CRIMINOLOGIE

Definiția și caracterizarea criminologiei

Criminologia este știința care studiază fenomenul social al criminalității
în scopul prevenirii și combaterii acestuia.
- dispune de un obiect propriu de cercetare, de metode și tehnici de
explorare a criminalitatii, este în masură să aprecieze asupra stării și dinamicii
fenomenului infracțional și să propună măsuri eficiente în scopul prevenirii.
Față de criminologia tradițională, cea contemporană tinde spre o orientare
realistă, prin care își înnoiește permanent cadrul de referință, metodele teoretice
și metodologice, care vor contribui la îndeplinirea obiectivelor asumate.

Apariția și evoluția criminologiei

Apariția criminologiei nu poate fi stabilită cu exactitate, însă încă
dinaintea erei noastre comunitățile umane s-au preocupat de pedepsirea
comportamentelor periculoase în vederea autoprotejării colective. Dacă în
antichitate se practica legea talionului, principiul răzbunării sau regula
compozițiunii, toate fiind metode rudimentare de represiune. Criminologia și-a
lăsat amprenta în antichitate prin izvoare precum Codul lui Hammurabi,
lucrările atenienilor Drakon și Solon, Platon, Aristotel, poemele homerice.
Evul Mediu ne relevă un număr mare de abordări filosofice, umaniste
asupra acestui fenomen. Întemeietorul disciplinei criminologice, părintele
criminologiei antropologice, Cesare Lombroso, publică o caracterizare a
tipologiei infractorului „Omul delincvent”. Cesare Beccaria pledează împotriva
dreptului inchizitorial și accentuează umanismul pedepselor și prevenirea
crimelor. Thomas Morus consideră importantă prevenirea prin măsuri
economice și sociale. Iluministul Montesquieu este adeptul prevenirii prin
îmbunătățirea moravurilor. Utilitaristul englez Jeremy Bentham subliniază
problema penologiei.
Epoca modernă: Enrico Ferri, întemeitorul criminologiei sociologice,
analizează rolul factorilor sociali. Raffaelle Farogalo, prin „Criminologia”,
prezintă teoria criminalității naturale, iar Andre Lacassagne, pune bazele
dualiste ale etiologiei prin apariția teoriei mediului – preponderent biologică în
viziune italiană și preponderent socială în viziune franceză.
În epoca contemporană, criminologia nu a fost încă constituită ca
disciplină autonomă, și se lucrează asupra unui proces de consolidare prin
lărgirea ariei de investigare și acumulare de informații, ajungându-se la
criminologii specializare (biologice, psihologice, sociologice), iar apoi la
criminologia generală. În 1934 se înființează Societatea Internațională de
Criminologie (SIC) care promovează pe plan internațional studiul științific al
criminalității. În 1990 apare Societatea Română de Criminologie și
Criminalistică, afiliată SIC.

Obiectul de studiu, în opinia lui Jean Pinatel:

- criminalitatea ca fenomen social;
- crima (infracțiunea) – fapta periculoasă social prevăzută de legea penală
săvârșită cu vinovăție, nejustificată și imputabilă făptuitorului.
- criminalul (infractorul) – persoana care a săvârșit cu vinovăție o faptă penală.
- în egală măsură victima și reacția socială.

Scopul general îl constituie fundamentarea unei politici penale

eficiente.
Scopul imediat îl constituie stabilirea cauzelor care determină
producerea criminalității.

Funcțiile criminologiei
1. Funcția descriptivă lucrează cu următoarele concepte operaționale:
-mediul: geografic / social / global / psihosocial * adaptabilitatea
-terenul (trăsături de ordin bioconstituțional):
ereditatea = moștenire informațională genetică
nativul = ereditatea + mutații genetice
congenitalul = nativul + modificările în uter
constituționalul = congenitalul + modificările somatice (creșterea)
terenul = constituțional + modificările determinate de influențele fizice și
psihice de-alungul existenței umane
-personalitatea: semnifică subiectul uman considerat ca unitate biopsihosocială,
purtător al funcțiilor epistemice, pragmatice și axiologice
-situația: împrejurări subiective sau obiective care preced actul criminal; Olof
Kinberg clasifica situațiile precriminale în:
-specifice (periculoase) – ocazia nu trebuie căutată de infractor;
-nespecifice (amorfe) – ocazia trebuie căutată;
-mixte (intermediare).- actul infracțional
2. Funcția explicativă este fundamentată pe scopul imediat al
criminologiei (cauzalitatea,etiologia) și lucrează cu următoarele concepte
operaționale:
-cauza care determină săvârșirea infracțiunii;
-condițiile care favorizează;
-factorii – orice element care are legătură cu comiterea infracțiunii
-factor criminogen – elementul obiectiv;
-indice – simptom care permite un diagnostic
3. Funcția predictivă (anticipativă) – anticiparea unor modificări
cantitative și calitative în dinamica fenomenului infracțional, anticipare pe
maxim 5 ani;
4. Funcția profilactică (preventivă) – prevenirea și combaterea
criminalității.

Clasificarea criminalității
Criminalitatea reală – totalitatea faptelor penale săvârșite pe un anumit
teritoriu într-o anumită perioadă de timp.
Criminalitatea aparentă – totalitatea infracțiunilor descoperite de
autorități/alte persoane
 Criminalitatea judiciară – totalitatea infracțiunilor sesizate autorităților
Criminalitatea legală – totalitatea infracțiunilor pentru care s-au pronunțat
hotărâri de condamnare definitive.
Cifra neagră a criminalității (faptele ascunse) este dată de diferența dintre
criminalitatea reală și cea aparentă.
Criminalitate masculină/feminină, a minorilor/majorilor, urbană/rurală,
zonală/națională/internațională, oamenilor obișnuiți / gulerelor albe, organizată /
neorganizată, gravă(pedeapsă de peste 10 ani)/ mijlocie (5-10 ani)/ ușoară (sub
5 ani), contra patrimoniului /contra persoanei.

Ramurile criminalității
- generală, studiată în facultatea de drept;
- teoretică;
- aplicată, studiul mijloacelor de luptă;
- specială, pe sectoare;
- clinică, preluată din medicina clinică;
- etiologică, studiul cauzelor;
- dinamică, mecanismele și procesele criminalității;
- empirică (faptică);
- restaurativă (victima, repunerea în situația anterioară)

