Sunteți pe pagina 1din 62

UNIVERSITATEA „LUCIAN BLAGA” – SIBIU

FACULTATEA DE DREPT „SIMION Barnutiu”

masterat – stiinte penale


anul i

psihologie judiciara
tITULAR DE DISCIPLINA:
lECTOR UNIV. DR. Tatu angela

victima si victimologia

(referat – sesiunea februarie 2008)

sTUDENT: rostas – covalev laurentiu titu cotizo


anul I, grupa sibiu

CUPRINS
SECTIUNEA I – Victimologia ca
stiinta ............................................................
......................... 3 §1. Notiunea si obiectul
victimologiei ...............................................................
.......................................... 3 §2. Istoricul
victimologiei ...............................................................
............................................................. 3 §3. Metode
si tehnici de cercetare in
victimologie ................................................................
...................... 4

SECTIUNEA A II-A – Notiuni introductive privind


victima .................................................. 6 §1.
Conceptul de
„victima” .....................................................................
.................................................... 6 §2. Clasificarea
victimelor ....................................................................
....................................................... 6 §3. Reactiile
societatii fata de victima: acuzarea si apararea
sa ................................................................. 9

SECTIUNEA A III-A – Cuplul penal victima-


agresor ..........................................................
.. 10 §1. Contradictie privind existenta cuplului
agresor –
victima .................................................................. 10
§2. Implicatiile psihologice ale actului agresional
privind agresorul si victima .......................................
10
2.1. Implicatiile psihologice ale actului agresional
privind pe agresor ................................................ 11
2.2. Implicatiile psihologice ale actului agresional
privind victima .................................................... 11
§3. Rolul victimei in comiterea
infractiunii ...................................................................
........................... 12 §4. Victima ca sursa de
identificare a
agresorului ..................................................................
................... 14

SECTIUNEA A IV-A – Victima - analiza


victimologica ..................................................
...... 15 §1. Cauzalitatea
victimala .....................................................................
.................................................... 15 §2. Constientul,
inconstientul si stilul
victimal .......................................................................
.................. 16 §3. Particularitati ale grupelor si
subgrupelor
victimale .....................................................................
....... 17
3.1. Victimizarea
femeii ..........................................................................
............................................. 17
3.2. Victimizarea
copilului ......................................................................
............................................. 18
3.3. Victimizarea persoanelor
varstnice .....................................................................
.......................... 19
3.4.
Autovictimizarea .........................................................
.................................................................. 19 §4.
Protectia si autoprotectia impotriva
victimizarii ..................................................................
................ 22
SECTIUNEA A V-A – Corelatia victimologiei cu
celelalte stiinte sociale ............................ 23

Bibliografie ....................................................
......................................................................
........ 25
SECTIUNEA I

VICTIMOLOGIA CA STIINTA

§1. Notiunea si obiectul victimologiei

Notiune. Conceptul de „victimologie” deriva din


latinescul victima (victima) si logos (stiinta), adica
stiinta care studiaza victima.
In literatura de specialitate victimologia a primit
mai multe definitii. Astfel ea reprezinta stiinta
comportamentului si personalitatii victimei raportata
la conceperea, realizarea si consecintele directe ale
actului agresional asupra victimei. J. A. R. Calderon
defineste victimologia ca fiind disciplina care, in
explicarea cauzelor, studiaza victima fara a planifica
si realiza o politica a victimei.
Conceptul de victimologie defineste actiunile
victimei ca unic mod de reparare, de recuperare a
intereselor individuale, noile reguli si principii
comportamentale adoptate de victima, actele de
vointa, simtamintele, constrangerea morala,
fundamentele morale, dificultatile de adaptare,
sinteza cauzalitatii agresionale, conexiunile in
actiunile agresivo-victimologice precum si conflictul
acestora.
Intrucat victima exista alaturi de un act
agresional, determinarea acestuia va releva
identitatea manifestarilor victimale, evolutia
singulara a acestora si efectul social al victimizarii.
Modul in care victima percepe, intelege, accepta sau
respinge violenta actului agresiv are valoare pentru
stabilirea lantului cauzelor si efectelor fenomenului
victimal. Expunerea exacta a elementelor si laturilor
actului agresional, a efectelor acestuia asupra
victimei reprezinta forme specifice de definire a
victimologiei.
Obiectul de studiu. Potrivit lui G. Gulotta
victimologia asigura studiul victimei unui delict, al
personalitatii sale, al caracteristicilor biologice,
psihologice, morale si socio-culturale, al relatiilor sale
cu delincventul si al rolului pe care l-a jucat in
geneza delictului. Ea releva cauzalitatea si efectele
agresiunii asupra victimei, ordinea in care se produc
actele agresionale si limita reducerii acestora,
respectiv actele agresionale cu un continut clar:
lezarea intereselor unei victime identificate sau care
se va individualiza in perioada producerii actului
agresional prin legatura de cauzalitate si efectul
victimal.
E. A. Fattah considera ca victimologia are ca
obiect elaborarea printr-un studiu aprofundat al
victimei, al unui ansamblu de reguli generale, de
principii comune si de un alt tip de cunostinte,
putand contribui la dezvoltarea, evolutia si progresul
fenomenului criminal, al procesului criminogen, a
personalitatii si caracterului periculos al
delincventului.
Obiectul victimologiei este reprezentat de
tulburarile psiho-fizice (cu exceptia celor de tip
maladiv) – efecte ale actului agresiv care afecteaza
in mod direct echilibrul dinamic (biologic si
psihologic) al victimei. Analiza victimologica se refera
la situatiile cand agresorul are capacitatea de
comportare neafectata de boli (fizice sau psihice) in
sensul ca este constient si responsabil de actul
agresiv produs, dovedeste o corecta auto-perceptie,
o capacitate buna de relationare sociala, de
rezolvare a conflictelor, de a trai vinovatia. Dincolo
de aceasta situatie intereseaza psihopatologia sau
psihiatria.

§2. Istoricul victimologiei

Studiul sistematic al victimei a fost propus, pentru


prima oara, de catre avocatul roman Beniamin
Mendelshon in anul 1940 care, in lucrarea sa „The
Victimology” propune constituirea unei noi discipline
stiintifice numite victimologie. Mendelshon isi incepe
cercetarile in acest nou domeniu pornind de la
studiul victimelor infractiunii de viol, adoptand
conceptele si teoria psihanalizei freudiene. El pleaca
de la constatarea ca toate disciplinele care au
legatura cu delincventa studiaza numai partial
realitatea pentru ca au in vedere doar agresorul, nu
si victima. Or, victima exista, de multe ori
independent de infractor. Autorul introduce notiunea
de „complex criminogen” care se compune din
studiul criminalului in corelatie cu studiul victimei, si
cea de „cuplu penal”, format din cuplul antagonist
criminal-victima in permanent conflict si adversitate.
Cea mai interesanta teza introdusa de Mendelshon
este „receptivitatea victimala” a unor persoane,
adica predispozitia innascuta a unora de a deveni
victime.
Profesorul german de drept penal Hans von
Hentig in volumul „The Criminal and His Victim”,
aparut in anul 1948, si in lucrarile sale ulterioare s-a
ocupat de vulnerabilitatea presupusa a unor categorii
de indivizi cum ar fi cei foarte tineri, cei foarte
batrani, imigranti recenti, membrii unor grupuri
minoritare, cei cu tulburari mentale. El a analizat
fenomenul concret al victimei, stabilind prenotiuni si
concepte utilizate in victimologie, evidentiind
posibilitatile de interactiune dintre infractor si
victima, precum si rolul victimei in desfasurarea
actiunii infractionale. Din aceste cosiderente unii
autori il considera pe H. von Hentig initiatorul
victimologiei ca stiinta distincta.
Intre 1947-1961, Scoala de la Mainz dezvolta
caracteristicile victimale, continutul specific al
individualitatii victimale, esenta etica a conflictului
agresional desprins din actiunile comunitatii,
necesitatea reintegrarii sociale a victimei, cercetarea
caracteristicilor infractorilor.
In anul 1961, italianul Filippo Gramatica, in
volumul „Principi di difesa sociale”, elaboreaza
profilaxia victimala dupa gradul de victimizare si
capacitatea de recuperare individuala, restabilirea
unor relatii sociale si a interactiunii noi stabilite cu
comunitatea, edificarea unei structuri pentru
aplicarea sistematica a tratamentului victimal. In
anul 1966, Ezzat Abdel Fattah, in studiul „Quelques
problemes posйs а la justice pйnale par la
victimologie”, evidentiaza modul in care actul
agresional exercita o presiune constanta si puternica
asupra victimei, obligand-o sa participe, in orice mod,
la actul agresional.
Cercetarile in domeniu au continuat si s-au
diversificat, victimologia devenind, cu adevarat, o
siinta individuala. In 1973 are loc, in Israel, primul
Colocviu International de Victimologie, dupa care au
urmat si altele, punandu-se bazele acestei stiinte noi.
Cercetarile continua si individual, remarcandu-se
nume importante ca: T. Sellin si M. Wolfgang – „The
Resurement of Delinquency” (1970), S. Schafer –
„Victimology. The Victim and His Criminal” (1977),
W. Middendorf – „Die Opfer des Betruges” (1988) etc.
Scoala romaneasca de victimologie continua
drumul inceput de Mendelshon. Astfel, in 1985
criminologul Vasile Stanciu publica la Paris volumele
„Les droits de la victime” si „Criminalitatea
Parisului”. El considera ca exista victime prin
definitie: saracii, bolnavii, imigrantii, persoanele cu
un instinct slab de conservare si propune o strategie
de prevenire a crimei prin preceptul defensivei si al
revendicarii drepturilor deoarece indivizii sunt
victime ale mediului social. In anul 1988, psihologul
Tiberiu Bogdan editeaza, in colaborare, volumul
„Analiza psihologica a victimei. Rolul ei in procesul
judiciar”. Aici analizeaza pe larg conceptele de
victima, victimizare si riscuri victimale, si elaboreaza
o conceptie structurala despre identificarea
agresorilor. Cercetarile de specialitate sunt
continuate de alte nume importante din domeniu,
criminologi, psihologi, medici legisti, profesori
universitari in stiinte juridice, magistrati etc.: Aurel
Dincu, Ion Gheorghiu-Bradet, Nicolae Mitrofan, Voicu
Zdrenghea, Tudorel Butoi, Constantin Paunescu,
Iancu Tanasescu, Rodica Mihaela Stanoiu, Gheorghe
Nistorescu, Costica Paun si altii, dovedind ca
victimologia este o stiinta aflata in permanenta
evolutie.

