CRIMINALITATEA INFORMATICĂ

Dezvoltarea accelerată a electronicii în ultimele decenii a dus la apariţia şi extinderea

calculatoarelor – definite ca mecanisme, aparate electronice capabile să prelucreze date
şi să folosească programe (seturi de instrucţiuni) stocate în memorie pentru a rezolva
probleme, prin acceptarea de date, executarea operaţiilor asupra datelor (procesare – de
exemplu, stocarea, sortarea, întâmpinarea, ştergerea datelor etc.) şi furnizarea
rezultatului acestor operaţii. Pentru facilitarea accesului la distanţă, adică a posibilităţii
unui utilizator de a se conecta la un calculator situat într-o altă locaţie geografică – la
sute sau chiar mii de kilometri distanţă – şi de a-i folosi anumite resurse – programele,
fişierele, baza de date – în anul 1969 a fost creată o reţea de calculatoare cuprinzând
patru comutatoare de mesaje, situate în universităţile din Los Angeles, Santa Barbara
(California), Stanford şi Utah. Este vorba de reţeaua ARPAnet, care stă la originea
Internet-ului. După prima demonstraţie publică a reţelei ARPA, în 1972, apar germenii
ideii de a se crea o reţea globală de calculatoare, care să acopere nevoile de
comunicaţie. ARPAnet devine o reţea internaţională în 1973. În 1977 Universitatea din
Wisconsin adaugă reţelei serviciul de poştă electronică (e-mail), cel care va aduce
numărul cel mai mare de utilizatori, în 1979 se creează serviciul Usenet – o reţea de
ştiri, iar anul 1983 este considerat momentul esenţial în crearea Internet-ului, prin
introducerea protocolului (regulilor) de comunicaţie între calculatoare, numit TCP/IP
(Transmission Control Protocol/Internet Protocol), bine adaptat interconectării unor
reţele diferite, care a creat premisele pentru saltul de la interconectarea unor
calculatoare autonome la interconectarea de reţele, fie locale (LAN), fie de arie largă
(WAN). Sistemul s-a dezvoltat exponenţial şi la ora actuală se apreciază că Internetul
cuprinde câteva zeci de milioane de calculatoare şi zeci de mii de reţele locale, peste 15
milioane de utilizatori navighează în fiecare moment prin Internet, folosind serviciul
Web (WWW – World Wide Web). Internet-ul creează un imens potenţial de dezvoltare
în toate domeniile vieţii sociale, aplicaţiile sale fiind practic inepuizabile. Tehnologia
oferită deschide însă noi orizonturi comiterii de infracţiuni, fie „clasice” – furtul,
înşelăciunea, fie specifice – asupra cărora vom reveni, cu un caracter înalt sofisticat.
Uşurinţa în utilizare, costul scăzut, rapiditatea şi asigurarea unui caracter anonim fac din
Internet un mediu propice infracţiunilor. Datorită caracterului global al reţelei şi uriaşei
complexităţi, posibilităţile „de ascundere” ale autorului sunt practic nelimitate,
încurajând şi din acest motiv săvârşirea de infracţiuni. Pentru descoperirea unor
asemenea fapte este necesară o înaltă specializare şi folosirea unor tehnologii sofisticate,
care trebuie însă să ţină pasul cu mijloacele şi metodele folosite de infractori. Mai mult,
deşi accesul la reţea este global, investigarea infracţiunilor săvârşite în acest mod – care
pot avea caracter transfrontalier – se loveşte de barierele naţionale, de lipsa sau
insuficienţa unor reglementări (incriminări) internaţionale în materie şi chiar de lipsa
incriminărilor specifice din legislaţiile naţionale, rămase cu mult în urma dezvoltării
fenomenului. În general, deşi diversitatea faptelor săvârşite prin intermediul Internet-
ului este uriaşă, acestea sunt incriminate în legislaţia comună, care nu acoperă însă toate
situaţiile specifice acestui mijloc de săvârşire. De exemplu, hărţuirea electronică, care
poate deveni foarte periculoasă datorită posibilităţilor pe care le are făptuitorul de a-şi
păstra anonimatul şi mai ales de a exercita actele de hărţuire, fiind pus într-o poziţie
foarte avantajoasă, care îl încurajează – neputinţa de localizare şi lipsa contactului fizic,
direct cu victima sunt de natură să înlăture anumite bariere psihologice (inhibiţii) ale
făptuitorului şi, în acelaşi timp, să amplifice temerea victimei. În anumite forme de
săvârşire, faptele de hărţuire electronică pot fi încadrate în infracţiuni ca ameninţarea,
hărţuirea sexuală sau şantajul, dar nu se reduc la acestea. Civilizaţia informaţiei, având
ca politică globalizarea informaţiilor şi afacerilor, acceptarea intruziunilor economice şi
culturale, într-o sfidare a naţionalismului şi a graniţelor, a dus la aşa-numita „nouă
ordine informatică” şi la „războiul informatic” (infowar), acesta înglobând strategiile
războiului electronic, ofensiv şi defensiv, războiul economic şi tehnicile războiului
psihologic, inclusiv arta informării şi dezinformării. Principalele infracţiuni săvârşite pe
Internet privesc încălcarea drepturilor de autor – referitor la protecţia programelor,
informaţiilor, bazelor de date etc., fraudele informatice, accesul neautorizat la sistemele
informatice şi alte infracţiuni săvârşite prin intermediul reţelelor de comunicaţii.
Infracţiunile informatice ar putea fi clasificate, potrivit recomandărilor Consiliului
Europei (lista minimală), în opt categorii: 1 1) frauda informatică – constând în orice
ingerinţă într-un sistem informatic care îi influenţează rezultatul, cauzând prin aceasta
un prejudiciu, cu intenţia de a obţine un avantaj material pentru sine sau pentru altul; 2)
falsul informatic; 3) fapte care prejudiciază datele sau programele pentru calculator; 4)
sabotajul informatic; 5) accesul neautorizat; 6) intercepţia neautorizată; 7) reproducerea
neautorizată a unui program de calculator protejat; 8) reproducerea neautorizată a unei
topografii. Legiuitorul român a dat eficienţă cerinţelor prevenirii şi combaterii
infracţiunilor specifice săvârşite prin intermediul reţelelor de comunicaţii, inserând în
cuprinsul Legii nr. 161/2003 în Cartea I - Titlul III – „Prevenirea şi combaterea
criminalităţii informatice” – 3 categorii de infracţiuni, care răspund exigenţelor impuse
de recomandările forurilor europene. Capitolul III al Titlului III – „Infracţiuni şi
contravenţii” conţine, în secţiunile 1-3, un număr de 8 infracţiuni. Prima infracţiune,
prevăzută în art. 42 din Secţiunea 1 – Infracţiuni contra confidenţialităţii şi integrităţii
datelor şi sistemelor informatice – incriminează, în alin. 1, accesul fără drept la un
sistem informatic. Este infracţiunea tipică pentru domeniul criminalităţii informatice.
Subiectul activ poate fi orice persoană, având, desigur, o anumită pregătire în domeniul
calculatoarelor deoarece fapta poate fi de mare tehnicitate. Subiectul pasiv este
proprietarul sau utilizatorul – instituţie, persoană juridică sau persoană fizică –
sistemului informatic. Obiectul juridic al infracţiunii este reprezentat de relaţiile sociale
în legătură cu securitatea, inviolabilitatea sistemelor informatice. Ca şi celelalte
infracţiuni din secţiunile 1 şi 2, infracţiunea de acces fără drept are şi un obiect material,
constând în suporturile pe care sunt stocate datele (programele) sistemelor informatice.
Latura obiectivă: elementul material constă într-o pătrundere într-un sistem informatic,
astfel cum este definit acesta în art. 35 lit. a; poate fi deci vorba de un calculator
individual sau de o reţea de calculatoare interconectate. Urmarea imediată constă într-o
stare de pericol pentru securitatea datelor şi programelor sistemului informatic. Fapta
poate avea şi o urmare materială, dacă s-a produs o deteriorare, modificare, ştergere etc.
de orice fel a datelor sau programelor informatice ale sistemului informatic sau o
perturbare a funcţionării acestuia ori o pagubă materială, urmare a afectării funcţionării
sistemului. Legătura de cauzalitate rezultă ex re – din simpla săvârşire a faptei, iar
consumarea este instantanee, în momentul realizării pătrunderii în sistemul informatic.
Pericolul cel mai mare al acestor infracţiuni îl constituie caracterul lor transfrontalier.
Accesul neautorizat, indiferent de motivaţia autorului – de exemplu plăcerea de a se
infiltra, dorinţa de a ameliora protecţia datelor sau de a sfida sistemul de securitate –
este periculos pentru că poate conduce la erori, eşecuri, blocaje sau chiar la opriri
anormale ale sistemului informatic. Din cauza neglijenţei sau a insuficienţei nivelului de
securitate pot fi distruse datele, pătrunderile fiind apoi utilizate pentru comiterea de
fraude financiare sau pentru modificarea unor date înregistrate. Pe de altă parte, orice
sistem informatic, oricât de sofisticate ar fi măsurile de securitate, este supus riscului
unui acces neautorizat, aşa cum s-a dovedit în practică. De exemplu, pe 18 septembrie
1996 a fost accesată fără drept pagina Web a C.I.A. – considerată un adevărat bastion al
tehnologiei – ceea ce a dus la închiderea sa, în dimineaţa următoare, de către
reprezentanţii agenţiei. De asemenea, în luna august 1996 s-a reuşit „spargerea” paginii
Web a Ministerului Justiţiei din S.U.A. În ambele cazuri autorii au rămas neidentificaţi
până astăzi. Latura subiectivă: ca şi la celelalte infracţiuni cuprinse în Capitolul III,
fapta de acces fără drept se săvârşeşte cu intenţie, directă sau indirectă. Art. 42
incriminează, în alin. 2 şi 3, în formele calificate ale infracţiunii, săvârşirea faptei în
scopul obţinerii de date informatice şi, respectiv, prin încălcarea măsurilor de securitate,
pedepsite cu închisoare de la 6 luni la 5 ani, în primul caz, şi de la 3 la 12 ani, în cel de
al doilea. Art. 43 incriminează interceptarea, fără drept, a unei transmisii de date
informatice care nu este publică şi care este destinată unui sistem informatic, provine
dintr-un asemenea sistem sau se efectuează în cadrul unui asemenea sistem, precum şi
interceptarea fără drept a unei emisii electromagnetice provenite dintr-un sistem
informatic ce conţine date informatice care nu sunt publice. Obiectul juridic îl reprezintă
relaţiile sociale în legătură cu confidenţialitatea şi exclusivitatea comunicaţiilor, atribute
ale vieţii private, ocrotite penal. 2 Obiectul material constă în suporturile materiale prin
care se realizează comunicaţiile. Intercepţia comunicaţiilor de date în tranzit sau a
emisiilor electromagnetice ale unui sistem informatic, dacă datele transmise sau emise
nu sunt publice, constituie o violare gravă a caracterului privat al comunicaţiilor, mai
greu depistabilă decât interceptarea conversaţiilor prin viu grai sau telefonice şi cu
efecte mai grave, datorită caracterului datelor care sunt transmise sau emise în acest
mod. Infracţiunile prevăzute în art. 44 şi 45 privesc fapte care afectează integritatea
fizică a datelor informatice sau posibilitatea de acces la acestea. Potrivit art. 44 alin. 1,
fapta de a modifica, şterge sau deteriora date informatice ori de a restricţiona accesul la
aceste date, fără drept, se pedepseşte cu închisoare de la 2 la 7 ani. Alin.2 şi 3 ale art. 44
incriminează transferul neautorizat de date dintr-un sistem informatic, respectiv dintr-un
mijloc de stocare a datelor informatice, pedeapsa fiind, în aceste cazuri, închisoarea de
la 3 la 12 ani. Incriminarea are în vedere consecinţele grave pe care le pot avea faptele
de alterare a datelor informatice sau de transfer neautorizat al acestora nu numai asupra
sistemelor informatice, ci şi asupra economiei, finanţelor, apărării naţionale ş.a.m.d., în
condiţiile tehnologizării crescânde şi ale folosirii calculatoarelor pentru a stoca nu
numai simple informaţii, ci date cu relevanţă juridică deosebită – privind operaţiuni
financiare, evidenţa populaţiei, date importante pentru securitatea naţională etc. Chiar
dacă frecvenţa acestor fapte este – deocamdată – relativ redusă, urmările pot fi deosebit
de grave, chiar catastrofale, prin perturbarea sau scoaterea din funcţiune a unor sisteme
informatice. Obiectul juridic este complex şi constă în relaţiile sociale care ocrotesc atât
corecta funcţionare, la parametri optimi, a sistemelor informatice, cât şi încrederea în
buna funcţionare sau utilizare a datelor sau programelor informatice. Obiectul material
al infracţiunii constă în suportul material al datelor sau programelor informatice – hard
disc, disc compact, dischetă etc.. Elementul material al laturii obiective constă, pe de-o
parte într-o acţiune de modificare, ştergere sau deteriorare a datelor informatice.
Modificarea presupune înlocuirea unor date cu altele – anume sau alese întâmplător –
sau adăugarea unor date noi în completarea celor existente, stocate deja, schimbându-le
astfel semnificaţia. Ştergerea reprezintă îndepărtarea materială a datelor, prin acţionarea
asupra suportului lor material – distrugerea suportului de date, supraimprimarea benzii
magnetice, modificarea tabelei de alocare a fişierelor, ştergerea conexiunilor necesare
etc. Prin deteriorare trebuie înţeleasă orice acţiune care are ca rezultat ştergerea parţială
a datelor sau îngreunarea „citirii” acestora. În lipsa unei definiţii legale, opinăm că
noţiunile de „a şterge” şi „a deteriora” nu sunt foarte clar delimitate, deteriorarea putând
însemna, după cum am arătat, o ştergere parţială. Formele calificate ale infracţiunii,
constând în „transferul neautorizat de date”, au în vedere pericolul sporit al unor
asemenea fapte, care reprezintă, în acelaşi timp, modificări într-un anumit sistem şi
ştergeri sau deteriorări în alt sistem, iar consecinţele pot fi mult mai importante decât în
cazul unei simple modificări de date. Art. 45 incriminează perturbarea gravă, fără drept,
a funcţionării unui sistem informatic, prin introducerea, transmiterea, modificarea,
ştergerea sau deteriorarea datelor informatice sau prin restricţionarea accesului la aceste
date. Pedeapsa prevăzută este închisoarea de la 3 la 15 ani, mai mare decât pentru forma
calificată a infracţiunii prevăzute de art. 44. Se observă că modalităţile, alternative, de
săvârşire a infracţiunii sunt prevăzute limitativ – în număr de 6 – şi, cu excepţia
primelor două, în ordinea enumerării, sunt identice cu modalităţile de săvârşire a
infracţiunii prevăzute de art. 44 alin. 1. Sunt prevăzute însă două noi modalităţi:
„introducerea” şi „transmiterea” datelor. Prin „introducere” de date trebuie înţeleasă o
acţiune prin care în memoria sistemului informatic sau în dispozitivele sale de
prelucrare a datelor sunt introduse, inserate date informatice (comenzi) noi, care nu
modifică datele existente, ci sunt independente de acestea, se adaugă acestor date.
„Transmiterea” de date informatice constă în folosirea reţelei pentru a comunica aceste
date unui alt sistem informatic. În toate cazurile însă, faptele trebuie să aibă ca rezultat
perturbarea gravă a funcţionării sistemului informatic vizat prin aceste acţiuni. Noţiunea
de „a perturba grav” funcţionarea sistemului informatic semnifică punerea acestuia în
imposibilitatea de a executa în bune condiţii operaţiile esenţiale pentru care a fost
conceput Spre deosebire deci de articolul anterior, art. 45 prevede o urmare materială
calificată a faptei – perturbarea gravă a funcţionării unui sistem informatic. Faţă de toate
aceste trăsături se poate aprecia că infracţiunea prevăzută de art. 45 reprezintă o formă
calificată – prin consecinţele materiale – a infracţiunii prevăzute de art. 44 alin. 1. 3
Infracţiunile prevăzute de art. 44 şi 45 nu prevăd un scop calificat al săvârşirii faptelor;
prin urmare, acestea pot fi săvârşite în orice scop, incluzând şi aşa-numitul „sabotaj
informatic”, precum şi „spionajul informatic”. Art. 46 incriminează producerea,
vânzarea, importul, distribuirea sau punerea la dispoziţie, sub orice formă, fără drept,
precum şi deţinerea, fără drept, a unui dispozitiv sau program informatic ori a unei
parole, cod de acces sau dată informatică, în scopul săvârşirii uneia dintre infracţiunile
prevăzute la art. 42-45. Modalităţile enumerate, deşi limitative, acoperă practic toate
situaţiile care se pot ivi şi toate operaţiile cu asemenea dispozitive sau programe.
Obiectul juridic îl constituie relaţiile sociale care urmăresc folosirea legală a
dispozitivelor, programelor sau datelor informatice, precum şi asigurarea securităţii
sistemelor informatice împotriva faptelor care aduc atingere confidenţialităţii şi
integrităţii datelor şi sistemelor informatice. Elementul material al laturii obiective
constă, practic, în orice operaţie prin care o persoană ajunge să deţină un mijloc din cele
enumerate, apt pentru a permite accesul fără drept la un sistem informatic sau săvârşirea
oricăreia dintre faptele prevăzute la art. 42-45. Urmarea imediată constă într-o stare de
pericol pentru sistemul informatic în care este facilitat accesul prin mijlocul deţinut de
făptuitor. Legătura de cauzalitate rezultă ex re. Faptele se săvârşesc cu intenţie directă,
calificată prin scop, deoarece toate cele trei modalităţi de săvârşite a infracţiunii,
prevăzute la alin. 1) lit. a) şi b), respectiv de alin. 2), privesc scopul săvârşirii uneia
dintre infracţiunile prevăzute de art. 42-45. În ce priveşte termenii folosiţi, doar cel de
„program informatic” şi „dată informatică” au primit o definiţie legală în cuprinsul art.