Mijloacele de luptă împotriva crimei și a criminalității

-pot fi juridice (drept penal sau drept în general) sau empirice (campanii,
măsuri, politici publice).
Statutul epistemologic
Raporturile dintre criminologie, dreptul penal și politica penală
Dreptul penal studiază conținutul abstract al normei, reacția socială,
fiind o știință normativă, în timp ce criminologia este o știință
fenomenologică care studiază modalități de prevenire.
 Politica penală elaborează doctrine prevenitve și represive, fiind ca
viziune un fenomen politic, în timp ce criminologia este un instrument de
cunoaștere, analiză și sinteză, un fenomen socio-uman.
Raportul dintre criminologie și criminalistică
Criminalistica răspunde la întrebarea „cum s-a produs actul
infracțional?”, în timp ce criminologia urmărește întrebarea „de ce?”; ambele
lucrează cu conceptele de infractor, infracțiune, victimă.
Raportul dintre criminologie și știința penitenciară
Știința penitenciară (dreptul execuțional penal) urmărește executarea
sancțiunilor penale, iar criminologia are un rol în cercetarea fenomenului penal.
Raportul dintre criminologie și sociologia penală
Sociologia penală este specializată pe o perspectivă sociologică, fiind
complementară, convergentă și autonomă în mod reciproc cu criminologia.
Cercetarea fundamentală în criminologie. Etapele cercetării. Nivelele
profunzimii cercetării.
Cercetarea fundamentală urmărește cunoașterea și explicarea obiectului
de studiu.
Etapele cercetării:
(1) documentare,
(2) elaborarea ipotezelor,
(3) verificarea experimentală aipotezei.
Nivelele profunzimii cercetării:
(1) descrierea,
(2) clasificarea,
(3) explicarea.
Cercetarea aplicată în criminologie urmărește soluționarea unei
probleme concrete, aprecierea valorii științifice a mijloacelor de luptă:
documentarea, diagnosticarea și propunerea de schimbare.
Izvoarele cercetării criminologice (sunt două: statistici + sondaje)
 Cercetarea criminologică presupune prelucrarea anumitor date. Având în
vedere că fenomenul criminalității este unul eminamente cantitativ,
criminologia utilizează indicatori cantitativi; în mod tradițional, măsurarea
criminalității se face prin intermediul diverselor tipuri de statistici.
Statisticile criminalității – statisticile internaționale (Interpol, Europol) și
naționale (Ministerul de Interne, Ministerul Public).
Sondajele sunt folosite pentru a remedia lacunele statisticilor:
- sondajele de victimizare (chestionarea unui grup aleator constituit dacă
a fost la un moment dat victimă, dacă au reclamat aceste fapte, de ce s-au
abținut);
- sondajele criminalității auto-raportate (chestionarea unui grup similar
dacă au comis fapte penale, în ce au constat, dacă autorii au fost descoperiți sau
nu);
- sondajul de opinie asupra sentimentelor de insecuritate ar mai putea fi
considerat util (opinia publică cu privire la starea și dinamica fenomenului
infracțional, siguranță, atitudini reactive, teama de a nu deveni victimă).
Metodele cercetării criminologice
Observarea poate fi empirică (spontană, superficială, subiectivă) sau
științifică (contemplare intenționată și metodică, obiectivă); preluată din
sociologie.
Experimentul de laborator sau de teren, provocat sau invocate, ante-
factum sau post-factum, preluat din științele medicale.

Metoda clinică cercetează cazul individual în scopul formulării unui

diagnostic și prescrierii unui tratament.
- nu operează cu variabile, fiind fundamentat pe anamneză;- preluat din
clinica medicală;
- se realizează printr-un sistem complex de tehnici de investigare
(observare,documente, teste psihologice, interviul clinic).

Metoda tipologică corespunde orientării bioantropologice dar este

prezentă și în celelalte, urmărește:
 - descrierea „tipului criminal” și a tipologiei criminologice a actului
infracțional;
- descrierea unor tipuri particulare de criminali.

Tipologii:
- constituționale / psihologice / sociologice;
- specifice (Lombroso – criminalul înnăscut, Ferri) sau de împrumut.

Metoda comparativă este utilizată cu alte metode și presupune minim

două elemente comparate (prin metode cum ar fi concordanței, diferențelor,
variațiilor concomitente).

Metodele de predicție permit formularea unor previziuni (pe maxim 5

ani, de regulă) și evaluarea probabilităților de delincvență (inclusiv recidivă).

Tehnici de cercetare criminologică

Observarea ca tehnică presupune contemplarea intenționată de către o
persoană specializată, pentru a distinge între comportamentul real și cel
disimulat.
Poate fi:
- directă (nemijlocită) sau indirectă (observația documentară);
- globală sau individuală (cel mai adesea în mediul penitenciar);
- internă (observatori interni – observația participativă; prin ofițeri
acoperiți disimulați sau neanonimi, psihologul penitenciarului care poate într-o
anumită măsură manifestasubiectivism prin atașamentul față de subiectul
urmărit) sau externă (observatori obiectivi);
- sistematizată (cantitativ) sau nesistematizată (calitativ).
Chestionarul:
 - întrebări precodificate (închise – de bifat), postcodificate (deschise –
spațiu liber; gradde neseriozitate) sau mixte; *chestionar de tip omnibus (mai
multe teme: carieră, studii, politică);
- de date factuale sau de opinie;- succesul depinde de alcătuirea și
formularea întrebărilor.
Interviul este o tehnică mai flexibilă, convorbire verbală între anchetator
și anchetat, și presupune un obiectiv prestabilit de intervievator.
Tipuri:
- formal, flexibil, cazual (conversație), ghidat (concentric);
- direct, indirect;
- interviul clinic (psihiatric);
mai poate fi:
- sensibil (operatorul manifestă simpatie/atașament față de subiect, nu și
ideile acestuia);
- neutru (obiectivitate, indiferență; ex.: judecătorul);
- sever (agresivitate, răceală – incompatibil cu criminologia, doar cu
ancheta penală).
Trebuie diferențiat între adevărul absolut și cel judiciar (adică realitatea
probată prin mijloace judiciare, acceptate în instanță).
Tehnica documentară a fost considerată o formă de observație indirectă,
studiază: statistici oficiale externe (interpol, europol) sau interne (MAI, Mjust),
dosare penale (a nu se confunda cu cele personale), reacția socială manifestată
în mass-media.
Tipuri de analiză: de conținut sau statistică.
Tehnicile secundare unt folosite alături de cele principale, și urmăresc
dezvăluirea trăsăturilor psihologice ale infractorului: examenul psihologic al
infractorului prin teste – de eficiență (inteligență, aptitudini) sau de
personalitate.
 TEORIILE CAUZALITĂȚII. MARI CURENTE ÎN
CRIMINOLOGIE

A. Orientarea biologică (etiologie de ordin endogen=din interior)

Teoria atavismului evoluționist (Cesare Lombroso) omul atavic,
delincvent, rămas pe o treaptă inferioară a evoluției umane; preia elemente de la
Teoria recapitulației lui Haekel (omul parcurge rapid toate etapele evoluției
speciei sale, altfel rămâne atavic) și Teoria evoluționistă a lui Darwin.
Conceptul de criminal înnăscut, identificat după stigmate anatomice prezente la
delincvenți, moștenite de la omul primitiv.
Teoriile eredității (Charles Goring) - studiile de arbore genealogic,
studiile pe gemeni monozigotici și dizigotici, familiile adoptive (datul biologic
puternic nu permite adaptabilitatea), cercetări de antropologie comparată
Teoria biotipurilor criminale (Ernst Kretschmer) – infracțiunile la care
sunt predispuse:
- astenic – înalt și slab, musculatură subdezvoltată., rece, nesociabil –
hoție, infracțiuni elementare;
- atletic – robust, musculatură puternică, stabil dar uneori exploziv –
infracțiuni contra vieții;
- picnic – scund și rotund, îngrășare, sociabil – escrocherii;
- displastic – infracțiuni contra vieții sexuale.
W. Sheldon – tipuri cu anumite organe puternice:
 -endomorf-viscerotonic– organe interne;
-mezomorf-stomatotonic– musculatură – delincvență;
-ectomorf-cerebrotnic– scoarța cerebrală.
Constituția biopsihologică și inadaptarea socială (Olof Kinberg)
Structura biopsihologică conține: trăsături ereditare normale și respectiv
patologice
1)varianta constituțională a teoriei are în vedere factori fundamentali care
împart indivizii în super- sau sub- capabili / valizi / stabili / solizi: capacitatea se
referă la nivelul max. de inteligență pe care îl poate avea un individ; validitatea
la energia cerebrală, stabilitatea la echilibrul emoțional, soliditatea la relațiile
stabilite la nivelul sistemului nervos.
Inadaptarea constă în reacționarea la stimuli prin săvârșirea unor fapte
sancționate penal.
Kinberg adaugă funcția morală – capacitatea individului de a evalua
normele morale
2)varianta patologică a lui Kinberg privește bolile psihice, tulburările de
inteligență grave (dispoziții ereditare patologice ori leziuni, infecții)
Teoria constituției delincvente (Benigno di Tulio) este similară teoriei
lui Kinberg
Constituția presupune elemente ereditare și congenitale la care se adaugă
elementele dobândite pe parcursul vieții, și poate într-o anumită măsură favoriza
tendințe criminogene. Introduce ideea de prag, care reprezintă nivelul la care
stimulii exteriori determină comiterea actului infracțional.
Teoria genetică – surplusul în structura cromozomială determină retardul,
astfel:+1X sindromul Down, +1Y (cromozomul crimei) colericul, violentul.

