Cercetarea Criminologica

Def: Ansamblu de activități științifice, care-și au originea în prima jumătate a secolului 19 și care au dus
la formarea mai multor teorii.

Obiectul cercetării criminologice

Fenomenul criminal

Aspect individual + factor uman + aspect colectiv

Crima

Sens comun : infracțiune împotriva vieții persoanei săvârșită cu intenție sau cu intenție depășită.

Sens penal: infracțiune gravă, pentru care sunt stabilite pedepse diferite și proceduri speciale, în raport
cu celelalte infracțiuni. Asta rezultă din împărțirea tripartită a infracțiunii în crime, delicte și contravenții,
care acum nu mai există, deci noțiunea nu are nicio semnificație normativă. E sinonimă cu fapta penală (
la fel ca în doctrina franceză și engleză)

Sens criminologic: infracțiune în general, dar nu sunt egale. Inițial a fost privită ca fapt social, ca
fenomen ( criminologia la început a fost antropologie). Există diferențe de natură între crime, diferențe
de opinie și diferențe temporale, așa că asemănarea ar fi relativă. Garofalo o abordează sociologic și îi dă
semnificația de delict natural. Gassin face diferența dintre valorile-scop și valorile-mijloace și propune ca
definiția să pornească de aici.

Limitele noțiunii de crimă sunt date de definiția infracțiunii din CP, de cele 4 condiții esențiale și
cumulative: prevederea, vinovăția, nejustificarea, imputabilitatea.

1. Prevederea: Criminologia e interesată și de faptele care au fost în trecut doar incriminate.

2. Vinovăția: Criminologia e interesată și de faptele în care se constată lipsa vinovăției ( condiții
favorizatoare + categoria criminalității aparente.
3. Nejustificarea: La fel ca la vinovăție
4. Imputabilitatea: Crimele săvârșite de minori intră și ele în studiu
 În studiul criminologiei nu intră doar faptele din sfera crimei, ci și comportamentele deviante (
Lombroso și alcoolismul) , dar ele nu ocupă locul central, pentru că altfel s-ar transforma în
cercetare sociologică, se depășește competența materială a materiei. Nu fac parte din obiectul
propriu-zis.

Criminalul

Sinonim cu infractor sau delincvent. Persoana care a comis o infracțiune și asupra căreia există o
hotărâre definitivă de condamnare. Asemănarea cu penalul e iar relativă, pentru că crimininologia e
interesată și de situația minorilor sau a bolnavilor psihic

Criminalitatea

Ansamblul faptelor penale comise într-un spațiu și într-o perioadă de timp determinate.

Clasificarea subiectivă: spațiu = criminalitate națională/zonală

timp = criminalitate anuală

natura = criminalitate violentă/vicleană

persoane = criminalitate adultă/juvenilă/feminină/masculină

Clasificare obiectivă: gradul de cunoaștere a faptelor penale de către organele competente

1. Criminalitate reală : faptele penale comise efectiv, chiar dacă sunt cunoscute sau nu
2. Cifra neagră a criminalității: faptele penale comise, dar necunoscute
3. Criminalitatea aparentă: faptele cu aparență penală, cunoscute.
4. Criminalitatea legală: faptele penale pentru care există o hotărâre definitivă de condamnare
Practica anticriminală

Cercetarea criminologică are caracter dublu : teoretic și aplicativ.

Mijloace juridice: normele de drept care direct sau indirect contribuie la combaterea și prevenirea
fenomenului criminal.

Mijloace empirice: practicile instituționale.

Rezultă 3 domenii principale: domeniul dreptului penal și al aplicării lui concrete, domeniul
tratamentului delincvenților, domeniul prevenirii criminalității.

Definiție: Sistemul mijloacelor aplicate de stat pentru stăpânirea fenomenului criminal.

Modalități de cunoaștere, procedee, finalitate

Modalități de cunoaștere în cercetarea criminologică

Cunoașterea descriptivă
Stabilirea caracteristicilor exterioare ale fenomenului criminal.

1. Volumul: numărul total de fapte penale comise (criminalitate aparentă/legală)

2. Structură: diverse categorii de fapte penale sau alte criterii
3. Dinamică: evoluția în timp ( tendințele pe termen lung, variațiile sezoniere, mișcările
accidentale) și variația în spațiu.

