal nu s-au oprit la această concepţie. Dimpotrivă, ele
s-au multiplicat, ca urmare a progreselor ce s-au făcut în ştiinţele biologice,
psihologice şi sociologice. După cum observă unii autori, mai semnificative şi mai
profunde s-au dovedit teoriile psihologice, mai cu seamă după ce în această ştiinţă s-a
accentuat concepţia biologică a fenomenlor psihice, în general, şi ale fenomenului
criminal în special. Aşa au apărut o seamă de concepţii sau teorii noi despre criminal şi
natura sa. Astfel de teorii sunt: teoria criminalului înnăscut (Lombroso), teoria
criminalului antisocial (Alexander), teoria criminalului psihomoral (De Greef), teoria
criminalului pervers constituţional, teoria constituţiei delincvente (Di Tullio), teoria
personalităţii criminale14 (Pinatel) şi altele. Teoriile menţionate, fiecare în parte, au
dezvăluit câte un aspect sau altul al persoanei criminalului şi au emis ipoteze care,
împreună, au deschis un câmp larg în cunoaşterea criminalului. Vom expune, pe scurt,
unele din aceste teorii şi concluziile ce s-au tras.

1. Concepţia criminalului antropologic

14 Op. cit., p. 173 şi urm.

38
 Printre precursorii şi fondatorii antropologiei criminale se înscrie C. Lombroso
(1835-1909). Ca medic, acesta a făcut cercetări ample de antropologie, antropometrie şi
psihiatrie la spitale şi penitenciare asupra unui număr de aproape 600 criminali,
concentrându-şi atenţia asupra laturilor anatomice şi morfologice ale criminalilor. I-au
reţinut atenţia îndeosebi aspectele de malformaţie a părţilor corpului (membrelor, capului
etc). Primele constatări şi concluzii s-au concentrat şi expus în lucrarea lui, devenită
celebră, „L'Uomo delinquente" (1876). în esenţă, el susţine: a) criminalul se
caracterizează prin anomalii corporale (corp nedezvoltat, diform), asemănător cu
sălbaticii, cu strămoşii omului (atavic); b) degenerat, epileptic şi nebun. Prin toate
aceste trăsături, criminalul este un om aparte, este o "varietate biologică inferioară",
care se deosebeşte de omul necriminal. El a formulat ideea că unii oameni sunt
înnăscuţi criminali. Pe aceste elemente (stigmate, atavism, degenerescentă, nebunie),
Lombroso susţine că între criminal şi necriminal sunt deosebiri, mai mult chiar, sunt
deosebiri de natură. La aceste trăsături specifice morfologice se adaugă şi o seamă de
trăsături psihologice, cum sunt: insensibilitate psihică, atrofierea sentimentelor de milă
şi simpatie faţă de alţi oameni, iritabilitate, impulsivitate, violenţă etc
Teoria lui Lombroso a stârnit, la vremea sa, un mare ecou în lumea juriştilor, dar
mai ales în lumea medicilor şi psihiatrilor 15. Este prima dată când, pe baza unor
cercetări întinse, se trece de la studiul juridico-penal al criminalului, la studiul
ştiinţific, pozitiv şi criminologie al criminalului. în cercetarea cauzalităţii
criminalităţii şi a criminalului este o încercare meritorie aceea de a căuta cauzele
obiective, trecându-se de la explicaţiile clasico-juridice la explicaţiile „naturale",
obiective ale acestuia. S-a părăsit ideea potrivit căreia crima este fapta hotărâtă
numai de conştiinţa omului, pe baza libertăţii de conştiinţă, a liberului arbitru,
trecându-se la ideea că adevăratele cauze sălăşluiesc în determinismul fizico-
psihologic al omului.
15 H. Mannheim, op. cit., p. 221.

39
 Teoria lui Lombroso a fost criticată la vremea sa, îndeosebi de adepţii teoriilor
sociologice şi psihologice (Lacassagne, Manouvrier, Tarde şi alţii). Mai aproape de
vremurile noastre, ştiinţa antropologiei criminale s-a dezvoltat în continuare. Aşa este
cu cercetările lui N. Goring16, ale lui E. Hooton17 care, acesta din urmă, într-o lucrare
bine documentată (1939) şi pe baza cercetării unui mare număr de infractori (13.873) şi
pe un grup de control de 3.200 persoane libere, dovedeşte că susţinerile lui Lombroso
sunt exagerate, mai cu seamă că nu toate cercetările acestuia au fost susţinute de
metode ştiinţifice suficient de puse la punct şi nici sprijinite pe concepte suficient de
clare şi ştiinţifice (cauze, corelaţie, structură morfologică şi structură psihică a omului
etc). Susţinerile acestora se sprijină pe următoarele argumente: a) nu există un criminal
înnăscut (ucigaşi înnăscuţi, hoţi înnăscuţi, fraudatori şi falsificatori umană trăieşte şi
acţionează într-un anumit mediu social, cu organizarea şi exigenţele sale, la care omul
trebuie să se adapteze. între cerinţele, nevoile persoanei şi exigenţele mediului trebuie să
existe o anumită afinitate, o anumită corespondenţă, fără de care nu există adaptare
socială.
Elementele psihologice componente trebuie să îndeplinească anumite condiţii: a)
să existe o anumită capacitate mintală, b) să existe o anumită stabilitate, adică un anumit
echilibru al acestor elemente psihice componente, c) să existe o anumită validitate,
adică o anumită putere şi energie psihică şi d) să existe o anumită soliditate, adică o
integrare, o coeziune a tuturor acestor componente psihice.
La rândul lor, aceste elemente sau părţi componente ale nucleului psiho-fizic sunt
date şi dezvoltate în grade diferite, unele bine dezvoltate, altele mediu dezvoltate şi
altele slab dezvoltate. Astfel, capacitatea mintală poate fi dezvoltată bine, medie sau slab
dezvoltată; la fel stabilitatea (stabil, mediu ori slab), la fel şi cu validitatea sau
soliditatea. La unele persoane poate fi dezvoltată capacitatea, stabilitatea, validitatea şi

16 N. Goring, The English Convict, London, 1913.

17 E. Hooton, The American Criminal, Harvard University Press, Cambridge, 1939.

40
soliditatea, la altele pot fi dezvoltate unele elemente şi nedezvoltate alte elemente. în
această situaţie, susţine autorul, există combinaţii, "aliaje" diferite, datorită cărora unele
persoane au aceste componente dezvoltate şi ajung la adaptare socială, altele au aceste
elemente slab dezvoltate şi nu reuşesc să se adapteze social, devenind criminale.
Kinberg are în vedere, în procesul inadaptării sociale şi anumite variante patologice,
cum sunt: bolile mintale, debilitatea mintală, tulburări ale caracterului, stări psihopatice,
precum şi unele leziuni ale sistemului nervos provocate de unele boli organice ori de
unele traumatisme fizice ori psihice. Astfel de elemente tulbură capacitatea psihică
-gândirea - persoanei şi o fac incapabilă de adaptare socială. în completarea teoriei sale,
Kinberg invocă şi analizează şi latura morală a persoanei criminalului, care, în fond,
rezidă, pe lângă cunoaşterea anumitor idei şi norme morale, mai ales în existenţa unor
deficienţe în dezvoltarea emoţiilor şi simţămintelor morale, în situaţii de mediu în care se
cer reacţii şi răspunsuri morale.

4. Criminalul, personalitate psihopatică

În criminologia actuală, unii autori susţin că întreaga cercetare trebuie să se
concentreze asupra criminalului om-normal. Criminalii "definiţi" (anormali, cu anumite
tulburări psihice), adică criminalii psihopaţi, nevrotici, debilii mintali, bolnavi (psihotici) să
se lase la o parte. Acest punct de vedere ar putea fi valabil în parte numai, sub raport
juridic, unde se pune problema răspunderii penale, mai cu seamă pentru criminalii
psihotici. Acest punct de vedere nu-i valabil pentru nevropaţi, psihopaţi (unii debili
mintali), care, în principiu, răspund penal. în criminologie, este vorba de o categorie de
oameni care, sub raportul sănătăţii lor psihice, au unele tulburări psihice uşoare şi care
face trecerea între oamenii normali şi oamenii bolnavi; ei prezintă grade diferite de
tulburări psihice, dar care în principiu, au răspunderea penală. Alţi autori, cum este

41
Mannheim18, dimpotrivă, consideră - pe drept cuvânt -, că aceşti criminali sunt incluşi în
cercetarea criminologică. Ei alcătuiesc o grupă definită, anume psihopaţii; după unii
structură, o anumită organizare. El cuprinde, de asemenea, o anumită energie nervoasă şi
psihică necesară diferitelor acţiuni şi activităţi pe care persoana le desfăşoară. Persoanele
autori, sunt două grupe, psihopaţii şi psihonevroticii. Participarea acestora la
criminalitate este mare. După Mannheim 19, această participare este: 2% psihotici,
4% psihotici "de margine", 1% alcoolici, 25% tulburări sexuale, 29%
psihonevrotici, 5% tulburări de conduită, 5% debili mintali, 13% tulburări
psihopatice. în cazul delincvenţilor minori, cifrele sunt mai ridicate.
Criminalii psihopatiei sunt de mai multe feluri: a) criminalul paranoia, care
are la bază o tendinţă psihică puternică, tendinţa afirmării de sine, care, în cazul
dezvoltării ei normale, este o tendinţă importantă şi necesară în lupta pentru viaţă şi
adaptare socială. Această tendinţă, ajunsă în stare de dezvoltare exagerată, paranoidă,
conduce la tensiuni, conflicte cu alţi semeni. Ea se caracterizează prin: orgoliu
nemăsurat, atitudini egoiste, hipertrofia eului, megalomanie; b) criminalul pervers
are la bază tendinţa combativă, care este un mijloc de apărare şi adaptare.
Dezvoltarea exagerată a acestei tendinţe conduce la constituţia perversă,
caracterizată prin: indisciplină, neascultare, lipsă de afecţiune pentru altul, lipsă de
milă, ranchiună şi cruzime; c) criminalul hiperemotiv se ridică pe o constituţie
emotivă normală, pe trăiri emoţionale fireşti: frică, mânie, plăcere - neplăcere. în
stare de dezvoltare exagerată, se ajunge la o sensibilitate excesivă, la nervozitate
pronunţată. De aici, se ajunge la acţiuni conflictuale cu alte persoane, la acţiuni
infracţionale.
Criminalii cu constituţii psihice anormale, fără a fi constituţii maladiv-
psihotice sunt şi criminalii psihonevrotici, pe care îi menţionăm în mod succint, şi

18 Mannheim: The Comparative Criminology, p. 258.

19 Ibidem, p. 259.

42
anume: a) criminalul neurastenic, caracterizat prin aceea că suferă cronic de
oboseală, insomnie, dureri de cap, surmenaj, idei ipohondrice etc, stări din cauza
cărora nu face faţă exigenţelor vieţii şi se ajunge la comiterea de infracţiuni, multe
infracţiuni uşoare; b) criminalulpsihastenic, caracterizat prin îndoieli, obsesii,
neîncredere, tensiune nervoasă; asemenea stări împiedică viaţa socială normală,
ajungându-se la infracţiuni de imprudenţă; c) criminalul isteroid, caracterizat
prin stări de criză nevoasă, cum sunt unele stări de tulburări psihice, morale, care pot
ajunge până la leşin, convulsii, explozii emoţionale, paralizii trecătoare. Unii din aceştia
ajung la crime (mai uşoare).
Prin aplicarea chestionarului special20 de depistare a constituţiilor psihopatice şi
psihonevrotice, s-a reuşit să se alcătuiască o ierarhizare a frecvenţei simptomelor
psihopatice la un grup de delincvenţi, după cum este ilustrat în tabelul anterior.
Într-o cercetare, făcută de J. Thomas şi T. Thomas, citată de Ştefanescu Goangă şi
Roşea21, se arată că proporţia constituţiilor psihopatice este ridicată, şi anume:
- infractori cu 1 condamnare: 29,7 % psihopaţi;
- infractori cu 2 condamnări: 36,4 % psihopaţi;
- infractori cu 3 condamnări: 46,2 % psihopaţi;
- infractori cu 4 condamnări: 60,2 % psihopaţi.
Cu alte cuvinte, cu cât creşte numărul condamnărilor cu atât creşte şi numărul
constituţiilor anormale psihopate.

5. Concepţia caracterologică
În ultimele decenii, ramurile criminologiei s-au mărit cu o ramură nouă, anume
caracterologia criminală sau „caracterologia criminalului"22. Promotorii acestei ramuri
sunt olandezii Heymans şi Wiersma şi francezii R. Le Senne şi R. Resten, care, în
20 F. Ştefănescu-Goangă, Al. Roşea, S. Cupcea, Instabilitatea emotivă F.
21 Ştefănescu-Goangă, Al. Roşea, S. Cupcea, Instabilitatea emotivă R.
22 Resten: La caracterologie du criminel, P.U.F., Paris, 1959.

43
lucrările lor, scot în evidenţă rolul caracterului psihic în acţiunile şi activităţile criminale. R.
Resten spune în lucrarea lui că există o convingere că, în structura psihică a omului, este
cuprins caracterul, care înseamnă însuşi „destinul omului".
Caracterologia criminală are ca obiect de studiu această trăsătură psihică de bază a
criminalului, anume caracterul. în medicină, mai precizează autorul, se disting anumite
simptome premorbide care indică probabilitatea sau iminenţa unei boli. în criminologie, se
întreabă autorul, există asemenea simptome care să indice probabilitatea unei crime? Care
factori psihologici pot anunţa comiterea unei crime? După autorul caracterologici, acest rol
ar putea reveni caracterului.
În primele capitole, autorul precizează despre criminalitate că este cauzată de două
rânduri de factori principali, şi anume: elementele constitutive ale predispoziţiei
criminale, cum sunt: rasă, vârstă, sex, modificări lezionale ale creierului, capacitate
intelectuală, anomalii, toxicomanii etc. şi de factori mezologici, cum sunt: ambianţa
familială, condiţii economice, sociologice, influenţe sociale periculoase etc. Dar, se
întreabă autorul, dacă există în această masă de factori un factor unificator, o verigă,
după care să se ştie care-i cauza principală de care depind toate celelalte?. Acest factor
principal, după autor, este caracterul, iar ştiinţa care cercetează acest factor este
caracterologia criminală.
Caracterul, în sensul caracterologiei criminale, este un concept complex, alcătuit
din mai multe părţi constitutive, şi anume: emotivitate, activitate şi reconstituirea sau
puterea de refacere a energiei psihice cheltuite în timpul activităţii („retentissement") (p.
53 şi urm.). în măsura în care organismul trebuie să trăiască, să se adapteze la viaţă, el se
mişcă, trăieşte emoţii (de teamă, mânie); emoţiile fac parte din caracter; de asemenea,
mişcarea, activitatea ce se desfăşoară exprimă caracterul; în final, în timpul activităţii, se
cheltuieşte energie psihică, cerebrală, care trebuie recuperată pentru noi activităţi; aceste
părţi se împletesc şi alcătuiesc caracterul, care stă la baza oricărei comportări.

44
 La aceste părţi primare oarecum, se adaugă şi alte elemente psihice, superioare
celor de mai sus, anume: inteligenţa, capacitatea mintală, conştiinţa (câmpul şi amploarea
conştiinţei) şi unele tendinţe vitale puternice, precum: egoismul, altruismul şi, în final,
aşa-numitele dispoziţii suplimentare (detaşarea, sexualitatea sau frigiditatea),
sociabilitatea (seductivitatea, agresivitatea), tandreţe, interese, pasiune intelectuală. în
sfârşit, caracterului i se ataşează temperamentul, cu cele două tipuri ale sale, tipul
extravertit şi tipul introvertit. Caracterul se organizează 23 şi, dintr-o multitudine de
elemente, se creează sisteme de caractere, de tendinţe, cu predominarea uneia sau alteia
(agresivitate, avariţie, pasiune erotică etc). Părţile constitutive se organizează potrivit
unor principii complexe omogene, care conduc la formarea a 8 tipuri de caractere
(sanguin, coleric etc), care condiţionează mecanisme de funcţionare şi moduri tipice de
comportare.
Fiecare tip se caracterizează prin: a) trăire emoţională; b) capacitate de a fi activ
şi c) după efort, capacitate de refacere (primar, secundar). Totodată, interesează şi
prezenţa capacităţilor de cunoaştere (intuiţie, gândire) şi, în final, atitudinea faţă de
lume (extravertit - spre lumea externă, introvertit - spre lumea interioară). Tipul
nervos, de exemplu, este emotiv, pasiv (inactiv), dar cu capacitate de refacere rapidă.
Ca proces de cunoaştere, el „lucrează" mai mult cu intuiţia, imaginaţia şi ca atitudine
faţă de lume este extravertit. Tipul sanguin se caracterizează prin aceea că este un tip
rece, puţin emoţional, dar activ, dinamic şi cu refacere rapidă după oboseală. Pe de
altă parte, sanguinicul are o gândire activă şi îndreptat spre lumea exterioară, lumea
reală.
Despre orientarea caracterologică în criminologie putem face următoarele
consideraţii: a) este o modalitate de investigare a unor noi aspecte, mai profunde
privind pe criminal. Aspectul caracterial, care priveşte laturi dinamice ale psihicului
criminalului, este unul deosebit de important. Dovadă că mai nou se fac cercetări cu
23 Ibidem, p. 69 şi urm.

45
privire la criminalii caracteriali şi la cei cu tulburări caracteriale; b) o dificultate în
cercetarea carateriologiei criminale, ca şi în caracterologia psihologică, constă în
aceea că nu se fac delimitări exacte între trăsături de caracter şi trăsături de
temperament sau, dacă se fac, nu se ţine seama suficient de ele. De exemplu, tipul
nervos sau flegmatic cuprinde multe elemente de temperament, care sunt forme de
manifestare a proceselor psihice; c) nu-i mai puţin adevărat, caracterologia criminală
face şi operă de practică caracterologică, că există laboratoare de caracterologie şi că,
prin aceasta, face să progreseze cunoaşterea criminalului.

6. Concepţia personalităţii criminale

În istoria criminologiei, Lombroso şi alţii din vremea aceea, au susţinut teza cu
privire la criminal, potrivit căreia acesta este un tip aparte şi, în plus, criminalii
constituie o categorie deosebită de oameni, care se deosebesc prin natura lor de
necriminali. Treptat-treptat, în măsura în care au avansat cercetările antropologice,
psihologice şi sociologice, susţinerile lui Lombroso n-au rămas în esenţa lor în
picioare. Cercetările lui Goring24, Hooton25 şi alţii au arătat că multe din trăsăturile
criminalului se regăsesc şi la populaţia necriminală. în ultimele decenii, cercetările
psihologiei, cercetările criminologiei clinice au descoperit la criminali şi necriminali
doar deosebiri de grad şi cantitative. Cercetările sociologice apoi, au arătat rolul mare
al mediului social în geneza crimei.
Cu toate acestea, există o seamă de semne, „simptome", probe, potrivit cărora
criminalul prezintă unele trăsături specifice. Semnele acestea au provenit din mai
multe părţi. Mai întâi, ele au provenit din practică penitenciară, unde conducerea şi
personalul penitenciarului, venind mult în contact cu deţinuţii, reuşesc să-i cunoască
bine pe aceştia. La liberarea din penitenciar, conducerea penitenciarului face
prognosticuri neoficiale, indicând liberaţii care vor recidiva şi vor veni înapoi la
24 Op. cit., p. 257 şi urm.
25 Op. cit.

46
penitenciar. Prognosticurile acestea, în majoritatea cazurilor, se adeveresc. Ele au la
bază comportarea zilnică a deţinuţilor, în care se exprimă trăsături de caracter
principale (muncă, apucături negative, violenţă, acte necinstite etc).
În al doilea rând, semnele respective provin, de data aceasta, şi din cercetare
ştiinţifică, îndeosebi în cercetările de criminologie clinică, din examenele ce se fac
privind diagnosticul şi prognosticul condamnaţilor. în fişele respective, pe baza
examenului medical, psihologic şi sociologic, efectuat riguros de specialişti (medici,
psihologi, sociologi), se consemnează şi se reţin la criminali o seamă de trăsături
negative (egoism, cruzime, lipsă de afectivitate, lipsă de moralitate, lipsă de voinţă
etc), existente în grad ridicat.
În al treilea rând, dovezile existenţei unor trăsături specifice criminalilor provin din
istoria criminologiei, anume de la Garofalo, care, la data aceea, a susţinut existenţa
unei periculozităţi („temibilita") criminale speciale la unii criminali. Aceasta provenea, pe
de o parte, de la anumite trăsături psihice şi morale care inspirau neîncredere şi teamă
în conduita acestuia (comportări brutale, lipsă de milă, indisciplină gravă) şi, pe de altă
parte, de la felul de viaţă pe care-l ducea după liberare (parazitism, lipsă de muncă,
conflicte cu alţi oameni). După aceste criterii, criminalul este o persoană care prezintă
trăsături criminale, care arată o personalitate criminală, deosebită de personalitatea
necriminală. Este adevărat că, de data aceasta nu mai este o deosebire de natură, ci o
deosebire cantitativă, o deosebire de grad; de exemplu, există criminali egoişti şi există
şi necriminali egoişti, dar egoismul criminalului este foarte accentuat faţă de egoismul
necriminalului. Aşa s-a ajuns la teoria personalităţii criminale, reprezentată de
criminologul francez J. Pinatel26 şi alţii.
Pinatel a ţinut seama în elaborarea teoriei sale de teoriile biologice, psihologice
şi sociologice din criminologia contemporană, mai ales de datele reţinute de
criminologia clinică, unde teoria este verificată de practică. în acest domeniu,
26 J. Pinatel, Criminologie, p. 409, 432.