§3. Metode si tehnici de cercetare in


victimologie

Victimologia este o stiinta care foloseste


procedeele de investigare comune celorlalte stiinte
sociale, pentru o cercetare juridica interdisciplinara.
Metodele de cercetare vor prezenta complexele
interindividuale dintre victima si agresor, actiunea
grupurilor sociale asupra fiecaruia dintre acestia si
chiar relatiile dintre grupurile sociale cunoscute,
scopurile acestor grupuri. Consecintele metodologice
constau in explicarea fenomenelor globale, corelatia
acestora si perceperea evolutiei starii agreso-
victimale, creandu-se posibilitati de previziune care
definesc aceasta stare.
Metoda logica. Metoda logica este reprezentata
de procedeele si operatiile specifice utilizate pentru
stabilirea genezei si a structurii raporturilor
interindividuale sau sociale aparute in sistemul de
fenomene agreso-victimale ca realitati obiective.
Orice actiune-inactiune agresionala se refera la un
principiu de identitate, de aparare a unor interese
care vor califica actiunea ca fiind pozitiva sau
negativa, a carui finalitate o individualizeaza. Rezulta
ca la conflicte de valori si atitudini asemanatoare vor
aparea efecte victimale asemanatoare. Cand
actiunile-inactiunile agresive se degradeaza sau se
amplifica, pentru a permite aparitia altor atitudini din
partea agresorului, acest fenomen se va repercuta si
la nivelul efectelor victimale, pastrand continutul
agresiunii.
Metoda tipologica. Aceasta metoda stabileste o
multime de trasaturi constante existente permanent
in cadrul fenomenului agreso-victimal, analizand
diferentierea calitativa si cantitativa a acestora si
eliminand trasaturile neesentiale. Metoda stabileste
prototipuri de victima in functie de diferite criterii:
mediul socio-cultural, tipologia valorilor afectate
(fizic, material, psihic, moral, religios, politic), modul
de viata si tipul de civilizatie frecventat, calculul
coeficientului de intensitate al participarii victimei la
agresivitate, volumul si dinamica victimizarilor
(global si pe sectoare de victimizare). Procesele de
interactiune agresor-victima si comportamentele de
grup ale victimelor vor fi apreciate si delimitate in
categorii de victime dependente de: actiunile-
inactiunile victimelor, particularitatile actelor si
mijloacelor utilizate, consecintele actelor
victimizatoare, structura de ansamblu a fenomenului
victimal.
Metoda clinica. Metoda explica fenomenul
victimal ca fiind expresia generalizata a cazurilor
individuale de victimizare pentru a se stabili un
diagnostic si a se prescrie tratamentul corespunzator
fiecarei victime. Aceasta formula se aplica pornind de
la anamneza cazului de victimizare pentru a se
intelege diversitatea cauzelor si conditiilor concrete
pornind de la trasaturile de personalitate ale victimei.
In baza diagnosticului se va stabili un tratament de
natura psiho-sociala pentru reducerea efectelor
victimale sau pentru eradicarea lor prin evitarea
antagonismelor dintre agresori si victime urmand ca,
intr-o faza ulterioara, sa se identifice si aplice masuri
de integrare a victimei in raporturi normale, de
natura familiala, sociala, juridica si religioasa.
Metoda comparativa. Aceasta metoda propune ca
dupa observarea, intelegerea si discutarea
elementelor si factorilor inclusi in doua fenomene,
acte, evenimente, sa se procedeze la evidentierea
asemanarilor sau deosebirilor dintre ele. Metoda se
bazeaza pe ipoteza ca esenta elementelor sau
factorilor care compun un fenomen rezida in
asemanarea sau deosebirea relativa sau radicala de
un alt fenomen, in cadrul mai larg al relatiilor umane.
Pentru explicarea fenomenului victimal potrivit
acestei metode se recurge la urmatoarele procedee:
9. procedeul concordantei presupune depistarea
acelor elemente care se regasesc in doua sau mai
multe fenomene agreso-victimale, constituind
cauza generatoare sau conditia lor favorizanta;
10.procedeul diferentelor identifica acele elemente
specifice ale unui anumit act sau fenomen, care nu
se regasesc in celelalte, constituind cauza
generatoare sau conditia favorizanta unica;
11.procedeul variatiilor concomitente impune
investigarea evenimentelor anterioare producerii
unui rezultat dupa criteriul ca, ori de cate ori
fenomenul anterior se modifica in acelasi mod cu
rezultatul sau, inseamna ca primul este cauza
secundului.
Metoda statistica. Metoda statistica apreciaza
fenomenul victimal in functie de repetabilitatea
cantitativa si numerica a anumitor categorii
determinate de cauze, conditii, evenimente etc.
Studiind cazurile individuale din care va rezulta
modul cum s-a produs efectul victimal, se ajunge la o
cauzalitate singulara. Scopul metodei este de a
culege informatii pentru compararea lor. Prin
identificarea acestora se determina o anumita
concluzie statistica privind coeficientii de dependenta
a fenomenului victimal de actele agresionale. In
acest mod se vor cunoaste dimensiunile fenomenului
victimal, intensitatea si structura efectelor victimale,
periodizarea sau mutatiile acestora pentru un anumit
cadru socio-teritorial.

SECTIUNEA A II-A
NOTIUNI INTRODUCTIVE PRIVIND VICTIMA

§1. Conceptul de „victima”

Din punct de vedere lingvistic cuvantul „victima”


are mai multe semnificatii: persoana care sufera
chinuri fizice sau morale din partea unei persoane, a
societatii etc.; persoana care sufera urmarile unei
intamplari nenorocite, cum ar fi boala, accident,
catastrofa etc.; in antichitate victima era un animal
sau un om care urma sa fie sacrificat unei zeite.
Pornind de la trasatura definitorie a notiunii,
indiferent de disciplina care o abordeaza – consecinta
negativa pe care o persoana o suporta in urma unei
intamplari nefericite –, victimologia are propria ei
definitie prin care explica notiunea supusa analizei
de fata. Astfel, prin victima se intelege orice
persoana umana care sufera direct sau indirect
consecintele fizice, materiale sau morale ale unei
actiuni sau inactiuni criminale.
Analizand definitia se pot constata mai multe
aspecte. Unul dintre ele ar fi acela ca victima poate fi
doar o fiinta umana. Nu pot fi considerate victime
obiecte distruse de raufacatori sau institutiile
prejudiciate de activitatile acestora. Insa nu orice
fiinta umana care sufera o consecinta a unui act
criminal poate fi considerata victima, pentru aceasta
calitate fiind necesar sa mai fie indeplinita o conditie:
persoana care a suferit consecinta sa nu isi fi asumat
constient riscul, deci sa ajunga jertfa in urma unei
actiuni sau inactiuni criminale fara sa vrea. De aceea
nu pot fi considerate victime politistii, care sunt raniti
sau isi pierd viata in misiunile specifice, militari,
pompieri, initiatorul actului criminal sau infractorul
care isi pierd viata in urma derularii lui, etc.
Pe de alta parte definitia introduce o serie de
elemente pretioase pentru intelegerea fenomenului
victimal, precizand pe langa consecintele directe si
pe cele indirecte, pe langa consecintele fizice sau
materiale si pe cele morale, adesea mult mai
importante ca primele. De asemenea este de
remarcat cuprinderea posibilitatii ca totul sa se
realizeze si ca urmare a unei inactivitati de tip
criminal.
Preocupari pentru victima se intalnesc in cadrul
culturilor antice, atunci cand exista un sistem de
compensatii si rascumparari cu scopul de a mentine
echilibrul intre situatia infractorului si a victimei.
Ulterior justitia va parasi aceste forme incipiente, pe
masura perfectionarii ei, figura centrala devenind
infractorul. Legea urmareste in cea mai mare parte
depistarea si pedepsirea infractorului, victima avand
doar un rol secundar, acela de a se constitui ca parte
civila, caci procesul sub aspect penal continua chiar
daca victima nu se constituie ca parte vatamata.

