Sunteți pe pagina 1din 25

UNIVERSITATEA „LUCIAN BLAGA” – SIBIU

FACULTATEA DE DREPT „SIMION Barnutiu”

psihologie judiciara
tITULAR DE DISCIPLINA:

lECTOR UNIV. DR. Tatu angela

victima si victimologia

(PROIECT – sesiunea IUNIE 2011)

sTUDENT: rostas – covalev laurentiu titu cotizo


anul I, grupa sibiu
2

CUPRINS

SECTIUNEA I – Victimologia ca stiinta ..................................................................................... 3


§1. Notiunea si obiectul victimologiei ......................................................................................................... 3
§2. Istoricul victimologiei ............................................................................................................................ 3
§3. Metode si tehnici de cercetare in victimologie ...................................................................................... 4

SECTIUNEA A II-A – Notiuni introductive privind victima .................................................. 6


§1. Conceptul de „victima” ......................................................................................................................... 6
§2. Clasificarea victimelor ........................................................................................................................... 6
§3. Reactiile societatii fata de victima: acuzarea si apararea sa ................................................................. 9

SECTIUNEA A III-A – Cuplul penal victima-agresor ............................................................ 10


§1. Contradictie privind existenta cuplului agresor – victima .................................................................. 10
§2. Implicatiile psihologice ale actului agresional privind agresorul si victima ....................................... 10
2.1. Implicatiile psihologice ale actului agresional privind pe agresor ................................................ 11

2.2. Implicatiile psihologice ale actului agresional privind victima .................................................... 11


§3. Rolul victimei in comiterea infractiunii .............................................................................................. 12
§4. Victima ca sursa de identificare a agresorului ..................................................................................... 14

SECTIUNEA A IV-A – Victima - analiza victimologica ........................................................ 15


§1. Cauzalitatea victimala ......................................................................................................................... 15
§2. Constientul, inconstientul si stilul victimal ......................................................................................... 16
§3. Particularitati ale grupelor si subgrupelor victimale ............................................................................ 17

3.1. Victimizarea femeii ....................................................................................................................... 17

3.2. Victimizarea copilului ................................................................................................................... 18

3.3. Victimizarea persoanelor varstnice ............................................................................................... 19

3.4. Autovictimizarea ........................................................................................................................... 19


§4. Protectia si autoprotectia impotriva victimizarii .................................................................................. 22

SECTIUNEA A V-A – Corelatia victimologiei cu celelalte stiinte sociale ............................ 23

Bibliografie .................................................................................................................................. 25
3

SECTIUNEA I
VICTIMOLOGIA CA STIINTA

§1. Notiunea si obiectul victimologiei1

Notiune. Conceptul de „victimologie” deriva din latinescul victima (victima) si logos (stiinta), adica
stiinta care studiaza victima.
In literatura de specialitate victimologia a primit mai multe definitii. Astfel ea reprezinta stiinta
comportamentului si personalitatii victimei raportata la conceperea, realizarea si consecintele directe ale
actului agresional asupra victimei.2 J. A. R. Calderon defineste victimologia ca fiind disciplina care, in
explicarea cauzelor, studiaza victima fara a planifica si realiza o politica a victimei.
Conceptul de victimologie defineste actiunile victimei ca unic mod de reparare, de recuperare a
intereselor individuale, noile reguli si principii comportamentale adoptate de victima, actele de vointa,
simtamintele, constrangerea morala, fundamentele morale, dificultatile de adaptare, sinteza cauzalitatii
agresionale, conexiunile in actiunile agresivo-victimologice precum si conflictul acestora.
Intrucat victima exista alaturi de un act agresional, determinarea acestuia va releva identitatea
manifestarilor victimale, evolutia singulara a acestora si efectul social al victimizarii. Modul in care
victima percepe, intelege, accepta sau respinge violenta actului agresiv are valoare pentru stabilirea
lantului cauzelor si efectelor fenomenului victimal. Expunerea exacta a elementelor si laturilor actului
agresional, a efectelor acestuia asupra victimei reprezinta forme specifice de definire a victimologiei.
Obiectul de studiu. Potrivit lui G. Gulotta victimologia asigura studiul victimei unui delict, al
personalitatii sale, al caracteristicilor biologice, psihologice, morale si socio-culturale, al relatiilor sale cu
delincventul si al rolului pe care l-a jucat in geneza delictului. Ea releva cauzalitatea si efectele agresiunii
asupra victimei, ordinea in care se produc actele agresionale si limita reducerii acestora, respectiv actele
agresionale cu un continut clar: lezarea intereselor unei victime identificate sau care se va individualiza in
perioada producerii actului agresional prin legatura de cauzalitate si efectul victimal.
E. A. Fattah considera ca victimologia are ca obiect elaborarea printr-un studiu aprofundat al
victimei, al unui ansamblu de reguli generale, de principii comune si de un alt tip de cunostinte, putand
contribui la dezvoltarea, evolutia si progresul fenomenului criminal, al procesului criminogen, a
personalitatii si caracterului periculos al delincventului.
Obiectul victimologiei este reprezentat de tulburarile psiho-fizice (cu exceptia celor de tip maladiv)
– efecte ale actului agresiv care afecteaza in mod direct echilibrul dinamic (biologic si psihologic) al
victimei. Analiza victimologica se refera la situatiile cand agresorul are capacitatea de comportare
neafectata de boli (fizice sau psihice) in sensul ca este constient si responsabil de actul agresiv produs,
dovedeste o corecta auto-perceptie, o capacitate buna de relationare sociala, de rezolvare a conflictelor, de
a trai vinovatia. Dincolo de aceasta situatie intereseaza psihopatologia sau psihiatria.

§2. Istoricul victimologiei3

Studiul sistematic al victimei a fost propus, pentru prima oara, de catre avocatul roman Beniamin
Mendelshon in anul 1940 care, in lucrarea sa „The Victimology” propune constituirea unei noi discipline
stiintifice numite victimologie. Mendelshon isi incepe cercetarile in acest nou domeniu pornind de la

1
I. Tănăsescu, G. Tănăsescu, C. Tănăsescu, Criminologie (Agresologie. Victimologie. Detentologie), Editura All Beck,
Bucureşti, 2003, p. 137-142; N. Mitrofan, V. Zdrenghea, T. Butoi, Psihologie judiciară, Casa de Editură şi Presă „Şansa” –
S.R.L., Bucureşti, 1994, p. 69-71.
2
I. Tănăsescu, B. Florescu în I. Tănăsescu ş.a., op. cit., p. 138.
3
I. Tănăsescu ş.a., op. cit., p. 142-154; N. Mitrofan ş.a., op. cit., p. 69-71; T. Bogdan, Probleme de psihologie judiciară,
Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1973, p. 90-92.
4

studiul victimelor infractiunii de viol, adoptand conceptele si teoria psihanalizei freudiene. El pleaca de la
constatarea ca toate disciplinele care au legatura cu delincventa studiaza numai partial realitatea pentru ca
au in vedere doar agresorul, nu si victima. Or, victima exista, de multe ori independent de infractor.
Autorul introduce notiunea de „complex criminogen” care se compune din studiul criminalului in
corelatie cu studiul victimei, si cea de „cuplu penal”, format din cuplul antagonist criminal-victima in
permanent conflict si adversitate. Cea mai interesanta teza introdusa de Mendelshon este „receptivitatea
victimala” a unor persoane, adica predispozitia innascuta a unora de a deveni victime.
Profesorul german de drept penal Hans von Hentig in volumul „The Criminal and His Victim”,
aparut in anul 1948, si in lucrarile sale ulterioare1 s-a ocupat de vulnerabilitatea presupusa a unor categorii
de indivizi cum ar fi cei foarte tineri, cei foarte batrani, imigranti recenti, membrii unor grupuri
minoritare, cei cu tulburari mentale. El a analizat fenomenul concret al victimei, stabilind prenotiuni si
concepte utilizate in victimologie, evidentiind posibilitatile de interactiune dintre infractor si victima,
precum si rolul victimei in desfasurarea actiunii infractionale. Din aceste cosiderente unii autori il
considera pe H. von Hentig initiatorul victimologiei ca stiinta distincta2.
Intre 1947-1961, Scoala de la Mainz dezvolta caracteristicile victimale, continutul specific al
individualitatii victimale, esenta etica a conflictului agresional desprins din actiunile comunitatii,
necesitatea reintegrarii sociale a victimei, cercetarea caracteristicilor infractorilor.
In anul 1961, italianul Filippo Gramatica, in volumul „Principi di difesa sociale”, elaboreaza
profilaxia victimala dupa gradul de victimizare si capacitatea de recuperare individuala, restabilirea unor
relatii sociale si a interactiunii noi stabilite cu comunitatea, edificarea unei structuri pentru aplicarea
sistematica a tratamentului victimal. In anul 1966, Ezzat Abdel Fattah, in studiul „Quelques problemes
posés à la justice pénale par la victimologie”, evidentiaza modul in care actul agresional exercita o
presiune constanta si puternica asupra victimei, obligand-o sa participe, in orice mod, la actul agresional.
Cercetarile in domeniu au continuat si s-au diversificat, victimologia devenind, cu adevarat, o siinta
individuala. In 1973 are loc, in Israel, primul Colocviu International de Victimologie, dupa care au urmat
si altele, punandu-se bazele acestei stiinte noi.
Cercetarile continua si individual, remarcandu-se nume importante ca: T. Sellin si M. Wolfgang –
„The Resurement of Delinquency” (1970), S. Schafer – „Victimology. The Victim and His Criminal”
(1977), W. Middendorf – „Die Opfer des Betruges” (1988) etc.
Scoala romaneasca de victimologie continua drumul inceput de Mendelshon. Astfel, in 1985
criminologul Vasile Stanciu publica la Paris volumele „Les droits de la victime” si „Criminalitatea
Parisului”. El considera ca exista victime prin definitie: saracii, bolnavii, imigrantii, persoanele cu un
instinct slab de conservare si propune o strategie de prevenire a crimei prin preceptul defensivei si al
revendicarii drepturilor deoarece indivizii sunt victime ale mediului social. In anul 1988, psihologul
Tiberiu Bogdan editeaza, in colaborare, volumul „Analiza psihologica a victimei. Rolul ei in procesul
judiciar”. Aici analizeaza pe larg conceptele de victima, victimizare si riscuri victimale, si elaboreaza o
conceptie structurala despre identificarea agresorilor. Cercetarile de specialitate sunt continuate de alte
nume importante din domeniu, criminologi, psihologi, medici legisti, profesori universitari in stiinte
juridice, magistrati etc.: Aurel Dincu, Ion Gheorghiu-Bradet, Nicolae Mitrofan, Voicu Zdrenghea,
Tudorel Butoi, Constantin Paunescu, Iancu Tanasescu, Rodica Mihaela Stanoiu, Gheorghe Nistorescu,
Costica Paun si altii, dovedind ca victimologia este o stiinta aflata in permanenta evolutie.

§3. Metode si tehnici de cercetare in victimologie3

Victimologia este o stiinta care foloseste procedeele de investigare comune celorlalte stiinte sociale,
pentru o cercetare juridica interdisciplinara. Metodele de cercetare vor prezenta complexele
1
„Zur Psychologie der Einzeldelikte” şi „Das Verbrechen”.
2
Este vorba despre psihologul român Tiberiu Bogdan (în I. Tănăsescu ş.a., op. cit., p. 148) şi despre N. Mitrofan, V.
Zdrenghea, T. Butoi (în N. Mitrofan ş.a., op. cit., p. 73).
3
I. Tănăsescu ş.a., op. cit., p. 173-179.
5

