Sunteți pe pagina 1din 25

UNIVERSITATEA „LUCIAN BLAGA” – SIBIU

FACULTATEA DE DREPT „SIMION Barnutiu”

masterat – stiinte penale


anul i

psihologie judiciara
tITULAR DE DISCIPLINA:

lECTOR UNIV. DR. Tatu angela

victima si victimologia

(referat – sesiunea februarie 2008)

sTUDENT: rostas – covalev laurentiu titu cotizo


anul I, grupa sibiu
Rostaş – Covalev Laurenţiu Titu Cotizo, Ştiinţe penale, An I, Grupa Sibiu, Sesiunea februarie 2008 2

CUPRINS

SECŢIUNEA I – Victimologia ca ştiinţă ..................................................................................... 3


§1. Noţiunea şi obiectul victimologiei ......................................................................................................... 3
§2. Istoricul victimologiei ............................................................................................................................ 3
§3. Metode şi tehnici de cercetare în victimologie ...................................................................................... 4

SECŢIUNEA A II-A – Noţiuni introductive privind victima .................................................. 6


§1. Conceptul de „victimă” ......................................................................................................................... 6
§2. Clasificarea victimelor ........................................................................................................................... 6
§3. Reacţiile societăţii faţă de victimă: acuzarea şi apărarea sa ................................................................. 9

SECŢIUNEA A III-A – Cuplul penal victimă-agresor ............................................................ 10


§1. Contradicţie privind existenţa cuplului agresor – victimă .................................................................. 10
§2. Implicaţiile psihologice ale actului agresional privind agresorul şi victima ....................................... 10
2.1. Implicaţiile psihologice ale actului agresional privind pe agresor ................................................ 11

2.2. Implicaţiile psihologice ale actului agresional privind victima .................................................... 11


§3. Rolul victimei în comiterea infracţiunii .............................................................................................. 12
§4. Victima ca sursă de identificare a agresorului ..................................................................................... 14

SECŢIUNEA A IV-A – Victima - analiză victimologică ........................................................ 15


§1. Cauzalitatea victimală ......................................................................................................................... 15
§2. Conştientul, inconştientul şi stilul victimal ......................................................................................... 16
§3. Particularităţi ale grupelor şi subgrupelor victimale ............................................................................ 17

3.1. Victimizarea femeii ....................................................................................................................... 17

3.2. Victimizarea copilului ................................................................................................................... 18

3.3. Victimizarea persoanelor vârstnice ............................................................................................... 19

3.4. Autovictimizarea ........................................................................................................................... 19


§4. Protecţia şi autoprotecţia împotriva victimizării .................................................................................. 22

SECŢIUNEA A V-A – Corelaţia victimologiei cu celelalte ştiinţe sociale ............................ 23

Bibliografie .................................................................................................................................. 25
Rostaş – Covalev Laurenţiu Titu Cotizo, Ştiinţe penale, An I, Grupa Sibiu, Sesiunea februarie 2008 3

SECŢIUNEA I
VICTIMOLOGIA CA ŞTIINŢĂ

§1. Noţiunea şi obiectul victimologiei1

Noţiune. Conceptul de „victimologie” derivă din latinescul victima (victimă) şi logos (ştiinţă), adică
ştiinţa care studiază victima.
În literatura de specialitate victimologia a primit mai multe definiţii. Astfel ea reprezintă ştiinţa
comportamentului şi personalităţii victimei raportată la conceperea, realizarea şi consecinţele directe ale
actului agresional asupra victimei.2 J. A. R. Calderon defineşte victimologia ca fiind disciplina care, în
explicarea cauzelor, studiază victima fără a planifica şi realiza o politică a victimei.
Conceptul de victimologie defineşte acţiunile victimei ca unic mod de reparare, de recuperare a
intereselor individuale, noile reguli şi principii comportamentale adoptate de victimă, actele de voinţă,
simţămintele, constrângerea morală, fundamentele morale, dificultăţile de adaptare, sinteza cauzalităţii
agresionale, conexiunile în acţiunile agresivo-victimologice precum şi conflictul acestora.
Întrucât victima există alături de un act agresional, determinarea acestuia va releva identitatea
manifestărilor victimale, evoluţia singulară a acestora şi efectul social al victimizării. Modul în care
victima percepe, înţelege, acceptă sau respinge violenţa actului agresiv are valoare pentru stabilirea
lanţului cauzelor şi efectelor fenomenului victimal. Expunerea exactă a elementelor şi laturilor actului
agresional, a efectelor acestuia asupra victimei reprezintă forme specifice de definire a victimologiei.
Obiectul de studiu. Potrivit lui G. Gulotta victimologia asigură studiul victimei unui delict, al
personalităţii sale, al caracteristicilor biologice, psihologice, morale şi socio-culturale, al relaţiilor sale cu
delincventul şi al rolului pe care l-a jucat în geneza delictului. Ea relevă cauzalitatea şi efectele agresiunii
asupra victimei, ordinea în care se produc actele agresionale şi limita reducerii acestora, respectiv actele
agresionale cu un conţinut clar: lezarea intereselor unei victime identificate sau care se va individualiza în
perioada producerii actului agresional prin legătura de cauzalitate şi efectul victimal.
E. A. Fattah consideră că victimologia are ca obiect elaborarea printr-un studiu aprofundat al
victimei, al unui ansamblu de reguli generale, de principii comune şi de un alt tip de cunoştinţe, putând
contribui la dezvoltarea, evoluţia şi progresul fenomenului criminal, al procesului criminogen, a
personalităţii şi caracterului periculos al delincventului.
Obiectul victimologiei este reprezentat de tulburările psiho-fizice (cu excepţia celor de tip maladiv)
– efecte ale actului agresiv care afectează în mod direct echilibrul dinamic (biologic şi psihologic) al
victimei. Analiza victimologică se referă la situaţiile când agresorul are capacitatea de comportare
neafectată de boli (fizice sau psihice) în sensul că este conştient şi responsabil de actul agresiv produs,
dovedeşte o corectă auto-percepţie, o capacitate bună de relaţionare socială, de rezolvare a conflictelor, de
a trăi vinovăţia. Dincolo de această situaţie interesează psihopatologia sau psihiatria.

§2. Istoricul victimologiei3

Studiul sistematic al victimei a fost propus, pentru prima oară, de către avocatul român Beniamin
Mendelshon în anul 1940 care, în lucrarea sa „The Victimology” propune constituirea unei noi discipline
ştiinţifice numite victimologie. Mendelshon îşi începe cercetările în acest nou domeniu pornind de la

1
I. Tănăsescu, G. Tănăsescu, C. Tănăsescu, Criminologie (Agresologie. Victimologie. Detentologie), Editura All Beck,
Bucureşti, 2003, p. 137-142; N. Mitrofan, V. Zdrenghea, T. Butoi, Psihologie judiciară, Casa de Editură şi Presă „Şansa” –
S.R.L., Bucureşti, 1994, p. 69-71.
2
I. Tănăsescu, B. Florescu în I. Tănăsescu ş.a., op. cit., p. 138.
3
I. Tănăsescu ş.a., op. cit., p. 142-154; N. Mitrofan ş.a., op. cit., p. 69-71; T. Bogdan, Probleme de psihologie judiciară,
Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1973, p. 90-92.
Rostaş – Covalev Laurenţiu Titu Cotizo, Ştiinţe penale, An I, Grupa Sibiu, Sesiunea februarie 2008 4

studiul victimelor infracţiunii de viol, adoptând conceptele şi teoria psihanalizei freudiene. El pleacă de la
constatarea că toate disciplinele care au legătură cu delincvenţa studiază numai parţial realitatea pentru că
au în vedere doar agresorul, nu şi victima. Or, victima există, de multe ori independent de infractor.
Autorul introduce noţiunea de „complex criminogen” care se compune din studiul criminalului în
corelaţie cu studiul victimei, şi cea de „cuplu penal”, format din cuplul antagonist criminal-victimă în
permanent conflict şi adversitate. Cea mai interesantă teză introdusă de Mendelshon este „receptivitatea
victimală” a unor persoane, adică predispoziţia înnăscută a unora de a deveni victime.
Profesorul german de drept penal Hans von Hentig în volumul „The Criminal and His Victim”,
apărut în anul 1948, şi în lucrările sale ulterioare1 s-a ocupat de vulnerabilitatea presupusă a unor categorii
de indivizi cum ar fi cei foarte tineri, cei foarte bătrâni, imigranţi recenţi, membrii unor grupuri
minoritare, cei cu tulburări mentale. El a analizat fenomenul concret al victimei, stabilind prenoţiuni şi
concepte utilizate în victimologie, evidenţiind posibilităţile de interacţiune dintre infractor şi victimă,
precum şi rolul victimei în desfăşurarea acţiunii infracţionale. Din aceste cosiderente unii autori îl
consideră pe H. von Hentig iniţiatorul victimologiei ca ştiinţă distinctă2.
Între 1947-1961, Şcoala de la Mainz dezvoltă caracteristicile victimale, conţinutul specific al
individualităţii victimale, esenţa etică a conflictului agresional desprins din acţiunile comunităţii,
necesitatea reintegrării sociale a victimei, cercetarea caracteristicilor infractorilor.
În anul 1961, italianul Filippo Gramatica, în volumul „Principi di difesa sociale”, elaborează
profilaxia victimală după gradul de victimizare şi capacitatea de recuperare individuală, restabilirea unor
relaţii sociale şi a interacţiunii noi stabilite cu comunitatea, edificarea unei structuri pentru aplicarea
sistematică a tratamentului victimal. În anul 1966, Ezzat Abdel Fattah, în studiul „Quelques problemes
posés à la justice pénale par la victimologie”, evidenţiază modul în care actul agresional exercită o
presiune constantă şi puternică asupra victimei, obligând-o să participe, în orice mod, la actul agresional.
Cercetările în domeniu au continuat şi s-au diversificat, victimologia devenind, cu adevărat, o şiinţă
individuală. În 1973 are loc, în Israel, primul Colocviu Internaţional de Victimologie, după care au urmat
şi altele, punându-se bazele acestei ştiinţe noi.
Cercetările continuă şi individual, remarcându-se nume importante ca: T. Sellin şi M. Wolfgang –
„The Resurement of Delinquency” (1970), S. Schafer – „Victimology. The Victim and His Criminal”
(1977), W. Middendorf – „Die Opfer des Betruges” (1988) etc.
Şcoala românească de victimologie continuă drumul început de Mendelshon. Astfel, în 1985
criminologul Vasile Stanciu publică la Paris volumele „Les droits de la victime” şi „Criminalitatea
Parisului”. El consideră că există victime prin definiţie: săracii, bolnavii, imigranţii, persoanele cu un
instinct slab de conservare şi propune o strategie de prevenire a crimei prin preceptul defensivei şi al
revendicării drepturilor deoarece indivizii sunt victime ale mediului social. În anul 1988, psihologul
Tiberiu Bogdan editează, în colaborare, volumul „Analiza psihologică a victimei. Rolul ei în procesul
judiciar”. Aici analizează pe larg conceptele de victimă, victimizare şi riscuri victimale, şi elaborează o
concepţie structurală despre identificarea agresorilor. Cercetările de specialitate sunt continuate de alte
nume importante din domeniu, criminologi, psihologi, medici legişti, profesori universitari în ştiinţe
juridice, magistraţi etc.: Aurel Dincu, Ion Gheorghiu-Brădet, Nicolae Mitrofan, Voicu Zdrenghea,
Tudorel Butoi, Constantin Păunescu, Iancu Tănăsescu, Rodica Mihaela Stănoiu, Gheorghe Nistorescu,
Costică Păun şi alţii, dovedind că victimologia este o ştiinţă aflată în permanentă evoluţie.

§3. Metode şi tehnici de cercetare în victimologie3

Victimologia este o ştiinţă care foloseşte procedeele de investigare comune celorlalte ştiinţe sociale,
pentru o cercetare juridică interdisciplinară. Metodele de cercetare vor prezenta complexele
1
„Zur Psychologie der Einzeldelikte” şi „Das Verbrechen”.
2
Este vorba despre psihologul român Tiberiu Bogdan (în I. Tănăsescu ş.a., op. cit., p. 148) şi despre N. Mitrofan, V.
Zdrenghea, T. Butoi (în N. Mitrofan ş.a., op. cit., p. 73).
3
I. Tănăsescu ş.a., op. cit., p. 173-179.
Rostaş – Covalev Laurenţiu Titu Cotizo, Ştiinţe penale, An I, Grupa Sibiu, Sesiunea februarie 2008 5

