Psihologia victimei

Definire și caracteristici generale

Psihologia victimei constituie un compartiment special al psihologiei juridice. El include studiul
personalității acesteia, al factorilor determinanţi ai victimizării, elaborarea recomandărilor cu
referinţă la realizarea anchetei, la stabilirea unor programe de protecţie şi autoprotecţie.
Cercetarea psihologică a victimei este o preocupare relativ nouă, care s-a afirmat odată cu
victimologia - ramura criminologiei care studiază caracteristicile ,,persoanei sau grupului care a
suferit un prejudiciu sau i s-a adus o vătămare a intereselor ori a integrităţii corporale’’. Victima
s-a afirmat în calitate de obiect de studiu al criminologiei doar la mijlocul secolului XX, ca drept
imbold al cercetării ei a servit lucrarea lui Hans von Hentig, ,,Analiza interacţiunii dintre
infractor şi victimă’’ (1941). Cercetătorul german a menţionat că victima trebuie să fie
examinată în calitate de subiect activ al infracţiunii, prezentând anumite circumstanţe ale
comiterii infracţiunii. În 1947 alt cercetător-criminolog, B. Mendelsohn, prezintă la un
simpozion în Bucureşti raportul ,,Orizonturi biopsihosociale noi: victimologia’’, în care
menţionează necesitatea afirmării unei şriinţe noi despre victima infracţiunii.
Studiul fenomenului infracțional presupune nu numai analiza infractorului, deși atenția este
concentrata maximal asupra acesteia, ci și asupra celei ce suporta efectele directe ale comiterii
infracțiunii, respectiv asupra victimei.
Domeniul științific care studiază victime este victimologia. Aceasta are o delimitare precisă
care își exercită acțiunea în cadrul relației dintre agresiune și efectul acesteia, confirmat de
existența unei victime.
Prin victimă înțelegem orice persoană care fără să-și fi asumat conștient riscul, deci fără să
vrea, suferă direct sau indirect consecințele fizice, materiale sau morale ale unei acțiuni sau
inacțiuni criminale.(Bogdan & colab. 1983).
Analiza și cunoașterea rolului pe care îl ocupă victima în activitatea infracțională și în cea
judiciară, contribuie la formularea unor recomandări preventive și autoprotective în raport cu
pericolul victimizării.
Factori victimogeni
a) factori personali: vârstă, sex, pregătire socio-culturală, inteligență, aspect bio-constituțional,
caracteristici psiho-comportamentale, calități morale, atitudini (infatuarea, aroganța, neglijența,
indiferența, naivitatea) etc.
b) factori situaționali: medii, locuri frecventate, izolarea socială, consumul de băuturi alcoolice,
jocurile de noroc, relațiile extraconjugale, perversiuni sau inversiuni sexuale etc.
Clasificarea victimelor
Schafer propune o clasificare mai consistentă sub aspectul logico-științific, criteriul acesteia
fiind gradul de participare și de responsabilitate al victimei în interacțiunea ei cu infractorul.
Tipologia victimală a lui Stephen Schafer cuprinde (Bogdan & Santea, 1983):
1) Victime care anterior faptului infracțional nu au avut nici o legatură cu făptașul
2) Victime provocatoare
3) Victime care precipită declanșarea acțiunii răufăcătorului
4) Victime slabe sub aspect biologic
5) Victime slabe sub aspect social
6) Victime autovictimizante
7) Victime politice
O interesantă tipologie este cea pe care criminologul Wolf Middendorf o face victimei
escrocheriei (Bogdan & Santea, 1983). Această tipologie cuprinde patru categorii de victime
escrocate:
1) Victima “generoasă”
2) Victimele “bunelor ocazii”
3) Victimele devoțiunii și ale afectivității
4) Victimele lăcomiei și ale doritorilor de mari câștiguri ilicite
Fattah (1967) diferențiază victimele după gradul de participare și implicare în comiterea actelor
infracționale: nonparticipare; latent, predispus; provocator; participant; fals.
