C6 Cunoaşterea psihologică a victimei

1. Conceptul de victimă a infracţiunii şi clasificarea victimelor

Prin victimă se înţelege orice persoană umană care suferă direct sau indirect
consecinţele fizice, materiale sau morale ale unei acţiuni sau inacţiuni criminale.
Drept bază a conceptului de victimă a infracţiunii poate fi luată definiţia dată de
doctrina penală conform căreia aceasta reprezintă subiectul pasiv al infracţiunii; persoana care
suferă consecinţele comiterii unei infracţiuni.
În doctrina penală, subiectul pasiv este definit ca fiind persoana fizică sau persoana
juridică, titulară a valorii sociale ocrotite şi care este vătămată ori periclitată prin infracţiune.
Dreptul procesual penal operează cu noţiunea de persoană vătămată. Astfel, art. 79 din
actualul Cod de procedură penală defineşte: „Persoana care a suferit o vătămare fizică,
materială sau morală prin fapta penală se numeşte persoană vătămată”.
2. Factorii, condiţiile favorizante şi cauzalitatea victimală
Cauzalitatea victimală reprezintă o structură comportamentală complexă a victimei care
a jucat un rol oarecare în săvârşirea agresiunii, şi care este determinată de interdependenţa
unor factori obiectivi (economici, politici, ideologici, religioşi etc.) şi a unor factori subiectivi
(interese individuale, sentimente de inferioritate, de superioritate, atitudinile şi relaţiile
interindividuale etc.). Cauzalitatea victimală este întotdeauna concretă şi formează împreună
cu mediul ambiental o totalitate, oferind modele explicative ale agresiunii, ale efectelor
victimale şi ale integrării victimei în mediul social.
Condiţiile favorizante ale producerii efectului victimal trebuie analizate sub mai multe
aspecte: psihologic, fiziologic, social, psihiatric şi demografic. Cunoaşterea condiţiilor
favorizante apariţiei victimizării nu se reduce la analiza cauzelor (factorilor) ci trebuie
stabilite şi intenţiile individuale conştiente ale victimei de manifestare a acestora. Condiţiile
favorizante apar ca un produs al unui sistem complex de împrejurări care ajută violenţa şi
conflictul în dezvoltarea sa naturală, spre un anumit tip de fenomen victimal în care se
integrează. Aceste condiţii amplifică tensiunile, conflictele şi antagonismele dintre victimă şi
agresor, fără a declanşa actul agresional, acest atribut revenind întotdeauna cauzelor.
Continuitatea sau discontinuitatea condiţiilor favorizante demonstrează relativitatea apariţiei
actului agresional şi a particularităţilor fenomenului agresional.

Factorii de risc conjunctural, relaţional şi natural. Clasificarea factorilor de risc

victimal este determinată de mediile socio-structurale de provenienţă a victimelor, de
tipologia valorilor lezate (fizice, morale, religioase, politice), de condiţiile socio-economice în
care trăiesc victimele, de regulile de conduită acceptate de victime. Factorii de risc relevă şi
gradul concret de responsabilitate a victimelor în comiterea actului agresional.
a) Factorii de risc conjunctural (economici, politici, culturali), atât la nivel individual
cât şi la nivelul grupului au ca motivări discordanţele dintre situaţia economico-socială a
individului şi tendinţa modificării imediate a acesteia. Natura acestor factori poate rezulta şi
din nevoile obiective care preocupă victima (libertinajul comportamental, viaţa de familie,
perfecţionarea individuală sau profesională), asigurând pluralitatea, coexistenţa şi
similitudinea modurilor comportamentale victimale.
b) Factorii de risc relaţional. Caracterul subiectiv al relaţiilor individuale, în cadrul
existenţei umane determină concordanţa dintre actul agresional şi efectul victimal. În acest
sens, relaţia victimei cu agresorul e percepută în mod diferit de fiecare dintre aceştia,
depinzând de condiţiile sau de momentele variabile ale existenţei. Efectul victimal este
mijlocit de relaţia anterioară, simultană sau posterioară dintre victimă şi agresor, reacţiile
1
victimei fiind rezultatul acceptării sau refuzului scopului relaţiei, a reflectării acestui scop în
psihicul victimei. În mod receptiv, atitudinea victimei şi a agresorului devine esenţială în
comportamentele individuale şi în stimulii, împrejurările sau stările care comandă aceste
comportamente.
c) Factorii de risc natural. Comportamentul victimei este justificat în mod obiectiv de
modul de înţelegere a exigenţei sociale, modul de determinare în raporturile interindividuale,
de calităţile individuale de natură psihică, morală şi intelectuală. Existenţa socială determină
un anumit comportament şi un anumit grad de înţelegere a existenţei. Înzestrarea biologică,
gradul de sănătate fizico-psihică şi apariţia unor necesităţi de natură materială creează
capacitatea sau incapacitatea de adaptare a victimei la mediul social, la un conflict
interindividual şi la urmările lui. În situaţie de incapacitate gravă de adaptare este nevoie de
intervenţia societăţii cu măsuri de recuperare victimală. Aşadar factorii de risc natural îşi au
sorgintea în existenţa socială şi în viaţa psiho-morală a victimei.