§2. Clasificarea victimelor

Incercarea de a clasifica sigur victimele nu este


deloc usoara. Principalele dificultati care stau in
calea unui asemenea demers pot fi sistematizate
astfel:
12.marea diversitate a infractiunilor si, in consecinta,
a victimelor;
13.victimele apartin, chiar daca cu ponderi diferite,
tuturor categoriilor de variabile: varsta, sex,
pregatire socio-profesionala, pregatire culturala,
rol-status social, rol-status economic etc.;
14.diferente mari interindividuale in grupurile de
victime in ceea ce priveste responsabilitatile si
rolul jucat de acestea in comiterea infractiunii.
Cu toate acestea numerosi autori au realizat
diverse clasificari in functie de numeroase criterii.
Un prim criteriu il reprezinta categoria
infractionala care genereaza victime. Din acest
punct de vedere putem avea victime ale infractiunii
de omor, victime ale infractiunii de vatamare
corporala, victime ale infractiunii de lovituri sau alte
violente cauzatoare de moarte, victime ale
infractiunii de viol, victime ale infractiunii de furt etc.
Nu are importanta natura infractiunii, daca este
prevazuta intr-o lege generala sau speciala etc.
Folosind relativ aceleasi criterii A. Karmen
identifica urmatoarele categorii de victime: 1. copii
disparuti; 2. copii maltratati fizic si sexual; 3.
persoane in varsta – victime ale crimei; 4. femei
maltratate; 5. victime ale actului sexual; 6. victime
ale soferilor aflati in stare de ebrietate.
Cele mai multe clasificari au in vedere criteriul
privind gradul de implicare si de
responsabilitate al victimelor in comiterea
infractiunii. Astfel, Mendelshon diferentiaza
urmatoarele categorii: 1. victima total nevinovata
(pruncuciderea); 2. victima mai putin vinovata decat
infractorul (ignoranta, imprudenta); 3. victima tot
atat de vinovata ca si infractorul (provocatoare); 4.
victima mai vinovata decat infractorul; 5. victima
care poarta responsabilitatea totala (agresoare); 6.
victima innascuta, simulatoare, imaginara.
Folosind acelasi criteriu E. A. Fattah (1967)
elaboreaza urmatoarea clasificare: 1. victima
participanta, dispusa sa suporte orice consecinta din
spirit de aventura; 2. victima latenta, lipsita de
initiativa va aprecia desfasurarea agresivitatii intr-un
mod imprevizibil, putand reactiona oricand pentru a
evita sau accepta esecul actului victimizant; 3.
victima predispusa, cu reactii spre inclinatii
schimbatoare, rigide si complexe care contrazice si
incearca sa revina la vechile atitudini; 4. victima
provocatoare, fidela unor conceptii in care dispretul
si sfidarea regulilor comportamentale indeamna la
actiuni nesocotite, la schimbari de atitudini
periculoase, euforice, isterice, exaltate, melancolice;
5. victima neparticipanta, care adopta posibilitatea
de a-si controla comportarea, acceptand doar actele
cu semnificatii cunoscute.
Aproximativ tot in baza acestui criteriu, L.
Lamborn (1968) identifica urmatoarele tipuri de
intalnire victima-infractor: 1. initiere; 2. facilitare; 3.
provocare; 4. comitere, savarsire; 5. cooperare; 6.
instigare.
O interesanta clasificare la aceasta categorie o
realizeaza J. Sheley (1979): 1. infractor activ –
victima; 2. infractor activ – victima semiactiva; 3.
infractor activ – victima activa; 4. infractor semipasiv
– victima activa; 5. infractor pasiv – victima activa.
Aceasta clasificare scoate in evidenta foarte clar care
este rolul pe care il poate juca victima in comiterea
infractiunii.
In anul 1977, criminologul american S. Schafer, in
volumul „Victimology. The Victime and His Criminal”,
clasifica victimele astfel: 1. victime fara relatii
anterioare cu criminalul, deci fara a-l cunoaste, fapta
fiind imputabila doar agresorului; 2. victime
provocatoare, doar provoaca, cu intensitati deferite
de la un caz la altul; 3. victime citatoare, cand
victima initiaza si participa la actul agresional; 4.
victime slabe sub aspect biologic, conformarea
executarii actiunii agresionale este rezultatul
neputintei biologice de a se impotrivi; 5. victime
slabe sub aspect social; 6. alte victime; 7. victime
politice.
Hans von Hentig elaboreaza urmatoarea
clasificare pornind de la rolul unor elemente
situationale specifice victimelor in
comportamentul lor: 1. victime nevarstnice,
psihologia acestora fiind afectata de lipsa de
experienta sociala si de lipsa fortei fizico-morale care
sa le permita opunerea de rezistenta agresorului; 2.
victime femei, care devin cu precadere subiectul
pasiv al infractiunilor sexuale daca sunt tinere sau al
infractiunilor motivate material daca sunt mai in
varsta; 3. victime varstnice, care depind de
sanatatea mentala, de modul de implicare in
realitatea inconjuratoare, de gradul de adecvare a
relatiilor individuale psiho-volitionale; 4. dependentii
de alcool si stupefiante, cei din urma fiind expusi in
primul rand autovictimizarii; 5. imigrantii, psihicul
acestora fiind afectat de probleme de ordin
comunicational, de lipsa mijloacelor materiale si de
ostilitatea bastinasilor; 6. etnicii care se confrunta cu
problema integrarii sociale din partea lor, si a
discriminarii rasiale din partea majoritarilor; 7.
indivizii normali dar cu inteligenta redusa, nu au
capacitatea de a anticipa rezultatele actiunilor lor in
raport cu influentele mediului; 8. indivizii temporar
deprimati la care prezenta scopului in plan mental
este redusa datorita lipsei de vointa si a
sentimentului de inferioritate; 9. indivizii achizitivi,
starea de relationare a acestora cu mediul fiind
determinata de vointa de a realiza profituri in orice
context se iveste o oportunitate; 10. desfranatii si
destrabalatii care devin vulnerabili fata de manevrele
infractorilor datorita indiferentei si dispretului relativ
fata de legi; 11. singuraticii, care ajung sa isi
modifice comportamentul prin absolutizarea izolarii
in interpretarea tuturor proceselor psihice, suportand
greu singuratatea sunt foarte vulnerabili; 12.
chinuitorii, care participa la un flux de fapte psihice
prin care denatureaza regulile si raporturile
interindividuale, devenind victimele acestora,
fenomenul fiind mai des intalnit in relatiile de familie
unde unul din membrii, de regula barbat, ii
victimizeaza pe ceilalti pana cand acestia ajung la o
stare de saturatie si riposteaza; 13. indivizii „blocati”
si cei nesupusi. Primii sunt cei datornici, care nu isi
mai pot achita datoriile pe cai legale, acceptand cu
usurinta solutiile ilicite ale unor infractori. Nesupusii
sunt acei indivizi care nu se lasa usor victimizati
atunci cand sunt atacati. Ei reprezinta „victimele
dificile” aflate in antiteza cu „victimele usoare”.
In anul 1970, in lucrarea „The Resurement of
Deliquency”, T. Selling si M. Wolfgang, clasificand
infractorii dupa gradul de victimizare, considera ca
exista urmatoarele tipuri de victimizare: 1.
victimizare primara, urmarea oricarei agresiuni; 2.
victimizare secundara, vizeaza situatiile de pagubire
a unor societati comerciale; 3. victimizare tertiara,
reflecta delictele care au ca obiect convietuirea
sociala sau administratia publica; 4. participarea
mutuala, cand infractiunea se produce prin initiativa
infractorului dar victima adopta fie o maniera relativ
pasiva, fie o atitudine voluntara de a pastra secretul
victimizarii: adulter, avort; 5. victimizarea juvenila,
priveste minorii.
Criminologul german Wolf Middendorf in lucrarea
„Victima inselaciunilor”, publicata in anul 1988,
prezinta tipologia victimelor in functie de gradul de
implicare a victimei in activitatea economica si
afectiva astfel: 1. victima generoasa, este
dependenta de modul in care infractorul reuseste sa
o impresioneze, punand accentul pe naivitatea si
disponibilitatea materiala a victimei; 2. victima
„ocaziei bune”, cand infractorul ofera pentru
comercializare, la preturi modice, bunuri si valori
sustrase sau devalorizate; 3. victima afectivitatii si
devotiunii presupune tendinta primei categorii de a
crede ca psihicul sau se afla in relatie cu divinitatea
astfel incat procedeaza la efectuarea de donatii
pentru purificare. Cealalta categorie de victime ia in
considerare realitatea adiacenta a oricaror simptome
pentru realizarea mariajului sau a aventurii intime; 4.
victima lacomiei, cade prada necesitatilor sale
materiale.
Imbinand criteriul gradului de responsabilitate a
victimei in comiterea infractiunii cu cel al reactiei
societatii in raport cu victimele, A. Karmen
stabileste doua categorii de victime: acuzate si
aparate. In categoria victimelor acuzate intra
victimele impotriva carora sunt dovezi de vinovatie
impartita cu infractorul. Tipurile de comportament de
care pot fi facute vinovate victimele sunt in special
cele de facilitare, precipitare si provocare. In cealalta
categorie se afla victimele impotriva carora nu exista
dovezi de vinovatie comuna cu agresorul.
In sfarsit, in functie de pozitia si situatia
victimei dupa comiterea infractiunii, putem
diferentia urmatoarele tipuri de victime: 1. victime
disparute, sesizarea organelor judiciare fiind facuta
de persoane cunoscute victimei sau chiar de
infractor; 2. victime decedate dar care nu sunt
disparute, acestea furnizeaza informatii despre autor
in functie de modul in care a fost comisa fapta,
obiectele folosite, atitudinea victimei in timpul actului
agresional si urmarile vizibile ale acesteia etc.; 3.
victime ce supravietuiesc agresiunii dar nu pot
identifica infractorul din motive obiective (fapta s-a
comis pe intuneric, infractorul era mascat etc.), ele
pot oferi unele informatii in legatura cu unele
caracteristici fizice sau psihice ale infractorului cum
ar fi vocea, nervozitatea lui, precipitarea etc.; 4.
victime ce supravietuiesc agresiunii si care cunosc
infractorul dar nu il denunta din teama de razbunare
a acestuia; 5. victime care supravietuiesc agresiunii
si cunosc infractorul dar nu il denunta din motive ce
tin de viata lor particulara (de exemplu agresorul e
concubinul victimei casatorite); 6. victime care
supravietuiesc agresiunii, cunosc pe infractor dar
refuza sa il denunte, incercand sa-i gaseasca o
justificare, inclusiv autoacuzandu-se; 7. victime care
supravietuiesc agresiunii si care cunosc pe infractorul
adevarat dar denunta o alta persoana pe care vor sa
se razbune; 8. victime care supravietuiesc
infractiunii, cunosc infractorul si, profitand de
situatie, pune pe seama lui fapte pe care nu le-a
comis (de exemplu victima unui viol reclama ca
faptuitorul i-a furat si niste bunuri, desi el nu a facut-
o); 9. victime care, profitand de o anumita situatie,
reclama o infractiune care nu a avut loc, din dorinta
de razbunare fata de pretinsul infractor sau pentru a
profita de pe urma acestuia.
Practica judiciara a dovedit ca tipologia victimelor
este mult mai complexa, iata de ce eforturile de
sistematizare a acestei tipologii nu corespund
intrutotul.

§3. Reactiile societatii fata de victima:


acuzarea si apararea sa

Societatea isi creeaza si ea o parere cu privire la


victima unui fapt reprobabil, parere ce va fi impartita
in doua tabere: una acuzatoare, care va reprosa
victimei ca a facilitat, precipitat sau provocat actul
agresional, si alta protectoare, ce va incrimina doar
pe infractor considerand ca nu exista scuza pentru
actul agresional. De altfel fenomenul a fost observat
de catre specialistii victimologi, propunandu-se si o
clasificare dupa acest criteriu.
Acuzarea victimei. Procesul de acuzare a
victimei parcurge mai multi pasi. In primul rand
acuzatorii victimei presupun ca exista ceva rau cu
victimele, pentru ca ele difera in mod semnificativ de
celelalte persoane care nu au fost victimizate: fie
atitudinea lor, fie conduitele, fie ambele se disting in
mare masura de cei neafectati. In al doilea rand,
acuzatorii presupun ca aceste diferente prezumate
sunt sursa starii si conduitei victimei, caci, daca ar fi
fos ca si ceilalti, ele nu ar fi fost alese pentru atac.In
al treilea rand, acuzatorii argumenteaza ca daca
victimele vor sa evite suferinte viitoare trebuie sa isi
schimbe modul lor de a gandi si de a actiona, sa
renunte la comportamentul licitativ care favorizeaza
procesul victimizarii lor.
Acuzarea victimei poate aparea in tripla ipostaza:
15.Ca o explicare individualista pentru problemele
sociale, promovata de doctrina
„responsabilitatii personale”. Teoria pleaca de
la convingerea ca indivizii umani au un anumit
grad de control asupra evenimentelor
petrecute in viata lor. Victimele sunt
condamnate pentru ca au comis erori grave
care au dus la consecinte negative. Asa cum
infractorii sunt condamnati pentru incalcarea
legii, si victimele trebuie sa raspunda pentru
comportamentul lor gresit.
16.Ca proces psihologic. Acuzarea victimei rezulta
din credinta intr-o „lume justa”, un loc in care
indivizii obtin ceea ce merita si merita ceea ce
obtin. Lucruri si intamplari rele apar numai
pentru persoanele rele, oamenii buni sunt
recompensati pentru ca ei respecta regulile.
Deci, daca cineva este vatamat de un infractor,
victima trebuie sa fi facut ceva rau de a meritat
o asemenea soarta. Acuzatorii din aceasta
categorie condamna victimele pentru a-si
asigura linistea interioara caci imaginarea unei
lumi in care acte brutale si fara sens pot fi
produse de catre oricine si in orice moment
este deconcertanta si amenintatoare.
17.Ca un mod de a vedea al infractorilor.
Infractorii recurg la acuzarea si denigarea
victimei pentru a-si justifica si legitima actul
agresiv, dar si ca un proces de desensibilizare
care reduce sau chiar elimina in totalitate
sentimentele si starile de vinovatie, rusine,
remuscare, mustrari de constiinta, inhibitii
morale. Actele gresive devin posibile cand
victima este vazuta ca fiind fara valoare, sau
ceva inferior umanului, ca o tinta pentru
ostilitate si agresiune, ca un proscris ce-si
merita maltratarea sau ca un act de justitie
bazata pe razbunare si care trebuie apreciat,
nu condamnat.
Apararea victimei reprezinta o respingere a
conceptiilor privind acuzarea victimei. In primul rand,
aparatorii consedera ca acuzatorii exagereaza
masura in care facilitarea, precipitarea sau
provocarea contribuie la comiterea infractiunii. In al
doilea rand, aparatorii considera ca acuzatorii
confunda exceptia cu regula in ceea ce priveste
vinovatia victimelor in savarsirea agresiunilor.
„Vinovatia” unui procent relativ mic de victime este
generalizata pentru toate victimele unei anumite
categorii de infractiuni. In al treilea rand, aparatorii
considera ca acuzatorii victimelor cer in mod
nerational ca acestea sa isi schimbe modul de viata,
fapt imposibil de cele mai multe ori din diferite
motive de natura financiara, sociala, culturala, de
pozitionare in spatiu etc. Astfel, celor mai multi
indivizi le lipsesc posibilitatile si resursele pentru a-si
schimba mijloacele de calatorie, orele de lucru,
scolile frecventate, vecinatatiile in care traiesc
etc.De asemenea e absurd sa ceri renuntarea la
libertatile personale indragite „de dragul”
infractorilor. In al patrulea rand, aparatorii au obiectii
legate de soliditatea conceptelor acuzarii privind
deosebirile categorice dintre victime si nonvictime.
In cadrul apararii victimei pot fi identificate doua
perspective:
18.Blamarea criminalului. Acuzatorii infractorului
neaga orice incercare a acestuia de a schimba
povara responsabilitatii actului reprobabil de pe
spatele lui pe umerii victimei. La fel ca
acuzarea victimei, si apararea victimei adopta
doctrina responsabilitatii personale pentru
conduita delictuala, dar aceasta
responsabilitate revine exclusiv faptuitorului,
nu si victimei.
19.Acuzarea sistemului. Teoria acuzarii sistemului
nu vizeaza atat contracararea acuzarii victimei
cat acuzarea sistemului social in care traiesc
victima si agresorul. In acord cu principiile
blamarii sistemului, nici infractorul si nici
victima nu sunt vinovati, ambii, in grade
diferite, sunt „victime” ale culturii lor si
mediului inconjurator. In functie de acest punct
de vedere, radacinile problemei crimei sunt de
gasit in institutiile de baza pe care este
construit sistemul social.

