UNIVERSITATEA SPIRU HARET

FACULTATEA DE PSIHOLOGIE ȘI ȘTIINȚELE EDUCAȚIEI, BUCUREȘTI

PROGRAME DE STUDII:
PSIHOLOGIE IF
Master: Psihologie clinică și intervenție psihologică

EXPERTIZĂ PSIHOCLINICĂ JUDICIARĂ ÎN MATERIA VICTIMO-TRAUMEI

Proiect de evaluare finală

Student Cadrul didactic coordonator

Ioniță (Lescai) Florentina Emilia Prof. Univ. Dr. Tudorel Badea Butoi

Anul de studiu: II MASTER

Anul universitar: 2023-2024
 Dinamica relației victimă-agresor.
Victimizare. Victimologie.

Motto:
„La început ambii ochi au râs, probabil de bucuria inocenței a descoperirii ineditului
acestei lumi,
Apoi, amara deziluzie a realității, constatată în jungla socială, l-a făcut pe unul să plângă,
La victime ambii ochi plâng încontinuu.”
„Actul de justiție începe o dată cu strigătul celui vătămat în dreptul său, de care apoi se
îndepărtează precum ecoul, lăsându-l în indiferență, uitare și nedreptate.”

Nu întâmplător, ascultând modalitatea în care oamenii povestesc ceea ce au trăit ne