interindividuale dintre victima si agresor, actiunea grupurilor sociale asupra fiecaruia dintre acestia si
chiar relatiile dintre grupurile sociale cunoscute, scopurile acestor grupuri. Consecintele metodologice
constau in explicarea fenomenelor globale, corelatia acestora si perceperea evolutiei starii agreso-
victimale, creandu-se posibilitati de previziune care definesc aceasta stare.
Metoda logica. Metoda logica este reprezentata de procedeele si operatiile specifice utilizate pentru
stabilirea genezei si a structurii raporturilor interindividuale sau sociale aparute in sistemul de fenomene
agreso-victimale ca realitati obiective. Orice actiune-inactiune agresionala se refera la un principiu de
identitate, de aparare a unor interese care vor califica actiunea ca fiind pozitiva sau negativa, a carui
finalitate o individualizeaza. Rezulta ca la conflicte de valori si atitudini asemanatoare vor aparea efecte
victimale asemanatoare. Cand actiunile-inactiunile agresive se degradeaza sau se amplifica, pentru a
permite aparitia altor atitudini din partea agresorului, acest fenomen se va repercuta si la nivelul efectelor
victimale, pastrand continutul agresiunii.
Metoda tipologica. Aceasta metoda stabileste o multime de trasaturi constante existente permanent
in cadrul fenomenului agreso-victimal, analizand diferentierea calitativa si cantitativa a acestora si
eliminand trasaturile neesentiale. Metoda stabileste prototipuri de victima in functie de diferite criterii:
mediul socio-cultural, tipologia valorilor afectate (fizic, material, psihic, moral, religios, politic), modul
de viata si tipul de civilizatie frecventat, calculul coeficientului de intensitate al participarii victimei la
agresivitate, volumul si dinamica victimizarilor (global si pe sectoare de victimizare). Procesele de
interactiune agresor-victima si comportamentele de grup ale victimelor vor fi apreciate si delimitate in
categorii de victime dependente de: actiunile-inactiunile victimelor, particularitatile actelor si mijloacelor
utilizate, consecintele actelor victimizatoare, structura de ansamblu a fenomenului victimal.
Metoda clinica. Metoda explica fenomenul victimal ca fiind expresia generalizata a cazurilor
individuale de victimizare pentru a se stabili un diagnostic si a se prescrie tratamentul corespunzator
fiecarei victime. Aceasta formula se aplica pornind de la anamneza cazului de victimizare pentru a se
intelege diversitatea cauzelor si conditiilor concrete pornind de la trasaturile de personalitate ale victimei.
In baza diagnosticului se va stabili un tratament de natura psiho-sociala pentru reducerea efectelor
victimale sau pentru eradicarea lor prin evitarea antagonismelor dintre agresori si victime urmand ca, intr-
o faza ulterioara, sa se identifice si aplice masuri de integrare a victimei in raporturi normale, de natura
familiala, sociala, juridica si religioasa.
Metoda comparativa. Aceasta metoda propune ca dupa observarea, intelegerea si discutarea
elementelor si factorilor inclusi in doua fenomene, acte, evenimente, sa se procedeze la evidentierea
asemanarilor sau deosebirilor dintre ele. Metoda se bazeaza pe ipoteza ca esenta elementelor sau factorilor
care compun un fenomen rezida in asemanarea sau deosebirea relativa sau radicala de un alt fenomen, in
cadrul mai larg al relatiilor umane. Pentru explicarea fenomenului victimal potrivit acestei metode se
recurge la urmatoarele procedee:
• procedeul concordantei presupune depistarea acelor elemente care se regasesc in doua sau mai multe
fenomene agreso-victimale, constituind cauza generatoare sau conditia lor favorizanta;
• procedeul diferentelor identifica acele elemente specifice ale unui anumit act sau fenomen, care nu se
regasesc in celelalte, constituind cauza generatoare sau conditia favorizanta unica;
• procedeul variatiilor concomitente impune investigarea evenimentelor anterioare producerii unui
rezultat dupa criteriul ca, ori de cate ori fenomenul anterior se modifica in acelasi mod cu rezultatul
sau, inseamna ca primul este cauza secundului.
Metoda statistica. Metoda statistica apreciaza fenomenul victimal in functie de repetabilitatea
cantitativa si numerica a anumitor categorii determinate de cauze, conditii, evenimente etc. Studiind
cazurile individuale din care va rezulta modul cum s-a produs efectul victimal, se ajunge la o cauzalitate
singulara. Scopul metodei este de a culege informatii pentru compararea lor. Prin identificarea acestora se
determina o anumita concluzie statistica privind coeficientii de dependenta a fenomenului victimal de
actele agresionale. In acest mod se vor cunoaste dimensiunile fenomenului victimal, intensitatea si
structura efectelor victimale, periodizarea sau mutatiile acestora pentru un anumit cadru socio-teritorial.
6

SECTIUNEA A II-A
NOTIUNI INTRODUCTIVE PRIVIND VICTIMA

§1. Conceptul de „victima”

Din punct de vedere lingvistic cuvantul „victima” are mai multe semnificatii: persoana care sufera
chinuri fizice sau morale din partea unei persoane, a societatii etc.; persoana care sufera urmarile unei
intamplari nenorocite, cum ar fi boala, accident, catastrofa etc.; in antichitate victima era un animal sau un
om care urma sa fie sacrificat unei zeite.
Pornind de la trasatura definitorie a notiunii, indiferent de disciplina care o abordeaza – consecinta
negativa pe care o persoana o suporta in urma unei intamplari nefericite –, victimologia are propria ei
definitie prin care explica notiunea supusa analizei de fata. Astfel, prin victima se intelege orice persoana
umana care sufera direct sau indirect consecintele fizice, materiale sau morale ale unei actiuni sau
inactiuni criminale1.
Analizand definitia se pot constata mai multe aspecte. Unul dintre ele ar fi acela ca victima poate fi
doar o fiinta umana. Nu pot fi considerate victime obiecte distruse de raufacatori sau institutiile
prejudiciate de activitatile acestora. Insa nu orice fiinta umana care sufera o consecinta a unui act criminal
poate fi considerata victima, pentru aceasta calitate fiind necesar sa mai fie indeplinita o conditie:
persoana care a suferit consecinta sa nu isi fi asumat constient riscul, deci sa ajunga jertfa in urma unei
actiuni sau inactiuni criminale fara sa vrea. De aceea nu pot fi considerate victime politistii, care sunt
raniti sau isi pierd viata in misiunile specifice, militari, pompieri, initiatorul actului criminal sau
infractorul care isi pierd viata in urma derularii lui, etc.
Pe de alta parte definitia introduce o serie de elemente pretioase pentru intelegerea fenomenului
victimal, precizand pe langa consecintele directe si pe cele indirecte, pe langa consecintele fizice sau
materiale si pe cele morale, adesea mult mai importante ca primele. De asemenea este de remarcat
cuprinderea posibilitatii ca totul sa se realizeze si ca urmare a unei inactivitati de tip criminal.
Preocupari pentru victima se intalnesc in cadrul culturilor antice, atunci cand exista un sistem de
compensatii si rascumparari cu scopul de a mentine echilibrul intre situatia infractorului si a victimei.
Ulterior justitia va parasi aceste forme incipiente, pe masura perfectionarii ei, figura centrala devenind
infractorul. Legea urmareste in cea mai mare parte depistarea si pedepsirea infractorului, victima avand
doar un rol secundar, acela de a se constitui ca parte civila, caci procesul sub aspect penal continua chiar
daca victima nu se constituie ca parte vatamata.

§2. Clasificarea victimelor2

Incercarea de a clasifica sigur victimele nu este deloc usoara. Principalele dificultati care stau in
calea unui asemenea demers pot fi sistematizate astfel:
1. marea diversitate a infractiunilor si, in consecinta, a victimelor;
2. victimele apartin, chiar daca cu ponderi diferite, tuturor categoriilor de variabile: varsta, sex, pregatire
socio-profesionala, pregatire culturala, rol-status social, rol-status economic etc.;
3. diferente mari interindividuale in grupurile de victime in ceea ce priveste responsabilitatile si rolul
jucat de acestea in comiterea infractiunii.

1
T. Bogdan şi colab., Comportamentul uman în procesul judiciar, 1983, citat de N. Mitrofan, V. Zdrenghea, T. Butoi,
Psihologie judiciară, Casa de Editură şi Presă „Şansa” – S.R.L., Bucureşti, 1994, p. 69; şi de I. Tănăsescu, G. Tănăsescu, C.
Tănăsescu, Criminologie (Agresologie. Victimologie. Detentologie), Editura All Beck, Bucureşti, 2003, p. 134-135.
2
N. Mitrofan ş.a., op. cit., p. 71-78; I. Tănăsescu ş.a., op. cit., p. 143-148; I. T. Butoi, T. Butoi, Tratat universitar de
psihologie judiciară: teorie şi practică, Editura Pinguin Book, Bucureşti, 2006, p. 67.
7

Cu toate acestea numerosi autori au realizat diverse clasificari in functie de numeroase criterii.
Un prim criteriu il reprezinta categoria infractionala care genereaza victime. Din acest punct de
vedere putem avea victime ale infractiunii de omor, victime ale infractiunii de vatamare corporala,
victime ale infractiunii de lovituri sau alte violente cauzatoare de moarte, victime ale infractiunii de viol,
victime ale infractiunii de furt etc. Nu are importanta natura infractiunii, daca este prevazuta intr-o lege
generala sau speciala etc.
Folosind relativ aceleasi criterii A. Karmen identifica urmatoarele categorii de victime: 1. copii
disparuti; 2. copii maltratati fizic si sexual; 3. persoane in varsta – victime ale crimei; 4. femei maltratate;
5. victime ale actului sexual; 6. victime ale soferilor aflati in stare de ebrietate.
Cele mai multe clasificari au in vedere criteriul privind gradul de implicare si de responsabilitate al
victimelor in comiterea infractiunii. Astfel, Mendelshon diferentiaza urmatoarele categorii: 1. victima
total nevinovata (pruncuciderea); 2. victima mai putin vinovata decat infractorul (ignoranta, imprudenta);
3. victima tot atat de vinovata ca si infractorul (provocatoare); 4. victima mai vinovata decat infractorul;
5. victima care poarta responsabilitatea totala (agresoare); 6. victima innascuta, simulatoare, imaginara.
Folosind acelasi criteriu E. A. Fattah (1967) elaboreaza urmatoarea clasificare: 1. victima
participanta, dispusa sa suporte orice consecinta din spirit de aventura; 2. victima latenta, lipsita de
initiativa va aprecia desfasurarea agresivitatii intr-un mod imprevizibil, putand reactiona oricand pentru a
evita sau accepta esecul actului victimizant; 3. victima predispusa, cu reactii spre inclinatii schimbatoare,
rigide si complexe care contrazice si incearca sa revina la vechile atitudini; 4. victima provocatoare, fidela
unor conceptii in care dispretul si sfidarea regulilor comportamentale indeamna la actiuni nesocotite, la
schimbari de atitudini periculoase, euforice, isterice, exaltate, melancolice; 5. victima neparticipanta, care
adopta posibilitatea de a-si controla comportarea, acceptand doar actele cu semnificatii cunoscute.
Aproximativ tot in baza acestui criteriu, L. Lamborn (1968) identifica urmatoarele tipuri de intalnire
victima-infractor: 1. initiere; 2. facilitare; 3. provocare; 4. comitere, savarsire; 5. cooperare; 6. instigare.
O interesanta clasificare la aceasta categorie o realizeaza J. Sheley (1979): 1. infractor activ –
victima; 2. infractor activ – victima semiactiva; 3. infractor activ – victima activa; 4. infractor semipasiv –
victima activa; 5. infractor pasiv – victima activa. Aceasta clasificare scoate in evidenta foarte clar care
este rolul pe care il poate juca victima in comiterea infractiunii.
In anul 1977, criminologul american S. Schafer, in volumul „Victimology. The Victime and His
Criminal”, clasifica victimele astfel: 1. victime fara relatii anterioare cu criminalul, deci fara a-l cunoaste,
fapta fiind imputabila doar agresorului; 2. victime provocatoare, doar provoaca, cu intensitati deferite de
la un caz la altul; 3. victime citatoare, cand victima initiaza si participa la actul agresional; 4. victime
slabe sub aspect biologic, conformarea executarii actiunii agresionale este rezultatul neputintei biologice
de a se impotrivi; 5. victime slabe sub aspect social; 6. alte victime; 7. victime politice.
Hans von Hentig elaboreaza urmatoarea clasificare pornind de la rolul unor elemente situationale
specifice victimelor in comportamentul lor: 1. victime nevarstnice, psihologia acestora fiind afectata de
lipsa de experienta sociala si de lipsa fortei fizico-morale care sa le permita opunerea de rezistenta
agresorului; 2. victime femei, care devin cu precadere subiectul pasiv al infractiunilor sexuale daca sunt
tinere sau al infractiunilor motivate material daca sunt mai in varsta; 3. victime varstnice, care depind de
sanatatea mentala, de modul de implicare in realitatea inconjuratoare, de gradul de adecvare a relatiilor
individuale psiho-volitionale; 4. dependentii de alcool si stupefiante, cei din urma fiind expusi in primul
rand autovictimizarii; 5. imigrantii, psihicul acestora fiind afectat de probleme de ordin comunicational,
de lipsa mijloacelor materiale si de ostilitatea bastinasilor; 6. etnicii care se confrunta cu problema
integrarii sociale din partea lor, si a discriminarii rasiale din partea majoritarilor; 7. indivizii normali dar
cu inteligenta redusa, nu au capacitatea de a anticipa rezultatele actiunilor lor in raport cu influentele
mediului; 8. indivizii temporar deprimati la care prezenta scopului in plan mental este redusa datorita
lipsei de vointa si a sentimentului de inferioritate; 9. indivizii achizitivi, starea de relationare a acestora cu
mediul fiind determinata de vointa de a realiza profituri in orice context se iveste o oportunitate; 10.
desfranatii si destrabalatii care devin vulnerabili fata de manevrele infractorilor datorita indiferentei si
dispretului relativ fata de legi; 11. singuraticii, care ajung sa isi modifice comportamentul prin
8