47
cercetările lui Kinberg, De Greef, Di Tullio, care au examinat în mod riguros procesul de
criminogeneză şi procesul de criminodinamică, au relevat trăsături de bază ale
criminalului, cum sunt: a) egocentrismul, după care criminalul se dovedeşte extrem de
individualist şi de egoist; b) labilitatea, după care criminalul are o construcţie psihică
şi morală slabă, firavă, schimbătoare; c) lipsa de afectivitate, după care criminalul
este rece, lipsit de milă, de simpatie faţă de semenul său; d) agresivitatea, tendinţa spre
violenţă şi duritate; e) lipsa de stăpânire de sine, de inhibiţie psihică şi de alte trăsături
de felul acesta.
J. Pinatel susţine, cu privire la personalitatea criminală, că aceasta există cu o
primă condiţie, anume că numai prin întrunirea tuturor trăsăturilor de mai sus (egoism,
violenţă, lipsă de afectivitate etc.) de către o persoană aceasta devine o personalitate
criminală şi, cu o a doua condiţie, persoana respectivă să prezinte, în cazul existenţei
acestor trăsături, o stare de pericol social, o stare periculoasă. Sunt situaţii în care
prezenţa trăsăturilor de mai sus nu realizează starea periculoasă. Pinatel menţionează că
în 15% pentru infractori starea periculoasă este episodică, trecătoare, că pentru 20% ea
este cronică, iar pentru 55% ea este marginală; din această categorie se recrutează cei
mai mulţi infractori recidivişti sau ocazionali.
Teoria, expusă pe larg, sistematic şi argumentată ştiinţific, este una din teoriile
închegate şi complete din criminologia modernă europeană. Ea are o contribuţie serioasă la
progresul ştiinţei criminologiei. Desigur, ea poate fi criticată şi este criticată, dar
construcţia ei esenţială rămâne. Ea poate fi completată cu noi date.

Aspectele generale ale criminalului

Un prim pas în cunoaşterea criminalului constă în cunoaşterea aspectelor generale
ale acestuia, cum sunt aspectele fizice (anatomice şi fiziologice), aspectele
psihologice şi cele sociologice. Prin descrierea şi specificarea acestor aspecte
generale se delimitează criminalii ca o categorie socială proprie şi, totodată, se pot

48
face comparaţii şi delimitări faţă de necriminali. Dar după cunoaşterea aspectelor
generale, se pot face paşi mai departe în cunoaşterea aprofundată a diferitelor aspecte
speciale, cum sunt tipurile de criminali, factorii care influenţează şi împing pe
criminal la comiterea de crime (factori ereditari, factori psihologici, sociali etc).

1. Aspecte fizice şi fiziologice

Aceste aspecte, la rândul lor, sunt de mai multe feluri: aspecte generale, aspecte
anatomice, aspecte fiziologice. în cele ce urmează vom reda, succint, unele cercetări
privind aceste aspecte şi concluzii reţinute de criminologia contemporană.
Menţionăm, în treacăt, că aceste aspecte au fost primele cercetate, iar în etapa
antropologiei criminale - Lombroso şi alţii - au subliniat mai mult aspectele fizice
negative - malformaţii, stigmate de degenerescentă, atavism etc. în ultimele decenii s-
au făcut cercetări multiple cu privire la aspecte fizice pozitive (Hooton, Sheldon,
Glueck) şi s-au tras concluzii interesante.
În Franţa, Heuyer şi Bize, citaţi de Pinatel, au constatat o robusteţe foarte bună a
criminalilor (25%), robusteţe bună (39%), robusteţe mijlocie (25%), stare generală
mediocră (9,8%). Bize a studiat, comparativ, 100 minori recidivişti şi 100 minori fără
antecedente penale şi s-a tras concluzia că: „nu există practic nici o diferenţă, pe plan

49
 2.2. Subiectul Pasiv

Studiul fenomenului infracţional nu poate fi complet dacă nu avem în vedere

că orice act infracţional aduce după sine şi apariţia de victime, cu excepţia cazurilor
de auto-victimizare, despre care vom vorbi ulterior.
Prin victimă înţelegem orice persoană umană care suferă direct sau indirect
consecinţele fizice, materiale sau morale ale unei acţiuni sau inacţiuni criminale. Aşa
cum a precizat victimologul marxist L. Lernell (1973), tind vorbim de victimă
neapărat trebuie să ne gândim la o fiinţă umană. Nu pot fi considerate victime
obiectele distruse de infractor (vandalism) sau instituţiile sociale prejudiciate
(delapidare, sabotaj). Trebuie să ne ferim de hipertrofierea conceptului de victimă,
căci industrializarea, urbanizarea, circulaţia modernă, dar chiar şi şcolarizarea pot
produce noxe mai mici sau mai mari, nu însă şi victime în sensul criminologie al
conceptului. De asemenea, luptătorii pentru libertate care, în mod conştient, se
sacrifică pentru ideile lor, cum au fost comuniştii din ilegalitate sau a-cei poliţişti
care, în timpul îndeplinirii unei misiuni, sunt răniţi ori îşi pierd viaţa, nu sunt victime
în sensul definiţiei de mai sus. Victima este numai persoana care, fără să-şi fi asumat
conştient riscul, deci fără să vrea, ajunge să fie jertfă în urma unei acţiuni sau
inacţiuni criminale.
De asemenea, nu orice persoană lezată într-o acţiune criminală este neapărat şi
victimă. Cel care pune în mişcare o acţiune criminală, cel care iniţiază această
acţiune cu bună ştiinţă, nu poate fi considerat victimă nici dacă este grav rănit sau
omorât în cadrul acţiunii respective. Un spărgător prins în flagrant şi împuşcat în
timpul „loviturii" nu este victimă, ci cel mult un infractor cu neşansă. Tot aşa, în
cazul legitimei apărări, victima potenţială poate deveni autor justificat.

50
 Aşa cum rezultă din studiul actelor infracţionale, între autor (infractor) şi
victimă — elementele cuplului penal — este de fapt o relaţie de ordin social, o
interacţiune care constituie esenţa acţiunii delictuale.
Interesul nostru pentru studiul victimei este cu atât mai mare cu cât orice
membru al societăţii poate deveni victima unei infracţiuni. Şi dacă acest enunţ
corespunde realităţii, atunci înţelesul real al funcţiei de prevenţie rezervat organelor
de miliţie, organelor judiciare în genere, este stăvilirea victimizării cetăţenilor în
urma unor activităţi infracţionale.
Concepte noi introduse de victimologie
Atenţia acordată victimei în cadrul dramei judiciare nu este un fapt nou, ci,
lăsând la o parte unele prevederi ale codurilor antice şi medievale, şcoala pozitivistă
italiană (C. Lombroso, R. Garofalo etc.) a relevat faptul că şi victima poate avea un
rol activ în cadrul infracţiunii.
Cel care a dat impuls cercetărilor ştiinţifice având ca obiectiv principal
victima, a fost profesorul cu vederi antihitleriste, de la Bonn, Hans von Hentig (1887
—1974). într-o lucrare apărută în 1948 - pe când încă nu revenise din exil -
intitulată „Criminalul şi victima sa", el atrage atenţia că între asasin şi cel asasinat,
ca şi între escroc şi cel escrocat, există o interdependenţă şi că din interacţiunea
„partenerii” rezultă cazuri când nu o dată se pot solda cu victimizarea infractorului.
În acest fel, un cadavru găsit nu înseamnă neapărat descoperirea victimei, dacă nu
cunoaştem cine a pus în mişcare acţiunea' care a avut ca rezultat apariţia cadavrului.
Hentig este primul care acordă o importanţă cuvenită .,victimei aclivante",
care joacă un rol în declanşarea mecanismelor latente la infractor, deci care activează
la acesta potentele agresive. Cu alte cuvinte, direct sau indirect, şi victima poartă o
parte de vină în desfăşurarea acţiunii infracţionale.
Un alt victimolog, B. Mendelsohn (1956), introduce termenul de potenţial de
receptivitate victimală, prin care înţelege capacitatea neconştientă a individului de a

51
fi victimizat. Autorul consideră că fiecare dintre noi avem sau nu capacitatea de a
deveni victima unor infracţiuni. Neîndoielnic, un om distrat sau neglijent devine mai
degrabă victima unor acţiuni infracţionale decât un om ordonat, atent, grijuliu etc,
dar aceasta nu înseamnă că unul are sau nu „capacitate victimală".
Lăsând la o parte exagerările care sunt inerente apariţiei oricărei direcţii noi de
cercetare, esenţial este aici faptul că se urmăreşte stabilirea naturii reale a relaţiei
dintre infractor şi victimă. Aceasta înseamnă să privim partenerii cuplului penal ca
trăind obişnuit în acelaşi grup social, în aceeaşi cultură sau sub-cultură în care
relaţiile sunt supuse evoluţiei: prietenii pot deveni duşmani, iar duşmanii se pot
transforma în parteneri, complici etc. Cu alte cuvinte, în analiza unui caz nu e
suficient să stabilim ce a fost între parteneri în momentul săvârşirii infracţiunii în
cauză, ci trebuie să cunoaştem toată evoluţia, întreaga dinamică a evenimentelor.
Totul urmează a fi văzut numai în context şi nu în afara lui — adevăr de mare
însemnătate în activitatea de zi cu zi a ofiţerilor de poliţie.
În aceeaşi direcţie merg şi concluziile victimologului german Hans
Groeppinger (1973), care arată că organul de cercetare este obligat ca, pornind de la
victimă, să scoată în evidenţă toate relaţiile pe care aceştia le-au avut în faza
preinfracţională şi, mai ales, să evidenţieze relaţiile sale relevante — deci acelea
care o caracterizează şi sunt, în acelaşi timp, şi hotărâtoare pentru caz — căci
mereu trebuie să ne fie în atenţie adevărul: victima este un participant adesea
activ la desfăşurarea infracţiunii.
Când este vorba de stabilirea existenţei unor relaţii interindividuale care
se manifestă în viaţa grupurilor umane, avem în vedere cele trei tipuri de
relaţii socio-afective stabilite încă de J. L. Moreno (1932— 1934). El a arătat
că între doi indivizi, A. şi B., se pot stabili : 1) relaţii de afinitate ; 2) relaţii de
respingere şi 3) relaţii de neutralitate sau de ignorare. Relaţiile socio-afective
sunt bilaterale, dar nu şi obligator identice. Astfel, A. poate să-l atragă pe B.,

52
acesta însă îl poate respinge. Evident, când nu este vorba de reiaţii dintre două
persoane (di-ada), ci dintre trei (triada), patru (tetrada) etc, textura de
relaţii poate fi foarte complexă şi la prima vedere greu de descurcat. Dar
pentru ofiţerul criminalist harta exactă a relaţiilor dintre infractor(i) şi
victimă(e) este un instrument de care nu se poate lipsi, pentru a putea
conduce corect ancheta şi să instrumenteze eficient cazul.
Responsabilitatea parţială a victimei
Faptul că victima participă activ — în măsură mei mare sau mai
mică — la desfăşurarea dramei, care juridic se cheamă infracţiune, nu este o
noutate pentru nici un practician criminalist demn de acest nume. Totuşi,
marele public încă este sub influenţa unei viziuni primitive (de origine
religioasă), unde infractorul este cel vinovat, este cel rău, care poartă toată
vina, iar victima (jertfa) trebuie neapărat compătimită, ajutată. Mai ales în
cazurile când victima scapă cu viaţă dintr-un atac violent, opinia publică o
ocroteşte fără rezerve, este plină de compasiune pentru ea şi-i dă un credit
fără măsură, uitând că este un martor privilegiat şi, în acelaşi timp, adânc
interesat în procesul care se desfăşoară.
Situaţia psihologică a victimei este foarte complexă. Pe de o parte, este
faptul obiectiv de a fi suferit consecinţele unei acţiuni infracţionale. Dar, pe
lângă acest fapt obiectiv, victima, din simplu cetăţean (adesea anonim),
devine „cineva", de care se ocupă autorităţile, presa etc. Are loc deci un
fenomen psihologic numit schimbare de rol, care duce la schimbarea
comportamentului iniţial : el începe să trăiască noul rol, „pozează în victimă",
accentuează noxele suferite, recoltează simpatii, ajutoare, dar, poate mai
presus de orice, el va căuta — la adăpostul atâtor ocrotiri — să se răzbune pe

53
agentul victimizant pe care îl poate „înfunda", cu atât mai mult cu cât din
oficiu victima se bucură de credit.
Jocul psihologic, dramatizarea — nu întotdeauna perfect conştientă —
pe care o realizează obişnuit victima, ne face să înţelegem ca şi faţă de ea
suntem obligaţi să procedăm cu acelaşi spirit critic cu care cântărim orice altă
depoziţie (a învinuiţilor, a martorilor etc)
În ceea ce priveşte depoziţiile victimelor, este necesar de subliniat că acestea
trebuie privite cu grijă, chiar cu circumspecţie, întrucât ele joacă un rol special, de
parte interesată în procesul judiciar, situaţie care poate duce la ascunderea sau
deformarea adevărului. Pentru a ilustra până la ce situaţie limită poate merge
comportamentul victimelor, prezentăm câteva cazuri.
O femeie căsătorită, din oraşul L., a fost descoperită la marginea pădurii
din apropierea localităţii, în stare gravă, prezentând două plăgi tăiate în zona
abdomenului. A fost transportată de urgenţă la spital şi, intervenindu-se
operatoriu, a fost salvată. După ce i s-a ameliorat starea sănătăţii, a susţinut că,
fiind zi de duminică şi soţul la serviciu, în jurul orei primului, a ieşit singură
la plimbare. In timp ce se afla într-o zonă centrală, a fost acostată de un bărbat,
care, sub ameninţarea cuţitului, a obligat-o să-l urmeze până în locul unde a
fost găsită, fiind violată şi lovită grav cu cuţitul, astfel că a rămas în stare de
inconştienţă până către seară, când, întâmplător, a fost găsită de nişte copii
care se jucau în pădure.
Din investigaţiile efectuate a rezultat că femeia era în relaţii,
conflictuale cu soţul ei, acesta reproşându-i faptul că ar avea relaţii
extraconjugale cu diverşi bărbaţi. Verificându-se prezenţa la serviciu a soţului,
în ziua respectivă, s-a stabilit că a fost la lucru, într-o zonă izolată, de unde
practic putea să lipsească circa două ore, timp suficient pentru săvârşirea

54
faptei. în continuare, s-a stabilit prin cercetări că acesta nu este implicat în
săvârşirea infracţiunii.
Un alt aspect important se referă la faptul că relatările victimei cu privire
la locul, circumstanţele acostării şi ameninţării ei nu puteau fi, adevărate,
întrucât la ora respectivă în acea zonă era animaţie şi orice încercare de
împotrivire din partea victimei ar fi avut imediat efect şi putea împiedica
săvârşirea infracţiunii. Motivaţia că a intrat în panică, că parcă a paralizat
în faţa ameninţării ferme a agresorului, nu a avut nota de verosimilitate şi
convingere necesară, întrucât era o femeie calmă şi sigură pe ea.
Nici după ce a ieşit din spital, victima nu a spus ade vărul, rezultând că
este interesată în mod deosebit să nu dezvăluie cine a fost bărbatul cu care s-a
dus în pădure şi care i-a produs vătămarea gravă a integrităţii şi sănătăţii
corporale. In final, s-a stabilit că autorul faptei era un amant al acesteia, cu
care s-a certat la locul infracţiunii.
O menţiune specială se cuvine a fi făcută şi cu pri vire la depoziţiile
victimelor în cazul când acestea suferă un traumatism, ca urmare a
infracţiunilor ce se comit prin violenţă, în asemenea situaţii trebuie promovată
o prudenţă deosebită în preluarea şi interpretarea datelor furnizate, deoarece
şocul produs de traumatism poate denatura serios con- ţinutul obiectiv al
depoziţiei lor. Semnificativă în acest sens este susţinerea unei fete de 16 ani,
care, în cursul dimineţii, după plecarea celorlalţi, membri ai familiei la serviciu,
s-a trezit din somn şi a observat în locuinţă un bărbat care co trobăia prin
bufet. Când l-a întrebat ce caută în casă, acesta, fără nici o explicaţie, a lovit-o
puternic în cap cu un corp contondent, despre care victima afirma că
probabil a fost un ciocan. Când şi-a revenit, s-a dus la chiuvetă să se spele
de sânge şi a observat că îi lipsesc chiloţii şi combinezonul, fără ca autorul să

55
fi avut cu ea raport sexual, aşa cum s-a constatat şi la examinarea medico-
legală. După internare, la câteva zile, s-a putut discuta cu victima; aceasta a
furnizat nişte semnalmente bine conturate, dar care, în final, s-au dovedit că nu
sunt ale făptuitorului. Pe parcursul cercetărilor s-a acordat totuşi atenţia
cuvenită acestor relatări, mai ales că, supusă unor teste de memorie vizuală, a
dovedit că are calităţi deosebite în acest sens, virtuţi care însă au fost
estompate, în cazul dat, de traumatismul cranian şi psihic suferit.
Într-un alt caz (fiind vorba de mai multe omoruri şi tentative de omor
comise în aceeaşi localitate), una dintre victime a reclamat că, într-o seară,
când s-a întors acasă, a găsit în faţa liftului un bărbat străin de bloc, cu
privirea aspră, care a fixat-o insistent. In acel moment a resimţit o
temere vagă. Când a intrat în lift, a fost lovită în cap, pe la spate, cu un
ciocan. Până şi-a revenit şi a alarmat vecinii, atacatorul a dispărut. Insistându-se
asupra derulării faptei şi făcându-i-se remarca că nu era normal — într-o
situaţie de temere — să se întoarcă cu spatele la agresor sau să se fi urcat cu
el în lift, s-a constatat că victima avea ezitări şi începuse să se încurce în
explicaţii. Această atitudine a trezit suspiciuni anchetatorilor, care au dispus
măsuri temeinice de verificare. Cu acest prilej a rezultat că victima se interesa
perseverent de mersul cercetărilor. In final, s-a stabilit că îl cunoştea bine pe
autor, care le-a făcut şi vizite la domiciliu, fiind coleg de serviciu cu fostul ei
soţ. Explicaţia conduitei sale consta în frica ce o avea faţă de agresor, pe care-
l bănuia de abominabilele fapte săvârşite pe raza oraşului. în chip de avertisment,
acesta a aşteptat-o şi a lovit-o cu ciocanul — găsindu-se sânge la locul faptei.
Cu toate rezervele necesare faţă de relaţiile oferite de victime, se impune
sublinierea că în numeroase cazuri grave, mai ales în infracţiunile de omor,
victimele joacă un rol important, uneori crucial, în dezlegarea enigmelor ce le
ridică rezolvarea acestora. în aceste situaţii nu mai avem, bineîn ţeles, relatări

56
directe de la victime, dar putem avea informaţii diverse, cu valoare deosebită,
din reconstituirea şi descifrarea personalităţii, preocupărilor, virtuţilor şi
viciilor, mentalităţii şi obiceiurilor acestora, a activităţii desfăşurate, precum şi
a cercului lor de relaţii, a anturajului şi locurilor frecven tate cu predilecţie, a
mişcărilor în timp şi spaţiu ale victimelor, mai ales din perioada imediat
anterioară producerii evenimentului. Investigarea acestei perioade „calde"
prezintă un interes prioritar şi trebuie realizată nu numai strict tehnic, ci şi prin
modalităţi de manieră psihologică, încercându-se aprofundarea înţelegerii,
aspectelor „cheie" din viaţa şi relaţiile victimei. Se impune chiar şi sesizarea
unor laturi mai întunecate şi mai puţin frumoase, care, de regulă, sunt
mascate cu grijă, deoarece probabilitatea de a intra în diverse încurcături ţine
mai frecvent de acest capitol al relaţiilor discrete.
De exemplu, în cazul unui omor săvârşit pe raza municipiului T., asupra unui
bărbat, prin investigarea vieţii intime a victimei, s-a stabilit că acesta avea dese
neînţelegeri cu soţia din cauza relaţiilor ei extraconjugale. Ca urmare, s-au verificat
legăturile femeii şi astfel a fost identificat C.S., de 28 ani, cu antecedente penale şi
fără ocupaţie, care îi făcea femeii vizite la domiciliu, în absenţa soţului. Omorul a
fost săvârşit într-o asemenea împrejurare când, fiind surprins în casă, amantul i-a
aplicat soţului mai multe lovituri cu pumnii şi picioarele şi, crezând că a decedat, l-a
pus într-un laţ şi a simulat o sinucidere prin spânzurare. Manevra a fost însă dejucată
de constatările medico-legale şi de datele rezultate din alte cercetări.
În municipiul B., în timpul nopţii, au fost ucise o femeie şi fetiţa acesteia,
autorul pătrunzând în apartament pe o fereastră care nu se încuia prea bine, având un
defect la foraibăr. în cadrul investigării legăturilor victimei s-a acordat atenţie şi
persoanelor care au executat diverse lucrări de întreţinere la locuinţă, ajungându-se
în final la descoperirea autorului: un tâmplar care, cu circa un an în urmă, a făcut

57
unele reparaţii la apartament şi cunoştea defecţiunea de închidere a ferestrei. Fapta a
fost comisă în scop de jaf.
Mai este şi o altă prejudecată, de inspiraţie mistică, religioasă, după care
muribundul spune „purul adevăr". Această prejudecată a fost analizată de italianul
Enrico Alta-villa (1955), arătând că şi în pragul morţii poţi afirma chiar cu bună
ştiinţă neadevăruri, urmărind o răzbunare post-mortem. Asemenea tendinţe nu apar
numai la victimele rănite mortal, ci câteodată şi la unii care lasă testamente în care
intrarea în posesia unei succesiuni este în funcţie de îndeplinirea unor condiţii adesea
revoltătoare.
Dincolo însă de aceste considerente subiective, fapt este că muribundul, prin
definiţie, nu e în posesia tuturor facultăţilor sale anterioare. Chiar dacă aparent —
judecat după coerenţa şi logica discursului său — el ne dă impresia de luciditate,
totuşi fenomenul de dezagregare odată început, a prezuma responsabilitate integrală,
sub aspect psihologic, este o eroare.