întâlnim frecvent cu rolurile de agresor, victimă și salvator, căci acestea își extrag seva din
aspectele psihice problematice, din traume și din răni personale. În circuitul agresor, victimă,
salvator nimeni nu câștigă și toată lumea pierde. Se consumă energie, resurse, iar, în final, stările
emoționale ajung să fie de frustrare și nemulțumire. Mulți dintre noi rămânem prinși în rănile
noastre emoționale și ajungem să cartografiem realitatea prin prisma celor trei personaje ale
jocurilor psihologice – agresor, victimă și salvator. Pentru a vedea dacă percepem lumea în acești
termeni putem să facem un exercițiu simplu de atenție la felul în care povestim faptele de zi cu zi
și la frecvența cu care cele trei roluri se infiltrează în descrierile noastre. Dacă constant ne raportăm
la realitate într-o manieră rănită, viețile noastre vor începe să se coloreze în culori consonante cu
imaginea în care credem.
Dinamica relației victimă-agresor este una complexă, astfel că o vom supune analizei, în
rândurile ce urmează, din mai multe perspective: socio-psihologică, medico-legală, inclusiv
juridică. Motto-ul de mai sus, aflat în deschiderea cursului de „Victimologie” coordonat de Dl.
prof. Butoi Tudorel, relevă nașterea justiției odată cu strigătul victimei lezată într-un drept al său.
În acest sens, subliniază autorul, politica penală a unui stat nu trebuie să se orienteze prioritar
asupra infractorilor, respectiv infracțiunii comise, ci, în mod egal, ar trebui să o facă și față de
victime. Marea majoritate a lucrărilor de criminologie și psihologie judiciară se preocupă de
aspectele fenomenului criminal, de crimă și infractor și mai puțin de cel de-al doilea vector al
diadei infracționale, respectiv de victimă. De aceea, în analiza fenomenului infracțional trebuie
avut în vedere rolul jucat de ambii parteneri în comiterea actului infracțional, în multe cazuri
fiecare deținând o responsabilitate în generarea, întreținerea și consumarea acestuia.
Spre sfârșitul celui de-al cincilea deceniu al veacului trecut, nu mult după încetarea
ostilităților celui de-al doilea război mondial, apare în preocupările criminologilor un nou domeniu
de cercetare căreia i se spune azi victimologie. Pe planul cel mai general, victimologia, ca orientare
de investigații științifice, trebuia să apară mai devreme sau mai târziu, întrucât evoluția societăților
moderne excludea categoric dreptul individului de a-și face singur dreptate.
În acest context, victimologia se conturează ca o verigă deosebit de importantă în
ansamblul procesului investigativ. Nu doar pentru că ne spune cine sunt victimele, care este istoria
lor personală, obiceiurile sociale sau personalitatea acestora, ci ne oferă și răspunsuri la întrebarea
„de ce au fost alese ca victime?". De asemenea, ne oferă o perspectivă asupra modului de gândire
și de operare a infractorului - dacă suntem capabili să stabilim modalitatea în care acesta
acționează, atunci vom fi cu atât mai capabili să determinăm comportamentul lui viitor, ceea ce
creează premisele succesului investigației și cercetării penale.
Considerațiile de ordin victimologic care „cercetează relațiile dintre criminal și victima sa”
aparțin avocatului român Benjamin Mendelsohn. Acesta supune analizei raportul infractor-victimă
începând din anul 1937, apreciind că reacția victimei la actul agresional este dependentă de
potențialul de receptivitate al victimei, diferit de la individ la individ, fiind condiționat de vârstă,
sex, grad de cultură și inteligență, aspect bio-psihic, grad de obișnuință față de pornirile agresive,
stabilitate sau instabilitate. Observarea și măsurarea comportamentului concret al victimei,
întrepătrunderea raporturilor cu infractorul și cu mediul social reprezintă, din punctul său de
vedere, adevăratul obiect de cercetare al victimologiei.
Întoarcerea spre victimă după ororile nazismului este lesne de înțeles, tot așa cum se
înțelege ușor că tocmai o victimă a nazismului, omul de știință Hans von Hentig este acela care
pune bazele acestui nou teren de cercetare. Acesta, în volumul „The criminal and his victim”,
apărut în 1984, a analizat fenomenul concret stabilind prenoțiuni și concepte utilizate în
victimologie, evidențiind posibilitățile de interacțiune dintre infractor și victimă, precum și rolul
victimei în desfășurarea activității infracționale.
 Pentru E.A. Fatah, victimologia prezintă condiția victimei situată în mediul social, starea
psiho-fizică generală de vătămare agresională (proporțională cu intensitatea actului agresional),
interacțiunea dintre victimă - agresor și social. Sintetic, obiectul victimologiei îl reprezintă
tulburările psiho-fizice (cu excepția celor de tip maladiv), efecte ale actului agresiv.
I. Gheorghiu-Brădet consideră că obiectul victimologiei, ca parte a domeniului
criminalității, „care cuprinde consecințele de orice fel produse de criminalitate și suportate de
societate, populație și victimele infracțiunilor” poate fi completat și cu interferențele raportului
dintre agresor și victimă, precum și cu intervenția socială pentru restabilirea ordinii sociale.
În țara noastră, T. Bogdan și I. Sântea analizează rolul victimei în procesul judiciar în
lucrarea „Analiza psiho-socială a victimei. Rolul ei în procesul judiciar”(1988). Problematica
psihologică a victimei este în centrul preocupărilor lui I.Tănăsescu și B.Flacescu în lucrarea
„Victima și agresorul“, (1994). I.Oancea reia în lucrarea „Probleme de criminologie”(1998) ideea
că și victima este factor criminogen. Susține de asemenea necesitatea operaționalizării conceptului
de victimă în condițiile în care drepturile victimei sunt de cele mai multe ori subapreciate.
Reglementările legale în vigoare în țara noastră privind rolul și statutul victimei în procesul penal
sunt precizate în Codul de procedură penală. Astfel, au sporit interesul și preocupările faţă de
problematica victimei, respectiv impactul pe termen scurt și lung pe care actul infracțional îl are
asupra acesteia.
Delimitarea victimologiei de criminologie ca știință de sine stătătoare facilitează definirea
acesteia ca fiind știința despre activitatea și comportamentul specific prin care este relevată trăirea
victimei în cadrul raportului cu agresorul, respectiv știința despre etapele procesului agresional,
pornind de la geneza, structura și finalitatea acestuia. Victimologia studiază victima înainte, în
timpul și după consumarea actului agresional, în vederea prevenirii fenomenului criminal. Se
analizează totodată relația existentă între agresor și victimă, metodele utilizate de agresor, efectele
agresiunii. Studiul fenomenului infracțional presupune nu numai cunoașterea infractorului, ci și a