SECTIUNEA A III-A

CUPLUL PENAL VICTIMA–AGRESOR

§1. Contradictie privind existenta cuplului


agresor – victima

Majoritatea doctrinei accepta existenta unui cuplu


penal agresor-victima aflat in permanent conflict si
adversitate. Cuplul are doua aspecte: in faza
preinfractionala, elementele cuplului sunt sau
indiferente sau (iar asta se intampla in majoritatea
cazurilor) se atrag reciproc (in cazul crimei pasionale,
a escrocheriei, a bigamiei etc.); in faza
postinfractionala, cele doua elemente se resping
reciproc, devenind elemente antagoniste.
Solutionarea corecta a unei cauze penale se poate
face numai prin analiza bilaterala a acestui cuplu, in
caz contrar orice solutie corecta se va da numai din
eroare.
Teorie nu este acceptata in mod unanim, fiind
criticata sub mai multe aspecte ce vor fi expuse in
continuare.
Teza este criticata pentru ca presupune existenta
unei victime personale in orice infractiune, sau altfel
spus presupune ca oricarui act antisocial ii
corespunde o persoana fizica ce va suferi
consecintele actului. Or, e cunoscut ca numai o parte
din infractiuni au aceasta caracteristica, si anume
cele indreptate impotriva persoanei. Infractiunile
indreptate impotriva bunurilor, dar mai ales cele
indreptate impotriva bunurilor unei colectivitati
nedeterminate (omenirea) sau ale statului, ori
infractiunile fara subiect pasiv (cum ar fi portul ilegal
de insemne, falsificarea unor valori etc.) sunt lipsite
de o victima personala.
Pe de alta parte, insa, nu orice actiune care
produce victime poate fi socotita ca fiind voit
provocata din partea altei persoane ce ar putea fi
considerata drept infractor. Cazurile de sinucidere,
unele cazuri de accidente etc., provoaca victime fara
ca acestea sa fie o urmare a unei actiuni sau
inactiuni din partea unei alte persoane.
In consecinta, exista actiuni infractionale fara
victima personala, asa cum exista si victime fara
infractori. Intalnirea dintre victima si infractor – cu
toata frecventa cazurilor – formeaza o categorie de
cazuri speciale, nicidecum cazul general.

§2. Implicatiile psihologice ale actului


agresional privind agresorul si victima
Agresiunea si fenomenul de victimizare pot fi
analizate si sub aspect psihologic, al trairilor
individuale ce se regasesc in comportamentul
agresorului si al victimei, acestea fiind, in mod
evident, diametral opuse. Scopul analizei psihologice
este circumscris si el in cadrul scopului general al
victimologiei, si anume determinarea cauzelor si
conditiilor favorizante ale fenomenului agreso-
victimal si adoptarea de masuri potrivite pentru
protejarea victimei si prevenirea fenomenului.

2.1. Implicatiile psihologice ale actului


agresional privind pe agresor. Aceste implicatii
sunt foarte complexe si presupun o tratare
interdisciplinara a subiectului. Datorita specificului
lucrarii de fata vor fi analizate doar acele implicatii
psihologice care au in vedere interrelatia agresor-
victima. Studiul integral al implicatiilor psihologice
ale actului agresional cu privire la agresor este
asigurat de alte doua discipline: criminologia si
agresologia.
Forma actiunii agresionale este dependenta de
constiinta individuala a infractorului, de perspectiva
sa asupra actului executat si asupra cosecintelor
sociale pe care el le va produce. Experienta
individuala agresionala determina si ea adoptarea
unor prototipuri actionale, si indepartarea altora, in
functie de gandirea sistematica a faptuitorului si de
sensibilitatea lui. Intensitatea executarii actului
criminogen este data de analiza, reflectia psihologica
privind reusitele si defectele constatate in activitatea
agresionala. Justificarea, contemplarea sau
explicarea actului criminogen reprezinta o forma de
evaluare a propriilor posibilitati pentru a stabili un
modus operandi. Astfel, fiecare infractor isi creaza un
stil propriu de actiune care il identifica.
Cunoscand ca agresivitatea este rezultatul
gandirii si experientei individuale rezulta ca in cadrul
conceptiei agresionale se regasesc si influentele
factorilor sociali. Sub un prim aspect societatea, cu
regulile ei, influenteza, mai mult sau mai putin,
gandirea si comportamentul oricarui individ, le
formeaza. Deci actul agresional va avea trasaturi
specifice mediului socio-teritorial in care se produce.
Dar factorii sociali influenteaza si conduita
infractionala din timpul desfasurari activitatii
delictuale si de dupa aceea. Agresorul adopta tactica
dedublarii pentru a atenua rivalitatea cu victima si cu
mediul social. Se recurge si la repetarea unor false
greseli pentru a schimba intelesul actelor si
rezultatului acestora. O alta conduita de adaptare la
factorii sociali este aceea de schimbare a viziunii
initiale despre agresiune, pentru a obtine protectia
sau clementa societatii si abandonarea tendintei
recuperarii prejudiciului de catre victima. In cazul in
care intre criminal si victima sunt stabilite reguli
obisnuite de convietuire, agresorul va incerca
statutul precis de comportare (format din reguli,
principii, obiceiuri) cu victima, in sensul impunerii
normei de forta, prin care sa se prelungeasca
supunerea neconditionata a victimei. Fireste ca
agresorul isi poate adapta multe conduite la factorii
sociali, aici fiind prezentate doar cateva dintre ele.
Agresorul isi planifica si realizeaza activitatea
infractionala in functie de experienta si gandirea
individuala. Dar nu intotdeauna ceea ce se planifica
se poate transpune exact in realitate. Contradictiile
dintre intentia agresionala si rezultatele acesteia pot
avea diverse cauze: modul in care a fost gandit actul
criminogen, necesitatea de a realiza actiunea numai
in anumite limite, comportamentul victimei etc.
Astfel, determinat de starile afective ale victimei
(voluptatea, pasiunea, exaltarea), care transced
excitatiei individuale, agresorul poate fi depasit de
initiativa unor actiuni perverse ale victimei, care
determina reactiile macabre si de sadism din partea
agresorului. Noile sinteze agresionale nu ar fi posibile
daca sensibilitatea individului, structura sa interioara
nu ar fi fost provocata de socul colaborarii sau
participarii victimei la actul criminogen. In aceste
momente apar mania, deznadejdea, o stare la limita
dintre rational si instinctual.
Referitor la motivatiile actului criminal, acestea
pot fi dintre cele mai diverse: dorinta de razbunare,
agresorul considerand fapta ilicita ca pe un act de
justitie; ura, dusa la extrem; gelozia, motivul fiind
preluat mai ales de agresorii barbati; motivatia
materiala; discriminarea pe diverse criterii; instinctul
sexual necontrolat, uneori chiar patogen; rivalitatea
dublata sau nu de dorinta de afirmare etc.

2.2. Implicatiile psihologice ale actului


agresional privind victima. Pentru victima a
reactiona nu inseamna doar a intelege si a evalua
forma agresiunii si intentia agresorului. Reflectarea
actului agresional in planul psiho-volitiv al victimei
determina dereglari de comportament, agitatie, lipsa
de vointa in actiune. In plan afectiv emotiile pozitive
sunt inlocuite, total sau partial, cu reactia de ura,
dispret sau umilinta. Comportarea victimei este
dominata de ideea ca agresorul urmareste doar
agresiunea in sine pentru satisfacerea unor interese
individuale. Ulterior victima isi motiveaza propria
tendinta prin tratarea cu simpatie sau emotii altruiste
fata de agresor.
Unul din efectele victimizarii este si
imposibilitatea psihica de a se opune, inhibitia.
Efectul psihologic rezultat din lipsa de impotrivire a
victinei poate fi daunator, experienta individuala a
victimei fiind inlocuita cu o noua stare subiectiva
determinata de unele tulburari incomunicabile.
Personalitatea se va identifica cu evenimentul afectiv
si chiar daca nu cunoaste nimic despre agresor,
victima va putea identifica unele procedee de
actiune agresionala dupa elemente ca: figura
infractorului, ritmul actiunilor sale, contradictiile de
comportament etc.
Perceperea si reflectarea fenomenului agresional
de catre victima se produce sub trei aspecte: afectiv,
intelectual si volitiv. Reactia victimei la actul
agresional se caracterizeaza prin atenuarea
valentelor intelective, prin scaderea puterii de a
preintampina efectele agresionale, iar in plan afectiv,
prin trairea unor stari ca frica, dezorientarea, ura,
dispretul, umilinta. Aceste trairi pot declansa reactii
care scapa rationalului, determinand trecerea de la o
stare afectiva la alta, partial sub influenta instinctului
de conservare. Cunoasterea fenomenului agresional
nu se reduce doar la perceptii, ci depinde si de
relatiile victimei cu mediul care reflecta stilul si
finalitatea agresionala, de calitati intelectuale, de
perspicacitate, de taria clitatilor psihice (vointa,
curaj, caracter), de forta fizica, de modul declansarii
efectelor actului violent etc. Adeziunea spontana,
admiratia, in special reactiile instinctului sexual,
implorarea sau exorcismul determina decizia victimei
de a suporta autoritatea agresorului. Totalitatea
cuvintelor, lumina, intunericul, singuratatea
genereaza confuzie, anuland reactiile instinctuale,
deductiile logice si judecata victimei. Naivitatea
determina o anumita necesitate a reintalnirii cu
agresorul si uneori se poate ajunge la o adeziune
nejustificata a victimei fata de agresivitate (cum ar fi
impacarea victimei cu agresorul).
Se poate constata ca, spre deosebire de
agresiune, care poate fi un act iresponsabil si
individual, reactia victimei este dependenta de o
multime de conditionari si justificata, in mod confuz,
de o anumita forma de reflectare a constiintei
individuale. Rezulta ca, intre agresiune si reactia
victimei nu exista un echilibru deoarece apar
reactiile instinctuale ale victimei, care sunt supuse
incoerentei si greselii. Spaima victimei devine dispret
fata de agresor, ferocitate in actul de aparare pentru
ca dupa un timp sa se atenueze si sa se
converteasca in acceptarea agresivitatii si
resemnarea in actiune. Victima nu poate intelege
agresiunea decat in limitele suferintei biologice si
psihice, iar trecerea timpului va distinge ceea ce este
semnificativ si ceea ce este secundar in evenimentul
criminogen.
In sfarsit, o alta caracteristica psihologica privind
victimele este sentimentul de solidaritate care se
naste pentru toate victimele unui singur agresor care
prin faptele criminogene a infrant demnitatea
individuala a acestor persoane. Victima are
certitudinea ca poate realiza prin propria experienta,
prin propriul exemplu un motiv de aparare a mediului
social in care traieste, stimuland pentru aceasta
solidaritatea impotriva agresivitatii.
§3. Rolul victimei in comiterea infractiunii