Clasificarea victimelor

Dintre multele tipologii care s-au propus în clasificarea victimelor, noi

considerăm tipologia alcătuită de Stephen Schaffer (1977) ca fiind cea mai
apropiată de realitate.
Criteriul după care Schaffer clasifică victimele constituie gradul de
responsabilitate ce li se poate atribui în interacţiunea lor cu infractorul.
1. În prima categorie intră victima care nu a avut nici o legătură prealabilă
cu infractorul, singura relaţie dintre ei fiind doar faptul că tocmai împotriva ei s-a
comis infracţiunea (victima unei spargeri ori victima care a fost rănită
incidental într-o circiumă unde doi indivizi erau angajaţi într-o bătaie etc).
Evident că în situaţia dată victima nu are nici o parte de vină în actul

58
infracţional. Cel mult i s-ar putea reproşa că nu a încuiat cu grijă casa sau că,
în momentul în care s-a început bătaia din circiumă, nu a plecat urgent din
local.
2. A doua categorie de victime poartă numele de victime provocatoare,
care, în faza preinfracţională, cu sau fără voie, au greşit împotriva infractorului.
O ofensă adusă infractorului de către victimă, o promisiune făcută de victimă
care mai târziu nu s-a ţinut de cuvânt, un gest întâmplător care însă stârneşte
gelozia infractorului etc, toate acestea sunt, evident, acte provocatoare, adesea
nedorite, dar foarte reale care, în cele din urmă, motivează actul infractorului.
Desigur, distanţa în timp dintre actul considerat — subiectiv de către infractor
— drept provocator şi reacţia delictuală poate să fie chiar foarte mare, căci
cercetările psihologice au pus de multă vreme în evidenţă existenţa unor
reacţii amânate (delayed reaction) care pot juca un rol hotărâtor în
perpetuarea unei acţiuni criminale. în condiţiile existenţei unor astfel de
acţiuni provocatoare, indiferent de distanţarea lor în timp şi indiferent de
gravitatea lor reală, şi victima poartă o anumită răspundere în actul criminal.
3. Cea de-a treia categorie, în clasificarea lui Schaffer, este formată din
victime care precipită acţiunea infracţională (victime precipitante).
Aici intră victimele care, în prealabil, nu au avut nimic cu infractorul, dar
care, prin comportamentul lor neprecaut — fără să vrea în mod explicit —, ispitesc
ori instigă pe răufăcători. Şoferul care lasă portiera maşinii fără s-o încuie, femeia
care prin vestimentaţie şi comportament provocator incită prea mult pe cei din jur,
oferă situaţii stimulative, care, pentru o categorie de indivizi insuficient socializaţi
(maturizaţi), receptivi la stimulări, înclinaţi spre devianţă, constituie stări
precipitante de declanşare a unor acţiuni, stări faţă de care nu au frâne formate
prin educaţie, nu rezistă la tentaţii. Când în acest fel pragul de rezistenţă — şi aşa
foarte scăzut — este depăşit, putem considera că victima precipitantă prin

59
comportamentul ei neprecaut, neglijent, este parţial răspunzătoare de declanşarea
actului infracţional.
4. În categoria a patra intră victime slabe sub aspect biologic. Aici se includ
copiii (cărora un adult străin le ia obiectele sau împotriva cărora comite acte
potrivnice moravurilor etc), bătrânii, debilii fizic sau mintal, femeile singure
etc. Toţi cei enumeraţi oferă ţinte tentante pentru infractori, căci în cazul
acestor victime nu le este frică de retaliere imediată.
Victimele din această categorie, personal nu au nici un fel de răspundere
în declanşarea actului infracţional, în schimb cei în grija cărora se află
(părinţii, însoţitorii infirmilor etc.) poartă o parte de vină.
Schaffer menţionează încă o categorie de victime, care însă apar în condiţiile
societăţilor capitaliste, îndeosebi în societatea nord-americană. Este vorba de
victimele cu un statut social scăzut. Negrii, imigranţii, membrii unor comunităţi
minoritare etc. cad uşor victime unor acţiuni criminale, deoarece infractorii cunosc
faptul că pot conta pe clemenţa celor din jur şi a autorităţilor.
Ultima categorie în clasificarea lui Schaffer este cea a persoanelor care se
autovictimizează: sinucigaşii, consumatorii de droguri, jucătorii de cărţi etc.
Dincolo însă de relaţia infractor-victimă, care aruncă o lumină mai vie asupra
gradului de responsabilitate ce revine fiecăruia dintre cei doi parteneri, în literatura
victimo-logică mulţi se referă la afirmaţia lui Walter C. Reckless (1955), potrivit
căreia ar exista înclinaţii victimale la unii indivizi, adică se presupune că există
persoane predispuse eu precădere de a deveni victime.
Fără îndoială că este exagerat modul prea tranşant şi nativist în care Walter C.
Reckless pune problema. Există unii indivizi care, prin unele trăsături de caracter
(deci trăsături dobândite), cum ar fi omul dezordonat sau cel uituc ori enervant, sunt
expuşi mai mult ca alţii unor agresiuni infracţionale. Putem afirma deci că, din cauza
unor trăsături de personalitate, unii sunt mai vulnerabili decât alţii faţă de agresiunile

60
infracţionale, la fel cum unele profesiuni (poştaşi, casieri, şoferi de taxiuri) figurează
în statistica victimelor cu cifre mult mai mari decât alte profesiuni. Dacă este aşa,
atunci ideea de a asimila unele trăsături de caracter sau exercitarea unor profesiuni
cu „predispoziţii victimale înnăscute" este prea departe de adevăr.
Unii victimologi se referă la cercetările mai vechi ale psihologului german
Karl Marbe (1929), care, studiind statistica accidentelor făcute de şoferi, a constatat
că acei conducători auto care în primii cinci ani de profesie nu au făcut nici un
accident („nuli" în terminologia lui Marbe), în următorii cinci ani vor face mai
puţine accidente decât aceia care încă în primii cinci ani le-au făcut („unişti", cei
care în primii cinci ani au făcut un singur accident, şi „pluralişti", cei cu mai multe
accidente). Departe însă de a presupune existenţa unei predispoziţii native la
accidente, Marbe arăta că incidenţa mai mare a accidentelor la tinerii sub 20 de ani
se explică prin faptul că aceştia sunt mai uşuratici, nepăsători şi necunoscători ai
pericolelor. La asemenea rezultate au ajuns şi alţi cercetători ca, de exemplu, M.
Schron (1930) şi, la noi, A. Manoil (1931).
În concluzie, victimizarea nu este o consecinţă a unor înclinaţii native, ci este,
în cele mai multe cazuri, rezultatul unor relaţii ori practici sociale.
Unele aspecte statistice privind victimele
Studiul statistic al raporturilor infractor-victimă a adus la suprafaţă o seamă de
adevăruri a căror valoare nu poate fi negată. Astfel, de pildă, se impune atenţiei
faptul că peste tot în lume numărul victimelor este mai mare decât al infractorilor.
Chiar dacă aceasta se referă la cazurile rezolvate şi nu la cele nerezolvate sau
neraportate, ea a-trage atenţia asupra faptului că întrucât un infractor este capabil să
facă multe victime, stăvilirea cit mai grabnică a activităţii lui este o datorie
primordială.
Tot statistica arată că riscul victimal (riscul de a fi victimizat) în cazul
infracţiunilor comise cu violenţă (răniri grave, omucideri, lovituri cauzatoare de

61
moarte etc.) este sensibil mai mare la bărbaţi decât la femei. Bărbaţii sunt, deci, mult
mai expuşi violenţei decât femeile.
în cercetările efectuate de Stephen Schaffer, în 80% din omuciderile sau
rănirile grave, criminalul şi victima au fost fie rude, fie cunoştinţe apropiate şi de-
abia în 2O°/o terţe persoane sau persoane străine. Aceste constatări ne oferă o cale
valoroasă în cercetare atunci când, în primele momente ale preluării unui caz, ne
lipsesc dovezile şi indiciile, căci putem emite ipoteze prealabile cu privire la
stabilirea cercului de suspecţi.
Din alte statistici rezultă că cei care ucid, de regulă, sunt cu 5—10 ani mai
tineri decât victimele lor (Marvin Wolfgang, 1967). Cu privire ia rata victimizării: la
femei vârsta de 20—29 ani, iar la bărbaţi cea de 30—39 figurează în statistici cu
ratele cele mai înalte.
O altă constatare ce rezultă din statistici este că în cazurile de omucidere şi de
alte infracţiuni grave, violente, 50% din victime aveau antecedente penale. Această
constatare —făcută în baza realităţilor californiene — credem că ar trebui să fie
verificată şi la noi pe plan naţional.
Unele concluzii
Preocupările ştiinţifice fixate pe studiul victimei sunt prea recente pentru ca să
se poată formula propoziţii categorice în acest domeniu. Totuşi, chiar şi investigaţiile
de până acum reflectă faptul că victima, în cele mai multe cazuri, joacă un rol mai
mult. sau mai puţin activ în săvârşirea infracţiunii, de unde şi o parte din vină cade
asupra ei, indiferent de accepţia legală a termenului. Cum rezultă limpede din
cercetări, azi oricine şi oriunde poate fi victimizat, ceea ce implică necesitatea unei
acţiuni sociale preventive de mare amploare. Trebuie eradicată energic falsa credinţă
populară după care infracţiunile relatate în ziare sau cele prezentate prin alte
mijloace de comunicaţie în masă ,,se întâmplă numai cu alţii". Acest optimism
nefondat ilustrează că măsurile de autoprotecţie nu sunt nici bine cunoscute, nici

62
practicate. Credem că sensibilizarea în această direcţie a tineretului şcolar trebuie să
fie făcută de timpuriu, căci e bine ca atât populaţia şcolară cât şi ceilalţi cetăţeni să
fie cât mai mult protejaţi de efectele victimizării.

63
 CAPITOLUL III „RELAŢIA VICTIMĂ INFRACTOR”

3.1. Vulnerabilitatea victimală

"Pasivitatea" victimelor. Deşi în ordinea prezentării apare pe ultimul loc,

această categorie de factori are o contribuţie substanţială la sporirea cifrei
negre.
Includem în această categorie situaţiile în care persoanele care au suferit
direct sau indirect o vătămare de pe urma unor fapte penale, nu sesizează
organelor de justiţie respectivele fapte.
Natura infracţiunilor susceptibile de a intra în această categorie este
diversă (furt, înşelăciune, vătămare corporală, viol etc). Nu are relevanţă, în ce
priveşte cifra neagră, dacă este vorba de fapte pentru care este necesară
procedura plângerii prealabile (art. 279 şi următoarele C. p. p.), ori de fapte
ce se urmăresc din oficiu. în ambele cazuri, ne referim Ia ipoteza în care
organele judiciare nu pot afla fapta pe o altă cale (autosesizare, denunţ) iar
victima, singura care ar putea-o reclama, nu face acest lucru.
Motivele care pot sta la baza unei atitudini "pasive" din partea victimei
sunt extrem de diverse.
Vom prezenta spre exemplificare două ipoteze a căror frecvenţă poate fi
bănuită deoarece din când în când fapte de acest gen reuşesc să părăsească
zona cifrei negre, devenind cunoscute.

64
 Un prim exemplu se referă la perioada anterioară anului 1989 când erau
relativ frecvente cazurile în care infractori ori grupuri de infractori, specializaţi
în sustragerile de bunuri din locuinţe, odată prinşi, mărturiseau infracţiuni de
furt care nu fuseseră reclamate la poliţie de către păgubaşi. Era vorba în
general de sustragerea unor sume importante în valută ori a anumitor obiecte
din aur (în condiţiile în care deţinerea unor astfel de valori era interzisă prin
lege). în aceste cazuri victimele nu erau interesate să reclame sustragerile,
deoarece s-ar fi aflat chiar ele în situaţia de a fi trase la răspundere.
În prezent situaţiile de acest gen sunt probabil mai puţin frecvente, însă nu
imposibile. Mai există anumite categorii de bunuri a căror deţinere este ilegală,
după cum mai există şi persoane ce deţin bunuri a căror provenienţă este
ilegală, ceea ce în final conduce la aceeaşi atitudine, "victimele" nu au nici un
interes să reclame astfel de pagube.
Cel de-al doilea exemplu se referă la infracţiunile împotriva vieţii sexuale,
în particular la viol. În cazul unor astfel de infracţiuni este uşor de înţeles de ce,
probabil de multe ori, victimele preferă să treacă sub tăcere faptele comise
împotriva lor. Examinările medico-legale, întrebările inevitabil "indiscrete" pe
parcursul anchetei, publicitatea procesului penal,teama faţă de reacţia soţului,
prietenului ori a rudelor mai mult sau mai puţin apropiate etc, creează fiecare
în parte şi toate împreuna un efect "descurajator" asupra victimei. Şi în legătură
cu astfel de infracţiuni nereclamate, se întâmplă uneori să fie făcute
destăinuiri de către infractorii cercetaţi pentru fapte similare, ceea ce ne
permite să bănuim că o bună parte din violurile comise rămân pentru
totdeauna în zona cifrei negre a criminalităţii.
Abilitatea infractorilor presupune comiterea unor fapte penale în condiţiile în
care urmele materiale şi rezultatul socialmente periculos sunt greu ori imposibil
de sesizat de către organele de cercetare penală. în această categorie putem

65
înscrie atât fapte cu caracter patrimonial (spre ex. unele operaţii financiare
bine concepute), cât şi infracţiuni împotriva vieţii (spre exemplu un omor disimulat
într-o sinucidere aparentă).
Atragem atenţia că, în aceste cazuri, abilitatea infractorilor constă în aceea că
însăşi fapta nu este descoperită şi nu ajunge deci la cunoştinţa organelor de justiţie.
Nu trebuie confundată această ipoteză cu cea a unor infracţiuni aparente, ajunse deci la
cunoştinţa organelor judiciare, dar rămase cu autorul neidentificat (aşa-zisele "dosare
cu A.N."). în aceste cazuri există de asemenea o anumită abilitate a infractorilor,
dar ea se materializează în aceea că autorii nu pot fi identificaţi de organele
judiciare. Faptele în sine sunt însă cunoscute în această ipoteză, iar ele vor intra în
categoria criminalităţii aparente, ieşind din zona cifrei negre.

Ineficienta organelor de cercetare penală. Folosim această denumire generică

pentru a ne referi, desigur, în primul rând, la organele de poliţie, cele cărora le
revin atribuţiile cu caracter general în cercetarea penală (conf. art. 207 c. p. p.). Se
adaugă la acestea organele de cercetare penală speciale (art. 208 c. p. p.), precum şi
parchetul, în virtutea atribuţiilor ce revin procurorului în conducerea şi controlul
activităţii de cercetare penală (art. 209 al. 1 c. p. p.) şi în efectuarea urmăririi penale
(art. 209 al. 3 c. p. p.).
Aceleaşi consecinţe cu privire la cifra neagră decurg însă şi din ineficienta altor
organe cu anumite atribuţii de control în diferite domenii şi care au obligaţia legală
de a sesiza organele de urmărire penală în cazul constatării unor infracţiuni (cum ar fi
spre exemplu, Garda financiară sau Curtea de Conturi).
Ineficienta la care ne referim poate decurge: 1) fie dintr-o organizare
deficitară a organelor sus amintite, 2) fie din incompetenţă profesională, 3) fie din
incorectitudinea unor funcţionari ce îşi desfăşoară activitatea în cadrul
respectivelor organe.

66
 1) Organizarea deficitară poate avea la rândul ei surse obiective (lipsa de
personal, lipsa de mijloace tehnice, cadrul legal necorespunzător etc.) ori
subiective (repartizarea necorespunzătoare a resurselor umane şi materiale, alegerea
greşită a unor obiective ori priorităţi în activitate etc).
Pentru înţelegerea mai exactă a ipotezei la care ne referim, putem folosi drept
exemplu situaţia infracţiunilor cu caracter comercial: lipsa unor controale sistematice,
să spunem în zona Pieţei X, (datorată numărului redus de lucrători sau unei
planificări defecutoase a activităţii), va face ca o serie întreagă de infracţiuni
comerciale, comise în zona respectivă, să rămână nedescoperite (şi posibil, legat de
acestea, un lanţ întreg de alte fapte penale, precum cele de corupţie, fraudă fiscală
etc).
2) Incompetenţa profesională la care ne referim se manifestă prin
incapacitatea funcţionarilor cu atribuţii de cercetare penală de a sesiza, de a depista
unele fapte penale comise. Pentru înţelegerea ipotezei să revenim la exemplul
anterior: sigur că, dacă Piaţa X este supusă de această dată unui control sistematic,
însă persoana ori persoanele care asigură acest control sunt slab pregătite profesional,
incapabile, rezultatul va fi acelaşi pe care l-am avut şi în primul caz, când controlul
lipsea cu desăvârşire.

În sfârşit, problema incorectitudinii unor funcţionari poate viza fie aspecte de

fermitate, fie de corupţie. Şi ca lucrurile să fie clare, să "poposim" pentru ultima oară
în Piaţa X. Există un control sistematic; funcţionarul este capabil şi observă comiterea
unor fapte penale; dacă în continuare, fie datorită lipsei de fermitate (comoditate,
indulgenţă nejustificată etc.) fie datorită corupţiei (se lasă mituit), respectivul
funcţionar nu întocmeşte actele de cercetare penală necesare, rezultatul este
acelaşi ca şi în cazul în care controlul nu s-ar fi efectuat. În lipsa unui act oficial

67
de sesizare, organul de cercetare penală rămâne practic în necunoştinţă de
cauză, iar toate faptele comise vor rămâne în sfera cifrei negre a criminalităţii.

3.2. Vulnerabilitatea infracţională

A. Concept. Despre rolul şi contribuţia eredităţii la cauzarea crimei s-au făcut

menţiuni şi susţineri încă de la începuturile antropologiei şi criminologiei 27.
Lombroso a scris despre caracterul atavic al stigmatelor care caracterizează pe
criminal, iar între tipurile de criminali, stabilite de el, primul loc îl ocupă tipul
criminalului înnăscut. Antropologii şi psihiatrii au susţinut, de asemenea, că există o
contribuţie a eredităţii la săvârşirea crimelor.
Ereditatea înseamnă transmiterea însuşirilor sau caracterelor fizice, psihice de la
părinţi la copii prin mijlocirea plasmei germinative. Purtătorii eredităţii sunt celulele
germinative, mai exact cromozomii şi genele, care, prin fecundare dau naştere şi se
dezvoltă o nouă fiinţă, căreia i se transmit caracterele părinţilor. Aceste caractere
transmise de la părinţi la copii constituie zestrea ereditară. Ceea ce este ereditar nu este
totuna cu ceea ce este congenital (înnăscut); ereditar este numai ceea ce se transmite prin
ovulul fecundat. Se poate întâmpla ca în timpul vieţii intrauterine să se adauge alte
caractere ovulului (de exemplu, în urma unei infecţii) şi să se transmită şi acestea la
urmaş; acestea din urmă sunt congenitale, dar nu ereditare28.
În legătură cu transmiterea ereditară29, se pun unele probleme şi anume: ce se
transmite, de la cine şi cui se transmite şi cum se transmite, prin ce mecanisme şi după
ce reguli. Se transmit de la părinţi - uneori de la bunici - la urmaşi, caracterele şi

27.Mina Minovici, Ereditatea in criminologie, Bucureşti;

28 H. Mannheim, Comparative Criminology, p. 229 fi urm.
29 Ashley Montagu, L'heredite, Marabout Univcrsitc, Belgiquc, 1967, p. 53, 154

68
însuşirile corporale (înălţime, forma capului etc.) şi caracterele şi însuşirile psihice
(sistem senzitiv, emotiv, nivel mintal etc). Din experienţă se ştie că din părinţi înalţi
se nasc copii înalţi, din părinţi normali ca inteligenţă se transmit însuşiri mintale
normale. Caracterele şi însuşirile amintite se transmit de la părinţi la copii, de la tată şi
de la mamă, deoarece ovulul fecundat cuprinde cromozomi şi gene de la tată şi de la
mamă şi se vor transmite însuşiri de la amândoi părinţii.
Mendel şi alţi geneticieni au descoperit regulile şi mecanismele de transmitere
ereditară, şi anume, 1/2 din caracterele tatălui şi 1/2 din caracterele mamei (din părinţi
înalţi - tată-mamă - se nasc copii înalţi; din tată înalt şi mamă mică se nasc 1/4 copii
înalţi, 1/4 copii scunzi şi 2/4 copii hibrizi (amestec de caractere). Unele caractere de
la tată sau de la mamă sunt dominante şi evidente şi alte caractere de la tată sau de la
mamă sunt recesive, ascunse. Acestea din urmă dacă nu apar în prima generaţie, ele
pot să apară în generaţia a doua sau a treia (de exemplu, culoarea ochilor, inteligenţă
de la bunici).
Pentru ilustrarea metodei transmiterii genealogice şi a mecanismului de apariţie la
urmaşi a unui caracter fizic sau psihic, invocăm transmiterea ereditară a daltonismului
(necunoaşterea culorii de roşu sau alta) în unele familii, cum este cazul lui J. Scott, care
suferea de această deficienţă şi care declara că este un defect de familie şi arată: "tatăl
meu are exact acelaşi impediment ca mine; mama mea şi una din surorile mele erau
perfecte în privinţa vederii tuturor culorilor; dar şi eu şi cealaltă soră a mea suntem
deopotrivă de defectuoşi. Fratele mamei mele a avut acelaşi impediment ca şi mine, deşi
mama mea... cunoştea foarte bine toate culorile"30.

B. Metode. Cercetarea rolului eredităţii asupra criminalităţii s-a făcut prin două
metode mai importante, şi anume: metoda genealogică şi metoda gemenalogică
(gemeni) sau gemelară.