celui care suportă efectele directe ale comiterii infracțiunii, respectiv a victimei.
Așadar, ceea ce definește statutul de victimă este efectul agresiunii. Dicționarul explicativ
al limbii române (1996) definește victima ca fiind persoana care suferă chinuri fizice sau morale
din partea oamenilor, a societății sau din cauza propriilor greșeli. Ea poate fi persoana care suferă
de pe urma unei întâmplări nenorocite (boală, accident, jaf, crimă, etc).
 Relația dintre agresor și victimă prezintă un caracter dinamic, în care inversiunea rolurilor,
precum și investirea cu diversele fațete ale celor două polarități acțional-conflictuale, constituie
apanajul realității care, de regulă, nu urmează un curs prestabilit, static, ci, dimpotrivă, unul
schimbător, haotic, imprevizibil.
În ceea ce privește agresorul, ca subiect activ al infracțiunii, acesta, de obicei, se încadrează
într-un tablou psihologic disfuncțional, cu repercusiuni manifeste antisociale sau disociale. Astfel,
una dintre cele mai frecvente particularități psihice ale delincvenților și, în special, ale celor minori
este instabilitatea emotiv-acțională, individul acționând imprevizibil, pe fondul unei inconstanțe
afective, fundamentată pe un sistem socio-valoric neconturat și neorientat în sens normal-
adaptativ, coroborat cu lipsa autocontrolului asupra trebuințelor, necesităților pulsionale
pregnante, apăsătoare. De asemenea, o altă trăsătură specifică infractorului este reprezentată
de inadaptarea socială, indivizii-delincvenți dovedind reticență, dificultate în ceea ce privește
internalizarea modelelor socio-educative acceptate. În continuare, tabloul cu pricina mai poate fi
completat cu mențiunile că agresorul caută și obține, prin intermediul comiterii faptei
antisociale, satisfacția materială și/sau morală conformă cu trebuințele sale, este caracterizat
de duplicitate/artificialitate comportamentală, deoarece conștientizează caracterul antisocial al
acțiunilor intenționale și decide să le materializeze în taină, la adăpostul secretului, se reîntoarce
la locul infracțiunii, dovedind, probabil, amnezie postinfracțională, și prezintă un limbaj/jargon
specific.
Dacă agresologia are drept obiectiv fundamental identificarea, transformarea și educarea
agresorului, victimologia va evalua intercondiționarea și interdependența relațiilor agresor-
victimă-societate, în cadrul raporturilor interumane generale. Comportamentul victimei, ca obiect
al victimologiei, va trebui așadar să fie raportat exclusiv la raportul agresor-victimă-societate, pe
două paliere: agresor-victimă urmărindu-se conduita individuală a acestor factori (acțiuni/inacțiuni
exercitate în urma procesului psihic individual privind agresivitatea, cât și victimizarea), victimă-
societate, cu accent pe manifestările de apărare. Latura bio-psihică a raportului victimal în ambele
cazuri are caracter social. Comportamentul complex al victimei, tipurile de acțiuni, acte, situații,
care au produs efectul victimal, particularitățile acestuia, vor fi esențial informative, privitor la
specificul agresiunii, la atributele moral-volitive ale victimei, la regulile de comportare, la
consecințele directe sau doar intenționate ale victimizării.
 Victima azi nu mai e privită doar ca elementul care „pierde" si infractorul care „de cele
mai multe ori măcar vremelnic câștigă". Relațiile interpersonale dintre elementele cuplului penal
infractor-victimă duc la o formă întrevăzută încă de Von Hentig, aceea de influențare în care
victima este elementul care îl „formează pe infractor”. Personalitatea victimei este aceea care
determină comportamentul infracțional propriu-zis. De altfel, este foarte greu să diferențiem cu
toata claritatea infractorul de victimă. Nu odată criminogeneza se suprapune victimogenezei și, în
mod paradoxal, orice infractor poate fi considerat victimă, dacă ne gândim că el este „victima
împrejurărilor”, a familiei, a anturajului.
Criminologul libanez Moussa Prince crede că este necesară depășirea accentuării cuplului
infractor-victimă, fiind oportună introducerea unui al treilea termen: „infractor-victimă-societate”.
Ideea fundamentală a lui Moussa Prince este că în fiecare caz de victimizare, societatea poartă o
parte mai mare sau mai mică de vină, fie că nu poate preveni victimizarea, fie ca protejează
insuficient și inadecvat victima potențială.
Dinamica relației agresor-victimă este una complexă, spune și Franz Ruppert, autorul
cărții „Cine sunt eu într-o societate traumatizată?”, vorbind despre două dimensiuni: pe de o parte,
este vorba despre o identitate de agresor, care cuprinde atât condiția de agresor, cât și atitudinile
tipice acestuia, iar pe de altă parte este vorba despre o identitate de victimă, cuprinzând atât
condiția de victimă, cât și atitudinile tipice acesteia.
Odată produsă agresiunea, cei doi „actori” își pot lua rolurile în primire în dinamica relației
agresor-victimă: condiția de victimă semnifică în același timp condiția de persoană traumatizantă.
Pentru a putea face față sentimentelor destructurante interioare (rușine, furie, dezgust ori chiar
vinovăție), psihicul victimei se vede nevoit să apeleze la clivare și refulare astfel încât să poată
supraviețui. Numai că aceste mecanisme nu rezolvă nici pe de parte problema traumei, care ajunge
să fie purtată în interior. Câtă vreme un om nu-și poate gestiona condiția de victimă și relația cu
agresorul lui, groaza, inițial exterioară, continuă să existe psihic, acum ca teroare interioară. Mai
mult decât atât, relația dintre agresor și victimă ajunge la un moment dat să fie reciprocă în ceea
ce privește agresiunea or, cel puțin ca agresiunea să nu mai fie manifestată doar dinspre agresor,
ci și victima să devină la rândul său un agresor traumatizant. Ajungem astfel la triunghiul dramatic
din incipitul lucrării. Cu cât experiențele de victimă sunt mai puternice, iar dependența victimei de
agresor crește, cu atât atitudinile tipice victimei iau forme mai brutale ca strategii de supraviețuire.
Se întâmplă astfel ca suferința să nu mai fie îndreptată doar în interior, ci să se transforme în
agresiune îndreptată și către exterior. Clivajul apare, așadar, și în cazul agresorului, dată fiind
intensitatea suferinței emoționale, ca modalitate de a putea face față „conștiinței chinuitor de
încărcate în ceea ce privește realitatea faptei sale.”
Mai mult, cel care rămâne blocat în dinamica relației agresor-victimă nu este la curent cu
„contradicțiile din propria simțire, gândire și acțiune” și nici nu se poate, așadar, elibera din nici
una dintre condițiile acestei dinamici.
 Bibliografie