2. Criterii de clasificare a victimelor

Încercările de clasificare a victimelor implică o multitudine de dificultăţi care ţin atât de
marea diversitate a infracţiunilor, cât şi de responsabilitatea şi rolul avut de victimă în
comiterea infracţiunii, de faptul că victimele aparţin tuturor categoriilor de variabile: vârstă,
sex, pregătire generală şi profesională, rol-status socio-economic.
Un prim criteriu îl reprezintă categoria infracţională care generează victime. Din acest
punct de vedere putem avea victime ale infracţiunii de omor, victime ale infracţiunii de
vătămare corporală, victime ale infracţiunii de lovituri sau alte violenţe cauzatoare de moarte,
victime ale infracţiunii de viol, victime ale infracţiunii de furt etc. Nu are importanţă natura
infracţiunii, dacă este prevăzută într-o lege generală sau specială etc.
Pe baza unor criterii asemănătoare, Andrew Karmen identifică următoarele categorii de
victime: 1. copii dispăruţi; 2. copii maltrataţi fizic şi sexual; 3. persoane în vârstă – victime ale
crimei; 4. femei maltratate; 5. victime ale actului sexual; 6. victime ale şoferilor aflaţi în stare
de ebrietate.

Cele mai multe clasificări au în vedere criteriul privind gradul de implicare şi de

responsabilitate al victimelor în comiterea infracţiunii. Astfel, Mendelshon diferenţiază
următoarele categorii: 1. victima total nevinovată (pruncuciderea); 2. victimă mai puţin
vinovată decât infractorul (ignorantă, imprudentă); 3. victimă tot atât de vinovată ca şi
infractorul (provocatoare); 4. victimă mai vinovată decât infractorul; 5. victima care poartă
responsabilitatea totală (agresoare); 6. victima înnăscută, simulatoare, imaginară.
Stephen Schafer propune o clasificare mai consistentă sub aspectul logico-ştiinţific,
criteriul acesteia fiind gradul de participare şi de responsabilitate al victimei în interacţiunea ei
cu infractorul.
Tipologia victimală a lui Stephen Schafer cuprinde (Bogdan & Sântea, 1988):