absolutizarea izolarii in interpretarea tuturor proceselor psihice, suportand greu singuratatea sunt foarte
vulnerabili; 12. chinuitorii, care participa la un flux de fapte psihice prin care denatureaza regulile si
raporturile interindividuale, devenind victimele acestora, fenomenul fiind mai des intalnit in relatiile de
familie unde unul din membrii, de regula barbat, ii victimizeaza pe ceilalti pana cand acestia ajung la o
stare de saturatie si riposteaza; 13. indivizii „blocati” si cei nesupusi. Primii sunt cei datornici, care nu isi
mai pot achita datoriile pe cai legale, acceptand cu usurinta solutiile ilicite ale unor infractori. Nesupusii
sunt acei indivizi care nu se lasa usor victimizati atunci cand sunt atacati. Ei reprezinta „victimele dificile”
aflate in antiteza cu „victimele usoare”.
In anul 1970, in lucrarea „The Resurement of Deliquency”, T. Selling si M. Wolfgang, clasificand
infractorii dupa gradul de victimizare, considera ca exista urmatoarele tipuri de victimizare: 1. victimizare
primara, urmarea oricarei agresiuni; 2. victimizare secundara, vizeaza situatiile de pagubire a unor
societati comerciale; 3. victimizare tertiara, reflecta delictele care au ca obiect convietuirea sociala sau
administratia publica; 4. participarea mutuala, cand infractiunea se produce prin initiativa infractorului dar
victima adopta fie o maniera relativ pasiva, fie o atitudine voluntara de a pastra secretul victimizarii:
adulter, avort; 5. victimizarea juvenila, priveste minorii.
Criminologul german Wolf Middendorf in lucrarea „Victima inselaciunilor”, publicata in anul 1988,
prezinta tipologia victimelor in functie de gradul de implicare a victimei in activitatea economica si
afectiva astfel: 1. victima generoasa, este dependenta de modul in care infractorul reuseste sa o
impresioneze, punand accentul pe naivitatea si disponibilitatea materiala a victimei; 2. victima „ocaziei
bune”, cand infractorul ofera pentru comercializare, la preturi modice, bunuri si valori sustrase sau
devalorizate; 3. victima afectivitatii si devotiunii presupune tendinta primei categorii de a crede ca
psihicul sau se afla in relatie cu divinitatea astfel incat procedeaza la efectuarea de donatii pentru
purificare. Cealalta categorie de victime ia in considerare realitatea adiacenta a oricaror simptome pentru
realizarea mariajului sau a aventurii intime; 4. victima lacomiei, cade prada necesitatilor sale materiale.
Imbinand criteriul gradului de responsabilitate a victimei in comiterea infractiunii cu cel al reactiei
societatii in raport cu victimele, A. Karmen stabileste doua categorii de victime: acuzate si aparate. In
categoria victimelor acuzate intra victimele impotriva carora sunt dovezi de vinovatie impartita cu
infractorul. Tipurile de comportament de care pot fi facute vinovate victimele sunt in special cele de
facilitare, precipitare si provocare. In cealalta categorie se afla victimele impotriva carora nu exista dovezi
de vinovatie comuna cu agresorul.
In sfarsit, in functie de pozitia si situatia victimei dupa comiterea infractiunii, putem diferentia
urmatoarele tipuri de victime: 1. victime disparute, sesizarea organelor judiciare fiind facuta de persoane
cunoscute victimei sau chiar de infractor; 2. victime decedate dar care nu sunt disparute, acestea
furnizeaza informatii despre autor in functie de modul in care a fost comisa fapta, obiectele folosite,
atitudinea victimei in timpul actului agresional si urmarile vizibile ale acesteia etc.; 3. victime ce
supravietuiesc agresiunii dar nu pot identifica infractorul din motive obiective (fapta s-a comis pe
intuneric, infractorul era mascat etc.), ele pot oferi unele informatii in legatura cu unele caracteristici
fizice sau psihice ale infractorului cum ar fi vocea, nervozitatea lui, precipitarea etc.; 4. victime ce
supravietuiesc agresiunii si care cunosc infractorul dar nu il denunta din teama de razbunare a acestuia; 5.
victime care supravietuiesc agresiunii si cunosc infractorul dar nu il denunta din motive ce tin de viata lor
particulara (de exemplu agresorul e concubinul victimei casatorite); 6. victime care supravietuiesc
agresiunii, cunosc pe infractor dar refuza sa il denunte, incercand sa-i gaseasca o justificare, inclusiv
autoacuzandu-se; 7. victime care supravietuiesc agresiunii si care cunosc pe infractorul adevarat dar
denunta o alta persoana pe care vor sa se razbune; 8. victime care supravietuiesc infractiunii, cunosc
infractorul si, profitand de situatie, pune pe seama lui fapte pe care nu le-a comis (de exemplu victima
unui viol reclama ca faptuitorul i-a furat si niste bunuri, desi el nu a facut-o); 9. victime care, profitand de
o anumita situatie, reclama o infractiune care nu a avut loc, din dorinta de razbunare fata de pretinsul
infractor sau pentru a profita de pe urma acestuia.
Practica judiciara a dovedit ca tipologia victimelor este mult mai complexa, iata de ce eforturile de
sistematizare a acestei tipologii nu corespund intrutotul.
9

§3. Reactiile societatii fata de victima: acuzarea si apararea sa1

Societatea isi creeaza si ea o parere cu privire la victima unui fapt reprobabil, parere ce va fi
impartita in doua tabere: una acuzatoare, care va reprosa victimei ca a facilitat, precipitat sau provocat
actul agresional, si alta protectoare, ce va incrimina doar pe infractor considerand ca nu exista scuza
pentru actul agresional. De altfel fenomenul a fost observat de catre specialistii victimologi, propunandu-
se si o clasificare dupa acest criteriu2.
Acuzarea victimei. Procesul de acuzare a victimei parcurge mai multi pasi. In primul rand acuzatorii
victimei presupun ca exista ceva rau cu victimele, pentru ca ele difera in mod semnificativ de celelalte
persoane care nu au fost victimizate: fie atitudinea lor, fie conduitele, fie ambele se disting in mare
masura de cei neafectati. In al doilea rand, acuzatorii presupun ca aceste diferente prezumate sunt sursa
starii si conduitei victimei, caci, daca ar fi fos ca si ceilalti, ele nu ar fi fost alese pentru atac.In al treilea
rand, acuzatorii argumenteaza ca daca victimele vor sa evite suferinte viitoare trebuie sa isi schimbe
modul lor de a gandi si de a actiona, sa renunte la comportamentul licitativ care favorizeaza procesul
victimizarii lor.
Acuzarea victimei poate aparea in tripla ipostaza:
a) Ca o explicare individualista pentru problemele sociale, promovata de doctrina „responsabilitatii
personale”. Teoria pleaca de la convingerea ca indivizii umani au un anumit grad de control asupra
evenimentelor petrecute in viata lor. Victimele sunt condamnate pentru ca au comis erori grave care au
dus la consecinte negative. Asa cum infractorii sunt condamnati pentru incalcarea legii, si victimele
trebuie sa raspunda pentru comportamentul lor gresit.
b) Ca proces psihologic. Acuzarea victimei rezulta din credinta intr-o „lume justa”, un loc in care
indivizii obtin ceea ce merita si merita ceea ce obtin. Lucruri si intamplari rele apar numai pentru
persoanele rele, oamenii buni sunt recompensati pentru ca ei respecta regulile. Deci, daca cineva este
vatamat de un infractor, victima trebuie sa fi facut ceva rau de a meritat o asemenea soarta. Acuzatorii din
aceasta categorie condamna victimele pentru a-si asigura linistea interioara caci imaginarea unei lumi in
care acte brutale si fara sens pot fi produse de catre oricine si in orice moment este deconcertanta si
amenintatoare.
c) Ca un mod de a vedea al infractorilor. Infractorii recurg la acuzarea si denigarea victimei pentru
a-si justifica si legitima actul agresiv, dar si ca un proces de desensibilizare care reduce sau chiar elimina
in totalitate sentimentele si starile de vinovatie, rusine, remuscare, mustrari de constiinta, inhibitii morale.
Actele gresive devin posibile cand victima este vazuta ca fiind fara valoare, sau ceva inferior umanului, ca
o tinta pentru ostilitate si agresiune, ca un proscris ce-si merita maltratarea sau ca un act de justitie bazata
pe razbunare si care trebuie apreciat, nu condamnat.
Apararea victimei reprezinta o respingere a conceptiilor privind acuzarea victimei. In primul rand,
aparatorii consedera ca acuzatorii exagereaza masura in care facilitarea, precipitarea sau provocarea
contribuie la comiterea infractiunii. In al doilea rand, aparatorii considera ca acuzatorii confunda exceptia
cu regula in ceea ce priveste vinovatia victimelor in savarsirea agresiunilor. „Vinovatia” unui procent
relativ mic de victime este generalizata pentru toate victimele unei anumite categorii de infractiuni. In al
treilea rand, aparatorii considera ca acuzatorii victimelor cer in mod nerational ca acestea sa isi schimbe
modul de viata, fapt imposibil de cele mai multe ori din diferite motive de natura financiara, sociala,
culturala, de pozitionare in spatiu etc. Astfel, celor mai multi indivizi le lipsesc posibilitatile si resursele
pentru a-si schimba mijloacele de calatorie, orele de lucru, scolile frecventate, vecinatatiile in care traiesc
etc.De asemenea e absurd sa ceri renuntarea la libertatile personale indragite „de dragul” infractorilor. In
al patrulea rand, aparatorii au obiectii legate de soliditatea conceptelor acuzarii privind deosebirile
categorice dintre victime si nonvictime.

1
N. Mitrofan ş.a., op. cit., p. 74-77.
2
A. Karmen, Crime Victims. An Introduction to Victimology, în N. Mitrofan ş.a., op. cit., p. 70.
10

In cadrul apararii victimei pot fi identificate doua perspective:


a) Blamarea criminalului. Acuzatorii infractorului neaga orice incercare a acestuia de a schimba
povara responsabilitatii actului reprobabil de pe spatele lui pe umerii victimei. La fel ca acuzarea victimei,
si apararea victimei adopta doctrina responsabilitatii personale pentru conduita delictuala, dar aceasta
responsabilitate revine exclusiv faptuitorului, nu si victimei.
b) Acuzarea sistemului. Teoria acuzarii sistemului nu vizeaza atat contracararea acuzarii victimei
cat acuzarea sistemului social in care traiesc victima si agresorul. In acord cu principiile blamarii
sistemului, nici infractorul si nici victima nu sunt vinovati, ambii, in grade diferite, sunt „victime” ale
culturii lor si mediului inconjurator. In functie de acest punct de vedere, radacinile problemei crimei sunt
de gasit in institutiile de baza pe care este construit sistemul social.

SECTIUNEA A III-A
CUPLUL PENAL VICTIMA–AGRESOR

§1. Contradictie privind existenta cuplului agresor – victima1

Majoritatea doctrinei accepta existenta unui cuplu penal agresor-victima aflat in permanent conflict
si adversitate. Cuplul are doua aspecte: in faza preinfractionala, elementele cuplului sunt sau indiferente
sau (iar asta se intampla in majoritatea cazurilor) se atrag reciproc (in cazul crimei pasionale, a
escrocheriei, a bigamiei etc.); in faza postinfractionala, cele doua elemente se resping reciproc, devenind
elemente antagoniste. Solutionarea corecta a unei cauze penale se poate face numai prin analiza bilaterala
a acestui cuplu, in caz contrar orice solutie corecta se va da numai din eroare2.
Teorie nu este acceptata in mod unanim, fiind criticata sub mai multe aspecte ce vor fi expuse in
continuare.3
Teza este criticata pentru ca presupune existenta unei victime personale in orice infractiune, sau
altfel spus presupune ca oricarui act antisocial ii corespunde o persoana fizica ce va suferi consecintele
actului. Or, e cunoscut ca numai o parte din infractiuni au aceasta caracteristica, si anume cele indreptate
impotriva persoanei. Infractiunile indreptate impotriva bunurilor, dar mai ales cele indreptate impotriva
bunurilor unei colectivitati nedeterminate (omenirea) sau ale statului, ori infractiunile fara subiect pasiv
(cum ar fi portul ilegal de insemne, falsificarea unor valori etc.) sunt lipsite de o victima personala.
Pe de alta parte, insa, nu orice actiune care produce victime poate fi socotita ca fiind voit provocata
din partea altei persoane ce ar putea fi considerata drept infractor. Cazurile de sinucidere, unele cazuri de
accidente etc., provoaca victime fara ca acestea sa fie o urmare a unei actiuni sau inactiuni din partea unei
alte persoane.
In consecinta, exista actiuni infractionale fara victima personala, asa cum exista si victime fara
infractori. Intalnirea dintre victima si infractor – cu toata frecventa cazurilor – formeaza o categorie de
cazuri speciale, nicidecum cazul general.