interindividuale dintre victimă şi agresor, acţiunea grupurilor sociale asupra fiecăruia dintre aceştia şi
chiar relaţiile dintre grupurile sociale cunoscute, scopurile acestor grupuri. Consecinţele metodologice
constau în explicarea fenomenelor globale, corelaţia acestora şi perceperea evoluţiei stării agreso-
victimale, creându-se posibilităţi de previziune care definesc această stare.
Metoda logică. Metoda logică este reprezentată de procedeele şi operaţiile specifice utilizate pentru
stabilirea genezei şi a structurii raporturilor interindividuale sau sociale apărute în sistemul de fenomene
agreso-victimale ca realităţi obiective. Orice acţiune-inacţiune agresională se referă la un principiu de
identitate, de apărare a unor interese care vor califica acţiunea ca fiind pozitivă sau negativă, a cărui
finalitate o individualizează. Rezultă că la conflicte de valori şi atitudini asemănătoare vor apărea efecte
victimale asemănătoare. Când acţiunile-inacţiunile agresive se degradează sau se amplifică, pentru a
permite apariţia altor atitudini din partea agresorului, acest fenomen se va repercuta şi la nivelul efectelor
victimale, păstrând conţinutul agresiunii.
Metoda tipologică. Această metodă stabileşte o mulţime de trăsături constante existente permanent
în cadrul fenomenului agreso-victimal, analizând diferenţierea calitativă şi cantitativă a acestora şi
eliminând trăsăturile neesenţiale. Metoda stabileşte prototipuri de victimă în funcţie de diferite criterii:
mediul socio-cultural, tipologia valorilor afectate (fizic, material, psihic, moral, religios, politic), modul
de viaţă şi tipul de civilizaţie frecventat, calculul coeficientului de intensitate al participării victimei la
agresivitate, volumul şi dinamica victimizărilor (global şi pe sectoare de victimizare). Procesele de
interacţiune agresor-victimă şi comportamentele de grup ale victimelor vor fi apreciate şi delimitate în
categorii de victime dependente de: acţiunile-inacţiunile victimelor, particularităţile actelor şi mijloacelor
utilizate, consecinţele actelor victimizatoare, structura de ansamblu a fenomenului victimal.
Metoda clinică. Metoda explică fenomenul victimal ca fiind expresia generalizată a cazurilor
individuale de victimizare pentru a se stabili un diagnostic şi a se prescrie tratamentul corespunzător
fiecărei victime. Această formulă se aplică pornind de la anamneza cazului de victimizare pentru a se
înţelege diversitatea cauzelor şi condiţiilor concrete pornind de la trăsăturile de personalitate ale victimei.
În baza diagnosticului se va stabili un tratament de natură psiho-socială pentru reducerea efectelor
victimale sau pentru eradicarea lor prin evitarea antagonismelor dintre agresori şi victime urmând ca, într-
o fază ulterioară, să se identifice şi aplice măsuri de integrare a victimei în raporturi normale, de natură
familială, socială, juridică şi religioasă.
Metoda comparativă. Această metodă propune ca după observarea, înţelegerea şi discutarea
elementelor şi factorilor incluşi în două fenomene, acte, evenimente, să se procedeze la evidenţierea
asemănărilor sau deosebirilor dintre ele. Metoda se bazează pe ipoteza că esenţa elementelor sau factorilor
care compun un fenomen rezidă în asemănarea sau deosebirea relativă sau radicală de un alt fenomen, în
cadrul mai larg al relaţiilor umane. Pentru explicarea fenomenului victimal potrivit acestei metode se
recurge la următoarele procedee:
• procedeul concordanţei presupune depistarea acelor elemente care se regăsesc în două sau mai multe
fenomene agreso-victimale, constituind cauza generatoare sau condiţia lor favorizantă;
• procedeul diferenţelor identifică acele elemente specifice ale unui anumit act sau fenomen, care nu se
regăsesc în celelalte, constituind cauza generatoare sau condiţia favorizantă unică;
• procedeul variaţiilor concomitente impune investigarea evenimentelor anterioare producerii unui
rezultat după criteriul că, ori de câte ori fenomenul anterior se modifică în acelaşi mod cu rezultatul
său, înseamnă că primul este cauza secundului.
Metoda statistică. Metoda statistică apreciază fenomenul victimal în funcţie de repetabilitatea
cantitativă şi numerică a anumitor categorii determinate de cauze, condiţii, evenimente etc. Studiind
cazurile individuale din care va rezulta modul cum s-a produs efectul victimal, se ajunge la o cauzalitate
singulară. Scopul metodei este de a culege informaţii pentru compararea lor. Prin identificarea acestora se
determină o anumită concluzie statistică privind coeficienţii de dependenţă a fenomenului victimal de
actele agresionale. În acest mod se vor cunoaşte dimensiunile fenomenului victimal, intensitatea şi
structura efectelor victimale, periodizarea sau mutaţiile acestora pentru un anumit cadru socio-teritorial.
Rostaş – Covalev Laurenţiu Titu Cotizo, Ştiinţe penale, An I, Grupa Sibiu, Sesiunea februarie 2008 6

SECŢIUNEA A II-A
NOŢIUNI INTRODUCTIVE PRIVIND VICTIMA

§1. Conceptul de „victimă”

Din punct de vedere lingvistic cuvântul „victimă” are mai multe semnificaţii: persoană care suferă
chinuri fizice sau morale din partea unei persoane, a societăţii etc.; persoană care suferă urmările unei
întâmplări nenorocite, cum ar fi boală, accident, catastrofă etc.; în antichitate victima era un animal sau un
om care urma să fie sacrificat unei zeiţe.
Pornind de la trăsătura definitorie a noţiunii, indiferent de disciplina care o abordează – consecinţa
negativă pe care o persoană o suportă în urma unei întâmplări nefericite –, victimologia are propria ei
definiţie prin care explică noţiunea supusă analizei de faţă. Astfel, prin victimă se înţelege orice persoană
umană care suferă direct sau indirect consecinţele fizice, materiale sau morale ale unei acţiuni sau
inacţiuni criminale1.
Analizând definiţia se pot constata mai multe aspecte. Unul dintre ele ar fi acela că victimă poate fi
doar o fiinţă umană. Nu pot fi considerate victime obiecte distruse de răufăcători sau instituţiile
prejudiciate de activităţile acestora. Însă nu orice fiinţă umană care suferă o consecinţă a unui act criminal
poate fi considerată victimă, pentru această calitate fiind necesar să mai fie îndeplinită o condiţie:
persoana care a suferit consecinţa să nu îşi fi asumat conştient riscul, deci să ajungă jertfă în urma unei
acţiuni sau inacţiuni criminale fără să vrea. De aceea nu pot fi considerate victime poliţiştii, care sunt
răniţi sau îşi pierd viaţa în misiunile specifice, militari, pompieri, iniţiatorul actului criminal sau
infractorul care îşi pierd viaţa în urma derulării lui, etc.
Pe de altă parte definiţia introduce o serie de elemente preţioase pentru înţelegerea fenomenului
victimal, precizând pe lângă consecinţele directe şi pe cele indirecte, pe lângă consecinţele fizice sau
materiale şi pe cele morale, adesea mult mai importante ca primele. De asemenea este de remarcat
cuprinderea posibilităţii ca totul să se realizeze şi ca urmare a unei inactivităţi de tip criminal.
Preocupări pentru victimă se întâlnesc în cadrul culturilor antice, atunci când exista un sistem de
compensaţii şi răscumpărări cu scopul de a menţine echilibrul între situaţia înfractorului şi a victimei.
Ulterior justiţia va părăsi aceste forme incipiente, pe măsura perfecţionării ei, figura centrală devenind
infractorul. Legea urmăreşte în cea mai mare parte depistarea şi pedepsirea infractorului, victima având
doar un rol secundar, acela de a se constitui ca parte civilă, căci procesul sub aspect penal continuă chiar
dacă victima nu se constituie ca parte vătămată.

§2. Clasificarea victimelor2

Încercarea de a clasifica sigur victimele nu este deloc uşoară. Principalele dificultăţi care stau în
calea unui asemenea demers pot fi sistematizate astfel:
1. marea diversitate a infracţiunilor şi, în consecinţă, a victimelor;
2. victimele aparţin, chiar dacă cu ponderi diferite, tuturor categoriilor de variabile: vârstă, sex, pregătire
socio-profesională, pregătire culturală, rol-status social, rol-status economic etc.;
3. diferenţe mari interindividuale în grupurile de victime în ceea ce priveşte responsabilităţile şi rolul
jucat de acestea în comiterea infracţiunii.

1
T. Bogdan şi colab., Comportamentul uman în procesul judiciar, 1983, citat de N. Mitrofan, V. Zdrenghea, T. Butoi,
Psihologie judiciară, Casa de Editură şi Presă „Şansa” – S.R.L., Bucureşti, 1994, p. 69; şi de I. Tănăsescu, G. Tănăsescu, C.
Tănăsescu, Criminologie (Agresologie. Victimologie. Detentologie), Editura All Beck, Bucureşti, 2003, p. 134-135.
2
N. Mitrofan ş.a., op. cit., p. 71-78; I. Tănăsescu ş.a., op. cit., p. 143-148; I. T. Butoi, T. Butoi, Tratat universitar de
psihologie judiciară: teorie şi practică, Editura Pinguin Book, Bucureşti, 2006, p. 67.
Rostaş – Covalev Laurenţiu Titu Cotizo, Ştiinţe penale, An I, Grupa Sibiu, Sesiunea februarie 2008 7

Cu toate acestea numeroşi autori au realizat diverse clasificări în funcţie de numeroase criterii.
Un prim criteriu îl reprezintă categoria infracţională care generează victime. Din acest punct de
vedere putem avea victime ale infracţiunii de omor, victime ale infracţiunii de vătămare corporală,
victime ale infracţiunii de lovituri sau alte violenţe cauzatoare de moarte, victime ale infracţiunii de viol,
victime ale infracţiunii de furt etc. Nu are importanţă natura infracţiunii, dacă este prevăzută într-o lege
generală sau specială etc.
Folosind relativ aceleaşi criterii A. Karmen identifică următoarele categorii de victime: 1. copii
dispăruţi; 2. copii maltrataţi fizic şi sexual; 3. persoane în vârstă – victime ale crimei; 4. femei maltratate;
5. victime ale actului sexual; 6. victime ale şoferilor aflaţi în stare de ebrietate.
Cele mai multe clasificări au în vedere criteriul privind gradul de implicare şi de responsabilitate al
victimelor în comiterea infracţiunii. Astfel, Mendelshon diferenţiază următoarele categorii: 1. victima
total nevinovată (pruncuciderea); 2. victimă mai puţin vinovată decât infractorul (ignorantă, imprudentă);
3. victimă tot atât de vinovată ca şi infractorul (provocatoare); 4. victimă mai vinovată decât infractorul;
5. victima care poartă responsabilitatea totală (agresoare); 6. victima înnăscută, simulatoare, imaginară.
Folosind acelaşi criteriu E. A. Fattah (1967) elaborează următoarea clasificare: 1. victimă
participantă, dispusă să suporte orice consecinţă din spirit de aventură; 2. victimă latentă, lipsită de
iniţiativă va aprecia desfăşurarea agresivităţii într-un mod imprevizibil, putând reacţiona oricând pentru a
evita sau accepta eşecul actului victimizant; 3. victimă predispusă, cu reacţii spre înclinaţii schimbătoare,
rigide şi complexe care contrazice şi încearcă să revină la vechile atitudini; 4. victimă provocatoare, fidelă
unor concepţii în care dispreţul şi sfidarea regulilor comportamentale îndeamnă la acţiuni nesocotite, la
schimbări de atitudini periculoase, euforice, isterice, exaltate, melancolice; 5. victimă neparticipantă, care
adoptă posibilitatea de a-şi controla comportarea, acceptând doar actele cu semnificaţii cunoscute.
Aproximativ tot în baza acestui criteriu, L. Lamborn (1968) identifică următoarele tipuri de întâlnire
victimă-infractor: 1. iniţiere; 2. facilitare; 3. provocare; 4. comitere, săvârşire; 5. cooperare; 6. instigare.
O interesantă clasificare la această categorie o realizează J. Sheley (1979): 1. infractor activ –
victimă; 2. infractor activ – victimă semiactivă; 3. infractor activ – victimă activă; 4. infractor semipasiv –
victimă activă; 5. infractor pasiv – victimă activă. Această clasificare scoate în evidenţă foarte clar care
este rolul pe care îl poate juca victima în comiterea infracţiunii.
În anul 1977, criminologul american S. Schafer, în volumul „Victimology. The Victime and His
Criminal”, clasifică victimele astfel: 1. victime fără relaţii anterioare cu criminalul, deci fără a-l cunoaşte,
fapta fiind imputabilă doar agresorului; 2. victime provocatoare, doar provoacă, cu intensităţi deferite de
la un caz la altul; 3. victime citatoare, când victima iniţiază şi participă la actul agresional; 4. victime
slabe sub aspect biologic, conformarea executării acţiunii agresionale este rezultatul neputinţei biologice
de a se împotrivi; 5. victime slabe sub aspect social; 6. alte victime; 7. victime politice.
Hans von Hentig elaborează următoarea clasificare pornind de la rolul unor elemente situaţionale
specifice victimelor în comportamentul lor: 1. victime nevârstnice, psihologia acestora fiind afectată de
lipsa de experienţă socială şi de lipsa forţei fizico-morale care să le permită opunerea de rezistenţă
agresorului; 2. victime femei, care devin cu precădere subiectul pasiv al infracţiunilor sexuale dacă sunt
tinere sau al infracţiunilor motivate material dacă sunt mai în vârstă; 3. victime vârstnice, care depind de
sănătatea mentală, de modul de implicare în realitatea înconjurătoare, de gradul de adecvare a relaţiilor
individuale psiho-voliţionale; 4. dependenţii de alcool şi stupefiante, cei din urmă fiind expuşi în primul
rând autovictimizării; 5. imigranţii, psihicul acestora fiind afectat de probleme de ordin comunicaţional,
de lipsa mijloacelor materiale şi de ostilitatea băştinaşilor; 6. etnicii care se confruntă cu problema
integrării sociale din partea lor, şi a discriminării rasiale din partea majoritarilor; 7. indivizii normali dar
cu inteligenţă redusă, nu au capacitatea de a anticipa rezultatele acţiunilor lor în raport cu influenţele
mediului; 8. indivizii temporar deprimaţi la care prezenţa scopului în plan mental este redusă datorită
lipsei de voinţă şi a sentimentului de inferioritate; 9. indivizii achizitivi, starea de relaţionare a acestora cu
mediul fiind determinată de voinţa de a realiza profituri în orice context se iveşte o oportunitate; 10.
desfrânaţii şi destrăbălaţii care devin vulnerabili faţă de manevrele infractorilor datorită indiferenţei şi
dispreţului relativ faţă de legi; 11. singuraticii, care ajung să îşi modifice comportamentul prin
Rostaş – Covalev Laurenţiu Titu Cotizo, Ştiinţe penale, An I, Grupa Sibiu, Sesiunea februarie 2008 8