2
 1)Victime care anterior faptului infracţional nu au avut nici o legătură cu făptaşul.
Victima nu are nici o parte de vină în actul infracţional; incidental victima s-a aflat la locul
infracţiunii. Astfel, este cazul funcţionarului de la ghişeul unei bănci care nu are nici o
legătură cu infractorul, el devine victimă numai pentru că la ora respectivă se afla acolo.
În cazurile de acest tip, acţiunea infractorului este rezultatul unei decizii unilaterale
luate de el, victima sub nici un aspect nu are vreo parte de vină, caracteristicile sale fizice sau
psihice nu sunt determinante.
2)Victime provocatoare sunt acelea care anterior victimizării lor au comis ceva,
conştient sau inconştient, faţă de infractor. Asemenea cazuri pot fi întâlnite atunci când cineva
(victima ulterioară) se comportă arogant faţă de viitorul infractor sau dacă nu îşi ţine o
promisiune dată solemn ori dacă intră în relaţii amoroase cu iubita infractorului etc. Multe
fapte de acest fel pot stârni instinctele agresive ale răufăcătorului, care apoi “trece uşor la act”,
victimizându-l pe cel care i-a provocat starea de frustrare.
3)Victime care precipită declanşarea acţiunii răufăcătorului. Este cazul persoanelor
care, prin conduita lor, influenţează răufăcătorii în a comite infracţiuni, deşi între cei doi
protagonişti nu a existat o legătură. Comportamentul neglijent al viitoarei victime îl incită pe
infractor (persoana care trânteşte portiera autoturismului, dar uită să o încuie; femeia care
umblă seara prin locuri puţin frecventate şi are o costumaţie provocatoare etc.).
Schafer sublinia că oricât de ademenitoare ar fi “ocaziile”, ele nu au nici un efect asupra
unor persoane care sunt perfect integrate în societate şi acceptă normele moral-legale. Totuşi
şi în aceste cazuri o parte din vină aparţine victimei, care prin comportamentul neglijent, prin
lipsa de grijă faţă de bunuri sau propria persoană o fac să devină pradă uşoară pentru
infractori.
4)Victime slabe sub aspect biologic, ale căror slăbiciuni fizice şi psihice trezesc ideea
comiterii unor acte criminale împotriva lor (copiii, bătrânii, debilii fizic sau mintal). Deşi
constituţia biologică, lipsa posibilităţii de apărare adecvată sau chiar de raportare ulterioară
facilitează sau chiar precipită comiterea infracţiunii, totuşi victima nu poate avea nici o parte
din responsabilitate. O parte din responsabilitate le revine persoanelor care, prin gradul de
rudenie sau profesiune, îşi neglijează datoria expunând la victimizare pe cei faţă de care au
răspunderi moral-legale.
5)Victime slabe sub aspect social sunt considerate de autor acei indivizi care, prin
statusul de etnici minoritari sau aparţinând unor religii neagreate de către comunitate, fără să
aibă nici un fel de vină reală personală, cad frecvent victime agresiunii manifestate de către
reprezentanţii comunităţii. Populaţia de culoare din anumite ţări cu ideologie rasistă, diversele
secte ale unor religii neagreate de majoritatea populaţiei, constituie victime faţă de care
linşajul se aplică uneori cu destul zel.
6)Victime autovictimizante sunt acele persoane care orientează agresiunea către propria
persoană, ele însele ajung să devină proprii lor criminali. Toxicomaniile, suicidul, cartoforia
etc. sunt acte deviante sau chiar criminale în care cel lezat joacă rolul dublu de criminal şi de
victimă, responsabilitatea nicidecum nu poate fi împărţită în aceste cazuri între infractor şi
victimă.
7)Victime politice sunt persoanele care au de suferit din cauza convingerilor lor,
convingeri care nu trebuie să se materializeze neapărat în acţiuni.