Aproximativ tot în baza acestui criteriu Lamborn (1968) stabilește șase categorii de victime,
subliniind în special tipul de “întâlnire” victima-infractor: inițiere; facilitare; provocare;
comitere, săvârșire; cooperare; instigare.
Cea mai simplă clasificare pare a fi cea realizată dupa criteriul agentului victimizator: victime
ale omorului, ale loviturilor cauzatoare de moarte, ale tâlhăriei, ale violului, ale furtului, ale
înșelăciunii etc.
Comportamentul victimal
Stabilirea statutului de victimă și infractor are loc în baza identificării inițiativei de a comite o
faptă antisocială precum și în baza efectelor acesteia.
Faza preinfracţională: relaţiile dintre cuplul infracţional (infractor-victimă), de cele mai multe
ori, sunt de indiferenţă. De regulă, iniţiativa aparţine infractorului, atitudinea viitoarei victime
fiind aproape nerelevantă pentru declanşarea acţiunii infracţionale.
 Faza infracţională: comportamentul victimei din această fază este marcat atât de modul de
acţiune al infractorului, cât şi de stările emoţionale puternice pe care le trăieşte (teamă, frică,
spaimă, groază).
Faza postinfracţională: activismul comportamental al victimei se accentuează
Depoziţia victimei depinde de mai mulţi factori:
- de modul în care a perceput evenimentul;
- de modul în care l-a păstrat în memorie;
- de modul în care poate să şi-l amintească;
- de modul în care poate să-l exprime;
- de modul în care vrea sau este interesată să-l exprime.
Memoria victimei poate fi distorsionată de următoarele surse:
a) schemele cognitive la care victima raportează evenimentul;
b) trăirea afectivă asociată evenimentului respectiv;
c) informaţiile posteveniment;
d) modul de reactualizare a informaţiei despre eveniment.
Aceste surse de distorsiune trebuie raportate permanent la sugestibilitatea interogativă.
Schimbarea de rol
Fenomen psihologic ce constă în modificarea comportamentului iniţial: persoana începe să
trăiască noul rol, “pozează” în victimă, accentuează, amplifică acţiunea infracţională.
În acest fel victima câştigă simpatii, se bucură de credit, simte nevoia de a fi compătimită.
Dorind să aibă o poziţie cât mai favorabilă în proces, victima poate “ajusta” faptele
infracţionale în mod conştient, fie prin exagerări, fie prin omisiuni. În unele cazuri aceste ajustări
sunt influenţate de afectivitate, sugestibilitate, imaginaţie etc. Jocul psihologic, dramatizarea - nu
întotdeauna conştientă - pe care o realizează victima, ne determină ca şi faţă de ea să procedăm
cu acelaşi spirit critic ca şi faţă de orice alt participant la actul infracţional.
Modul de reacţie al victimei, psihologia acesteia pot oferi informaţii utile cu privire la profilul
psihocomportamental al infractorului. Victima are un rol important în dezlegarea enigmelor care
apar în elucidarea cazului.
În aceste situaţii putem obţine informaţii cu valoare deosebită, din reconstituirea şi descifrarea
personalităţii, preocupărilor, viciilor, mentalităţii şi obiceiurilor victimei, a activităţii desfăşurate,
precum şi a cercului de relaţii, a anturajului şi locurilor frecventate cu predilecţie, a mişcărilor în
timp şi spaţiu, mai ales în perioada anterioară producerii evenimentului infracţional.
 Investigarea perioadei preinfracţionale prezintă un interes prioritar şi trebuie realizată nu numai
strict tehnic, ci şi prin modalităţi psihologice, care să dezvăluie aspectele “cheie” din viaţa şi
relaţiile victimei.