Unul dintre cele mai importante aspecte ale


victimologiei care tin de relatia victima – agresor se
refera la faptul daca victimele pot sa imparta
responsabilitatea intr-o anumita masura cu agresorul
in ceea ce priveste comiterea actului agresiv. Sub
acest aspect opiniile in literatura de specialitate sunt
impartite.
B. Mendelshon considera ca exista o
„receptivitate victimala”, adica receptivitatea,
predispozitia innascuta de a deveni victima,
adoptand teoria biologicului a lui C. Lombroso cu
privire la comportamentul uman deviant. Asa cum
exista diverse tipologii de personalitati ale psihicului
delincvent, exista si personalitati cu particularitati
victimale. Din punct de vedere psiho-social corelatia
dintre delincvent si victima are patru aspecte:
victima este cauza delictului, de exemplu in cazul
infractiunii comise de sot cand constata adulterul in
flagrant delict; victima este pretextul infractiunii,
cum ar fi cazul escrocheriilor; victima este rezultatul
unui consens intre ea si delincvent, de exemplu in
cazul unei sinucideri in doi; victima este rezultatul
unei coincidente, de exemplu, infractorul pandind o
persoana, loveste din eroare o alta.
Teoria este negata de alti autori. T. Bogdan
afirma ca victimele nu sunt rezultatul unor cauze
native cat a unor particularitati individuale, stadiale,
momentane sau de morfofiziologie a analizatorilor.
Se argumenteaza si cu date statistice: 61 % din
catastrofele pe cale ferata se datoreaza insuficientei
atentiei distributive, la 50 % s-a constatat lipsa de
prevedere, la 46 % s-a relevat insuficienta in
insusirea tehnicii profesionale etc. Pe de alta parte,
studiind rubrica de talharie se poate stabili ca
victimele apartin in mare procentaj profesiei de
factor postal sau casier. Se poate oare deduce de aici
ca acestia au o receptivitate victimala nativa marita
fata de alte persoane? In sfarsit, teza biologista
contine si o alta contradictie, tot de natura biologica.
Predispozitia innascuta spre a fi victima presupune
ca o victima este „programata” sa sufere
consecintele unor acte agresionale de un anumit
numar de ori pe parcursul vietii sale. Or, o atare
conceptie este cu totul contrara instinctului de
autoconservare, instinct primar care va impiedica
orice adult sanatos mental sa repete o greseala de
un numar mare de ori. In concluzie se arata ca
situatia de victima este o situatie de moment. Numai
cand trauma fizica sau psihica are un caracter
deosebit de nociv si de lunga durata se poate vorbi
de existenta unui psihic victimal, dar acesta tine deja
de patologic.
H. von Hentig, introducand notiunea de „victima
activanta”, prin care intelege rolul jucat de victima in
declansarea mecanismelor psihice latente ale
infractorilor, ajunge la concluzia ca, direct sau
indirect, si victima poarta o parte din vina delictului.
La aceasta concluzie au ajuns majoritatea autorilor,
semnaland insa ca fenomenul victimal este mult mai
complex pentru a stabili reguli exacte.
Participarea victimei la actul agresiv apare, de
cele mai multe ori, sub patru aspecte: facilitarea,
favorizarea, precipitarea si provocarea. Determinarea
gradului de vulnerabilitate se face cu ajutorul a doi
factori:
20.factori personali: se refera la trasaturile
particulare ale victimei care favorizeaza
comiterea infractiunii: retardatii mintal sau
indivizii normali dar cu un coeficient de
inteligenta redus, imigrantii, cei cu experienta
sociala redusa, persoanele cu handicap fizic,
cele prea nevarstnice sau prea varstnice,
femeile pentru infractori barbati, minoritatile
etnice pentru xenofobi extremisti, naivitatea,
increderea, neglijenta, sentimentele de
afectiune pentru infractor etc.;
21.factori situationali: presupun existenta
anumitor perioade de timp sau circumstante,
conjuncturi ale mediului inconjurator care au
determinat sau favorizat infractiunea: de
exemplu, turistii sunt un grup mai vulnerabil
care, datorita unor consideratii legate de timp,
bani etc., nu sunt dispusi sa participe la
solutionarea unui proces penal in cadrul
sistemului judiciar; pe timp de noapte, in locuri
aglomerate etc.
Cele mai intalnite forme de vinovatie ale victimei
fata de actul agresional sunt facilitarea si
favorizarea, nascute din naivitate, ignoranta,
incredere, supraaprecierea fortelor proprii, adica din
multitudinea posibila de factori personali si
situationali.
Cele mai grave forme sunt precipitarea si
provocarea. Precipitarea consta in declansarea
actiunii agresorului prin adoptarea unei conduite
conforme cu actul agresional, desi intre victima si
agresor nu exista relatii anterioare. De exemplu
persoana care nu isi incuie portiera autoturismului
sau femeia care umbla singura, seara, prin locuri
putin circulate si cu o costumatie provocatoare.
Provocarea poate fi directa sau indirecta. Este
directa atunci cand victima, anterior victimizarii ei, a
comis ceva, constient sau inconstient, fata de
infractor. De exemplu victima s-a comportat arogant
fata de viitorul infractor, nu si-a tinut o promisiune
data, a avut relatii cu sotul viitorului infractor etc.
Provocarea indirecta este situatia in care trairile si
reactiile victimei din timpul actului agresional
amplifica agresiunea sau determina pe agresor sa
comita fapte pe care initial nu le-a urmarit. Astfel,
determinat de starile afective ale victimei
(voluptatea, pasiunea, exaltarea), care transced
excitatiei individuale, agresorul poate fi depasit de
initiativa unor actiuni perverse ale victimei, care
determina reactiile macabre si de sadism din partea
agresorului. Noile sinteze agresionale nu ar fi posibile
daca sensibilitatea individului, structura sa interioara
nu ar fi fost provocata de socul colaborarii sau
participarii victimei la actul criminogen.
Boala patologica poate juca si ea un rol important
in savarsirea actului agresional. De exemplu in actele
relationale de cuplu conjugal nesesizarea unor trairi
patologice cu comportamente de tip psihotic, iar
alteori disimularea trairilor de catre autor, face ca
victimele sa fie din mediul apropiat, asa cum este
victima delirului de gelozie la psihoticul alcoolic, a
delirului de otravire la schizofrenul paranoid etc.
Trecerea la actul agresional poate fi declansata si de
starile pasionale distimice ale celor doi protagonisti
ai cuplului penal. In situatii specifice, deseori victima
creeaza ocazia unui comportament aberant in
contrast cu situatiile nespecifice in care subiectul
comportamentului deviant cauta si creeaza ocazia
actului de conduita devianta. In alte situatii victima
merge pana acolo incat se confunda cu agresorul, ca
in cazul autodenuntarii patologice in scop de
expiatie.

§4. Victima ca sursa de identificare a


agresorului

In activitatea de identificare a infractorilor o


importanta deosebita o are prima declaratie data de
victima in fata organelor de urmarire penala. Victima
are rolul de „martor principal” pentru ca a asistat la
intregul eveniment criminogen si l-a cunoscut
personal pe infractor. Victima va pastra in memorie
imaginea sau elementele de identificare speciala a
unei persoane, atitudini si expresii tipice ale
infractorului sau ale unei anumite categorii de
comportament, modul specific de operare al
autorului, toate acestea fiind indicii care vor stabili cu
rapiditate trasaturile caracteristice ale infractorului
si, in final, identificarea lui.
Victima poate oferi informatii privind infractorul si
in cazul in care a decedat, cel mai adesea atunci
cand intre ea si agresor au existat legaturi anterioare
comiterii delictului. Pornind de la cunoasterea
victimei, modul sau de viata, obiceiuri, trasaturi
morale si comportamentale, se poate ajunge la
identificarea faptuitorului.
Din punct de vedere psihologic victima poate
oferi putine garantii de veridicitate in relatarile ei, din
mai multe motive, astfel:
22.perceperea evenimentelor este determinata de
inzestrarea psiho-intelectiva a victimei, de
afectivitatea, sugestibilitatea, imaginatia si
personalitatea victimei;
23.victima este supusa unor trairi emotive deosebit
de puternice in timpul savarsirii actului
infractional, fapt care face ca perceperea actului si
memorarea lui sa se faca in conditiile unei
activitati corticale constiente reduse, generand
lacune perceptive si memoriale;
24.trecerea timpului afecteaza si ea memoria si,
deci, redarea cu fidelitate a evenimentelor;
25.din dorinta de razbunare victima poate arata un
alt faptuitor decat cel real;
26.din dorinta de a-si imbunatati situatia procesuala,
unde adesea este si parte civila, victima poate
agrava situatia infractorului, ajustand realitatea
sau punand pe umerii lui fapte pe care nu le-a
comis;
27.daca victima are o participare concreta, activa,
contradictorie sau chiar initiatoare a actului
agresional va incerca sa ascunda acest aspect,
omitand precizarea rolului sau si denaturand
realitatea;
28.insa cel mai important factor de denaturare sau
ascundere a realitatii il constituie teama de
infractor si razbunarea acestuia.
Cu toate viciile pe care le prezinta marturia
victimei, ea poate furniza informatii importante:
29.date privind determinarea naturii juridice a actului
agresional;
30.date pentru stabilirea celui mai plauzibil mobil;
31.date relative la circumstantele esentiale ale
evenimantului (de loc, timp, de comitere etc.);
32.date care definesc personalitatea victimei:
conceptia si modul de viata, calitati, defecte,
obiceiuri, starea de echilibru psihic sau tendinte
spre agresivitate, izolare, depresie, alte vicii
ascunse etc.;
33.cercul de relatii al victimei, mediile si locurile
frecventate. De o importanta deosebita este
natura relatiilor victimei cu mediul si infractorul (de
prietenie, sociabilitate, agresiune, tensiune, ura
etc.) si legaturile ei cu grupuri sociale ilicite sau
indoielnice;
34.date privind miscarea in timp si spatiu a victimei
in perioada imediat dupa comiterea agresiunii;
35.date privind bunurile detinute de victima si
eventuala disparitie a unora dintre ele;
36.date privind antecedentele morale, medicale,
penale si contraventionale ale victimei.
Asadar victima poate fi o sursa importanta pentru
identificarea infractorului, chiar si atunci cand nu a
supravietuit agresiunii, fapt ce justifica indreptarea
cercetarilor criminalistice si inspre victima nu doar
catre infractor.

SECTIUNEA A IV-A

VICTIMA – ANALIZA VICTIMOLOGICA

§1. Cauzalitatea victimala

Cauzalitatea victimala reprezinta o structura


comportamentala complexa a victimei care a jucat
un rol oarecare in savarsirea agresiunii, si care este
determinata de interdependenta unor factori
obiectivi (economici, politici, ideologici, religiosi etc.)
si a unor factori subiectivi (interese individuale,
sentimente de inferioritate, de superioritate,
atitudinile si relatiile interindividuale etc.).
Cauzalitatea victimala este intotdeauna concreta si
formeaza impreuna cu mediul ambiental o totalitate,
oferind modele explicative ale agresiunii, ale
efectelor victimale si ale integrarii victimei in mediul
social.
Factorii de risc conjunctural, relational si
natural. Clasificarea factorilor de risc victimal este
determinata de mediile socio-structurale de
provenienta a victimelor, de tipologia valorilor lezate
(fizice, morale, religioase, politice), de conditiile
socio-economice in care traiesc victimele, de regulile
de conduita acceptate de victime. Factorii de risc
releva si gradul concret de responsabilitate a
victimelor in comiterea actului agresional.
37.Factorii de risc conjunctural (economici, politici,
culturali), atat la nivel individual cat si la nivelul
grupului au ca motivari discordantele dintre
situatia economico-sociala a individului si
tendinta modificarii imediate a acesteia. Natura
acestor factori poate rezulta si din nevoile
obiective care preocupa victima (libertinajul
comportamental, viata de familie,
perfectionarea individuala sau profesionala),
asigurand pluralitatea, coexistenta si
similitudinea modurilor comportamentale
victimale.
38.Factorii de risc relational. Caracterul subiectiv
al relatiilor individuale, in cadrul existentei
umane determina concordanta dintre actul
agresional si efectul victimal. In acest sens,
relatia victimei cu agresorul e perceputa in
mod diferit de fiecare dintre acestia, depinzand
de conditiile sau de momentele variabile ale
existentei. Efectul victimal este mijlocit de
relatia anterioara, simultana sau posterioara
dintre victima si agresor, reactiile victimei fiind
rezultatul acceptarii sau refuzului scopului
relatiei, a reflectarii acestui scop in psihicul
victimei. In mod receptiv, atitudinea victimei si
a agresorului devine esentiala in
comportamentele individuale si in stimulii,
imprejurarile sau starile care comanda aceste
comportamente.
39.Factorii de risc natural. Comportamentul
victimei este justificat in mod obiectiv de
modul de intelegere a exigentei sociale, modul
de determinare in raporturile interindividuale,
de calitatile individuale de natura psihica,
morala si intelectuala. Existenta sociala
determina un anumit comportament si un
anumit grad de intelegere a existentei.
Inzestrarea biologica, gradul de sanatate fizico-
psihica si aparitia unor necesitati de natura
materiala creeaza capacitatea sau
incapacitatea de adaptare a victimei la mediul
social, la un conflict interindividual si la
urmarile lui. In situatie de incapacitate grava
de adaptare este nevoie de interventia
societatii cu masuri de recuperare victimala.
Asadar factorii de risc natural isi au sorgintea in
existenta sociala si in viata psiho-morala a
victimei.
Conditiile favorizante ale producerii efectului
victimal trebuie analizate sub mai multe aspecte:
psihologic, fiziologic, social, psihiatric si demografic.
Cunoasterea conditiilor favorizante aparitiei
victimizarii nu se reduce la analiza cauzelor
(factorilor) ci trebuie stabilite si intentiile individuale
constiente ale victimei de manifestare a acestora.
Conditiile favorizante apar ca un produs al unui
sistem complex de imprejurari care ajuta violenta si
conflictul in dezvoltarea sa naturala, spre un anumit
tip de fenomen victimal in care se integreaza. Aceste
conditii amplifica tensiunile, conflictele si
antagonismele dintre victima si agresor, fara a
declansa actul agresional, acest atribut revenind
intotdeauna cauzelor. Continuitatea sau
discontinuitatea conditiilor favorizante demonstreaza
relativitatea aparitiei actului agresional si a
particularitatilor fenomenului agresional.