B. Orientarea psihologică (cauze de ordin endogen=din interior)

Teoria Freudiană sau Psihanaliza (Sigmund Freud) inițial privea

personalitatea ca fiind compusă din: Inconștient – Preconștient – Conștient
mai târziu a structurat astfel:
 -eul – conștiința de sine, nucleul personalității;
-supereul – conștiința morală, expresia existenței în mediul social,
normele;
-sinele– polul pulsional, depozitar al tendințelor instinctive refulate
(agresive, sexuale);
Eul se află între cenzura supereului (societatea) și instinctele sinelui
(reprimări), încercând să stabilească un echilibru prin sublimare (concilierea
celor două forțe) sau compensare (sport, etc.).
Inadaptarea poate determina actul infracțional.
Complexul de vinovăție se referă la pedeapsa așteptată ca eliberare, motiv
pentru care unii infractori își „semnează” crima pentru a fi descoperită.
Teorii psihanalitice post-freudiene
A) Complexul de inferioritate fundamentat de Alfred Adler susține că
sentimentul de inferioritate declanșează dorința de depășire a condiției,
individul conștient de carențe exagerând prin supracompensare (ex.: Beethoven
deși era surd, a fost un mare compozitor). Nedepășirea deficienței transformă
sentimentul în complex.
B) Tipologii infracționale (Alexander și Staub) diferențiază între
infractorii din obișnuință (la care nu există conflict între eu și supereu), și
criminalii ocazionali (la care supereul își suspendă temporar funcția morală).
C) Nevroze și psihoze (August Aichorn) susține că deși mediul social îl
influențează pe individ, există o predispoziție delincventă latentă.
D) Tipologii construite pe baze psihanalitice prin care Carl Gustav Jung
distinge între introvertit și extrovertit.
Teoria psihomorală (Etienne de Greef) privește structurile afective ale
individului, împărțindu-le în instincte de apărare, respectiv instincte de simpatie.
Procesul criminogen presupune alterarea morală a individului- în
următoarele faze:
- faza asentimentului temperat (degradare progresivă, frustări repetate,
convins de injustiția mediului nu mai respectă normele);
- faza asentimentului formulat (acceptă comiterea dar caută justificări);
 - criza (stare psihică periculoasă, care prefigurează trecerea la act).
Diferența de grad dintre infractor și non-infractor este dată de indiferența
afectivă care a permis trecerea la act.
Teoria personalității criminale (Jean Pinatel) se numără printre cele mai
complete teorii.
Personalitatea criminală integrează:
- dinamica entităților personalității;
- procesele criminogene ale trecerii la act;
Pinatel respinge ideea unei diferențe de natură umană și preia ideea lui de
Greef – diferența de grad între personalități precum și între categorii (ocazional,
recidivist).
Nucleul central al personalității criminale îl reprezintă o constelație de
trăsături: egocentrismul, labilitatea psihică, agresivitatea, indiferența afectivă
(este o rezultantă, nu un destin care condamnă individul la a fi infractor,
diferența este doar cantitativă și nu calitativă).
Fundamentată pe criminologia generală, teoria personalității criminale
este ipoteză de lucru în criminologia clinică.