35 – lit. c) şi d). Termenii „a produce”, „vinde”, „a importa”, „a distribui”, „a pune la
dispoziţie” şi „deţinerea” nu creează neclarităţi, fiind folosiţi în înţelesul comun, precum
şi în alte incriminări – de exemplu în art. 2 şi 4 din Legea nr. 143/2000 privind
combaterea traficului şi consumului ilicit de droguri şi au fost definiţi în doctrină şi
practică. Apar în schimb termeni noi – „parolă” şi „cod de acces”, care nu au primit o
definiţie legală. Aceşti termeni se referă la măsurile de securitate a unui sistem
informatic, la care face referire art. 42 alin. 3. Parola reprezintă prima linie de apărare
împotriva intruziunilor(accesului fără drept) şi poate fi orice combinaţie de caractere
alfanumerice, lungimea ei maximă depinzând de sistemul pe care se lucrează – de la 6-8
la 40 sau chiar 80 de caractere. Nu se va obţine acces în sistemul informatic până la
confirmarea identităţii şi a drepturilor de acces, prin tastarea parolei; de aceea, parolele
trebuie descoperite prin diferite metode, „ghicite” printr-un program special sau sunt
sustrase prin mijloace tradiţionale – dacă sunt consemnate pe un suport sau divulgate de
deţinător. Codul de acces ar trebui înţeles, pentru a-l deosebi de parolă, ca un mijloc de
identificare electronică a persoanei, bazat pe o „cheie” sau pe caracteristicile fizice ale
persoanei – semnătura vocală, „pattern”-ul retinei etc. Toate mijloacele fizice descrise
de art. 46, deţinute de făptuitor, indiferent de modul în care a ajuns să le deţină, sunt
apte de a încălca măsurile de securitate ale unui sistem informatic şi de a permite
accesul fără drept la acesta. Secţiunea a 2-a cuprinde, în art. 48-49, două infracţiuni:
falsul informatic şi frauda informatică, săvârşite prin modalităţile prevăzute în art. 44-
45, având specifice însă o urmare şi un scop calificat. Astfel, art.48 – falsul informatic –
incriminează fapta de a introduce, modifica sau şterge, fără drept, date informatice ori
de a restricţiona, fără drept accesul la aceste date, rezultând date necorespunzătoare
adevărului, în scopul de a fi utilizate în vederea producerii unei consecinţe juridice,
pedeapsa fiind închisoarea de la 2 la 7 ani. Infracţiunea se deosebeşte de cele prevăzute
la art. 44 – 45 prin urmarea materială prevăzută – să rezulte date necorespunzătoare
adevărului – şi prin cerinţa scopului utilizării datelor astfel obţinute în vederea
producerii unei consecinţe juridice. Prin urmare, acţiunile de introducere, modificare
ştergere de date informatice sau restricţionare, fără drept, a accesului la acestea, sunt
direcţionate spre un rezultat anume – date cu aparenţă de adevăr – şi nu reprezintă
simple alterări de date care ar produce neclarităţi şi ar putea fi astfel depistate. Sub acest
aspect, infracţiunea este asemănătoare celor de fals prevăzute de art. 288-293 C.p.,
putând consta în oricare dintre aceste fapte, săvârşite însă în modalităţile prevăzute de
textul special. Se observă că limitele speciale ale pedepsei prevăzute sunt mai mari
decât cele prevăzute pentru oricare dintre infracţiunile de fals din art. 288-293 C.p., ceea
ce s-ar putea explica prin aprecierea legiuitorului că faptele de fals sunt mai grave, fiind
săvârşite prin asemenea mijloace calificate, iar urmările pot fi, de asemenea, mult mai
grave, datorită vulnerabilităţii sistemelor informatice. Infracţiunea prevăzută de art. 49 –
frauda informatică – se săvârşeşte în aceleaşi modalităţi ca şi falsul informatic, fiind
enumerată, în plus, modalitatea „împiedicării, în orice mod, a funcţionării unui sistem 4
5 informatic”. De asemenea, urmarea materială cerută este diferită în acest caz – fiind
un prejudiciu patrimonial cauzat unei persoane – ca şi scopul – obţinerea unui beneficiu
material, pentru sine sau pentru altul. Pedeapsa prevăzută este închisoarea de la 3 la 12
ani. Această infracţiune este similară infracţiunii de înşelăciune prevăzută de art. 215
C.p., fiind săvârşită însă prin mijloace calificate anume, descrise în text. Pedeapsa însă
nu este corelată cu cea prevăzută pentru infracţiunea de înşelăciune prin mijloace
calificate (de la 3 la 15 ani), ceea ce vădeşte o inconsecvenţă a legiuitorului, care
înţelege să sancţioneze mai blând înşelăciunea prin folosirea sistemelor informatice
decât cea tipică, însă procedează exact invers în cazul falsului. De asemenea, ca şi în
cazul infracţiunii comune de înşelăciune, prejudiciul trebuie să fie efectiv, altfel fapta
rămânând în faza de tentativă. Secţiunea a treia – „Pornografia infantilă prin sisteme
informatice” cuprinde, în art. 51, o singură infracţiune, constând în „producerea în
vederea răspândirii, oferirea sau punerea la dispoziţie, răspândirea sau transmiterea,
procurarea pentru sine sau pentru altul de materiale pornografice cu minori prin sisteme
informatice ori deţinerea, fără drept, de materiale pornografice cu minori într-un sistem
informatic sau un mijloc de stocare a datelor informatice”; pedeapsa este închisoarea de
la 3 la 12 ani şi interzicerea unor drepturi. Această incriminare este similară celei din
art. 325 C.p. – răspândirea de materiale obscene. Este de observat însă că art. 51
incriminează, în teza ultimă, şi simpla deţinere, fără drept, de materiale pornografice cu
minori într-un sistem informatic sau un mijloc de stocare a datelor informatice, spre
deosebire de publicaţiile cu caracter obscen, a căror simplă deţinere nu este interzisă.
Această deosebire se explică prin caracteristicile sistemelor informatice, implicând
potenţialitatea răspândirii, în diverse moduri – de exemplu prin acces fără drept – a
materialelor pornografice deţinute şi necesitatea apărării moralei publice, faţă de
gravitatea atingerii care i s-ar putea aduce prin răspândirea de asemenea materiale.
Noţiunea de „materiale pornografice cu minori” este definită în art. 35 lit. i. Tentativa
este incriminată la toate infracţiunile din Secţiunile 1, a 2-a şi a 3-a, conform art. 47, 50
şi 51 alin. 2. Titlul III al Legii nr. 161/2003 mai cuprinde, în Capitolul IV „Dispoziţii
procedurale” reglementările privind măsurile ce pot fi luate în cursul procesului penal –
conservarea imediată a datelor informatice, percheziţia, precum şi accesul într-un sistem
informatic şi interceptarea şi înregistrarea comunicărilor desfăşurate prin intermediul
sistemelor informatice. În sfârşit, Capitolul V – „Cooperare internaţională” – instituie
reguli necesare pentru cooperarea operativă a autorităţilor judiciare române cu
autorităţile străine, în vederea asigurării eficienţei maxime a activităţii de combatere a
criminalităţii informatice. Cooperarea în domeniu poate avea ca obiect, după caz,
asistenţa judiciară internaţională în materie penală, extrădarea, blocarea, sechestrarea şi
confiscarea produselor şi instrumentelor infracţiunii, desfăşurarea anchetelor comune,
schimbul de informaţii, asistenţa tehnică sau de altă natură pentru culegerea şi analiza
informaţiilor, formarea personalului de specialitate, precum şi alte asemenea activităţi.
Incriminări în legătură cu această materie mai sunt cuprinse în art. 72-81 din Legea nr.
8/1996 privind dreptul de autor şi drepturile conexe, precum şi în Legea nr. 16/1995
privind protecţia topografiilor circuitelor integrate, nefiind însă vorba de infracţiuni
specifice criminalităţii informatice. COORDONATE PSIHOSOCIALE ÎN DEVIANŢA
ŞI DELINCVENŢA JUVENILĂ Asist. drd. Dan LUŢESCU, Universitatea din Piteşti
În sensul cel mai general, devianţa desemnează o trăsătură inerentă de comportament
sau un atribut care caracterizează o persoană. Putem include în rândul persoanelor
deviante homosexualul, bolnavul psihic, delincventul etc.1 În psihosociologie, devianţa
e privită nu atât ca tip de persoană, cât mai ales ca o atribuire formală generată de
sistemul social sau de o anumită situaţie. La nivelul vieţii sociale nu există delimitări
exacte a ceea ce înseamnă devianţă (în funcţie de împrejurări, chiar o crimă sau un
incest pot fi acceptate), dar sunt actualmente cvasiunanim admise două trăsături
fundamentale care individualizează acest concept. Prima trăsătură caracterizează
devianţa ca model comportamental – pattern - de încălcare a normei, fie ea socială,
religioasă, juridică, morală, etc. dând naştere astfel unor forme specifice de devianţă
precum erezia, excentricitatea, infracţiunea ş.a.m.d., în funcţie de sfera vieţii sociale în
care se manifestă. În literatura de specialitate sunt pomenite şi tipuri mai inedite ale
devianţei, ca de exemplu devianţa situaţională care se traduce prin încălcarea normelor
convenite în cercul de prieteni, sau devianţa de clasă care se manifestă în situaţia
nesocotirii aşteptărilor normative generate de comportamentul de clasă. Cea de-a doua
trăsătură fundamentală a devianţei o reprezintă aceea de etichetă pusă la un moment dat
anumitor categorii comportamentale care devin depreciate, dezavuate, discreditate şi
chiar excluse. Cu alte cuvinte, devianţa apare, în lumina acestei proprietăţi, un stigmat
social, adică un construct care poate fi extrem de vast, în funcţie de situaţia socială în
care se plasează individul etichetat la un moment dat. De exemplu, comportament
deviant poate fi desemnat fluieratul în sfânta biserică sau absentarea de la ritualul
religios, în percepţia comunităţii confesionale; folosirea unui limbaj nepotrivit (sau
chiar faptul de a vorbi în exces) în accepţiunea grupului de prieteni poate reprezenta
devianţă. Nu-i mai puţin adevărat că autorul unui act terorist, departe de a fi condamnat
de comunitatea cultural-religioasă de care aparţine pentru terorism, crimă sau cruzime,
este privit ca un erou, un model demn de urmat, iar comportamentul său este valorizat.
Aşadar, se poate spune că, indiferent dacă în comunitatea culturală studiată se ia ca
reper determinant încălcarea normei sau construirea stigmatului, devianţa apare ca un
concept variabil, schimbător, volatil. Nu se poate porni într-un demers de studiere a
fenomenului devianţei fără a face referire la marele sociolog francez Emile Durkheim.
Acesta a fost primul care a făcut referire la anomie ca fiind starea socială caracterizată
de inexistenţa normei, stare care apare cu precădere în momente de schimbări sociale
radicale şi rapide2 . Această noţiune transformă orientarea de la deviantul ca tip de
persoană la devianţă ca proprietate a unor tipuri de structură socială. O altă preocupare a
ilustrului sociolog a vizat funcţiile devianţei. El susţine că delictul este ceva normal,
întrucât o societate lipsită de el este practic imposibilă3 şi continuă precizând că
devianţa este indisolubil legată de chiar condiţiile societăţii; departe de a fi anormală,
devianţa este necesară în orice societate. Acest aparent paradox este susţinut de
Durkheim prin argumente de ordin statistic şi empiric: toate societăţile au propria lor
devianţă, rata devianţei fiind relativ constantă pe termen lung. Citându-l pe Socrate,
Durkheim susţine că una dintre funcţiile sociale ale devianţei este aceea de a produce
schimbarea. Astfel, devianţii de azi dau semnalul lumii de mâine. Devianţa radicală,
care constituie o provocare şi o ameninţare, ascunde faptul că deviantul are o viziune
diferită asupra organizării vieţii sociale. Pe lângă funcţia amintită, devianţa mai prezintă
o alta, oarecum opusă ei, aceea de solidaritate şi coeziune, fundamentată pe instinctul
oamenilor de a se uni în înfruntarea unui duşman comun. Conceptualizarea lui
Durkheim a fost preluată şi dezvoltată mai târziu de iluştri reprezentanţi ai şcolii
sociologice americane, precum Robert K. Merton (teoria anomiei), Edwin Sutherland
(teoria asociaţiilor diferenţiate), Thorsten Sellin (teoria conflictelor de culturi), Howard
S. Becker (teoria etichetării) sau Edwin Lemert (o altă teorie a etichetării).
Concluzionând, putem defini devianţa ca fiind tipul de comportament care se abate de la
normele acceptate de societate. Prin delincvenţă, în sens literal, se înţelege fărădelege,
vină sau neglijarea datoriei. În sens comun, această noţiune este folosită pentru a
desemna o arie largă de comportamente, de la cel care încalcă valorile oamenilor
respectabili (de exemplu manifestarea recalcitrantă şi refractară a unui adolescent) şi
până la delicte mai mult sau mai puţin grave (prevăzute de lege sub denumirea de
contravenţii şi infracţiuni). 1 Această accepţiune a avut, la început, deplină credibilitate
în cercurile ştiinţifice ale teoreticienilor din domeniul patologiei sociale şi păstrează
încă suficientă pondere în cadrul studiului criminologiei clinice 2 Potrivit lui Durkheim,
anomia indică o slăbire sau chiar un colaps al ordinii în structura socială; vezi E.
Durkheim, Despre sinucidere, Ed. Institutul European, Bucureşti, 1993 3 E. Durkheim,
Regulile metodei sociologice, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1974 6 Profilul delincventului
obişnuit are, statistic, următoarele repere: bărbat, mediul urban, fără studii superioare,
adolescent sau tânăr, membru al unei găşti. Desigur, principala lui problemă este că, din
cauza adoptării unor comportamente antisociale, este în conflict cu societatea, aşadar
are de furcă cu autorităţile, fiind, de regulă, recidivist4 . Lucrurile nu sunt însă atât de
simple pentru ştiinţa sociologiei, ale cărei cercetări au cristalizat concepte nuanţate
legate de delincvenţă ca: asociaţiile diferenţiate, deriva delincventă, anomia,
oportunităţile diferenţiale, panica morală, subculturile. Psihologia oferă şi ea abordări
diferite ale conceptului analizat, focalizând pe etiologia delincvenţei (printre factorii
care generează comportamente delincvente psihologii amintesc deprivarea maternă sau
paternă, nivelul redus de inteligenţă). În concluzie, delincvenţa poate fi definită ca fiind
totalitatea delictelor şi crimelor considerate astfel în plan social. Concepte larg utilizate
în sociologie, psihosociologie, drept sau criminologie, devianţa şi delincvenţa se află în
interdependenţă, atât între ele cât şi în raport de alte concepte ca infracţionalitate, crimă,
criminalitate. Totuşi, ele sunt concepte cu un conţinut diferit şi rigoarea ştiinţifică
impune delimitarea lor. Pe de o parte, aparenta sinonimie între devianţă şi delincvenţă
apare datorită faptului că ambele concepte desemnează ideea unui comportament
discreditat de societatea în care este manifestat. Există însă o diferenţă: dacă tot ceea ce
nu este conform regulilor de convieţuire socială recunoscute şi acceptate de societate
reprezintă devianţă, delincvenţă este numai comportamentul care atrage după sine
suportarea, de către autor, a unei sancţiuni negative, directe şi imperative. Dacă
devianţa, aşa cum am arătat, este un concept relativ, volatil, schimbător, delincvenţa e
mult mai exactă pentru că în delimitarea ei intervin legile scrise, normele juridice. Pe de
altă parte, din cele expuse anterior rezultă fără echivoc că tot ceea ce este delincvenţă
este, la origine, un comportament deviant. În concluzie, două sunt diferenţele între
conceptele analizate. Devianţa are o semnificaţie mai largă, având ca parte delincvenţa.
De asemenea, devianţa este o variabilă psihosocială, pe când delincvenţa este strict
delimitată de norma socială şi juridică. Aminteam, în cele ce precedă, printre reperele
statistice ale delincventului, pe acela al vârstei. Într-adevăr, chiar dacă delincvenţa nu
este un comportament caracteristic unui segment de vârstă, ea are o incidenţă socială
mare în rândul copiilor şi al tinerilor care prezintă anumite specificităţi ce favorizează
dezvoltarea conduitelor delincvente5 . Devianţa la minori, în opinia majorităţii autorilor,
este un tip de comportament perfect normal, avându-se în vedere insuficienta dezvoltare
bio-psiho-socială specifică stării de minoritate. Identificarea şi studierea lui are un rol
covârşitor în încercarea ţinerii acestui fenomen sub control social, pentru ca el să nu se
amplifice şi să degenereze în ceea ce se numeşte delincvenţă juvenilă. Noţiunea de
delincvenţă juvenilă prezintă un conţinut oarecum neclar din cauza diferitelor
interpretări la care a fost supusă. Astfel, dacă la apariţia acestui concept minorul
delincvent era asociat exclusiv unei anormalităţi bio-constituţionale (Lombrosso,
Kretschmer), treptat această concepţie a fost abandonată în favoarea ideii că minorul
devine delincvent ca o consecinţă a inadaptării sale la valorile societăţii de care aparţine.