3
3. Particularităti specifice diferitelor categorii de victime
Victimizarea femeii. Femeia face parte din categoriile de victime cu cel mai mare grad
de vulnerabilitate victimală, alături de copii şi bătrâni. La acestea se adaugă şi alte trăsături
favorizante ale actului agresional: sensibilitate, fineţe, emotivitate, forţă fizică limitată.
Dintre formele de victimizare a femeii cele mai des întâlnite, violul ocupă un loc foarte
important. Uneori acesta este însoţit şi de acte de cruzime sau urmat de moartea victimei.
O altă formă de victimizare a femeii este maltratarea sau uciderea ei de către soţ. Cauzele
sunt multiple: conflicte intraconjugale, infidelitate, gelozie, alcoolism, soţul bolnav psihic.
Victimizarea copilului. Copiii fac parte din categoria persoanelor cu o vulnerabilitate
victimală crescută datorită particularităţilor psihocomportamentale şi de vârstă specifice: lipsa
posibilităţilor fizice şi psihice de apărare, capacitatea redusă de anticipare a propriilor
comportamente şi ale altora, capacitatea redusă de înţelegere a efectelor şi consecinţelor unor
acţiuni proprii sau ale altora.
O formă specifică de victimizare a minorilor este bătaia şi incestul. Bătaia este o măsură
aplicată în special de către tată şi este considerată o soluţie extremă de autoritate şi
sancţionare.
Urmări deosebit de grave ale copilului îl produce şi incestul. Cel mai adesea incestul
este provocat de un tată care întreţine relaţii sexuale cu fiica sa, sau de frate care abuzează
sexual de soră. Celelalte cazuri (modalităţile tată-fiu, frate-frate, mamă-fiu/fiică, soră-
frate/soră) sunt mai rare, dar nu absente. Incestul cu un minor este o formă a violului deoarece
copilul nu are discernământul necesar pentru a-şi da consimţământul.
Victimizarea persoanelor vârstnice. Bătrâneţea prezintă o serie de caracteristici specifice:
predomină procesele involutive, diminuarea potenţialului energetic şi a capacităţii vitale,
accentuarea fenomenelor de sclerozare, scăderea labilităţii funcţionale a organelor de simţ şi a
sistemului nervos, a mobilităţii.
Infracţiunile privitoare la bătrâni au fost încadrate în două categorii : crime de stradă
(furt, tâlhărie) şi maltratarea de către persoane cunoscute. Procesul de victimizare poate să
apară în cadrul mediului familial, agresori fiind rudele sau persoanele care îngrijesc bătrânii,
sau în afara acestuia, agresori fiind infractorii. Aceştia din urmă, profitând de capacitatea
redusă a bătrânilor de a se apăra, şi de unele caracteristici psihocomportamentale specifice
(credulitate, neglijenţă, uitare, confuzie), pot comite acte infracţionale grave mult mai uşor.
Situaţia este mult facilitată atunci când victima trăieşte singură.
Agresiunile care privesc cu precădere vârstnicii intră diferite forme de maltratare a lor, cum
ar fi: agresiunea fizică, agresiunea psihică, exploatarea prin muncă, exploatarea financiară
prin înşelăciune şi furt, privarea de hrană, tratament medical.

4
 Autovictimizarea. Forma tipică, şi cea mai gravă, o reprezintă suicidul (sinuciderea).
Cu toate acestea autovictimizarea nu trebuie să se confunde cu suicidul, pentru că ea
presupune forme mult mai variate de autoagresiune, de exemplu automutilările ori, în alt caz,
vătămările corporale autoprovocate de către deţinuţi cu scopul de a înlătura temporar regimul
de încarcerare.
5. Rolul victimei în comiterea infracţiunii
În cadrul legislaţiei noastre, atât Codul penal cât şi Codul de procedură penală, privitor
la raportul infractor-victimă, atenţia este concentrată asupra celui ce săvârşeşte fapta
antisocială şi mult mai puţin asupra celui ce suportă efectele directe ale comiterii infracţiunii,
mai ales în cazul infracţiunilor de violenţă (omor, lovituri cauzatoare de moarte, viol, tâlhărie
etc.).
Unul dintre cele mai importante aspecte ale victimologiei care ţine de relaţia victimă –
agresor se referă la faptul dacă victimele pot să împartă responsabilitatea într-o anumită
măsură cu agresorul în ceea ce priveşte comiterea actului agresiv. Sub acest aspect opiniile în
literatura de specialitate sunt împărţite.
Benjamin Mendelshon consideră că există o „receptivitate victimală”, adică
receptivitatea, predispoziţia înnăscută de a deveni victimă, adoptând teoria biologicului a lui
C. Lombroso cu privire la comportamentul uman deviant. Aşa cum există diverse tipologii de
personalităţi ale psihicului delincvent, există şi personalităţi cu particularităţi victimale. Din
punct de vedere psiho-social corelaţia dintre delincvent şi victimă are patru aspecte: victima
este cauza delictului, de exemplu în cazul infracţiunii comise de soţ când constată adulterul în
flagrant delict; victima este pretextul infracţiunii, cum ar fi cazul escrocheriilor; victima este
rezultatul unui consens între ea şi delincvent, de exemplu în cazul unei sinucideri în doi;
victima este rezultatul unei coincidenţe, de exemplu, infractorul pândind o persoană, loveşte
din eroare o alta.
Teoria este negată de alţi autori. T. Bogdan afirmă că victimele nu sunt rezultatul unor
cauze native cât a unor particularităţi individuale, stadiale, momentane sau de morfofiziologie
a analizatorilor. Se argumentează şi cu date statistice: 61 % din catastrofele pe cale ferată se
datorează insuficienţei atenţiei distributive, la 50 % s-a constatat lipsa de prevedere, la 46 %
s-a relevat insuficienţă în însuşirea tehnicii profesionale etc.. Pe de altă parte, studiind rubrica
de tâlhărie se poate stabili că victimele aparţin în mare procentaj profesiei de factor poştal sau
casier. Se poate oare deduce de aici că aceştia au o receptivitate victimală nativă mărită faţă
de alte persoane? În sfârşit, teza biologistă conţine şi o altă contradicţie, tot de natură
biologică. Predispoziţia înnăscută spre a fi victimă presupune că o victima este „programată”
să sufere consecinţele unor acte agresionale de un anumit număr de ori pe parcursul vieţii
sale. Or, o atare concepţie este cu totul contrară instinctului de autoconservare, instinct primar
care va împiedica orice adult sănătos mental să repete o greşeală de un număr mare de ori. În
concluzie se arată că situaţia de victimă este o situaţie de moment. Numai când trauma fizică
sau psihică are un caracter deosebit de nociv şi de lungă durată se poate vorbi de existenţa
unui psihic victimal, dar acesta ţine deja de patologic.
Hans von Hentig, introducând noţiunea de „victimă activantă”, prin care înţelege rolul
jucat de victimă în declanşarea mecanismelor psihice latente ale infractorilor, ajunge la
concluzia că, direct sau indirect, şi victima poartă o parte din vina delictului. La această
concluzie au ajuns majoritatea autorilor, semnalând însă că fenomenul victimal este mult mai
complex pentru a stabili reguli exacte.