Cunoașterea cauzală

Are legătură cu apariția școlii pozitiviste italiene. Liberul arbitru are rol limitat. A favorizat caracterul
multidisciplinar.
Cunoașterea dinamică
Întelegerea proceselor ce însoțesc trecerea la actul criminal, mecanismele interne

Cunoașterea axiologică
Stabilirea valorii mijloacelor aplicate în lupta împotriva fenomenului criminal

Procedee în cercetarea criminologică

Metode

1. Inductivă: de la particular la general

2. Deductivă: de la general la particular
3. Empirică: J. Stuart Mill. Observarea faptelor + Inducția ipotezei + Verificarea experimentală

Tehnici

A. Macro-criminologice: măsurarea criminalității

1. Statisticile criminale ( oficiale/private)

2. Tehnicile de evaluare a cifrei negre ( anchetele de auto-confesiune/auto-victimizare)
3. Estimările privind costul criminalității ( evaluarea prejudiciilor materiale)

B. Micro-criminologice: date cu privire la crimă și criminal

1. Examenul clinic ( patologic, psihologic, psihiatric

2. Biografiile criminale
3. Studiile de urmărire (evoluție după executarea pedepsei)
4. Studiile prin cohorte ( evoluție colectivă)
Finalitatea cercetării criminologice
Stabilirea scopului și a funcțiilor.

Scopul

Scopul imediat = cunoașterea fenomenului în toată complexitatea sa , prin stabilirea caracteristicilor, a

cauzelor și a condițiilor.

Scopul mediat = optimizarea practicii anticriminale, prin stabilirea celor mai eficiente mijloace.

Funcțiile

1. Descriptivă: Stabilirea caracteristicilor fenomenului.

2. Explicativă: Stabilirea cauzelor și a mecanismelor interne de trecere la act
3. Predictivă: Anticiparea evoluției fenomenului
4. Profilactică: Găsirea celor mai eficiente remedii

Definirea criminologiei

Domeniul criminologiei

1. Delimitare criminologie - teoretică de criminologie – aplicativă

2. Delimitare criminologie de Drept Penal:

Criminologia pornește de la anumite concepte din dreptul penal și construiește noțiunile proprii.
Rezultatele cercetării criminologice declanșează uneori modificări în doctrina/legislația penală.
Criminologia e o știință empirică, dreptul penal e știință normativă ( ceea ce este vs ceea ce ar
trebui să fie)

3. Delimitare criminologie de politica anticriminală

Politica criminală e considerată o gestiune a fenomenului criminal. Se împarte în ramura

teoretică și cea aplicativă.
Rezultatele cercetării criminologice ar trebui valorificate de știința politicii anticriminale
Definiția criminologiei

Ansamblul cercetărilor cu caracter științific ce se ocupă, pe de-o parte cu studierea fenomenului

criminal, urmărind cunoașterea compleză a acestuia și, pe de altă parte, cu evaluarea practicii
anticriminale, în scopul optimizării acesteia.

Criminologia etiologica

Definiție: Subramură a criminologiei teoretice, care se ocupă cu studierea cauzelor, a condițiilor sau a
factorilor care determină ori favorizează fenomenul criminal.

Primele explicații

Cesare Beccaria

E fondatorul dreptului penal modern. Tratatul “Despre delicte și pedepse” a declanșat transformări
rapide și radicale în sistemele penale ale unor state europene.

Principalele idei:

1. Codificarea riguroasă a delictelor și a pedepselor ( principiul legalității)

2. Justificarea pedepsei prin caracterul ei retributiv ( pedepse proporționale cu delictul)
3. Necesitatea aplicării unor pedepse moderate, dar sigure și prompte
4. Desființarea pedepsei cu moartea
5. Introducerea sistemului acuzatorial ( fără aprecierea judecătorului la probe și fără jurământ la
inculpat)
6. Desființarea torturii ca procedeu de anchetă ( caracter inuman și inutil)
7. Necesitatea prevenirii delictelor ( prevenire mai degrabă decât pedepsire)
Școala geografică

A. Quetelet ( fizica socială, știința omului mediu)

1. Omul mediu e centrul, restul sunt doar extreme

2. Importanța educației morale față de cea școlară
3. Nu sărăcia generează criminalitate, ci discrepanța posibilități-nevoi

B. Guerry (statistica morală în Franța)

1. Repartizează departamentele franceze în 5 regiuni și constată regularitatea criminalității

2. Sărăcia și instrucția școlară nu au o influență directă asupra dinamicii criminalității

Ambii au contribuit la constatarea numită Legea termică a criminalității

Școala Iyoneză

A. Alexandre Lacassagne

1. Pune accent pe factorii sociali

2. Orice act dăunător existenței unei colectivități e crimă
3. Orice crimă e un obstacol în calea progresului
4. Mediul social influențează criminalitatea
5. Societățile au criminalii pe care îi merită
6. DE FAPT nu milita pentru mediul social drept cauză, ci pentru ereditate, lumea nu a înțeles.
Școala socialistă