30 Gh. Oancea - Ursu - Ereditate şi mediu în formarea personalităţii umane, Timişoara, 1985, p. 38.

69
 a) Metoda genealogică în criminologie constă în cercetarea familiilor de
criminali, pornindu-se de la constatarea că în multe familii de criminali se constată că
şi părinţii au fost criminali, ceea ce ar fi o dovadă că dispoziţia spre crimă se
moşteneşte. în criminologie s-au reţinut multe exemple de familii criminale cu mulţi
criminali. Astfel, familia Hill Folk, familie americană, studiată de Davenport; s-au
cercetat 700 de membri, în care s-au descoperit 24 % copii nelegitimi, 10 %
prostituate şi la care s-a mai descoperit alcoolismul, debilitatea mintală, epilepsie etc.
în familia Jukes, studiată de Dugdale, la un total de 540 membrii studiaţi, s-a găsit o
cincime născuţi ilegitimi, 37 sifilitici, 53 internaţi în spitale ca psihotici, 76
condamnaţi penal, 128 prostituate etc.
Sunt interesante cercetările lui Healy31 efectuate asupra unui număr de 1.000
delincvenţi recidivişti privind criminalii în familii. El a găsit că, în urma unor examene
riguroase (fiziologice, psihologice, sociale), 332 au fost eliminaţi întrucât n-a avut date
informative suficiente, 271 n-au avut criminali în familie şi nici tendinţe criminale, la
245 cazuri s-a constatat debilitatea mintală şi epilepsie, la 152 cazuri în familie au
existat delincvenţi. In multe din aceste cazuri s-au reţinut drept cauze ale recidivei
influenţe nefaste de mediu, debilitate mintală, epilepsie etc, cauze care conduc la crimă,
chiar şi fără o influenţă deosebită a eredităţii; autorul însă, nu exclude rolul eredităţii, dar
nu trebuie nici exagerat.
Metoda genealogică, în esenţa ei este utilă, prin folosirea ei s-au lămurit multe
aspecte privind cauzele crimei şi s-a cunoscut mai bine rolul familiei şi al eredităţii în
etiologia crimei. Există unele dificultăţi şi neajunsuri în folosirea acestei metode. Astfel: a)
simpla existenţă de criminali la înaintaşi şi la urmaşi nu este o dovadă certă de ereditate
la crimă, fiindcă s-ar putea ca drept cauze să fie condiţii de mediu social atât la un
criminal, cât şi la celălalt; cum s-a dat ca exemplu cazul în care atât mama cât şi tatăl să
fie victime ale condiţiilor de viaţă; b) este greu de deosebit şi de precizat cazurile în care
31 The Individual Delinquent, p. 158 şi urm.

70
atât ereditatea cât şi mediul au contribuit la crimă, fiindcă nu se poate preciza exact
contribuţia eredităţii şi contribuţia mediului social. Este posibil ca, într-un caz, ereditatea
să aibă o mare contribuţie (şi există asemenea cazuri), dar este greu de precizat în care
verigă a lanţului cauzal ereditatea a fost mai puternică.
În legătură cu rolul eredităţii asupra criminalităţii s-au făcut şi alte cercetări şi
experienţe, din care rezultă că rolul eredităţii este puternic. Sunt încercările menţionate de
Lund şi Jorger32, în care copiii au fost luaţi de la familiile cu criminali şi plasaţi în familii
sănătoase din punct de vedere moral şi educativ, dar până la urmă, aceşti copii au fugit din
aceste familii şi s-au dovedit a fi delincvenţi. Tot aşa este experienţa descrisă de Kankeleit,
care menţionează experienţa unui filantrop din Hamburg, care s-a hotărât să salveze
copiii din părinţi criminali şi i-a plasat într-o casă anume construită, încredinţându-i
unor educatoare serioase şi de încredere. Rezultatul a fost negativ fiindcă, după 4-5 ani,
copiii aceştia au părăsit căminul oferit de filantrop şi s-au apucat de delincventă. Se trage
concluzia că ereditatea a jucat rolul de seamă în această experienţă.
b) Metoda cercetării gemenilor în materie de ereditate la criminali s-a aplicat mult
în ultimele decenii, mai cu seamă la gemenii monozigoţi şi a condus la cercetări ample, sub
toate aspectele, ajungându-se la constatări şi concluzii mai sigure în cunoaşterea
eredităţii în acest domeniu. S-a spus că metoda gemenilor, în domeniul ştiinţelor omului,
este prin ea însăşi un fel de "experiment al naturii". în ce constă această metodă?
Mai întâi, gemenii sunt fraţi care s-au născut deodată şi sunt foarte asemănători.
Unii gemeni provin dintr-un singur ovul fecundat şi în acest caz este vorba de gemeni
univitelini sau monozigoţi şi sunt identici. Alţi gemeni provin din două ovule fecundate
deodată şi în acest caz este vorba de gemeni bivitelini sau dizigoţi şi nu sunt identici.
Gemenii univitelini sau monozigoţi sunt foarte asemănători între ei din punct de vedere
fizic şi psihic, încât, de multe ori, nu pot fi deosebiţi şi recunoscuţi, uneori nici de
propria familie. Gemenii dizigoţi nu seamănă între ei în mod deosebit, aşa cum seamănă
32 Al. Roşea, op. cit., p. 25-26.

71
gemenii monozigoţi şi nu se confundă unul cu altul. Ei se mai numesc, din acest motiv,
fraţi născuţi deodată şi împărtăşesc, oarecum, soarta celorlalţi fraţi născuţi pe rând.
În problema eredităţii criminalilor gemeni s-au făcut multe cercetări ştiinţifice
interesante. Astfel, Lange, în studiul unui grup de 30 de perechi de gemeni (13 Mz
(monozigotici) şi 17 Dz (dizigotici)), a găsit că în cazurile în care unul din perechile de
gemeni monozigoţi fusese închis corecţional, fiindcă săvârşise infracţiuni, s-a cercetat, în
continuare, soarta celuilalt cogemen monozigot şi s-a constatat că şi acesta a fost
condamnat pentru fapte penale similare. în cazul celor 17 perechi de gemeni dizigoţi,
cogemenul nu făptuise fapte penale. Acelaşi lucru 1-a constatat şi Siemens, care a cercetat
gemeni monozigoţi şi dizigoţi, şi a constatat că tipurile de conduită ale monozigoţilor
sunt foarte apropiate şi constituie totdeauna acelaşi caracter sau o singură fiinţă în două
exemplare, ceea ce nu se putea spune despre gemenii dizigoţi.
Lange a mai făcut cercetări cu privire la unele trăsături ale gemenilor criminali şi a
constatat că la baza comportamentului criminal stau unele trăsături specifice, precum
sunt: inafectivitatea, caracteristică psihopaţilor perverşi, şi lipsa stăpânirii de sine. La alţi
gemeni s-a constatat o trăsătură caracterială importantă, anume infiuenţabilitatea, care
conduce la inadaptare socială şi crimă33. Concluzia trasă constă în aceea că între ereditate
şi crimă există o strânsă corelaţie.

C. Ce se moşteneşte în cazul crimei? în criminologie, mult timp crima şi

comportamentul criminal s-au explicat, în primul rând, ca însuşiri morale şi sociale şi,
în al doilea rând, ca nişte însuşiri sau calităţi native ale psihicului. Cu alte cuvinte,
omul este înzestrat de la natură cu simţ moral, potrivit căruia el poate să distingă moralul de
imoral, binele de ceea ce este rău (sau criminal), după cum poate distinge, datorită
ochiului, nuanţele de lumină şi de culoare. Unii oameni au înnăscut simţul moral, iar alţii
n-au înnăscut simţul moral, ci pe cel imoral sau criminal. Lombroso a susţinut:
criminalul este înnăscut şi caracterizat prin lipsa de orice simţ moral. După aceşti autori,
33 Ibidem, p. 226.

72
conduita morală (necriminală n.n.) este o însuşire biologică şi care poate fi moştenită. De
asemenea, conduita criminală şi lipsa simţului moral se moştenesc de criminal de la
părinţii săi.
Or, însuşiri psihice native morale sunt greu de acceptat. Psihologii precizează că
există conduită morală sau imorală, dar nu există însuşiri şi calităţi psihice morale şi
imorale. Omul este înzestrat cu trebuinţe şi tendinţe necesare activităţii şi vieţii, dar în
societate există norme de conduită, pe care individul trebuie să le respecte. Cei ce
respectă aceste norme au o conduită socială şi morală, iar cei ce nu le respectă şi vin în
conflict cu aceste norme, au conduită imorală şi criminală. Dar, ceea ce este imoral şi
criminal este conduita, nu tendinţele care determină conduita. Ceea ce este moştenit sunt
trebuinţele care pot fi egoiste sau puţin altruiste, care determină o conduită bună sau rea,
morală sau criminală. Trebuinţele şi tendinţele sunt comune atât actelor permise, cât şi
actelor nepermise. Impulsul sexual sau achizitiv poate fi exercitat pe cale permisă ori pe
cale nepermisă. Ultima cale, conduita criminală, nu e nativă, ci native sunt trebuinţele
care conduc la asemenea acte. în felul acesta nu putem susţine ereditatea actelor
criminale, a criminalităţii, ci ereditatea structurii psihice, a impulsurilor spre acţiuni
sociale ori criminale. Crima nu este nativă. Este nativă structura psihică ce împinge la
astfel de acte; criminalitatea nu se moşteneşte; se moşteneşte constituţia psihică care
determină criminalitatea - după cum aceeaşi constituţie psihică determină şi conduita
socială normală.
Un pas important făcut înainte în cunoaşterea eredităţii criminalilor, îl constituie
folosirea metodei comparative în această materie, în sensul cunoaşterii antecedentelor
penale ale criminalilor în comparaţie cu antecedentele penale ale necriminalilor. De aici
se poate vedea în ce măsură la criminali sunt sau nu sunt frecvente astfel de antecedente
şi factorii cauzali care i-au determinat. Pentru ilustrare, redăm o cercetare făcută de Al.
Roşea privind pe delincvenţii minori în comparaţie cu nedelincvenţii minori.

73
 După cum se poate observa, 3,03% dintre minorii delincvenţi şi 1% dintre minorii
nedelincvenţi au avut un părinte delincvent; 4,25% minori delincvenţi şi 0,5% minori
nedelincvenţi au avut un frate delincvent; 12,12% dintre minorii delincvenţi şi 4%
dintre minorii nedelincventi au avut un părinte alcoolic; 24,24% şi 3,50% dintre minorii
nedelincvenţi au avut un părinte delincvent; 9,66% dintre minorii delincvenţi şi 3,50%
dintre minorii nedelincvenţi au avut un frate delincvent. De notat, ponderea mai mare a
antecedentelor penale la delincvenţi, pe de o parte, şi ponderea mai mare a alcoolicilor şi
a anormalilor sau bolnavilor psihici la delincvenţi în raport cu nedelincvenţii.
În criminologie, îndeosebi în criminologia clinică, se fac cercetări asupra
criminalităţii părinţilor, fraţilor, chiar şi a bunicilor pentru cunoaştere, nu a crimelor în
sine comise de aceştia (de acestea s-a ocupat dreptul penal când le-a pedepsit), ci pentru
cunoaşterea resorturilor psihice, a tendinţelor şi impulsurilor, a bolilor psihice ori a
alcoolismului care le-a determinat şi, în felul acesta, putem cunoaşte pe criminalul
actual şi putem explica crima acestuia. Este necesar apoi să cunoaştem, pe lângă
antecedentele penale ale înaintaşilor, şi condiţiile de mediu social în care a crescut
criminalul, pentru a nu le confunda cu factorii ereditari şi pentru a reţine exact ceea ce
este datorat eredităţii şi ceea ce este datorat mediului.

Cauze fizice şi cauze fiziologice

A. Cauze fizice. Printre cauzele crimei, cercetate de criminologie, primele au
fost cele fizice, care se refereau la aspectele corporale propriu-zise, cum sunt:
înfăţişarea corpului (cap, trunchi, membre) ale criminalului. Au izbit, îndeosebi,
dimensiunile corpului (înălţimea, grosimea) şi sănătatea acestuia. De asemenea, s-au
reţinut malformaţiile corporale şi starea simţurilor şi a sănătăţii acestuia. Este meritul
lui C. Lombroso şi a şcolii pozitive italiene în criminologie de a se fi îndreptat şi de a fi
cercetat pe criminal pentru descoperirea cauzelor crimei. Lombroso a stabilit şi
susţinut: crima se datorează criminalului, iar cauzele ei sălăşluiesc în existenţa tipului

74
criminalului înnăscut, caracterizat prin trăsături corporale distincte şi anume: a)
malformaţii ale capului (maxilare puternice, frunte îngustă, deformări ale trunchiului,
membrelor, un fel de stigmate specifice criminalului şi altele); b) tipul criminal se mai
caracteriza prin tendinţe epileptice, prin degenerescentă, lipsă de simţ moral etc; c)
toate aceste simptome erau moştenite, unele din acestea moştenite de la generaţiile
îndepărtate (atavice).
Meritul lui Lombroso constă în acela că este primul criminolog care a făcut o
cercetare ştiinţifică, de a fi cercetat mii de criminali şi a tras concluzii pe baza cercetării.
Totuşi, concluziile şi susţinerile lui sunt greu de acceptat, fiindcă, în lumina
cercetărilor criminologice actuale, se constată: a) malformaţiile corporale prin ele însele
nu pot determina la crimă; b) nu există un tip criminal special, tipul criminal înnăscut,
care ar moşteni înclinaţii criminale, cum ar moşteni înălţimea corpului sau culoarea
ochilor; c) malformaţiile susţinute n-au fost verificate şi controlate şi la populaţia
necriminală; d) cercetările ulterioare în criminologie (Th. Wood, Healy şi Bronner, Hooton
şi alţii) au arătat că malformaţiile şi stigmatele sunt aproape la fel de răspândite şi în
populaţia generală. Wood a constatata că 75% din populaţia S.U.A. prezintă defecte
fizice (tuberculoşi, defecte de auz, văz, tulburări glandulare); Healy şi Bronner,
examinând 2.000 de criminali recidivişti, au constatat că 29,85% erau fără defecte fizice.
Cu toate acestea, existenţa unor defecte fizice la criminali nu pot fi trecute cu vederea
din punctul de vedere al comiterii de infracţiuni. La mulţi criminali, defectele fizice
(defecte de auz, de văz, defecte de temperament - încetineală în mişcări, sensibilitate
slabă) pot contribui indirect la inadaptare socială şi la conduită criminală. Astfel de
defecte fac dificile relaţiile sociale cu alte persoane; un om apoi cu vedere slabă - este
vorba de infractori minori - se mişcă mai greu, nu poate lua parte la jocuri cu alţi tineri,
poate fi apreciat ca incapabil mintal etc., ceea ce poate duce la vagabondaj etc.
Factorii fizici amintiţi, însă, au şi pot avea o contribuţie asupra conduitei omului,
inclusiv asupra conduitei criminale, în mod indirect, anume aceşti factori pot să

75
influenţeze mai întâi factorii psihici ai omului, care sunt determinanţi pentru conduită, în
sensul de a influenţa viaţa emotiv-activă, trebuinţele şi impulsurile psihice ale omului.
Anumite defecte fizice - şchiop, ciung, mic de statură etc. - pot influenţa viaţa psihică în
sensul că împiedică pe om de a participa la viaţa socială, creându-i complexe de
inferioritate, ceea ce se va repercuta şi asupra conduitei, eventual împingând omul spre
vagabondaj sau retragere în sine şi îndepărtându-1 de la viaţa socială normală.
Mult timp s-a crezut că sistemul nervos central este determinant asupra vieţii
psihice, inclusiv asupra conduitei sociale. O dată cu cercetările asupra sistemului de
glande cu secreţie internă şi asupra întregului sistem chimic al omului, s-a dovedit că
acestea influenţează procesele fiziologice - circulaţia şi compoziţia sângelui, presiunea
arterială, tensiunea şi altele, iar prin acestea influenţează viaţa psihică, în primul rând
emotivitatea şi, prin aceasta, şi conduita socială a omului. Emoţiile de frică sau mânie îşi
au aici origine fiziologică şi tot aici reacţiile emotive în diferitele situaţii sociale.

B. Cauze fiziologice. Explicaţiile cauzelor criminalităţii prin factorii fizici nu

epuizează seria cauzelor crimei. In ultimele decenii, cercetările fiziologice s-au
extins mereu şi au cuprins noi zone. S-au făcut şi se fac cercetări intense în domeniul
endocrinologiei, în domeniul glandular şi, îndeosebi, asupra influenţelor exercitate de
secreţiile glandulare asupra sistemului fiziologic, asupra sistemului nervos şi a celui
cerebral. Tulburările în dezvoltarea sistemului glandular sau tulburările în
funcţionarea acestuia produc modificări de comportament la unii indivizi. Tulburările
apărute în funcţionarea glandei tiroide, a glandei suprarenale ori a celei pituitare au
consecinţe asupra funcţionării întregului organism. De cele mai multe ori acestea au
produs modificarea comportării omului. De asemenea, unele tulburări ale glandelor
genitale au condus la schimbarea comportamentului.
Schimbări de comportament se produc şi în urma unor tumori, atrofii sau procese
inflamatorii ale sistemului limfatic. Acestea, cu atât mai mult în cazul sistemului endocrin. S-

76
au făcut apoi cercetări asupra influenţei epilepsiei; s-a constatat că şi aceasta poate
contribui la modificarea comportamentului. Cercetătorii Hill şi Poud au descoperit, în
cazul infracţiunii de omor, la 106 condamnaţi, un procent de 18 % epileptici.
Cercetările genetice contemporane au făcut mari progrese. Acuma se cunoaşte
bine structura genetică a omului, reţinându-se că celula umană are 46 de cromozomi,
care formează 23 de perechi şi în fiecare pereche există un cromozom matern şi unul
patern, realizându-se formula genetică de 46 XY pentru sexul masculin şi 46 XX
pentru sexul feminin. În dezvoltarea acestor procese genetice se produc şi abateri,
ivindu-se situaţii anormale. De exemplu, s-a descoperit că, la unii indivizi, numărul de
cromozomi să fie nu cel normal, ci cu un cromozom în minus sau un cromozom în
plus. O atare anomalie, mai cu seamă în cazul unor cromozomi în plus, pot să
producă dezechilibrare în aceste procese genetice, dezechilibrare care influenţează şi
comportamentul omului şi astfel să se ajungă la săvârşirea de infracţiuni. S-au emis
şi păreri că ar exista o corelaţie între structura genetică şi criminalitate, ceea ce ştiinţa
nu a confirmat încă.

Cauze psihologice
În criminologia contemporană, factorii psihici şi morali au o mare greutate în
etiologia crimei. Ei se înscriu alături de factorii biologici şi factorii sociali.
În toată problema etiologiei crimei, factorii psihici care determină pe infractori la
crimă, ocupă un loc important. De altfel, în ultimele decenii, în lucrările de
criminologie, acestor factori li se acordă o tot mai mare atenţie, ba, uneori, aceştia
ocupă primul loc (de exemplu, în criminologia psihologică, în criminologia clinică, în
concepţia personalităţii criminale, în caracterologia criminală etc).
Cu privire la factorii psihici, ştiinţa criminologiei trebuie să ţină seama de datele
furnizate de ştiinţa psihologiei, unde se arată că aceşti factori sunt de trei feluri, şi
anume: a) factori motivaţionali (trebuinţe, mobiluri, tendinţe, emoţii, dorinţe etc);

77
aceştia sunt factori propulsivi, determinanţi la acţiune, inclusiv la crimă; b) factori
cognitivi, factorii de cunoaştere (perceptivi, reprezentativi, imaginativi, intelectivi);
aceştia sunt factori orientativi, de cunoaştere a situaţiei şi a mijloacelor de comitere etc;
c) factori cognitivi sau de mişcare, de punere în aplicare a dorinţei şi a ideii de
comitere a crimei, în această ipoteză. Aceste categorii de factori psihici există şi au un
rol important atât în cazul săvârşirii unor fapte permise, cât şi în cazul săvârşirii unor
fapte interzise sau criminale. Şi într-un caz şi în celălalt, se manifestă tendinţe, dorinţe
de a realiza şi de a însuşi ceva şi hotărârea de comitere a unei fapte, urmată de
mişcarea, aplicarea hotărârii respective.
În cadrul factorilor psihici, un loc aparte îl ocupă de asemenea caracterul (caracter
agresiv, caracter achizitiv), temperamentul (impulsivitate, insensibilitate) şi firea
omului (om sociabil, om retras etc). Pe planul psihic al abaterilor spre anormal,
trebuie menţionate trăsăturile psihopatice şi nevrotice, care contribuie la crimă,
precum şi abaterile spre patologia psihică (paranoia, schizofrenia) în cazurile unor
crime ieşite din comun - de exemplu, crime deosebit de crude sau chiar absurde.