absolutizarea izolării în interpretarea tuturor proceselor psihice, suportând greu singurătatea sunt foarte
vulnerabili; 12. chinuitorii, care participă la un flux de fapte psihice prin care denaturează regulile şi
raporturile interindividuale, devenind victimele acestora, fenomenul fiind mai des întâlnit în relaţiile de
familie unde unul din membrii, de regulă bărbat, îi victimizează pe ceilalţi până când aceştia ajung la o
stare de saturaţie şi ripostează; 13. indivizii „blocaţi” şi cei nesupuşi. Primii sunt cei datornici, care nu îşi
mai pot achita datoriile pe căi legale, acceptând cu uşurinţă soluţiile ilicite ale unor infractori. Nesupuşii
sunt acei indivizi care nu se lasă uşor victimizaţi atunci când sunt atacaţi. Ei reprezintă „victimele dificile”
aflate în antiteză cu „victimele uşoare”.
În anul 1970, în lucrarea „The Resurement of Deliquency”, T. Selling şi M. Wolfgang, clasificând
infractorii după gradul de victimizare, consideră că există următoarele tipuri de victimizare: 1. victimizare
primară, urmarea oricărei agresiuni; 2. victimizare secundară, vizează situaţiile de păgubire a unor
societăţi comerciale; 3. victimizare terţiară, reflectă delictele care au ca obiect convieţuirea socială sau
administraţia publică; 4. participarea mutuală, când infracţiunea se produce prin iniţiativa infractorului dar
victima adoptă fie o manieră relativ pasivă, fie o atitudine voluntară de a păstra secretul victimizării:
adulter, avort; 5. victimizarea juvenilă, priveşte minorii.
Criminologul german Wolf Middendorf în lucrarea „Victima înşelăciunilor”, publicată în anul 1988,
prezintă tipologia victimelor în funcţie de gradul de implicare a victimei în activitatea economică şi
afectivă astfel: 1. victimă generoasă, este dependentă de modul în care infractorul reuşeşte să o
impresioneze, punând accentul pe naivitatea şi disponibilitatea materială a victimei; 2. victima „ocaziei
bune”, când infractorul oferă pentru comercializare, la preţuri modice, bunuri şi valori sustrase sau
devalorizate; 3. victima afectivităţii şi devoţiunii presupune tendinţa primei categorii de a crede că
psihicul său se află în relaţie cu divinitatea astfel încât procedează la efectuarea de donaţii pentru
purificare. Cealaltă categorie de victime ia în considerare realitatea adiacentă a oricăror simptome pentru
realizarea mariajului sau a aventurii intime; 4. victima lăcomiei, cade pradă necesităţilor sale materiale.
Îmbinând criteriul gradului de responsabilitate a victimei în comiterea infracţiunii cu cel al reacţiei
societăţii în raport cu victimele, A. Karmen stabileşte două categorii de victime: acuzate şi apărate. În
categoria victimelor acuzate intră victimele împotriva cărora sunt dovezi de vinovăţie împărţită cu
infractorul. Tipurile de comportament de care pot fi făcute vinovate victimele sunt în special cele de
facilitare, precipitare şi provocare. În cealaltă categorie se află victimele împotriva cărora nu există dovezi
de vinovăţie comună cu agresorul.
În sfârşit, în funcţie de poziţia şi situaţia victimei după comiterea infracţiunii, putem diferenţia
următoarele tipuri de victime: 1. victime dispărute, sesizarea organelor judiciare fiind făcută de persoane
cunoscute victimei sau chiar de infractor; 2. victime decedate dar care nu sunt dispărute, acestea
furnizează informaţii despre autor în funcţie de modul în care a fost comisă fapta, obiectele folosite,
atitudinea victimei în timpul actului agresional şi urmările vizibile ale acesteia etc.; 3. victime ce
supravieţuiesc agresiunii dar nu pot identifica infractorul din motive obiective (fapta s-a comis pe
întuneric, infractorul era mascat etc.), ele pot oferi unele informaţii în legătură cu unele caracteristici
fizice sau psihice ale infractorului cum ar fi vocea, nervozitatea lui, precipitarea etc.; 4. victime ce
supravieţuiesc agresiunii şi care cunosc infractorul dar nu îl denunţă din teama de răzbunare a acestuia; 5.
victime care supravieţuiesc agresiunii şi cunosc infractorul dar nu îl denunţă din motive ce ţin de viaţa lor
particulară (de exemplu agresorul e concubinul victimei căsătorite); 6. victime care supravieţuiesc
agresiunii, cunosc pe infractor dar refuză să îl denunţe, încercând să-i găsească o justificare, inclusiv
autoacuzându-se; 7. victime care supravieţuiesc agresiunii şi care cunosc pe infractorul adevărat dar
denunţă o altă persoană pe care vor să se răzbune; 8. victime care supravieţuiesc infracţiunii, cunosc
infractorul şi, profitând de situaţie, pune pe seama lui fapte pe care nu le-a comis (de exemplu victima
unui viol reclamă că făptuitorul i-a furat şi nişte bunuri, deşi el nu a făcut-o); 9. victime care, profitând de
o anumită situaţie, reclamă o infracţiune care nu a avut loc, din dorinţa de răzbunare faţă de pretinsul
infractor sau pentru a profita de pe urma acestuia.
Practica judiciară a dovedit că tipologia victimelor este mult mai complexă, iată de ce eforturile de
sistematizare a acestei tipologii nu corespund întrutotul.
Rostaş – Covalev Laurenţiu Titu Cotizo, Ştiinţe penale, An I, Grupa Sibiu, Sesiunea februarie 2008 9

§3. Reacţiile societăţii faţă de victimă: acuzarea şi apărarea sa1

Societatea îşi creează şi ea o părere cu privire la victima unui fapt reprobabil, părere ce va fi
împărţită în două tabere: una acuzatoare, care va reproşa victimei că a facilitat, precipitat sau provocat
actul agresional, şi alta protectoare, ce va incrimina doar pe infractor considerând că nu există scuză
pentru actul agresional. De altfel fenomenul a fost observat de către specialiştii victimologi, propunându-
se şi o clasificare după acest criteriu2.
Acuzarea victimei. Procesul de acuzare a victimei parcurge mai mulţi paşi. În primul rând acuzatorii
victimei presupun că există ceva rău cu victimele, pentru că ele diferă în mod semnificativ de celelalte
persoane care nu au fost victimizate: fie atitudinea lor, fie conduitele, fie ambele se disting în mare
măsură de cei neafectaţi. În al doilea rând, acuzatorii presupun că aceste diferenţe prezumate sunt sursa
stării şi conduitei victimei, căci, dacă ar fi fos ca şi ceilalţi, ele nu ar fi fost alese pentru atac.În al treilea
rând, acuzatorii argumentează că dacă victimele vor să evite suferinţe viitoare trebuie să îşi schimbe
modul lor de a gândi şi de a acţiona, să renunţe la comportamentul licitativ care favorizează procesul
victimizării lor.
Acuzarea victimei poate apărea în triplă ipostază:
a) Ca o explicare individualistă pentru problemele sociale, promovată de doctrina „responsabilităţii
personale”. Teoria pleacă de la convingerea că indivizii umani au un anumit grad de control asupra
evenimentelor petrecute în viaţa lor. Victimele sunt condamnate pentru că au comis erori grave care au
dus la consecinţe negative. Aşa cum infractorii sunt condamnaţi pentru încălcarea legii, şi victimele
trebuie să răspundă pentru comportamentul lor greşit.
b) Ca proces psihologic. Acuzarea victimei rezultă din credinţa într-o „lume justă”, un loc în care
indivizii obţin ceea ce merită şi merită ceea ce obţin. Lucruri şi întâmplări rele apar numai pentru
persoanele rele, oamenii buni sunt recompensaţi pentru că ei respectă regulile. Deci, dacă cineva este
vătămat de un infractor, victima trebuie să fi făcut ceva rău de a meritat o asemenea soartă. Acuzatorii din
această categorie condamnă victimele pentru a-şi asigura liniştea interioară căci imaginarea unei lumi în
care acte brutale şi fără sens pot fi produse de către oricine şi în orice moment este deconcertantă şi
ameninţătoare.
c) Ca un mod de a vedea al infractorilor. Infractorii recurg la acuzarea şi denigarea victimei pentru
a-şi justifica şi legitima actul agresiv, dar şi ca un proces de desensibilizare care reduce sau chiar elimină
în totalitate sentimentele şi stările de vinovăţie, ruşine, remuşcare, mustrări de conştiinţă, inhibiţii morale.
Actele gresive devin posibile când victima este văzută ca fiind fără valoare, sau ceva inferior umanului, ca
o ţintă pentru ostilitate şi agresiune, ca un proscris ce-şi merită maltratarea sau ca un act de justiţie bazată
pe răzbunare şi care trebuie apreciat, nu condamnat.
Apărarea victimei reprezintă o respingere a concepţiilor privind acuzarea victimei. În primul rând,
apărătorii consederă că acuzatorii exagerează măsura în care facilitarea, precipitarea sau provocarea
contribuie la comiterea infracţiunii. În al doilea rând, apărătorii consideră că acuzatorii confundă excepţia
cu regula în ceea ce priveşte vinovăţia victimelor în săvărşirea agresiunilor. „Vinovăţia” unui procent
relativ mic de victime este generalizată pentru toate victimele unei anumite categorii de infracţiuni. În al
treilea rând, apărătorii consideră că acuzatorii victimelor cer în mod neraţional ca acestea să îşi schimbe
modul de viaţă, fapt imposibil de cele mai multe ori din diferite motive de natură financiară, socială,
culturală, de poziţionare în spaţiu etc. Astfel, celor mai mulţi indivizi le lipsesc posibilităţile şi resursele
pentru a-şi schimba mijloacele de călătorie, orele de lucru, şcolile frecventate, vecinătăţiile în care trăiesc
etc.De asemenea e absurd să ceri renunţarea la libertăţile personale îndrăgite „de dragul” infractorilor. În
al patrulea rând, apărătorii au obiecţii legate de soliditatea conceptelor acuzării privind deosebirile
categorice dintre victime şi nonvictime.

1
N. Mitrofan ş.a., op. cit., p. 74-77.
2
A. Karmen, Crime Victims. An Introduction to Victimology, în N. Mitrofan ş.a., op. cit., p. 70.
Rostaş – Covalev Laurenţiu Titu Cotizo, Ştiinţe penale, An I, Grupa Sibiu, Sesiunea februarie 2008 10

În cadrul apărării victimei pot fi identificate două perspective:


a) Blamarea criminalului. Acuzatorii infractorului neagă orice încercare a acestuia de a schimba
povara responsabilităţii actului reprobabil de pe spatele lui pe umerii victimei. La fel ca acuzarea victimei,
şi apărarea victimei adoptă doctrina responsabilităţii personale pentru conduita delictuală, dar această
responsabilitate revine exclusiv făptuitorului, nu şi victimei.
b) Acuzarea sistemului. Teoria acuzării sistemului nu vizează atât contracararea acuzării victimei
cât acuzarea sistemului social în care trăiesc victima şi agresorul. În acord cu principiile blamării
sistemului, nici infractorul şi nici victima nu sunt vinovaţi, ambii, în grade diferite, sunt „victime” ale
culturii lor şi mediului înconjurător. În funcţie de acest punct de vedere, rădăcinile problemei crimei sunt
de găsit în instituţiile de bază pe care este construit sistemul social.

SECŢIUNEA A III-A
CUPLUL PENAL VICTIMĂ–AGRESOR

§1. Contradicţie privind existenţa cuplului agresor – victimă1

Majoritatea doctrinei acceptă existenţa unui cuplu penal agresor-victimă aflat în permanent conflict
şi adversitate. Cuplul are două aspecte: în faza preinfracţională, elementele cuplului sunt sau indiferente
sau (iar asta se întâmplă în majoritatea cazurilor) se atrag reciproc (în cazul crimei pasionale, a
escrocheriei, a bigamiei etc.); în faza postinfracţională, cele două elemente se resping reciproc, devenind
elemente antagoniste. Soluţionarea corectă a unei cauze penale se poate face numai prin analiza bilaterală
a acestui cuplu, în caz contrar orice soluţie corectă se va da numai din eroare2.
Teorie nu este acceptată în mod unanim, fiind criticată sub mai multe aspecte ce vor fi expuse în
continuare.3
Teza este criticată pentru că presupune existenţa unei victime personale în orice infracţiune, sau
altfel spus presupune că oricărui act antisocial îi corespunde o persoană fizică ce va suferi consecinţele
actului. Or, e cunoscut că numai o parte din infracţiuni au această caracteristică, şi anume cele îndreptate
împotriva persoanei. Infracţiunile îndreptate împotriva bunurilor, dar mai ales cele îndreptate împotriva
bunurilor unei colectivităţi nedeterminate (omenirea) sau ale statului, ori infracţiunile fără subiect pasiv
(cum ar fi portul ilegal de însemne, falsificarea unor valori etc.) sunt lipsite de o victimă personală.
Pe de altă parte, însă, nu orice acţiune care produce victime poate fi socotită ca fiind voit provocată
din partea altei persoane ce ar putea fi considerată drept infractor. Cazurile de sinucidere, unele cazuri de
accidente etc., provoacă victime fără ca acestea să fie o urmare a unei acţiuni sau inacţiuni din partea unei
alte persoane.
În consecinţă, există acţiuni infracţionale fără victimă personală, aşa cum există şi victime fără
infractori. Întâlnirea dintre victimă şi infractor – cu toată frecvenţa cazurilor – formează o categorie de
cazuri speciale, nicidecum cazul general.