A. Marx și Engels

1. Inegalitatea economică generează criminalitate. Inegalitatea economică e definitorie pentru

capitalism, rezultă capitalismul generează criminalitate.
2. Viziune extremă, foarte criticată
3. Dispariția comunismului a dus la pierderea suportului ideologic al teoriei, care era cel mai
important.

Școala interpsihologică

A. Gabriel Tarde ( criminalitate comparată și legile imitației)

1. Observă că scad crimele, dar cresc delictele, dar e doar o aparență ( analiză statistică)
2. Un delict nu e doar un rău în sine, ci și o sursă de alte rele

Școala sociologică

A. Durkheim

1. S-a ocupat mai mult de sociologie, dar e printre primii care a definit criminologia
2. Crima e un fenomen de normalitate socială, deci nu provine din cauze extraordinare și
trebuie analizate raportat la o cultură determinată în timp și spațiu.
Pozitivismul italian

Premise:

1. Neputința școlii clasice de a propune soluții valabile

2. Dezvoltarea cercetării științifice
3. Explicațiile anterioare

Cesare Lombroso

1. Omul criminal
2. A descoperit la craniu o fosetă accentuată, trăsătură a unor cranii primitive ( a mai studiat încă
383)
3. Malformații degenerative asupra componentei psihice
4. Studiul epilepsiei

Raffaele Garofalo

1. Teoria anormalității morale

2. Noțiunea de crimă trebuie privită sociologic, nu juridic
3. Distincție delicte naturale – delicte convenționale ( aduc atingere sentimentelor altruiste/
arbitrarul legiuitorului)
4. Delincvenții sunt ființe aparte

Enrico Ferri

1. Teoria anormalității bio-psiho-sociale

2. Clasifică criminalul în 5 categorii: nebuni, născuți, obișnuiți, de ocazie, din pasiune, dar admite că
granițele nu sunt foarte ferme.
3. Clasifică factorii criminogeni în 3 categorii: individuali, sociali, fizici
4. Nu există o regularitate mecanică a fenomenului criminal
5. Pedepsele nu au eficiența care le e atribuită
Teorii etiologice moderne

1. Fenomenul criminal are o cauzalitate multiplă

2. Factorul psihologic e foarte important

Teorii psiho-biologice

A. Teoria bio-tipologică:

1. Structura corpului.

Kretschmer distinge 4 tipuri de indivizi, a căror structură fizică poate influența preponderența spre o
anumită categorie de infracțiuni:

1. Tipul picnic ( corpolenți, scunzi, sociabili, rezultă criminalitate tardivă și vicleană de tipul fraudei)
2. Tipul astenic ( înalți, slabi, interiorizați, rezultă criminalitate precoce și tendința spre recidivă, le
sunt caracteristice infracțiunile patrimoniale)
3. Tipul atletic ( oscilează între sentimentalism și agresivitate, rezultă criminalitate brutală și
tendință spre recidivă)
4. Tipul displastic ( înapoiați în plan psihic și morfologic, comit de regulă delicte sexuale, dar nu
numai, operează într-un mod neașteptat, sunt expuși recidivei)

B. Teoria inadaptării bio-psihice:

Kinberg spune că omul e o ființă nu doar biologică, dar și psihologică și socială, adaptabilă în
funcție de mediu. Analizează structura bio-psihică prin două elemente:

1. Nucleul constituțional ( suma tendințelor reacționale), care e alcătuit din:

 Capacitate ( nivelul maxim pe care-l poate atinge inteligența, sub influența unor
condiții de mediu optim)
 Validitate ( cantitatea de energie la nivel mental)
 Stabilitate ( dobândirea unor comportamente ferme, durabile)
 Soliditate ( coeziune internă a personalității)

Trăsăturile de mai sus se găsesc în personalitatea indivizilor în mod excedentar/mediu/deficitar.

 2. Funcția morală ( modalitatea asimilării valorilor morale), pe baza căreia se disting 4 categorii
de subiecți:

 Cei cărora le lipsește elementul emoțional aproape complet

 Oamenii care reacționează normal dpdv emoțional, la stimul adecvați ( oamenii
normali)
 Indivizii care au suferit modificări în urma unor leziuni, în ceea ce privește funcțiile
morale.
 Oamenii care răspund emoțional la stimuli, dar au o percepție deformată a sensului
real al actului.