Maurice Cusson defineşte delincvenţa juvenilă ca totalitate a infracţiunilor săvârşite de
adolescenţi şi care sunt susceptibile de aplicarea unei pedepse conform legii penale6 .
Conchidem prin aceea că devianţa la minori şi delincvenţa juvenilă trebuie analizate
împreună, numai astfel asigurându-se premisele identificării tuturor interrelaţionărilor
ce se stabilesc între cele două fenomene, tratându-se astfel în mod unitar şi coerent atât
problematica minorului delincvent, cât şi cea a minorului în pericol (în dificultate,
deviant). În literatura de specialitate şi în practica psihosocială sunt recunoscute drept
împrejurări nefavorabile care conduc la eticheta de minor în pericol următoarele situaţii
de fapt: - alcoolismul părinţilor; - violenţa exercitată de părinţi (inclusiv violenţa
verbală); - antecedenţa penală a părinţilor; - unele probleme psihice ale părinţilor; -
disfuncţii în relaţia dintre părinţi (de la simple divergenţe până la situaţii conflictuale
manifeste); - relaţionare defectuoasă şi dificilă între părinţi şi copil; - precaritatea
situaţiei materiale a familiei. 4 De exemplu, faptul că o adolescentă se află pe stradă
după orele 21 poate fi etichetat ca fiind un act deviant, după cum într-o altă comunitate
– de regulă, în marile oraşe – este de mult acceptat ca fiind un comportament perfect
normal, acceptat 5 Vezi infra 6 Vezi M. Cusson, Délinquants pourquoi?, Armand Colin,
1981, p. 5. Aceeaşi opinie o găsim şi la Ortansa Brezeanu, care subliniază eşecurile
încercărilor de definire a conceptului de delincvenţă juvenilă pornind de la alte criterii
ştiinţifice decât cele specifice dreptului penal; vezi Ortansa Brezeanu, Minorul şi legea
penală, Ed. All Beck, Bucureşti, 1998, pp. 112 - 118 7 Profesorul Ion P. Filipescu
descrie sintagma minori în pericol astfel: copii a căror dezvoltare fizică sau morală este
primejduită, deoarece părinţii nu-şi îndeplinesc corespunzător drepturile şi îndatoririle
lor cu privire la persoana copilului, făcându-se vinovaţi de neglijenţă în exercitarea
ocrotirii părinteşti dar fără caracter de gravitate ori abuz, sau copii a căror integritate
fizică sau morală este periclitată, fiind lipsiţi de grija părintească, din aceleaşi motive7 .
Studiile sociologice au arătat că aproximativ jumătate până la trei sferturi dintre minorii
care fac parte din familii care prezintă astfel de probleme ajung să fie asimilaţi în
sintagma de minori în pericol, iar nu mai puţin de o treime dintre aceştia ajung să adopte
comportamente deviante8 . Concluziile acestor studii accentuează ideea că problematica
devianţei la minori nu poate fi pe deplin analizată dacă nu este inclus în ea şi conceptul
de minor în pericol cu implicaţiile sale. Prin educare, în sens literal, se desemnează
acţiunea de a educa precum şi rezultatul acesteia. Pe de altă parte, educaţia este un
proces social care constă în favorizarea conştientă şi sistematică a dezvoltării
facultăţilor fizice, intelectuale şi morale ale copiilor şi tineretului9 . În strânsă corelaţie
cu acestea, reeducarea reprezintă totalitatea măsurilor luate în scopul corectării unei
educări greşite. Dacă minorul ajunge delincvent, el nu mai poate fi supus procesului de
educare, ci doar celui de reeducare. Educarea, desfăşurată îndeobşte de părinţi, trebuie
să aibă ca finalitate prevenirea devianţei în comportamentul copilului. Specialiştii au
convenit că prevenirea este mult mai eficace pentru combaterea devianţei decât
represiunea, pentru că minorul se află într-un stadiu de dezvoltare psiho-somatică în
care poate fi lesne influenţat cu vorba bună, evitându-se alienarea sau inadaptarea
acestuia, prin devianţă, către acţiuni delincvente. O primă formă de prevenţie este
prevenţia socială, care reprezintă un set de măsuri care vizează familia minorului,
condiţiile de locuit, procesul de instruire al acestuia, starea sănătăţii sale şi chiar
petrecerea timpului liber, scopul imediat al acestei forme de prevenţie fiind ameliorarea
calităţii vieţii şi, desigur, cu scopul mediat de a îndepărta minorul de influenţa acelor
factori nocivi care ar putea genera manifestări deviante în comportamentul acestuia. O
altă formă a prevenţiei o reprezintă prevenţia situaţională şi tehnică. Aceasta urmăreşte
combaterea ocaziilor concrete oferite de mediul înconjurător pentru comiterea de
delicte, prin luarea de măsuri specifice10. Leslie Wilkins, alături de alţi autori, apreciază
că represiunea poate fi contraproductivă în combaterea devianţei la minori. Wilkins
lansează conceptul de amplificare a devianţei ca generator al delincvenţei, demonstrând
cum un act de devianţă mărunt poate căpăta o rezonanţă mult amplificată din cauza
stigmatizării şi a reacţiei sociale disproporţionate, chiar şi prin recurgerea la
represiune11. Prin reacţie socială se desemnează, în criminologie, totalitatea formelor şi
mijloacelor prin care societatea răspunde la devianţă. Conceptul de reacţie socială a
evoluat, corespunzător evoluţiei şcolilor, curentelor şi teoriilor privitoare la cauzele
devianţei şi strategiile de luptă împotriva acesteia. Clasificarea diferitelor forme ale
reacţiei sociale la fenomenul devianţei a fost realizată, mai întâi, de sociologii americani
D. Cressy şi E. Sutherland, în raport de locul ocupat pe o scală pornind de la reacţia pur
represivă până la reacţia socială curativă. Orientarea doctrinară dominantă în domeniu,
până la mijlocul secolului al XIX-lea, a fost înspre reacţia socială represivă, cu excepţie
făcând concepţia utilitaristă, reprezentată de Bentham sau Beccaria12. Reacţia socială
preventivă, bazată pe măsuri sociale care să vizeze înlăturarea cauzelor devianţei şi-a
făcut loc, cu-adevărat, doar odată cu afirmarea şcolii pozitiviste. Noţiunea de
personalitate este un concept fundamental în psihologie care a determinat interpretări
diferite în funcţie de rolul pe care personalitatea deviantă îl ocupă în manifestarea
comportamentului deviant. Personalitatea umană se formează prin interacţiunea între o
serie de factori externi (ai mediului înconjurător, mai ales cei de natură socio-culturală)
şi factorii interni (de ordin cognitiv, intelectiv, afectiv, bio-constituţional şi volitiv) care
ţin de organizarea internă, psihică a individului. Una din teoriile care caută să explice
devianţa la minori şi în special delincvenţa juvenilă este cea avansată de Noel Mailloux.
Conform acesteia, personalitatea deviantă apare ca o consecinţă a traversării, în
copilărie, a două momente cruciale în dezvoltarea personalităţii şi anume apariţia
identităţii autentice (care joacă rolul central în alegerea între alternativele de conduită
socială) şi consecinţele identităţii autentice asupra motivaţiilor individului. Criza pe care
o traversează minorul în aceste momente se poate solda cu un eşec de identificare a
minorului (care se întâmplă de regulă în pragul adolescenţei) care conduce la apariţia
unui dezechilibru durabil în plan psihic, care, la rândul său, generează forme ale
devianţei, până la delincvenţă. 7 I. P. Filipescu, Adopţia şi protecţia copilului aflat în
dificultate, Ed. All Beck, 1998, p. 149 8 D. Banciu, S. Rădulescu, Evoluţii ale
delincvenţei juvenile în România. Cercetare şi prevenire socială, Ed. Lumina Lex,
Bucureşti, 2002, pp. 128 - 129 9 I. Mihăilescu, Sociologie generală, Ed. Polirom, Iaşi, p.
84 şi urm. 10 Cum sunt montarea unor sisteme de alarmă sau antifurt, intensificarea
pazei şi supravegherii în şcoli sau alte spaţii publice unde este semnalată prezenţa
copiilor sau tinerilor (inclusiv prin instalarea unor camere video de supraveghere) 11 L.
Wilkins, Social Deviance, Tavistock, London, 1964 12 Aceştia priveau pedeapsa ca pe
un instrument de utilitate socială 8 Criminologul suedez Olof Kinberg a enunţat, în anul
1935, teoria inadaptării biologice, centrată de asemenea pe studiul influenţei pe care
personalitatea o are în apariţia devianţei. Pentru Kinberg, rolul decisiv în felul cum
individul răspunde la impulsurile exterioare revine structurii biopsihice a acestuia şi,
mai ales, nucleului constituţional care, alături de variantele patologice eventuale şi de
funcţia morală, formează personalitatea. Nucleul constituţional se compune din patru
aşa-numiţi radicali constituţionali: capacitatea (nivelul maxim al inteligenţei
individului); validitatea (energia cerebrală); stabilitatea (gradul de echilibru emoţional);
soliditatea (nivelul de unitate funcţională a activităţii subiectului)13. Variantele
patologice apar accidental şi constau în afecţiuni mintale sau tulburări ale inteligenţei
sau dezechilibru psihic care pot afecta funcţia morală (capacitatea minorului de a evalua
normele morale). Criminologul francez Jean Pinatel a fundamentat poate cea mai
completă teorie privind importanţa personalităţii în actul deviant, teoria personalităţii
criminale. Potrivit acesteia, personalitatea deviantă ar fi caracterizată de anumite
particularităţi în raport de o personalitate nondeviantă, pe care Pinatel le grupează sub
denumirea generică de nucleu central al personalităţii criminale: egocentrismul (sau
înclinaţia individului de a raporta totul la sine); labilitatea (care determină un
comportament instabil); agresivitatea (care elimină inhibările individului, autocenzura
în calea acţiunilor sale); indiferenţa afectivă (responsabilă de lipsa emoţiilor)14. Adepţii
teoriilor circumstanţiale insistă pe rolul preponderent al situaţiei precriminale, pentru
aceştia nefiind diferenţe între devianţi şi nondevianţi decât prin aceea că primii au
întâlnit o astfel de situaţie (provocare, exemplu negativ, stres accentuat). Raymond
Gassin defineşte situaţia precriminală ca fiind totalitatea împrejurărilor exterioare
personalităţii deviantului care preced actul deviant în percepţia subiectului. Avem în
faţă, aşadar, un fenomen obiectiv care este perceput de individ într-o manieră proprie.
Gassin identifică două elemente care caracterizează situaţiile precriminale: evenimentul
(sau seria de evenimente: starea de sărăcie, gelozia adolescentină) şi circumstanţele în
care s-a pregătit şi efectuat crima (exemple: automobil lăsat nesupravegheat şi cu cheia
în contact, un cuţit aflat la vedere, în apropierea locului derulării unui conflict)15. Mulţi
specialişti au atras atenţia că apariţia situaţiilor precriminale poate fi evitată prin
adoptarea unor măsuri de prevenţie: sisteme de alarmă, patrule de poliţie, etichete
electronice, etc. Seeling face o enumerare a situaţiilor precriminale care au cea mai
mare incidenţă practică16: - factori economici individuali (sărăcie, şomaj); - tulburări
ale vieţii intime şi tentaţii sexuale; - existenţa unei victime (care incită la trecerea la
act); - starea de provocare; - acţiuni cauzate de consumul de alcool; - influenţa
criminogenă a mass-media. Unul dintre factorii endogeni care determină formarea
comportamentului deviant este cel ereditar. Unii autori atribuie rolul determinant aşa-
numitei eredităţi criminale, transmisă copilului pe cale genetică (teoria lombrosiană a
atavismului ereditar, teoria cromozomului y a lui Klinefelter etc.). În prezent asemenea
concepţii au fost depăşite, demonstrându-se că, de fapt, ceea ce se transmite nu poate fi
comportamentul deviant, ci numai anumite tendinţe care stau la baza lor, cum ar fi
agresivitatea, excitabilitatea etc. Alţi autori identifică rolul structurilor dobândite, care
constau fie în anumite inadaptări fizice sau infirmităţi care cauzează apariţia unor
sentimente de inferioritate şi frustrare, fie într-o serie de psihoze sau psihopatii ereditare
şi debilitate mintală de sorginte ereditară, infecţioasă sau ginecologică. Cea mai
importantă influenţă pe care copilul o primeşte din exterior vine din partea familiei. În
cadrul acestui grup social primar copilul realizează activitatea de socializare. Studii
medicale demonstrează că, dacă în primii ani de viaţă copilul simte nevoia identificării
cu mama sa, el neavând personalitate proprie, după împlinirea vârstei de trei ani, copilul
percepe autoritatea tatălui în cadrul familiei şi simte implicit nevoia de a adopta
comportamentul acestuia. Aşadar, dacă tatăl are un comportament deviant sunt şanse
mari ca şi minorul să dezvolte un atare comportament, tendinţa generală de imitare fiind
foarte pregnantă la copii. În aceeaşi ordine de idei, modificările care survin în viaţa sau
structura familiei pot avea repercusiuni asupra dezvoltării psihosociale a minorului. Ca
exemple de astfel de modificări putem aminti: - abandonul copilului la naştere şi lipsa
unei îngrijiri permanente; - separarea mamei de copil în împrejurări de forţă majoră; -
absenţa tatălui; - divorţul; - conflicte între părinţi; - excesul de indulgenţă sau, din
contră, de severitate, din partea părinţilor. 13 O. Kinberg, Les problèmes fondamentaux
de la criminologie, Ed. Cujas, Paris, 1960, p. 124 14 J. Pinatel, La société criminogène,
Ed. Calman Levi, Paris, p. 98 - 111 15 R. Gassin, Criminologie, Ed. Precis Dalloz,
1994, p. 431 16 apud R. Gassin, op. cit., p. 433 9 O influenţă importantă în etiologia
comportamentelor deviante la minori o are, de asemenea, habitatul şi vecinătatea, aşa
cum au relevat numeroase studii sociologice şi de statistică socială. Astfel, este
cunoscut faptul că cei mai mulţi delincvenţi locuiesc în imobile colective (blocuri), ba
chiar în cartiere rău famate, cu un nivel de trai scăzut. Sociologul american Denis Szabo
a demonstrat cum mediul urban şi dezvoltarea marilor oraşe a dus la apariţia unor
adevărate zone de delincvenţă, care nu sunt altceva decât arii de deteriorare materială şi
deprivare socio-morală pentru indivizii care locuiesc acolo. Astfel de medii criminogene
induc la nivelul minorului opoziţia latentă faţă de organizarea sistemului social,
adaptarea dificilă la valorile veritabile ale unei vieţi sociale normale. Mai mult, aceste
medii întreţin fenomenul bandelor de adolescenţi care evoluează treptat către un mod de
viaţă asocial şi chiar antisocial. În apariţia comportamentului deviant la minori un rol
deloc de neglijat îl are şi mediul ocazional sau anturajul, reprezentat de primele contacte
sociale ale minorului. Numeroşi autori au arătat legătura nemijlocită între eşecul şcolar
(sau întârzieri în asimilarea educaţiei formale oferită de mediul şcolar) şi delincvenţa
juvenilă. Şcoala reprezintă pentru copil cel dintâi mediu exterior care îi impune
adoptarea unor reguli de conduită sub sancţiuni aplicate de o autoritate din afara
familiei. Într-un asemenea stadiu lipsurile afective sau carenţele în educaţie cu care
minorul vine din familia sa pot ieşi la iveală. Din păcate, fenomenul abandonului şcolar
ia amploare, inclusiv în ţara noastră, ceea ce pe termen lung nu poate însemna decât
amplificarea impactului pe care acest factor exogen îl va avea în marginalizarea
minorilor în cauză şi chiar în devianţă. Dintre tarele sistemului de învăţământ care
ameninţă să joace, pe viitor,un rol din ce în ce mai însemnat în creşterea devianţei la
minori enumerăm: suprapopularea claselor, lipsa continuităţii actului didactic, folosirea
unor metode anacronice vizavi de nevoile tinerilor de astăzi, carenţe în pregătirea
psihopedagogică a corpului profesoral. Un alt factor exogen cu impact asupra devianţei
la minori îl reprezintă cel denumit în literatura de specialitate mediul acceptat. Pe fondul
unei anumite indulgenţe manifestate în relaţia cu minorul de cele două instituţii
determinante pentru viaţa sa socială, familia şi şcoala, acesta poate deprinde obiceiul de
a frecventa baruri, discoteci, săli de jocuri care îi pot influenţa negativ personalitatea.
Minorul poate intra în contact cu diverse persoane care adoptă conduite deviante,
conduite pe care minorul le-ar putea imita pe viitor, în absenţa unui control social
eficient. Delincvenţa juvenilă se supune legilor generale de dezvoltare a societăţii în
care se manifestă ca fenomen social. Ea este prezentă în toate societăţile cunoscute şi
care au adoptat norme penale. Corespunzător, orice schimbare de politică penală, fie în
sensul îmblânzirii fie al înăspririi pedepselor, al incriminării sau dezincriminării unor
fapte penale, determină schimbări privind criminalitatea în general, deci şi delincvenţa
juvenilă ca parte a ei. Dacă în perioada totalitară, anumite segmente ale delincvenţei
juvenile erau aproape inexistente (ne referim la traficul şi consumul de stupefiante,
bandele de cartier, prostituţia juvenilă, copiii străzii), în era postdecembristă tocmai
aceste segmente au luat cea mai mare amploare. O serie de autori au evidenţiat legătura
existentă între situaţia politică şi structura delincvenţei dintr-o ţară (R. Gassin).