Infracţiuni cu violenţă in diferite situaţii:
- victime dispărute;
- victime decedate;
- victime care supravieţuiesc agresiunii, dar nu pot oferi date despre infractor din motive
obiective (întuneric, infractor mascat, victima legată la ochi sau atacată prin surprindere);
- victime care supravieţuiesc agresiunii şi cunosc infractorul, dar nu-l denunţă din teama de
răzbunare a acestuia;
- victime care supravieţuiesc agresiunii, cunosc infractorul, dar nu-l denunţă din motive
personale (prieten, amant etc.);
- victime care supravieţuiesc agresiunii, cunosc infractorul, dar în loc să-l denunţe, încearcă să
ofere alte explicaţii, protejându-l pe infractor;
- victime care supravieţuiesc agresiunii, cunosc infractorul, dar acuză o altă persoană pe care
vrea să se răzbune;
- victime care supravieţuiesc agresiunii, cunosc infractorul, însă încearcă să pună pe seama
acestuia şi fapte pe care nu le-a comis;
- victime care incriminează o anumită faptă ca fiind infracţiune comisă asupra sa, cu intenţia de a
profita sau de a pedepsi pe cineva.
Măsuri de protecție împotriva victimizării
- educarea moral-juridică a cetăţenilor pe baza cunoaşterii legilor
- pregătirea antiinfracţională a populaţiei pentru a cunoaşte cerinţele comportamentale generale
de evitare a situaţiilor sau circumstanţelor în care persoanele ar putea deveni victime ale unor
infracţiuni;
- consilierea şi îndrumarea cetăţenilor cu privire la conduita ce se recomandă a fi urmată - în
cazuri concret determinate - pentru a împiedica evoluţia negativă a unor stări de fapt şi ajungerea
lor în poziţie de victime;
- identificarea din timp a unor victime potenţiale – precum şi promovarea unor măsuri de
protecţie sau autoprotecţie ale acestora.
Situaţii cu posibil risc victimal:
-evitarea persoanelor cunoscute ca având manifestări violente
-acordarea unei atenţii sporite persoanelor cunoscute ocazional
-evitarea frecventării locurilor şi mediilor unde se adună elemente dubioase
-instruirea minorilor rămaşi singuri la domiciliu de a nu deschide uşa şi de a nu primi în locuinţă
persoane necunoscute
-neacceptarea de către tineri şi mai ales de către tinere a unor invitaţii tentante din partea unor
necunoscuţi
-persoanele în vârstă să nu apeleze la mica publicitate dacă doresc să vândă ceva
-posesorii de autovehicule să nu lase în interiorul acestora aparatură, bunuri sau valori care pot
incita infractorii
-când unele persoane ajung victime şi sunt în contact direct cu infractorii, trebuie să abordeze un
comportament hotărât, de atenţionare a cetăţenilor din împrejurimi sau folosirea unor trucuri,
cum ar fi strigarea pe nume al unui bărbat, ca şi cum acesta ar fi în apropiere etc
Bibliografie:
Bogdan, T., Sântea, I. & Drăgan-Cornianu, R. (1983). Comportamentul uman în procesul
judiciar. Ed.Ministerului de Interne, Bucureşti.
Buş, I. (1997). Psihologie judiciară. Cluj-Napoca: Ed.Presa Universitară Clujeană.
Dicţionar de sociologie. Bucureşti: Ed. Babel, 1993, p. 668.
Fattah, E. (1967). Toward a criminological classification of victims in International Criminal
Police Review, 209, 162-169
Schneider, H. J. Kriminologie. Berlin-New York, 1987, p. 347.
https://www.creeaza.com/referate/psihologie-psihiatrie/CLASIFICAREA-
VICTIMELOR314.php
https://www.qdidactic.com/sanatate-sport/psihologie/criminalistica/psihologia-victimei-factori-
victimogeni-comportament543.php
https://www.stiucum.com/drept/psihologie-judiciara/Psihologia-victimei24681.php