§2. Constientul, inconstientul si stilul


victimal

Vointa directa a victimei, intentia manifestata de


a activa in raportul agresional determina
responsabilitatea acesteia, conceptia pe care s-a
fundamentat continutul victimizarii. Actiunile sau
inactiunile victimei pot fi constiente, circumscrise
regulilor sociale, sau inconstiente, in afara vointei
sale directe, modul de determinare a acestora
regasindu-se in scopul urmarit de victima. Fiecare
actiune va trebui sa corespunda unui scop individual
astfel incat, daca acest scop se regaseste in urma
fiecarei actiuni-inactiuni, ca o particularitate
constanta, va determina stilul victimal.
Constientul victimal. Actiunea-inactiunea victimei,
rezultat al raportului dintre instinct si inteligenta,
prezinta caracteristici diferentiate de la individ la
individ, aflate intr-o structura unitara,
generalizatoare. In esenta comportamentala
victimala se constata incercarea victimei de a
anticipa rezultatul actiunii agresionale a infractorului.
Inconstientul victimal. Fixat in ereditate,
inconstientul comportamental stabileste forma
concreta de asimilare si de integrare a individului in
mediul social. Relatia instinctuala programata
ereditar nu va putea fi prevazuta de individ si nu va
reprezenta un comportament individual constant de
natura asociativ-previzibila. In relatia cu agresorul
conduita victimei este data de structura constient-
inconstient. Vointa victimei in raspunsul la agresiune
poate fi nascuta in baza coordonarii inteligentei si
experientei personale, sau poate fi inlaturata prin
exercitiul spontan al instinctelor.
Stilul victimal. Determinarea conditiilor necesare
adaptabilitatii victimei la realitatea conflictului
agresional va releva exercitiul spontan sau masura
adaptabilitatii la mediul respectiv. Trebuintele,
impulsurile, instinctele pot sa fie rezultatul unei
programari ereditare sau a unei invatari in stadiile
evolutiei de adaptare la mediul inconjurator.
Inhibitia victimala. Aptitudinea victimei de a
evalua posibilitatile sale de adaptare la conflictul
agresional depinde si de calitatea senzatiilor si
perceptiilor, si de structura sistemului sau nervos.
Reactia receptorilor victimei este influentata de
intensitatea si calitatea stimulentului. Victimele care
prezinta un grad de slabiciune nervoasa isi formeaza
cu prioritate reflexele negative, isi impun conditii
stabil si manifesta dificultati in transformarea
reflexelor inhibitorii in reflexe pozitive, astfel incat
procesul de inhibitie este mai puternic decat procesul
de excitatie.
Cunoasterea acestor elemente are importanta si
pentru stiinta dreptului politienesc. Lipsa de
combativitate fata de agresor, modalitatea de
constientizare sau de nepercepere a starii victimale
determina masurile preventive sau recuperatorii fata
de victima. Constientizarea efectului victimal sau
indiferenta producerii acestuia poate explica
raportarea victimei fata de exigentele sociale. Atunci
cand diferentele intre activitatea agresionala si
atitudinea victimala sunt foarte greu de facut un rol
deosebit il are modul in care se poate individualiza
inhibitia victimei in realizarea unor elemente care
ajuta, stagneaza sau impiedica producerea unor
efecte antisociale.

§3. Particularitati ale grupelor si


subgrupelor victimale

In raport de gradul de rezistenta si de supunere a


victimei fata de actul agresional, precum si de modul
de actiune ca raspuns la fapta violenta, victimele pot
fi grupate in grupe si subgrupe victimale, astfel:
grupele victimale – victime minore, victime adulte,
autovictime; subgrupe victimale – victime dupa sex,
victime dupa gradul de participare la agresiune,
victimizarea intrafamiliala si victimizarea sociala,
victime dupa categoriile infractiunilor. Fiecare grupa
sau subgrupa are trasaturi specifice constante.

3.1. Victimizarea femeii. Femeia face parte


din categoriile de victime cu cel mai mare grad de
vulnerabilitate victimala, alaturi de copii si batrani.
Spre deosebire de victimele de sex masculin care,
datorita instinctului de conservare, incearca sa evite,
sa combata sau sa anihileze efectele agresiunii
practicand la randul lor o agresiune, victimele de sex
feminin, in general, sunt stapanite de sentimentul
fricii, rezultata din amenintarile si agresiunea suferita
care determina, de regula, acceptarea efectului
victimal. La acestea se adauga si alte trasaturi
favorizante ale actului agresional: sensibilitate,
finete, emotivitate, forta fizica limitata.
Dintre formele de victimizare a femeii cele mai
des intalnite, violul ocupa un loc foarte important.
Uneori acesta este insotit si de acte de cruzime sau
urmat de moartea victimei. Reactia societatii fata de
aceasta infractiune este duala: pe de o parte se
considera ca femeia are intotdeauna un grad
oarecare de vinovatie, fie sub forma precipitarii, fie
chiar a provocarii directe, in timp ce tabara adversa
considera ca agresiunea incepe atunci cand un
barbat continua dupa ce femeia spune „nu”. Uneori
este destul de dificil de stabilit daca exista viol sau
nu si care este responsabilitatea victimei in
comiterea infractiunii. Dar indiferent de gradul de
implicare a victimei in savarsirea agresiunii, daca se
stabileste existenta cu certitudine a delictului,
infractorul este vinovat si trebuie sanctionat, fapta
nefiind scuzabila pe motivul vinovatiei victimei.
Dupa M. Minovici exista patru mari grupe de viol:
prin constrangere fizica, prin constrangere morala,
violul prin asa-zisele abuzuri de situatie si violul
profitand de starile patologice fizice si mentale ale
victimei. Exista si viol in timpul somnului hipnotic sau
al somnului natural. Violul poate fi comis de catre un
strain (55% din cazuri) sau de catre cineva care a
avut relatii anterioare cu victima (40% din cazuri).
Raportul real ar putea fi insa altul, avand in vedere
ca victima unui viol comis de o cunostinta este
inhibata in a face plangere penala. Dupa criteriul
varstei, situatia statistica este urmatoarea: 20-24 ani
– 27%, 16-19 ani si 25-34 ani – 25%, 12-15 ani –
11%, 35-49 ani – 7%. Din datele statistice rezulta de
asemenea ca sunt cu risc crescut femeile cu situatie
materiala modesta, din medii sociale indoielnice
precum si femeile care lucreaza in domeniul
prostitutiei. De asemenea agresorii, in majoritatea
cazurilor, au cu cel putin cinci ani mai mult decat
victimele si antecedente penale.
O alta forma de victimizare a femeii este
maltratarea sau uciderea ei de catre sot. Cauzele
sunt multiple: conflicte intraconjugale, infidelitate,
gelozie, alcoolism, sotul bolnav psihic etc. Uneori ca
urmare a agresiunii sotiile pot comite ele insele
infractiuni, de regula asupra sotilor. Intr-o asemenea
situatie stabilirea gradului de vinovatie a celor doi
membrii ai cuplului penal este foarte dificila. Pentru
aceasta operatie trebuie sa fie cunoscuta istoria
relatiilor dintre cei doi, frecventa conflictelor dintre
ei, motivatia acestora. Victimizarea sotiei se poate
datora in intregime conduitei ostile a sotului, dar
poate exista si o contributie, mai mica sau mai mare,
a sotiei, in sensul ca ea poate provoca, direct sau
indirect, prin raspunsurile sau atitudinile sale,
comportamentul violent al sotului. O caracteristica a
victimizarii in familie este refuzul victimei de a
renunta la modul de viata agresiv impus de sot,
renuntare ce s-ar putea produce prin separarea in
fapt a sotilor, pe o anumita perioada, pana la
solutionarea problemelor conjugale sau prin divort.
Atitudinea pasiva a victimei are patru mari
argumente: copiii au nevoie de ambii parinti,
dificultatile financiare, opinia societatii si lipsa
sprijinului real din partea autoritatilor si a legii.
Intrucat familia este celula de baza a societatii, in
cazul unor crize majore din viata unui cuplu este
necesar sa se intervina cu psihoterapie conjugala si
consiliere familiala.
Fireste ca femeile pot fi supuse oricarui tip de
agresiune, aici fiind analizate cele mai intalnite dintre
ele. Alte infractiuni care au cu precadere victime
femei sunt: infractiunile privind viata sexuala
(celelalte decat violul) si talharia.

3.2. Victimizarea copilului. Copiii fac parte din


categoria persoanelor cu o vulnerabilitate victimala
crescuta datorita particularitatilor
psihocomportamentale si de varsta specifice: lipsa
posibilitatilor fizice si psihice de aparare, capacitatea
redusa de anticipare a propriilor comportamente si
ale altora, capacitatea redusa de intelegere a
efectelor si consecintelor unor actiuni proprii sau ale
altora, capacitate redusa empatica, imposibilitatea
de a discerne intre intentiile bune si rele ale altora,
nivelul inalt de sugestibilitate si al credulitatii,
sinceritatea si puritatea sentimentelor, gandurilor,
intentiilor, lipsa experientei sociale etc. Datorita
acestor caracteristici ei pot fi usor antrenati in actiuni
victimizante pentru ei, pot fi inselati cu promisiuni
sau recompense, mintiti, constransi sa comita acte
ale caror consecinte negative pentru ei si pentru altii
nu le pot prevedea.
O forma specifica de victimizare a minorilor este
bataia si incestul. Bataia este o masura aplicata in
special de catre tata si este considerata o solutie
extrema de autoritate si sanctionare. Adeptii bataii
sustin ca ea este o masura educativa cu dubla
valoare: retroactiva – durere fizica si morala pentru o
conduita gresita, si procativa, adica inhibarea pe
viitor a unor astfel de conduite. Raman insa unele
intrebari fara raspuns: cat timp trebuie sa dureze
pentru a nu traumatiza fizic si psihic, ce intensitate
trebuie sa aiba, care este cel mai potrivit context de
aplicare etc. Bataia devine cu certitudine un act
agresional atunci cand are drept consecinte leziuni
fizice, traume psihice sau chiar moartea minorului.
De la bataia corectiva si pana la maltratare poate fi
doar un pas. Exista si situatii de parinti cu un
comportament neechilibrat, determinat de diverse
cauze: mariaj instabil, nasterea nedorita a copilului,
copilaria violenta a parintilor, copilul privit ca o
modalitate de satisfacere a propriilor nevoi, tulburari
psihice, impulsivitatea, lipsa de afectivitate,
frustrarea sociala, asteptarile lor de la copil sunt
nesatisfacute etc.
Urmari deosebit de grave ale copilului il produce
si incestul. Cel mai adesea incestul este provocat de
un tata care intretine relatii sexuale cu fiica sa, sau
de frate care abuzeaza sexual de sora. Celelalte
cazuri (modalitatile tata-fiu, frate-frate, mama-
fiu/fiica, sora-frate/sora) sunt mai rare, dar nu
absente. Incestul cu un minor este o forma a violului
deoarece copilul nu are discernamantul necesar
pentru a-si da consimtamantul.
Incidenta foarte crescuta in randul victimelor
minore au si celelalte infractiuni sexuale. Privitor la
aceasta categorie de agresiune, Alex Thio (1988)
evidentiaza urmatoarele: intre 9 si 54 de procente
pentru femei si intre 3 si 9 procente pentru barbati
au fost in timpul copilariei victimele unui abuz
sexual; majoritatea agresorilor sunt barbati si a
victimelor sunt femei; in general infractorul si victima
se cunosc. Profilul agresorului din aceasta categorie
se caracterizeaza printr-o relativa inhibitie sexuala
pe parcursul vietii, sunt blanzi, amabili si pasivi, sunt
mai putin capabili de a intretine relatii sexuale cu
persoane de sex opus adulte, fiind anxiosi si
necomunicativi in prezenta acestora, cei mai multi
comit agresiuni asupra aceluiasi copil pe o periada
mai lunga de timp, de asemenea isi recunosc
vinovatia mai usor decat violatorii. Infractiunile
sexuale asupra minorilor prezinta un grad ridicat de
pericol social mai ales prin urmarile de natura psihica
prin care ramane marcat comportamentul victimei.
Minorul, fiind lipsit de experienta de viata, este
dependent de temperament. Formarea cunostintelor
despre ansamblul actelor agresionale este posibila
numai in acele cazuri in care raporturile existente cu
diferiti agresori, in perioada anterioara, au generat o
forma de rationare perceptibila in comportamentul
victimei. Educatia este conditia necesara pentru a
putea preveni fenomenul victimal in randul copiilor.