C. Perspectiva sociologică (etiologie de ordin exogen=din

exterior)
C.1. Bazele:
Școala cartografică (Quetelet și Guerry) privește geografia ca factor
criminogen
Legea termică a criminalității se referă la influența criminogenă a
temperaturilor/climei, astfel: infracțiunile contra persoanei se petrec în sezonul
cald (studiul celor doi în sudul Franței), iar cele împotriva patrimoniului în
sezonul rece (nordul Franței).
Gabriel Tarde susține că deosebirile nord-sud provin din dezvoltarea
economică diferită (regiunile sudice sunt mai sărace – sudul Italiei, sudul
Franței, în timp ce cele din nord prosperă – Germania, nordul Italiei, mai putem
da exemplu emisfera nordică în comparație cu cea sudică).
Quetelet a folosit metode statistice și matematice, operând cu următoarele
concepte:
 -vârsta (forța fizică, tipul – tinerii dispun de agresivitate, comit infr.
contra persoanei, în timp ce bătrânii de regulă în fr. contra proprietății);
-sexul (bărbații mai frecvent, femeile mai mult contra proprietății);
-anotimpul;
-climatul (nord-sud);
-sărăcia (consecința trecerii de la starea de confort la mizerie);
-alcoolismul (predispune la violență);
-eterogenitatea socială (imigrarea – discriminare, marginalizare,
inegalitate socială);
-profesia (cei instruiți – criminalitatea „gulerelor albe”).
Școala sociologică a lui Emile Durkheim privea criminalitatea ca fiind:
- un fenomen social normal și inevitabil (eterogenitatea condiției umane);
- determinat de structura socio-culturală căreia îi aparține;
Anomia – starea obiectivă a mediului social, caracterizată prin degradarea
normelor socialedatorită unor schimbări bruște (crize, războaie, revoluții).
Școala mediului social sau Școala lioneză (A. Lacassagne)
Societățile nu au decât criminalii pe care îi merită. Mediul social este
mediul de cultură al criminalității, iar microbul este infractorul, un element care
nu prezintă importanță decât în ziua în care găsește mediul care îl face să se
dezvolte.
Fiecare societate conține tipuri de infracțiuni și infractori care corespund
condițiilor economice, culturale, morale și sociale proprii. Mediul social are un
rol determinant în criminogeneză.
Școala interpsihologică a lui Gabriel Tarde
Socialul este guvernat de relațiile psihologice dintre indivizi, bazate pe
legea imitației. Imitația este principala cauză a criminalității, iar infractorul este
un parazit social, nu un fenomen normal.
C.2.Teoria sociologică multifactorială a lui Enrico Ferri (fondatorul
criminologiei sociologice)
 De ce în condiții exogene similare, numai anumiți indivizi comit
infracțiuni?
Delictul este un fenomen complex, cu determinare multiplă fizico-socială
și biologică. Ferri clasifică factorii criminogeni în:
- antropologici (endogeni) – constituția organică, psihică, personală
(vârstă, sex);
- fizici (cosmo-telurici) – climat, sol, anotimp, atmosferă – factori
exogeni;
- mediului social – densitatea populației, familie, educație, opinia publică,
producția industrială, alcoolismul, organizarea politică și socială.
Legea suprasaturației – fenomene anormale (război, foame) au rolul de
factor criminogen.
C.3.Teorii sociologice moderne. Modelul consensual
Putem distinge între următoarele teorii sociologice moderne:
a)Teoriile structurii sociale: curentul culturalist și cel funcționalist;
b)Teoriile proceselor sociale: teoriile învățării, controlului social și ale
etichetării sociale;
c)Teoriile conflictului social
Modelul consensual (susținut de Durkheim și Parsons) privește:
- analogia sistemului natural cu cel social, consensul dintre acestea două;
- singura regulă de funcționare a societății o reprezintă adaptarea la
condițiile evolutive;
- infractorul este un neadaptat (se produce o ruptură între natural și social,
nu un consens), nu respectă normele care ocrotesc valorile sociale dominante.
Modelul consensual cuprinde curentele ecologic, culturalist, funcționalist
și teoriile controlului social.
C.3.1. Școala ecologică de la Chicago
- analogie între imigranți și speciile de plante care încearcă să
supraviețuiască pe un pământ ostil – adaptarea imigranților prin criminalitate;
 - corelație între delincvență și perturbările sociale specifice Zonelor de
Deteriorare Morală (sărăcie, șomaj, învățământ dezorganizat, condiții de muncă
nefavorabile);
- conceptul de Zonă criminogenă specifică (Delinquency Area) –
delincvența ca fenomen derespingere, specific cartierelor sărace;
- Școala ecologică a introdus variabila ecologiei urbane, contribuind la
adoptarea unor politici penale de prevenire a criminalității.
C3.2. Curentul culturalist raportează persoana la cultură:
- raportul dintre cultură și criminalitate – adaptarea inversă normelor
general acceptate în societate; compusă din trei teorii:
Teoria asociațiilor diferențiate – Edwin Sutherland (criminalitatea
„gulerelor albe”) a susținut teza învățării sociale a comportamentului delincvent
– prin socializare, asocierea cu indivizi care apreciază favorabil acest
comportament, și prin izolare ( diferențiere) de persoane care îl dezaprobă preia
teoria imitației (Gabriel Tarde), însă explică doar dobândirea, nu și originea
criminalității
Teoria conflictului de cultură– Thorsten Sellin, reprezintă fundamentul
teoretic al curentului culturalist:
- normele penale sunt expresia culturii dominante în societate;
- comportamentul delincvent apare pe fondul conflictului între normele și
valorile unui individși cele general acceptate în societate;
- introducerea unor norme sau valori străine într-un sistem închis
determină un conflict cultural
Teoria subculturilor delincvente– Albert Cohen
- delincvența este determinată de inferioritatea socială;
- infracționalitatea tinerilor din clase defavorizate este un protest
împotriva normelor culturale dominante, a barierelor sociale și economice
impuse săracilor;
- condițiile sociale nu le permit obținerea unui succes social (astfel se
naște frustrarea);
 - grupul acceptă ruptura și își reconstituie un sistem propriu de norme
(subcultura delincventă) non-utilitate (faimă, nu material), malițiozitate și
negativism.
C3.3.Curentul funcționalist, specific sociologiei funcționaliste, privește
criminalitatea ca rezultat al stării de frustrare al indivizilor defavorizați, care nu
pot atinge obiectivele valorizate de societate prin mijloace licite (această
incapacitate – frustrare - tensiune socială);
Teorii ale tensiunii sociale sunt două:
Teoria anomiei sociale– Robert K. Merton:
- preia anomia de la Durkheim, dar în sensuri noi (individuale, „micro”);
- ordinea socială este stabilă atunci când există un echilibru între
scopurile ce urmează a fiatinse și mijloacele disponibile (ruptura -
dezorganizare);
- criminalitatea, reacție a individului care alege căile ilicite fiindcă cele
permise nu îi sunt utile
Teoria oportunității diferențiate. Eșecul social
- participarea în subculturile delincvente permite oportunitatea obținerii
succesului personal și economic dorit;
- oportunitățile sunt diferențiate în licite (permise) și ilicite (alese de
subculturile delincvente – criminale, violente, izolate).
C3.4.Teoriile controlului (autocontrolului) social– toți oamenii sunt
potențiali infractori, prin urmare nu trebuie analizată cauzalitatea, ci motivația
pentru respectarea normelor (teama de pedeapsă nu este un răspuns satisfăcător)
Teoria apartenenței (legăturii) sociale– legătura socială, sentimentul
apartenenței la o comunitate umană îl împiedică pe individ să încalce legea,
include atașamentul, grija față de alți oameni (părinții), respectul și acceptarea
scopurilor convențiale ale societății globale, implicarea – participarea la viața
comunității reduce timpul necesar activității criminale, credința în validitatea
regulilor sociale și morale.
Teoria autostăpânirii (autocontrolului) sau rezistenței la frustrare–
îmbină abordarea psihologică cu cea sociologică (W.C. Reckless): mecanismul
de protecție în calea frustrării și agresivității are o structură socială internă și
externă.
 Structura socială externă cuprinde grupul de socializare (familia,
prietenii, colegii), iar structura socială internă imaginea favorabilă despre sine,
practici morale și etica interiorizată, gradul înalt de toleranță la frustrare.
Reckless susține că între delincvență și frustrare există o corelație
indirectă, conferită de capacitatea redusă de tolerență la frustrare.
C4.Modelul conflictual reprezintă o reacție la modelul consensual și a
apărut în a doua jumătate a secolului al XX-lea.