5
 Participarea victimei la actul agresiv apare, de cele mai multe ori, sub patru aspecte:
facilitarea, favorizarea, precipitarea şi provocarea. Determinarea gradului de vulnerabilitate se
face cu ajutorul a doi factori:
a) factori personali: se referă la trăsăturile particulare ale victimei care favorizează
comiterea infracţiunii: retardaţii mintal sau indivizii normali dar cu un coeficient de
inteligenţă redus, imigranţii, cei cu experienţă socială redusă, persoanele cu handicap fizic,
cele prea nevârstnice sau prea vârstnice, femeile pentru infractorii bărbaţi, minorităţile etnice
pentru xenofobii extremişti, naivitatea, încrederea, neglijenţa, sentimentele de afecţiune
pentru infractor etc.;
b) factori situaţionali: presupun existenţa anumitor perioade de timp sau circumstanţe,
conjuncturi ale mediului înconjurător care au determinat sau favorizat infracţiunea: de
exemplu, turiştii sunt un grup mai vulnerabil care, datorită unor consideraţii legate de timp,
bani etc., nu sunt dispuşi să participe la soluţionarea unui proces penal în cadrul sistemului
judiciar; pe timp de noapte, în locuri aglomerate etc.
Cele mai întâlnite forme de vinovăţie ale victimei faţă de actul agresional sunt facilitarea
şi favorizarea, născute din naivitate, ignoranţă, încredere, supraaprecierea forţelor proprii,
adică din multitudinea posibilă de factori personali şi situaţionali.
Cele mai grave forme sunt precipitarea şi provocarea. Precipitarea constă în declanşarea
acţiunii agresorului prin adoptarea unei conduite conforme cu actul agresional, deşi între
victimă şi agresor nu există relaţii anterioare. De exemplu persoana care nu îşi încuie portiera
autoturismului sau femeia care umblă singură, seara, prin locuri puţin circulate şi cu o
costumaţie provocatoare.
Provocarea poate fi directă sau indirectă. Este directă atunci când victima, anterior
victimizării ei, a comis ceva, conştient sau inconştient, faţă de infractor. De exemplu victima
s-a comportat arogant faţă de viitorul infractor, nu şi-a ţinut o promisiune dată, a avut relaţii
cu soţul viitorului infractor etc. Provocarea indirectă este situaţia în care trăirile şi reacţiile
victimei din timpul actului agresional amplifică agresiunea sau determină pe agresor să
comită fapte pe care iniţial nu le-a urmărit. Astfel, determinat de stările afective ale victimei
(voluptatea, pasiunea, exaltarea), care transced excitaţiei individuale, agresorul poate fi
depăşit de iniţiativa unor acţiuni perverse ale victimei, care determină reacţiile macabre şi de
sadism din partea agresorului. Noile sinteze agresionale nu ar fi posibile dacă sensibilitatea
individului, structura sa interioară nu ar fi fost provocată de şocul colaborării sau participării
victimei la actul criminogen.
Boala patologică poate juca şi ea un rol important în săvârşirea actului agresional. De
exemplu în actele relaţionale de cuplu conjugal nesesizarea unor trăiri patologice cu
comportamente de tip psihotic, iar alteori disimularea trăirilor de către autor, face ca victimele
să fie din mediul apropiat, aşa cum este victima delirului de gelozie la psihoticul alcoolic, a
delirului de otrăvire la schizofrenul paranoid etc.. Trecerea la actul agresional poate fi
declanşată şi de stările pasionale distimice ale celor doi protagonişti ai cuplului penal. În
situaţii specifice, deseori victima creează ocazia unui comportament aberant în contrast cu
situaţiile nespecifice în care subiectul comportamentului deviant caută şi creează ocazia
actului de conduită deviantă. În alte situaţii victima merge până acolo încât se confundă cu
agresorul, ca în cazul autodenunţării patologice în scop de expiaţie.