3.3. Victimizarea persoanelor varstnice.


Batranetea prezinta o serie de caracteristici
specifice: predomina procesele involutive,
diminuarea potentialului energetic si a capacitatii
vitale, accentuarea fenomenelor de sclerozare,
scaderea labilitatii functionale a organelor de simt si
a sistemului nervos, a mobilitatii. Din punct de
vedere psihic apar modificari ca sentimentul de
depersonalizare, scaderea capacitatii de concentrare
si distribuire a atentiei, a rezistentei la stres,
sentimentul de insecuritate, cresterea gradului de
dependenta interpersonala, slabirea dinamismului
instinctiv etc. Dar intre batranetea cronologica si cea
psihologica nu exista intotdeauna concordanta.
Infractiunile privitoare la batrani au fost incadrate
in doua categorii : crime de strada (furt, talharie) si
maltratarea de catre persoane cunoscute. Procesul
de victimizare poate sa apara in cadrul mediului
familial, agresori fiind rudele sau persoanele care
ingrijesc batranii, sau in afara acestuia, agresori fiind
infractorii. Acestia din urma, profitand de capacitatea
redusa a batranilor de a se apara, si de unele
caracteristici psihocomportamentale specifice
(credulitate, neglijenta, uitare, confuzie), pot comite
acte infractionale grave mult mai usor. Situatia este
mult facilitata atunci cand victima traieste singura.
Cele mai intalnite infractiuni privitoare la
persoanele varstnice sunt infractiunile motivate
material. In unele situatii infractorii cunosc direct sau
indirect bunurile si valorile pe care le poseda victima,
precum si locul unde sunt depozitate. In altele ei
actioneaza in baza presupunerii ca victima trebuie sa
fi adunat asemenea valori pe parcursul vietii, inclusiv
pentru inmormantare, caz intalnit mai des in mediul
rural unde batranii isi pregatesc cele funerare din
timp, inclusiv banii. Barbatii batrani sunt mai
victimizati decat femeile varstnice, cei din mediul
urban mai vulnerabili decat cei din mediul rural iar
riscul de victimizare creste odata cu inaintarea in
varsta.
In a doua categorie de agresiuni care privesc cu
precadere varstnicii intra diferite forme de
maltratare a lor, cum ar fi: agresiunea fizica,
agresiunea psihica, exploatarea prin munca,
exploatarea financiara prin inselaciune si furt,
privarea de hrana, tratament medical etc.
Maltratarea se produce intotdeauna in familie, de
catre rude sau persoanele care ingrijesc batranul,
sau in institutiile de asistenta sociala, de catre
personalul acestora. Victima tipica este femeia
bolnavicioasa si suferinda; victimele sunt izolate
social de prieteni, vecini. rude, care ar putea sa
intervina si sa puna capat procesului de victimizare;
victimizatorii tind sa devina suprasolicitanti in raport
cu victimele care devin depresive, izolate,
dependente; fii recurg cel mai adesea la maltratarea
fizica, iar fiicele la maltratarea psihica; in majoritatea
cazurilor victimele au fost si ele parinti abuzivi.

3.4. Autovictimizarea. Forma tipica, si cea mai


grava, o reprezinta suicidul (sinuciderea). Cu toate
acestea autovictimizarea nu trebuie sa se confunde
cu suicidul, pentru ca ea presupune forme mult mai
variate de autoagresiune, de exemplu automutilarile
ori, in alt caz, vatamarile corporale autoprovocate de
catre detinuti cu scopul de a inlatura temporar
regimul de incarcerare.
G. Kaiser arata suicidul ca fiind o agresiune voita
si constienta orientata catre propria persoana in
scopul suprimarii propriei vieti. El are o functie tripla:
de exprimare a gandirii si actiunii individului; de
represiune a agresiunii; de suprimare a fiintarii
victimei ca modalitate de realizare a primelor doua
functii. Potrivit lui A. Thio, exista trei categorii de
suicid:
40.Suicidul-amenintare. Indivizii care ameninta cu
suicidul vor mai mult sa traiasca decat sa
moara, amenintarile lor fiind folosite pentru a
atinge anumite scopuri. Actul suicidal va fi insa
transpus in realitate atunci cand exista un
pericol real de a nu-si realiza scopurile propuse.
41.Suicidul-tentativa. Se caracterizeaza printr-o
mare ambiguitate. Sinucigasii din aceasta
categorie nu reusesc de cele mai multe ori, la
nivel comunicativ, sa-si declare adevaratele
intentii. Ei arata altora doar cat sunt de
depresivi dar evita folosirea cuvantului
sinucidere. Chiar si atunci cand reusesc o atare
comunicare, cei care receptioneaza mesajul nu
il iau in serios datorita caracterului prea vag al
acestuia. Cele mai intalnite metode sunt:
taiatul venelor, inghitirea unei cantitati mari de
medicamente si asfixierea cu gaz in casa sau in
masina. Desi metodele pot fi letale, ele mai
pastreaza o speranta pentru viata, mai mult
chiar, cele mai dese tentative de suicid se
petrec in locuri sau conjuncturi in care salvarea
este posibila sau chiar inevitabila, astfel ca, unii
autori numesc asemenea tentative „drumul
spre viata si nu spre moarte”. Studiile statistice
arata ca intre suicidul-tentativa si cel reusit
exista un raport invers: cele mai multe
tentative apartin femeilor si tinerilor; cele mai
multe reusite apartin barbatilor si batranilor.
42.Suicidul reusit. Categoria cuprinde acele
persoane care, incercand sa se sinucida, nu au
fost salvate la timp si pe cele care au fost mai
determinate sa moara. In aproximativ o treime
din sinuciderile reusite autorii lor au mai avut
tentative de suicid. De asemenea cei mai multi
dintre ei au comunicat, direct sau indirect,
ideea lor suicidara altor persoane. Cele mai
folosite metode sunt impuscarea cu arme de
foc si spanzurarea. Pornind de la notele lasate
de sinucigasi, se pot identifica cel putin patru
tipuri de sentimente suicidare: sentimentul de
scuza si aparare in raport cu unele persoane;
sentimente vindicative, de razbunare pe alte
persoane sau chiar pe sine; sentimente de
marinimie si generozitate fata de lumea pe
care o abandoneaza cu scopul de a-si dona
averea, trupul pentru experimente, organele
altor bolnavi etc., tot aici regasindu-se si
sentimentele de iertare fata de persoanele care
au gresit sinucigasului; sentimente
suprarealiste: tensiunea puternica ce i-a
condus spre suicid scade si un calm coplesitor
ii cuprinde. Multi sinucigasi care si-au taiat
venele declara ca nu au simtit durerea, altii au
avut orgasm urmat de un sentiment linistitor
de relaxare si un somn adanc.
In ceea ce priveste raspunsul persoanelor care au
avut o oarecare legatura cu sinucigasul si care ar fi
putut prevedea si preveni sinuciderea, acesta consta,
de cele mai multe ori in sentimentul de vinovatie ca
nu au prevazut-o si prevenit-o, ca nu s-au comportat
mai bine cu victima, ca nu au perceput din timp
intentiile acesteia.
Exista doua teorii consacrate care explica actul
suicidal: teorii psihiatrice si cele sociologice. Primele
considera ca boala mintala este principala cauza a
sinuciderii sau cel putin un dezechilibru psihic. La
acestea se adauga depresia, anxietatea morbida,
lipsa de speranta, frustratia adanca, experienta
traumatizanta din timpul copilariei. Teoriile
sociologice sustin ca nu exista nimic rau cu
sinucigasii. Potrivit lui E. Durkheim exista doua
motive sociologice ale suicidului: probleme de
integrare sociala si probleme cu reglarea sociala,
respectiv cu constrangerea si regulile grupului social
asupra individului. Pornind de la postulatele
durkheimiene au fost elaborate si alte teorii moderne
noi. A. Henry si J. Short au elaborat teoria
trifactoriala, conform careia suicidul este determinat
de trei categorii de factori: sociologici, psihologici si
economici. Acestia redau statutul individului. Cu cat
statutul este mai „inalt” cu atat individul este mai
predispus suicidului, pentru ca are un superego,
resimte mai greu crizele sociale, economice etc. J.
Gibbs si W. Martin au elaborat teoria integrarii
statutului, care afirma ca rata suicidului unei poulatii
variaza invers cu nivelul integrarii statutului in acea
populatie. Nivelul integrarii devine masurabil prin
urmatoarele concepte: rata inalta a suicidului; lipsa
stabilitatii si durabilitatii sociale; lipsa conformitatii
sociale la cerintele societatii; conflictele de rol,
respectiv raportul dintre asteptarile societatii de la
un individ si realizarile lui in acest sens;
incompatibilitatea statutului, respectiv pozitia pe
care o ocupa individul in societate si care genereaza
conflictul de rol; lipsa integrarii statutului, respectiv
masura de ocupare a pozitiei solicitate de catre
sociatate.
Suicidul este explicat si prin prisma teoriilor
fenomenologice care opereaza cu intelesurile si
semnificatiile sinuciderii si cu modul in care persoana
sinucigasa actioneaza in baza acestor intelesuri. Una
dintre acestea este teoria intelesurilor suicidare care
considera ca indivizii, pentru a se sinucide, atribuie
anumite semnificatii specifice actelor lor suicidare
(suicidul ca o cale de a transporta sufletul in alta
lume, de a schimba imaginea lor in ochii altora, de a
obtine sentimentele altora, de razbunare), acestea
fiind, la randul lor, influentate de intelesurile
generale pe care societatea le acorda suicidului
(suicidul are ca motiv depresia, dorinta de a scapa de
ceva neplacut din viata, de moarte; ceva este rau in
legatura cu situatia sociala a sinucigasului, iar cineva
este vinovat; ceva este rau cu insasi persoana
sinucigasa). Alta teorie fenomenologica este teoria
procesului suicidar care, in opozitie cu cea
anterioara, considera ca semnificatiile suicidului tind
sa descurajeze sinucigasul. Autorul teoriei, J. Jacobs,
identifica zece pasi in cadrul procesului de devenire a
sinucigasului:
43.indivizii se confrunta cu probleme neasteptate,
intolerabile si insolvabile;
44.ei le vad, nu ca pe niste incidente izolate, ci ca pe
o veriga dintr-un sir nesfarsit de probleme;
45.ei cred ca moartea este singurul mod de a le
rezolva;
46.aceasta convingere se fundamenteaza pe izolarea
lor sociala; ei nu isi pot impartasi cu altii
problemele;
47.ei se straduiesc din greu sa invinga prohibitia
societatii impotriva suicidului pe care au
interiorizat-o atat de mult incat vad suicidul ca
fiind imoral;
48.ei reusesc s-o invinga deoarece sunt deja foarte
izolati social;
49.ei reusesc s-o invinga si prin autosugestionarea ca
prin suicid nu renunta la viata sacra;
50.ei rezolva conflictul (rational, psihologic, moral si
spiritual) definind problemele ca fiind insolvabile in
alt mod, deci suicidul devine o necesitate, devine
justificat;
51.definind suicidul ca singura solutie, ei inlatura
sentimentul de vinovatie si raspundere;
10. pentru a fi siguri ca nu vor fi pedepsiti in alta
viata, ei Il roaga pe Dumnezeu pentru iertare sau
lasa o nota suicidara cerand supravietuitorilor sa se
roage pentru sufletul lor, apoi se sinucid.
Semnificatia psiho-sociala a suicidului este
contradictorie deoarece are la baza o criza de
fundamente, victima acceptand raportarea
comportamentului individual la un comportament
ideal absolut, care va avea intotdeauna o
semnificatie irationala. Victima suicidului isi
precizeaza raporturile cu agresorul (mediul social sau
un individ), si asa-zisa intelegere rational-irational a
existentei delibereaza in sensul negarii acesteia,
printr-o viziune tragica, speculativa, irationala.