A. Mobiluri, motive. Printre criminologii contemporani, care s-au ocupat de

factorii psihici ai crimei este E. Seelig. în legătură cu cauzele psihice, care determină
crima, el citează, în primul rând, instinctele (trebuinţe, impulsuri), care sunt surse
biologice de acţiuni. După acest autor, instinctele sunt de mai multe feluri: a) instincte
care se referă la individ (instincul de conservare de sine, instinctul de hrănire etc); b)
instincte în legătură cu mediul social (instinctul familial, instinctul social); c)
instinctul de reproducere şi altele.
În psihologia modernă, mai cu seamă în psihologia americană şi engleză,
cercetările în această problemă sunt mai avansate şi mai exacte. Mai întâi, conceptul de
instinct a fost extins, trecându-se de la instinct cu un înţeles de element înnăscut şi
limitat la o reacţie rapidă şi stereotipă, la înţelesul că instinctul este legat totdeauna de o

78
anumită trebuinţă şi tendinţă, în slujba căreia el stă. Fără o trebuinţă, instinctul nu
acţionează (de exemplu, fără foame, copilul nu caută hrană). McDougal susţine că
termenul de instinct este potrivit pentru instinctele animalului, iar pentru instinctele
omului să se folosească termenul de propensiuni44, adică tendinţe, impulsuri.
Trebuinţele, tendinţele, emoţiile, la rândul lor, constituie adevăratele mobiluri
(motive) ale acţiunilor umane, inclusiv ale acţiunilor criminale. în psihologia
românească problema motivaţiei, ca o cauză subiectivă, este cercetată pe larg şi s-a
ajuns la precizări şi concluzii clare. Mai întâi, conceptul de mobil sau motiv este mai
bine delimitat, susţinându-se că prin mobil sau motiv se înţelege tot ce "dezlănţuie,
susţine şi orientează o activitate". Ameninţarea cu un atac provoacă frică, iar frica
devine mobil sau motiv de dezlănţuire a unei acţiuni de apărare. Foamea sau dorinţa
de răzbunare într-o anumită situaţie devin motive de susţinere sau orientare a unor
acţiuni necesare. Autorul - Roşca - face distincţie între motiv şi stimulent. Prin
stimulent se înţelege un obiect care incită sau precipită o anumită acţiune.
Stimulentul însă nu dezlănţuie, nu determină o acţiune. Acesta este ceva din afară şi
exercită o anumită acţiune în măsura în care trezeşte o trebuinţă, o nevoie oarecare
(de exemplu, apa este un stimulent care este cerut de organism, când există deja
trebuinţa sau nevoia, setea).
În psihologie se susţine existenţa a două feluri de motive (mobiluri) ale acţiunilor
umane, anume motive primare (sau de bază) (de exemplu, foamea, ura etc.) şi motive
derivate. Cele derivate sunt motive adăugate peste cele primare sau dezvoltate din cele
primare (de exemplu, dorinţa, sentimentul, interesul etc).
Mobiluri (motive) primare sunt: a) trebuinţa, tendinţa conservării de sine (foamea,
setea) care împinge la căutarea hranei, apei, odihnei; acestea sunt procese şi
dezechilibre organice şi se pot satisface prin luarea alimentelor, apei, prin odihnă; b)
trebuinţa-tendinţa sexuală, care constă în căutarea sexului opus; este o trebuinţă prin
care se asigură continuitatea speciei, este o tendinţă importantă, dovadă

79
reglementările, interdicţiile (de vârstă, de rudenie) şi tulburările nervoase ce se
produc dacă această trebuinţă nu se satisface. Acest instinct este şi mobilul multor
infracţiuni în acest domeniu; c) trebuinţa-tendinţa combativă, care constă în
mobilizarea energiilor proprii în situaţiile când apar piedici, obstrucţii în calea
satisfacerii trebuinţelor proprii (de exemplu, sustragerea de bunuri, apariţia de
concurenţi faţă de femeia iubită, provocarea de pagube, aducerea de insulte etc).
Trezirea acestei tendinţe este însoţită de emoţia de mânie, care - prin ea însăşi
-înseamnă mobilizare de energii şi combatere. Această trebuinţă poate lua o formă
brutală, primitivă şi devine mobil pentru o serie de infracţiuni, cum sunt cele de
violenţă uşoară sau violenţă gravă până la omor; d) alte trebuinţe sau tendinţe care pot
fi şi sunt surse de infracţiuni sunt: tendinţa sau trebuinţa parentală (forma maternă sau
paternă) care constă în îngrijirea şi paza copilului propriu, în special în cazuri de
pericol pentru copil, tratamente rele aplicate copilului de către persoane străine, când
părintele intervine cu preţul comiterii chiar şi a unei infracţiuni; e) este, de asemenea,
sursă de acţiuni trebuinţa (tendinţa) de afirmare de sine, de aserţiune de sine (de a se
impune în faţa altor persoane, de a conduce pe alţii şi de a domina pe alţii); de regulă,
asemenea acţiuni sunt datorate şi unor stări emotive specifice, cum este invidia,
vanitatea, ambiţia, furia, de la care se ajunge la conflicte şi chiar la infracţiuni; f) o
trebuinţă, o tendinţă puternică este trebuinţa achizitivă, care constă în căutarea şi
adunarea de bunuri, valori, bani etc. Până la un punct, această tendinţă este pozitivă şi
produce efecte reale. Dar această tendinţă, în anumite împrejurări, poate lua o formă
gravă, aceea de lăcomie, avariţie, egoism. Mai există şi alte mobiluri sau motive
(tendinţa defensivă etc).
Motivele derivate, dezvoltate din motivele primare, sunt: emoţii complexe, dorinţe,
sentimente, interese, atitudini, caracter şi voinţă. Este vorba aici de structuri psihice
complexe, care devin motive şi mobiluri psihice în cauzarea de acţiuni permise, dar şi de
acţiuni nepermise, criminale. Din emoţii simple, în urma experienţei, se dezvoltă emoţii

80
complexe şi sentimente. Aşa se întâmplă cu emoţia complexă numită mânie, care - în
urma dezvoltării şi experienţei - devine o stare emoţională persistentă, ajungând la
sentimentul de ură; în măsura în care o persoană se opune alteia pe nedrept, în aceeaşi
măsură mânia, ura cresc şi pot deveni motiv de comitere de infracţiuni.
Din emoţiile primare, care sunt mai trecătoare, se formează alte stări emoţionale
persistente, anume dorinţele. Dorinţa este o stare emoţională la care obiectul emoţiei nu
este prezent, de exemplu, dorinţa de iubită (erotică) - care este departe -, dar starea
emoţională faţă de acea persoană există. Asemenea dorinţe sunt generatoare de acţiuni,
bune (de ajutor) sau rele (de răzbunare).
Tot din emoţii, prin experienţă, prin trăiri afective, se dezvoltă alte stări emoţionale
de durată, anume sentimentele sau resentimentele. De exemplu, din emoţia de frică se
dezvoltă sentimentul de frică, din emoţia de tandreţe erotică se ajunge la sentimentul de
iubire erotică; tot aşa cu sentimentele sociale, de prietenie, de solidaritate etc. în urma
unor experienţe personale, se poate ajunge la sentimente negative, resentimente,
bunăoară: duşmănie, ură, gelozie etc. în materie de crime, astfel de resentimente devin
motive, mobiluri şi surse de acţiuni şi activităţi negative, criminale.
Pe tulpina trebuinţelor, tendinţelor se dezvoltă alte mobiluri psihice, anume
interesele. Astfel, în legătură cu tendinţa organică de foame se dezvoltă interesul
pentru bunuri alimentare, de la tendinţa afirmării de sine se ajunge la dezvoltarea
interesului pentru anumite preocupări prin care un om se poate face cunoscut şi aprobat de
alţi oameni. Cel stăpânit de tendinţa achizitivă, aceea de a aduna bani, valori, etc.
dezvoltă interese într-o asemenea direcţie. în felul acesta interesul şi interesele devin
motive, mobiluri care declanşează acţiuni, iar când interesul este egoist şi
atotstăpânitor, el poate deveni cauză de infracţiune.
B. Caracterul. În psihologia contemporană se acordă atenţie tot mai mare rolului
motivaţional şi tipologic al caracterului. în jurul caracterului s-a format şi o ramură

81
nouă a psihologiei, anume caracterologia34. După cum subliniază adepţii psihologiei
biologice - McDougall, Al. Shand35, Al. Roşea - caracterul se înscrie ca una din trăsăturile
generale şi de bază ale omului, trăsătură care îşi are sursa în complexul de trăsături
privind trebuinţele, tendinţele, emoţiile şi sentimentele care alcătuiesc elementele
componente psihice dinamice ale omului. Pe linia aceasta, caracterul înseamnă o
organizare şi ierarhizare a tuturor acestor tendinţe, emoţii şi sentimente. Caracterul nu
aduce alte trăsături psihice peste cele de mai sus, ci o organizare şi stratificare a acestora.
Orice om are trebuinţe, tendinţe, emoţii, sentimente, privind apărarea de sine, trebuinţa
sexuală, afirmarea de sine, achiziţia şi adunarea de bunuri, viaţa socială, viaţa familială,
supunerea, curiozitatea etc. Toate aceste elemente sunt de durată şi ele se manifestă
oricând este nevoie. Sub influenţa instrucţiei, a mediului social şi a educaţiei, acestea se
structurează, se aşează şi se organizează într-un tot, anume caracterul.
Aceste multiple trebuinţe, sentimente, emoţii nu constituie o îngrămădire haotică,
ci o organizare mai reuşită sau mai puţin reuşită. Alinierea, coexistenţa acestora se
efectuează, în primul rând, prin aceea că unele din aceste tendinţe sunt mai puternice (de
exemplu, tendinţa achizitivă ori tendinţa afirmării de sine) şi altele sunt mai slabe (de
exemplu, tendinţa sumisivă, de subordonare). în al doilea rând, tendinţele mai puternice
la fiecare om subordonează tendinţele mai slabe, iar tendinţa puternică "conduce",
orientează întreaga viaţă psihică şi îi dă o anumită caracteristică, un anumit caracter. De
exemplu, la omul cu tendinţa achizitivă puternică, toată structura psihică va căpăta
amprenta de om achizitiv, ba chiar lacom şi despre un astfel de om vom spune că are un
caracter achizitiv, lacom. La omul cu tendinţă socială (gregară) puternică, cu viaţă
socială intensă, cu multe relaţii sociale, toate manifestările lui vor fi caracterizate ca
sociabile, iar despre un astfel de om vom spune că are un caracter sociabil. Un altul
poate avea, ca tendinţă dominantă, tendinţa sexuală (erotică) şi comportarea lui va fi

34 J. Toulemonde, La caracterologie, Payot, Paris, 1961.

35 Al. Shand, The Foundation of Character, McMillan, London, 1926.

82
punctată cu acţiuni multiple în acest sens. Despre un asemenea om vom susţine că are
un caracter erotic sau erotic pasional.
În această lumină, caracterul unui om semnifică o organizare şi o ierarhizare a
vieţii psihice, o anumită structură, anume dominarea unei anumite tendinţe, a unui
anumit sentiment şi a unor anumite acţiuni, dându-i o caracteristică specifică, un
anumit caracter, după felul tendinţei dominante. Când tendinţa dominantă este o
tendinţă sănătos dezvoltată şi echilibrată, caracterul omului respectiv va fi un caracter
sănătos şi echilibrat. Când tendinţa dominantă este una negativă (de exemplu,
lăcomia) şi caracterul va fi, la fel, un caracter negativ. Iar caracterul negativ, în
anumite condiţii personale sau sociale, poate conduce la infracţiune.
Trebuie menţionat că, pe lângă aceste mobiluri (motive), acţionează şi factorii
psihici de cunoaştere - percepţii, memorie, gândire, încât viaţa psihică emotiv-activă nu
este oarbă, ci dimpotrivă, ea este luminată mai puţin sau mai mult, de judecată şi
inteligenţă - mai ridicată sau mai coborâtă. în comiterea de infracţiuni contează nu
numai mobilurile (trebuinţele, sentimentele) care, este adevărat, sunt hotărâtoare, dar
şi luminile gândirii, prevederii mintale. Dovadă că, în cazul infractorilor debili mintali,
această debilitate influenţează şi reduce prevederea urmărilor dăunătoare ale propriilor
fapte.
C. Inteligenţa. Un factor important în etiologia crimei este capacitatea de
judecată şi nivelul mintal al criminalului. Este, apoi, un adevăr comun că
inteligenţa este un factor psihic care joacă un mare rol în procesul de muncă, de
comportare şi de adaptare socială. Conduita criminală, de asemenea, depinde de
împrejurările de viaţă, de dificultăţile ce sunt de întâmpinat la tot pasul, dar ea
depinde în mare măsură de capacitatea de gândire, de prevederea
consecinţelor de tot felul ce apar în cazul săvârşirii unei infracţiuni. în
criminologie, s-a subliniat că, de multe ori, criminalul este lipsit de spiritul de
prevedere, că - în primul rând - nu se gândeşte la pedeapsa ce urmează comiterii

83
infracţiunii şi la alte consecinţe. Or, toate acestea depind mai cu seamă de
capacitatea de judecată, de gândire, şi de nivelul de inteligenţă. Ştiinţa
psihologiei şi ştiinţa criminologiei au dovedit că din acest punct de vedere
criminalii, în marea lor majoritate, sunt deficitari. Ei n-au prevedere, n-au
gândire, fiindcă n-au nivelul de inteligenţă necesar cuprinderii mintale a faptei ce o
săvârşesc.
În psihologia modernă, cercetările asupra inteligenţei sunt avansate, cele mai
multe aspecte sunt rezolvate ştiinţific. în primul rând, inteligenţa este definită ca o
capacitate mintală specială de a găsi, în situaţii noi, în care este omul, soluţii noi,
ca astfel omul să se poată adapta în asemenea situaţii noi. în al doilea rând, ştiinţa a
descoperit mijloacele şi metodele de a măsura inteligenţa şi de a exprima aceasta
numeric, în coeficienţi de inteligenţă. Acest lucru a fost posibil după ce, în
prealabil, s-a constatat şi verificat adevărul că oamenii nu sunt egali între ei în
privinţa nivelului de inteligenţă, că unii, o minoritate (25%) sunt slab dezvoltaţi, alţii -
majoritatea (50%) au o inteligenţă normală mijlocie şi că alţii - o altă minoritate
(25%) au o inteligenţă dezvoltată. Nivelurile acestea sunt exprimate în cifre
(coeficienţi de inteligenţă) de la 0 până la 200.
D. Temperamentul. Crimele sunt, cu precădere, fapte umane, mai exact, activităţi
umane, care iau înfăţişarea unor reacţii în anumite situaţii sau condiţii de mediu.
Activităţile acestea sunt determinate de anumite mobiluri şi nevoi, orientate de
anumite idei şi scopuri. Toate acestea alcătuiesc conţinutul psihic al faptelor şi
activităţilor criminale. Mobilurile cauzează faptele criminale şi urmările acestora, iar
acţiunile criminale sunt consecinţele cauzelor.
a) Dar există, pe lângă conţinutul psihic al acestor acţiuni, şi un al doilea aspect,
forma psihică sau modul psihic de desfăşurare al acestor acţiuni sau activităţi criminale,
aşa-numitul aspect temperamental. Fapta sau acţiunea de săvârşire a crimei poate lua
forma unei acţiuni energice, viguroase sau molatece, forma impulsivă, explozivă sau

84
stăpânită ori controlată. Toate aceste forme, care sunt de durată, alcătuiesc aspecte fa,
formă ale vieţii psihice, de temperament, manifestat ui orice crimă. Mişcările rapide,
explozive ori lente, controlate, stăpânite ori nestăpânite sunt însuşiri de temperament
ale fiecărui criminal. Astfel de însuşiri sunt importante, fiindcă, mai întâi, ele sunt de
durată şi constante şi caracterizează modul de manifestare şi, în al doilea rând, ele
contribuie, alături de mobiluri, la comiterea crimei, bineînţeles într-o măsură mai mică,
dar au o contribuţie. Despre natura însuşirilor de temperament, ştiinţa psihologiei
arată că ele sunt, în cea mai mare măsură, de origine ereditară. Temperamentul nervos,
exploziv ori temperamentul energic sau lent etc. sunt înnăscute şi mai puţin dobândite.
De aici şi caracterul lor constant şi caracteristic fiecărui criminal, manifestat în modul de
săvârşire a unei crime.
În temperament se manifestă cel mai evident unitatea fizică şi psihică a
organismului. Emoţiile puternice, cu deosebire emoţia de fiică şi mânie (elemente
psihice) se exprimă prin ridicarea tensiunii, circulaţia rapidă a sângelui, bătăile
inimii etc. şi invers, o boală, o indispoziţie fizică are repercusiuni asupra stărilor
emotive ori sentimentale (tristeţea, teama, speranţa).
b) însuşirile de temperament, cele mai cunoscute şi studiate, sunt: impulsivitatea,
iritabilitatca, sensibilitatea, inhibiţia sau puterea de stăpânire de sine şi altele. Ele sunt
legate şi determinate de metabolismul şi sistemul glandelor endocrine şi, în general,
de chimismul organismului, precum şi legăturile cu sistemul nervos vegetativ şi sistemul
nervos central (creierul).
Rapiditatea şi încetineala reacţiei constă în felul de a reacţiona, de a se mişca,
modul obişnuit de activitate, care poate fi un mod mai grăbit şi rapid ori un mod mai
lent şi măsurat. S-au efectuat măsurări, prin utilizarea de chestionare şi s-a constatat
că delincvenţii au reacţii încete, se mişcă mai greu în comparaţie cu nedelincvenţii.
Aceasta poate să fie în corelaţie şi cu nivelul de inteligenţă, cu debilitatea mintală şi
lipsa de prevedere.

85
 Impulsivitatea este o trăsătură de temperament care se caracterizează printr-un
mod excesiv de reacţii spontane, primitive şi necontrolate de conştiinţă. Unii oameni sunt
mai impulsivi, alţii mai puţin impulsivi. Criminalii se caracterizează printr-o mare
impulsivitate, mai ales criminalii agresivi şi printr-o putere de inhibiţie mai slabă.
Impulsivii sunt mai mulţi printre delincvenţi decât printre nedelincvenţi.
Puterea de inhibiţie sau stăpânire de sine este o însuşire de temperament
importantă. Ea acţionează mai ales în legătură cu momentele de acţiune, de trecere la
săvârşirea unei crime. Aceste tendinţe, susţine R. Ellis, citat de Al. Roşea, sunt
egoiste şi antisociale, cu pornire spre executare, pentru satisfacerea unor trebuinţe
egoiste. Astfel de porniri sunt posibile a fi duse până la capăt datorită faptului că
făptuitorul nu are puterea de inhibiţie necesară, de stăpânire de sine, nu are puterea de
a se reţine şi stăpâni. în felul acesta, lipsa puterii de inhibiţie devine un factor care
uşurează comiterea unei crime. în criminologie, se arată că multe persoane sunt
ispitite să comită crime, mai cu seamă în momente de criză, dar, datorită puterii de
stăpânire de sine, până la urmă, nu trec la săvârşire. Este posibil că această lipsă de
inhibiţie să fie legată şi de lipsa de afectivitate pentru altul, pentru durerile victimei.
Cercetările întreprinse în materie arată că puterea de stăpânire de sine, puterea de
inhibiţie este de două ori mai redusă la delincvenţi faţă de nedelincvcnţi.
O altă însuşire de temperament importantă este sensibilitatea. Această însuşire,
care se mai numeşte şi impresionabilitate sau iritabilitate, constă în rezistenţa la
"stimulente supărătoare", la zgomot mare şi supărător. Este şi o chestiune de
rezistenţă nervoasă, pe care unii o au, alţii nu o au. în momente şi în condiţii care
supără, delincvenţii nu sunt deranjaţi. Este constatarea multor criminologi (Garofalo,
Ferri), că toţi criminalii se caracterizează prin insensibilitate, prin lipsă de
impresionabilitate. Cercetările făcute dovedesc că sensibilitatea delincvenţilor este mai
redusă decât a nedelincvenţilor.

86
 În literatura de specialitate se mai reţin şi alte câteva trăsături de temperament,
cum sunt: persistenţa (consecvenţa) într-o hotărâre sau acţiune începută, flexibilitatea sau
puterea de schimbare a unei hotărâri ori acţiuni şi altele.
c) în sfârşit, faţă de însuşirile de temperament de mai sus, care sunt mai multe şi
analitice, există şi unele trăsături de temperament generale, sintetice, cum sunt cele
stabilite de Jung, Kretschmer, Toulemonde şi alţii. Astfel, Jung socoteşte că există
însuşirile temperamentale de extravertit şi introvertit. Acestea împreună reprezintă
trăsătura generală temperamentală cunoscută sub denumirea de firea omului, cum este
firea deschisă şi firea închisă.
După Jung, însuşirea de extravertit înseamnă temperament deschis, adică un fel
de a fi determinat de lumea exterioară, de obiectele lumii externe, iar însuşirea de
introvertit înseamnă temperament închis, adică orientat sau întors spre lumea lui
internă, spre preocupările personale, spre gândurile şi simţurile lui interioare. După
cum s-a spus, în cazul extravertitului, omul este orientat spre obiectele, oamenii şi
evenimentele din jurul său şi că obiectele exercită un fel de magnet pentru acest tip de
temperament. Extravertitul este un tip social, îi plac relaţiile sociale şi se adaptează la
mediu: dar, în acelaşi timp, în împrejurări mai grele, el ajunge uşor în conflict cu alţi
oameni. în cercetările făcute, s-a constatat că în lumea delincvenţilor, cei mai mulţi
(75%) aparţin tipului extravertit. Tipul introvertit nu e sociabil, nu-i plac relaţiile şi
contactele sociale şi se găsesc mai puţin delincvenţi de acest tip. Asta nu înseamnă că
introvertitul nu comite crime, dar el comite mai puţine, însă, de multe ori, crime mai
grave.
Concepţia personalităţii criminale
A. Preliminarii. Din multiple cercetări asupra criminalului, atât cele de criminologie
generală, cât şi cele de criminologie specială (psihologie criminală) ori, mai ales, cele
de criminologie clinică rezultă că între criminal şi necriminal nu sunt deosebiri de natură,
ci deosebiri de grad. Potrivit acesteia, şi unul şi altul sunt împinşi la acţiuni şi activităţi de

87
anumite nevoi, mobiluri, şi unul şi altul sunt ajutaţi sau neajutaţi de anumite capacităţi -
inteligenţă etc. - de anumite acte de voinţă etc. Aceste elemente psihice, fizice şi altele la
criminali sunt uneori mai puternice, de exemplu, impulsurile, mobilurile - agresivitatea,
sexualitate - şi altele mai slabe - de exemplu, voinţa, stăpânirea de sine şi altele.
Pe această linie de gândire s-a mai observat că nu toate aceste elemente psihice
stau toate pe acelaşi plan şi nu trebuie observate în mod izolat, ci pe ansamblu şi,
îndeosebi, în felul cum se grupează, că mai importantă este "constelaţia" lor, spre
exemplu, impulsuri puternice şi voinţă slabă; asemenea constelaţii şi structurări au un
anumit accent de durată şi stabilitate, de exemplu, la recidivişti, aceste elemente sunt
mai vădite. Se mai constată că unii recidivişti comit uneori aceleaşi crime - de
exemplu, omor-omor, furt-furt, şi că dovedesc precocitate în manifestările criminale.
Asemenea persoane, recidiviştii, manifestă un fel de înclinaţie spre crimă şi, mai ales,
spre anumite crime; totodată, aceştia arată persistenţă pe calea criminalităţii şi ocolirea
muncii, neîncadrare în rândul oamenilor cinstiţi. în plus, aşa fiind, ei dovedesc
periculozitate socială, fiindcă au o înclinaţie şi pornire spre crimă. Asemenea
trăsături şi manifestări, astfel dezvoltate şi grupate, constituie trăsături care
caracterizează pe criminali şi prin care ei se deosebesc de necriminali. Dar deosebirea
nu este de natură, criminalii nu sunt o altă speţă de oameni, ci o deosebire de grad sau de
prag, care caracterizează pe criminali. "Crima este un act omenesc, iar criminalii sunt
oameni ca şi necriminalii, dar ei se disting de alţii deoarece comiterea crimei este
expresia unei diferenţe de grad, deci cantitativă şi nu calitativă; există o diferenţă de
grad, între psihismul criminalilor şi acela al necriminalilor". Cercetarea criminologică
trebuie să scoată în evidenţă tocmai aceste deosebiri de grad, care caracterizează pe
criminal. în felul acesta, criminalul este o persoană care se deosebeşte totuşi de
necriminal, este o personalitate înclinată spre crimă, adică o personalitate criminală.
Această problemă a trăsăturilor de bază şi specifice criminalilor a fost sesizată de
mult timp în criminologie, îndeosebi de criminologia clinică şi în special în problema

88
etiologiei crimei. Autori ca Pinatel, Di Tullio, Kinberg, De Greeff şi alţii au cercetat şi au
formulat, pe baza acestor trăsături, teoria personalităţii criminale. S-au menţionat trăsături
psihologice caracteristice la criminali, cum sunt: agresivitatea, egocentrismul, indiferenţa
afectivă, lipsa de inhibiţie şi altele. în cele ce urmează, vom aminti, pe scurt, în lumina
concepţiei lui Pinatel, aceste trăsături care stau la baza personalităţii criminale.
La problema trăsăturilor personalităţii criminale s-a ajuns în criminologie după
ce s-a parcurs un drum lung şi ocolit. în ştiinţa criminologiei s-a pus mereu întrebarea de
ce infractorul nu se opreşte de la comiterea crimei mei de teama oprobriului social,
care înconjoară pe criminal, nici de teama pedepsei ce urmează după comiterea faptei. S-
a răspuns, criminalul este lipsit de prevedere, criminalul nu are stăpânire de sine, nu
are putere de inhibiţie a pornirilor sale antisociale etc. S-a dovedit că aceste trăsături
sau capacităţi psihice nu sunt suficiente ca să oprească pornirea criminală.
Criminologia modernă, îndeosebi criminologia clinică, au scos în evidenţă trăsături ale
criminalului care sunt mai puternice decât lipsa de prevedere, inhibiţia etc. şi datorită
cărora criminalul nu se opreşte de la comiterea faptei criminale, trăsături cum sunt:
agresivitatea, egoismul sau altele de natura acestora din urmă, care - împreună - fac ca
un criminal să prezinte o stare de pericol social în sensul că acesta este înclinat să
comită crime.