Caracterizare:
- modelul consensual presupune inegalitatea ca un dat fundamental al
condiției umane (susține că patrimoniul genetic și sociologic, gradul de instruire
îl diferențiază pe individ de semenii săi);
- modelul conflictual respinge această teză și postulează egalitatea
ontologică (existențială) și cere eliminarea inegalităților prin revoluție și
conflict;
- cosensualiștii au o poziție neutră, cantitativă, în timp ce adepții
modelului conflictual au o abordare calitativă și o implicare activă;
- polarizare politică – introduce o criminologie ideologică, marcată prin
catastrofism, exagerare și distorsiunea pozițiilor adversarului;
Evaluare critică (Rodica Stănoiu):
- teoria etichetării este prea îngustă;
- reacția socială nu precede actul reprobabil (asta reiese din negarea
suportului obiectiv);
- într-adevăr, interesele dominante la un moment dat sunt redate în
conținutul normelor, dar există și valori perene, constante;
- se pierde din vedere că adeseori infractorii provin din clasa dominantă,
iar ideea „etichetării” este tendențioasă și simplifică prea mult realității mai
complexe;
- o societate democratică limitează excesele clasei dominante.
 Alți autori consideră că prin relevarea problemelor claselor defavorizate,
teoriile modelului conflictual sunt de factură umanistă. Încetarea Războiului
Rece și dezmembrarea URSS ar putea contribui la relaxarea acestei orientări.
C4.1. Bazele istorice. Marxismul și școala economică
Marxismul (Karl Marx, Friedrich Engels) reprezintă baza teoretică a
modelului conflictual și privește starea de conflict dintre deținătorii factorilor de
producție (burghezia) și cei care asigură forța de muncă (muncitorimea). Karl
Marx a formulat teza materialismului dialectic și istoric (teoria „luptei de
clasă”), și a privit criminalitatea drept o funcție a demoralizării sociale.
Școala economică (Willelm Bonger) preia de la marxism factorii
economici ca având un caracter criminogen și susține că:
- în spatele crimei se află cauze sociale, nu biologice; crimnalitatea este
relativă, reflectă moralitatea socială curentă;
- infracțiunile afectează clasa dominantă, iar sistemul capitalist este
susținut nu prin consens, ci prin constrângere, împarte societatea nu în funcție
de capacitatea intelectuală, ci în baza relațiilor de producție; crima este
rezultatul sărăciei (factori economici: exploatarea, mizeria, șomajul, corupția);
C4.2.Curentul interacționist– școala sociologică a interacționismului
simbolic; oamenii:
- acționează în conformitate cu propria interpretare a realității;
- învață sensul valorilor din modul în care ceilalți reacționează;
- reevaluează și interpretează propriul comportament în conf. cu sensurile
dobândite de la alții;
Cadru de referință (concepte):
-rol – comportamentul individului în societate corespunde unui rol social,
nu este guvernat de hazard;
-interacțiune– proces dinamic (acțiune, reacțiune, proacțiune) – reacție la
stimul social;
-personalitate– se formează lent, ca efect al interacțiunilor între oameni.
Perspectiva interacționistă asupra criminalității– stigmatizare,
stereotip, etichetare
- comportamentul deviant este acela care a fost astfel etichetat;
 - nu încălcarea normei conferă caracterul de act delincvent, ci eticheta;
- nu explică de ce indivizii comit faptele, diferențele între infractor și
noninfractor sunt infime;
- etichetarea are ca efect un stigmat psihic, „ceremonia degradării
sociale”, izolează individul;
C4.3.Criminologia reacției sociale – similară teoriilor etichetării, mută
interesul de la personalitatea criminală și trecerea la act asupra proceselor
sociale. Idei principale:
- clasa conducătoare exercită coerciția asupra restului complexului social;
- legea penală, un instrument politic pentru menținerea puterii în stat;
- conținutul și funcțiile dreptului penal sunt aservite în sensul:
incriminării unor acte în interesul clasei conducătoare, respectiv funcția de
supunere a proletariatului;
- consecințele criminalității pentru societate: reduce șomajul fiindcă
crează locuri de muncă și este o diversiune în interesul puterii;
- etiologia conduitei infracționale: conduita umană este rațională;
criminalitatea variază de la o societate la alta.
C4.4.Criminologia radicală (critică)– actul deviant este rezultatul unei
stări conflictuale individ-structuri socio-economice; infracțiunea, act politic prin
care delincventul respinge ordinea existentă; dreptul penal, instrument al clasei
conducătoare; cei săraci comit acte reprobabile deoarece legea penală nu
corespunde normelor claselor exploatate – capitalismul stimulează
criminalitatea, caredevine inevitabilă.

C.5.Tendințe actuale în criminologie

Schimbarea socială și criminalitatea :
- impactul transformărilor de ordin social, economic, politic, etc.;
- intercondiționarea schimbărilor sociale conferă criminalității o abordare
interacționistă;
- dinamica accelerată a criminalității este determinată de rezistența
psihologică a indivizilor la progres (schimbare socială neechilibrată) –
marginalizarea indivizilor neadaptați.
 Integrarea culturală și criminalitatea - Teoria integrării culturale
diferențiate (D.Szabo)
- combinarea a trei elemente – structura socială (structura populației),
cultura (ansamblul deobiceiuri, valori), personalitatea de bază (profilul
psihologic al persoanei) – grade de integrare socialădiferite (nu mai sunt țări
totalmente integrate – uniformizate adică, ex.: fostul bloc sovietic).

CAUZELE FENOMENULUI SOCIAL AL

CRIMINALITĂȚII
- MACROCRIMINOLOGIA –

Probleme în clasificarea factorilor criminogeni apar din variabilitatea

acestora și prin prisma faptului că funcționează în baza unor corelații / acțiunea
conjugată a acestora (trebuie întotdeauna privite în interconexiunea lor, e
dificilă clasificarea rigidă). Altfel spus, individualizarea este dificilă,
funcționează într-un ansamblu.
Jean Pinatel clasifica factorii în: geografici (vezi Legea termică a
criminalității; există controverse – factorii geografici nu ar fi cauze ci factori
favorizanți), economici, culturali și politici.
Factorii economici
Industrializarea – aspect benefic, dar și criminogen (mobilitatea
populației rurale);
Șomajul – aspect social și criminogen (stare de frustrare – instabilitate
profesională, financiară;șomajul masculului, capul de familie);
Nivelul de trai– nu doar sărăcia; Edwin Sutherland – criminalitatea
„gulerelor albe”;
Crizele economice– diminuarea loc. de muncă (scade cererea și oferta,
producția, investițiile).
Factorii demografici
 Rata natalității– creștere proporțională a criminalității dovedită statistic;
Mobilitatea populației (migrația)– pe orizontală (rural – urban) sau
verticală (profesional,social – criminalitatea „gulerelor albe”, elitistă;
Factorii socio-culturali
Familia– celula de bază a societății;
Nivelurile de instruire școlară– factor de abstinență (proporțional cu
instruirea) sau criminogen(calitativ – criminalitatea sofisticată, a „gulerelor
albe”, inaccesibilă celor neinstruiți);
Religia– anumite secte religioase;
Starea civilă– violența conjugală; cei necăsătoriți – delicte sexuale;
Activitățile din timpul liber – asociere în bande sau neintegrarea în
societate;
Mass-media– desensibilizarea cu privire la violență;
Discriminarea– prejudecata, segregarea;
Specificul național– temperamentul național, reacția socială specifică
fiecărei națiuni;
Influențe criminogene internaționale– țările cu granițele deschise sunt
expuse criminalității;
Toxicomania– consumatorii de substanțe halucinogene; alcoolismul acut
(beția ușoară saugravă) sau alcoolismul cronic (modifică mentalitatea
individului în mod fundamental);
Profesia– delincvența profesională (crim. „gulerelor albe”, sofisticată și
rafinată, elevată).
Factorii politici
Războiul convențional mai puțin criminogen (fiind reglementat de legea
marțială), războiul civil determină polarizarea societății, anarhia, instabilitatea,
anomia.
Revoluția privește modificări structurale, revenirea la stabilitate este
dificilă, supune la schimbări personalitatea indivizilor.
 CAUZELE FENOMENULUI SOCIAL AL
CRIMINALITĂȚII
-MICROCRIMINOLOGIA-