§2. Implicaţiile psihologice ale actului agresional privind agresorul şi victima4

Agresiunea şi fenomenul de victimizare pot fi analizate şi sub aspect psihologic, al trăirilor


individuale ce se regăsesc în comportamentul agresorului şi al victimei, acestea fiind, în mod evident,
diametral opuse. Scopul analizei psihologice este circumscris şi el în cadrul scopului general al

1
T. Bogdan, Probleme de psihologie judiciară, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1973, p. 90-93.
2
B. Mendelshon în T. Bogdan, op. cit., p. 91.
3
Critica este adusă de psihologul T. Bogdan.
4
I. Tănăsescu, G. Tănăsescu, C. Tănăsescu, Criminologie (Agresologie. Victimologie. Detentologie), Editura All Beck,
Bucureşti, 2003, p. 155-162.
Rostaş – Covalev Laurenţiu Titu Cotizo, Ştiinţe penale, An I, Grupa Sibiu, Sesiunea februarie 2008 11

victimologiei, şi anume determinarea cauzelor şi condiţiilor favorizante ale fenomenului agreso-victimal


şi adoptarea de măsuri potrivite pentru protejarea victimei şi prevenirea fenomenului.

2.1. Implicaţiile psihologice ale actului agresional privind pe agresor. Aceste implicaţii sunt
foarte complexe şi presupun o tratare interdisciplinară a subiectului. Datorită specificului lucrării de faţă
vor fi analizate doar acele implicaţii psihologice care au în vedere interrelaţia agresor-victimă. Studiul
integral al implicaţiilor psihologice ale actului agresional cu privire la agresor este asigurat de alte două
discipline: criminologia şi agresologia.
Forma acţiunii agresionale este dependentă de conştiinţa individuală a infractorului, de perspectiva
sa asupra actului executat şi asupra cosecinţelor sociale pe care el le va produce. Experienţa individuală
agresională determină şi ea adoptarea unor prototipuri acţionale, şi îndepărtarea altora, în funcţie de
găndirea sistematică a făptuitorului şi de sensibilitatea lui. Intensitatea executării actului criminogen este
dată de analiza, reflecţia psihologică privind reuşitele şi defectele constatate în activitatea agresională.
Justificarea, contemplarea sau explicarea actului criminogen reprezintă o formă de evaluare a propriilor
posibilităţi pentru a stabili un modus operandi. Astfel, fiecare infractor îşi crează un stil propriu de acţiune
care îl identifică.
Cunoscând că agresivitatea este rezultatul gândirii şi experienţei individuale rezultă că în cadrul
concepţiei agresionale se regăsesc şi influenţele factorilor sociali. Sub un prim aspect societatea, cu
regulile ei, influenţeză, mai mult sau mai puţin, gândirea şi comportamentul oricărui individ, le formează.
Deci actul agresional va avea trăsături specifice mediului socio-teritorial în care se produce. Dar factorii
sociali influenţează şi conduita infracţională din timpul desfăşurări activităţii delictuale şi de după aceea.
Agresorul adoptă tactica dedublării pentru a atenua rivalitatea cu victima şi cu mediul social. Se recurge şi
la repetarea unor false greşeli pentru a schimba înţelesul actelor şi rezultatului acestora. O altă conduită de
adaptare la factorii sociali este aceea de schimbare a viziunii iniţiale despre agresiune, pentru a obţine
protecţia sau clemenţa societăţii şi abandonarea tendinţei recuperării prejudiciului de către victimă. În
cazul în care între criminal şi victimă sunt stabilite reguli obişnuite de convieţuire, agresorul va încerca
statutul precis de comportare (format din reguli, principii, obiceiuri) cu victima, în sensul impunerii
normei de forţă, prin care să se prelungească supunerea necondiţionată a victimei. Fireşte că agresorul îşi
poate adapta multe conduite la factorii sociali, aici fiind prezentate doar câteva dintre ele.
Agresorul îşi planifică şi realizează activitatea infracţională în funcţie de experienţa şi gândirea
individuală. Dar nu întotdeauna ceea ce se planifică se poate transpune exact în realitate. Contradicţiile
dintre intenţia agresională şi rezultatele acesteia pot avea diverse cauze: modul în care a fost gândit actul
criminogen, necesitatea de a realiza acţiunea numai în anumite limite, comportamentul victimei etc.
Astfel, determinat de stările afective ale victimei (voluptatea, pasiunea, exaltarea), care transced excitaţiei
individuale, agresorul poate fi depăşit de iniţiativa unor acţiuni perverse ale victimei, care determină
reacţiile macabre şi de sadism din partea agresorului. Noile sinteze agresionale nu ar fi posibile dacă
sensibilitatea individului, structura sa interioară nu ar fi fost provocată de şocul colaborării sau participării
victimei la actul criminogen. În aceste momente apar mânia, deznădejdea, o stare la limita dintre raţional
şi instinctual.
Referitor la motivaţiile actului criminal, acestea pot fi dintre cele mai diverse: dorinţa de răzbunare,
agresorul considerând fapta ilicită ca pe un act de justiţie; ura, dusă la extrem; gelozia, motivul fiind
preluat mai ales de agresorii bărbaţi; motivaţia materială; discriminarea pe diverse criterii; instinctul
sexual necontrolat, uneori chiar patogen; rivalitatea dublată sau nu de dorinţa de afirmare etc.

2.2. Implicaţiile psihologice ale actului agresional privind victima. Pentru victimă a reacţiona nu
înseamnă doar a înţelege şi a evalua forma agresiunii şi intenţia agresorului. Reflectarea actului agresional
în planul psiho-volitiv al victimei determină dereglări de comportament, agitaţie, lipsa de voinţă în
acţiune. În plan afectiv emoţiile pozitive sunt înlocuite, total sau parţial, cu reacţia de ură, dispreţ sau
umilinţă. Comportarea victimei este dominată de ideea că agresorul urmăreşte doar agresiunea în sine
Rostaş – Covalev Laurenţiu Titu Cotizo, Ştiinţe penale, An I, Grupa Sibiu, Sesiunea februarie 2008 12

pentru satisfacerea unor interese individuale. Ulterior victima îşi motivează propria tendinţă prin tratarea
cu simpatie sau emoţii altruiste faţă de agresor.
Unul din efectele victimizării este şi imposibilitatea psihică de a se opune, inhibiţia. Efectul
psihologic rezultat din lipsa de împotrivire a victinei poate fi dăunător, experienţa individuală a victimei
fiind înlocuită cu o nouă stare subiectivă determinată de unele tulburări incomunicabile. Personalitatea se
va identifica cu evenimentul afectiv şi chiar dacă nu cunoaşte nimic despre agresor, victima va putea
identifica unele procedee de acţiune agresională după elemente ca: figura infractorului, ritmul acţiunilor
sale, contradicţiile de comportament etc.
Perceperea şi reflectarea fenomenului agresional de către victimă se produce sub trei aspecte:
afectiv, intelectual şi volitiv. Reacţia victimei la actul agresional se caracterizează prin atenuarea
valenţelor intelective, prin scăderea puterii de a preîntâmpina efectele agresionale, iar în plan afectiv, prin
trăirea unor stări ca frica, dezorientarea, ura, dispreţul, umilinţa. Aceste trăiri pot declanşa reacţii care
scapă raţionalului, determinând trecerea de la o stare afectivă la alta, parţial sub influenţa instinctului de
conservare. Cunoaşterea fenomenului agresional nu se reduce doar la percepţii, ci depinde şi de relaţiile
victimei cu mediul care reflectă stilul şi finalitatea agresională, de calităţi intelectuale, de perspicacitate,
de tăria clităţilor psihice (voinţă, curaj, caracter), de forţa fizică, de modul declanşării efectelor actului
violent etc. Adeziunea spontană, admiraţia, în special reacţiile instinctului sexual, implorarea sau
exorcismul determină decizia victimei de a suporta autoritatea agresorului. Totalitatea cuvintelor, lumina,
întunericul, singurătatea generează confuzie, anulând reacţiile instinctuale, deducţiile logice şi judecata
victimei. Naivitatea determină o anumită necesitate a reîntâlnirii cu agresorul şi uneori se poate ajunge la
o adeziune nejustificată a victimei faţă de agresivitate (cum ar fi împăcarea victimei cu agresorul).
Se poate constata că, spre deosebire de agresiune, care poate fi un act iresponsabil şi individual,
reacţia victimei este dependentă de o mulţime de condiţionări şi justificată, în mod confuz, de o anumită
formă de reflectare a conştiinţei individuale. Rezultă că, între agresiune şi reacţia victimei nu există un
echilibru deoarece apar reacţiile instinctuale ale victimei, care sunt supuse incoerenţei şi greşelii. Spaima
victimei devine dispreţ faţă de agresor, ferocitate în actul de apărare pentru ca după un timp să se atenueze
şi să se convertească în acceptarea agresivităţii şi resemnarea în acţiune. Victima nu poate înţelege
agresiunea decât în limitele suferinţei biologice şi psihice, iar trecerea timpului va distinge ceea ce este
semnificativ şi ceea ce este secundar în evenimentul criminogen.
În sfârşit, o altă caracteristică psihologică privind victimele este sentimentul de solidaritate care se
naşte pentru toate victimele unui singur agresor care prin faptele criminogene a înfrânt demnitatea
individuală a acestor persoane. Victima are certitudinea că poate realiza prin propria experienţă, prin
propriul exemplu un motiv de apărare a mediului social în care trăieşte, stimulând pentru aceasta
solidaritatea împotriva agresivităţii.

§3. Rolul victimei în comiterea infracţiunii1

Unul dintre cele mai importante aspecte ale victimologiei care ţin de relaţia victimă – agresor se
referă la faptul dacă victimele pot să împartă responsabilitatea într-o anumită măsură cu agresorul în ceea
ce priveşte comiterea actului agresiv. Sub acest aspect opiniile în literatura de specialitate sunt împărţite.
B. Mendelshon consideră că există o „receptivitate victimală”, adică receptivitatea, predispoziţia
înnăscută de a deveni victimă, adoptând teoria biologicului a lui C. Lombroso cu privire la
comportamentul uman deviant. Aşa cum există diverse tipologii de personalităţi ale psihicului delincvent,
există şi personalităţi cu particularităţi victimale. Din punct de vedere psiho-social corelaţia dintre
delincvent şi victimă are patru aspecte: victima este cauza delictului, de exemplu în cazul infracţiunii
comise de soţ când constată adulterul în flagrant delict; victima este pretextul infracţiunii, cum ar fi cazul
escrocheriilor; victima este rezultatul unui consens între ea şi delincvent, de exemplu în cazul unei
1
N. Mitrofan, V. Zdrenghea, T. Butoi, Psihologie judiciară, Casa de Editură şi Presă „Şansa” – S.R.L., Bucureşti, 1994, p.
69-71; P. Brânzei, G. Scripcaru, T. Piroźyński, Comportamentul aberant în relaţiile cu mediul, Editura Junimea, Iaşi, 1970,
p. 130-136; T. Bogdan, op. cit., p. 91-96.
Rostaş – Covalev Laurenţiu Titu Cotizo, Ştiinţe penale, An I, Grupa Sibiu, Sesiunea februarie 2008 13

sinucideri în doi; victima este rezultatul unei coincidenţe, de exemplu, infractorul pândind o persoană,
loveşte din eroare o alta.
Teoria este negată de alţi autori. T. Bogdan afirmă că victimele nu sunt rezultatul unor cauze native
cât a unor particularităţi individuale, stadiale, momentane sau de morfofiziologie a analizatorilor. Se
argumentează şi cu date statistice: 61 % din catastrofele pe cale ferată se datorează insuficienţei atenţiei
distributive, la 50 % s-a constatat lipsa de prevedere, la 46 % s-a relevat insuficienţă în însuşirea tehnicii
profesionale etc. Pe de altă parte, studiind rubrica de tâlhărie se poate stabili că victimele aparţin în mare
procentaj profesiei de factor poştal sau casier. Se poate oare deduce de aici că aceştia au o receptivitate
victimală nativă mărită faţă de alte persoane? În sfârşit, teza biologistă conţine şi o altă contradicţie, tot de
natură biologică. Predispoziţia înnăscută spre a fi victimă presupune că o victima este „programată” să
sufere consecinţele unor acte agresionale de un anumit număr de ori pe parcursul vieţii sale. Or, o atare
concepţie este cu totul contrară instinctului de autoconservare, instinct primar care va împiedica orice
adult sănătos mental să repete o greşeală de un număr mare de ori. În concluzie se arată că situaţia de
victimă este o situaţie de moment. Numai când trauma fizică sau psihică are un caracter deosebit de nociv
şi de lungă durată se poate vorbi de existenţa unui psihic victimal, dar acesta ţine deja de patologic.
H. von Hentig, introducând noţiunea de „victimă activantă”, prin care înţelege rolul jucat de victimă
în declanşarea mecanismelor psihice latente ale infractorilor, ajunge la concluzia că, direct sau indirect, şi
victima poartă o parte din vina delictului. La această concluzie au ajuns majoritatea autorilor, semnalând
însă că fenomenul victimal este mult mai complex pentru a stabili reguli exacte.
Participarea victimei la actul agresiv apare, de cele mai multe ori, sub patru aspecte: facilitarea,
favorizarea, precipitarea şi provocarea. Determinarea gradului de vulnerabilitate se face cu ajutorul a doi
factori:
a) factori personali: se referă la trăsăturile particulare ale victimei care favorizează comiterea
infracţiunii: retardaţii mintal sau indivizii normali dar cu un coeficient de inteligenţă redus, imigranţii, cei
cu experienţă socială redusă, persoanele cu handicap fizic, cele prea nevârstnice sau prea vârstnice,
femeile pentru infractori bărbaţi, minorităţile etnice pentru xenofobi extremişti, naivitatea, încrederea,
neglijenţa, sentimentele de afecţiune pentru infractor etc.;
b) factori situaţionali: presupun existenţa anumitor perioade de timp sau circumstanţe, conjuncturi
ale mediului înconjurător care au determinat sau favorizat infracţiunea: de exemplu, turiştii sunt un grup
mai vulnerabil care, datorită unor consideraţii legate de timp, bani etc., nu sunt dispuşi să participe la
soluţionarea unui proces penal în cadrul sistemului judiciar; pe timp de noapte, în locuri aglomerate etc.
Cele mai întâlnite forme de vinovăţie ale victimei faţă de actul agresional sunt facilitarea şi
favorizarea, născute din naivitate, ignoranţă, încredere, supraaprecierea forţelor proprii, adică din
multitudinea posibilă de factori personali şi situaţionali.
Cele mai grave forme sunt precipitarea şi provocarea. Precipitarea constă în declanşarea acţiunii
agresorului prin adoptarea unei conduite conforme cu actul agresional, deşi între victimă şi agresor nu
există relaţii anterioare. De exemplu persoana care nu îşi încuie portiera autoturismului sau femeia care
umblă singură, seara, prin locuri puţin circulate şi cu o costumaţie provocatoare.
Provocarea poate fi directă sau indirectă. Este directă atunci când victima, anterior victimizării ei, a
comis ceva, conştient sau inconştient, faţă de infractor. De exemplu victima s-a comportat arogant faţă de
viitorul infractor, nu şi-a ţinut o promisiune dată, a avut relaţii cu soţul viitorului infractor etc. Provocarea
indirectă este situaţia în care trăirile şi reacţiile victimei din timpul actului agresional amplifică agresiunea
sau determină pe agresor să comită fapte pe care iniţial nu le-a urmărit. Astfel, determinat de stările
afective ale victimei (voluptatea, pasiunea, exaltarea), care transced excitaţiei individuale, agresorul poate
fi depăşit de iniţiativa unor acţiuni perverse ale victimei, care determină reacţiile macabre şi de sadism din
partea agresorului. Noile sinteze agresionale nu ar fi posibile dacă sensibilitatea individului, structura sa
interioară nu ar fi fost provocată de şocul colaborării sau participării victimei la actul criminogen.
Boala patologică poate juca şi ea un rol important în săvârşirea actului agresional. De exemplu în
actele relaţionale de cuplu conjugal nesesizarea unor trăiri patologice cu comportamente de tip psihotic,
iar alteori disimularea trăirilor de către autor, face ca victimele să fie din mediul apropiat, aşa cum este
Rostaş – Covalev Laurenţiu Titu Cotizo, Ştiinţe penale, An I, Grupa Sibiu, Sesiunea februarie 2008 14