Fenomenul delincvenţei se manifestă, de multe ori, cu aceeaşi amploare în democraţiile
reale ca şi în sistemele dictatoriale, însă având structuri diferite. Cea mai frecventă
cauză a delincvenţei juvenile amintite în literatura de specialitate este sărăcia infantilă,
existând o relaţie nemijlocită între rata criminalităţii în rândul minorilor şi ponderea
copiilor care trăiesc sub pragul de sărăcie. Ţări precum Norvegia sau Elveţia, care
înregistrează cea mai scăzută rată a delincvenţei juvenile au şi un procent foarte redus al
copiilor care trăiesc sub minimul vital, în vreme ce în S.U.A., de exemplu, unde rata
delincvenţei juvenile este una dintre cele mai mari la nivel mondial, se înregistrează un
procent semnificativ (cca. 20-25 %) al copiilor ce trăiesc sub minimul vital. Nu-i mai
puţin adevărat că societăţile foarte dezvoltate economic se confruntă cu delincvenţa
juvenilă, aceasta proliferând din cel puţin două cauze: tentaţia majoră pe care abundenţa
de produse o creează în rândul copiilor şi posibilităţile tehnice pe care le oferă societatea
contemporană17. Delincvenţa juvenilă cunoaşte o manifestare mai accentuată în mediile
urbane (mai ales în marile aglomerări urbane)18. Una dintre cauze rezidă chiar în
inegalităţile de ordin material din comunităţile urbane, prin contrast cu cele rurale, unde
posibilităţile materiale ale indivizilor sunt sensibil egale. O altă cauză ar fi concentrarea
păturii sărace de la oraşe în cartiere mărginaşe ce se constituie în adevărate zone ale
sărăciei, neglijate de autorităţi cât priveşte dezvoltarea infrastructurii şi asigurarea
serviciilor publice, ceea ce creează în aceste comunităţi un sentiment general de
frustrare generator de delincvenţă. În regimurile industriale urbane, contactele sociale
între oameni tind a se superficializa şi, ca efect imediat, sancţiunile necoercitive (de
ordin socio-moral) îşi pierd din eficienţă. Părinţii sunt, de regulă, prea ocupaţi pentru a-
şi mai putea supraveghea şi îngriji corespunzător copiii, care astfel sunt expuşi acţiunii
unor 17 Ne referim în principal la criminalitatea informatică: falsificarea de bilete de
bancă folosind copiatoare ultraperformante, utilizarea computerului pentru a realiza
înşelăciuni prin vânzări fictive on-line prin INTERNET, confecţionarea de carduri false
etc. 18 Vezi supra 10 11 factori din afara cadrului familial, de multe ori cu potenţial
criminogen. Locuitorii marilor oraşe nu mai dezvoltă relaţii sociale strânse nici chiar cu
vecinii, comunitatea urbană dezorganizându-se şi devenind treptat doar o masă de
oameni cu concepţii şi cu interese adeseori divergente. Cunoscutul sociolog Charles
Murray a lansat conceptul de underclass (clasa de jos) pentru a delimita acel segment al
populaţiei caracterizat de deprivare materială accentuată, şomaj, nelegitimitate, crime,
alcoolism etc. În cadrul acestei pături sociale, autorul amintit identifică o pondere mai
mare a participării copiilor la delincvenţa juvenilă locală, datorită inadaptării acestora la
sistemul de valori sociale prin lipsa sau calitatea proastă a instruirii în familie şi la
şcoală. Practic, minorii realizează ceea ce culturaliştii numesc adaptare inversă,
însuşindu-şi norme şi valori opuse celor consacrate de societate. Una dintre cele mai
cunoscute teorii de esenţă culturalistă este teoria asociaţiilor diferenţiate enunţată de
ilustrul sociolog american Edwin Sutherland. Conform acestuia, conduita delincventă
nu este rodul eredităţii ci este învăţat prin comunicare cu alte persoane. Procesul de
deprindere are loc în cadrul unui grup restrâns, care poate fi chiar familia, vecinătatea
sau gaşca, în care predomină interpretările defavorabile vizavi de valorile sociale sau de
respectul faţă de lege. Un alt reprezentant al Şcolii de la Chicago este Thorsten Sellin,
care a formulat teoria conflictelor de culturi. Potrivit lui Sellin, delincvenţa (inclusiv cea
juvenilă) este rezultatul conflictului între normele de conduită diferite din societate.
Astfel, cu cât numărul de conflicte între valorile unui grup şi normele legale e mai mare,
cu atât mai ridicată este şi rata delincvenţei. În zilele noastre delincvenţa juvenilă
îmbracă forme dintre cele mai diferite: furt, tâlhărie, vandalism, violenţă, consum şi
trafic de droguri, prostituţie etc., dovadă a impactului social exacerbat pe care acest
flagel îl produce în rândul copiilor. De asemenea, statisticile ultimilor ani arată scăderea
constantă a mediei de vârstă a minorilor delincvenţi, motiv de îngrijorare pentru viitor,
ca şi creşterea gradului de pericol social la infracţiunile săvârşite de minori. Un alt
fenomen care ia amploare este delincvenţa juvenilă de grup, ceea ce denotă tendinţe
clare de organizare a tinerilor delincvenţi în bande de infractori, de regulă specializate în
comiterea unei anumite grupe de infracţiuni. În comiterea infracţiunilor, minorii sunt
motivaţi şi de dezvoltarea unei adevărate pieţe negre, în fapt o reţea bine organizată prin
intermediul căreia se valorifică diverse produse rezultate din comiterea de infracţiuni
(carduri false, produse contrafăcute, furate etc.). Principalul resort psihologic în trecerea
la actul infracţional este tocmai perspectiva imediată şi foarte la îndemână a unui câştig
material important. Cât priveşte infracţiunile contra persoanei (caracterizate, în genere,
prin violenţă fizică şi uneori chiar cruzime), acestea denotă labilitatea psihică specifică
minorilor, structurarea negativă a personalităţii lor, ca şi dorinţa acestora de a domina
prin agresivitate alte persoane. Nu de puţine ori minorii recurg, anterior trecerii la act, la
ingerarea de substanţe ebriante sau psihotrope, de regulă în grup, comiterea acestui gen
de infracţiuni neavând pentru ei un scop bine determinat, în mod frecvent victima fiind
o persoană necunoscută, aleasă la întâmplare, pentru intimidare. Un tip aparte de
infracţiuni, cele care aduc atingere vieţii sexuale, relevă, în general, crize pasagere pe
fond psihic, specifice pubertăţii şi adolescenţei, pe care le traversează autorii lor. Aceste
crize sunt adesea exacerbate de existenţa unor sentimente de frustrare, alteori lipsa unei
educaţii sexuale sau promiscuitatea determinând comiterea unor astfel de fapte. În unele
cazuri particulare, minorul adoptă o astfel de conduită pe fondul unei lipse acute de
preocupări pentru petrecerea timpului liber (lectură, sport), alteori decelându-se
perturbări de natură afectivă (infantilism, egocentrism, instabilitate emoţională) induse
chiar de familie (hiperprotecţie familială sau respingere). Un fenomen care ia amploare
continuă în cadrul delincvenţei juvenile îl reprezintă delincvenţa în grup. Conform celor
mai recente statistici, aceasta reprezintă cca. 35% din totalul conduitelor delincvente.
Au fost identificate două tipuri principale de grupări infracţionale şi anume grupul
spontan şi grupul organizat (banda de infractori). Acestea din urmă se constituie, de
obicei pe criterii economice (sărăcie) sau etnice (imigraţie). În cadrul acestor bande,
violenţa este un simbol iniţiatic, putându-se vorbi de o adevărată cultură a violenţei ca
mod de viaţă în cadrul grupului delincvent. Recurgerea frecventă la violenţă induce
minorului care se integrează o stare psihologică de indiferenţă faţă de suferinţa produsă
altuia. Frederic Thrasher prezintă pe larg reperele psihosociale ale bandei de tineri
infractori: grupuri structurate de tineri, de regulă aparţinând clasei muncitoare, uniţi prin
loialitate, teritorialitate şi ierarhie proprie. În viziunea lui Thrasher, geneza bandelor
reflectă dinamica socială şi mai ales căutarea identităţii în faţa schimbării urbane. Banda
se dezvoltă, precizează autorul, ca o manifestare a frontierei economice, morale şi
culturale care delimitează zonele oraşului19. 19 F. Thrasher, The Gang, University of
Chicago Press, 1927 CRIMINALITATEA ORGANIZATĂ - DOMENIU, NOŢIUNE
Ana-Maria MATEI Masterand Ştiinţe Penale Facultatea de Drept „Simion Bărnuţiu”
Sibiu A. NOŢIUNI GENERALE PRIVIND CRIMINALITATEA ORGANIZATĂ
Definirea noţiunii de criminalitate organizată reprezintă o muncă laborioasă la care şi-au
adus aportul atât teoreticienii, practicienii şi specialiştii în domeniu din domeniile
economic, juridic, politic, social, reprezentanţii mass-media şi responsabilii cu
elaborarea strategiilor de prevenire şi combatere a acestui fenomen, fără însă a conchide
la o definiţie unitară. Însă elaborarea unei definiţii unitare se impune din următoarele
considerente: - crearea unei viziuni de ansamblu asupra acestui fenomen, ceea ce
implică o mai bună cunoaştere a cauzelor, evoluţiei şi tendinţelor sale; - delimitarea
clară a conceptului de crimă organizată de celelalte activităţi ilegale; - identificarea
tuturor formelor de manifestare a crimei organizate şi legăturilor ce există între acestea;
- cunoaşterea dimensiunilor şi implicaţiilor sociale şi economice ale fenomenului; -
delimitarea clară între ceea ce reprezintă crima organizată ca activitate ilegală şi cea de
grup cu preocupări criminale; - încriminarea unitară, atât în dreptul internaţional, cât şi
în cel naţional, a activităţii infracţionale specifice crimei organizate; - armonizarea
acţiunilor practice şi strategiei statelor angrenate în lupta împotriva crimei organizate,
inclusiv în ceea ce priveşte crearea unui cadru instituţional eficient. În scopul lămuririi
pe deplin a noţiunii de „criminalitate/crimă organizată” se impune delimitarea
conceptului de „criminalitate” şi a celui de „mafie”, în vederea elaborării celor mai
eficiente strategii de contracarare.1 Criminalitatea este un produs obiectiv al structurii
sociale, care s-a născut o dată cu aceasta, fiind constituită din ansamblul infracţiunilor
care se săvârşesc într-o anumită perioadă de timp şi într-un loc bine determinat2 . În
delimitarea celor trei concepte mai sus menţionate s-a pornit de la definiţia dată mafiei
de către Giuseppe Rizzoleto şi Gaetano Mosca, în lucrarea „Mafioţii din Vicaria”-
„Mafia reprezintă o expresie curentă, folosită pentru a desemna un grup de indivizi,
aroganţi şi violenţi, uniţi între ei prin raporturi secrete şi de temut, aflaţi la originea unor
acţiuni criminale”. Potrivit unei alte opinii3 , Mafia ar reprezenta o organizaţie secretă
constituită în anul 1282, în timpul unei revolte, cunoscută în istorie sub numele de
“viespile siciliene”, îndreptată împotriva ocupanţilor francezi, iar termenul de Mafia ar
corespunde prescurtării cuvintelor unei lozinci frecvent utilizate: “Morte alla Francia,
Italia anela” (Moarte Franţei, strigă Italia). Cea de a V-a Conferinţă a O.N.U din anul
1992, privind „Prevenirea criminalităţii şi tratamentul infractorilor”, a evidenţiat, printr-
o rezoluţie specială, patru criterii definitorii pentru criminalitatea organizată: 1. Scopul
– obţinerea unor câştiguri substanţiale. 2. Legături – bine structurate şi delimitate
ierarhic în cadrul grupului. 3. Specific – folosirea atribuţiilor şi relaţiilor de serviciu ale
participanţilor. 4. Nivel – ocuparea de către participanţi a unor funcţii superioare în
economie şi societate. Conceptele de criminalitate, crimă şi mafie – primele două
folosite frecvent în aceeaşi accepţie – se diferenţiază prin: 1. Gradul de pericol social al
activităţilor infracţionale; 2. Nivelul de organizare şi structurare; 3. Metode şi mijloace
folosite pentru atingerea scopului propus; 4. Scopul urmărit. Mafia reprezintă acel
segment infracţional la care se raportează activităţi ilegale deosebit de periculoase,
desfăşurate prin metode agresive de către asociaţii de indivizi cu o structură
organizatorică ierarhizată şi un lider autoritar, având la bază un cod de conduită
obligatorie, ritualuri de admitere a membrilor şi o lege a tăcerii, în scopul instituirii
controlului asupra unor sectoare ale economiei sau chiar asupra unor niveluri de decizie
ale societăţii şi obţinerii de câştiguri ilicite fabuloase.4 1 V. Cioclei, Despre
ambiguitatea conceptuală în materia criminalităţii organizate, Lupta împotriva corupţiei
şi criminalităţii organizate, ed. Centrul de pregătire continuă a procurorilor, Parchetul
general de pe lângă SCJ. 2 T. Amza, Criminologie, Ed. Lumina Lex, 1998, pag. 28 şi
urm. 3 Gh. Nistoreanu, C. Păun, Criminologia, Ed. Europa Nova, Bucureşti, 1996 4 Gh.
Nistoreanu, O. Păun, Criminologia, Ed. Europa Nova, Bucureşti, 1996, p. 237. 12
Criminalitatea organizată este definită prin existenţa unor grupuri de infractori,
structurate pe ideea înfăptuirii unor activităţi ilegale, conspirative, având ca principal
scop obţinerea de profituri ilicite la cote deosebit de ridicate. Activităţile ce compun
Criminalitatea Organizată au un caracter secret şi bine organizat, din care cauză
realizează un impact social deosebit de negativ, în multe state el constituind "cancerul
perfid" care vlăguieşte puterea societăţii, ameninţă integritatea guvernelor, determină
creşterea taxelor care se adaugă la preţul mărfurilor, periclitează siguranţa şi locurile de
muncă ale cetăţenilor, aduce daune agenţilor economici aflaţi în competiţie, controlează
prin forţa banilor sindicatele, în final realizând o puternică influenţă în sfera
economicului, socialului şi mai ales politicului. Preocupările multiple pentru explicarea
acestui fenomen sunt justificate de necesitatea imperioasă de a cunoaşte dimensiunile şi
implicaţiile sale în societate şi, pe această bază, să se poată stabili acţiunile şi măsurile
cele mai eficiente de prevenire şi contracarare, atât în plan legislativ cât şi în cele al
structurilor judiciare. Strădaniile de a defini şi explica criminalitatea organizată sunt
determinate şi de faptul că cetăţenii, în general, dar şi organismele statului, chiar mass-
media percep în mod diferenţiat şi de cele mai multe ori greşit structurile, scopurile şi
mai ales modurile în care se manifestă acest flagel social. În concepţia specialiştilor din
ţările unde criminalitatea organizată are rădăcini adânci şi se manifestă permanent în
viaţa cotidiană a societăţii, aceasta este definită prin existenţa unor grupuri de infractori
structurate în ideea înfăptuirii unor activităţi ilegale conspirate, având drept principal
scop obţinerea de profituri ilicite la cote deosebit de ridicate. Arsenalul complex al
acestor grupuri de infractori cuprinde, în diferite proporţii, folosirea violenţei, şantajul,
escrocarea forţei de muncă, traficul de droguri, jocurile de noroc, camăta, răpirea de
persoane, prostituţia, contrafacerea şi plasarea mijloacelor de plată false, contrabanda,
evaziunea fiscală, coruperea oficialităţilor publice, şi chiar acţiuni aparent legale, dar cu
urmări delictuoase, toate acestea în scopul acumulării unor venituri substanţiale pe care
apoi le canalizează în reluarea activităţii infracţionale la niveluri superioare, cu un grad
de pericol social mai ridicat, inclusiv pentru a penetra şi controla organismele puterii şi
administraţiei statului. Ca element esenţial trebuie să se reţină că activităţile ce compun
criminalitatea organizată au un caracter secret şi bine organizat, din care cauză
realizează un impact social deosebit de negativ, în multe state el constituind ,,cancerul
perfid” care vlăguieşte puterea societăţii, ameninţă integritatea guvernelor, determină
creşterea taxelor care se adaugă la preţul mărfurilor, periclitează siguranţa şi locurile de
muncă ale cetăţenilor, aduce daune agenţilor economici aflaţi în competiţie, controlează
prin forţa banilor sindicatele, în final realizând o puternică influenţă în sfera
economicului, socialului şi mai ales politicului. În concepţia Interpol-ului organizaţiile
criminale ar putea fi împărţite în cinci mari grupe distincte: a) Familiile mafiei,
constituite pe structuri ierarhice stricte, norme interne de disciplină, un cod de conduită
şi o mare diversitate de activităţi ilicite (familiile italiene, americane, cartelurile
columbiene ale drogurilor, bandele de motociclişti, etc.); b) Organizaţiile profesionale
ale căror membri, spre deosebire de familiile mafiei, se specializează în una sau două
tipuri de activităţi criminale (laboratoare clandestine pentru fabricarea drogurilor,
imprimerii clandestine pentru contrafacerea sau falsificarea monedelor, furtul şi traficul
cu maşini furate, răpiri de persoane pentru răscumpărare, etc.); c) Organizaţii criminale
constituite pe criterii etnice, care sunt, de regulă, rezultatul unor împrejurări specifice
precum închiderea graniţelor ori circulaţia dificilă peste frontiere, severitatea excesivă a
procedurilor de imigrare, expansiunea geografică. În asemenea situaţii se află societăţile
criminale chineze (triade), grupurile criminale japoneze Yakuza sau Boryokudan,
grupurile jamaicane şi altele. În legătură cu organizaţiile criminale etnice, în România,
în prezent, este luată în considerare mafia ţigănească, autorii de specialitate, ca şi
practicienii, fiind de acord cu realitatea acestui fenomen5 . În acest sens este cert faptul
că, într-un studiu făcut în 1994 – 1995, rezultă că din numărul învinuiţilor şi inculpaţilor
cercetaţi pentru diverse infracţiuni, aproximativ 10%, provin din rândul ţiganilor. De
asemenea, dacă rata generală a criminalităţii era de 766 la suta de mii de locuitori, în
mediul etniei ţigăneşti aceasta se ridică la 4.377 la suta de mii. Rata criminalităţii în
rândul etniei ţigăneşti este ridicată şi în alte state europene, însă organizarea
fenomenului infracţional la nivelul crimei organizate în rândul ţiganilor români s-a
desfăşurat cu mult mai mare rapiditate faţă de alte medii. Astfel, imediat după
deschiderea frontierelor în 1989, în Occident au fost identificate numeroase grupuri de
ţigani români organizaţi în sistem mafia ce au surprins autorităţile statale respective prin
explozia infracţională a acestor categorii de autori. Astfel de grupuri au început cu
cerşetoria organizată, au continuat cu furturile din buzunare, jocurile de noroc, alba-
neagra, apoi tâlhării şi furturi, fapte de tradiţie în mediul lor, adaptându-se ori
specializându-se în tâlhărirea conaţionalilor (racket), prostituţie, trafic cu copii, trafic cu
autoturisme furate. Structura unui grup mafiot ţigănesc se prezintă ierarhic, după cum
urmează: executanţii (pe zone şi tipologii infracţionale), coordonatorii, şeful, protectorii
(1-2 din instituţiile de bază – poliţie, magistratură, control finanţe 5 D. Miclea,
Hăţişurile crimei organizate, Ed. Libra, Bucureşti, 2001, p. 28-29. 13 ori factori de
decizie inclusiv din sfera politicului, administraţie, foarte bine protejaţi şi sprijiniţi sub
diverse forme – bani, case etc.). Din grup mai fac parte membrii consiliului de judecată,
membrii grupului protecţie şi reglări conturi şi tăinuitorii (cel mai adesea sub forma
legală a caselor de amanet). Yakuza sau Boryokudan este o organizaţie criminală în
sfera criminalităţii organizate specifică Japoniei caracterizată prin sistemul de
organizare piramidal şi având la bază familia pe principiul latin “pater familias” (şeful
sau tatăl – oyabur, copii – kobun, fraţii tineri – shatei, fraţii în vârstă – aniki, unchii –
oyi). Membrii familiei (ikka) execută fără şovăire ordinele şefului, juste sau nu, bune
sau rele. Pentru acţiuni ce lezează autoritatea şefului ori violarea regulilor familiei, celui
vinovat se aplică pedepse corporale severe, expulzarea, ori tăierea degetului de la mână
de către el însuşi. Când un membru este expulzat, el este comunicat tuturor
organizaţiilor boryokundan pentru a nu mai putea fi primit de către alte organizaţii.