C. Teoria constituției criminale

Benigno di Tullio încearcă să determine factorii ce conduc la formarea unei personalități criminale:

1. Ereditatea ( e o posibilitate sporită, nu o determinare absolută)

2. Disfuncționalități cerebrale/hormonale
3. Vârsta și crizele biologice

Predispoziția spre crimă e dată de un ansamblu de condiții organice și psihice, ereditare, congenitale
sau dobândite.

D. Teoria genetică

Anomaliile cromozomiale depistate cel mai frecvent sunt în legătură cu cromozomii sexuali.

1. Anomalia Sindromul lui Klinefelter ( apariția suplimentară a unui cromozom X)

2. Cromozomul Crimei ( apariția suplimentară a unui cromozom Y = 47 XYY)

E vorba despre o predispoziție, nu despre o regulă.

Teorii psiho-sociale

A. Teoria asociațiilor diferențiate

Sutherland spune că baza comportamenului criminal este învățată în contact cu grupuri ce au orientări
comportamentale diferite.

1. Comportamentul criminal e învățat, nu ereditar

2. Învățarea se realizează în contact cu alte persoane
3. Procesul de învățare are loc mai ales în interiorul unui grup restrâns.
 4. Ce presupune procesul de învățare.
5. Nu se dobândește doar prin imitație
6. Este expresia unui ansamblu de nevoi și valori, dar nu se explică prin acesta

B. Teoria conflictelor de culturi

Sellin spune că fiecare grup are propriile norme de conduită și că indivizii intră în contact cu
valori și norme diferite. Te supui unei norme, dar o încalci pe alta, a altcuiva. Există 3 situații
generatoare de conflict:

1. Între 2 atitudini morale, dar bazate pe valori diferite.

2. Între legi arbitrare și concepții morale sănătoase
3. Între valori socialmente acceptate și indivizi cu coduri morale particulare

C. Teoria anomiei

Merton spune că anomia este o stare socială de absență sau slăbire a normei, fapt care duce la o lipsă
de coeziune între membrii comunității. Starea de anomie apare atunci când există un decalaj prea mare
între scopurile propuse și mijloacele legitime de care dispun anumite categorii sociale, astfel că indivizii
recurg la metode ilegale.

D. Teoria angajamentului

Becker spune că individul respectă legea penală pentru a nu pierde avantajele pe care le presupune
viața socială din care face parte. Rezultă că va comite o infracțiune dacă nu are nimic de pierdut.
Există mai multe căi de neutralizare:

1. Individul se consideră descărcat de responsabilitate ( minge de biliard)

2. Individul vede prejudiciul ca inexistent ( o mașină furată e doar împrumutată)
3. Individul consideră că vătămarea este justă
4. Condamnarea celor care condamnă ( ipocrizie)

Teorii psiho-morale

I. De orientare psihanalitică

A. Freud:

1. Explicații privind structura și funcționarea aparatului psihic ( sinele, eul, supraeul)

 2. Explicații privind etiologia nevrozelor ( ereditate, influența unor evenimente din copilărie,
frustrări, libidou, Oedip)
3. Explicații privind fenomenul criminal ( dorințe, tabuuri, absolutizarea instinctului sexual)

B. Teoria criminalului nevrotic

1. Criminalitate imaginară ( vise, fantezii)

2. Criminalitate ocazională (șantaj, amenințare, aproape legitimă-apărare)
3. Criminalitate obișnuită ( criminali organici, normali, nevrotici)

C. Teoria personalității antisociale

Copilul e o ființă absolut instinctivă, orientată după principiul plăcerii. Procesul de adaptare la realitate
parcurge 3 etape:

1. Primele relații copil-părinți

2. Formarea Supraeului ( proces imitativ)
3. Formarea relațiilor de grup în cadrul familiei

II. Teorii psiho-morale autonome

A. Teoria instinctelor:

Greeff spune că instinctele nu sunt în opoziție cu inteligența și nici nu pot fi separate de aceasta. Există
instincte de apărare care conservă eul și au la bază agresivitatea și instincte de simpatie care contribuie
la conservarea speciei, au la bază subordonarea și devotamentul. Discuție despre sentimentul de
vinovăție atunci când se alege securitatea în locul afectivitatății.