B. Starea de pericol. Criminologia modernă, îndeosebi criminologia clinică,

cu privire la caracterizarea criminalului, a creat un concept nou, anume conceptul de
stare de pericol pe care acesta îl prezintă. Acest concept exista cu mult timp înainte
în ştiinţa şi practica psihiatriei. Persoana care "prezintă o stare mintală, de exemplu,
semne de nebunie, care ar putea compromite ordinea publică şi siguranţa persoanelor"
ar putea fi, la ordinul autorităţii publice, internată într-o instituţie psihiatrică pentru
o durată ncdctcrminată (până la însănătoşire)". Starea de pericol provine de la
constatarea unor tulburări mintale (psihotice, nevrotice etc), datorită cărora ar putea

89
săvârşi fapte necugetate - de exemplu să dea foc unei case. O atare stare de pericol
poate prezenta şi criminalul şi, pentru aceasta, trebuie să se ia anumite măsuri de
siguranţă ori sancţiuni penale.
În ce constă această stare de pericol? Potrivit primului autor în această chestiune,
anume Garofalo, starea de pericol a criminalului constă într-o stare de "teribilită "
(ameninţare, pericol), stare care inspiră teamă pentru alte persoane şi pentru ordinea
publică, anume pericolul de a comite crime. După cum spune Garofalo, citat de
Pinatel58,"temibilitatea" este o stare de "perversitate" constantă şi activă ("agissante") a
delincventului, o stare de ameninţare cu o crimă, pe care o poate provoca acesta; în
alţi termeni, starea de pericol provine din existenţa unei capacităţi criminale, adică o
capacitate de a comite crime.
C. Incapacitate de adaptare socială. Dar conceptul de stare de pericol nu se
reduce numai la capacitatea criminală, ci el a fost completat, iniţial tot de Garofalo, cu
un al doilea aspect, acela de capacitate de adaptare socială, mai bine zis de
incapacitatea delincventului de a se adapta vieţii sociale. Conceptul de stare de pericol
are deci două laturi, după cum accentuează Pinatel, una, gradul de periculozitate, de
capacitate criminală, capacitate de a comite crime şi, alta, incapacitatea de a se adapta
social, de a pune frână pornirilor sale criminale şi, în funcţie de acestea, necesitatea de a
aplica o măsură (represivă, preventivă, educativă etc). Cu alte cuvinte, criminalul are
capacitate de a comite crime, dar nu are capacitate de a se integra social şi de a avea o
conduită bună; de exemplu, el este un vagabond, un recidivist şi nu munceşte regulat. De
aici, sarcina ştiinţei criminologiei clinice de a determina, mai întâi, un diagnostic asupra
stării de pericol sau asupra capacităţii criminale, a perversităţii sale şi, în al doilea rând, de
a determina prognosticul criminalului, comportarea lui în viitor şi a capacităţii de
adaptare socială, de îndreptare, prescriindu-se mijloacele de tratament, conforme datelor
asupra capacităţii criminale.

90
 Starea de pericol sub aspectul capacităţii criminale poate avea forma cronică
sau permanentă şi forma iminentă. Forma cronică exprimă o stare psihologică şi
morală cu caracter antisocial de durată şi stabilă, ca un fel de "stare civilă". Ea poate
fi de o intensitate mai mare, de durată, cum este la criminalii de profesie; ea poate fi
orientată într-o singură direcţie, cazul când se comit infracţiuni de aceeaşi natură
(omor-omor). Forma iminentă a stării de pericol, a capacităţii criminale există în
etapa în care se pregăteşte comiterea crimei, când această comitere este gata să se
producă, similară cu o stare de "febră".
Starea de pericol sub aspectul capacităţii criminale poate fi mare, iar sub aspectul
adaptării sociale a delincventului aceasta poate să fie mică. Cele două laturi ale stării de
pericol nu se dezvoltă paralel. De aici grija unui diagnostic exact, conform cu realitatea şi
grija unui prognostic, de asemenea, exact, conform cu realitatea stării criminalului.

Trăsături psihologice caracteristice criminalului60

A. Egocentrismul. Egocentrismul, ca o trăsătură a persoanei, se caracterizează prin
tendinţa de a raporta totul la propria persoană, atât din punct de vedere afectiv, cât şi
cognitiv. în anumite limite, egocentrismul priveşte conservarea de sine, afirmarea de
sine. Sub raport mintal, persoana îşi face o imagine pozitivă despre sine, ea considerând că
propria persoană este punctul de reper pentru toate sentimentele, emoţiile, totul
raportându-se la sine şi pentru sine. Dar, procedând astfel, omul se rupe de realitatea
imediată şi cade în subiectivism, nerecunoscând importanţa lumii înconjurătoare,
îndeosebi lumea socială, ceilalţi oameni. Sub raport afectiv, se dezvoltă exagerat
sentimentul de afirmare proprie, iar când acesta nu reuşeşte, se dezvoltă invidia şi
mânia pentru ceilalţi oameni. Se ajunge la sentimentul de frustrare, disperare, orgoliu,
vanitate, tot atâtea stări afective, care împing pe om la izolare sau conflict cu oamenii.
Aceste stări pot evolua într-o direcţie psihotică, spre manie, paranoia etc. De multe ori,
egocentrismul se poate asocia cu egoismul, care înseamnă punerea intereselor proprii

91
mai presus de interesele altora, ale celorlalţi oameni, ale societăţii. Egoismul înseamnă
lipsa sentimentului de simpatie şi de generozitate pentru alţi oameni. Egocentricul,
marcat şi de egoism, ajunge uşor la conflict cu alţi oameni şi la comiterea de infracţiuni, fie
infracţiuni contra persoanei - ameninţare, vătămări corporale ori morale, fie infracţiuni
contra avutului - înşelăciuni, falsuri etc.
Egocentrismul, bazat pe tendinţa de afirmare de sine şi a intereselor proprii, se
poate asocia şi cu diferite trăsături de la alte tipuri de infractori, cum este infractorul
agresiv, infractorul lacom, doritor de înavuţire etc, iar tendinţele spre comitere de
infracţiuni devin mai puternice, îndeosebi infracţiunile contra persoanei. Chiar şi la
tipurile de infractori sexuali, infractori profesionali - recidivişti - etc, egocentrismul
joacă un rol stimulator şi declanşator de infracţiuni.
În ceea ce priveşte rolul egocentrismului (şi egoismului) în stimularea, declanşarea
şi trecerea la comiterea crimei, este evident că tendinţa egocentristă (şi egoistă) este mai
puternică şi învinge orice tendinţă de opunere la crimă, orice tendinţă de reţinere de
teama oprobriului social sau de teama ameninţării cu pedeapsa. Teama de oprobriu ori de
pedeapsă este mai mică în comparaţie cu orgoliul, vanitatea, tendinţa de dominare,
intoleranţă ori aroganţa, alimentate de egocentrismul criminalului.

B. Labilitatea. Trecerea la comiterea unei crime este favorizată şi stimulată

de o altă trăsătură de bază a criminalului, anume labilitatea. Denumirea acestei trăsături
provine de la cuvântul latin labilis, care înseamnă ceva ce se ţine "într-un fir de
păr", a fi gata să cadă, a se rupe, a aluneca. Este vorba de o structură psihică şi
morală, care este opusă structurii solide, structurii stabile. Structura labilă este o
structură slabă, schimbătoare, cu voinţă slabă, cu putere de stăpânire de sine slabă şi
nestatornică. O asemenea structură poate să cuprindă mai multe planuri, cum ar fi: a)
afectivitatea, supusă unor fluctuaţii; b) prevederea redusă şi nesigură; c) iniţiativa,
însoţită de renunţare; d) puterea de voinţă, şovăitoare şi schimbătoare; e)

92
influenţabilitatea şi sugestibilitate pronunţate; f) luarea de hotărâri pripite şi apoi
părăsite; g) relaţii de prietenie cu alţi oameni, trecătoare şi schimbătoare; h) labilul este
ca un lichid fără forme şi care ia forma vasului în care se toarnă.
Labilitatea este influenţată şi de tipurile de criminali. La criminalul normal,
neafectat de tulburări psihice deosebite, labilitatea se manifestă în anumite limite
acceptabile, dar la criminalii cu tulburări emoţionale şi la care nici nivelul de inteligenţă
nu este ridicat, labilitatea este mai slabă şi trecerea la comiterea unei crime este mai
uşoară. Ea este pronunţată şi la tipul de criminal impulsiv; de asemenea se constată şi o
lipsă de control al stărilor emoţionale. în cazurile de stări psihopatice, nevrotice, de
asemenea, labilitatea este slabă, iar trecerea la comiterea unei crime este mai uşoară.

C. Agresivitatea. În procesul de trecere la comiterea infracţiunii (crimei)

trăsătura agresivităţii infractorului joacă un rol important. De regulă, cele mai multe
infracţiuni constau într-o faptă pozitivă - se face ceva -, într-o acţiune comisivă (se
loveşte, se sustrage etc), care presupune efort, atac, adică un act agresiv. Cum procesul de
trecere la săvârşirea crimei presupune trei etape (luarea hotărârii, înlăturarea temerii de
oprobriul opiniei publice şi al pedepsei prevăzute de lege), agresivitatea intervine în etapa
a treia, etapa ultimă, adică la trecerea la săvârşirea concretă a faptei (când se loveşte, se
sustrage un bun, se falsifică o monedă etc). Atare acţiuni presupun forţă şi acte de
agresiune.
Agresivitatea este o formă de manifestare a unei tendinţe, a unui instinct existent
în lumea animală şi cea umană, anume tendinţa sau instinctul de combatere
(combativ), care constă în acte de înlăturare a unor obstacole ce intervin în momentele de
împiedicare a animalului sau a omului de a-şi consuma hrana, apa etc. pentru
satisfacerea unei nevoi (foame, sete, apărare de un pericol etc). în atare situaţii,
agresivitatea este utilă în limite necesare. în cazul comiterii de crime, agresivitatea se

93
foloseşte în limite depăşite şi în scopuri antisociale. Agresivitatea devine un factor
cauzator de pericol social.
Agresivitatea este, după teoria criminologică, de mai multe feluri:
autoagresivitate, în caz de automutilări, în timp de război, pentru a scăpa de front (ori
în caz de sinucidere), agresivitate fiziologică (adică forţă fizică, forţa fiziologică a
omului), care este influenţată de emoţii mari, pasiuni, de factori sociali (conflicte
sociale etc), agresivitatea patologică, în cazul persoanelor psihopate ori psihotice
(epilepsie, beţie, toxicomanie, în cazul unor maladii mintale). Se mai vorbeşte de
agresivitate ocazională, care este spontană (în caz de crimă pasională etc).
Agresivitatea se dezvoltă în cazul împiedicării satisfacerii unor trebuinţe, dorinţe
(când nu se poate ajunge la obiectul care ar satisface acea dorinţă). O asemenea
obstrucţionare provoacă emoţii vii, tulburare, mânie şi, prin aceasta, agresivitatea
creşte. Nu sunt lipsite de importanţă cazurile de frustrări, de lipsire violentă de un
obiect care ar satisface unele nevoi (materiale ori morale), care conduc apoi la
tulburări morale mai intense. Agresivitatea, ca structură psiho-fizică, devine un motiv
şi o mijlocire de comitere de infracţiuni.
În criminologie s-au studiat şi mecanismele fiziologice şi emoţionale ale
agresivităţii, constatându-se căi de intensificare şi agravare a faptei ce se comite prin
ajutorul agresivităţii încât, uneori, ea devine greu de stăpânit. Astfel, s-a arătat că în caz
de mânie se ridică presiunea arterială, se produce accelerarea pulsului, accelerarea
respiraţiei etc.

D. Indiferenţa afectivă. Indiferenţa afectivă este o stare fizico-psihică ce devine o

trăsătură caracteristică a unor criminali, stare care favorizează trecerea la săvârşirea unei
crime. Ea constă în absenţa unor emoţii şi sentimente de omenie ce privesc relaţiile dintre
oameni. Este vorba de emoţii şi sentimente de simpatie, prietenie între oameni, datorită
cărora oamenii nu-şi fac rău unul altuia sau unii altora. Acestea creează o sensibilitate a

94
omului faţă de semenul său, emoţii şi sentimente de participare la bucuria şi durerea altuia,
dar mai ales o sensibilitate morală, adică o sensibilitate la ceea ce este bine şi rău pentru
altul. Aceste stări afective sunt mijloace de solidaritate primară între oameni şi mijloace
de netrecere la săvârşirea de infracţiuni.
Criminologia modernă, mai ales criminologia clinică, au dezvăluit că o trăsătură
importantă a criminalului este lipsa acestor stări afective, este aşa-numita indiferenţă
afectivă, inclusiv indiferenţa morală a criminalului, trăsături care generează sau
favorizează săvârşirea de infracţiuni. Adică în cazul în care infractorul a învins
oprobriul public faţă de comiterea unei infracţiuni, dacă a învins şi teama de pedeapsă ce
îl ameninţă, el ar putea să se reţină de la comitere, datorită sentimentului de milă faţă de
victimă, datorită rezistenţei sale afective (durerea, suferinţa victimei). Dar, în cazul
criminalului stăpânit de indiferenţă afectivă, stăpânit de lipsă de milă, el nu mai
întâlneşte nici o piedică emotiv-morală şi trece la săvârşirea infracţiunii.
Indiferenţa afectivă relevă ideea că infractorul este lipsit de inhibiţia necesară
pentru a se opri de la comiterea crimei, inhibiţie pe care o aduce suferinţa altuia.
Cercetările psihiatrice arată că la tipurile de criminali perverşi există o răutate, o
inafectivitate reală. Autori ca O. Kinberg, Di Tullio arată că infractorul este rece sub
aspect afectiv faţă de aproapele său, că sensibilitatea afectivă la oamenii înclinaţi spre
crimă este slab dezvoltată. De Greef, de asemenea, observă că la recidivişti lipsa
sentimentului de injustiţie pe care crima o aduce victimei se datorează şi incapacităţii de
angajament afectiv. Indiferenţa afectivă este o trăsătură a omului care se comportă fără a
încerca emoţii şi înclinaţii altruiste susceptibile de a-1 reţine de la crima ce o comite.
Originile indiferenţei afective pot fi un deficit bio-constituţional moştenit.
Perversiunea criminalului izvorăşte din plăcerea morbidă ce i-o provoacă suferinţa
altuia. Dar aceste origini pot fi şi de ordin educativ şi de mediu social. în familiile în care
părinţii au atitudini şi comportări dure, cu acte de violenţă frecvente, copiii seamănă cu
părinţii. De Greef a cercetat cazuri patologice, unde fiind vorba de crime grave

95
(pasionale), criminalul îşi impune un proces de inhibiţie afectivă, un proces care înăbuşă
manifestarea emoţiilor şi sentimentelor de simpatie şi milă pentru alţii, ca apoi să poată
săvârşi fapta mai uşor. Este un proces care se poate desfăşura şi fără ştirea autorului; este
un proces de stingere a emoţiilor şi sentimentelor de bine pentru oameni, un proces de
"sălbăticire" afectivă.

E. Indiferenţa morală. Un aspect important, strâns legat de indiferenţa afectivă,

este indiferenţa sau insensibilitatea morală a criminalului. La început, această
chestiune s-a discutat sub aspectul lipsei de prevedere, al lipsei de judecată şi apoi al
lipsei de judecată morală. Iar în criminologia modernă s-a discutat sub forma de
indiferenţa morală şi insensibilitate morală.
În istoria criminologiei s-a discutat mult faptul că un criminal nu se poate opri de la
comiterea crimei de teama pedepsei prevăzute de lege. Lombroso a explicat acest lucru
prin: a) grija predominantă pentnxprezent, pentru comiterea crimei şi satisfacţiile aduse de
comitere; b) prin intensitatea mobilurilor şi a dorinţelor prezente, cele legate de
infracţiune şi neglijarea insatisfacţiilor de mai târziu (aplicare de pedeapsă şi alte urmări
negative aduse de comiterea crimei). Criminalul dacă ar prevedea avantajele legate de
necomiterea crimei, dacă ar acorda atenţie evitării pedepsei care îl aşteaptă, în cazul
comiterii infracţiunii, el s-ar opri de la crimă, dar aceste elemente sunt slab dezvoltate la
criminal. în ceea ce priveşte puterea de prevedere a criminalului, Tarde şi alţi sociologi şi
criminologi au conchis că, totuşi, criminalul are putere de prevedere, chiar cu unele
lipsuri, probă că ei iau măsuri în privinţa ascunderii unor bunuri obţinute prin comiterea
crimei ori a valorificării lor, precum şi măsuri pentru evitarea prinderii şi arestării lor.
S-a discutat şi desprcjudecata morală a criminalului, despre capacitatea lui de a
distinge binele de rău, susţinându-se că el, criminalul, neglijează aceste aspecte, mai
cu seamă că este este preocupat mai mult de aspectele concrete ale comiterii
infracţiunii şi a ştergerii urmelor acesteia. De aici s-a trecut apoi la cercetarea

96
sensibilităţii morale, a afectivităţii morale, a sentimentelor morale. Atunci s-a discutat
mult, mai ales în psihiatrie (Prichard, Maudsly) despre nebunia morală, care constă în
tulburarea sau absenţa emoţiilor şi sentimentelor morale, care lipsesc la criminal.
Un punct de vedere important în această materie 1-a avut Garofalo, care subliniază
rolul mare al afectivităţii în comiterea unei crime. El face distincţia între nebunul
moral şi insensibilul moral. Primul se distinge prin aceea că trăieşte o plăcere
anormală în comiterea unei crime, pe când insensibilul moral se caracterizează prin
aceea că el este lipsit de: a) dureri simpatetice pentru alţii şi durerile lor; b) este lipsit
de repugnanta interioară firească care reţine de la crimă, existentă la oamenii oneşti şi
la oamenii cu simţ (afecte) moral.
În criminologia modernă, problemele prevederii şi judecăţii morale sunt legate de
afectivitatea şi sensibilitatea morală a omului. Existenţa ideilor morale depinde de
existenţa emoţiilor şi sentimentelor de milă şi prietenie pentru alţii şi de durerile altora.
Spre a judeca şi a avea prevederi morale este necesar să existe înţelegere pentru durerile
altuia, îndeosebi ale victimei infracţiunii. La criminalii plini de resentimente şi răutate nu
poate exista nici milă şi durere pentru victimă şi nici idei de bine, idei morale.
Pe această linie, O. Kinberg observă că infractorul este rece din punct de vedere
afectiv faţă de aproapele său, iar Di Tullio sublinia slaba sensibilitate şi
sentimentalitate a criminalului; Glueck spunea că sensibilitatea morală, la oamenii
predispuşi spre crimă este slab dezvoltată, iar înclinarea spre distrugere la criminali
este caracteristică. La recidivişti se relevă sentimentul şi ideile de injustiţie pe care le
practică, acestea fiind expresia egocentrismului şi egoismului, dar şi a incapacităţii de
angajament afectiv.

97
 CAPITOLUL IV „IMPLICAŢIILE SUBIECŢILOR
INFRACŢIUNII ÎN CONTEXTUL MODERNIZĂRII
DREPTULUI”

4.1. Dreptul de sancţiune al statului

În materie de apărare împotriva crimei, crima este legată, în mod constant, de
pedeapsă. Acest lucru rezultă, în primul rând, din practica vieţii de zi de zi. De fapta
unui atac, a unui act de violenţă, este legată o faptă de apărare, o faptă de respingere a
atacului, o faptă, într-un fel, de pedepsire. Este vorba de două fapte, una de săvârşire a
unei violenţe şi alta, de apărare contra violenţei. Una, atacul, este o acţiune periculoasă
şi reprezintă o faptă de cauzare a unui rău, alta, fapta care urmează reprezintă o faptă
de apărare şi de înlăturare a unui rău. Tot aşa este, în al doilea rând, şi în materie de
fapte criminale, în care crima este urmată de pedeapsă. Crima atrage pedeapsa, iar
pedeapsa nu poate exista fără crimă. De aici corelaţia constantă, crimă şi pedeapsă.
Fapta de atac ori crima şi fapta de apărare ori pedeapsa, în astfel de cazuri, nu
rămân ca simple fapte individuale şi izolate, ci ele devin nişte fapte interindividuale,
fapte sociale, fiindcă, pe de-o parte, ele se petrec într-un anumit grup social, la care,
într-o măsură sau alta, participă şi grupul respectiv şi, pe de altă parte, într-un fel sau
altul, astfel de fapte stârnesc indignare şi protest în acel grup social; în felul acesta,
grupul respectiv participă la astfel de conflicte, în sensul că respinge fapta rea , crima,
şi aprobă reacţia respectivă, pedeapsa. Cu alte cuvinte, astfel de fapte devin într-o
măsură sau alta, fapte sociale, fapte petrecute într-o societate, mai restrânsă sau mai
extinsă.