victima delirului de gelozie la psihoticul alcoolic, a delirului de otrăvire la schizofrenul paranoid etc.
Trecerea la actul agresional poate fi declanşată şi de stările pasionale distimice ale celor doi protagonişti
ai cuplului penal. În situaţii specifice, deseori victima creează ocazia unui comportament aberant în
contrast cu situaţiile nespecifice în care subiectul comportamentului deviant caută şi creează ocazia
actului de conduită deviantă. În alte situaţii victima merge până acolo încât se confundă cu agresorul, ca
în cazul autodenunţării patologice în scop de expiaţie.

§4. Victima ca sursă de identificare a agresorului1

În activitatea de identificare a infractorilor o importanţă deosebită o are prima declaraţie dată de


victimă în faţa organelor de urmărire penală. Victima are rolul de „martor principal” pentru că a asistat la
întregul eveniment criminogen şi l-a cunoscut personal pe infractor. Victima va păstra în memorie
imaginea sau elementele de identificare specială a unei persoane, atitudini şi expresii tipice ale
infractorului sau ale unei anumite categorii de comportament, modul specific de operare al autorului, toate
acestea fiind indicii care vor stabili cu rapiditate trăsăturile caracteristice ale infractorului şi, în final,
identificarea lui.
Victima poate oferi informaţii privind infractorul şi în cazul în care a decedat, cel mai adesea atunci
când între ea şi agresor au existat legături anterioare comiterii delictului. Pornind de la cunoaşterea
victimei, modul său de viaţă, obiceiuri, trăsături morale şi comportamentale, se poate ajunge la
identificarea făptuitorului.
Din punct de vedere psihologic victima poate oferi puţine garanţii de veridicitate în relatările ei, din
mai multe motive, astfel:
• perceperea evenimentelor este determinată de înzestrarea psiho-intelectivă a victimei, de afectivitatea,
sugestibilitatea, imaginaţia şi personalitatea victimei;
• victima este supusă unor trăiri emotive deosebit de puternice în timpul săvârşirii actului infracţional,
fapt care face ca perceperea actului şi memorarea lui să se facă in condiţiile unei activităţi corticale
conştiente reduse, generând lacune perceptive şi memoriale;
• trecerea timpului afectează şi ea memoria şi, deci, redarea cu fidelitate a evenimentelor;
• din dorinţa de răzbunare victima poate arăta un alt făptuitor decât cel real;
• din dorinţa de a-şi îmbunătăţi situaţia procesuală, unde adesea este şi parte civilă, victima poate agrava
situaţia infractorului, ajustând realitatea sau punând pe umerii lui fapte pe care nu le-a comis;
• dacă victima are o participare concretă, activă, contradictorie sau chiar iniţiatoare a actului agresional
va încerca să ascundă acest aspect, omiţând precizarea rolului său şi denaturând realitatea;
• însă cel mai important factor de denaturare sau ascundere a realităţii îl constituie teama de infractor şi
răzbunarea acestuia.
Cu toate viciile pe care le prezintă mărturia victimei, ea poate furniza informaţii importante:
• date privind determinarea naturii juridice a actului agresional;
• date pentru stabilirea celui mai plauzibil mobil;
• date relative la circumstanţele esenţiale ale evenimantului (de loc, timp, de comitere etc.);
• date care definesc personalitatea victimei: concepţia şi modul de viaţă, calităţi, defecte, obiceiuri,
starea de echilibru psihic sau tendinţe spre agresivitate, izolare, depresie, alte vicii ascunse etc.;
• cercul de relaţii al victimei, mediile şi locurile frecventate. De o importanţă deosebită este natura
relaţiilor victimei cu mediul şi infractorul (de prietenie, sociabilitate, agresiune, tensiune, ură etc.) şi
legăturile ei cu grupuri sociale ilicite sau îndoielnice;
• date privind mişcarea în timp şi spaţiu a victimei în perioada imediat după comiterea agresiunii;
• date privind bunurile deţinute de victimă şi eventuala dispariţie a unora dintre ele;

1
N. Mitrofan ş.a., op. cit., p. 100-103; I. Tănăsescu ş.a., op. cit., p. 182; T. Bogdan, op. cit., p. 95-96; I. T. Butoi, T. Butoi,
Tratat universitar de psihologie judiciară: teorie şi practică, Editura Pinguin Book, Bucureşti, 2006, p. 65-67.
Rostaş – Covalev Laurenţiu Titu Cotizo, Ştiinţe penale, An I, Grupa Sibiu, Sesiunea februarie 2008 15

• date privind antecedentele morale, medicale, penale şi contravenţionale ale victimei.


Aşadar victima poate fi o sursă importantă pentru identificarea infractorului, chiar şi atunci când nu
a supravieţuit agresiunii, fapt ce justifică îndreptarea cercetărilor criminalistice şi înspre victimă nu doar
către infractor.

SECŢIUNEA A IV-A
VICTIMA – ANALIZĂ VICTIMOLOGICĂ

§1. Cauzalitatea victimală1

Cauzalitatea victimală reprezintă o structură comportamentală complexă a victimei care a jucat un


rol oarecare în săvârşirea agresiunii, şi care este determinată de interdependenţa unor factori obiectivi
(economici, politici, ideologici, religioşi etc.) şi a unor factori subiectivi (interese individuale, sentimente
de inferioritate, de superioritate, atitudinile şi relaţiile interindividuale etc.). Cauzalitatea victimală este
întotdeauna concretă şi formează împreună cu mediul ambiental o totalitate, oferind modele explicative
ale agresiunii, ale efectelor victimale şi ale integrării victimei în mediul social.
Factorii de risc conjunctural, relaţional şi natural. Clasificarea factorilor de risc victimal este
determinată de mediile socio-structurale de provenienţă a victimelor, de tipologia valorilor lezate (fizice,
morale, religioase, politice), de condiţiile socio-economice în care trăiesc victimele, de regulile de
conduită acceptate de victime. Factorii de risc relevă şi gradul concret de responsabilitate a victimelor în
comiterea actului agresional.
a) Factorii de risc conjunctural (economici, politici, culturali), atât la nivel individual cât şi la
nivelul grupului au ca motivări discordanţele dintre situaţia economico-socială a individului şi tendinţa
modificării imediate a acesteia. Natura acestor factori poate rezulta şi din nevoile obiective care preocupă
victima (libertinajul comportamental, viaţa de familie, perfecţionarea individuală sau profesională),
asigurând pluralitatea, coexistenţa şi similitudinea modurilor comportamentale victimale.
b) Factorii de risc relaţional. Caracterul subiectiv al relaţiilor individuale, în cadrul existenţei
umane determină concordanţa dintre actul agresional şi efectul victimal. În acest sens, relaţia victimei cu
agresorul e percepută în mod diferit de fiecare dintre aceştia, depinzând de condiţiile sau de momentele
variabile ale existenţei. Efectul victimal este mijlocit de relaţia anterioară, simultană sau posterioară dintre
victimă şi agresor, reacţiile victimei fiind rezultatul acceptării sau refuzului scopului relaţiei, a reflectării
acestui scop în psihicul victimei. În mod receptiv, atitudinea victimei şi a agresorului devine esenţială în
comportamentele individuale şi în stimulii, împrejurările sau stările care comandă aceste comportamente.
c) Factorii de risc natural. Comportamentul victimei este justificat în mod obiectiv de modul de
înţelegere a exigenţei sociale, modul de determinare în raporturile interindividuale, de calităţile
individuale de natură psihică, morală şi intelectuală. Existenţa socială determină un anumit comportament
şi un anumit grad de înţelegere a existenţei. Înzestrarea biologică, gradul de sănătate fizico-psihică şi
apariţia unor necesităţi de natură materială creează capacitatea sau incapacitatea de adaptare a victimei la
mediul social, la un conflict interindividual şi la urmările lui. În situaţie de incapacitate gravă de adaptare
este nevoie de intervenţia societăţii cu măsuri de recuperare victimală. Aşadar factorii de risc natural îşi
au sorgintea în existenţa socială şi în viaţa psiho-morală a victimei.
Condiţiile favorizante ale producerii efectului victimal trebuie analizate sub mai multe aspecte:
psihologic, fiziologic, social, psihiatric şi demografic. Cunoaşterea condiţiilor favorizante apariţiei
victimizării nu se reduce la analiza cauzelor (factorilor) ci trebuie stabilite şi intenţiile individuale
conştiente ale victimei de manifestare a acestora. Condiţiile favorizante apar ca un produs al unui sistem
complex de împrejurări care ajută violenţa şi conflictul în dezvoltarea sa naturală, spre un anumit tip de
1
I. Tănăsescu, G. Tănăsescu, C. Tănăsescu, Criminologie (Agresologie. Victimologie. Detentologie), Editura All Beck,
Bucureşti, 2003, p. 180-183.
Rostaş – Covalev Laurenţiu Titu Cotizo, Ştiinţe penale, An I, Grupa Sibiu, Sesiunea februarie 2008 16

fenomen victimal în care se integrează. Aceste condiţii amplifică tensiunile, conflictele şi antagonismele
dintre victimă şi agresor, fără a declanşa actul agresional, acest atribut revenind întotdeauna cauzelor.
Continuitatea sau discontinuitatea condiţiilor favorizante demonstrează relativitatea apariţiei actului
agresional şi a particularităţilor fenomenului agresional.

§2. Conştientul, inconştientul şi stilul victimal1

Voinţa directă a victimei, intenţia manifestată de a activa în raportul agresional determină


responsabilitatea acesteia, concepţia pe care s-a fundamentat conţinutul victimizării. Acţiunile sau
inacţiunile victimei pot fi conştiente, circumscrise regulilor sociale, sau inconştiente, în afara voinţei sale
directe, modul de determinare a acestora regăsindu-se în scopul urmărit de victimă. Fiecare acţiune va
trebui să corespundă unui scop individual astfel încât, dacă acest scop se regăseşte în urma fiecărei
acţiuni-inacţiuni, ca o particularitate constantă, va determina stilul victimal.
Conştientul victimal. Acţiunea-inacţiunea victimei, rezultat al raportului dintre instinct şi inteligenţă,
prezintă caracteristici diferenţiate de la individ la individ, aflate într-o structură unitară, generalizatoare. În
esenţa comportamentală victimală se constată încercarea victimei de a anticipa rezultatul acţiunii
agresionale a infractorului.
Inconştientul victimal. Fixat în ereditate, inconştientul comportamental stabileşte forma concretă de
asimilare şi de integrare a individului în mediul social. Relaţia instinctuală programată ereditar nu va
putea fi prevăzută de individ şi nu va reprezenta un comportament individual constant de natură asociativ-
previzibilă. În relaţia cu agresorul conduita victimei este dată de structura conştient-inconştient. Voinţa
victimei în răspunsul la agresiune poate fi născută în baza coordonării inteligenţei şi experienţei
personale, sau poate fi înlăturată prin exerciţiul spontan al instinctelor.
Stilul victimal. Determinarea condiţiilor necesare adaptabilităţii victimei la realitatea conflictului
agresional va releva exerciţiul spontan sau măsura adaptabilităţii la mediul respectiv. Trebuinţele,
impulsurile, instinctele pot să fie rezultatul unei programări ereditare sau a unei învăţări în stadiile
evoluţiei de adaptare la mediul înconjurător.
Inhibiţia victimală. Aptitudinea victimei de a evalua posibilităţile sale de adaptare la conflictul
agresional depinde şi de calitatea senzaţiilor şi percepţiilor, şi de structura sistemului său nervos. Reacţia
receptorilor victimei este influenţată de intensitatea şi calitatea stimulentului. Victimele care prezintă un
grad de slăbiciune nervoasă îşi formează cu prioritate reflexele negative, îşi impun condiţii stabil şi
manifestă dificultăţi în transformarea reflexelor inhibitorii în reflexe pozitive, astfel încât procesul de
inhibiţie este mai puternic decât procesul de excitaţie.
Cunoaşterea acestor elemente are importanţă şi pentru ştiinţa dreptului poliţienesc. Lipsa de
combativitate faţă de agresor, modalitatea de conştientizare sau de nepercepere a stării victimale
determină măsurile preventive sau recuperatorii faţă de victimă. Conştientizarea efectului victimal sau
indiferenţa producerii acestuia poate explica raportarea victimei faţă de exigenţele sociale. Atunci când
diferenţele între activitatea agresională şi atitudinea victimală sunt foarte greu de făcut un rol deosebit îl
are modul în care se poate individualiza inhibiţia victimei în realizarea unor elemente care ajută,
stagnează sau împiedică producerea unor efecte antisociale.