§2. Implicatiile psihologice ale actului agresional privind agresorul si victima4

Agresiunea si fenomenul de victimizare pot fi analizate si sub aspect psihologic, al trairilor


individuale ce se regasesc in comportamentul agresorului si al victimei, acestea fiind, in mod evident,
diametral opuse. Scopul analizei psihologice este circumscris si el in cadrul scopului general al

1
T. Bogdan, Probleme de psihologie judiciară, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1973, p. 90-93.
2
B. Mendelshon în T. Bogdan, op. cit., p. 91.
3
Critica este adusă de psihologul T. Bogdan.
4
I. Tănăsescu, G. Tănăsescu, C. Tănăsescu, Criminologie (Agresologie. Victimologie. Detentologie), Editura All Beck,
Bucureşti, 2003, p. 155-162.
11

victimologiei, si anume determinarea cauzelor si conditiilor favorizante ale fenomenului agreso-victimal


si adoptarea de masuri potrivite pentru protejarea victimei si prevenirea fenomenului.

2.1. Implicatiile psihologice ale actului agresional privind pe agresor. Aceste implicatii sunt
foarte complexe si presupun o tratare interdisciplinara a subiectului. Datorita specificului lucrarii de fata
vor fi analizate doar acele implicatii psihologice care au in vedere interrelatia agresor-victima. Studiul
integral al implicatiilor psihologice ale actului agresional cu privire la agresor este asigurat de alte doua
discipline: criminologia si agresologia.
Forma actiunii agresionale este dependenta de constiinta individuala a infractorului, de perspectiva
sa asupra actului executat si asupra cosecintelor sociale pe care el le va produce. Experienta individuala
agresionala determina si ea adoptarea unor prototipuri actionale, si indepartarea altora, in functie de
gandirea sistematica a faptuitorului si de sensibilitatea lui. Intensitatea executarii actului criminogen este
data de analiza, reflectia psihologica privind reusitele si defectele constatate in activitatea agresionala.
Justificarea, contemplarea sau explicarea actului criminogen reprezinta o forma de evaluare a propriilor
posibilitati pentru a stabili un modus operandi. Astfel, fiecare infractor isi creaza un stil propriu de actiune
care il identifica.
Cunoscand ca agresivitatea este rezultatul gandirii si experientei individuale rezulta ca in cadrul
conceptiei agresionale se regasesc si influentele factorilor sociali. Sub un prim aspect societatea, cu
regulile ei, influenteza, mai mult sau mai putin, gandirea si comportamentul oricarui individ, le formeaza.
Deci actul agresional va avea trasaturi specifice mediului socio-teritorial in care se produce. Dar factorii
sociali influenteaza si conduita infractionala din timpul desfasurari activitatii delictuale si de dupa aceea.
Agresorul adopta tactica dedublarii pentru a atenua rivalitatea cu victima si cu mediul social. Se recurge si
la repetarea unor false greseli pentru a schimba intelesul actelor si rezultatului acestora. O alta conduita de
adaptare la factorii sociali este aceea de schimbare a viziunii initiale despre agresiune, pentru a obtine
protectia sau clementa societatii si abandonarea tendintei recuperarii prejudiciului de catre victima. In
cazul in care intre criminal si victima sunt stabilite reguli obisnuite de convietuire, agresorul va incerca
statutul precis de comportare (format din reguli, principii, obiceiuri) cu victima, in sensul impunerii
normei de forta, prin care sa se prelungeasca supunerea neconditionata a victimei. Fireste ca agresorul isi
poate adapta multe conduite la factorii sociali, aici fiind prezentate doar cateva dintre ele.
Agresorul isi planifica si realizeaza activitatea infractionala in functie de experienta si gandirea
individuala. Dar nu intotdeauna ceea ce se planifica se poate transpune exact in realitate. Contradictiile
dintre intentia agresionala si rezultatele acesteia pot avea diverse cauze: modul in care a fost gandit actul
criminogen, necesitatea de a realiza actiunea numai in anumite limite, comportamentul victimei etc.
Astfel, determinat de starile afective ale victimei (voluptatea, pasiunea, exaltarea), care transced excitatiei
individuale, agresorul poate fi depasit de initiativa unor actiuni perverse ale victimei, care determina
reactiile macabre si de sadism din partea agresorului. Noile sinteze agresionale nu ar fi posibile daca
sensibilitatea individului, structura sa interioara nu ar fi fost provocata de socul colaborarii sau participarii
victimei la actul criminogen. In aceste momente apar mania, deznadejdea, o stare la limita dintre rational
si instinctual.
Referitor la motivatiile actului criminal, acestea pot fi dintre cele mai diverse: dorinta de razbunare,
agresorul considerand fapta ilicita ca pe un act de justitie; ura, dusa la extrem; gelozia, motivul fiind
preluat mai ales de agresorii barbati; motivatia materiala; discriminarea pe diverse criterii; instinctul
sexual necontrolat, uneori chiar patogen; rivalitatea dublata sau nu de dorinta de afirmare etc.

2.2. Implicatiile psihologice ale actului agresional privind victima. Pentru victima a reactiona nu
inseamna doar a intelege si a evalua forma agresiunii si intentia agresorului. Reflectarea actului agresional
in planul psiho-volitiv al victimei determina dereglari de comportament, agitatie, lipsa de vointa in
actiune. In plan afectiv emotiile pozitive sunt inlocuite, total sau partial, cu reactia de ura, dispret sau
umilinta. Comportarea victimei este dominata de ideea ca agresorul urmareste doar agresiunea in sine
12

pentru satisfacerea unor interese individuale. Ulterior victima isi motiveaza propria tendinta prin tratarea
cu simpatie sau emotii altruiste fata de agresor.
Unul din efectele victimizarii este si imposibilitatea psihica de a se opune, inhibitia. Efectul
psihologic rezultat din lipsa de impotrivire a victinei poate fi daunator, experienta individuala a victimei
fiind inlocuita cu o noua stare subiectiva determinata de unele tulburari incomunicabile. Personalitatea se
va identifica cu evenimentul afectiv si chiar daca nu cunoaste nimic despre agresor, victima va putea
identifica unele procedee de actiune agresionala dupa elemente ca: figura infractorului, ritmul actiunilor
sale, contradictiile de comportament etc.
Perceperea si reflectarea fenomenului agresional de catre victima se produce sub trei aspecte:
afectiv, intelectual si volitiv. Reactia victimei la actul agresional se caracterizeaza prin atenuarea
valentelor intelective, prin scaderea puterii de a preintampina efectele agresionale, iar in plan afectiv, prin
trairea unor stari ca frica, dezorientarea, ura, dispretul, umilinta. Aceste trairi pot declansa reactii care
scapa rationalului, determinand trecerea de la o stare afectiva la alta, partial sub influenta instinctului de
conservare. Cunoasterea fenomenului agresional nu se reduce doar la perceptii, ci depinde si de relatiile
victimei cu mediul care reflecta stilul si finalitatea agresionala, de calitati intelectuale, de perspicacitate,
de taria clitatilor psihice (vointa, curaj, caracter), de forta fizica, de modul declansarii efectelor actului
violent etc. Adeziunea spontana, admiratia, in special reactiile instinctului sexual, implorarea sau
exorcismul determina decizia victimei de a suporta autoritatea agresorului. Totalitatea cuvintelor, lumina,
intunericul, singuratatea genereaza confuzie, anuland reactiile instinctuale, deductiile logice si judecata
victimei. Naivitatea determina o anumita necesitate a reintalnirii cu agresorul si uneori se poate ajunge la
o adeziune nejustificata a victimei fata de agresivitate (cum ar fi impacarea victimei cu agresorul).
Se poate constata ca, spre deosebire de agresiune, care poate fi un act iresponsabil si individual,
reactia victimei este dependenta de o multime de conditionari si justificata, in mod confuz, de o anumita
forma de reflectare a constiintei individuale. Rezulta ca, intre agresiune si reactia victimei nu exista un
echilibru deoarece apar reactiile instinctuale ale victimei, care sunt supuse incoerentei si greselii. Spaima
victimei devine dispret fata de agresor, ferocitate in actul de aparare pentru ca dupa un timp sa se atenueze
si sa se converteasca in acceptarea agresivitatii si resemnarea in actiune. Victima nu poate intelege
agresiunea decat in limitele suferintei biologice si psihice, iar trecerea timpului va distinge ceea ce este
semnificativ si ceea ce este secundar in evenimentul criminogen.
In sfarsit, o alta caracteristica psihologica privind victimele este sentimentul de solidaritate care se
naste pentru toate victimele unui singur agresor care prin faptele criminogene a infrant demnitatea
individuala a acestor persoane. Victima are certitudinea ca poate realiza prin propria experienta, prin
propriul exemplu un motiv de aparare a mediului social in care traieste, stimuland pentru aceasta
solidaritatea impotriva agresivitatii.

§3. Rolul victimei in comiterea infractiunii1

Unul dintre cele mai importante aspecte ale victimologiei care tin de relatia victima – agresor se
refera la faptul daca victimele pot sa imparta responsabilitatea intr-o anumita masura cu agresorul in ceea
ce priveste comiterea actului agresiv. Sub acest aspect opiniile in literatura de specialitate sunt impartite.
B. Mendelshon considera ca exista o „receptivitate victimala”, adica receptivitatea, predispozitia
innascuta de a deveni victima, adoptand teoria biologicului a lui C. Lombroso cu privire la
comportamentul uman deviant. Asa cum exista diverse tipologii de personalitati ale psihicului delincvent,
exista si personalitati cu particularitati victimale. Din punct de vedere psiho-social corelatia dintre
delincvent si victima are patru aspecte: victima este cauza delictului, de exemplu in cazul infractiunii
comise de sot cand constata adulterul in flagrant delict; victima este pretextul infractiunii, cum ar fi cazul
escrocheriilor; victima este rezultatul unui consens intre ea si delincvent, de exemplu in cazul unei
1
N. Mitrofan, V. Zdrenghea, T. Butoi, Psihologie judiciară, Casa de Editură şi Presă „Şansa” – S.R.L., Bucureşti, 1994, p.
69-71; P. Brânzei, G. Scripcaru, T. Piroźyński, Comportamentul aberant în relaţiile cu mediul, Editura Junimea, Iaşi, 1970,
p. 130-136; T. Bogdan, op. cit., p. 91-96.
13

sinucideri in doi; victima este rezultatul unei coincidente, de exemplu, infractorul pandind o persoana,
loveste din eroare o alta.
Teoria este negata de alti autori. T. Bogdan afirma ca victimele nu sunt rezultatul unor cauze native
cat a unor particularitati individuale, stadiale, momentane sau de morfofiziologie a analizatorilor. Se
argumenteaza si cu date statistice: 61 % din catastrofele pe cale ferata se datoreaza insuficientei atentiei
distributive, la 50 % s-a constatat lipsa de prevedere, la 46 % s-a relevat insuficienta in insusirea tehnicii
profesionale etc. Pe de alta parte, studiind rubrica de talharie se poate stabili ca victimele apartin in mare
procentaj profesiei de factor postal sau casier. Se poate oare deduce de aici ca acestia au o receptivitate
victimala nativa marita fata de alte persoane? In sfarsit, teza biologista contine si o alta contradictie, tot de
natura biologica. Predispozitia innascuta spre a fi victima presupune ca o victima este „programata” sa
sufere consecintele unor acte agresionale de un anumit numar de ori pe parcursul vietii sale. Or, o atare
conceptie este cu totul contrara instinctului de autoconservare, instinct primar care va impiedica orice
adult sanatos mental sa repete o greseala de un numar mare de ori. In concluzie se arata ca situatia de
victima este o situatie de moment. Numai cand trauma fizica sau psihica are un caracter deosebit de nociv
si de lunga durata se poate vorbi de existenta unui psihic victimal, dar acesta tine deja de patologic.
H. von Hentig, introducand notiunea de „victima activanta”, prin care intelege rolul jucat de victima
in declansarea mecanismelor psihice latente ale infractorilor, ajunge la concluzia ca, direct sau indirect, si
victima poarta o parte din vina delictului. La aceasta concluzie au ajuns majoritatea autorilor, semnaland
insa ca fenomenul victimal este mult mai complex pentru a stabili reguli exacte.
Participarea victimei la actul agresiv apare, de cele mai multe ori, sub patru aspecte: facilitarea,
favorizarea, precipitarea si provocarea. Determinarea gradului de vulnerabilitate se face cu ajutorul a doi
factori:
a) factori personali: se refera la trasaturile particulare ale victimei care favorizeaza comiterea
infractiunii: retardatii mintal sau indivizii normali dar cu un coeficient de inteligenta redus, imigrantii, cei
cu experienta sociala redusa, persoanele cu handicap fizic, cele prea nevarstnice sau prea varstnice,
femeile pentru infractori barbati, minoritatile etnice pentru xenofobi extremisti, naivitatea, increderea,
neglijenta, sentimentele de afectiune pentru infractor etc.;
b) factori situationali: presupun existenta anumitor perioade de timp sau circumstante, conjuncturi
ale mediului inconjurator care au determinat sau favorizat infractiunea: de exemplu, turistii sunt un grup
mai vulnerabil care, datorita unor consideratii legate de timp, bani etc., nu sunt dispusi sa participe la
solutionarea unui proces penal in cadrul sistemului judiciar; pe timp de noapte, in locuri aglomerate etc.
Cele mai intalnite forme de vinovatie ale victimei fata de actul agresional sunt facilitarea si
favorizarea, nascute din naivitate, ignoranta, incredere, supraaprecierea fortelor proprii, adica din
multitudinea posibila de factori personali si situationali.
Cele mai grave forme sunt precipitarea si provocarea. Precipitarea consta in declansarea actiunii
agresorului prin adoptarea unei conduite conforme cu actul agresional, desi intre victima si agresor nu
exista relatii anterioare. De exemplu persoana care nu isi incuie portiera autoturismului sau femeia care
umbla singura, seara, prin locuri putin circulate si cu o costumatie provocatoare.
Provocarea poate fi directa sau indirecta. Este directa atunci cand victima, anterior victimizarii ei, a
comis ceva, constient sau inconstient, fata de infractor. De exemplu victima s-a comportat arogant fata de
viitorul infractor, nu si-a tinut o promisiune data, a avut relatii cu sotul viitorului infractor etc. Provocarea
indirecta este situatia in care trairile si reactiile victimei din timpul actului agresional amplifica agresiunea
sau determina pe agresor sa comita fapte pe care initial nu le-a urmarit. Astfel, determinat de starile
afective ale victimei (voluptatea, pasiunea, exaltarea), care transced excitatiei individuale, agresorul poate
fi depasit de initiativa unor actiuni perverse ale victimei, care determina reactiile macabre si de sadism din
partea agresorului. Noile sinteze agresionale nu ar fi posibile daca sensibilitatea individului, structura sa
interioara nu ar fi fost provocata de socul colaborarii sau participarii victimei la actul criminogen.
Boala patologica poate juca si ea un rol important in savarsirea actului agresional. De exemplu in
actele relationale de cuplu conjugal nesesizarea unor trairi patologice cu comportamente de tip psihotic,
iar alteori disimularea trairilor de catre autor, face ca victimele sa fie din mediul apropiat, asa cum este
14