98
 Legea penală menţine şi consacră, de asemenea, aceeaşi corelaţie între crimă şi
pedeapsă, bineînţeles cu alte mijloace şi cu altă structură, anume ca dispoziţii juridice
exprese despre crime şi pedepse. într-adevăr, cercetându-se un cod penal, din orice
ţară, se constată că acesta cuprinde, în parte specială, o listă de fapte considerate
crime şi pentru fiecare faptă, considerată crimă, se prevede pedeapsa
corespunzătoare. De exemplu, în codul penal român, se prevede că omorul, adică
"uciderea unei persoane se pedepseşte cu închisoare la de 10 la 20 de ani" (art. 174
Cod penal), că pruncuciderea, adică "uciderea copilului nou-născut, săvârşită imediat
după naştere, de către mama sa... se pedepseşte cu închisoare de la 2 la 7 ani" (art.
177), sau că furtul, adică "luarea unui bun imobil din posesia sau detenţia altuia, fără
consimţământul acestuia, în scopul de a şi-1 însuşi pe nedrept, se pedepseşte cu
închisoare de la... (art. 208); tot aşa cu toate celelalte fapte criminale din întregul cod
penal partea specială şi din legile penale speciale, în care, pe lângă fapta incriminată
de lege se prevede şi pedeapsa corespunzătoare. Acelaşi sistem, acelaşi lucru cu toate
infracţiunile din Codul penal, în număr de aproximativ 200; pentru fiecare
infracţiune se prevede pedeapsa corespunzătoare. Acelaşi lucru cu infracţiunile
din legile speciale, pentru fiecare infracţiune se prevede pedeapsa corespunzătoare
(la un număr de circa 100 de infracţiuni).
Invocăm această relaţie între crimă şi pedeapsă, ca un argument solid în sprijinul
existenţei acesteia şi ca un argument că pedeapsa este mijlocul principal şi imediat de
luptă împotriva crimei36. Acest argument este solid, fiindcă dacă legea penală face o
asemenea relaţie, acest lucru este deosebit de important, deoarece este vorba de
dispoziţii juridice, de dispoziţii obligatorii, ca orice dispoziţii juridice, şi că ori de câte
ori se săvârşesc infracţiuni trebuie să se aplice pedepsele prevăzute de lege. Pedeapsa
este legată de crimă şi este mijlocul important şi obligatoriu de combatere şi apărare
împotriva crimei şi a criminalităţii. Pentru acest motiv problemele din acest capitol le
36 G. Kellens, op. cit., p. 19 şi urm.

99
punem sub semnul pedepsei şi nu ca o simplă "reacţie" ori "control" a crimei şi
criminalităţii.

Funcţiile şi scopul pedepsei

Încă de la înscrierea pedepsei în legea penală pe lângă fiecare crimă (infracţiune) se
întrevede că pedeapsa, prin natura ei, este o represiune, este o suferinţă. Prin suferinţă
infractorul îşi dă seama că societatea, grupul social respectiv, îl dezaprobă pentru fapta
comisă. Dar, totodată, pedeapsa trebuie să producă anumite efecte37, să îndeplinească
anumite funcţii sau rosturi fără de care, de asemenea, pedeapsa nu ar fi folositoare.
Aceste efecte sau funcţii sunt: prevenirea sau abţinerea criminalului sau a altor persoane de
la comiterea de crime.38 Încă de la înscrierea pedepsei în lege, se produce efectul
prevenirii generale sau sociale. înscrierea pedepsei pe lângă fiecare crimă înseamnă că
acea faptă este interzisă, că această faptă nu trebuie comisă. Cetăţenii înţeleg acest lucru
şi marea majoritate a acestora nu comit acele fapte. Este un efect, o prevenire generală
produsă prin înscrierea pedepsei în lege.
Dar efectul acesta se produce şi într-un al doilea moment, anume când instanţa
de judecată, observând că unii cetăţeni, o minoritate, nu respectă legea şi comit
infracţiuni, ea aplică pedeapsa. De data aceasta, se produc două efecte, unul faţă de
infractorul pedepsit, anume că acesta îşi dă seama că a comis o faptă interzisă de lege
şi acum învaţă că în viitor nu trebuie să mai comită infracţiuni. Este o prevenire specială,
individuală, faţă de infractor. Dar totodată, se produce un al doilea efect, anume o
prevenire generală, colectivă, faţă de alţi cetăţeni care, observând că acela care-a comis
infracţiuni este pedepsit, aceşti alţi cetăţeni care ar fi tentaţi să comită şi ei crime, vor
păţi la fel. Pedeapsa aplicată produce atât o prevenire specială, cât şi una generală,
adică atât faţă de infractor, cât şi faţă de alţi cetăţeni. S-a susţinut că, cu cât pedeapsa
infractorului este mai aspră, cu atât alţi cetăţeni vor fi mai atenţionaţi şi impresionaţi
37 T. Pop, Penologie şi şt. penitenciară, p. 36 şi urm.
38 G. Kellens, op. cit., p. 273 şi urm.

100
de pedeapsă şi vor fi mai atenţi în oprirea de la comiterea de crime. S-a răspuns că n-ar
fi just ca, pentru a impresiona pe alţi cetăţeni, infractorul pedepsit să fie mai aspru
pedepsit. între cele două forme de prevenire (specială şi generală) trebuie să se
"păstreze un echilibru”.
În sfârşit, pedeapsa trebuie să servească un scop, anume scopul ca prin mijlocirea ei
să se apere oamenii, grupurile sociale, societatea împotriva crimelor. Pedeapsa nu-i un
scop în sine - răzbunare, suferinţă, expiaţiune - ori un scop moral - binele, raţiunea
-fiindcă aşa ceva este greu de susţinut. Este mult mai clar şi realist să acceptăm că
scopul pedepsei este apărarea valorilor sociale - familia, proprietatea, patria etc.
-împotriva crimelor. în acest sens, pedeapsa îşi capătă justificarea şi legitimarea ei.
Din paginile anterioare rezultă că în privinţa mijloacelor de luptă contra crimei
şi a criminalităţii prioritate o au mijloacele sancţionatoare, represive. Aceasta rezultă din
pericolul social pe care îl prezintă crima şi din necesitatea de a reacţiona deîndată ce s-a
comis o crimă. Neintervenţia împotriva crimei săvârşite ar însemna neasistenţa, în primul
rând, a victimei, ceea ce ar încuraja comiterea altor crime şi, în al doilea rând, o
încălcare a legii care prevede că săvârşirea unei crime se pedepseşte. Legea mai
menţionează şi organele care, în virtutea legii, sunt obligate să intervină - organe de
cercetare, urmărire penală etc. Aceste organe intervin pentru a identifica fapta şi pe
făptuitor, în vederea judecării şi aplicării pedepsei legale.
Pentru ca pedeapsa şi pedepsele, în general, să fie eficiente, să influenţeze şi să
corijeze pe criminal, ele trebuie să întrunească anumite cerinţe, unele privind natura lor,
altele indicate de lege şi fixate prin reglementarea legală. în acest scop, legiuitorul se
orientează după cerinţele ştiinţelor care concură la fixarea pedepselor - ştiinţa
dreptului penal, criminologia, penologia, ştiinţa politicii penale, ştiinţa dreptului
execuţional penal, ştiinţa dreptului procesual penal şi altele (de exemplu, sociologia
criminală, psihologia criminală etc). Legiuitorul mai este ajutat în această problemă şi
de principiile dreptului penal, principiile dreptului procesual penal, de orientările

101
politicii penale a statului şi altele. Vom evoca pe scurt aceste cerinţe şi principii
privind pedepsele, după care vom arăta sistemul pedepselor în legea noastră
-categoriile de pedepse, structura lor etc.

Cerinţele şi principiile reglementării pedepsei

a) Ca noţiune generală, pedeapsa este o măsură de constrângere, de corijare
şi reeducare, prevăzută de legea penală, măsură ce se aplică infractorului, de către o instanţă
de judecată în scopul prevenirii săvârşirii de noi infracţiuni (art. 52 Cod penal). Trăsăturile
caracteristice ale pedepsei sunt: a) este o măsură de constrângere aplicată în mod silit,
măsură care conţine o suferinţă, o privare de un drept - libertatea - sau un bun material -
(bani, bunuri); b) pedeapsa este instituită de lege anterior săvârşirii unei crime, având
rostul de a atrage atenţia asupra faptelor proclamate crime, fapte care sunt interzise sub
ameninţarea pedepsei în caz de comitere; c) pedeapsa se aplică persoanei care a comis o
crimă, criminalului; aplicarea de pedeapsă unei persoane care n-a comis o crimă ar fi
lipsită de temei şi de dreptate; d) pedeapsa se aplică de o instanţă de judecată, în urma
unui proces penal, în care se cercetează şi se judecă săvârşirea unei crime şi vinovăţia
făptuitorului; aplicarea de pedeapsă fără judecată ar fi un act arbitrar şi nedrept; e)
pedeapsa se aplică nu în sine şi pentru sine, ci într-un anume scop, acela de a nu se
comite în viitor alte crime; pedeapsa are un scop preventiv special, acela de a opri pe
criminal de la noi crime şi, în acelaşi timp, de a influenţa alte persoane de a nu comite şi
ele crime, un scop preventiv general.
b) Pedepsele instituite prin lege pot deveni eficiente în lupta contra crimei
în măsura în care corespund unor cerinţe privind natura lor şi unor principii prevăzute
în reglementările lor legale. Reglementările legale în această materie depind de
anumite criterii ştiinţifice, de recomandările doctrinei dreptului penal, ale practicii
judiciare penale, ale criminologiei, penologiei şi altor ştiinţe în această materie
(politica penală şi altele).

102
 Aceste cerinţe şi principii ale pedepsei în dreptul nostru sunt: a) principiul
legalităţii pedepselor, potrivit căruia pedepsele, care reprezintă sancţiuni deosebit de
grave - privative de libertate, de avere - trebuie să fie stabilite, aplicate şi executate numai
după lege, deoarece numai legiuitorul are capacitatea şi puterea de a institui pedepse
drepte şi juste; în legea noastră penală, art. 2 Cod penal, se prevede expres că "legea
prevede care fapte constituie infracţiuni, pedepsele ce se aplică infractorilor..."; b)
principiul adoptării unor pedepse compatibile cu conştiinţa morală şi juridică a societăţii
noastre, adică pedepse care să nu aducă atingere demnităţii şi respectului omului, chiar
dacă acesta a comis o crimă; conştiinţa morală şi juridică nu admite pedepse umilitoare,
ca legarea la stâlpul infamiei ori expunerea la batjocura publicului; c) principiul stabilirii
şi aplicării de pedepse adaptabile şi revocabile, adică de pedepse care prin natura lor
se pot grada, diviza şi care, la nevoie, se pot retrage, de exemplu, în caz de eroare
judiciară; pedeapsa închisorii ori amenzii corespunde acestor cerinţe; d) principiul
stabilirii şi aplicării de pedepse determinate prin durata (închisoare) ori cuantumul lor
(amenda), indicate printr-un minim şi un maxim (închisoare de la 2 la 5 ani), adică
prin limita minimă şi limita maximă; pedepsele nedeterminate nu sunt
recomandabile, putându-se ajunge la arbitrar şi nedreptate; e) principiul
individualizării pedepselor, potrivit căruia legiuitorul, judecătorul stabileşte şi aplică
pedeapsa corespunzător gradului de pericol social al faptei şi făptuitorului; în caz de
crimă gravă se stabileşte şi se aplică pedeapsa severă, în caz de crimă şi făptuitor mai
puţin periculos se stabileşte pedeapsa mai blândă; de regulă, în lege se prevăd limite
generale (minime şi maxime) şi limite speciale (minime şi maxime), în cadrul cărora
se aplică o pedeapsă adecvată şi dreaptă; f) principiul personalităţii pedepselor,
potrivit căruia răspunderea penală este personală, în sensul că fiecare persoană
răspunde penal pentru fapta proprie şi nu pentru fapta altuia. Pedeapsa vizează o
persoană care a comis crima şi nu se poate răsfrânge asupra altor persoane, nici măcar
asupra membrilor familiei; în caz de deces al condamnatului, pedeapsa aplicată se

103
stinge o dată cu moartea acestuia, ea neputându-se transmite succesorilor. Instituirea
şi respectarea unor asemenea cerinţe şi principii privind pedepsele în dreptul nostru
pot conduce la realizarea justiţiei şi dreptăţii în domeniul folosirii pedepselor ca
mijloace necesare de combatere şi apărare a valorilor sociale împotriva criminalităţii.

Sistemul şi categoriile de pedepse

În codurile penale, pedepsele sunt înscrise în două locuri, anume în partea
generală, în care se arată cadrul general (tabloul general), adică felurile pedepselor
după natura lor (privative de libertate etc), după rolul lor (principale,
complementare), după durata ori cuantumul lor (închisoare de lungă durată, de scurtă
durată), precum şi scara sau ierarhia lor.
Pedepsele sunt apoi înscrise în partea specială a Codului penal, unde, pentru
fiecare crimă, se prevede pedeapsa corespunzătoare (de exemplu, omorul se
pedepseşte cu închisoare de la 10 la 20 ani). O asemenea structură a sistemului este
necesară şi funcţională, fiindcă între cele două părţi este o unitate; de exemplu, în
partea specială nu se poate înscrie pentru vreo infracţiune o pedeapsă care nu
figurează în partea generală (exemplu, pedeapsa cu moartea), deoarece aceasta, dacă
nu există în partea generală, ea nu se înscrie nici în partea specială.
Categorii de pedepse, şi anume: în legea noastră penală - Codul penal, art. 53 -s-
au înscris următoarele pedepse: principale: (detenţiunea pe viaţă, închisoare,
amendă), pedepse complementare (interzicerea unor drepturi), măsuri de siguranţă
(obligarea la tratament medical, confiscarea specială etc.) şi măsuri educative pentru
minori (trimiterea într-un centru de reeducare).
a) După natura lor, după valoarea socială atinsă prin pedeapsă avem:
închisoare - pedeapsă privativă de libertate, amenda - pedeapsă privativă de bani,
interdicţia unor drepturi - pedeapsă privativă de drepturi;

104
 b) După rolul şi importanţa lor, s-au înscris: pedepse principale, adică
pedepse mai severe şi care joacă rolul principal în combaterea infracţiunilor
(detenţiune, închisoare, amendă); pedepsele principale se mai caracterizează şi
prin aceea că pentru o infracţiune se aplică o singură pedeapsă
principală(detenţiune, închisoarea sau amenda); ea se poate aplica şi singură
(spre deosebire de pedeapsa complementară care se poate aplica numai pe lângă o
pedeapsă principală); excepţional, se prevăd şi pedepse alternative, de obicei două
(închisoare ori amendă), dar de aplicat se aplică numai una;
c) După rolul lor secundar, există pedepsele complementare, care sunt
pedepse completatoare pe lângă pedeapsa principală, cum sunt: interdicţia unor
drepturi, degradarea militară. Fiecare din aceste pedepse se aplică numai pe lângă o
pedeapsă principală;
d) O latură importantă a sistemului de pedepse constă în aceea că se indică şi
limitele pedepselor, adică durata (pentru închisoare) şi cuantumul (pentru amendă).
Există limitele generale (minim şi maxim general, exemplu închisoare de la 5 zile la 25 de
ani) şi la amendă minim şi maxim special (de la 500 la 5.000) şi limitele speciale (un
maxim special şi un minim special înscrise în partea specială a Codului penal);
e) între pedepsele din sistem există şi o anumită ierarhie sau scară, în sensul
că una, de exemplu închisoare, ocupă un loc mai sus în ierarhie, alta - amenda - un loc
mai jos. în prezenţa anumitor circumstanţe atenuante sau agravante, se poate trece de
la pedeapsa cu închisoare la amendă şi, invers, de la amendă la închisoare, după cum
prevede legea şi numai în măsura prevăzută de lege.
Sistemul acesta de pedepse este un sistem simplu, restrâns, cu numai trei pedepse
principale, detenţiune pe viaţă, închisoare şi amendă; şi două pedepse complementare -
interzicerea unor drepturi şi degradarea militară. în alte sisteme de pedepse, ale altor
ţări, acestea sunt mai bogate. Aşa a fost şi la noi, în Codul penal din 1936 (cu multe
pedepse principale, de exemplu: muncă silnică, temniţă grea, închisoare etc).

105
 În criminologia modernă se critică sistemul restrâns al pedepselor, considerându-se
că este un sistem cu puţine "arme" penale de luptă cu criminalitatea. Se preconizează
lărgirea sistemelor de pedepse, incluzându-se, îndeosebi, mai multe pedepse principale;
bunăoară, numai două pedepse privative de libertate nu sunt recomandabile, deoarece
aplicarea de închisoare, chiar dacă durata este lungă, pentru crimă gravă - exemplu,
pentru omor deosebit de grav şi aplicarea tot de închisoare pentru vătămare corporală, pe
un termen scurt nu are o rezonanţă specială corespunzătoare pericolului social al
gravităţii crimei într-un caz şi în celălalt. De asemenea, se sugerează, în criminologie, ca
sistemul pedepselor principale să fie lărgit şi cu pedepse privative de drepturi
(exemplu, confiscarea averii sau altele); ar rezulta un sistem de pedepse principale mai
bogat şi adaptabil diferitelor tipuri de infractori.

4.2. Dreptul de a preveni

Am observat mai devreme că modelul neoasociaţionist al lui Berkowitz
reliefează legătura dintre efectul facilitator al experienţelor, direct sau prin
intermediul filmului sau televiziunii, făcând mai accesibilă amintirea experienţelor
anterioare. Când se formează o legătura între agresivitate şi sentimentele de mânie
sau furie, agresivitatea devine mai posibilă. Alternativ, dacă poate fi stabilită o
legătură cognitivă între răspunsurile non-violente şi activarea (excitaţia) emoţională,
atunci răspunsurile agresive au o probabilitate redusă de apariţie. În mod
corespunzător, prezentarea unor răspunsuri non-agresive la filme poate servi la
facilitarea comportamentului non-agresiv. Berkowitz (1989) subliniază necesitatea
măsurilor care:
 Reduc stimulii aversivi (de exemplu, prin asigurarea unei alimentaţii şi
locuinţe adecvate);

106
  Întăresc normele sociale faţă de agresivitate (prin recompensarea
răspunsurilor non-agresive şi nerecompensarea celor agresive);
 Reduc accesibilitatea la nivel mnezic a acţiunilor agresive prin
reducerea expunerii de ansamblu la modele agresive. În acest fel, sentimentele de
mânie sau furie nu vor putea facilita acţiunea agresivă.

Prevenirea criminalităţii.
Pentru cel care a comis o infracţiune, cauzând un rău unui alt om, cum trebuie
să fie pedeapsa? Care este rolul acesteia?
Pedeapsa este menită să trezească conştiinţa criminalului şi să prevină
comiterea de noi crime. Funcţia de prevenire a pedepsei (specială sau generală)
depinde nu de asprimea şi duritatea acesteia, ci de certitudinea şi inevitabilitatea
pedepsei.
Neaplicarea pedepsei, întârzierea aplicării şi executării pedepsei, determină
pierderea autorităţii şi eficacităţii pedepsei39.
Aşa cum sublinia C. Beccaria în lucrarea sa „Dei delitti et delle pene”,
pedeapsa nu se poate justifica prin asprime, prin intimidare şi explicaţiune ci prin
utilitatea ei. Pedeapsa se aplică nu pentru a ispăşi un rău făcut - crima - ci pentru a
împiedica alte rele, alte crime în viitor.
Mijloacele de luptă împotriva criminalităţii sunt atât de natură juridică cât şi
nejuridică. În opinia lui Marc Ancel, politica penală cuprinde atât sancţiuni penale
cât şi măsuri de îndreptare a criminalului, măsuri de prevenire sociala şi individuală.
Astfel, menirea politicii penale este să apere societatea împotriva crimei, să
aplice pedepse, dar să şi apere pe victimă. În aceeaşi măsură trebuie să ajute la
reintegrarea socială a celui care a terminat de executat pedeapsa.

39 Ion Oancea – Probleme de Criminologie, ed. All, Bucureşti, 1994, p.206

107
 Prevenirea generală şi prevenirea specială. .
Consideraţii generale.
Criminologia modernă oferă un spaţiu cuprinzător cercetării căilor şi
mijloacelor de luptă împotriva criminalităţii.
În opinia unor autori reprezentativi (Seeling, Pinatel, Sutherland etc.) lupta
împotriva criminalităţii trebuie realizată pe două căi, şi anume:
 O cale preventivă, de împiedicare a comiterii de crime (antedelictum);
 O cale represivă, de pedepsire a celor care comit crime (postdelictum).
De asemenea, în lupta împotriva criminalităţii un loc important îl ocupă
activitatea poliţiei, sens în care se remarcă acele aspecte ce vizează prevenirea
criminalităţii prin controlul şi supravegherea ca atribut al poliţiei ca organ al ordinii
publice.

Conceptul de prevenire.
Prin conceptul de prevenire40 se înţelege luarea unor măsuri care să conducă la
împiedicarea comiterii de crime.
În opinia lui Traian Pop41 există două forme de prevenire a criminalităţii:
prima formă se referă la prevenirea apariţiei sau existenţei unor cauze sociale ori
individuale, care pot conduce la crimă (de exemplu sărăcia, criza economică, lipsa
instrucţiei, carenţele educative, conflictele între oameni, criza individuală).
Măsurile recomandate a se lua în asemenea situaţii sunt măsurile sociale,
individuale, prin care în mod direct se însănătoşeşte situaţia socială, iar indirect
înlăturându-se acele cauze care pot genera săvârşirea de infracţiuni.
Despre cea de-a doua formă de prevenire a criminalităţii T. Pop sublinia că
aceasta se referă la prevenirea directă a crimei (în situaţia existenţei unui grup de

40 T. Pop, Criminologie, Cluj, 1928, p. 621

41 Idem, p. 621

108
recidivişti care comit mereu crime, împotriva acestora pot interveni organele de
poliţie care supraveghează acest grup şi îl împiedică să comită crime)42.