§3. Particularităţi ale grupelor şi subgrupelor victimale2

În raport de gradul de rezistenţă şi de supunere a victimei faţă de actul agresional, precum şi de


modul de acţiune ca răspuns la fapta violentă, victimele pot fi grupate în grupe şi subgrupe victimale,
astfel: grupele victimale – victime minore, victime adulte, autovictime; subgrupe victimale – victime după

1
I. Tănăsescu ş.a., op. cit., p. 184-185.
2
N. Mitrofan, V. Zdrenghea, T. Butoi, Psihologie judiciară, Casa de Editură şi Presă „Şansa” – S.R.L., Bucureşti, 1994, p.
78-100; I. Tănăsescu ş.a., op. cit., p. 186-189.
Rostaş – Covalev Laurenţiu Titu Cotizo, Ştiinţe penale, An I, Grupa Sibiu, Sesiunea februarie 2008 17

sex, victime după gradul de participare la agresiune, victimizarea intrafamilială şi victimizarea socială,
victime după categoriile infracţiunilor. Fiecare grupă sau subgrupă are trăsături specifice constante.

3.1. Victimizarea femeii. Femeia face parte din categoriile de victime cu cel mai mare grad de
vulnerabilitate victimală, alături de copii şi bătrâni. Spre deosebire de victimele de sex masculin care,
datorită instinctului de conservare, încearcă să evite, să combată sau să anihileze efectele agresiunii
practicând la răndul lor o agresiune, victimele de sex feminin, în general, sunt stăpânite de sentimentul
fricii, rezultată din ameninţările şi agresiunea suferită care determină, de regulă, acceptarea efectului
victimal. La acestea se adaugă şi alte trăsături favorizante ale actului agresional: sensibilitate, fineţe,
emotivitate, forţă fizică limitată.
Dintre formele de victimizare a femeii cele mai des întâlnite, violul ocupă un loc foarte important.
Uneori acesta este însoţit şi de acte de cruzime sau urmat de moartea victimei. Reacţia societăţii faţă de
această infracţiune este duală: pe de o parte se consideră că femeia are întotdeauna un grad oarecare de
vinovăţie, fie sub forma precipitării, fie chiar a provocării directe, în timp ce tabăra adversă consideră că
agresiunea începe atunci când un bărbat continuă după ce femeia spune „nu”. Uneori este destul de dificil
de stabilit dacă există viol sau nu şi care este responsabilitatea victimei în comiterea infracţiunii. 1 Dar
indiferent de gradul de implicare a victimei în săvârşirea agresiunii, dacă se stabileşte existenţa cu
certitudine a delictului, înfractorul este vinovat şi trebuie sancţionat, fapta nefiind scuzabilă pe motivul
vinovăţiei victimei.
După M. Minovici există patru mari grupe de viol: prin constrângere fizică, prin constrângere
morală, violul prin aşa-zisele abuzuri de situaţie şi violul profitând de stârile patologice fizice şi mentale
ale victimei. Există şi viol în timpul somnului hipnotic sau al somnului natural. Violul poate fi comis de
către un străin (55% din cazuri) sau de către cineva care a avut relaţii anterioare cu victima (40% din
cazuri). Raportul real ar putea fi însă altul, având în vedere că victima unui viol comis de o cunoştinţă este
inhibată în a face plângere penală. După criteriul vârstei, situaţia statistică este următoarea: 20-24 ani –
27%, 16-19 ani şi 25-34 ani – 25%, 12-15 ani – 11%, 35-49 ani – 7%. Din datele statistice rezultă de
asemenea că sunt cu risc crescut femeile cu situaţie materială modestă, din medii sociale îndoielnice
precum şi femeile care lucrează în domeniul prostituţiei. De asemenea agresorii, în majoritatea cazurilor,
au cu cel puţin cinci ani mai mult decât victimele şi antecedente penale.
O altă formă de victimizare a femeii este maltratarea sau uciderea ei de către soţ. Cauzele sunt
multiple: conflicte intraconjugale, infidelitate, gelozie, alcoolism, soţul bolnav psihic etc. Uneori ca
1
Spre exemplu, într-un prim caz, o femeie de 22 de ani intră noaptea târziu într-un bar de noapte plin cu bărbaţi şi începe să
bea şi să flirteze cu unii dintre patroni. Ulterior se comite violul. Suntem în prezenţa unui caz tipic de „licitare” a infracţiunii, în
care victimei i se pot reproşa ignoranţa faţă de pericol, supraaprecierea capacităţii sale de a relaţiona cu şi de a înţelege mediul
ambiental, stilul provocator. Toate acestea nu justifică însă încălcarea libertăţii individuale a femeii. Întrucât comportamentul
acesteia nu reprezintă pentru agresori o constrângere fizică sau psihică, rezultă că atitudinea victimei nu poate fi considerată
nici circumstanţă atenuantă a agresiunii. Victima va putea fi sancţionată doar în planul relaţiilor sociale.
Într-un alt exemplu, un tânăr convinge o tânără să meargă împreună în apartamentul lui. El începe să se dezbrace, dar
când el continuă să facă pregătirile sexuale, ea i-a şoptit „nu”. El persistă, considerând că „regula” dragostei solicită ca bărbatul
să fie mai agresiv, iar femeia să reziste, mai ales la început. El a presupus din experienţa trecută că „nu” înseamnă „poate”, iar
„poate” înseamnă „da”. Când ea a spus că nu este pregătită pentru asta, el a interpretat protestul ca fiind o invitaţie de a fi mai
categoric. Atunci el s-a urcat deasupra ei iar ea s-a încordat foarte mult. Seara s-a terminat, bărbatul fiind convins că şi-a sedus
partenera, iar femeia că a fost violată.
Violul este definit ca fiind întreţinerea de relaţii sexuale, folosind constrângerea fizică sau psihică, punând astfel victima
în imposibilitate de a riposta, ori profitând de imposibilitatea victimei de a se apăra. Pentru a determina existenţa unui viol în
situaţii neclare, aşa cum este cazul exemplului de mai sus, trebuie analizate intensitatea constrângerii pentru a stabili dacă
victima a fost sau nu pusă în imposibilitate de a riposta. De asemenea trebuie stabilit dacă victima a consimţit în mod indirect
actul sexual. Sunt des întâlnite cazurile în care femeia nu este de acord cu actul sexual în acel moment, dar îl acceptă pentru a
nu pierde relaţia cu partenerul. În sfârşit trebuie analizată perspectiva noţiunii de constrângere morală. Strict juridic
constrângerea morală conform art. 46 alin. 2 C. pen. presupune ameninţarea (şantajul) cu un pericol grav care nu poate fi
înlăturat altfel. În acest sens nu poate fi considerat un astfel de pericol teama de a pierde relaţia cu partenerul. Pe de altă parte
este necesară determinarea modului în care mecanismele psihologice ale victimei afectează voinţa acesteia. Iată argumentele
pentru care uneori graniţa dintre existenţa şi inexistenţa violului este foarte fragilă.
Rostaş – Covalev Laurenţiu Titu Cotizo, Ştiinţe penale, An I, Grupa Sibiu, Sesiunea februarie 2008 18

urmare a agresiunii soţiile pot comite ele însele infracţiuni, de regulă asupra soţilor. Într-o asemenea
situaţie stabilirea gradului de vinovăţie a celor doi membrii ai cuplului penal este foarte dificilă. Pentru
această operaţie trebuie să fie cunoscută istoria relaţiilor dintre cei doi, frecvenţa conflictelor dintre ei,
motivaţia acestora. Victimizarea soţiei se poate datora în întregime conduitei ostile a soţului, dar poate
exista şi o contribuţie, mai mică sau mai mare, a soţiei, în sensul că ea poate provoca, direct sau indirect,
prin răspunsurile sau atitudinile sale, comportamentul violent al soţului. O caracteristică a victimizării în
familie este refuzul victimei de a renunţa la modul de viaţă agresiv impus de soţ, renunţare ce s-ar putea
produce prin separarea în fapt a soţilor, pe o anumită perioadă, până la soluţionarea problemelor conjugale
sau prin divorţ. Atitudinea pasivă a victimei are patru mari argumente: copiii au nevoie de ambii părinţi,
dificultăţile financiare, opinia societăţii şi lipsa sprijinului real din partea autorităţilor şi a legii. Întrucât
familia este celula de bază a societăţii, în cazul unor crize majore din viaţa unui cuplu este necesar să se
intervină cu psihoterapie conjugală şi consiliere familială.
Fireşte că femeile pot fi supuse oricărui tip de agresiune, aici fiind analizate cele mai întâlnite dintre
ele. Alte infracţiuni care au cu precădere victime femei sunt: infracţiunile privind viaţa sexuală (celelalte
decât violul) şi tâlhăria.

3.2. Victimizarea copilului. Copiii fac parte din categoria persoanelor cu o vulnerabilitate victimală
crescută datorită particularităţilor psihocomportamentale şi de vârstă specifice: lipsa posibilităţilor fizice
şi psihice de apărare, capacitatea redusă de anticipare a propriilor comportamente şi ale altora, capacitatea
redusă de înţelegere a efectelor şi consecinţelor unor acţiuni proprii sau ale altora, capacitate redusă
empatică, imposibilitatea de a discerne între intenţiile bune şi rele ale altora, nivelul înalt de sugestibilitate
şi al credulităţii, sinceritatea şi puritatea sentimentelor, gândurilor, intenţiilor, lipsa experienţei sociale etc.
Datorită acestor caracteristici ei pot fi uşor antrenaţi în acţiuni victimizante pentru ei, pot fi înşelaţi cu
promisiuni sau recompense, minţiţi, constrânşi să comită acte ale căror consecinţe negative pentru ei şi
pentru alţii nu le pot prevedea.
O formă specifică de victimizare a minorilor este bătaia şi incestul. Bătaia este o măsură aplicată în
special de către tată şi este considerată o soluţie extremă de autoritate şi sancţionare. Adepţii bătăii susţin
că ea este o măsură educativă cu dublă valoare: retroactivă – durere fizică şi morală pentru o conduită
greşită, şi procativă, adică inhibarea pe viitor a unor astfel de conduite. Rămân însă unele întrebări fără
răspuns: cât timp trebuie să dureze pentru a nu traumatiza fizic şi psihic, ce intensitate trebuie să aibă, care
este cel mai potrivit context de aplicare etc. Bătaia devine cu certitudine un act agresional atunci când are
drept consecinţe leziuni fizice, traume psihice sau chiar moartea minorului. De la bătaia corectivă şi până
la maltratare poate fi doar un pas. Există şi situaţii de părinţi cu un comportament neechilibrat, determinat
de diverse cauze: mariaj instabil, naşterea nedorită a copilului, copilăria violentă a părinţilor, copilul privit
ca o modalitate de satisfacere a propriilor nevoi, tulburări psihice, impulsivitatea, lipsa de afectivitate,
frustrarea socială, aşteptările lor de la copil sunt nesatisfăcute etc.
Urmări deosebit de grave ale copilului îl produce şi incestul. Cel mai adesea incestul este provocat
de un tată care întreţine relaţii sexuale cu fiica sa, sau de frate care abuzează sexual de soră. Celelalte
cazuri (modalităţile tată-fiu, frate-frate, mamă-fiu/fiică, soră-frate/soră) sunt mai rare, dar nu absente.
Incestul cu un minor este o formă a violului deoarece copilul nu are discernământul necesar pentru a-şi da
consimţământul.
Incidenţă foarte crescută în rândul victimelor minore au şi celelalte infracţiuni sexuale. Privitor la
această categorie de agresiune, Alex Thio (1988)1 evidenţiază următoarele: între 9 şi 54 de procente
pentru femei şi între 3 şi 9 procente pentru bărbaţi au fost în timpul copilăriei victimele unui abuz sexual;
majoritatea agresorilor sunt bărbaţi şi a victimelor sunt femei; în general infractorul şi victima se cunosc.
Profilul agresorului din această categorie se caracterizează printr-o relativă inhibiţie sexuală pe parcursul
vieţii, sunt blânzi, amabili şi pasivi, sunt mai puţin capabili de a întreţine relaţii sexuale cu persoane de
sex opus adulte, fiind anxioşi şi necomunicativi în prezenţa acestora, cei mai mulţi comit agresiuni asupra

1
A. Thio, Deviant Behavior, în N. Mitrofan ş.a., op. cit., p. 89.
Rostaş – Covalev Laurenţiu Titu Cotizo, Ştiinţe penale, An I, Grupa Sibiu, Sesiunea februarie 2008 19

aceluiaşi copil pe o periadă mai lungă de timp, de asemenea îşi recunosc vinovăţia mai uşor decât
violatorii. Infracţiunile sexuale asupra minorilor prezintă un grad ridicat de pericol social mai ales prin
urmările de natură psihică prin care rămâne marcat comportamentul victimei.
Minorul, fiind lipsit de experienţa de viaţă, este dependent de temperament. Formarea cunoştinţelor
despre ansamblul actelor agresionale este posibilă numai în acele cazuri în care raporturile existente cu
diferiţi agresori, în perioada anterioară, au generat o formă de raţionare perceptibilă în comportamentul
victimei. Educaţia este condiţia necesară pentru a putea preveni fenomenul victimal în rândul copiilor.