Personalitatea infractorului este un concept criminologic complex care

reunește noțiunea biopsihosocială de personalitate și pe cea juridico-penală de
infractor.
Personalitatea este rezultatul acumulărilor de ordin bio-psiho-social
dobândite pe parcursul vieții, fiind produsul factorilor exogeni (sociologici) și
endogeni (biologici și psihologici).
Legătura cu infrastructura biologică:
Aptitudinile sunt sisteme operaționale, cele de bază sunt moștenite, cele
superioare dobândite;
Temperamentul are rol de element explicativ în etiologia crimei, nu
există tipuri pure de temperament (au atât aspecte pozitive cât și negative).
Temperamentul este moștenit (rolul congenitalului și al nativului), nu se
modifică, dar poate fi adaptat; este stăpânit de caracter.
 Caracterul cuprinde însușiri manifestate constant în conduita individului.
Comportamentul reprezintă conduita, este adaptabil (modelare) prin
instruire, socializare.
Adaptarea poate fi:
- pasivă: conservare – reflexe și instincte (provin din ereditate);
- activă: evoluție – voință, inteligență (provin din societate).
Socializarea poate fi pozitivă (conformismul) sau negativă
(nonconformismul, respingerea sistemului de valori).
Comportamentul este produsul tendințelor și valențelor. Tendințele sunt
incitații endogene(sociale – învățarea; biologice – ereditatea). Valențele sunt
excitații determinate de mediul social.
Infractorul este persoana care a săvârșit cu vinovăție o faptă cu pericol
social, prevăzută, sancționată de legea penală.
Formarea personalității infractorului
Personalitatea infractorului este o structură dinamică, care se formează
până în jurul vârstei de 25 de ani și depinde în egală măsură de influența
factorilor endogeni (terenul) și exogeni (mediul).
Conceptul de personalitate orientată antisocial nu înseamnă că individul
este predestinat, ci are o diferență de grad cu determinare mulți cauzală
(trăsături: egocentrism, egoism, lipsa afectivității).
Orientarea antisocială este un proces de durată prin care subiectul
asimilează preponderent informațiile perturbante din mediul social. Conceptul
diferă astfel de personalitatea non-delincventă prin conținutul informațiilor
receptate și percepute.
Trăsăturile negative de caracter pot însemna o predispoziție.
Componentele mediului psihosocial cu influență deosebită sunt:
Familia – modelul comportamental al părinților, socializarea primară;
Școala – indivizii neinstruiți nu disting între bine și rău, licit și ilicit; pe
de altă parte ierarhizarea îi exclude pe cei mai puțin dotați, îi marginalizează;
 Profesia – constituie o modalitate de evitare a delincvenței prin asigurarea
unor venituri oneste, iar statutul ocupațional instabil poate prefigura
delincvența.
Situația preinfracțională și mecanismul trecerii la act
Actul infracțional nu reprezintă decât răspunsul dat de personalitatea
orientată antisocial într-o situație concretă, numită situație preinfracțională– un
ansamblu de circumstanțe care preced actul reprobabil; elementele componente
sunt:
-evenimentul care determină formarea ideii infracționale în mintea
individului;
-circumstanțele în care fapta este pregătită și executată.
Importantă este și victima, care joacă un rol esențial.
Mecanismul trecerii la act este elementul care diferențiază infractorii de
non-infractori prin aceea că reprezintă impactul dintre personalitate și situația
concretă. Individul deliberează și optează între mai multe variante de conduită.

REACȚIA SOCIALĂ ÎMPOTRIVA

CRIMINALITĂȚII

Modelul represiv
La început, reacția socială antiinfracțională a avut un caracter
eminamente represiv; cele mai vechi texte juridice atestă răzbunarea privată
nelimitată, precum și forme incipiente ale răzbunării private limitate și a
compoziției.
Reacția primitivă este nelimitată, riposta fiind îndreptată împotriva
întregului clan din care face parte făptuitorul. În mod firesc, represiunea
nelimitată a fost abandonată pentru o formă limitată la făptuitor: legea
talionului (ochi pentru ochi, dinte pentru dinte), urmată de compoziție
(compensare materială). Problema autorității capabile să tragă la răspundere - de
la justiție divină la dreptul statului.
 Represiunea etatizată (ultima formă a reacției represive) se baza pe
ideea retributivă, dar a fost contestată de Platon (care pleda pentru o utilitate
socială a pedepsei – în spiritul unei prevenții speciale prin reeducarea
infractorului și a unei prevenții generale prin puterea exemplului).
Cesare Beccaria, fondatorul școlii clasice în dreptul penal, a introdus idei
de factură umanistă, militând pentru respectarea demnității umane. Beccaria
susținea ideea de liber arbitru; susținea că pedeapsa trebuie să descurajeze
comportamentul infracțional, iar toți oamenii să fie egali în fața legii.
Modelul preventiv, fundamentat de doctrina pozitivistă (Enrico Ferri),
contestă ideea școlii clasice, care susținea teza că toți oamenii ar trebui să fie
rezonabili. Pozitiviștii au militat pentru înțelegerea factorilor ereditari și de
mediu care au influențat evoluția individului, și au susținut că primează
comportamentul infracțional și nu actul în sine. Astfel, pedeapsa trebuie să fie
un mijloc de apărare socială cu rol curativ, de vindecare a infractorului –
prevenire, nu represiune.
Doctrina apărării sociale, pe de altă parte, încearcă o concliere a celor
două școli de gândire (clasică, respectiv pozitivistă), în sensul că finalitatea
dreptului penal ar trebui să fie apărarea socială atât prin prevenire, cât și
represiune – protejarea societății prin neutralizarea infractorului, fie prin
reeducarea acestuia, fie prin eliminare. Această gândire a fundamentat ideea de
resocializare a infractorului.
Influența criminologiei asupra modelelor de politică penală
Teoriile criminologice vehiculate în doctrină nu s-au reflectat imediat în
sfera dreptului penal și al politicii penale întrucât modificarea acestora trebuie
să fie bine argumentată. Teoriile au vizat în general implementarea unor metode
de tratament și reeducare, dar și programe de prevenire a fenomenului. Influența
acestor teorii s-a concretizat la nivelul următoarelor:
Examenul individual – tema examenului psiho-individual a fost
susținută de către fondatorii criminologiei, preluată de majoritatea
reprezentanților și implementată la un moment dat.
Programe de prevenire– prevenirea este studiată de majoritatea
orientărilor. Cel mai edificator exemplu îl constituie Chicago Area Project
(școala ecologică de la Chicago) care a urmărit ideea cărata criminalității poate
fi redusă ca efect al ameliorării mediului social (îmbunătățiri de ordin social,
economic, cultural, atitudinal – implicare activă a cetățenilor).
 Modelul curativ (postbelic)– ororile războiului au determinat o
respingere a represiunii, fiind preferată prevenirea și resocializarea. O
contribuție importantă au avut avansul criminologiei clinice și doctrina apărării
sociale. S-a constatat că modelul represiv nu previne sau combate criminalitatea
fiindcă desconsideră cauzalitatea. Noul model viza resocializarea și adoptarea
unor metode de tratament care să contribuie la readaptarea socială a individului:
-individualizarea presupune examenul personalității infractorului,
formularea unui diagnostic și elaborarea unui program de tratament în vederea
resocializării; probațiunea ca metodă non-represivă;
-reforma sistemului penitenciar în sensul umanizării acestuia, încurajarea
resocializării;
- ideea tratamentului post-penal, sprijinirea infractorului la ieșirea din
penitenciar, astfel încât să evite situațiile criminogene.