victima delirului de gelozie la psihoticul alcoolic, a delirului de otravire la schizofrenul paranoid etc.
Trecerea la actul agresional poate fi declansata si de starile pasionale distimice ale celor doi protagonisti
ai cuplului penal. In situatii specifice, deseori victima creeaza ocazia unui comportament aberant in
contrast cu situatiile nespecifice in care subiectul comportamentului deviant cauta si creeaza ocazia
actului de conduita devianta. In alte situatii victima merge pana acolo incat se confunda cu agresorul, ca
in cazul autodenuntarii patologice in scop de expiatie.

§4. Victima ca sursa de identificare a agresorului1

In activitatea de identificare a infractorilor o importanta deosebita o are prima declaratie data de


victima in fata organelor de urmarire penala. Victima are rolul de „martor principal” pentru ca a asistat la
intregul eveniment criminogen si l-a cunoscut personal pe infractor. Victima va pastra in memorie
imaginea sau elementele de identificare speciala a unei persoane, atitudini si expresii tipice ale
infractorului sau ale unei anumite categorii de comportament, modul specific de operare al autorului, toate
acestea fiind indicii care vor stabili cu rapiditate trasaturile caracteristice ale infractorului si, in final,
identificarea lui.
Victima poate oferi informatii privind infractorul si in cazul in care a decedat, cel mai adesea atunci
cand intre ea si agresor au existat legaturi anterioare comiterii delictului. Pornind de la cunoasterea
victimei, modul sau de viata, obiceiuri, trasaturi morale si comportamentale, se poate ajunge la
identificarea faptuitorului.
Din punct de vedere psihologic victima poate oferi putine garantii de veridicitate in relatarile ei, din
mai multe motive, astfel:
• perceperea evenimentelor este determinata de inzestrarea psiho-intelectiva a victimei, de afectivitatea,
sugestibilitatea, imaginatia si personalitatea victimei;
• victima este supusa unor trairi emotive deosebit de puternice in timpul savarsirii actului infractional,
fapt care face ca perceperea actului si memorarea lui sa se faca in conditiile unei activitati corticale
constiente reduse, generand lacune perceptive si memoriale;
• trecerea timpului afecteaza si ea memoria si, deci, redarea cu fidelitate a evenimentelor;
• din dorinta de razbunare victima poate arata un alt faptuitor decat cel real;
• din dorinta de a-si imbunatati situatia procesuala, unde adesea este si parte civila, victima poate agrava
situatia infractorului, ajustand realitatea sau punand pe umerii lui fapte pe care nu le-a comis;
• daca victima are o participare concreta, activa, contradictorie sau chiar initiatoare a actului agresional
va incerca sa ascunda acest aspect, omitand precizarea rolului sau si denaturand realitatea;
• insa cel mai important factor de denaturare sau ascundere a realitatii il constituie teama de infractor si
razbunarea acestuia.
Cu toate viciile pe care le prezinta marturia victimei, ea poate furniza informatii importante:
• date privind determinarea naturii juridice a actului agresional;
• date pentru stabilirea celui mai plauzibil mobil;
• date relative la circumstantele esentiale ale evenimantului (de loc, timp, de comitere etc.);
• date care definesc personalitatea victimei: conceptia si modul de viata, calitati, defecte, obiceiuri,
starea de echilibru psihic sau tendinte spre agresivitate, izolare, depresie, alte vicii ascunse etc.;
• cercul de relatii al victimei, mediile si locurile frecventate. De o importanta deosebita este natura
relatiilor victimei cu mediul si infractorul (de prietenie, sociabilitate, agresiune, tensiune, ura etc.) si
legaturile ei cu grupuri sociale ilicite sau indoielnice;
• date privind miscarea in timp si spatiu a victimei in perioada imediat dupa comiterea agresiunii;
• date privind bunurile detinute de victima si eventuala disparitie a unora dintre ele;

1
N. Mitrofan ş.a., op. cit., p. 100-103; I. Tănăsescu ş.a., op. cit., p. 182; T. Bogdan, op. cit., p. 95-96; I. T. Butoi, T. Butoi,
Tratat universitar de psihologie judiciară: teorie şi practică, Editura Pinguin Book, Bucureşti, 2006, p. 65-67.
15

• date privind antecedentele morale, medicale, penale si contraventionale ale victimei.


Asadar victima poate fi o sursa importanta pentru identificarea infractorului, chiar si atunci cand nu
a supravietuit agresiunii, fapt ce justifica indreptarea cercetarilor criminalistice si inspre victima nu doar
catre infractor.

SECTIUNEA A IV-A
VICTIMA – ANALIZA VICTIMOLOGICA

§1. Cauzalitatea victimala1

Cauzalitatea victimala reprezinta o structura comportamentala complexa a victimei care a jucat un


rol oarecare in savarsirea agresiunii, si care este determinata de interdependenta unor factori obiectivi
(economici, politici, ideologici, religiosi etc.) si a unor factori subiectivi (interese individuale, sentimente
de inferioritate, de superioritate, atitudinile si relatiile interindividuale etc.). Cauzalitatea victimala este
intotdeauna concreta si formeaza impreuna cu mediul ambiental o totalitate, oferind modele explicative
ale agresiunii, ale efectelor victimale si ale integrarii victimei in mediul social.
Factorii de risc conjunctural, relational si natural. Clasificarea factorilor de risc victimal este
determinata de mediile socio-structurale de provenienta a victimelor, de tipologia valorilor lezate (fizice,
morale, religioase, politice), de conditiile socio-economice in care traiesc victimele, de regulile de
conduita acceptate de victime. Factorii de risc releva si gradul concret de responsabilitate a victimelor in
comiterea actului agresional.
a) Factorii de risc conjunctural (economici, politici, culturali), atat la nivel individual cat si la
nivelul grupului au ca motivari discordantele dintre situatia economico-sociala a individului si tendinta
modificarii imediate a acesteia. Natura acestor factori poate rezulta si din nevoile obiective care preocupa
victima (libertinajul comportamental, viata de familie, perfectionarea individuala sau profesionala),
asigurand pluralitatea, coexistenta si similitudinea modurilor comportamentale victimale.
b) Factorii de risc relational. Caracterul subiectiv al relatiilor individuale, in cadrul existentei
umane determina concordanta dintre actul agresional si efectul victimal. In acest sens, relatia victimei cu
agresorul e perceputa in mod diferit de fiecare dintre acestia, depinzand de conditiile sau de momentele
variabile ale existentei. Efectul victimal este mijlocit de relatia anterioara, simultana sau posterioara dintre
victima si agresor, reactiile victimei fiind rezultatul acceptarii sau refuzului scopului relatiei, a reflectarii
acestui scop in psihicul victimei. In mod receptiv, atitudinea victimei si a agresorului devine esentiala in
comportamentele individuale si in stimulii, imprejurarile sau starile care comanda aceste comportamente.
c) Factorii de risc natural. Comportamentul victimei este justificat in mod obiectiv de modul de
intelegere a exigentei sociale, modul de determinare in raporturile interindividuale, de calitatile
individuale de natura psihica, morala si intelectuala. Existenta sociala determina un anumit comportament
si un anumit grad de intelegere a existentei. Inzestrarea biologica, gradul de sanatate fizico-psihica si
aparitia unor necesitati de natura materiala creeaza capacitatea sau incapacitatea de adaptare a victimei la
mediul social, la un conflict interindividual si la urmarile lui. In situatie de incapacitate grava de adaptare
este nevoie de interventia societatii cu masuri de recuperare victimala. Asadar factorii de risc natural isi
au sorgintea in existenta sociala si in viata psiho-morala a victimei.
Conditiile favorizante ale producerii efectului victimal trebuie analizate sub mai multe aspecte:
psihologic, fiziologic, social, psihiatric si demografic. Cunoasterea conditiilor favorizante aparitiei
victimizarii nu se reduce la analiza cauzelor (factorilor) ci trebuie stabilite si intentiile individuale
constiente ale victimei de manifestare a acestora. Conditiile favorizante apar ca un produs al unui sistem
complex de imprejurari care ajuta violenta si conflictul in dezvoltarea sa naturala, spre un anumit tip de
1
I. Tănăsescu, G. Tănăsescu, C. Tănăsescu, Criminologie (Agresologie. Victimologie. Detentologie), Editura All Beck,
Bucureşti, 2003, p. 180-183.
16

fenomen victimal in care se integreaza. Aceste conditii amplifica tensiunile, conflictele si antagonismele
dintre victima si agresor, fara a declansa actul agresional, acest atribut revenind intotdeauna cauzelor.
Continuitatea sau discontinuitatea conditiilor favorizante demonstreaza relativitatea aparitiei actului
agresional si a particularitatilor fenomenului agresional.

§2. Constientul, inconstientul si stilul victimal1

Vointa directa a victimei, intentia manifestata de a activa in raportul agresional determina


responsabilitatea acesteia, conceptia pe care s-a fundamentat continutul victimizarii. Actiunile sau
inactiunile victimei pot fi constiente, circumscrise regulilor sociale, sau inconstiente, in afara vointei sale
directe, modul de determinare a acestora regasindu-se in scopul urmarit de victima. Fiecare actiune va
trebui sa corespunda unui scop individual astfel incat, daca acest scop se regaseste in urma fiecarei
actiuni-inactiuni, ca o particularitate constanta, va determina stilul victimal.
Constientul victimal. Actiunea-inactiunea victimei, rezultat al raportului dintre instinct si inteligenta,
prezinta caracteristici diferentiate de la individ la individ, aflate intr-o structura unitara, generalizatoare. In
esenta comportamentala victimala se constata incercarea victimei de a anticipa rezultatul actiunii
agresionale a infractorului.
Inconstientul victimal. Fixat in ereditate, inconstientul comportamental stabileste forma concreta de
asimilare si de integrare a individului in mediul social. Relatia instinctuala programata ereditar nu va
putea fi prevazuta de individ si nu va reprezenta un comportament individual constant de natura asociativ-
previzibila. In relatia cu agresorul conduita victimei este data de structura constient-inconstient. Vointa
victimei in raspunsul la agresiune poate fi nascuta in baza coordonarii inteligentei si experientei
personale, sau poate fi inlaturata prin exercitiul spontan al instinctelor.
Stilul victimal. Determinarea conditiilor necesare adaptabilitatii victimei la realitatea conflictului
agresional va releva exercitiul spontan sau masura adaptabilitatii la mediul respectiv. Trebuintele,
impulsurile, instinctele pot sa fie rezultatul unei programari ereditare sau a unei invatari in stadiile
evolutiei de adaptare la mediul inconjurator.
Inhibitia victimala. Aptitudinea victimei de a evalua posibilitatile sale de adaptare la conflictul
agresional depinde si de calitatea senzatiilor si perceptiilor, si de structura sistemului sau nervos. Reactia
receptorilor victimei este influentata de intensitatea si calitatea stimulentului. Victimele care prezinta un
grad de slabiciune nervoasa isi formeaza cu prioritate reflexele negative, isi impun conditii stabil si
manifesta dificultati in transformarea reflexelor inhibitorii in reflexe pozitive, astfel incat procesul de
inhibitie este mai puternic decat procesul de excitatie.
Cunoasterea acestor elemente are importanta si pentru stiinta dreptului politienesc. Lipsa de
combativitate fata de agresor, modalitatea de constientizare sau de nepercepere a starii victimale
determina masurile preventive sau recuperatorii fata de victima. Constientizarea efectului victimal sau
indiferenta producerii acestuia poate explica raportarea victimei fata de exigentele sociale. Atunci cand
diferentele intre activitatea agresionala si atitudinea victimala sunt foarte greu de facut un rol deosebit il
are modul in care se poate individualiza inhibitia victimei in realizarea unor elemente care ajuta,
stagneaza sau impiedica producerea unor efecte antisociale.