4. Protectia şi autoprotectia împotriva victimizării

Analiza şi cunoaşterea rolului pe care îl ocupă victima în activitatea infracţională,

contribuie la formularea unor recomandări preventive şi autoprotective în raport cu pericolul
victimizării.
6
 Protecţia împotriva victimizării este o strategie care duce la consolidarea sentimentului
de securitate al membrilor unei societăţi.
Măsurile care se impun în vederea prevenirii şi evitării riscurilor victimale se împart în
două categorii: măsuri de protecţie socială şi măsuri de autoprotecţie.
Măsurile de protecţie socială revin organelor şi autorităţilor statului. Dintre acestea un
rol important îl au organele judiciare responsabile cu prevenirea infracţiunilor şi cu prinderea,
judecarea şi sancţionarea infractorilor. Existenţa organelor judiciare, a normelor juridico-
penale, a sistemului de judecată şi pedepsire a făptaşilor, diminuează în mare măsură
activitatea infracţională şi creşte nivelul de securizare psihologică a persoanelor. Acţiunile
de pază, de anticipare şi prevenire a infracţiunilor, promptitudinea şi eficienţa în descoperirea
infractorilor, aplicarea corectă a normelor de drept penal în raport cu situaţia specifică
diferitelor infracţiuni sunt, direct sau indirect, măsuri sociale împotriva victimizării. În funcţie
de diferite domenii pot fi identificate şi alte autorităţi de stat cu răspundere în protejarea
victimelor, în cazuri de victime minore, victime ale abuzului în familie, persoane cu handicap
etc. Asemenea măsuri pot fi: internarea în instituţii spitaliceşti sau de ocrotire, asigurarea unui
ajutor financiar până la încadrarea în muncă, asigurarea reconversiei profesionale, consiliere,
asigurarea pazei etc. În sfârşit nu trebuie neglijat nici rolul societăţii civile care, fiind mai
motivată, poate obţine rezultate semnificative.
Măsurile de autoprotecţie sunt cele care revin în sarcina persoanelor particulare, care
mai mult trebuie să fie rodul unor influenţe organizate, şi mai puţin instinctuale. Asemenea
măsuri pot fi: asigurarea intrărilor în locuinţe şi imobile, evitarea locurilor periculoase,
evitarea companiilor îndoielnice, evitarea reclamei şi a publicităţii cu privire la situaţia
materială deţinută, evitarea introducerii persoanelor străine în casă, mai ales pentru cei singuri
(pericolul este nu doar de moment, ci şi de lungă durată prin faptul că străinul poate afla
valorile deţinute, locul unde acestea sunt depozitate etc., ceea ce poate trezi intenţia
delictuoasă pentru viitor), ignorarea pietonilor sau a străinilor care încearcă să angajeze o
conversaţie, mai ales noaptea sau în locuri retrase etc.