§4. Protectia si autoprotectia impotriva


victimizarii

Masurile care se pot lua pentru prevenirea si


limitarea sau chiar eliminarea fenomenului victimal si
a efectelor sale se pot clasifica in doua categorii:
masuri de protectie sociala si masuri de
autoprotectie.
Masurile de protectie sociala revin organelor si
autoritatilor statului. Dintre acestea un rol important
il au organele judiciare responsabile cu prevenirea
infractiunilor si cu prinderea, judecarea si
sanctionarea infractorilor. Asa cum afirma S. L.
Wrightsman, detinerea infractorilor deosebit de
periculosi in institutii speciale asigura un nivel mai
inalt de securizare psihologica a cetatenilor. Dar
existenta organelor judiciare, aplicarea corecta si
prompta a normelor penale, sanctionarea
infractorilor au si rol de preventie prin inhibarea
comportamentului delictual la unii potentiali agresori.
De aemenea o forma de protectie a victimei este si
indisponibilizarea bunurilor infractorului, confiscarea
unor bunuri sustrase de la victima etc. pentru a
garanta posibilitatea recuperarii integrale a
prejudiciului de catre victima.
Protectia sociala impotriva victimizarii este si
responsabilitatea legiuitorului si executivului.
Activitatea organelor judiciare depinde de actele
normative ale Parlamentului, atat in ceea ce priveste
buna functionare a lor cat si eficienta legii in
prevenirea si combaterea fenomenului criminogen.
Daca legiuitorul este responsabil cu stabilirea politicii
penale, executivul are rolul de a pune in miscare
acele mecanisme administrative care sa o transpuna
in realitate. In functie de diferite domenii pot fi
identificate si alte autoritati de stat cu raspundere in
protejarea victimelor, in cazuri de victime minore,
victime ale abuzului in familie, persoane cu handicap
etc. Asemenea masuri pot fi: internarea in institutii
spitalicesti sau de ocrotire, asigurarea unui ajutor
financiar pana la incadrarea in munca, asigurarea
reconversiei profesionale, consiliere, asigurarea
pazei etc. In sfarsit nu trebuie neglijat nici rolul
societatii civile care, fiind mai motivata, poate obtine
rezultate semnificative.
Masurile de autoprotectie sunt cele care revin in
sarcina persoanelor particulare, care mai mult
trebuie sa fie rodul unor influente organizate, si mai
putin instinctuale. Asemenea masuri pot fi:
asigurarea intrarilor in locuinte si imobile, evitarea
locurilor periculoase, evitarea companiilor
indoielnice, evitarea reclamei si a publicitatii cu
privire la situatia materiala detinuta, evitarea
introducerii persoanelor straine in casa, mai ales
pentru cei singuri (pericolul este nu doar de moment,
ci si de lunga durata prin faptul ca strainul poate afla
valorile detinute, locul unde acestea sunt depozitate
etc., ceea ce poate trezi intentia delictuoasa pentru
viitor), ignorarea pietonilor sau a strainilor care
incearca sa angajeze o conversatie, mai ales noaptea
sau in locuri retrase etc.
Tacticile de depasire a situatiilor de risc. Exista
situatii in care pericolul nu poate fi avitat total (de
exemplu serviciul in tura de noapte). In asemenea
cazuri trebuie adoptate unele tactici pentru a
minimaliza cat mai mult posibil riscul de victimizare.
Se pot aminti exemplificativ: plimbarea in compania
altora, in grup iar nu singur, evitarea implicarii
neinarmate in anumite evenimente periculoase etc.
Prevenirea crimei prin proiectarea mediului
inconjurator afirma importanta creerii unui „spatiu de
aparare” prin „ingreunarea atingerii tintelor”:
imbunatatirea sistemelor de inchidere si asigurare a
intrarilor si iesirilor, inaltarea gardurilor si mentinerea
supravegherii, a pazei. Actiunile de reducere a
riscului pot fi individuale, colective, in colaborare cu
alte persoane, sau mixte.
Toate aceste tactici si strategii nu pot fi evaluate
cu usurinta privind eficacitatea lor, deoarece este
dificil de prevazut situatiile exacte, particulare in
care ele ar putea preveni actiunile victimizante, si
asta pentru ca exista modalitati numeroase si foarte
variate prin care un infractor poate comite aceeasi
fapta. Anumite strategii de reducere a riscului pot fi
eficiente pana la un nivel clar observabil dar care nu
poate fi si prompt cuantificabil.
SECTIUNEA A V-A

CORELATIA VICTIMOLOGIEI CU CELELALTE


STIINTE SOCIALE

Victimologia si politica penala. Politica penala


reprezinta ansamblul de reguli susceptibile sa fie
propuse legiuitorului sau care sunt efectiv folosite de
acesta, la un moment dat, intr-o tara determinata
pentru combaterea criminalitatii. Raportul dintre
victimologie si politica penala va determina
modalitatile de stabilire a compozitiei victimizarii
(fizice, sexuale, religioase, ideologice, geografice),
formele jurisdictionale de limitare a victimizarii,
influenta fenomenului victimizarii, limitele pedepselor
penale si rolul organelor judiciare in protejarea
victimelor.
Victimologia si agresologia. Daca victimologia
studiaza comportamentul victimei, agresologia
analizeaza si explica trasaturile de comportament ale
agresorilor, individual sau in grup, modul in care se
produce agresiunea, determinarile socio-individuale,
precum si ansamblul fenomenelor agresionale, ca un
cumul de comportari antisociale, si influenta
negativa a acestora asupra dinamicii sociale,
economice, politice si juridice. Interactiunea dintre
victimologie si agresologie presupune relevarea
atitudinii agresorului in realizarea actului, relatiile
interindividuale cu victima (inainte, in timpul si dupa
agresiune), efectele actului agresional asupra
agresorului si victimei. Victimologia si agresologia
studiaza corelatia dintre comportamentul victimei si
agresorului, stimulii interni si externi ce determina
comportamentele celor doi si consecintele sociale
directe ale acestora, calificand actul individual ca
fiind agresional sau o consecinta a acestuia (efect
victimal), explicandu-i geneza.
Victimologia si penologia. Penologia ca stiinta
sociala studiaza varietatea practicilor educative ale
pedepsei penale, diversitatea mijloacelor de
investigatie, a formelor de reeducare, a efectelor
reformative ale pedepsei asupra condamnatului,
stabilind totodata echilibrul dintre pericolul social
concret produs de fenomenul infractional si
sanctiunea ce trebuie aplicata infractorului.
Victimologia, limitandu-se la analiza efectului
victimal produs de actul agresional, reclama o
diversificare a pedepselor penale, astfel incat sa se
asigure actul preventiv de intimidare a posibililor
infractori, cat si modul concret si masura pedepsei
aplicata condamnatului pentru a se asigura principiul
moral de satisfactie a victimei si societatii, si
principiul social de obligare a infractorului de a
suporta consecintele coercitive ale pedepsei.
Victimologia si psihologia. Fenomenul de
victimizare se afla intr-un raport nemijlocit cu
psihicul victimei intrucat victima, in momentul
cunoasterii agresorului, isi pune in evidenta
afinitatile influentand chiar stilul relatiei cu acesta, si
traieste o experienta psihica complexa si
contradictorie, ce cuprinde senzatii, perceptii,
rationamente si ganduri fugitive, sentimente confuze
si antagonice. Victimologia, prezentand cunoasterea
si convingerile victimei, preia din psihologie modul
cum se realizeaza comportamentul individual
(nesiguranta, teama), geneza si explicarea acestuia,
precum si procesul psihic de adaptare progresiva a
victimei la atitudinile si tensiunile din mediul
inconjurator. Reglarile sau dereglarile socio-afective
dintre victima si agresor sunt determinate de
trasaturile psihice individuale si de tendintele
personalitatii fiecaruia. Psihologia va releva
interactiunea dintre interesele contradictorii,
sentimentele si conditiile de inhibare aflate intr-o
relatie reciproca, determinate de nevoile si aspiratiile
fiecarui participant, cu scopul de a cunoaste diferite
variabile comportamentale si interactiunile acestora.
Victimologia si sociologia. Sociologia integreaza
efectul victimal in imprejurarile concrete ale actelor
agresionale, explicand frecventa si intensitatea
acestora, pornind de la abstract la concret, tinand
seama si de conflictele si disputele dintre agresori si
victime. Stabilind legatura dintre efectele victimale,
evidenta si dependenta acestora de cauze precizate
sau care se pot preciza, se va deduce motivatia
actelor agresionale, atat ca manifestare singulara cat
si ca fenomen social. Atunci cand agresivitatea nu se
poate explica prin raportare la individual, sociologia
va integra actele agresionale intr-un ansamblu
justificat de cauzalitatea istorica a fenomenului
agresional.
Victimologia si criminologia. Cea mai importanta
interactiune a victimologiei cu celelalte stiinte sociale
priveste criminologia. Mult timp victimologia nu a
existat ca stiinta individuala, fiind considerata un
capitol al criminologiei. Dar, inca de la inceputurile
victimologiei s-a aratat ca aceasta nu este o parte a
criminologiei, ci o stiinta paralela cu aceasta, sau
chiar reversul ei. Criminologia este stiinta care
studiaza cauzele si conditiile criminalitatii, efectele
criminalitatii asupra victimelor dar si asupra
societatii, strategia de aparare socio-umana.
Raportul dintre victimologie si criminologie se
regaseste sub doua importante aspecte: prin
cercetarile specifice, criminologia ofera explicatii cu
privire la actul criminogen care permit adoptarea
unor masuri si instrumente necesare in scopul
reducerii criminalitatii si diminuarii riscului victimal;
criminologia stabileste cauzele si conditiile producerii
infractiunilor, oferind informatii utile in stabilirea
strategiilor de preventie si aparare individuala si de
grup.
Victimologia a aparut ca o necesitate sociala.
Ideea ca problema crimei poate fi solutionata numai
prin studiul delincventului este totalmente gresita.
Separarea delincventului de victima este o eroare.
Nici un proces penal nu poate exista fara cuplul
agresor-victima. Solutionarea corecta a unei cauze
penale se poate face numai prin analiza bilaterala a
acestui cuplu, in caz contrar orice solutie corecta se
va da numai din eroare. Studiul empiric al victimei,
din trecut, a fost inlocuit cu unul sistematic de catre
o noua stiinta – victimologia.
BIBLIOGRAFIE

Tiberiu BOGDAN

Petre BRANZEI,
Gheorghe SCRIPCARU,
Tadeusz PIROŹYŃSKI

Ioana-Teodora BUTOI,
Tudorel BUTOI

Nicolae MITROFAN,
Voicu ZDRENGHEA,
Tudorel BUTOI

Iancu TANASESCU,
Gabriel TANASESCU,
Camil TANASESCUProbleme de psihologie judiciara,
Editura Stiintifica, Bucuresti, 1973

Comportamentul aberant in relatiile cu mediul,


Editura Junimea, Iasi, 1970

Tratat universitar de psihologie judiciara: teorie si


practica, Editura Pinguin Book, Bucuresti, 2006

Psihologie judiciara, Casa de Editura si Presa „Sansa”


– S.R.L., Bucuresti, 1994

Criminologie (Agresologie. Victimologie.


Detentologie), Editura All Beck, Bucuresti, 2003