§3. Particularitati ale grupelor si subgrupelor victimale2

In raport de gradul de rezistenta si de supunere a victimei fata de actul agresional, precum si de


modul de actiune ca raspuns la fapta violenta, victimele pot fi grupate in grupe si subgrupe victimale,
astfel: grupele victimale – victime minore, victime adulte, autovictime; subgrupe victimale – victime dupa

1
I. Tănăsescu ş.a., op. cit., p. 184-185.
2
N. Mitrofan, V. Zdrenghea, T. Butoi, Psihologie judiciară, Casa de Editură şi Presă „Şansa” – S.R.L., Bucureşti, 1994, p.
78-100; I. Tănăsescu ş.a., op. cit., p. 186-189.
17

sex, victime dupa gradul de participare la agresiune, victimizarea intrafamiliala si victimizarea sociala,
victime dupa categoriile infractiunilor. Fiecare grupa sau subgrupa are trasaturi specifice constante.

3.1. Victimizarea femeii. Femeia face parte din categoriile de victime cu cel mai mare grad de
vulnerabilitate victimala, alaturi de copii si batrani. Spre deosebire de victimele de sex masculin care,
datorita instinctului de conservare, incearca sa evite, sa combata sau sa anihileze efectele agresiunii
practicand la randul lor o agresiune, victimele de sex feminin, in general, sunt stapanite de sentimentul
fricii, rezultata din amenintarile si agresiunea suferita care determina, de regula, acceptarea efectului
victimal. La acestea se adauga si alte trasaturi favorizante ale actului agresional: sensibilitate, finete,
emotivitate, forta fizica limitata.
Dintre formele de victimizare a femeii cele mai des intalnite, violul ocupa un loc foarte important.
Uneori acesta este insotit si de acte de cruzime sau urmat de moartea victimei. Reactia societatii fata de
aceasta infractiune este duala: pe de o parte se considera ca femeia are intotdeauna un grad oarecare de
vinovatie, fie sub forma precipitarii, fie chiar a provocarii directe, in timp ce tabara adversa considera ca
agresiunea incepe atunci cand un barbat continua dupa ce femeia spune „nu”. Uneori este destul de dificil
de stabilit daca exista viol sau nu si care este responsabilitatea victimei in comiterea infractiunii. 1 Dar
indiferent de gradul de implicare a victimei in savarsirea agresiunii, daca se stabileste existenta cu
certitudine a delictului, infractorul este vinovat si trebuie sanctionat, fapta nefiind scuzabila pe motivul
vinovatiei victimei.
Dupa M. Minovici exista patru mari grupe de viol: prin constrangere fizica, prin constrangere
morala, violul prin asa-zisele abuzuri de situatie si violul profitand de starile patologice fizice si mentale
ale victimei. Exista si viol in timpul somnului hipnotic sau al somnului natural. Violul poate fi comis de
catre un strain (55% din cazuri) sau de catre cineva care a avut relatii anterioare cu victima (40% din
cazuri). Raportul real ar putea fi insa altul, avand in vedere ca victima unui viol comis de o cunostinta este
inhibata in a face plangere penala. Dupa criteriul varstei, situatia statistica este urmatoarea: 20-24 ani –
27%, 16-19 ani si 25-34 ani – 25%, 12-15 ani – 11%, 35-49 ani – 7%. Din datele statistice rezulta de
asemenea ca sunt cu risc crescut femeile cu situatie materiala modesta, din medii sociale indoielnice
precum si femeile care lucreaza in domeniul prostitutiei. De asemenea agresorii, in majoritatea cazurilor,
au cu cel putin cinci ani mai mult decat victimele si antecedente penale.
O alta forma de victimizare a femeii este maltratarea sau uciderea ei de catre sot. Cauzele sunt
multiple: conflicte intraconjugale, infidelitate, gelozie, alcoolism, sotul bolnav psihic etc. Uneori ca
1
Spre exemplu, într-un prim caz, o femeie de 22 de ani intră noaptea târziu într-un bar de noapte plin cu bărbaţi şi începe să
bea şi să flirteze cu unii dintre patroni. Ulterior se comite violul. Suntem în prezenţa unui caz tipic de „licitare” a infracţiunii, în
care victimei i se pot reproşa ignoranţa faţă de pericol, supraaprecierea capacităţii sale de a relaţiona cu şi de a înţelege mediul
ambiental, stilul provocator. Toate acestea nu justifică însă încălcarea libertăţii individuale a femeii. Întrucât comportamentul
acesteia nu reprezintă pentru agresori o constrângere fizică sau psihică, rezultă că atitudinea victimei nu poate fi considerată
nici circumstanţă atenuantă a agresiunii. Victima va putea fi sancţionată doar în planul relaţiilor sociale.
Într-un alt exemplu, un tânăr convinge o tânără să meargă împreună în apartamentul lui. El începe să se dezbrace, dar
când el continuă să facă pregătirile sexuale, ea i-a şoptit „nu”. El persistă, considerând că „regula” dragostei solicită ca bărbatul
să fie mai agresiv, iar femeia să reziste, mai ales la început. El a presupus din experienţa trecută că „nu” înseamnă „poate”, iar
„poate” înseamnă „da”. Când ea a spus că nu este pregătită pentru asta, el a interpretat protestul ca fiind o invitaţie de a fi mai
categoric. Atunci el s-a urcat deasupra ei iar ea s-a încordat foarte mult. Seara s-a terminat, bărbatul fiind convins că şi-a sedus
partenera, iar femeia că a fost violată.
Violul este definit ca fiind întreţinerea de relaţii sexuale, folosind constrângerea fizică sau psihică, punând astfel victima
în imposibilitate de a riposta, ori profitând de imposibilitatea victimei de a se apăra. Pentru a determina existenţa unui viol în
situaţii neclare, aşa cum este cazul exemplului de mai sus, trebuie analizate intensitatea constrângerii pentru a stabili dacă
victima a fost sau nu pusă în imposibilitate de a riposta. De asemenea trebuie stabilit dacă victima a consimţit în mod indirect
actul sexual. Sunt des întâlnite cazurile în care femeia nu este de acord cu actul sexual în acel moment, dar îl acceptă pentru a
nu pierde relaţia cu partenerul. În sfârşit trebuie analizată perspectiva noţiunii de constrângere morală. Strict juridic
constrângerea morală conform art. 46 alin. 2 C. pen. presupune ameninţarea (şantajul) cu un pericol grav care nu poate fi
înlăturat altfel. În acest sens nu poate fi considerat un astfel de pericol teama de a pierde relaţia cu partenerul. Pe de altă parte
este necesară determinarea modului în care mecanismele psihologice ale victimei afectează voinţa acesteia. Iată argumentele
pentru care uneori graniţa dintre existenţa şi inexistenţa violului este foarte fragilă.
18

urmare a agresiunii sotiile pot comite ele insele infractiuni, de regula asupra sotilor. Intr-o asemenea
situatie stabilirea gradului de vinovatie a celor doi membrii ai cuplului penal este foarte dificila. Pentru
aceasta operatie trebuie sa fie cunoscuta istoria relatiilor dintre cei doi, frecventa conflictelor dintre ei,
motivatia acestora. Victimizarea sotiei se poate datora in intregime conduitei ostile a sotului, dar poate
exista si o contributie, mai mica sau mai mare, a sotiei, in sensul ca ea poate provoca, direct sau indirect,
prin raspunsurile sau atitudinile sale, comportamentul violent al sotului. O caracteristica a victimizarii in
familie este refuzul victimei de a renunta la modul de viata agresiv impus de sot, renuntare ce s-ar putea
produce prin separarea in fapt a sotilor, pe o anumita perioada, pana la solutionarea problemelor conjugale
sau prin divort. Atitudinea pasiva a victimei are patru mari argumente: copiii au nevoie de ambii parinti,
dificultatile financiare, opinia societatii si lipsa sprijinului real din partea autoritatilor si a legii. Intrucat
familia este celula de baza a societatii, in cazul unor crize majore din viata unui cuplu este necesar sa se
intervina cu psihoterapie conjugala si consiliere familiala.
Fireste ca femeile pot fi supuse oricarui tip de agresiune, aici fiind analizate cele mai intalnite dintre
ele. Alte infractiuni care au cu precadere victime femei sunt: infractiunile privind viata sexuala (celelalte
decat violul) si talharia.

3.2. Victimizarea copilului. Copiii fac parte din categoria persoanelor cu o vulnerabilitate victimala
crescuta datorita particularitatilor psihocomportamentale si de varsta specifice: lipsa posibilitatilor fizice
si psihice de aparare, capacitatea redusa de anticipare a propriilor comportamente si ale altora, capacitatea
redusa de intelegere a efectelor si consecintelor unor actiuni proprii sau ale altora, capacitate redusa
empatica, imposibilitatea de a discerne intre intentiile bune si rele ale altora, nivelul inalt de sugestibilitate
si al credulitatii, sinceritatea si puritatea sentimentelor, gandurilor, intentiilor, lipsa experientei sociale etc.
Datorita acestor caracteristici ei pot fi usor antrenati in actiuni victimizante pentru ei, pot fi inselati cu
promisiuni sau recompense, mintiti, constransi sa comita acte ale caror consecinte negative pentru ei si
pentru altii nu le pot prevedea.
O forma specifica de victimizare a minorilor este bataia si incestul. Bataia este o masura aplicata in
special de catre tata si este considerata o solutie extrema de autoritate si sanctionare. Adeptii bataii sustin
ca ea este o masura educativa cu dubla valoare: retroactiva – durere fizica si morala pentru o conduita
gresita, si procativa, adica inhibarea pe viitor a unor astfel de conduite. Raman insa unele intrebari fara
raspuns: cat timp trebuie sa dureze pentru a nu traumatiza fizic si psihic, ce intensitate trebuie sa aiba, care
este cel mai potrivit context de aplicare etc. Bataia devine cu certitudine un act agresional atunci cand are
drept consecinte leziuni fizice, traume psihice sau chiar moartea minorului. De la bataia corectiva si pana
la maltratare poate fi doar un pas. Exista si situatii de parinti cu un comportament neechilibrat, determinat
de diverse cauze: mariaj instabil, nasterea nedorita a copilului, copilaria violenta a parintilor, copilul privit
ca o modalitate de satisfacere a propriilor nevoi, tulburari psihice, impulsivitatea, lipsa de afectivitate,
frustrarea sociala, asteptarile lor de la copil sunt nesatisfacute etc.
Urmari deosebit de grave ale copilului il produce si incestul. Cel mai adesea incestul este provocat
de un tata care intretine relatii sexuale cu fiica sa, sau de frate care abuzeaza sexual de sora. Celelalte
cazuri (modalitatile tata-fiu, frate-frate, mama-fiu/fiica, sora-frate/sora) sunt mai rare, dar nu absente.
Incestul cu un minor este o forma a violului deoarece copilul nu are discernamantul necesar pentru a-si da
consimtamantul.
Incidenta foarte crescuta in randul victimelor minore au si celelalte infractiuni sexuale. Privitor la
aceasta categorie de agresiune, Alex Thio (1988)1 evidentiaza urmatoarele: intre 9 si 54 de procente
pentru femei si intre 3 si 9 procente pentru barbati au fost in timpul copilariei victimele unui abuz sexual;
majoritatea agresorilor sunt barbati si a victimelor sunt femei; in general infractorul si victima se cunosc.
Profilul agresorului din aceasta categorie se caracterizeaza printr-o relativa inhibitie sexuala pe parcursul
vietii, sunt blanzi, amabili si pasivi, sunt mai putin capabili de a intretine relatii sexuale cu persoane de
sex opus adulte, fiind anxiosi si necomunicativi in prezenta acestora, cei mai multi comit agresiuni asupra

1
A. Thio, Deviant Behavior, în N. Mitrofan ş.a., op. cit., p. 89.
19

aceluiasi copil pe o periada mai lunga de timp, de asemenea isi recunosc vinovatia mai usor decat
violatorii. Infractiunile sexuale asupra minorilor prezinta un grad ridicat de pericol social mai ales prin
urmarile de natura psihica prin care ramane marcat comportamentul victimei.
Minorul, fiind lipsit de experienta de viata, este dependent de temperament. Formarea cunostintelor
despre ansamblul actelor agresionale este posibila numai in acele cazuri in care raporturile existente cu
diferiti agresori, in perioada anterioara, au generat o forma de rationare perceptibila in comportamentul
victimei. Educatia este conditia necesara pentru a putea preveni fenomenul victimal in randul copiilor.