Tendința represivă, neoclasică

Tendința neoclasică a apărut ca reacție la modelul curativ de politică
penală, reiterând vechile teorii referitoare la efectul descurajant al pedepsei și la
importanța închisorii de scurtă durată, care ar genera un șoc benefic asupra
făptuitorilor. Tendința represivă a fost susținută cu prilejul exploziei
criminalității în țările occidentale și a universalizării acesteia.
Recomandările de politică penală ale Congresului de la Havana (1991):
tendința represivă să se manifeste în cazul terorismului, crimei organizate și
corupției.
Fără a fi partizanul tendinței represive, Jean Pinatel recunoaște că tendința
este justificată de creșterea gravă a infracționalității, fapt ce determină o reacție
agresivă de apărare din partea societății, și atrage atenția asupra mediului
penitenciar care constituie o „școală a crimei”, din care infractorii ies mai
versați, mai marcați psihic și mai înrăiți.
Tendința moderată
- îndeamnă la echilibru, fiind o politică a bunului simț, dictat de ideea că
atât o represiune mai dură cât și renunțarea la sancțiunea penală vor provoca
dificultăți și mai accentuate;
 - caută să dea răspunsuri logice efectelor provocate de schimbările
intervenite în societate,
- apel pentru o prevenire și combatere a criminal tiății într-o manieră
structurală, sistemică – reducerea discrepanțelor sociale, economice și culturale
dintre indivizi ar duce la o integrare socială și implicare a cetățenilor, deci
implicit la reducerea criminalității;
- trebuie încurajate forme ale participării comunității la prevenirea și
combaterea criminalității – alternative viabile la administrarea justiției ar putea
fi medierea, arbitrajul și curțile de conciliere
- diversificarea sistemului de sancțiuni alternative închisorii și adoptarea
unor sancțiuni noi, cum ar fi avertismentul penal, amânarea nelimitată a
pronunțării sentinței, măsuri de compensare a victimei;
- prioritatea acordată pedepsei pecuniare (atât amenda, cât și sistemul
„zile-amendă” – mai util în individualizarea pedepsei pentru gravitate, respectiv
starea materială);
- aplicarea mai frecventă a pedepsei care prevede munca în serviciul
comunității;
-limitarea ori interzicerea unor drepturi pe o perioadă limitată de timp;
- menținerea unor sancțiuni specifice modelului curativ ( suspendarea
executării pedepsei și probațiunea);
- diversificarea modalităților de executare a sancțiunii cu închisoarea în
„semilibertate”, pentru a permite făptuitorului continuarea pregătirii școlare,
profesionale, contactul cu mediul său social;
- mediațiunea (medierea) și de juridicizarea.
Regionalizarea dreptului penal internațional și cooperarea în materie
penală
Regionalizarea dreptului penal:
- deși controlul criminalității rămâne de competența internă a statului,
cooperarea regională trebuie încurajată;
- organismele cu atribuții de cooperare în materie penală trebuie integrate
în organizațiile regionale existente sau pe cale de constituire, în vederea
aprofundării integrării regionale;
 - armonizarea legislației penale și procesual-penale este dificilă și nu
trebuie să condiționeze instrumentele de cooperare regională în materie penală;
- aceste mecanisme pot să prevadă și proceduri de reglementare a
eventualelor diferende;
Apărarea drepturilor omului în cooperarea internațională în materie
penală:
- nu este un obstacol în calea cooperării, ci un mod de întărire a
supremației dreptului;
- apărarea drepturilor omului este prioritară cooperării în materie penală
atunci când cele două vin în conflict;
- când sunt solicitate să furnizeze asistență internațională în materie
penală, statul solicitat trebuie să ia în considerare măsura în care drepturile și
libertățile fundamentale ale omului sunt efectiv protejate în statul solicitant.

CRIMINOLOGIE PREVENTIVĂ

Prevenirea criminalității. Importanță și justificare

Criminalitatea mondială preocupă tot mai mult eforturile statale și
suprastatale, fie că vorbim de formele clasice (determinate de inadaptare
economică și culturală) sau de criminalitatea organizată sau a „gulerelor albe”.
În contextul schimbărilor contemporane, prevenirea și combaterea criminalității
nu poate fi evitată, indiferent de câte dificultăți și inconveniente ar prezenta.
Pentru România, tranziția la economia de piață și dificultățile de adaptare
la democrație după revoluția din 1989 determină o recrudescență îngrijorătoare
a fenomenului criminalității.
Criminologia își propune să evalueze măsurile impuse de cauzele și
dinamica fenomenului prin implementarea unor programe eficiente de prevenire
a criminalității, precum și de resocializare și reinserție socială a delincvenților.
Acest demers se află în strânsă legătură cu scopul general al
criminologiei, și anume fundamentarea unei politici penale eficiente.
Criminologia contribuie în acest sens prin:
 - studierea stării, dinamicii, esenței și cauzalității criminalității ca
fenomen socio-uman;
- dar și fundamentarea teoretică a strategiilor posibile, metodelor,
procedeelor și mijloacelor practice de înfăptuire a prevenirii și combaterii
criminalității.
Eficacitatea soluțiilor adoptate depinde de nivelul dezvoltării socio-
economice a statului, de puterea reală a acestuia în implementarea politicilor de
prevenire.
Modele de prevenire a criminalității
Modelul clasic
Prevenirea generală. Platon a propus înlocuirea ideii retributive cu cea
de utilitate socială a pedepsei – scopul sancțiunii trebuie să fie prevenirea
generală (prin forța exemplului), respectiv prevenirea specială (ca efect
intimidant al pedepsei asupra infractorului).
Prin intermediul teoriei școlii clasice de drept penal, Beccaria susține că
omul este o ființă rațională care trebuie să suporte consecințele faptelor sale,
comise sub imperiul liberului său arbitru:
- cu cât pedeapsa este mai severă, cu atât omul se va abține să comită
actul ;
- cu cât aplicarea este mai certă și mai rapidă, cu atât prevenția va fi mai
eficace.
Școala pozitivistă (Enrico Ferri) consideră că sancțiunea are un succes
limitat, fiind necesare măsuri de ordin social, economic pentru prevenirea
fenomenului infracțional. Mai târziu, doctrina „apărării sociale” a susținut că
infractorul trebuie neutralizat (fie prin eliminare, segregare, fie prin metode
curative sau educative) în vederea protejării societății.
Prevenirea specială este ansamblul de măsuri destinate să împiedice
săvârșirea unor fapte antisociale de către persoanele care au înfăptuit deja o
infracțiune. Întrucât modelul clasic se bazează pe efectul intimidant al pedepsei
asupra infractorului, în cazul recidiviștilor se impune o pedeapsă mult mai aspră
în vederea neutralizării/ incapacitării acestora pentru mai mult timp. În secolele
anterioare, neutralizarea însemna pedeapsa capitală sau exilarea în colonii sau
sclavia; începând cu secolul XX, pedepsele privative de libertate mai severe
(chiar detențiunea pe viață) sau măsuri alternative de educare, reeducare și
tratament medical /psihosocial în vederea reintegrării sociale.
Prevenirea criminalității nu se mai face exclusiv prin măsuri de drept
penal, ci și prin instituția controlului social – atât formal (sistemul justiției
penale), cât și informal (ONG-uri, specialiști, etc.):
- educarea cetățenilor – popularizarea legislației, relevarea efectelor
nocive ale criminalității;
- controlul social specializat (justiție, poliție, control financiar, poliție de
frontieră).
Modelul social
În fața schimbărilor (globalizarea criminalității, recidivismul), multe
sisteme penale optează pentru măsuri cu caracter social anticipativ, considerate
mai eficiente în prevenirea fenomenului. Noul model presupune implicarea
comunității în efortul de prevenire a criminalității, însă carența este dată tocmai
de faptul că presupune coeziune socială, integrare culturală și conștientizare
comunitară, care la rândul lor să genereze un spirit civic valorificat în această
direcție.
Prevenirea primară– strategia principală care încearcă să anihileze
situațiile criminogene prin:
- crearea condițiilor necesare socializării pozitive a tuturor membrilor
societății;
- programe de creare a locurilor de muncă, condiții civilizate de habitat,
școli, locuri de odihnă, recreere, instituții de asistență medicală;
În privința familiilor se acționează prin:
- furnizarea de ajutor celor aflaţi în stare de stres economic şi psihologic;
- educarea şi orientarea părinţilor tineri;
- educarea preşcolarilor proveniţi din familii dezorganizate, ori "de
socializare negativă".
Şcoala oferă cunoştinţe privind rolul şi importanţa valorilor sociale, a
respectului faţă de lege şimorală, implicaţiile crimei, modul în care funcţionează
sistemul justiţiei penale, căile de evitare a comportamentului delincvent.
 Angajarea în muncă a tinerilor, esenţială pentru dezvoltarea prin educaţie
socială, vizând încurajarea pentru asumarea responsabilităţii.
Prevenirea secundară– adoptarea și implementarea unei politici penale
adecvate; este aria care se confruntă în mod concret cu fenomenul infracțional;
desfășurată de organele legislative (norme penale) și executive (aplicarea legii).
Prevenirea terțiară– activitățile destinate evitării riscului de recidivă la
persoanele care au mai săvârșit infracțiuni; mijloace: tratament, reeducare,
resocializare, reinserția socială a infractorilor.
Modelul social este unul generos, care presupune eforturi materiale și
umane, fiind aplicabile în societăți cu dezvoltare echilibrată, care pun accentul
pe interese comune și au ajuns la un anumit nivelde bunăstare (deci își permit
costurile).
Modelul situațional (tehnologic) reprezintă o cale pragmatică de
reducere a oportunității desăvârșire a infracțiunilor prin măsuri realiste, relativ
simple și cu costuri reduse. În timp ce modelul social urmărește potențialii
infractori, modelul situațional are în vedere potențialele victime, încercând să
reducă situațiile riscante.
Măsuri de securitate:
a) măsuri prin care ţintele devin mai dificile (dispozitive de alarmă,
seifuri, etc.);
b) măsuri prin care se înlătură ţintele (ex. autoturism parcat în locurile
special amenajate, cu paza asigurată);
c) măsuri de înlăturare a mijloacelor de săvârșire (verificarea pasagerilor
aeroport).
Măsuri care influenţează costurile şi beneficiile infractorilor:
a) marcarea proprietăţii (marcarea bunurilor, le face mai ușor de
recunoscut);
b) supravegherea tehnică (interfoane, televiziune cu circuit închis/camere
de supraveghere)
c) asigurarea supravegherii zonale (activităţi specifice de patrulare şi
control).
 Modelul situațional nu prezintă o noutate practică; este corect să se
prezinte cetăţenilor situaţia cât mai exact cu putinţă, pentru ca ei să-şi ia măsuri
suplimentare de autoprotecţie.