Prevenirea generală.
Această formă de prevenire cuprinde principalele domenii ale vieţii sociale
(domeniul economic, administrativ, cultural), datorită existenţei nenumăratelor
aspecte specifice acestor domenii de activitate, aspecte ce pot genera cauze inedite
de săvârşire a infracţiunilor.
Această complexitate a situaţiilor criminogene l-a determinat pe E. Ferri să
susţină că folosirea numai a pedepselor nu este suficientă în lupta împotriva
criminalităţii, deoarece este necesară şi lupta cu cauzele sociale ale acesteia,
ameliorarea mediului, creşterea rolului educativ, perfecţionarea administraţiei.
De asemenea, E. Ferri a fost acela care a susţinut conceptul de „substitutive
penale”, cu referire precisă la acele mijloace de însănătoşire materială şi morală a
omului şi a mediului special.
Lupta împotriva crimei presupune o activitate elaborată, susţinută ştiinţific,
deoarece fenomenul infracţional atât de complex nu poate fi contracarat, anihilat,
decât prin asemenea demersuri. Astfel, combaterea criminalităţii presupune o operă
de profilaxie criminală, care să se materializeze într-o activitate de decimare,
reducere a cauzelor majore de factură criminogenă, folosindu-se mijloace
diferenţiate în funcţie de natura cauzelor care au determinat săvârşirea de infracţiuni.
Sunt cunoscute ca eficiente atât mijloacele preventive cât şi cele extrajuridice,
care vizează criminalitatea potentială.

42 I. Oancea – op. cit, p. 208

109
 Prevenirea criminalităţii prin combaterea cauzelor acesteia este impetuos
necesară în condiţiile societăţii moderne, dar nu este întotdeauna suficientă datorită
câtorva considerente43:
- caracterul „difuz”, respectiv „mai puţin conturat”al cauzelor sociale şi
individuale fac lupta cu acestea foarte greoaie (cauze: sărăcia, lipsa de instrucţie,
lipsa de morală).
- criminalitatea potenţială fiind mai mult bănuită, mai greu de identificat
şi apreciat; nu se poate cunoaşte în câte cazuri ea a fost anihilată şi în câte cazuri ea
nu a fost anihilată.

Prevenirea specială.
Este acea formă de prevenire care vizează împiedicarea directă a comiterii de
infracţiuni.
În cazul prevenirii speciale a infracţiunilor este vorba de fapte concrete, de
infracţiuni pe cale a se comite şi care pot fi împiedicate şi prevenite.
În acest context poliţia are un rol important în prevenirea specială prin
atribuţiile speciale pe care le exercită.
În opinia lui Seelig măsurile care împiedică anumite infracţiuni să fie comise,
sunt:
a) protejarea instituţiilor, localurilor cu valori deosebite (bănci, magazine)
cu: încuietori dificil de desfăcut, grilaje, dispozitive de alarmă.
b) Protejarea autovehiculelor prin instalaţii de alarmă.
c) Înarmarea celor cu pistoale speciale în efectuarea transporturilor de
valori.
d) Avertizarea cetăţenilor despre locurile pretabile săvârşirii de infracţiuni
(cartiere, mijloace de transport în comun frecventate de hoţi de buzunare).
43 I. Oancea, op. cit., p.210

110
 De asemenea, prevenirea criminalităţii se mai poate realiza eficient prin
întărirea aspectului faţă de lege, faţă de morală şi faţă de organele judiciare.
Infractorii îşi pot „înfrâna” opţiunea pentru comiterea de infracţiuni, fie
datorită valorilor morale cu care sunt înzestraţi, fie datorită temerii faţă de pedeapsa
aplicată pentru asemenea acte infracţionale.
Feuerbach susţinea, în acest sens, că există o teamă de pedeapsă şi că mulţi
indivizi trăiesc această teamă ca o stare psihologică, mulţi abţinându-se de la
săvârşirea de infracţiuni datorită acestei stări emoţionale. Tot Feuerbach susţinea că
nu felul şi importanţa pedepsei reţine de la săvârşirea de infracţiuni, ci posibilitatea
mare a condamnării şi inevitabilitatea pedepsei.
Prevenirea specifică şi indirectă44 a criminalităţii se realizează în mare măsură
de organele de poliţie, prin exercitarea activităţilor sale specifice, de pază şi
supraveghere a locurilor publice, a pieţelor, arterelor de circulaţie rutieră, pe căi
ferate, fluviale, a trecerilor vamale.
De asemenea, criminologia consemnează că mai există şi alte mijloace de
luptă împotriva criminalităţii, cum ar fi măsurile eugenice.
Eugenia este o ştiinţă biologică al cărei obiect de studiu este ameliorarea
oamenilor prin măsuri genetice. Este situaţia debilităţii mintale grave, a bolilor
psihice grave, când se propune ca în cazul acestor indivizi să se interzică procreaţia,
aplicându-se sterilizarea.

Mijloacele de represiune a infractorilor

Cea mai importantă luptă cu criminalitatea săvârşită este lupta post-delictum,
care trebuie să fie promptă, imediată şi inevitabilă. Această luptă este dusă atât de
victimă şi de familia acesteia cât şi de organele abilitate ale statului.

44 I.Oancea – op., p. 212

111
 Ca expresie a politicii penale represive această luptă se bazează pe un întreg
ansamblu de reglementări penale.
Imediat după comiterea infracţiunilor, ca mijloace de represiune post-delictum
se evidenţiază acele măsuri imediate, necesare (cum ar fi descoperirea, reţinerea,
judecarea, condamnarea celor vinovaţi).
Datorită caracterului sancţionator, a faptului că acestea sunt strict
reglementate de lege, măsurile pentru a deveni efectiv eficiente, ca mijloace
represive, trebuie să fie bine şi just aplicate, să nu contravină normelor morale,
juridice şi umane.
Împotriva răului comis prin infracţiune, represiunea trebuie considerată ca un
act de justiţie, de dreptate.
Urmare a acestor considerente, legea penală consacră existenţa corelaţiei
dintre infracţiune şi pedeapsă prin intermediul dispoziţiilor juridice exprese despre
crime şi pedepse.
Ca pedeapsa să fie eficientă, să influenţeze şi să corijeze pe infractor, trebuie
să îndeplinească anumite cerinţe, astfel:
- pedeapsa să aibă un caracter de constrângere, de corijare şi reeducare;
- pedeapsa pentru a fi eficientă, trebuie să corespundă unor cerinţe
referitoare la natura lor şi a unor principii strict reglementate de lege (respectarea
principiului legalităţii, individualizării, personalităţii).
Respectarea acestor cerinţe şi principii privind pedepsele în dreptul penal
român poate conduce la înfăptuirea justiţiei şi dreptăţii, conferindu-se astfel
pedepselor calitatea de veritabile mijloace de combatere şi apărare a valorilor sociale
împotriva criminalităţii.
Un model al tipurilor de activităţi de prevenire şi combatere a criminalităţii
este inclus în educaţia permanentă care se realizează atât prin forme
instituţionalizate, cât şi neinstituţionalizate, astfel:

112
  prevenirea prin educaţia din familie (mediul familial constituie un
factor cu influenţe preventive puternice);
 prevenirea prin educaţie în sistemul învăţământului (prin programele
analitice a disciplinelor de învăţământ);
 prevenirea prin educaţie în procesul nemijlocit al muncii şi prin
controlul activităţilor economico - sociale;
 prevenirea prin activitatea cultural - educativă (prin acţiunile organizate
de organizaţiile religioase, publice de cunoaştere şi popularizare a legislaţiei);
 prevenirea prin mass - media (prin radio, televiziune, presă, cărţi);
 prevenirea prin activităţile desfăşurate de autorităţile legislative şi ale
administraţiei;
 prevenirea şi combaterea prin descoperirea infracţiunilor, identificarea
infractorilor, tragerea la răspundere penală şi aplicarea unei pedepse sau a unei
măsuri educative ori a unei măsuri de siguranţă atât prin organizarea executării
sancţiunilor penale.

113
 CONCLUZII ŞI PROPUNERI

Criminalitatea, după cum am menţionat, este un fenomen socio-uman, care

cuprinde o seamă de elemente componente principale şi interdependente, care trebuie să
se reflecte în sistemul conceptual al ştiinţei criminologiei.
Primul dintre aceste concepte este conceptul de criminalitate, adică totalitatea
crimelor într-un loc şi timp determinat. Ansamblul acesta primeşte o expresie
cantitativă, reprezentat prin numărul total de crime săvârşite într-o regiune sau ţară
dată, într-un timp dat (luni, ani). Criminalitatea are o anumită structură sau stare,
formată din crime contra persoanei, crime contra avutului, contra statului etc; în
plus, criminalitatea are un anumit curs, o anumită dinamică (creşte, staţionează sau
scade). Starea şi dinamica criminalităţii constituie două subconcepte ale acestui
fenomen. În sfârşit, criminalitatea este un fenomen determinat de anumite cauze şi
favorizat de anumite condiţii. De aici şi necesitatea ştiinţifică a cercetării etiologice a
criminalităţii, sarcină ce revine ştiinţei criminologice. Etiologia sau cauzalitatea
crimei, la fel, constituie unul din subconceptele acestui fenomen social.
Al doilea concept, deosebit de important, este persoana care a săvârşit fapta
criminală şi anume criminalul sau infractorul, care a gândit-o şi apoi a executat-o.
Fără un asemenea om, nu există crimă (infracţiune) şi nici criminalitate. Astfel,
criminalul devine un element important al fenomenului criminal şi, ca atare, devine şi
un concept de bază al criminologiei. Criminalul, în activitatea de săvârşire a
crimei, desfăşoară mai întâi o activitate psihică - proiect, intenţie de comitere,
hotărâre de comitere - şi apoi "trecerea la act", la executare. El desfăşoară apoi o
activitate fizică, materială, de cauzare a rezultatului şi de consumare a comiterii

114
infracţiunii. Acesta trăieşte stări psihice de conştiinţă, stări emoţionale ori
pasionale. Criminalii sunt diferiţi, în funcţie de temperament şi caracter (impulsivi,
avari, egoişti, perverşi etc.) şi diferiţi ca vinovăţie. Toate aceste aspecte individuale,
ştiinţa criminologiei trebuie să le descrie şi să le explice.
Al treilea concept important al fenomenului criminal este crima, fapta săvârşită
a criminalului şi parte componentă, totalitatea unor astfel de fapte alcătuind
criminalitatea. Acesta cuprinde infracţiuni de omor, infracţiuni de furt, distrugeri,
calomnie, mită etc. Pericolul social se exprimă în urmările de grup şi cele individuale
produse. După cum se poate observa, conceptul de crimă, în cadrul fenomenului
infracţional, reprezintă un element component şi o verigă a fenomenului social
general. Din punct de vedere ştiinţific, crima trebuie descrisă, arătată în
caracteristicile şi conexiunile ei în cadrul generalului şi, apoi, deosebit de important, ea
trebuie explicată în cauzele şi condiţiile producerii ei.
În ultimele decenii, în criminologia contemporană s-a făcut loc unui nou concept,
anume victima, persoana împotriva căreia sau a intereselor căreia se săvârşeşte crima.
În plus, victima şi procesul de "victimizare", adică alegerea victimei sau căderea în
rolul de victimă, nu este numai o întâmplare, ci şi un proces mai complex. Până acuma
în criminologie şi chiar în dreptul penal, victima era numai persoana inocentă căzută
victimă în mâinile criminalului. Cercetările criminologice mai recente arată, cu
argumente pertinente că, în multe cazuri, victima are şi rol cauzal sau favorizant în
comiterea crimei. Cu alte cuvinte, victima, în anumite cazuri, devine şi factor
criminogen. Pe de altă parte, de multe ori în practica penală, drepturile victimei sunt
subapreciate. Pentru toate aceste motive, conceptul de victimă a devenit un concept
operaţional şi trebuie cercetat de ştiinţa criminologiei. Mai mult, s-a dezvoltat şi se
dezvoltă şi o ştiinţă specială, anume victimologia.
În sfârşit, ultimul concept este cel de reacţie specială contra criminalităţii, anume
dezaprobarea şi protestul social şi juridic, exprimate în măsurile preventive (control

115
social, tratament etc.) şi represive (pedepse) ce se aplică. În statul organizat, reacţia
aceasta se instituţionalizează, ca fiind reglementată şi dată în grija unor organe
speciale (cercetare penală, instanţe, instituţii de executarea pedepselor etc). Acest
aspect trebuie cercetat, fiindcă fenomenul criminal, ca fenomen social periculos, tulbură
viaţa socială şi, de aceea, se cere combătut şi, la nevoie, reprimat prin aplicarea de
pedepse. În acest sens şi în acest cadru, pedeapsa se cercetează şi de criminologie. În
ultimele decenii, cercetarea mijloacelor de prevenire, dar mai ales a celor represive, prin
care se combate criminalitatea, a luat o mare dezvoltare, conturându-se un capitol special
al criminologiei, anume pedeapsa, devenită apoi o ramură autonomă de ştiinţă, anume
penologia, care se ocupă cu studiul pedepselor, cu eficacitatea lor, felurile pedepselor
(închisoare, amendă etc). Mai mult, a apărut şi studiul executării pedepselor, mai
cu seamă executarea pedepsei privative de libertate (ştiinţa penitenciară).

116
 BIBLIOGRAFIE
1. Tudor Amza – Criminologie, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 1998;
2. I. Alexandrescu – Persoană, Personalitate, Personaj, Ed. Ştiinţifică şi
enciclopedică, Bucureşti, 1982;
3. G. Antoniu – Studii şi cercetări juridice, 1931, Conceptul de prevenire a
infracţiunilor;
4. Ungureanu Ştefania – Georgeta – Criminologie, Ed. „Academica”,
Bucureşti, 2002;
5. C. Bulai – Ştiinţa politicii penale în Studii şi cercetări juridice nr. 1/1992;
6. C. Bulai – Problemele sociologiei dreptului, în Studii şi cercetări juridice nr.
1/1972;
7. T. Bogdan – Comportamentul uman în procesul judiciar, M.A.I. Serviciul
editorial şi cinematografic, Bucureşti, 1983;
8. P. Brânzei, Gh. Scripcaru, T. Pirozynski – Comportamentul aberant la
relaţiile cu mediul, Ed. Junimea Iaşi, 1970;
9. Valerian Cioclei – Manual de criminologie, Ed All Beck, 1998;
10. V. Dobrinoiu, I. Pascu, I. Molnar, V. Lazăr, Al. Boroi – Drept penal,
Partea generală, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1992;
11. V. Dongoroz – Explicaţii teoretice ale codului de procedură penala
Român, Partea generală, vol. I., Ed. Academiei, Bucureşti, 1975;
12. V. Dobrinoiu, Gh. Nistoreanu – Drept penal, Partea generală, Ed. Europa
Nova, Bucureşti, 1997;
13. V. Dragomirescu – Unele aspecte privind specificul infracţional la
psihopaţi, Ed. Medicală, Bucureşti, 1971;

117
14. V. Dragomirescu – Psihologia comportamentului deviant, Ed. Ştiinţifică şi
Enciclopedică, Bucureşti, 1976;
15. Marţian Iovan – Studii de psihologie judiciară, Ed. Albatros, Bucureşti,
1987;
16. M. Mitrofan, V. Zdrenghea, T. Buloi – Psihologie, Casa de Editură şi
Presă :Şansa” SRL, Bucureşti, 1992;
17. Gh. Nistoreanu, C. Păun – Criminologie, Ed. Europa Nova, Bucureşti,
2000;
18. Paul Popescu Neveanu – Dicţionar de psihologie, Ed. Albatros, Bucureşti,
1978;
19. I. Neagu – Drept procesual penal, Ed. Academiei, Bucureşti, 1988;
20. P.P. Neveanu, Mielu Zlate, Tinca Creţu – Psihologie, Ed. Didactică şi
Pedagogică, Bucureşti, 1998;
21. I. Oancea – Probleme de criminologie, Ed. All, Bucureşti, 1998;
22. N. Popa – Prelegeri de Sociologie juridică, TUB Bucureşti, 1993;
23. V. Pavelcu – Culmi şi abisuri ale personalităţii, Ed. Enciclopedică Română,
Bucureşti, 1974;
24. T. Pop – Criminologie – Cluj, 1928;
25. Mariana Roşca – Metode de psihodiagnostic, 1972;
26. M. Ralea, T. Herseni – Introducere în psihologia socială, Ed. Ştiinţifică,
Bucureşti, 1966;
27. A. Roşca – Psihologia generală, Bucureşti, 1966;
28. S.M. Rădulescu, M. Piticariu – Devianţa comportamentală şi socială
psihică, Ed. Academiei, Bucureşti, 1989;
29. Rodica M. Stănoiu – Criminologie, Ed. „Oscar Print”, Bucureşti, 1999;
30. Stela Teodorescu – Psihologia conduitei, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1972;

118
31. B. Tiberiu – Probleme de psihologie judiciară, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti,
1973;
32. I. Toarba – Infracţiunile cu violenţă între prevenire şi combatere, Iaşi, 1998;
33. N. Volonciu – Drept procesual penal, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti,
1972;
34. M. Voinea, Fl. Dumitrescu – Psihologie judiciară, Ed. Sylvi, Bucureşti,
1999;
35. V. Dem. Zamfirescu – Câteva prejudecăţi despre Freud, în Caietele de
Psihanaliză, nr. 1, Ed. Jurnalul literar, 1992;
36. J. Bentham – A fragment on Gouvernement, Au introduction in the Principle
of Morals and Legislation, Omaha, 1993;
37. C. Beccaria – Des delits et des Peines, deuxieme edition, Guillaum et C-ie,
Libraires, Paris, 1870;
38. A. Cohen – Deviance and control, Ed. Prentince Hall Inc, Englewood Clifs,
New Jersey, 1966;
Compendium of United Nations Standards and Homs in Crime Prevention
and Criminal Justice, New York, 1972;
39. H. Ellenberger, D. Szabo – L’aproche multidisciplinaire des problemes de la
criminologie, 1967;
40. E. Ferri – Principii de dr. criminal, Ed. Revista Pozitivă Tenab, Bucureşti;
41. H. Goppinger – Kriminologie, Munchen, Ed. GH Beck, 1971;
42. Raffele Garofalo – Criminologie, Little, Braum, Boston, 1914;
43. O. Kinberg – Les problemes fonamentaux de la criminologie, Ed. Cujas,
Paris, 1959;
44. E. Kretschmer – La structure du corps et le caractere, Ed. Payot, Paris,
1948;
45. A. Kardiner – L’individu dans la societe, Gallimard, Paris, 1969;

119
46. E. Kretschmer – Korperbau and Character, Springer Verlag, Berlin, 1942;
47. R. Lerner – Some Remaks on the Main Problems;
48. L. Lamborn – Toward a victim orientation in criminal theory, în Rudgers
Low Review, 1968;
49. Edward LuHwak – Coup D’Etat; Cambridge, MA 1979;
50. R. Merton – Social Theory and Social Structure, Free Press;
51. H. Maunheim – Comparative Criminology, Rout Ledge and Kegan Paul,
1965;
52. B. Mendelshon – La victimologie et les besoins de la societe actuelle, în
Sociologia abstracta, 1973;
53. J. Pinatel – Traite de droit penal et de criminologie, Paris, 1963;
54. T. Sellin – Culture conflict and crime social science, Research Council, NY,
1938;
55. L. Siege – Criminology, Univ. Of Nebraska, Omaha, West Publishing
Company, 1983;
56. Allen F. H. – Aggression in relation to emotional developement, apud:
Proceedings International Conference on Child Psychiatry, Lewis, London,
1948, p. 4-11;
57. Arendt Hannah – On violence, Harcourt, Brace and World, New York 1970;
58. Bender Lauretta – Genesis of Hostility in children, apud: American Journal
of Psychiatry, 105/1948, p.241-245;
59. Berkowitz L. – Agression: a social and psychological analisis, New York,
1963;
60. Berkowitz L. – Frustrations comparaisons and other sources of emotional
arrowsal as contributors to social unrest, apud: Journal Social Issues,
28/1972, p.77-98;
61. E. Durkheim – Regulile metodei sociologice, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1974;

120
62. Galtung J. – La contribution specifique de recherches sur la paix a l’etude
des causes de la violence, apud: Violence sociales, volum editat sub egida
UNESCO, 1980;
63. Gurr T. – The calculus of civil conflict, Journal Social Issues, 1972, p. 27-48;
64. Hinde R. – Nature et domination du comportement agressif, apud: Revue
internationale des sciences sociales, vol. XXIII, 1971, p. 55-60;
65. Mc Clintock F.H. – Crimes and Violence, Mac Millan, Londra, 1963;
66. Smelser N. – Theory of collective behaviour, New York, 1962;
67. Weber Max – The theory of social and economic organisation, New York,
1966;
68. T.J. Bistriţa-Năsăud, dec. Pen. Nr. 966/1973, în :R.R.D. nr. 6/1975, p.54;
69. T.J. Braşov, dec. Pen. Nr. 759/1974, în : R.R.D. nr.5/1975, p. 70;
70. Verin J. – La criminologie et l’immoralite internationale, Revue de science
criminelle et de droit penal compare, nr. 3/1971, p. 745-750;
71. Constantin Păunescu – Agresivitatea şi condiţia umană, Ed. Tehnică,
Bucureşti, 1994, p.13-20;
72. Audrey R., Interview in Psichology Today, nr.6/1972, p.73-85;
73. Cloward R. A., Ohlin L. E. – Delincquncy and opportunity, Glencoe, The
Free Press, 1961;
74. Dollard J.,Miller N. – Frustration and agression, New Heaven, Yale
University Press, 1939;
75. Merton R. K. – Social structure and anomie, in: Social Theory and social
structure, The Free Press of Glencoe, Chicago, 1957;
76. Wright Mills C. – The power elite, New York, 1956;
77. Murphy L. B. – World of childhood, Basic Books, New York, 1962;
78. Lorenz K. – L’agression – une histoire naturelle du mall, Flammarion, Paris,
1967;

121
Mackenzie W. J. – Power violence decision, Penguin, London, 1975;

122