3.3. Victimizarea persoanelor varstnice. Batranetea prezinta o serie de caracteristici specifice:


predomina procesele involutive, diminuarea potentialului energetic si a capacitatii vitale, accentuarea
fenomenelor de sclerozare, scaderea labilitatii functionale a organelor de simt si a sistemului nervos, a
mobilitatii. Din punct de vedere psihic apar modificari ca sentimentul de depersonalizare, scaderea
capacitatii de concentrare si distribuire a atentiei, a rezistentei la stres, sentimentul de insecuritate,
cresterea gradului de dependenta interpersonala, slabirea dinamismului instinctiv etc. Dar intre batranetea
cronologica si cea psihologica nu exista intotdeauna concordanta.
Infractiunile privitoare la batrani au fost incadrate in doua categorii : crime de strada (furt, talharie)
si maltratarea de catre persoane cunoscute. Procesul de victimizare poate sa apara in cadrul mediului
familial, agresori fiind rudele sau persoanele care ingrijesc batranii, sau in afara acestuia, agresori fiind
infractorii. Acestia din urma, profitand de capacitatea redusa a batranilor de a se apara, si de unele
caracteristici psihocomportamentale specifice (credulitate, neglijenta, uitare, confuzie), pot comite acte
infractionale grave mult mai usor. Situatia este mult facilitata atunci cand victima traieste singura.
Cele mai intalnite infractiuni privitoare la persoanele varstnice sunt infractiunile motivate material.
In unele situatii infractorii cunosc direct sau indirect bunurile si valorile pe care le poseda victima, precum
si locul unde sunt depozitate. In altele ei actioneaza in baza presupunerii ca victima trebuie sa fi adunat
asemenea valori pe parcursul vietii, inclusiv pentru inmormantare, caz intalnit mai des in mediul rural
unde batranii isi pregatesc cele funerare din timp, inclusiv banii. Barbatii batrani sunt mai victimizati
decat femeile varstnice, cei din mediul urban mai vulnerabili decat cei din mediul rural iar riscul de
victimizare creste odata cu inaintarea in varsta.
In a doua categorie de agresiuni care privesc cu precadere varstnicii intra diferite forme de
maltratare a lor, cum ar fi: agresiunea fizica, agresiunea psihica, exploatarea prin munca, exploatarea
financiara prin inselaciune si furt, privarea de hrana, tratament medical etc. Maltratarea se produce
intotdeauna in familie, de catre rude sau persoanele care ingrijesc batranul, sau in institutiile de asistenta
sociala, de catre personalul acestora. Victima tipica este femeia bolnavicioasa si suferinda; victimele sunt
izolate social de prieteni, vecini. rude, care ar putea sa intervina si sa puna capat procesului de
victimizare; victimizatorii tind sa devina suprasolicitanti in raport cu victimele care devin depresive,
izolate, dependente; fii recurg cel mai adesea la maltratarea fizica, iar fiicele la maltratarea psihica; in
majoritatea cazurilor victimele au fost si ele parinti abuzivi.

3.4. Autovictimizarea. Forma tipica, si cea mai grava, o reprezinta suicidul (sinuciderea). Cu toate
acestea autovictimizarea nu trebuie sa se confunde cu suicidul, pentru ca ea presupune forme mult mai
variate de autoagresiune, de exemplu automutilarile ori, in alt caz, vatamarile corporale autoprovocate de
catre detinuti cu scopul de a inlatura temporar regimul de incarcerare.
G. Kaiser arata suicidul ca fiind o agresiune voita si constienta orientata catre propria persoana in
scopul suprimarii propriei vieti. El are o functie tripla: de exprimare a gandirii si actiunii individului; de
represiune a agresiunii; de suprimare a fiintarii victimei ca modalitate de realizare a primelor doua functii.
Potrivit lui A. Thio, exista trei categorii de suicid:
a) Suicidul-amenintare. Indivizii care ameninta cu suicidul vor mai mult sa traiasca decat sa moara,
amenintarile lor fiind folosite pentru a atinge anumite scopuri. Actul suicidal va fi insa transpus in
realitate atunci cand exista un pericol real de a nu-si realiza scopurile propuse.
20

b) Suicidul-tentativa. Se caracterizeaza printr-o mare ambiguitate. Sinucigasii din aceasta categorie


nu reusesc de cele mai multe ori, la nivel comunicativ, sa-si declare adevaratele intentii. Ei arata altora
doar cat sunt de depresivi dar evita folosirea cuvantului sinucidere. Chiar si atunci cand reusesc o atare
comunicare, cei care receptioneaza mesajul nu il iau in serios datorita caracterului prea vag al acestuia.
Cele mai intalnite metode sunt: taiatul venelor, inghitirea unei cantitati mari de medicamente si asfixierea
cu gaz in casa sau in masina. Desi metodele pot fi letale, ele mai pastreaza o speranta pentru viata, mai
mult chiar, cele mai dese tentative de suicid se petrec in locuri sau conjuncturi in care salvarea este
posibila sau chiar inevitabila, astfel ca, unii autori numesc asemenea tentative „drumul spre viata si nu
spre moarte”. Studiile statistice arata ca intre suicidul-tentativa si cel reusit exista un raport invers: cele
mai multe tentative apartin femeilor si tinerilor; cele mai multe reusite apartin barbatilor si batranilor.
c) Suicidul reusit. Categoria cuprinde acele persoane care, incercand sa se sinucida, nu au fost
salvate la timp si pe cele care au fost mai determinate sa moara. In aproximativ o treime din sinuciderile
reusite autorii lor au mai avut tentative de suicid. De asemenea cei mai multi dintre ei au comunicat, direct
sau indirect, ideea lor suicidara altor persoane. Cele mai folosite metode sunt impuscarea cu arme de foc
si spanzurarea. Pornind de la notele lasate de sinucigasi, se pot identifica cel putin patru tipuri de
sentimente suicidare: sentimentul de scuza si aparare in raport cu unele persoane1; sentimente vindicative,
de razbunare pe alte persoane sau chiar pe sine2; sentimente de marinimie si generozitate fata de lumea pe
care o abandoneaza cu scopul de a-si dona averea, trupul pentru experimente, organele altor bolnavi etc.,
tot aici regasindu-se si sentimentele de iertare fata de persoanele care au gresit sinucigasului3; sentimente
suprarealiste: tensiunea puternica ce i-a condus spre suicid scade si un calm coplesitor ii cuprinde. Multi
sinucigasi care si-au taiat venele declara ca nu au simtit durerea, altii au avut orgasm urmat de un
sentiment linistitor de relaxare si un somn adanc.
In ceea ce priveste raspunsul persoanelor care au avut o oarecare legatura cu sinucigasul si care ar fi
putut prevedea si preveni sinuciderea, acesta consta, de cele mai multe ori in sentimentul de vinovatie ca
nu au prevazut-o si prevenit-o, ca nu s-au comportat mai bine cu victima, ca nu au perceput din timp
intentiile acesteia.
Exista doua teorii consacrate care explica actul suicidal: teorii psihiatrice si cele sociologice.
Primele considera ca boala mintala este principala cauza a sinuciderii sau cel putin un dezechilibru psihic.
La acestea se adauga depresia, anxietatea morbida, lipsa de speranta, frustratia adanca, experienta
traumatizanta din timpul copilariei. Teoriile sociologice sustin ca nu exista nimic rau cu sinucigasii.
Potrivit lui E. Durkheim exista doua motive sociologice ale suicidului: probleme de integrare sociala si
probleme cu reglarea sociala, respectiv cu constrangerea si regulile grupului social asupra individului.
Pornind de la postulatele durkheimiene au fost elaborate si alte teorii moderne noi. A. Henry si J. Short au
elaborat teoria trifactoriala, conform careia suicidul este determinat de trei categorii de factori:
sociologici, psihologici si economici. Acestia redau statutul individului. Cu cat statutul este mai „inalt” cu
1
„Tom, te iubesc atât de mult dar tu mi-ai spus că nu mă vrei şi că nu mă iubeşti. Niciodată nu m-am gândit că m-ai putea lăsa
să merg pe acest drum dar acum sunt la sfârşitul lui, ceea ce constituie cel mai bun lucru pentru mine. Tu ai atât de multe
probleme iar eu mai adaug una la ele.
Tată, îţi produc atât de mult rău. Tu întotdeauna mi-ai vrut numai binele şi acum trebuie să crezi şi să accepţi că acesta este.
Mamă, ai încercat atât de mult să mă faci fericită şi să faci acte de dreptate pentru toţi dintre noi. Şi eu te iubesc foarte mult. Tu
nu ai eşuat niciodată însă eu da... Te iubesc din toată fiinţa şi îmi pare atât de rău că acesta este modul de a-mi lua rămas bun.
Te rog, iartă-mă şi fii fericită. Soţia şi fiica”.
2
„Bill, tu m-ai omorât. Sper să fii fericit în inima ta, dacă ai într-adevăr aşa ceva, deşi eu mă îndoiesc. Te rog lasă-l pe Rover
cu Mike. De asemenea lasă-mi copilul în pace. Dacă nu, am să revin mereu, tot restul vieţii tale. Tu ai fost un ticălos şi un crud.
Dumnezeu nu a uitat şi nu uită asta. Şi te rog fără flori; ele nu ar însemna nimic. De asemenea, păstrează-ţi banii. Vreau să fiu
înmormântată în Potters Field, în acelaşi cavou cu Betty... Tu ştii ce mi-ai făcut. Acesta este motivul pentru care am făcut-o.
Este greşeala ta şi a lui Ella, încearcă şi uită dacă poţi. Dar tu nu poţi... Soţia ta”.
3
„Marry, am fi putut să fim atât de fericiţi dacă ai fi continuat să mă iubeşti. Am fotografia ta în faţa mea. Gândul că acum s-ar
putea să fii în braţele altui bărbat este mult prea greu să-l suport. Eu îmi ofer viaţa pentru indiscreţia ta.
Toate greşelile tale sunt uitate şi reamintesc toată bunătatea ta. Tu ştii că aş fi făcut asta când m-ai părăsit, de aceea acum nu
este o surpriză pentru tine.
Adio, dragă, te iubesc cu toată inima mea zdrobită. W. Smith”.
21

atat individul este mai predispus suicidului, pentru ca are un superego, resimte mai greu crizele sociale,
economice etc. J. Gibbs si W. Martin au elaborat teoria integrarii statutului, care afirma ca rata suicidului
unei poulatii variaza invers cu nivelul integrarii statutului in acea populatie. Nivelul integrarii devine
masurabil prin urmatoarele concepte: rata inalta a suicidului; lipsa stabilitatii si durabilitatii sociale; lipsa
conformitatii sociale la cerintele societatii; conflictele de rol, respectiv raportul dintre asteptarile societatii
de la un individ si realizarile lui in acest sens; incompatibilitatea statutului, respectiv pozitia pe care o
ocupa individul in societate si care genereaza conflictul de rol; lipsa integrarii statutului, respectiv masura
de ocupare a pozitiei solicitate de catre sociatate.
Suicidul este explicat si prin prisma teoriilor fenomenologice care opereaza cu intelesurile si
semnificatiile sinuciderii si cu modul in care persoana sinucigasa actioneaza in baza acestor intelesuri.
Una dintre acestea este teoria intelesurilor suicidare care considera ca indivizii, pentru a se sinucide,
atribuie anumite semnificatii specifice actelor lor suicidare (suicidul ca o cale de a transporta sufletul in
alta lume, de a schimba imaginea lor in ochii altora, de a obtine sentimentele altora, de razbunare), acestea
fiind, la randul lor, influentate de intelesurile generale pe care societatea le acorda suicidului (suicidul are
ca motiv depresia, dorinta de a scapa de ceva neplacut din viata, de moarte; ceva este rau in legatura cu
situatia sociala a sinucigasului, iar cineva este vinovat; ceva este rau cu insasi persoana sinucigasa). Alta
teorie fenomenologica este teoria procesului suicidar care, in opozitie cu cea anterioara, considera ca
semnificatiile suicidului tind sa descurajeze sinucigasul. Autorul teoriei, J. Jacobs, identifica zece pasi in
cadrul procesului de devenire a sinucigasului:
1. indivizii se confrunta cu probleme neasteptate, intolerabile si insolvabile;
2. ei le vad, nu ca pe niste incidente izolate, ci ca pe o veriga dintr-un sir nesfarsit de probleme;
3. ei cred ca moartea este singurul mod de a le rezolva;
4. aceasta convingere se fundamenteaza pe izolarea lor sociala; ei nu isi pot impartasi cu altii problemele;
5. ei se straduiesc din greu sa invinga prohibitia societatii impotriva suicidului pe care au interiorizat-o
atat de mult incat vad suicidul ca fiind imoral;
6. ei reusesc s-o invinga deoarece sunt deja foarte izolati social;
7. ei reusesc s-o invinga si prin autosugestionarea ca prin suicid nu renunta la viata sacra;
8. ei rezolva conflictul (rational, psihologic, moral si spiritual) definind problemele ca fiind insolvabile in
alt mod, deci suicidul devine o necesitate, devine justificat;
9. definind suicidul ca singura solutie, ei inlatura sentimentul de vinovatie si raspundere;
10. pentru a fi siguri ca nu vor fi pedepsiti in alta viata, ei Il roaga pe Dumnezeu pentru iertare sau lasa o
nota suicidara cerand supravietuitorilor sa se roage pentru sufletul lor, apoi se sinucid.
Semnificatia psiho-sociala a suicidului este contradictorie deoarece are la baza o criza de
fundamente, victima acceptand raportarea comportamentului individual la un comportament ideal absolut,
care va avea intotdeauna o semnificatie irationala. Victima suicidului isi precizeaza raporturile cu
agresorul (mediul social sau un individ), si asa-zisa intelegere rational-irational a existentei delibereaza in
sensul negarii acesteia, printr-o viziune tragica, speculativa, irationala.