RESOCIALIZAREA INFRACTORULUI.
INTRODUCERE ÎN CRIMINOLOGIA CLINICĂ

Conceptul de resocializare a infractorului

Resocializarea infractorului este domeniul de cercetare al criminologiei
clinice, fiind un proces educativ, reeducativ și de tratament aplicat persoanelor
condamnate penal, prin care se urmărește readaptarea infractorilor la sistemul
de norme și valori general acceptate de societate, în scopul reintegrării sociale a
acestora și prevenirii recidivei. Componentele resocializării sunt:
- educarea: transmiterea conduitei dezirabile, instruirea/modelarea
individului deviant (nu neapărat infractor);
- reeducarea: corijarea comportamentului unui infractor prin privarea de
libertate, probațiune, individualizare (raportată la personalitatea făptuitorului,
gravitatea faptei, etc.);
- tratamentul: consultarea infractorului (observația, interacțiunea,
prognosticul), diagnosticul(asupra personalității), prognosticul (cât timp este
necesar pentru corijare fără recidivă), tratamentul(metode terapeutice;
experimental numai cu acordul subiectului).
Criminologia clinică. Definiție și apariție
Criminologia clinică este o știință aplicată care se concretizează în
examinarea multidisciplinară a cazului individual, formularea unui diagnostic, a
unei ipoteze asupra conduitei ulterioare (prognostic) și luarea unei decizii
asupra tratamentului ce se va aplica în scopul resocializării infractorului și
prevenirii recidivei.
- Cesare Lombroso a susținut necesitatea examenului medico-psihologic;
- Raffaele Garofalo a insistat asupra caracterului indispensabil al anchetei
sociale;
 - primele realizări în America Latină, unele țări europene, lumea anglo-
saxonă;
- preluată în sistemul execuțional penal, integrându-se în domeniul
judiciar;
- dosarul de personalitate (familia, anturajul, profesia, examen medical)
făcut în penitenciar;
- de reținut: conceptul de personalitate a infractorului, cea mai mare
cucerire a criminologiei.
Starea periculoasă a infractorului presupune evaluarea capacității
infracționale și a posibilității de adaptare la mediul social a delincventului,
nefiind o noțiune juridică, ci o realitate clinică observabilă. Distingem între
două forme:
-forma cronică: persoana dispusă oricând să comită o faptă ilicită – ex.:
recidiviștii; aproape imposibil de tratat;
- forma iminentă (acută): nu acceptă un comportament nonconformist, are
o socializare pozitivă, dar la un moment dat nu se mai cenzurează
comportamental, schimbare determinată de un stimul extern – reacția spontană,
iminentă specifică lumii animale;
Aprecierea stării periculoase duce la formularea unui diagnostic,
prognostic și a tratamentului.
Metodele și tehnicile utilizate în criminologia clinică: observarea;
experimentarea (pe bază de variabile induse sau deduse; teste psihologice);
interpretarea:
- aprecierea personalității delincventului – formularea unui diagnostic
criminologic;
- exprimarea unei ipoteze (prognostic criminologic);
- formularea unui program de tratament biopsihosocial.
Diagnosticul criminologic se formulează în trei etape succesive:
- aprecierea capacității infracționale– analiza unor trăsături care compun
personalitatea orientată antisocial: agresivitate, labilitate afectivă (trecerea
rapidă de la o stare emoțională la alta),egocentrism, indiferența afectivă (traume
puternice la începutul copilăriei; infracțiuni violente, fără remușcări);
 - evaluarea inadaptării sociale (în ce măsură nu reacționează armonios la
schimbările din societate) – aptitudini fizice, psihice, profesionale, aspirații; un
individ valoros și cu aspirații înalte va ridica probleme de adaptare într-un
microclimat social mediocru; o persoană mediocră, dar cu aspirații care îi
depășesc posibilitățile reale va întâmpina în mod similar probleme, se va
comporta inadecvat și va fi respinsă de un mediu social elevat;
-aprecierea stării periculoase prin sinteza celor două elemente obținute
anterior (ex.: capacitate ridicată + adaptabilitate = poate rezulta în criminalitatea
„gulerelor albe”).
Programe de tratament
1. Psihoterapii individuale
a) Psihanaliza - vizează identificarea motivelor inconştiente ale diverselor
tulburări, dezechilibre sau comportamente specifice infractorilor, în scopul
înlăturării lor, ori a dezvoltării şi anihilării acestora prin conştientizare.- 3-4 ani
cu o frecvenţă de 4-5 ori pe săptămână
b) Psihoterapia raţională-conştientizarea pacientului în legătură cu
trăsăturile pozitive şi negative ale caracterului său şi determinarea acestuia să se
autoconcentreze
2. Psihoterapii colective-interacţiuni la nivelul grupului
a) Psihoterapiei de grup, inter
-relaţiile care apar în grup pentru a examina problemele de ordin personal
pe care le ridică participanţii.
-discuţia liberă
b) Metoda relaţiilor de grup,
- punerea infractorului în contact cu grupuri sociale care respectă legea.