Yakuza cunoaşte trei ramuri majore: yamaguchi-gumi (se estimează că dispune de
26000 membri afiliaţi şi 944 bande mai mici), inagawa-kai (cu peste 6.800 membri) şi
sumiyoshi-kai (peste 7.000 de membri). După unele date mai recente, bazate pe
statisticile Agenţiei Naţionale a Poliţiei Japoneze, există peste 46.600 membri şi
aproximativ 32.700 asociaţi în 1995, iar membrii celor trei familii yakuza reprezintă
66,5% din toţi membrii yakuza. Bandele boryokudanilor au birouri în centrele oraşelor
unde îşi afişează ostentativ emblema pe uşile de la intrare. Membrii îşi pun, de
asemenea, pe reverul hainei semne distinctive ce-i atestă calitatea de membru al bandei
şi, nefolosind de obicei violenţa, este dificil pentru poliţie în a-i acuza sau în a le
demonstra escrocheriile. Legislaţia japoneză nu incriminează asocierea ca infracţiune de
sine stătătoare pentru a nu încălca principiul constituţional al liberei asocieri, iar Legea
Anti-Boryokudan, adoptată în 1991, la solicitarea poliţiei, are un caracter administrativ.
Potrivit acestei legi, bandele sau grupurile boryokudanilor trebuiesc să obţină aprobarea
înregistrării la o instanţă judecătorească. Astfel, prin aşezarea la „vedere” a organizaţiei
se depăşeşte interdicţia constituţională privind dreptul la asociere. Pe de altă parte sunt
stabilite trei condiţii pentru autorizare: În primul rând „scopul”, să nu fie comiterea de
infracţiuni. În al doilea rând, „raportul”, în grup între membrii cu o proastă reputaţie să
nu depăşească raportul general din Japonia, stabilit de guvern ca fiind 4,11% pentru
organizaţii care au mai mult de 1.000 de membri şi de 66,67% pentru organizaţia care
are 3 sau 4 membri. În al treilea rând să nu aibă structură ierarhică. Neîndeplinirea
acestor criterii califică grupul ca fiind în sfera crimei organizate şi este sancţionat cu
amendă de 1 milion yeni şi închisoare de 1 an. Pe de altă parte, pentru a satisface
cererea legală de aprobare, poliţia are nevoie să ştie identitatea membrilor grupului,
astfel încât aceasta să cunoască mai uşor cine sunt aceştia şi ce trecut infracţional au.
Specific yakuza este faptul că membrii familiilor desfăşoară activităţi infracţionale de
cele mai multe ori obişnuite (trafic de orice fel, jocuri şi pariuri clandestine, racket etc.)
şi, din profit, plătesc un tribut structurilor superioare ale organizaţiei.6 d) Organizaţii
teroriste internaţionale, care practică asasinatul, deturnarea de avioane, răpirea de
persoane etc. sub diferite motivaţii, de regulă politice, militare, religioase şi rasiale. e)
Reciclarea banilor - activitate infracţională desfăşurată de persoane cu venituri ilicite,
pentru mascarea şi transformarea acestora în venituri licite prin reinvestirea lor. Aceste
organizaţii apărute recent, au o clientelă din ce în ce mai bogată compusă din îmbogăţiţi
stânjeniţi de milioanele de dolari lichizi obţinuţi din afaceri ilicite, oameni de afaceri
care doresc să se sustragă de la impozite şi taxe, deţinători de fonduri obscure destinate
mituirii unor funcţionari publici ori chiar persoane obişnuite, care încearcă să-şi ascundă
capitalurile, din diferite motive personale.7 În concepţia nord-americană, în funcţie de
activităţile infracţionale, pe care le desfăşoară, putem distinge următoarele tipuri de
organizaţii criminale: Raketing. Grupuri de indivizi care organizează diverse tipuri de
activităţi infracţionale pentru profituri combinate. Structura reţelei este formată din
conducătorul cel mare (“capul”), conducătorii de grupuri, culegătorii de informaţii (cei
ce culeg informaţiile şi le transmit, privind traseul şi locul unde urmează a se acţiona),
complicii (existenţi în societăţile de transport, şoferii autocarelor). Un grup este format
din 2-10 indivizi, conduşi de foşti luptători din fostele structuri militare ale statelor
C.S.I., bine antrenaţi şi gata oricând să folosească orice fel de arme. Acţiunile sunt puse
la punct în ţara de origine, în cele mai mici detalii şi urmăresc jefuirea autoturismelor şi
turiştilor din autocare în situaţia când nu plătesc taxa de protecţie solicitată. Refuzul
duce la violenţă, îndeosebi la revenirea în ţara de origine. Operaţiuni de vicii. Grupuri
de indivizi care desfăşoară o activitate continuă prin furnizarea de bunuri şi servicii
ilegale, cum sunt: narcoticele, prostituţia, cămătăria, jocurile de noroc etc. Furtul.
Grupuri de indivizi care se angajează într-un tip particular de furt, bazat pe continuitate,
cum ar fi frauda, escrocheria, jaful, furtul de maşini, achiziţionarea de bunuri de date
pentru revânzare. Bande. Grupuri de indivizi cu interese comune ori apartenenţă
socială, care se asociază în vederea comiterii unor activităţi ilicite, pentru a se impune
într-o comunitate (bande de tineri, cluburi de motociclişti, mai nou tinerii emo). 6
Raportul Secretariatului General OIPC – Interpol publicat în Revista Interpol nr.
443/1993 7 General Ion Pitulescu, Al 3-lea Război mondial Crima organizată, Editura
Naţional 1996, p.25 14 Teroriştii. Grupuri de indivizi care se asociază pentru a comite
acte criminale spectaculare, cum ar fi asasinatele, răpirile de persoane publice, pentru
a submina încrederea publică în stabilitatea guvernamentală, din motive politice ori
pentru satisfacerea unor revendicări. Criminalitatea organizată trebuie analizată ca o
apariţie neomogenă, cu o structură internă diferenţiată, pornind de la grupurile
organizate, formate din infractori profesionişti, acţionând independent unul de altul,
până la structurile mafiote, toate având un set de particularităţi minime obligatorii: -
stabilitate în cadrul asociaţiei infracţionale; - o anumită structură internă şi diviziune a
rolurilor între membrii asociaţiei; - continuitatea şi sistematizarea activităţii
infracţionale; - scopul principal al asocierii infracţionale să fie obţinerea unor câştiguri
importante; - activitatea infracţională să fie profesionalizată. Aceste trăsături sunt
indispensabile şi ele fac o distincţie netă între crima organizată şi grupurile de indivizi
care se asociază relativ întâmplător şi desfăşoară o activitate infracţională de amploare
redusă, uneori chiar ocazională. În Germania, îndrumarele administraţiei interne
(poliţie, tribunale) definesc crima organizată ca fiind “comiterea metodică a
infracţiunilor, determinate de urmărirea profitului şi puterii, unde infracţiunile, separat
sau ca un întreg, sunt de o importanţă considerabilă”. Această optică se aplică doar
acolo unde doi sau mai mulţi participanţi lucrează împreună de mai mult timp sau de o
perioadă nedefinită, bazaţi pe diviziunea muncii, în cazurile când ei folosesc fie structuri
comerciale sau de afaceri, fie violenţa sau alte metode de intimidare sau influenţa lor în
politică, mass-media, administraţie, tribunale sau economie. Cercetătorii polonezi au
elaborat o definiţie a crimei organizate ca fiind “asociaţie criminală organizată atrasă de
câştig, cu intenţia de a comite diferite infracţiuni continue şi de a-şi atinge scopurile prin
corupţie, şantaj, întrebuinţarea forţei şi a armelor” (Serviciul pentru lupta contra
criminalităţii organizate al Direcţiei Generale a Poliţiei). Totodată, în Proiectul polonez
al Convenţiei Naţiunilor Unite, privind combaterea criminalităţii, se propune definirea
crimei organizate ca fiind “acţiunile comise de un membru al unei organizaţii criminale,
în cazul când ele constituie cel puţin un fragment din activitatea criminală a unei
asemenea organizaţii”. Codul penal canadian, în capitolul 2, completat prin legea C-95,
defineşte organizaţia criminală ca fiind „orice grup, asociaţie sau organ public, alcătuit
din una sau mai multe persoane organizate oficial sau neoficial, cu îndeplinirea
următoarelor condiţii: a) având ca activitate principală comiterea unei infracţiuni penale,
cuprinsă în această definire sau altă lege a Parlamentului, pentru care pedeapsa maximă
este de peste 5 ani; b) oricare, sau toţi membrii care sunt implicaţi, sau care au fost
angajaţi în ultimii 5 ani, să fi săvârşit astfel de infracţiuni. Această definiţie se întinde
dincolo de conceptul de „bandă organizată” şi este aplicabilă atât bandelor cu o
structură inferioară, cât şi celor cu o structură dezvoltată, inclusiv acelora care nu au
folosit violenţa. Dacă doar unul din grup a comis mai multe infracţiuni în ultimii cinci
ani, este suficient pentru a se reţine existenţa crimei organizate.8 O poziţie avansată o au
legiuitorii din Austria şi Cehia, care deşi nu definesc noţiunea de crimă organizată,
totuşi, au cuprins în codurile penale respective trăsăturile acesteia. Astfel, Codul penal
austriac a inclus în 1966 în cap. 278 „a” definiţia organizaţiei criminale cu următoarele
elemente ale structurii9 : a) un grup de peste 10 persoane angajate în structura
criminală, ca un fel de întreprindere; b) continuitate (pentru o mai lungă perioadă de
timp); c) activităţile sunt enumerate şi descrise prin specificare şi scop; specificare –
încălcarea legii este îndreptată împotriva vieţii, sănătăţii, libertăţii sau proprietăţii,
exploatarea prostituţiei, falsificarea banilor, traficul cu materiale nucleare, toxice sau
droguri; d) scop – intenţia trebuie, în cea mai mare parte, să fie îndreptată către: -
repetarea infracţiunilor severe; - primirea de valori monetare mari sau influenţă ridicată
în domeniul politicii sau economiei; - corupţie, terorism sau măsuri speciale pentru a
scăpa de acuzaţiile ce ar putea apărea. Codul penal ceh, în definirea făcută organizaţiilor
criminale în art. 89 alin. 20, prezintă următoarele trăsături ale acestora: a) asocierea mai
multor persoane; b) structură internă de organizare; c) repartizarea funcţiilor şi
împărţirea activităţilor în interiorul organizaţiei; d) orientarea către obţinerea de
beneficiu; 8 Donald Stuart – Legislaţia penală împotriva bandelor, RIDP – 69 P. 248. 9
Cristoph Mayerhofer – Sistemul juridic penal înfruntând provocarea crimei organizate.
R.I.D.P. vol. 67 p. 157 15 e) comiterea, în mod continuu, de delicte internaţionale.10
Sistemul penal ungar în materia combaterii crimei organizate are, de asemenea, un pas
în faţă, în sensul că, prin Legea LXXIII/1997 de modificare a Codului penal, defineşte
organizaţia criminală ca fiind: „o alianţă criminală bazată pe diviziunea muncii şi
formată pentru comiterea permanentă de infracţiuni, scopul ei fiind obţinerea unor
câştiguri financiare permanente”. Prin urmare, criminalitatea organizată, poate fi
definită ca fiind acel segment infracţional la care se raportează activităţile ilegale, de
natură să afecteze grav anumite sectoare ale vieţii economice, sociale şi politice,
desfăşurate prin diverse metode şi mijloace, în mod constant, planificat şi conspirat, de
către asociaţii de indivizi, cu ierarhie internă bine determinată, cu structuri specializate
şi mecanisme de autoapărare, în scopul obţinerii de profituri ilicite la cote deosebit de
ridicate.11 Din definiţie rezultă două caracteristici principale ale conceptului de
criminalitate organizată: Gradul de pericol social al activităţilor ilegale desfăşurate de
acest segment infracţional poate afecta grav anumite sectoare ale vieţii economice,
sociale şi politice. Desfăşurarea constantă, organizată, planificată şi bine conspirată a
acestor activităţi infracţionale.12 Într-o accepţie întâlnită în doctrina nord-americană,
criminalitatea organizată este o activitate infracţională desfăşurată de două sau mai
multe persoane, în vederea obţinerii de profit, prin violenţă, ameninţări şi (sau)
coruperea unor persoane publice.13 În accepţiunea unanimă a specialiştilor italieni,
scopul criminalităţii organizate constă în a atinge un grad de îmbogăţire considerabil,
graţie unei baze de acţiune foarte extinse, care nu poate face abstracţie de contextul
internaţional. Principalul obiectiv, respectiv obţinerea unui maximum de profit, nu se
poate realiza însă numai la nivel naţional, ci şi internaţional, având ca raţiune nu doar
multitudinea persoanelor implicate şi diversitatea geografică a locurilor de producere,
de tranzit şi de vânzare a produselor infracţiunii, ci şi mijloacele folosite de infractori
(structura logistică, mecanisme de acumulare, sistem de plată, modalitate de spălare a
profiturilor etc.) Aceste tipuri de acţiuni ilicite, cum sunt traficul de droguri, vânzarea de
arme, traficul de devize, contrabanda, evaziunea fiscală, necesită fonduri considerabile
şi structuri foarte complexe, pe baza principiului ,,cu cât angajarea capitalului este mai
importantă, cu atât structura organizaţiei criminale se va extinde“. În felul acesta, devine
necesară organizarea creşterii capitalului angajat în activităţi delictuoase paralel cu
întărirea şi dezvoltarea structurii prin forme cât mai sofisticate de activitate criminală.