§4. Protectia si autoprotectia impotriva victimizarii1

Masurile care se pot lua pentru prevenirea si limitarea sau chiar eliminarea fenomenului victimal si a
efectelor sale se pot clasifica in doua categorii: masuri de protectie sociala si masuri de autoprotectie.
Masurile de protectie sociala revin organelor si autoritatilor statului. Dintre acestea un rol important
il au organele judiciare responsabile cu prevenirea infractiunilor si cu prinderea, judecarea si sanctionarea
infractorilor. Asa cum afirma S. L. Wrightsman, detinerea infractorilor deosebit de periculosi in institutii
speciale asigura un nivel mai inalt de securizare psihologica a cetatenilor. Dar existenta organelor
judiciare, aplicarea corecta si prompta a normelor penale, sanctionarea infractorilor au si rol de preventie

1
N. Mitrofan ş.a., op. cit., p. 103-105; I. T. Butoi, T. Butoi, Tratat universitar de psihologie judiciară: teorie şi practică,
Editura Pinguin Book, Bucureşti, 2006, p. 67-70; I. Tănăsescu ş.a., op. cit., p. 164-166.
22

prin inhibarea comportamentului delictual la unii potentiali agresori. De aemenea o forma de protectie a
victimei este si indisponibilizarea bunurilor infractorului, confiscarea unor bunuri sustrase de la victima
etc. pentru a garanta posibilitatea recuperarii integrale a prejudiciului de catre victima.
Protectia sociala impotriva victimizarii este si responsabilitatea legiuitorului si executivului.
Activitatea organelor judiciare depinde de actele normative ale Parlamentului, atat in ceea ce priveste
buna functionare a lor cat si eficienta legii in prevenirea si combaterea fenomenului criminogen. Daca
legiuitorul este responsabil cu stabilirea politicii penale, executivul are rolul de a pune in miscare acele
mecanisme administrative care sa o transpuna in realitate. In functie de diferite domenii pot fi identificate
si alte autoritati de stat cu raspundere in protejarea victimelor, in cazuri de victime minore, victime ale
abuzului in familie, persoane cu handicap etc. Asemenea masuri pot fi: internarea in institutii spitalicesti
sau de ocrotire, asigurarea unui ajutor financiar pana la incadrarea in munca, asigurarea reconversiei
profesionale, consiliere, asigurarea pazei etc. In sfarsit nu trebuie neglijat nici rolul societatii civile care,
fiind mai motivata, poate obtine rezultate semnificative.
Masurile de autoprotectie sunt cele care revin in sarcina persoanelor particulare, care mai mult
trebuie sa fie rodul unor influente organizate, si mai putin instinctuale. Asemenea masuri pot fi: asigurarea
intrarilor in locuinte si imobile, evitarea locurilor periculoase, evitarea companiilor indoielnice, evitarea
reclamei si a publicitatii cu privire la situatia materiala detinuta, evitarea introducerii persoanelor straine
in casa, mai ales pentru cei singuri (pericolul este nu doar de moment, ci si de lunga durata prin faptul ca
strainul poate afla valorile detinute, locul unde acestea sunt depozitate etc., ceea ce poate trezi intentia
delictuoasa pentru viitor), ignorarea pietonilor sau a strainilor care incearca sa angajeze o conversatie, mai
ales noaptea sau in locuri retrase etc.
Tacticile de depasire a situatiilor de risc. Exista situatii in care pericolul nu poate fi avitat total (de
exemplu serviciul in tura de noapte). In asemenea cazuri trebuie adoptate unele tactici pentru a minimaliza
cat mai mult posibil riscul de victimizare. Se pot aminti exemplificativ: plimbarea in compania altora, in
grup iar nu singur, evitarea implicarii neinarmate in anumite evenimente periculoase etc.
Prevenirea crimei prin proiectarea mediului inconjurator afirma importanta creerii unui „spatiu de
aparare” prin „ingreunarea atingerii tintelor”: imbunatatirea sistemelor de inchidere si asigurare a
intrarilor si iesirilor, inaltarea gardurilor si mentinerea supravegherii, a pazei. Actiunile de reducere a
riscului pot fi individuale, colective, in colaborare cu alte persoane, sau mixte.
Toate aceste tactici si strategii nu pot fi evaluate cu usurinta privind eficacitatea lor, deoarece este
dificil de prevazut situatiile exacte, particulare in care ele ar putea preveni actiunile victimizante, si asta
pentru ca exista modalitati numeroase si foarte variate prin care un infractor poate comite aceeasi fapta.
Anumite strategii de reducere a riscului pot fi eficiente pana la un nivel clar observabil dar care nu poate
fi si prompt cuantificabil.

SECTIUNEA A V-A
CORELATIA VICTIMOLOGIEI CU CELELALTE STIINTE SOCIALE1

Victimologia si politica penala. Politica penala reprezinta ansamblul de reguli susceptibile sa fie
propuse legiuitorului sau care sunt efectiv folosite de acesta, la un moment dat, intr-o tara determinata
pentru combaterea criminalitatii. Raportul dintre victimologie si politica penala va determina modalitatile
de stabilire a compozitiei victimizarii (fizice, sexuale, religioase, ideologice, geografice), formele

1
I. Tănăsescu, G. Tănăsescu, C. Tănăsescu, Criminologie (Agresologie. Victimologie. Detentologie), Editura All Beck,
Bucureşti, 2003, p. 162-172.
23

jurisdictionale de limitare a victimizarii, influenta fenomenului victimizarii, limitele pedepselor penale si


rolul organelor judiciare in protejarea victimelor.
Victimologia si agresologia. Daca victimologia studiaza comportamentul victimei, agresologia
analizeaza si explica trasaturile de comportament ale agresorilor, individual sau in grup, modul in care se
produce agresiunea, determinarile socio-individuale, precum si ansamblul fenomenelor agresionale, ca un
cumul de comportari antisociale, si influenta negativa a acestora asupra dinamicii sociale, economice,
politice si juridice. Interactiunea dintre victimologie si agresologie presupune relevarea atitudinii
agresorului in realizarea actului, relatiile interindividuale cu victima (inainte, in timpul si dupa agresiune),
efectele actului agresional asupra agresorului si victimei. Victimologia si agresologia studiaza corelatia
dintre comportamentul victimei si agresorului, stimulii interni si externi ce determina comportamentele
celor doi si consecintele sociale directe ale acestora, calificand actul individual ca fiind agresional sau o
consecinta a acestuia (efect victimal), explicandu-i geneza.
Victimologia si penologia. Penologia ca stiinta sociala studiaza varietatea practicilor educative ale
pedepsei penale, diversitatea mijloacelor de investigatie, a formelor de reeducare, a efectelor reformative
ale pedepsei asupra condamnatului, stabilind totodata echilibrul dintre pericolul social concret produs de
fenomenul infractional si sanctiunea ce trebuie aplicata infractorului. Victimologia, limitandu-se la
analiza efectului victimal produs de actul agresional, reclama o diversificare a pedepselor penale, astfel
incat sa se asigure actul preventiv de intimidare a posibililor infractori, cat si modul concret si masura
pedepsei aplicata condamnatului pentru a se asigura principiul moral de satisfactie a victimei si societatii,
si principiul social de obligare a infractorului de a suporta consecintele coercitive ale pedepsei.
Victimologia si psihologia. Fenomenul de victimizare se afla intr-un raport nemijlocit cu psihicul
victimei intrucat victima, in momentul cunoasterii agresorului, isi pune in evidenta afinitatile influentand
chiar stilul relatiei cu acesta, si traieste o experienta psihica complexa si contradictorie, ce cuprinde
senzatii, perceptii, rationamente si ganduri fugitive, sentimente confuze si antagonice. Victimologia,
prezentand cunoasterea si convingerile victimei, preia din psihologie modul cum se realizeaza
comportamentul individual (nesiguranta, teama), geneza si explicarea acestuia, precum si procesul psihic
de adaptare progresiva a victimei la atitudinile si tensiunile din mediul inconjurator. Reglarile sau
dereglarile socio-afective dintre victima si agresor sunt determinate de trasaturile psihice individuale si de
tendintele personalitatii fiecaruia. Psihologia va releva interactiunea dintre interesele contradictorii,
sentimentele si conditiile de inhibare aflate intr-o relatie reciproca, determinate de nevoile si aspiratiile
fiecarui participant, cu scopul de a cunoaste diferite variabile comportamentale si interactiunile acestora.
Victimologia si sociologia. Sociologia integreaza efectul victimal in imprejurarile concrete ale
actelor agresionale, explicand frecventa si intensitatea acestora, pornind de la abstract la concret, tinand
seama si de conflictele si disputele dintre agresori si victime. Stabilind legatura dintre efectele victimale,
evidenta si dependenta acestora de cauze precizate sau care se pot preciza, se va deduce motivatia actelor
agresionale, atat ca manifestare singulara cat si ca fenomen social. Atunci cand agresivitatea nu se poate
explica prin raportare la individual, sociologia va integra actele agresionale intr-un ansamblu justificat de
cauzalitatea istorica a fenomenului agresional.
Victimologia si criminologia. Cea mai importanta interactiune a victimologiei cu celelalte stiinte
sociale priveste criminologia. Mult timp victimologia nu a existat ca stiinta individuala, fiind considerata
un capitol al criminologiei. Dar, inca de la inceputurile victimologiei s-a aratat ca aceasta nu este o parte a
criminologiei, ci o stiinta paralela cu aceasta, sau chiar reversul ei.1 Criminologia este stiinta care studiaza
cauzele si conditiile criminalitatii, efectele criminalitatii asupra victimelor dar si asupra societatii,
strategia de aparare socio-umana. Raportul dintre victimologie si criminologie se regaseste sub doua
importante aspecte: prin cercetarile specifice, criminologia ofera explicatii cu privire la actul criminogen
care permit adoptarea unor masuri si instrumente necesare in scopul reducerii criminalitatii si diminuarii
riscului victimal; criminologia stabileste cauzele si conditiile producerii infractiunilor, oferind informatii
utile in stabilirea strategiilor de preventie si aparare individuala si de grup.

1
B. Mendelshon în T. Bogdan, Probleme de psihologie judiciară, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1973, p. 92.
24

Victimologia a aparut ca o necesitate sociala. Ideea ca problema crimei poate fi solutionata numai
prin studiul delincventului este totalmente gresita. Separarea delincventului de victima este o eroare. Nici
un proces penal nu poate exista fara cuplul agresor-victima. Solutionarea corecta a unei cauze penale se
poate face numai prin analiza bilaterala a acestui cuplu, in caz contrar orice solutie corecta se va da numai
din eroare1. Studiul empiric al victimei, din trecut, a fost inlocuit cu unul sistematic de catre o noua stiinta
– victimologia.

1
B. Mendelshon în T. Bogdan, op. cit., p. 91.
25

BIBLIOGRAFIE

Tiberiu BOGDAN Probleme de psihologie judiciara, Editura


Stiintifica, Bucuresti, 1973

Petre BRANZEI, Comportamentul aberant in relatiile cu


Gheorghe SCRIPCARU, mediul, Editura Junimea, Iasi, 1970
Tadeusz PIROŹYŃSKI

Ioana-Teodora BUTOI, Tratat universitar de psihologie judiciara:


Tudorel BUTOI teorie si practica, Editura Pinguin Book,
Bucuresti, 2006

Nicolae MITROFAN, Psihologie judiciara, Casa de Editura si


Voicu ZDRENGHEA, Presa „Sansa” – S.R.L., Bucuresti, 1994
Tudorel BUTOI

Iancu TANASESCU, Criminologie (Agresologie. Victimologie.


Gabriel TANASESCU, Detentologie), Editura All Beck, Bucuresti,
Camil TANASESCU 2003