3.3. Victimizarea persoanelor vârstnice. Bătrâneţea prezintă o serie de caracteristici specifice:


predomină procesele involutive, diminuarea potenţialului energetic şi a capacităţii vitale, accentuarea
fenomenelor de sclerozare, scăderea labilităţii funcţionale a organelor de simţ şi a sistemului nervos, a
mobilităţii. Din punct de vedere psihic apar modificări ca sentimentul de depersonalizare, scăderea
capacităţii de concentrare şi distribuire a atenţiei, a rezistenţei la stres, sentimentul de insecuritate,
creşterea gradului de dependenţă interpersonală, slăbirea dinamismului instinctiv etc. Dar între bătrâneţea
cronologică şi cea psihologică nu există întotdeauna concordanţă.
Infracţiunile privitoare la bătrâni au fost încadrate în două categorii : crime de stradă (furt, tâlhărie)
şi maltratarea de către persoane cunoscute. Procesul de victimizare poate să apară în cadrul mediului
familial, agresori fiind rudele sau persoanele care îngrijesc bătrânii, sau în afara acestuia, agresori fiind
infractorii. Aceştia din urmă, profitând de capacitatea redusă a bătrânilor de a se apăra, şi de unele
caracteristici psihocomportamentale specifice (credulitate, neglijenţă, uitare, confuzie), pot comite acte
infracţionale grave mult mai uşor. Situaţia este mult facilitată atunci când victima trăieşte singură.
Cele mai întâlnite infracţiuni privitoare la persoanele vârstnice sunt infracţiunile motivate material.
În unele situaţii infractorii cunosc direct sau indirect bunurile şi valorile pe care le posedă victima, precum
şi locul unde sunt depozitate. În altele ei acţionează în baza presupunerii că victima trebuie să fi adunat
asemenea valori pe parcursul vieţii, inclusiv pentru înmormântare, caz întâlnit mai des în mediul rural
unde bâtrânii îşi pregătesc cele funerare din timp, inclusiv banii. Bărbaţii bătrâni sunt mai victimizaţi
decât femeile vârstnice, cei din mediul urban mai vulnerabili decât cei din mediul rural iar riscul de
victimizare creşte odată cu înaintarea în vârstă.
În a doua categorie de agresiuni care privesc cu precădere vârstnicii intră diferite forme de
maltratare a lor, cum ar fi: agresiunea fizică, agresiunea psihică, exploatarea prin muncă, exploatarea
financiară prin înşelăciune şi furt, privarea de hrană, tratament medical etc. Maltratarea se produce
întotdeauna în familie, de către rude sau persoanele care îngrijesc bătrânul, sau în instituţiile de asistenţă
socială, de către personalul acestora. Victima tipică este femeia bolnăvicioasă şi suferindă; victimele sunt
izolate social de prieteni, vecini. rude, care ar putea să intervină şi să pună capăt procesului de
victimizare; victimizatorii tind să devină suprasolicitanţi în raport cu victimele care devin depresive,
izolate, dependente; fii recurg cel mai adesea la maltratarea fizică, iar fiicele la maltratarea psihică; în
majoritatea cazurilor victimele au fost şi ele părinţi abuzivi.

3.4. Autovictimizarea. Forma tipică, şi cea mai gravă, o reprezintă suicidul (sinuciderea). Cu toate
acestea autovictimizarea nu trebuie să se confunde cu suicidul, pentru că ea presupune forme mult mai
variate de autoagresiune, de exemplu automutilările ori, în alt caz, vătămările corporale autoprovocate de
către deţinuţi cu scopul de a înlătura temporar regimul de încarcerare.
G. Kaiser arată suicidul ca fiind o agresiune voită şi conştientă orientată către propria persoană în
scopul suprimării propriei vieţi. El are o funcţie triplă: de exprimare a găndirii şi acţiunii individului; de
represiune a agresiunii; de suprimare a fiinţării victimei ca modalitate de realizare a primelor două funcţii.
Potrivit lui A. Thio, există trei categorii de suicid:
a) Suicidul-ameninţare. Indivizii care ameninţă cu suicidul vor mai mult să trăiască decât să moară,
ameninţările lor fiind folosite pentru a atinge anumite scopuri. Actul suicidal va fi însă transpus în
realitate atunci când există un pericol real de a nu-şi realiza scopurile propuse.
Rostaş – Covalev Laurenţiu Titu Cotizo, Ştiinţe penale, An I, Grupa Sibiu, Sesiunea februarie 2008 20

b) Suicidul-tentativă. Se caracterizează printr-o mare ambiguitate. Sinucigaşii din această categorie


nu reuşesc de cele mai multe ori, la nivel comunicativ, să-şi declare adevăratele intenţii. Ei arată altora
doar cât sunt de depresivi dar evită folosirea cuvântului sinucidere. Chiar şi atunci când reuşesc o atare
comunicare, cei care recepţionează mesajul nu îl iau în serios datorită caracterului prea vag al acestuia.
Cele mai întâlnite metode sunt: tăiatul venelor, înghiţirea unei cantităţi mari de medicamente şi asfixierea
cu gaz în casă sau în maşină. Deşi metodele pot fi letale, ele mai păstrează o speranţă pentru viaţă, mai
mult chiar, cele mai dese tentative de suicid se petrec în locuri sau conjuncturi în care salvarea este
posibilă sau chiar inevitabilă, astfel că, unii autori numesc asemenea tentative „drumul spre viaţă şi nu
spre moarte”. Studiile statistice arată că între suicidul-tentativă şi cel reuşit există un raport invers: cele
mai multe tentative aparţin femeilor şi tinerilor; cele mai multe reuşite aparţin bărbaţilor şi bătrânilor.
c) Suicidul reuşit. Categoria cuprinde acele persoane care, încercând să se sinucidă, nu au fost
salvate la timp şi pe cele care au fost mai determinate să moară. În aproximativ o treime din sinuciderile
reuşite autorii lor au mai avut tentative de suicid. De asemenea cei mai mulţi dintre ei au comunicat, direct
sau indirect, ideea lor suicidară altor persoane. Cele mai folosite metode sunt împuşcarea cu arme de foc
şi spânzurarea. Pornind de la notele lăsate de sinucigaşi, se pot identifica cel puţin patru tipuri de
sentimente suicidare: sentimentul de scuză şi apărare în raport cu unele persoane1; sentimente vindicative,
de răzbunare pe alte persoane sau chiar pe sine2; sentimente de mărinimie şi generozitate faţă de lumea pe
care o abandonează cu scopul de a-şi dona averea, trupul pentru experimente, organele altor bolnavi etc.,
tot aici regăsindu-se şi sentimentele de iertare faţă de persoanele care au greşit sinucigaşului3; sentimente
suprarealiste: tensiunea puternică ce i-a condus spre suicid scade şi un calm copleşitor îi cuprinde. Mulţi
sinucigaşi care şi-au tăiat venele declară că nu au simţit durerea, alţii au avut orgasm urmat de un
sentiment liniştitor de relaxare şi un somn adânc.
În ceea ce priveşte răspunsul persoanelor care au avut o oarecare legătură cu sinucigaşul şi care ar fi
putut prevedea şi preveni sinuciderea, acesta constă, de cele mai multe ori în sentimentul de vinovăţie că
nu au prevăzut-o şi prevenit-o, că nu s-au comportat mai bine cu victima, că nu au perceput din timp
intenţiile acesteia.
Există două teorii consacrate care explică actul suicidal: teorii psihiatrice şi cele sociologice.
Primele consideră că boala mintală este principala cauză a sinuciderii sau cel puţin un dezechilibru psihic.
La acestea se adaugă depresia, anxietatea morbidă, lipsa de speranţă, frustraţia adâncă, experienţa
traumatizantă din timpul copilăriei. Teoriile sociologice susţin că nu există nimic rău cu sinucigaşii.
Potrivit lui E. Durkheim există două motive sociologice ale suicidului: probleme de integrare socială şi
probleme cu reglarea socială, respectiv cu constrângerea şi regulile grupului social asupra individului.
Pornind de la postulatele durkheimiene au fost elaborate şi alte teorii moderne noi. A. Henry şi J. Short au
elaborat teoria trifactorială, conform căreia suicidul este determinat de trei categorii de factori:
sociologici, psihologici şi economici. Aceştia redau statutul individului. Cu cât statutul este mai „înalt” cu
1
„Tom, te iubesc atât de mult dar tu mi-ai spus că nu mă vrei şi că nu mă iubeşti. Niciodată nu m-am gândit că m-ai putea lăsa
să merg pe acest drum dar acum sunt la sfârşitul lui, ceea ce constituie cel mai bun lucru pentru mine. Tu ai atât de multe
probleme iar eu mai adaug una la ele.
Tată, îţi produc atât de mult rău. Tu întotdeauna mi-ai vrut numai binele şi acum trebuie să crezi şi să accepţi că acesta este.
Mamă, ai încercat atât de mult să mă faci fericită şi să faci acte de dreptate pentru toţi dintre noi. Şi eu te iubesc foarte mult. Tu
nu ai eşuat niciodată însă eu da... Te iubesc din toată fiinţa şi îmi pare atât de rău că acesta este modul de a-mi lua rămas bun.
Te rog, iartă-mă şi fii fericită. Soţia şi fiica”.
2
„Bill, tu m-ai omorât. Sper să fii fericit în inima ta, dacă ai într-adevăr aşa ceva, deşi eu mă îndoiesc. Te rog lasă-l pe Rover
cu Mike. De asemenea lasă-mi copilul în pace. Dacă nu, am să revin mereu, tot restul vieţii tale. Tu ai fost un ticălos şi un crud.
Dumnezeu nu a uitat şi nu uită asta. Şi te rog fără flori; ele nu ar însemna nimic. De asemenea, păstrează-ţi banii. Vreau să fiu
înmormântată în Potters Field, în acelaşi cavou cu Betty... Tu ştii ce mi-ai făcut. Acesta este motivul pentru care am făcut-o.
Este greşeala ta şi a lui Ella, încearcă şi uită dacă poţi. Dar tu nu poţi... Soţia ta”.
3
„Marry, am fi putut să fim atât de fericiţi dacă ai fi continuat să mă iubeşti. Am fotografia ta în faţa mea. Gândul că acum s-ar
putea să fii în braţele altui bărbat este mult prea greu să-l suport. Eu îmi ofer viaţa pentru indiscreţia ta.
Toate greşelile tale sunt uitate şi reamintesc toată bunătatea ta. Tu ştii că aş fi făcut asta când m-ai părăsit, de aceea acum nu
este o surpriză pentru tine.
Adio, dragă, te iubesc cu toată inima mea zdrobită. W. Smith”.
Rostaş – Covalev Laurenţiu Titu Cotizo, Ştiinţe penale, An I, Grupa Sibiu, Sesiunea februarie 2008 21

atât individul este mai predispus suicidului, pentru că are un superego, resimte mai greu crizele sociale,
economice etc. J. Gibbs şi W. Martin au elaborat teoria integrării statutului, care afirmă că rata suicidului
unei poulaţii variază invers cu nivelul integrării statutului în acea populaţie. Nivelul integrării devine
măsurabil prin următoarele concepte: rata înaltă a suicidului; lipsa stabilităţii şi durabilităţii sociale; lipsa
conformităţii sociale la cerinţele societăţii; conflictele de rol, respectiv raportul dintre aşteptările societăţii
de la un individ şi realizările lui în acest sens; incompatibilitatea statutului, respectiv poziţia pe care o
ocupă individul în societate şi care generează conflictul de rol; lipsa integrării statutului, respectiv măsura
de ocupare a poziţiei solicitate de către sociatate.
Suicidul este explicat şi prin prisma teoriilor fenomenologice care operează cu înţelesurile şi
semnificaţiile sinuciderii şi cu modul în care persoana sinucigaşă acţionează în baza acestor înţelesuri.
Una dintre acestea este teoria înţelesurilor suicidare care consideră că indivizii, pentru a se sinucide,
atribuie anumite semnificaţii specifice actelor lor suicidare (suicidul ca o cale de a transporta sufletul în
altă lume, de a schimba imaginea lor în ochii altora, de a obţine sentimentele altora, de răzbunare), acestea
fiind, la rândul lor, influenţate de înţelesurile generale pe care societatea le acordă suicidului (suicidul are
ca motiv depresia, dorinţa de a scăpa de ceva neplăcut din viaţă, de moarte; ceva este rău în legătură cu
situaţia socială a sinucigaşului, iar cineva este vinovat; ceva este rău cu însăşi persoana sinucigaşă). Altă
teorie fenomenologică este teoria procesului suicidar care, în opoziţie cu cea anterioară, consideră că
semnificaţiile suicidului tind să descurajeze sinucigaşul. Autorul teoriei, J. Jacobs, identifică zece paşi în
cadrul procesului de devenire a sinucigaşului:
1. indivizii se confruntă cu probleme neaşteptate, intolerabile şi insolvabile;
2. ei le văd, nu ca pe nişte incidente izolate, ci ca pe o verigă dintr-un şir nesfârşit de probleme;
3. ei cred că moartea este singurul mod de a le rezolva;
4. această convingere se fundamentează pe izolarea lor socială; ei nu îşi pot împărtăşi cu alţii problemele;
5. ei se străduiesc din greu să învingă prohibiţia societăţii împotriva suicidului pe care au interiorizat-o
atât de mult încât văd suicidul ca fiind imoral;
6. ei reuşesc s-o învingă deoarece sunt deja foarte izolaţi social;
7. ei reuşesc s-o învingă şi prin autosugestionarea că prin suicid nu renunţă la viaţa sacră;
8. ei rezolvă conflictul (raţional, psihologic, moral şi spiritual) definind problemele ca fiind insolvabile în
alt mod, deci suicidul devine o necesitate, devine justificat;
9. definind suicidul ca singură soluţie, ei înlătură sentimentul de vinovăţie şi răspundere;
10. pentru a fi siguri că nu vor fi pedepsiţi în altă viaţă, ei Îl roagă pe Dumnezeu pentru iertare sau lasă o
notă suicidară cerând supravieţuitorilor să se roage pentru sufletul lor, apoi se sinucid.
Semnificaţia psiho-socială a suicidului este contradictorie deoarece are la bază o criză de
fundamente, victima acceptând raportarea comportamentului individual la un comportament ideal absolut,
care va avea întotdeauna o semnificaţie iraţională. Victima suicidului îşi precizează raporturile cu
agresorul (mediul social sau un individ), şi aşa-zisa înţelegere raţional-iraţional a existenţei deliberează în
sensul negării acesteia, printr-o viziune tragică, speculativă, iraţională.