Pentru a realiza aceste profituri enorme, criminalitatea organizată utilizează fără
scrupule instrumentele vieţii economice în special sistemul de economii şi sistemul
bancar, care asigură, în ultimă instanţă şi garantează circulaţia bogăţiilor acumulate. Se
constată o dezvoltare masivă a spălării banilor, prin crearea, în diferite zone ale lumii, a
unor societăţi financiare destinate să camufleze traficul de devize. Dat fiind şi faptul că
ea caută întotdeauna noi piste pentru plasarea investiţiilor sale, criminalitatea organizată
îşi creează şi legături strânse în domeniul marilor întreprinderi productive, de construcţii
ori societăţi de licitaţie publice, în sânul cărora îşi introduc oameni de încredere. Pe baza
acestor considerente, specialiştii italieni în materie apreciază că această criminalitate
organizată se manifestă, în principal, prin următoarele forme: - asociaţii de tip mafiot; -
organizaţii specializate în extorcarea de fonduri; - organizaţii specializate în traficul de
droguri; - organizaţii specializate în contrabandă - organizaţii specializate în escrocherii
( înşelăciuni ) Coroborând datele obţinute pe diferite căi şi din analiza lucrărilor apărute
în materie, putem conchide, că majoritatea grupurilor infracţionale, care au atins un
nivel de maturizare compatibil cu crima organizată, au la bază următoarele principii
organizatorice: - stabilirea unităţii infracţionale; - liderul şi ierarhia subordonării; -
sistemul de neutralizare a controlului social; - preocuparea permanentă de a corupe
persoane responsabile din legislativ, executiv, justiţie şi poliţie; - apărarea severă a
conspirativităţii şi secretului acţiunilor; 10 Jan Musil – Sistemul penal – probă a crimei
organizate, R.I.D.P. – vol. 67 p. 48 11 G. Antoniu, Reflecţii asupra crimei organizate,
R.D.P, nr. 3/1997 12 Păun Costică, Crima organizată sau organizarea crimei?, Analele
Academiei de Poliţie „Alexandru Ioan Cuza” anul I, Bucureşti, 1993 13 M. J. Palmiotto,
Criminal investigation, Nelson - Hall Publisher, Chicago, USA, 1994, p. 506. 16 -
planificarea activităţii infracţionale; - concentrarea scopului activităţii pe obţinerea de
profituri mari, spălarea banilor murdari şi investirea lor în activităţi economice oficiale;
B. INFRACTIUNI DIN SFERA CRIMINALITĂŢII ORGANIZATE 1. Grupul
infracţional organizat În CONVENŢIA NAŢIUNILOR UNITE - NAPOLI 1994 privind
lupta împotriva criminalităţii organizate transnaţionale, expresia grup infracţional
organizat desemnează un grup structurat alcătuit din trei sau mai multe persoane, care
există de o anumită perioadă şi acţionează în înţelegere, în scopul săvârşirii uneia ori
mai multor infracţiuni grave sau infracţiuni prevăzute de convenţie, pentru a obţine,
direct ori indirect, un avantaj financiar sau un alt avantaj material.14 În legislaţia penală
română grupul infracţional organizat a fost definit pentru prima oară odată cu apariţia
Legii nr. 39/2003, privind prevenirea şi combaterea criminalităţii organizate, lege bazată
pe reglementările internaţionale în domeniu. Astfel, grupul infracţional organizat este
definit ca un grup structurat, format din trei sau mai multe persoane, care există pentru o
perioadă şi acţionează în mod coordonat în scopul comiterii uneia sau mai multor
infracţiuni grave, pentru a obţine direct sau indirect un beneficiu financiar sau alt
beneficiu material.15 Din analiza acestei definiţii se observă că legiuitorul delimitează
foarte clar trăsăturile grupului infracţional organizat, atât pentru a crea cadrul de
aplicare a metodelor specifice de investigare cât şi, implicit, ca măsură de respectare a
drepturilor omului, în sensul aplicării metodelor specifice de investigare, mult mai
sensibile în ceea ce priveşte atingerea dreptului la viaţă privată al persoanei, numai în
cazul unor infracţiuni cu un pericol social ridicat, care legitimează oarecum riscul
atingerii unor drepturi, din partea statului. Astfel, în primul rând, este prevăzută
obligativitatea existenţei unui anumit număr de membrii: „trei sau mai multe persoane”.
Acest grup trebuie să existe în timp, să nu fie numai o asociere temporară, bazată pe o
rezoluţie infracţională de moment sau cu scopul săvârşirii unei singure infracţiuni.
Astfel, nu putem vorbi despre grup infracţional organizat în cazul unui jaf armat, chiar
dacă este comis de mai multe persoane şi presupune o anumită organizare şi un pericol
social deosebit, dacă infractorii au comis doar o singură infracţiune. O altă trăsătură a
grupului infracţional organizat este reprezentată de acţiunea coordonată, de cele mai
multe ori aceasta fiind bazată şi pe o ierarhie în cadrul grupului. Scopul grupului
infracţional organizat, ca trăsătură prevăzută de lege în mod obligatoriu pentru existenţa
acestuia, este de a săvârşi una sau mai multe infracţiuni grave. Revenind la exemplul dat
mai înainte considerăm că atunci când legiuitorul a spus „una sau mai multe infracţiuni
grave” s-a referit la categorii de infracţiuni şi nu la fapta în sine. Astfel suntem de părere
că un grup infracţional organizat poate fi implicat, spre exemplu, şi în traficul de
persoane şi în traficul de emigranţi, dar nu vorbim de grup infracţional organizat în
situaţia unui grup de infractori care, o singură dată, călăuzeşte un grup de emigranţi din
Asia în Europa Occidentală. O ultimă trăsătură prevăzută de lege este cea a urmăririi
obţinerii unui beneficiu, trăsătură care credem că nu mai are nevoie de nici un
comentariu, exceptând poate faptul că în cazul grupurilor criminale organizate, cel puţin
la nivel de intenţie, aceste beneficii se ridică mult peste cele rezultate din infracţiuni
care nu se circumscriu sferei de acţiune a acestora. Ca o accentuare a celor arătate mai
sus trebuie menţionat faptul că pe lângă prevederea expresă a trăsăturilor obligatorii ale
grupului infracţional organizat legiuitorul accentuează şi prin diferenţierea, în cadrul
normei juridice, fără a se lăsa loc de interpretări, a grupului infracţional organizat faţă
de simpla asociere în vederea săvârşirii de infracţiuni. Astfel, în cadrul aceluiaşi art. 2
din Legea nr. 39/2003 se prevede faptul că: „nu constituie grup infracţional organizat
grupul format ocazional în scopul comiterii imediate a uneia sau mai multor infracţiuni
şi care nu are continuitate sau o structură determinată ori roluri prestabilite pentru
membrii săi în cadrul grupului”. Cu privire la obiectul constituirii grupului infracţional,
mai exact modul în care grupul gândeşte obţinerea beneficiilor fabuloase, respectiv
infracţiunea comisă legiuitorul prevede expres ca grupul infracţional organizat
urmăreşte „săvârşirea unei infracţiuni grave”, detaliind mai apoi ce categorii de
infracţiuni prevăzute în legislaţia penală se includ în acest concept. Astfel, sunt
considerate ca infracţiuni grave, următoarele: 1. omor, omor calificat, omor deosebit de
grav; 2. lipsire de libertate în mod ilegal; 3. sclavie; 14 Miclea Damian , Cunoaşterea
crimei organizate , Editura Pygmalion ,2001 15 Legea nr. 39/2003 privind prevenirea şi
combaterea criminalităţii organizate, publicată în M. Of., Partea I nr. 50 din 29/01/2003.
17 4. şantaj; 5. infracţiuni contra patrimoniului, care au produs consecinţe deosebit de
grave; 6. infracţiuni privitoare la nerespectarea regimului armelor şi muniţiilor,
materiilor explozive, materialelor nucleare sau al altor materii radioactive; 7. falsificare
de monede sau de alte valori; 8. divulgarea secretului economic, concurenţa neloială,
nerespectarea dispoziţiilor privind operaţii de import sau export, deturnarea de fonduri,
nerespectarea dispoziţiilor privind importul de deşeuri şi reziduuri; 9. proxenetismul;
10. infracţiuni privind jocurile de noroc; 11. infracţiuni privind traficul de droguri sau
precursori; 12. infracţiuni privind traficul de persoane şi infracţiuni în legătură cu
traficul de persoane; 13. traficul de migranţi; 14. spălarea banilor; 15. infracţiuni de
corupţie, infracţiunile asimilate acestora, precum şi infracţiunile în legătură directă cu
infracţiunile de corupţie; 16. contrabanda; 17. bancruta frauduloasă; 18. infracţiuni
săvârşite prin intermediul sistemelor şi reţelelor informatice sau de comunicaţii; 19.
traficul de ţesuturi sau organe umane; 20. orice altă infracţiune pentru care legea
prevede pedeapsa închisorii, al cărei minim special este de cel puţin 5 ani; Legiuitorul a
încercat, mai ales prin ultima categorie de infracţiuni grave, să acopere o plajă cât mai
largă de infracţiuni, limitând totuşi, probabil pe considerentul câştigului cât şi a
posibilităţii practice, situaţiile în care putem vorbi de grup infracţional organizat. Astfel,
indiferent cât de „organizate”, având în vedere trăsăturile exprese prevăzute de Legea
nr. 39/2003, ar fi unele grupuri de hoţi, să spunem spărgători de locuinţe, şi practica
poliţienească a demonstrat existenţa unor astfel de grupări, nu pot fi cercetaţi ca şi grup
infracţional organizat decât în condiţiile producerii unor consecinţe deosebit de grave,
definite expres de lege. Credem că, având în vedere concluzia rezultată din practică
privind ritmul de specializare al infractorilor, apariţia de noi metode şi chiar noi
infracţiuni, legislaţia în domeniul criminalităţii organizate, cel puţin din punct de vedere
al infracţiunilor care intră în scopul grupului, ar trebui „upgradată” periodic. 2.
Sancţiunea juridică a grupului infracţional organizat Codul penal sancţionează în
prezent activităţile din domeniul crimei organizate prin art. 323: asocierea pentru
săvârşirea de infracţiuni. Art. 323 incriminează aceste activităţi, întotdeauna, în concurs
cu infracţiunea săvârşită. Cu privire la sancţiunea juridică, la măsurile legislative de
combatere în domeniu, legislaţia română este fermă, considerând ca infracţiune
„iniţierea sau constituirea unui grup infracţional organizat ori aderarea sau sprijinirea
sub orice formă a unui astfel de grup” şi sancţionând pe măsură, respectiv „închisoare
de la 3 la 15 de ani”16. Astfel, după ce a detaliat unele aspecte: iniţierea, constituirea,
aderarea legiuitorul descurajează orice legătură infracţională cu astfel de grupuri:
„sprijinirea sub orice formă”, punând acest element material, din punct de vedere al
pedepsei, pe acelaşi palier cu constituirea grupului. Cu toată această fermitate,
legiuitorul precizează faptul că pedeapsa pentru faptele de mai sus nu poate fi mai mare
decât sancţiunea prevăzută de lege pentru infracţiunea cea mai gravă care intră în scopul
grupului infracţional organizat, făcând în mod implicit o diferenţiere între gradul de
pericol social al grupurilor infracţionale organizate, în funcţie de gradul de pericol al
infracţiunilor care intră în scopul grupului. De asemenea se statuează faptul că
infracţiunea de criminalitate organizată intră în concurs cu infracţiunea gravă, dacă
aceasta a fost săvârşită, nelăsând la nivel de interpretare o eventuală absorbţie. Ca o
completare cerută de diferenţierea expresă făcută cu ocazia definirii grupului
infracţional organizat, legiuitorul prevede faptul că în situaţia iniţierii, constituirii,
aderării sau sprijinirii unui grup infracţional care nu prezintă trăsăturile exprese ale
grupului infracţional organizat se aplică prevederile privind infracţiunea de complot sau,
după caz, a infracţiunii de asociere în vederea săvârşirii de infracţiuni. 3. Competenţa
materială în cazul infracţiunilor de criminalitate organizată Bazându-se pe mai mulţi
factori printre care enumerăm: gravitatea infracţiunilor de criminalitate organizată,
specificul şi complexitatea investigării grupurilor criminale organizate, recunoaşterea
pericolului 16 Codul penal, Editura Hamangiu, 2009. 18 social al acestui flagel,
legiuitorul a prevăzut că urmărirea penală pentru infracţiunile de criminalitate
organizată se efectuează în mod obligatoriu de procuror şi se judecă în primă instanţă de
tribunal. Iniţial, prin legea cadru se prevedea numai obligativitatea Ministerului
Internelor şi Reformei Administrative de a-şi crea structuri specializate de investigare a
infracţiunilor de criminalitate organizate. La aproape doi ani de la adoptarea legii cadru,
credem noi că în urma recunoaşterii pericolului social crescând, la nivel mondial şi
naţional, al acestui flagel, statul a intervenit şi a creat o structură specializată în
investigarea şi cercetarea acestor infracţiuni în cadrul Parchetului de pe lângă Înalta
Curte de Casaţie şi Justiţie, respectiv Direcţia de Investigare a Infracţiunilor de
Criminalitate Organizată şi Terorism, având ca lege cadru de funcţionare Legea nr.
508/2004, modificată prin O.U.G. nr. 7/2005 şi O.U.G. nr. 131/2006. Odată cu acest act
normativ structurile specializate ale Ministerului Internelor şi Reformei Administrative,
prevăzute de legea de prevenire şi combatere a criminalităţii organizate îşi
subordonează activitatea investigativă şi de cercetare Direcţiei de Investigare a
Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism, care devine autoritate supremă în
acest domeniu la nivelul tuturor instituţiilor statului. Un lucru deosebit de important,
care trebuie remarcat, fiind în legătură directă cu tema prezentei lucrări, respectiv
specificitatea investigării infracţiunilor de criminalitate organizată, îl constituie acele
prevederi ale Legii nr. 508/2004 care pun sub autoritatea procurorului nu numai
urmărirea penală ci întreaga activitate de combatere a criminalităţii organizate,
incluzând şi activităţile pur poliţieneşti de documentare şi investigare a infracţiunilor.17
Astfel, legiuitorul prevede că serviciile şi organele specializate în culegerea şi
prelucrarea informaţiilor au obligaţia de a pune de îndată la dispoziţie Direcţiei de
Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism toate datele şi
informaţiile deţinute în legătură cu săvârşirea infracţiunilor. În ceea ce priveşte
investigarea infracţiunilor, atâta vreme cât activităţile desfăşurate de poliţie se
materializează în acte premergătoare, coroborând acestea cu prevederile legii referitoare
la faptul că ofiţerii şi agenţii de poliţie judiciară efectuează numai acele acte de
cercetare penală dispuse de procurorii Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de
Criminalitate Organizată şi Terorism, sub directa coordonare şi controlul nemijlocit al
acestora, dispoziţiile procurorilor fiind obligatorii pentru ofiţerii şi agenţii de poliţie
judiciară iar actele sunt efectuate în numele acestora, considerăm că se subînţelege
obligaţia organelor poliţiei judiciare de a subordona întreaga activitate de investigare şi
bineînţeles şi cea de cercetare, lucru prevăzut expres de lege, procurorului. În ceea ce
priveşte competenţa materială a structurii din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte
de Casaţie şi Justiţie specializată în combaterea criminalităţii organizate, respectiv
Direcţia de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism,
legiuitorul a luat, şi din acest punct de vedere, măsurile necesare pentru abordarea
unilaterală a fenomenelor circumscrise criminalităţii organizate. Astfel, de competenţa
procurorilor specializaţi nu sunt numai infracţiunile referitoare la grupul infracţional
organizat ci şi cea mai mare parte a infracţiunilor grave, care pot constitui scopul
grupului infracţional organizat. În acest mod legiuitorul a rezolvat eventuale probleme
ce puteau apărea ca urmare a unor rupturi în cunoaşterea pe ansamblu al unui fenomen
din sfera criminalităţii organizate. Cu titlu de exemplu arătăm infracţiunile la regimul
juridic al drogurilor. De competenţa procurorilor Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor
de Criminalitate Organizată şi Terorism sunt atât aceste fapte săvârşite de grupuri
infracţionale organizate de traficanţi de droguri cât şi simpla deţinere de droguri de către
o persoană în vederea consumului. Explicaţia considerăm că se regăseşte în
interdependenţa dintre trafic, realizat de regulă de grupări infracţionale organizate, şi
consum de droguri, care poate fi identificat şi la nivel de individ, şi necesitatea abordării
acestui fenomen, sub toate aspectele, de o structură unică, cu un anumit grad de
specializare. Conform Legii nr. 508/2004, cu modificările susmenţionate, modificări
care au atins şi competenţa materială, sunt de competenţa Direcţiei de Investigare a
Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism următoarele infracţiuni, indiferent
de calitatea persoanei, cu excepţia celor date în competenţa Direcţiei Naţionale
Anticorupţie, după cum urmează: a) infracţiunile prevăzute de Legea nr. 39/2003
privind prevenirea şi combaterea criminalităţii organizate, cu excepţia cazurilor în care
infracţiunea gravă este cea prevăzută de art. 215 alin. 1, 2, 3 şi 5 din Codul penal, dacă
s-a cauzat o pagubă mai mare decât echivalentul în lei a 1.000.000 euro sau este una
dintre cele definite la art. 2 lit. b) pct. 15 şi 20 din Legea nr. 39/2003, situaţie în care
competenţa revine Direcţiei Naţionale Anticorupţie. b) infracţiunile contra siguranţei
statului prevăzute în Codul penal şi în legile speciale; c) infracţiunile prevăzute de
Legea nr. 535/2004 privind prevenirea şi combaterea terorismului şi cele prevăzute în
Legea nr. 111/1996 privind desfăşurarea în siguranţă, reglementarea, autorizarea şi
controlul activităţilor nucleare, republicată; 17 Legea 508/2004 privind înfiinţarea,
organizarea şi funcţionarea în cadrul Ministerului Public a Direcţiei de Investigare a
Infracţiunilor de Criminalitate Organizată si Terorism 19 d) infracţiunile prevăzute la
titlul III, "Prevenirea şi combaterea criminalităţii informatice", al cărţii I din Legea nr.