Butoi, T.B. (coord.), Butoi, A., Butoi, I.T., Ionescu, C., Ciobanu, M., Mierlea, S., Morar,
R., Putz (Butoi), G., Voinea, D., Zărnescu, C. (2019), Compendiu interdisciplinar de psihologie
judiciară – Analiză comportamentală – Victimologie – Psihologie victimală - Criminalistică, Ed.
P.B.S., Cristian.
Butoi, T.B. (2008), Psihologie judiciară. Tratat universitar – teorie și practică, Ed. Solaris
Print, București.
Butoi, T.B. (coord.), Butoi, A., Butoi, I.T., Iftenie, V., Nicolae, L.G., Prodan, M.C., Putz
(Butoi), G., Voinea, D., Zărnescu, C. (2004), Victimologie. Curs Universitar. Perspectiva
psihologiei victimale asupra cuplului penal victimă-agresor, Ed. Pinguin Book, București.
Butoi, T.B. (coord.), Butoi, A., Butoi, I.T., Dinuică, D., Iftenie, V., Putz (Butoi), G.,
Voinea, D. (2023), Victimă. Victimologie. Victimizare – abordarea cuplului penal victimă-agresor
din perspectivă socio-psihologică, medico-legală și juridică, Ed. Pro Universitaria, București.
Ruppert, F. (2021), Cine sunt eu într-o societate traumatizată? Cum ne determină viața
dinamicile relației agresor-victimă și cum ne eliberăm de acestea, Ed. Trei, București.