§4. Protecţia şi autoprotecţia împotriva victimizării1

Măsurile care se pot lua pentru prevenirea şi limitarea sau chiar eliminarea fenomenului victimal şi a
efectelor sale se pot clasifica în două categorii: măsuri de protecţie socială şi măsuri de autoprotecţie.
Măsurile de protecţie socială revin organelor şi autorităţilor statului. Dintre acestea un rol important
îl au organele judiciare responsabile cu prevenirea infracţiunilor şi cu prinderea, judecarea şi sancţionarea
infractorilor. Aşa cum afirma S. L. Wrightsman, deţinerea infractorilor deosebit de periculoşi în instituţii
speciale asigură un nivel mai înalt de securizare psihologică a cetăţenilor. Dar existenţa organelor
judiciare, aplicarea corectă şi promptă a normelor penale, sancţionarea infractorilor au şi rol de prevenţie

1
N. Mitrofan ş.a., op. cit., p. 103-105; I. T. Butoi, T. Butoi, Tratat universitar de psihologie judiciară: teorie şi practică,
Editura Pinguin Book, Bucureşti, 2006, p. 67-70; I. Tănăsescu ş.a., op. cit., p. 164-166.
Rostaş – Covalev Laurenţiu Titu Cotizo, Ştiinţe penale, An I, Grupa Sibiu, Sesiunea februarie 2008 22

prin inhibarea comportamentului delictual la unii potenţiali agresori. De aemenea o formă de protecţie a
victimei este şi indisponibilizarea bunurilor infractorului, confiscarea unor bunuri sustrase de la victimă
etc. pentru a garanta posibilitatea recuperării integrale a prejudiciului de către victimă.
Protecţia socială împotriva victimizării este şi responsabilitatea legiuitorului şi executivului.
Activitatea organelor judiciare depinde de actele normative ale Parlamentului, atât în ceea ce priveşte
buna funcţionare a lor cât şi eficienţa legii în prevenirea şi combaterea fenomenului criminogen. Dacă
legiuitorul este responsabil cu stabilirea politicii penale, executivul are rolul de a pune în mişcare acele
mecanisme administrative care să o transpună în realitate. În funcţie de diferite domenii pot fi identificate
şi alte autorităţi de stat cu răspundere în protejarea victimelor, în cazuri de victime minore, victime ale
abuzului în familie, persoane cu handicap etc. Asemenea măsuri pot fi: internarea în instituţii spitaliceşti
sau de ocrotire, asigurarea unui ajutor financiar până la încadrarea în muncă, asigurarea reconversiei
profesionale, consiliere, asigurarea pazei etc. În sfârşit nu trebuie neglijat nici rolul societăţii civile care,
fiind mai motivată, poate obţine rezultate semnificative.
Măsurile de autoprotecţie sunt cele care revin în sarcina persoanelor particulare, care mai mult
trebuie să fie rodul unor influenţe organizate, şi mai puţin instinctuale. Asemenea măsuri pot fi: asigurarea
intrărilor în locuinţe şi imobile, evitarea locurilor periculoase, evitarea companiilor îndoielnice, evitarea
reclamei şi a publicităţii cu privire la situaţia materială deţinută, evitarea introducerii persoanelor străine
în casă, mai ales pentru cei singuri (pericolul este nu doar de moment, ci şi de lungă durată prin faptul că
străinul poate afla valorile deţinute, locul unde acestea sunt depozitate etc., ceea ce poate trezi intenţia
delictuoasă pentru viitor), ignorarea pietonilor sau a străinilor care încearcă să angajeze o conversaţie, mai
ales noaptea sau în locuri retrase etc.
Tacticile de depăşire a situaţiilor de risc. Există situaţii în care pericolul nu poate fi avitat total (de
exemplu serviciul în tura de noapte). În asemenea cazuri trebuie adoptate unele tactici pentru a minimaliza
cât mai mult posibil riscul de victimizare. Se pot aminti exemplificativ: plimbarea în compania altora, în
grup iar nu singur, evitarea implicării neînarmate în anumite evenimente periculoase etc.
Prevenirea crimei prin proiectarea mediului înconjurător afirmă importanţa creerii unui „spaţiu de
apărare” prin „îngreunarea atingerii ţintelor”: îmbunătăţirea sistemelor de închidere şi asigurare a
intrărilor şi ieşirilor, înălţarea gardurilor şi menţinerea supravegherii, a pazei. Acţiunile de reducere a
riscului pot fi individuale, colective, în colaborare cu alte persoane, sau mixte.
Toate aceste tactici şi strategii nu pot fi evaluate cu uşurinţă privind eficacitatea lor, deoarece este
dificil de prevăzut situaţiile exacte, particulare în care ele ar putea preveni acţiunile victimizante, şi asta
pentru că există modalităţi numeroase şi foarte variate prin care un infractor poate comite aceeaşi faptă.
Anumite strategii de reducere a riscului pot fi eficiente până la un nivel clar observabil dar care nu poate
fi şi prompt cuantificabil.

SECŢIUNEA A V-A
CORELAŢIA VICTIMOLOGIEI CU CELELALTE ŞTIINŢE SOCIALE1

Victimologia şi politica penală. Politica penală reprezintă ansamblul de reguli susceptibile să fie
propuse legiuitorului sau care sunt efectiv folosite de acesta, la un moment dat, într-o ţară determinată
pentru combaterea criminalităţii. Raportul dintre victimologie şi politica penală va determina modalităţile
de stabilire a compoziţiei victimizării (fizice, sexuale, religioase, ideologice, geografice), formele

1
I. Tănăsescu, G. Tănăsescu, C. Tănăsescu, Criminologie (Agresologie. Victimologie. Detentologie), Editura All Beck,
Bucureşti, 2003, p. 162-172.
Rostaş – Covalev Laurenţiu Titu Cotizo, Ştiinţe penale, An I, Grupa Sibiu, Sesiunea februarie 2008 23

jurisdicţionale de limitare a victimizării, influenţa fenomenului victimizării, limitele pedepselor penale şi


rolul organelor judiciare în protejarea victimelor.
Victimologia şi agresologia. Dacă victimologia studiază comportamentul victimei, agresologia
analizează şi explică trăsăturile de comportament ale agresorilor, individual sau în grup, modul în care se
produce agresiunea, determinările socio-individuale, precum şi ansamblul fenomenelor agresionale, ca un
cumul de comportări antisociale, şi influenţa negativă a acestora asupra dinamicii sociale, economice,
politice şi juridice. Interacţiunea dintre victimologie şi agresologie presupune relevarea atitudinii
agresorului în realizarea actului, relaţiile interindividuale cu victima (înainte, în timpul şi după agresiune),
efectele actului agresional asupra agresorului şi victimei. Victimologia şi agresologia studiază corelaţia
dintre comportamentul victimei şi agresorului, stimulii interni şi externi ce determină comportamentele
celor doi şi consecinţele sociale directe ale acestora, calificând actul individual ca fiind agresional sau o
consecinţă a acestuia (efect victimal), explicându-i geneza.
Victimologia şi penologia. Penologia ca ştiinţă socială studiază varietatea practicilor educative ale
pedepsei penale, diversitatea mijloacelor de investigaţie, a formelor de reeducare, a efectelor reformative
ale pedepsei asupra condamnatului, stabilind totodată echilibrul dintre pericolul social concret produs de
fenomenul infracţional şi sancţiunea ce trebuie aplicată infractorului. Victimologia, limitându-se la
analiza efectului victimal produs de actul agresional, reclamă o diversificare a pedepselor penale, astfel
încât să se asigure actul preventiv de intimidare a posibililor infractori, cât şi modul concret şi măsura
pedepsei aplicată condamnatului pentru a se asigura principiul moral de satisfacţie a victimei şi societăţii,
şi principiul social de obligare a infractorului de a suporta consecinţele coercitive ale pedepsei.
Victimologia şi psihologia. Fenomenul de victimizare se află într-un raport nemijlocit cu psihicul
victimei întrucât victima, în momentul cunoaşterii agresorului, îşi pune în evidenţă afinităţile influenţând
chiar stilul relaţiei cu acesta, şi trăieşte o experienţă psihică complexă şi contradictorie, ce cuprinde
senzaţii, percepţii, raţionamente şi gânduri fugitive, sentimente confuze şi antagonice. Victimologia,
prezentând cunoaşterea şi convingerile victimei, preia din psihologie modul cum se realizează
comportamentul individual (nesiguranţa, teama), geneza şi explicarea acestuia, precum şi procesul psihic
de adaptare progresivă a victimei la atitudinile şi tensiunile din mediul înconjurător. Reglările sau
dereglările socio-afective dintre victimă şi agresor sunt determinate de trăsăturile psihice individuale şi de
tendinţele personalităţii fiecăruia. Psihologia va releva interacţiunea dintre interesele contradictorii,
sentimentele şi condiţiile de inhibare aflate într-o relaţie reciprocă, determinate de nevoile şi aspiraţiile
fiecărui participant, cu scopul de a cunoaşte diferite variabile comportamentale şi interacţiunile acestora.
Victimologia şi sociologia. Sociologia integrează efectul victimal în împrejurările concrete ale
actelor agresionale, explicând frecvenţa şi intensitatea acestora, pornind de la abstract la concret, ţinând
seama şi de conflictele şi disputele dintre agresori şi victime. Stabilind legătura dintre efectele victimale,
evidenţa şi dependenţa acestora de cauze precizate sau care se pot preciza, se va deduce motivaţia actelor
agresionale, atât ca manifestare singulară cât şi ca fenomen social. Atunci când agresivitatea nu se poate
explica prin raportare la individual, sociologia va integra actele agresionale într-un ansamblu justificat de
cauzalitatea istorică a fenomenului agresional.
Victimologia şi criminologia. Cea mai importantă interacţiune a victimologiei cu celelalte ştiinţe
sociale priveşte criminologia. Mult timp victimologia nu a existat ca ştiinţă individuală, fiind considerată
un capitol al criminologiei. Dar, încă de la începuturile victimologiei s-a arătat că aceasta nu este o parte a
criminologiei, ci o ştiinţă paralelă cu aceasta, sau chiar reversul ei.1 Criminologia este ştiinţa care studiază
cauzele şi condiţiile criminalităţii, efectele criminalităţii asupra victimelor dar şi asupra societăţii,
strategia de apărare socio-umană. Raportul dintre victimologie şi criminologie se regăseşte sub două
importante aspecte: prin cercetările specifice, criminologia oferă explicaţii cu privire la actul criminogen
care permit adoptarea unor măsuri şi instrumente necesare în scopul reducerii criminalităţii şi diminuării
riscului victimal; criminologia stabileşte cauzele şi condiţiile producerii infracţiunilor, oferind informaţii
utile în stabilirea strategiilor de prevenţie şi apărare individuală şi de grup.

1
B. Mendelshon în T. Bogdan, Probleme de psihologie judiciară, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1973, p. 92.
Rostaş – Covalev Laurenţiu Titu Cotizo, Ştiinţe penale, An I, Grupa Sibiu, Sesiunea februarie 2008 24

Victimologia a apărut ca o necesitate socială. Ideea că problema crimei poate fi soluţionată numai
prin studiul delincventului este totalmente greşită. Separarea delincventului de victimă este o eroare. Nici
un proces penal nu poate exista fără cuplul agresor-victimă. Soluţionarea corectă a unei cauze penale se
poate face numai prin analiza bilaterală a acestui cuplu, în caz contrar orice soluţie corectă se va da numai
din eroare1. Studiul empiric al victimei, din trecut, a fost înlocuit cu unul sistematic de către o nouă ştiinţă
– victimologia.

1
B. Mendelshon în T. Bogdan, op. cit., p. 91.
Rostaş – Covalev Laurenţiu Titu Cotizo, Ştiinţe penale, An I, Grupa Sibiu, Sesiunea februarie 2008 25

BIBLIOGRAFIE

Tiberiu BOGDAN Probleme de psihologie judiciară, Editura


Ştiinţifică, Bucureşti, 1973

Petre BRÂNZEI, Comportamentul aberant în relaţiile cu


Gheorghe SCRIPCARU, mediul, Editura Junimea, Iaşi, 1970
Tadeusz PIROŹYŃSKI

Ioana-Teodora BUTOI, Tratat universitar de psihologie judiciară:


Tudorel BUTOI teorie şi practică, Editura Pinguin Book,
Bucureşti, 2006

Nicolae MITROFAN, Psihologie judiciară, Casa de Editură şi


Voicu ZDRENGHEA, Presă „Şansa” – S.R.L., Bucureşti, 1994
Tudorel BUTOI

Iancu TĂNĂSESCU, Criminologie (Agresologie. Victimologie.


Gabriel TĂNĂSESCU, Detentologie), Editura All Beck, Bucureşti,
Camil TĂNĂSESCU 2003

Powered by http://www.referat.ro/
cel mai tare site cu referate