161/2003 privind unele măsuri pentru asigurarea transparenţei în exercitarea
demnităţilor publice, a funcţiilor publice şi în mediul de afaceri, prevenirea şi
sancţionarea corupţiei, cu modificările şi completările ulterioare; e) infracţiunile din
domeniul proprietăţii intelectuale şi industriale, dacă sunt săvârşite de persoane care
aparţin unor grupuri infracţionale organizate sau unor asociaţii sau grupări constituite în
scopul săvârşirii de infracţiuni; f) infracţiunile prevăzute de Legea nr. 143/2000 privind
prevenirea şi combaterea traficului şi consumului ilicit de droguri, cu modificările şi
completările ulterioare, şi cele din Legea nr. 300/2002 privind regimul juridic al
precursorilor folosiţi la fabricarea ilicită a drogurilor, cu modificările şi completările
ulterioare; g) infracţiunile prevăzute în Legea nr. 678/2001 privind prevenirea şi
combaterea traficului de persoane, cu modificările şi completările ulterioare; h)
infracţiunile prevăzute în Legea nr. 365/2002 privind comerţul electronic, republicată,
dacă sunt săvârşite de persoane care aparţin unor grupuri infracţionale organizate sau
unor asociaţii sau grupări constituite în scopul săvârşirii de infracţiuni; i) infracţiunile
prevăzute de Legea nr. 297/2004 privind piaţa de capital, cu modificările şi completările
ulterioare; j) infracţiunile prevăzute de Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 105/2001
privind frontiera de stat a României, aprobată cu modificări prin Legea nr. 243/2002, cu
modificările şi completările ulterioare, şi de Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr.
112/2001 privind sancţionarea unor fapte săvârşite în afara teritoriului ţării de cetăţeni
români sau de persoane fără cetăţenie domiciliate în România, aprobată cu modificări
prin Legea nr. 252/2002, dacă sunt săvârşite de persoane care aparţin unor grupuri
infracţionale organizate sau unor asociaţii sau grupări constituite în scopul săvârşirii de
infracţiuni; k) infracţiunile privind traficul de ţesuturi, celule şi organe umane, dacă sunt
săvârşite de persoane care aparţin unor grupuri infracţionale organizate sau unor
asociaţii sau grupări constituite în scopul săvârşirii de infracţiuni; l) infracţiunile de
contrabandă prevăzute în Codul vamal al României, indiferent de valoarea prejudiciului;
m) celelalte infracţiuni prevăzute în Codul vamal al României, dacă sunt conexe sau
indivizibile cu alte infracţiuni aflate în competenţa Direcţiei de Investigare a
Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism; n) infracţiunile prevăzute în
Legea nr. 656/2002 pentru prevenirea şi sancţionarea spălării banilor, precum şi pentru
instituirea unor măsuri de prevenire şi combatere a finanţării actelor de terorism, cu
modificările şi completările ulterioare, dacă banii, bunurile şi valorile care au făcut
obiectul spălării banilor provin din săvârşirea infracţiunilor date în competenţa Direcţiei
de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism. C.
MODALITĂŢI SPECIFICE DE INVESTIGARE ŞI CERCETARE A
INFRACŢIUNILOR DIN SFERA CRIMINALITĂŢII ORGANIZATE 1. Cauze de
nepedepsire şi cauze de atenuare a răspunderii penale Reglementările în materia
criminalităţii organizate, atât cele prevăzute în legea cadru, respectiv Legea nr. 39/2003
privind prevenirea şi combaterea criminalităţii organizate, cât şi cele prevăzute în unele
legi speciale care reglementează anumite domenii incluse în sfera criminalităţii
organizate, cum sunt traficul de droguri şi traficul de persoane, prevăd anumite condiţii
specifice de înlăturare sau atenuare a răspunderii penale. Existenţa acestor prevederi
legale rezidă din două motive: - recunoaşterea pericolului social deosebit de grav al
acestor infracţiuni şi implicit acceptarea unui „compromis” în favoarea făptuitorului
pentru a se putea realiza apoi actul de „prevenire prin combatere”, în fapt urmărindu-se
diminuarea în orice mod a riscului săvârşirii unor astfel de infracţiuni; - necesitatea
practică de a uşura anchetele în domeniu, în principal prin posibilitatea acordată
făptuitorului de a compensa în mod real riscurile rezultate din încălcarea „legii tăcerii”,
aşa numita „omerta”, care funcţionează în cadrul unui grup infracţional; totodată se
permite şi acordarea protecţie necesare informatorului şi martorului într-o cauză de
criminalitate organizată. Pentru prima dată în legislaţia română aceste condiţii specifice
de înlăturare sau diminuare a răspunderii penale au fost prevăzute în legislaţia antidrog,
primul domeniu dintre cele recunoscute la nivel mondial ca apanaj al grupurilor
criminale organizate reglementat printr-o lege specială. Astfel în anul 2000 prin apariţia
Legii nr. 143 privind prevenirea şi combaterea criminalităţii organizate s-a deschis
drumul unor norme specifice de cercetare şi investigare, printre care şi cele descrise mai
sus. Articolul 15 al actului normativ susmenţionat prevede că nu se pedepseşte persoana
care, mai înainte de a fi începută urmărirea penală, denunţă autorităţilor competente
participarea sa la o asociaţie sau înţelegere în vederea comiterii unei infracţiuni la
regimul drogurilor, permiţând astfel identificarea şi tragerea la răspundere 20 penală a
celorlalţi participanţi. Astfel legiuitorul dă posibilitatea celui care a comis o infracţiune
la regimul drogurilor de a scăpa de rigorile legii în schimbul sprijinului acordat
organelor statului de a identifica şi trage la răspundere penală traficanţii şi implicit de a
stopa activitatea şi mai ales rezultatul, ca pericol social, al activităţii infracţionale
acestora. Toate acestea pentru motivul arătat mai sus, respectiv diminuarea sub orice
formă a riscului producerii efectului infracţiunii de un pericol social foarte ridicat. Dacă
totuşi nu s-a produs această autodenunţare, înainte de începerea urmăriri penale,
legiuitorul mai acceptă un compromis, statuând în articolul următor că: „persoana care a
comis o infracţiune la regimul drogurilor, iar în timpul urmăririi penale denunţă şi
facilitează identificarea şi tragerea la răspundere penală a altor persoane care au săvârşit
infracţiuni legate de droguri beneficiază de reducerea la jumătate a limitelor pedepsei
prevăzute de lege” Aceste prevederi specifice în cercetarea infracţiunilor de
criminalitate organizată au fost preluate mai apoi, într-o formă apropiată, de legislaţia
care reglementează prevenirea şi combaterea traficului de persoane şi ulterior, în anul
2003 de legea cadru privind combaterea criminalităţii organizate. Astfel, Legea nr.
39/2003 privind prevenirea şi combaterea criminalităţii organizate arată în articolul 9, la
aliniatele 1 şi 2, următoarele: 1. Nu se pedepseşte persoana care, săvârşind una dintre
faptele prevăzute de această lege, respectiv iniţierea sau constituirea unui grup
infracţional organizat ori aderarea sau sprijinirea sub orice formă a unui astfel de grup,
denunţă autorităţilor grupul infracţional organizat mai înainte de a fi fost descoperit şi
de a se fi început săvârşirea infracţiunii grave care intră în scopul acestui grup. 2.
Persoana care a săvârşit una dintre faptele de criminalitate organizată, arătate mai sus, şi
care, în cursul urmăririi penale sau al judecăţii, denunţă şi facilitează identificarea şi
tragerea la răspundere penală a unuia sau mai multor membri ai unui grup infracţional
organizat beneficiază de reducerea la jumătate a limitelor pedepsei prevăzute de lege.
Spre deosebire de reglementări iniţiale, din anul 2000, se observă o diferenţă majoră.
Astfel, în cazul de nepedepsire, legea prevede expres că pe lângă denunţarea înainte ca
fapta să fi ajuns la cunoştinţa autorităţilor este necesar grupul infracţional organizat
constituit să nu fi început săvârşirea infracţiunii grave care intră în scopul grupului.
Observăm aici restrângerea compromisului faţă de primele reglementări bazată credem
noi tot pe necesitatea împiedicării sub orice formă a săvârşirii unei infracţiuni grave. 2.
Livrarea supravegheată Livrarea supravegheată este o metodă specifică de investigare a
infracţiunilor de criminalitate organizată, prevăzută pentru prima oară în legea română
prin acelaşi act normativ susmenţionat apărut în anul 2000 privind reprimarea traficului
de droguri. Apariţia acestei metode de investigare se datorează în primul rând
recunoaşterii caracterului transnaţional al traficului de droguri şi a necesităţii de a
adapta legislaţia naţională la cea internaţională în domeniu. Implicit se observă motivul
de ordin practic, ce exemplu arătăm aici obligativitatea existenţei unor norme care să
legitimeze şi pe teritoriul României operaţiuni internaţionale de destrămare a unor
grupări internaţionale de traficanţi de droguri care acţionează pe ruta balcanică a
heroinei, rută care trece prin ţara noastră. Legea cadru de prevenire şi combatere a
criminalităţii organizate dezvoltă prevederile iniţiale în domeniu stabilind atât procedura
ce trebuie urmat cât mai ales permiţând posibilitatea aplicării acestei metode specifice
luptei antidrog şi în cazul identificării şi documentării altor infracţiuni grave săvârşite de
grupuri infracţionale organizate, spre exemplu contrabanda cu obiecte de patrimoniu.
Având în vedere nivelul la care se execută astfel de activităţi, livrarea supravegheată
poate fi autorizată numai de un procuror desemnat de procurorul general al Parchetului
de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, la solicitarea instituţiilor sau a organelor
legal abilitate. Livrarea supravegheată se poate face cu sau fără sustragerea sau
substituirea totală ori parţială a bunurilor care fac obiectul livrării. Legea prevede expres
faptul că nu se poate autoriza efectuarea livrărilor supravegheate în cazul în care prin
acestea s-ar pune în pericol siguranţa naţională, ordinea sau sănătatea publică. Livrarea
supravegheată se autorizează prin ordonanţă motivată. Aceasta trebuie să cuprindă, pe
lângă menţiunile prevăzute la art. 203 C.p.p. respectiv: data şi locul întocmirii, numele,
prenumele şi calitatea celui care o întocmeşte, cauza la care se referă, obiectul actului
sau măsurii procesuale, temeiul legal al acesteia şi semnătura celui care a întocmit-o, şi
menţiuni speciale, astfel: a) indiciile temeinice care justifică măsura şi motivele pentru
care măsura este necesară; b) detalii cu privire la bunurile care fac obiectul livrării
supravegheate şi, după caz, la bunurile care urmează a fi sustrase ori substituite, precum
şi la bunurile care urmează a le înlocui pe acestea; c) timpul şi locul efectuării livrării
sau, după caz, itinerarul ce urmează a fi parcurs în vederea efectuării livrării, dacă
acestea sunt cunoscute; d) datele de identificare a persoanelor autorizate să
supravegheze livrarea. 21 3. Investigatorii acoperiţi şi informatorii Folosirea
investigatorilor sub acoperire şi a unor persoane care ajută la documentarea activităţii
infracţionale, denumite diferite în actele normative speciale, este o altă metodă de
investigare şi cercetare a infracţiunilor, relativ nouă în legislaţia română. Având în
vedere că poate aduce atingere unor drepturi ale omului, în special cele la viaţa privată,
precum şi a faptului că autorizează săvârşirea unor fapte care, în lipsa autorizării, sunt
considerate de lege ca infracţiuni, cauzele şi condiţiile de utilizare a acestei metode sunt
prevăzute expres de lege. În primă fază această metodă a fost reglementată legal în
investigarea infracţiunilor la regimul drogurilor, dintr-o necesitate în ceea mai mare
parte de ordin practic, dovedirea distribuirii de droguri neputându-se face mai clar decât
prin cumpărarea acestora. Ulterior legea privind prevenirea şi combaterea traficului de
persoane, legea privind prevenirea şi combaterea criminalităţii organizate şi legea
privind funcţionarea Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată
şi Terorism legitimizează această metodă, care ulterior a fost preluată, în parte, şi de
Codul de Procedură Penală, aşa cum a fost modificat în anul 2006. Spunem în parte
deoarece Codul de procedură penală, deşi face o sinteză şi apoi dezvoltă şi stabileşte în
cele mai mici detalii activitatea investigatorilor sub acoperire, nu face nici o referire la
activitatea informatorilor şi a colaboratorilor autorizaţi care sprijină poliţia judiciară şi
investigatorii sub acoperire. De menţionat că legislaţia română mai precis Legea nr.
143/2000, modificată în anul 2005 defineşte în mod expres ce este investigatorul sub
acoperire, astfel: investigatori acoperiţi sunt acei poliţiştii special desemnaţi să
efectueze, cu autorizarea procurorului, activităţi specifice, în vederea strângerii datelor
privind existenţa infracţiunii şi identificarea făptuitorilor, şi acte premergătoare, sub o
altă identitate decât cea reală, atribuită pentru o perioadă determinată. Cu privire la
activitatea investigatorilor autorizaţi ne vom opri numai la prevederile Codului de
Procedură Penală deoarece, aşa cum am arătat mai sus sunt cele mai complexe şi
reprezintă totodată şi ultimele reglementări în materie. Deşi actul normativ susmenţionat
nu face referire expresă la infracţiunea de constituire în grup infracţional organizat
prevederile acestuia se aplică în acest domeniu datorită posibilităţii legale de a fi
utilizaţi în cazul în care există indicii temeinice şi concrete că s-a săvârşit sau că se
pregăteşte săvârşirea unei infracţiuni contra siguranţei naţionale prevăzute în Codul
penal şi în legi speciale, precum şi în cazul infracţiunilor de trafic de stupefiante şi de
arme, trafic de persoane, acte de terorism, spălare a banilor, falsificare de monede ori
alte valori, sau a unei infracţiuni prevăzute în Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea,
descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie, cu modificările şi completările
ulterioare, ori a unei alte infracţiuni grave care nu poate fi descoperită sau ai cărei
făptuitori nu pot fi identificaţi prin alte mijloace. Investigatorii sub acoperire sunt
lucrători operativi din cadrul poliţiei judiciare,care acţionează sub o altă identitate decât
cea reală şi pot fi folosiţi numai pe o perioadă determinată. Procurorul competent să
autorizeze folosirea unui investigator sub acoperire are dreptul să-i cunoască adevărata
identitate, cu respectarea secretului profesional. Investigatorii sub acoperire culeg date
şi informaţii în baza autorizaţiei emise de procurorul care efectuează sau supraveghează
urmărirea penală şi le pun, în totalitate, la dispoziţia acestuia. Datele şi informaţiile
obţinute de investigatorul sub acoperire pot fi folosite numai în cauza penală şi în
legătură cu persoanele la care se referă autorizaţia emisă de procuror18. Aceste date şi
informaţii vor putea fi folosite şi în alte cauze sau în legătură cu alte persoane, dacă sunt
concludente şi utile. Autorizarea este dată prin ordonanţă motivată, pentru o perioadă de
cel mult 60 de zile şi poate fi prelungită pentru motive temeinic justificate. Fiecare
prelungire nu poate depăşi 30 de zile, iar durata totală a autorizării, în aceeaşi cauză şi
cu privire la aceeaşi persoană, nu poate depăşi un an. În cererea de autorizare adresată
procurorului se vor menţiona datele şi indiciile privitoare la faptele şi persoanele faţă de
care există presupunerea că au săvârşit o infracţiune, precum şi perioada pentru care se
cere autorizarea. Ordonanţa procurorului prin care se autorizează folosirea
investigatorului sub acoperire trebuie să cuprindă, pe lângă menţiunile generale
obligatorii pentru orice ordonanţă emisă de procuror şi următoarele menţiuni specifice:
a) indiciile temeinice şi concrete care justifică măsura şi motivele pentru care măsura
este necesară; b) activităţile pe care le poate desfăşura investigatorul sub acoperire; c)
persoanele faţă de care există presupunerea că au săvârşit o infracţiune; d) identitatea
sub care investigatorul sub acoperire urmează să desfăşoare activităţile autorizate; e)
perioada pentru care se dă autorizarea; f) alte menţiuni prevăzute de lege. 18 Miclea
Damian, Combaterea crimei organizate - curs , Editura MAI, 2005 22 În cazuri urgente
şi temeinic justificate se poate solicita autorizarea şi a altor activităţi decât cele pentru
care există autorizare, procurorul urmând să se pronunţe de îndată. În ceea ce priveşte
activitatea colaboratorilor autorizaţi şi a informatorilor aceasta nu este reglementată
expres de legile în domeniul criminalităţii organizate, folosirea acestora fiind prevăzută
în principal strâns legată de activitatea investigatorilor sub acoperire. Legea nr. 39/2003
privind prevenirea şi combaterea criminalităţii organizate defineşte informatorul ca fiind
persoana care are cunoştinţă despre un grup infracţional organizat şi furnizează
organelor judiciare informaţii sau date relevante pentru prevenirea, descoperirea şi
sancţionarea săvârşirii unor infracţiuni grave de unul sau mai mulţi membri ai acestui
grup. Legea susmenţionată, ca şi Legea nr. 508/2004 modificată folosesc aceiaşi
titulatură pentru persoanele care sprijină activitatea poliţiei judiciare, respectiv termenul
de „informator” şi stabilesc în acelaşi mod posibilitatea folosiri acestora. Astfel cele
două acte normative prevăd că în cazul în care există indicii temeinice că s-a săvârşit
sau că se pregăteşte săvârşirea unei infracţiuni aflate în competenţa Direcţiei de
Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism, care nu poate fi
descoperită sau ai cărei făptuitori nu pot fi identificaţi prin alte mijloace, pot fi folosiţi
investigatori sub acoperire sau colaboratori şi informatori ai poliţiei judiciare, în
condiţiile Codului de procedură penală şi ale altor legi speciale. Legislaţia antidrog,
domeniu în care în activitatea practică, colaboratorii autorizaţi sunt cei mai utilizaţi,
prevede posibilitatea sprijinirii investigatorilor acoperiţi de către colaboratori, care
pentru procurarea de droguri substanţe chimice, esenţiale şi precursori trebuie să fie
autorizaţi în acest sens de procurorul de caz. Legea mai prevede faptul că actele
încheiate de poliţiştii şi colaboratorii acestora, pot constitui mijloace de probă. Cu
privire la această metodă specifică de documentare a infracţiunilor din sfera
criminalităţii organizate au existat o serie de controverse legate de aplicarea în această
situaţie a prevederilor art. 68, alin.2 C.p.p. referitoare interzicerea faptului de a
determina o persoană să săvârşească sau să continue săvârşirea unei fapte penale, în
scopul obţinerii unei probe. Controversele au avut ca obiect în principal existenţa
„provocării” în cazul cumpărării de droguri de către investigatorul sub acoperire.