B. Teoria personalității criminale:

Pinatel spune că e inutil să separi oamenii în buni și răi, fiecare are nevoie de instigări diferite.
Componentele nucleului central al personalității criminale sunt:

1. Egocentrismul
2. Labilitatea
3. Agresivitatea
4. Indiferența afectivă
Criminologia dinamica
Definiția criminologiei dinamice

Subramură a criminologiei teoretice care se ocupă cu studierea fenomenului criminal dpdv al

mecanismelor și al proceselor care însoțesc trecerea la act

Modele de trecere la act

Modele particulare:

A. Sunt parcurse 3 etape în procesul criminogen:

1. Asentimentul ineficace ( Trăiri ce tind spre crimă, care apar spontan)

2. Asentimentul formulat ( Lucrurile se petrec în conștient, pro și contra)
3. Criza ( Decizia de a comite)

B. Autolegitimare subiectivă

C. Caracterul rațional și conștient

Modelul general ( modelul arborelui)

Albert Cohen concepe actul deviant ca pe o succesiune de etape în care autorul are oricând posibilitatea
de a schimba direcția.
Teoriile dinamice

A. Teoria reținerii:

Reckless spune că ideea de cauzalitate nu poate sa fie aplicată neapărat comportamentului uman. Există
o structură socială externă de reținere, precum și un tampon interior, care asigură o apărare împotriva
devierii indivizilor de la normele legale sau sociale. Presiunile pot fi negate și neutralizate și deci nu
reprezintă neapărat o cauză. Printre reținerile externe se pot număra:

1. Oportunitatea de a dobândi un statut

2. Apartenența la grup
3. Imagine favorabilă despre sine
4. Nivel ridicat de toleranță la frustrare

Teoria acoperă doar zona medie a fenomenului, depinde de cât de puternic este Eul.

Există și decalaje în ceea ce privește această teorie: Zice că e teorie noncauzală, dar admite anumite
cauze. Dacă reținerile nu sunt cauze, asta nu înseamnă că nu există cauze. Faptul că fixează teoria
pentru zona medie, scade din valabilitatea ei.

B. Teoria strategică:

Cusson se inspiră din autobiografiile criminale și din gândirea unor sociologi, surse pe care le consideră
complementare. Sociologii reafirmau ce spuneau criminalii, erau aceleași direcții. Activitatea delincventă
aduce autorilor mai multe avantaje decât putem noi percepe. Delictul e un comportament orientat spre
rezultate. Analiza e interesată de ce fac oamenii, nu de cum sunt ei. Se face distincția dintre rezultat și
scop. E important ce aduce crima autorului ei. Oamenii pot lua doar până la un punct decizii raționale.

Refuză orice explicație de tip cauzal și nu-l interesează trecutul sau personalitatea autorului.
Stadiul actual al cunoștințelor criminologice

Imposibilitatea unei teorii general valabile

Eșecurile în combaterea fenomenului au fost puse pe seama neputinței teoriilor de a prezenta o variantă
unică asupra factorilor cauzali și a ponderii lor. Problema a fost că erau prea multe teorii, nu ideile în
sine. Comportamentul criminal e o consecință a alegerilor făcute, a liberului arbitru cu care e înzestrat.
Metoda empirică devine mai puțin importantă decât raționamentul filosofic. Dar în filosofie orice
raționament poate fi demontat de un alt filosof cu o reputație la fel de mare, deci nu e foarte eficient
nici așa. Acțiunea unui individ poate fi dirijată spre un scop care să-i rămână inconștient. Se pune
problema dacă autorul devine mai fericit și răspunsul e negativ, pentru că există două lucruri importante
pe care nu le poți obține prin delict: securitatea și afecțiunea.

Conjugarea diverselor eforturi explicative

Teoriile ar trebui să fie instrumente de interpretare, nu articole de credință în afara cărora nu există
posibilități. Nu există chiar antagonism în ceea ce privește cauzal-noncauzal. Dpdv subiectiv, e clar că
psihologia influențează criminologia, iar teoriile noncauzale coincid cu instituționalizarea cercetării.
Dpdv obiectiv, schimbarea de orientare a criminologiei e dată chiar de modificarea fenomenului
criminologic. Violența a interesat cel mai mult, dar numărul crimelor bazate pe violență scade, raportat
la cele bazate pe obținerea de profit. Teoriile cauzale și cele noncauzale nu sunt de fapt opuse, ele doar
aparțin unor faze distincte ale fenomenului. Valoarea unei teorii nu e dată de desființarea alteia.