Folosirea unui investigator sub acoperire în scopul surprinderii în flagrant delict de
trafic de droguri a făptuitorului nu constituie o încălcare a acestor prevederi. De vreme
ce o persoană, consumatoare de droguri, a comis în mod repetat acţiuni specifice
traficului ilicit de droguri, nu agentul sub acoperire este cel care o determină să
săvârşească sau să continue săvârşirea acestora, rezoluţia în acest sens fiind luată
anterior de făptuitor. În atare caz, investigatorul acoperit acţionează numai în vederea
strângerii datelor privind existenţa infracţiunii şi identificarea făptuitorilor, între care şi
prin participarea sa la surprinderea acestora în flagrant delict. Aceste considerente sunt
statuate şi în jurisprudenţă. Prin sentinţa nr. 175 din 20 februarie 2003 a Tribunalului
Bucureşti, secţia I penală, inculpaţii S.M., C.G. şi F.N. au fost condamnaţi pentru
săvârşirea infracţiunilor de trafic şi de consum de stupefiante prevăzute în art. 2 alin. 2
şi în art. 4 din Legea nr. 143/2000. Instanţa a reţinut că, în luna noiembrie 2002,
inculpaţii au procurat 39 de pastile Extasy, drog de mare risc şi 0,61 g canabis ce urmau
să fie în parte revândute şi în parte consumate de ei. Recursurile declarate de inculpaţi,
între altele cu motivarea că au fost determinaţi de organele de poliţie să comită
infracţiunile, sunt nefondate. Inculpaţii au fost surprinşi în flagrant delict în timp ce
săvârşeau acte ce intră în conţinutul constitutiv al infracţiunii de trafic de droguri
prevăzută în art. 2 alin. 2 din Legea nr. 143/2000, aşa cum rezultă din procesul verbal de
constatare încheiat în cauză şi din declaraţiile martorilor, probe ce se coroborează cu
declaraţiile inculpaţilor care au recunoscut că, ocazional, consumau droguri şi se ocupau
cu procurarea şi vânzarea acestora. Este adevărat că, potrivit art. 68 alin. 2 C. p. p., este
oprit a determina o persoană să săvârşească sau să continue săvârşirea unei fapte penale
în scopul obţinerii unei probe. În interpretarea literală a textului a determina înseamnă a
face ca cineva să ia o anumită hotărâre. Or, în cauză s-a stabilit că hotărârea inculpaţilor
legată de operaţiuni privind circulaţia şi consumul drogurilor era luată mai înainte ca
aceştia să se fi întâlnit cu investigatorii sub acoperire care au fost legal folosiţi în cauză,
potrivit prevederilor art. 21 şi următoarele din Legea nr. 143/2000. Prin urmare, nu
aceşti investigatori au determinat pe inculpaţi să comită faptele. 4. Protejarea
investigatorilor, a informatorilor şi a martorilor în cauze penale care au ca obiect
criminalitatea organizată. Toate actele normative în domeniu prevăd obligativitatea
statului de a asigura măsuri speciale de protecţie persoanelor care luptă împotriva
criminalităţii organizate, fie că fac parte din structurile specializate ale statului, fie că se
încadrează în categoria colaboratorilor, informatorilor sau numai a martorilor. Când
vorbim despre protecţia acordată de stat acestor persoane ne referim la două categorii.
Pe de o parte o protecţie implicită, rezultată din protejarea identităţii, aplicabilă şi în
cazul altor categorii de infracţiuni şi reglementată în mod 23 expres de Codul de
Procedură Penală iar pe de altă parte de o protecţie specială, fizică reglementată de
Legea nr. 682/2002 privind protecţia martorilor. În situaţia primei categorii, când
protecţia se realizează efectiv prin protecţia datelor de identificare a martorului, legea
prevede faptul că, dacă există probe sau indicii temeinice că prin declararea identităţii
reale a martorului sau a localităţii acestuia de domiciliu ori de reşedinţă ar fi periclitată
viaţa, integritatea corporală sau libertatea lui ori a altei persoane, martorului i se poate
încuviinţa să nu declare aceste date, atribuindu-i-se o altă identitate sub care urmează să
apară în faţa organului judiciar.19 Această măsură poate fi dispusă de către procuror în
cursul urmăririi penale, iar în cursul judecăţii de instanţă, la cererea motivată a
procurorului, a martorului sau a oricărei alte persoane îndreptăţite. Considerăm că în
această situaţie legiuitorul a avut în vedere în principal „colaboratorul” şi
„informatorul”, aşa cum sunt reglementate aceste instituţii în legile speciale. Codul de
procedură penală detaliază toată procedura de folosire a martorilor cu o altă identitate
decât cea reală, condiţie absolut necesară pentru asigurarea principiului garantării
dreptului la apărare, având în vedere faptul că ascultarea martorului în acest mod trebuie
să constituie o excepţie, bazată exclusiv pe obligarea protejării integrităţii corporale a sa
sau a altor persoane apropiate acestuia. Datele despre identitatea reală a martorului se
consemnează într-un proces-verbal, care va fi păstrat, la sediul parchetului care a
efectuat sau a supravegheat efectuarea urmăririi penale ori, după caz, la sediul instanţei,
într-un loc special, în plic sigilat, în condiţii de maximă siguranţă. Procesul-verbal va fi
semnat de cel care a înaintat cererea, precum şi de cel care a dispus măsura.
Documentele privind identitatea reală a martorului vor fi prezentate procurorului sau,
după caz, completului de judecată, în condiţii de strictă confidenţialitate. În toate
cazurile, documentele privind identitatea reală a martorului vor fi introduse în dosarul
penal numai după ce procurorul, prin ordonanţă sau, după caz, instanţa, prin încheiere, a
constatat că a dispărut pericolul care a determinat luarea măsurilor de protecţie a
martorului. Declaraţiile martorilor cărora li s-a atribuit o altă identitate pot servi la
aflarea adevărului numai în măsura în care sunt coroborate cu fapte şi împrejurări ce
rezultă din ansamblul probelor existente în cauză. Tot în scopul protejării reale a
martorului, lato sensu, legiuitorul prevede modalităţi speciale de ascultare a acestuia.
Astfel, procurorul sau, după caz, instanţa de judecată poate încuviinţa ca martorul să fie
ascultat fără a fi prezent fizic la locul unde se află organul de urmărire penală ori în sala
în care se desfăşoară şedinţa de judecată, prin intermediul unor mijloace tehnice,
respectiv prin intermediul unei reţele de televiziune cu imaginea şi vocea distorsionate,
astfel încât să nu poată fi recunoscut. În cazul judecăţii, părţile şi apărătorii acestora pot
adresa întrebări, în mod nemijlocit, martorului, preşedintele completului respingând
întrebările care nu sunt utile şi concludente judecării cauzei sau pot conduce la
identificarea martorului. În cursul urmăririi penale, se întocmeşte un proces-verbal în
care se redă cu exactitate declaraţia martorului şi acesta se semnează de procurorul care
a fost prezent la ascultarea martorului şi de organul de urmărire penală şi se depune la
dosarul cauzei. Declaraţia martorului, transcrisă, va fi semnată şi de acesta şi va fi
păstrată în dosarul depus la parchet, într-un loc special, în plic sigilat, în condiţii de
maximă siguranţă. În cursul judecăţii, declaraţia martorului va fi semnată de procurorul
care a fost prezent la ascultarea martorului şi de preşedintele completului de judecată.
Declaraţia martorului, transcrisă, va fi semnată şi de martor, fiind păstrată în dosarul
depus la instanţă. Ca o măsură complementară de protecţie legea prevede că, la
solicitarea organului judiciar sau a martorului ascultat în condiţiile de mai sus, la luarea
declaraţiei poate participa un consilier de protecţie a victimelor şi reintegrare socială a
infractorilor, care are obligaţia de a păstra secretul profesional cu privire la datele de
care a luat cunoştinţă în timpul audierii. Organul judiciar are obligaţia să aducă la
cunoştinţa martorului dreptul de a solicita audierea în prezenţa unui consilier de
protecţie a victimelor şi reintegrare socială a infractorilor. În continuare vom aduce în
atenţie câteva aspecte referitoare la instituţia protecţiei martorilor, stricto sensu, aşa cum
este reglementate de legea specială în domeniu, respectiv Legea nr. 682/2002 privind
protecţia martorilor. Nu vom intra în detalii pur tehnice, considerând că acest aspect al
protecţiei martorilor ar putea constitui obiectul unei lucrări de sine stătătoare, ci ne vom
referi numai la acele aspecte care ţin mai mult de scopul apariţiei acestor reglementări.
Acest scop este prezentat încă din preambulul legii, constând în asigurarea protecţiei şi
asistenţei martorilor a căror viaţă, integritate corporală sau libertate este ameninţată ca
urmare a deţinerii de către aceştia a unor informaţii ori date cu privire la săvârşirea unor
infracţiuni grave, pe care le-au furnizat sau au fost de acord 19 Emilian Stancu, Tratat
de criminalistică, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2008, p.670. 24 să le furnizeze
organelor judiciare şi care au un rol determinant în descoperirea infractorilor şi în
soluţionarea unor cauze, „Martorul”, în sensul legii susmenţionate, este văzut în cel mai
larg sens. Astfel, prin martor, conform legii speciale privind protecţia martorului se
înţelege: 1. persoana care are calitatea de martor, potrivit Codului de procedură penală,
şi prin declaraţiile sale furnizează informaţii şi date cu caracter determinant în aflarea
adevărului cu privire la infracţiuni grave sau care contribuie la prevenirea producerii ori
la recuperarea unor prejudicii deosebite ce ar putea fi cauzate prin săvârşirea unor astfel
de infracţiuni; 2. persoana care fără a avea o calitate procesuală în cauză, prin informaţii
şi date cu caracter determinant contribuie la aflarea adevărului în cauze privind
infracţiuni grave sau la prevenirea producerii unor prejudicii deosebite ce ar putea fi
cauzate prin săvârşirea unor astfel de infracţiuni ori la recuperarea acestora; în această
categorie este inclusă şi persoana care are calitatea de inculpat într-o altă cauză; 3.
persoana care se află în cursul executării unei pedepse privative de libertate şi, prin
informaţiile şi datele cu caracter determinant pe care le furnizează, contribuie la aflarea
adevărului în cauze privind infracţiuni grave sau la prevenirea producerii ori la
recuperarea unor prejudicii deosebite ce ar putea fi cauzate prin săvârşirea unor astfel de
infracţiuni. Actul normativ defineşte de asemenea şi ceea ce se înţelege prin stare de
pericol, a cărei existenţă este obligatorie pentru includerea unei persoane în Programul
de protecţie a martorilor. Astfel stare de pericol este definită ca acea situaţie în care se
află martorul, membrii familiei sale ori persoanele apropiate acestuia, a căror viaţă,
integritate corporală sau libertate este ameninţată, ca urmare a informaţiilor şi datelor
furnizate ori pe care a fost de acord să le furnizeze organelor judiciare sau a declaraţiilor
sale. De remarcat că legea acoperă orice posibilitate de şantajare a martorului, incluzând
în rândul celor care ar putea fi afectaţi de acţiunea acestuia pe lângă membrii de familie
şi persoanele apropiate acestuia, respectiv „este persoana de care respectivul martor este
legat prin puternice legături afective”. Includerea în Programul de protecţie a martorilor
a unui martor, a unui membru de familie al acestuia sau a unei persoane apropiate, după
caz, se solicită de către organul de cercetare penală, în faza urmăririi penale, şi
procurorul, în faza judecăţii, pot solicita procurorului, respectiv instanţei, prin propuneri
motivate în acest sens. Cu privire la încetarea programului legea prevede anumite
situaţii care ţin de martor şi cerinţele procesului penal, respectiv: a) la cererea
martorului protejat, exprimată în formă scrisă şi transmisă către O.N.P.M.; b) dacă
martorul protejat nu respectă obligaţiile asumate prin semnarea Protocolului de protecţie
sau dacă a comunicat date false cu privire la orice aspect al situaţiei sale; c) dacă viaţa,
integritatea corporală sau libertatea martorului protejat nu mai este ameninţată; d) dacă
martorul protejat decedează. precum şi situaţii menite să descurajeze tentative de
autoprotecţie a infractorilor, respectiv: a) dacă în cursul procesului penal martorul
protejat depune mărturie mincinoasă; b) dacă martorul protejat comite cu intenţie o
infracţiune; c) dacă sunt probe sau indicii temeinice că, ulterior includerii în Program,
martorul protejat a aderat la un grup sau organizaţie criminală; Ca o măsură
suplimentară de protecţie, legea prevede sancţiuni penale pentru nerespectarea
dispoziţiilor sale, nerespectare care ar putea duce la nerealizarea scopului său. În acest
sens legea stabileşte ca fiind infracţiune fapta de a divulga cu intenţie identitatea reală,
domiciliul ori reşedinţa martorului protejat, precum şi alte informaţii care pot duce la
identificarea acestuia, dacă sunt de natură să pună în pericol viaţa, integritatea corporală
sau sănătatea martorului protejat. Această infracţiune capătă caracter agravant în
următoarele situaţii: - când fost săvârşită de către o persoană care a luat cunoştinţă de
aceste date în exercitarea atribuţiilor sale de serviciu; - când s-a cauzat martorului
protejat o vătămare gravă a integrităţii corporale sau sănătăţii. - când a avut ca urmare
moartea sau sinuciderea victimei; De asemenea legea prevede măsuri de descurajare a
tentativelor de autoprotecţie statuând în acest sens ca infracţiune fapta martorului
protejat, de a induce în eroare organul de urmărire penală sau instanţa de judecată prin
datele şi informaţiile prezentate. BIBLIOGRAFIE 1. Codul de procedură penală,
Editura Hamangiu, 2009; 2. Codul penal, Editura Hamangiu, 2009; 3. Legea nr. 39 din
21 ianuarie 2003 privind prevenirea şi combaterea criminalităţii organizate; 4. Legea nr.
508 din 17 noiembrie 2004 privind înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea în cadrul
Ministerului Public a Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate
Organizată şi Terorism; 5. Legea nr. 143 din 26 iulie 2000 privind prevenirea şi
combaterea traficului şi consumului ilicit de droguri; 25 26 6. Legea nr. 682 din 19
decembrie 2002 privind protecţia martorilor; 7. Legea nr. 678 din 21 noiembrie 2001
privind prevenirea şi combaterea traficului de persoane; 8. G. Antoniu, Reflecţii asupra
crimei organizate, R.D.P., nr. 3/1997; 9. V. Cioclei, Despre ambiguitatea conceptuală în
materia criminalităţii organizate, Lupta împotriva corupţiei şi criminalităţii organizate,
ed. Centrul de pregătire continuă a procurorilor, Parchetul general de pe lângă SCJ; 10.
Miclea Damian, Cunoaşterea crimei organizate, Editura Pygmalion, 2001; 11. Miclea
Damian, Combaterea crimei organizate - curs , Editura MAI, 2005; 12. D. Miclea,
Hăţişurile crimei organizate, Ed. Libra, Bucureşti, 2001; 13. Ghe. Nistoreanu, O. Păun,
Criminologia, Ed. Europa Nova, Bucureşti, 1996; 14. M. J. Palmiotto, Criminal
investigation, Nelson - Hall Publisher, Chicago, USA, 1994; 15. Păun Costică, Crima
organizată sau organizarea crimei?, Analele Academiei de Poliţie „Alexandru Ioan
Cuza” anul I, Bucureşti, 1993; 16. General Ion Pitulescu, Al 3-lea Război mondial
Crima organizată Editura Naţional, 1996; 17. Emilian Stancu, Tratat de criminalistică,
Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2008.