Lupta impotriva infractiunilor din domeniul informatic

Dezvoltarea accelerată a electronicii în ultimele decenii a dus la apariţia şi extinderea calculatoarelor

– definite ca mecanisme, aparate electronice capabile să prelucreze date şi să folosească programe
(seturi de instrucţiuni) stocate în memorie pentru a rezolva probleme, prin acceptarea de date,
executarea operaţiilor asupra datelor (procesare – de exemplu, stocarea, sortarea, întâmpinarea,
ştergerea datelor etc.) şi furnizarea rezultatului acestor operaţii. Pentru facilitarea accesului la
distanţă, adică a posibilităţii unui utilizator de a se conecta la un calculator situat într-o altă locaţie
geografică – la sute sau chiar mii de kilometri distanţă – şi de a-i folosi anumite resurse – programele,
fişierele, baza de date – în anul 1969 a fost creată o reţea de calculatoare cuprinzând patru
comutatoare de mesaje, situate în universităţile din Los Angeles, Santa Barbara (California), Stanford
şi Utah. Este vorba de reţeaua ARPAnet, care stă la originea Internet-ului. După prima demonstraţie
publică a reţelei ARPA, în 1972, apar germenii ideii de a se crea o reţea globală de calculatoare, care
să acopere nevoile de comunicaţie. ARPAnet devine o reţea internaţională în 1973. În 1977
Universitatea din Wisconsin adaugă reţelei serviciul de poştă electronică (e-mail), cel care va aduce
numărul cel mai mare de utilizatori, în 1979 se creează serviciul Usenet – o reţea de ştiri, iar anul
1983 este considerat momentul esenţial în crearea Internet-ului, prin introducerea protocolului
(regulilor) de comunicaţie între calculatoare, numit TCP/IP (Transmission Control Protocol/Internet
Protocol), bine adaptat interconectării unor reţele diferite, care a creat premisele pentru saltul de la
interconectarea unor calculatoare autonome la interconectarea de reţele, fie locale (LAN), fie de arie
largă (WAN). Sistemul s-a dezvoltat exponenţial şi la ora actuală se apreciază că Internetul cuprinde
câteva zeci de milioane de calculatoare şi zeci de mii de reţele locale, peste 15 milioane de utilizatori
navighează în fiecare moment prin Internet, folosind serviciul Web (WWW – World Wide Web).
Internet-ul creează un imens potenţial de dezvoltare în toate domeniile vieţii sociale, aplicaţiile sale
fiind practic inepuizabile. Tehnologia oferită deschide însă noi orizonturi comiterii de infracţiuni, fie
„clasice” – furtul, înşelăciunea, fie specifice – asupra cărora vom reveni, cu un caracter înalt sofisticat.
Uşurinţa în utilizare, costul scăzut, rapiditatea şi asigurarea unui caracter anonim fac din Internet un
mediu propice infracţiunilor. Datorită caracterului global al reţelei şi uriaşei complexităţi, posibilităţile
„de ascundere” ale autorului sunt practic nelimitate, încurajând şi din acest motiv săvârşirea de
infracţiuni. Pentru descoperirea unor asemenea fapte este necesară o înaltă specializare şi folosirea
unor tehnologii sofisticate, care trebuie însă să ţină pasul cu mijloacele şi metodele folosite de
infractori. Mai mult, deşi accesul la reţea este global, investigarea infracţiunilor săvârşite în acest
mod – care pot avea caracter transfrontalier – se loveşte de barierele naţionale, de lipsa sau
insuficienţa unor reglementări (incriminări) internaţionale în materie şi chiar de lipsa incriminărilor
specifice din legislaţiile naţionale, rămase cu mult în urma dezvoltării fenomenului. În general, deşi
diversitatea faptelor săvârşite prin intermediul Internet-ului este uriaşă, acestea sunt incriminate în
legislaţia comună, care nu acoperă însă toate situaţiile specifice acestui mijloc de săvârşire. De
exemplu, hărţuirea electronică, care poate deveni foarte periculoasă datorită posibilităţilor pe care le
are făptuitorul de a-şi păstra anonimatul şi mai ales de a exercita actele de hărţuire, fiind pus într-o
poziţie foarte avantajoasă, care îl încurajează – neputinţa de localizare şi lipsa contactului fizic, direct
cu victima sunt de natură să înlăture anumite bariere psihologice (inhibiţii) ale făptuitorului şi, în
acelaşi timp, să amplifice temerea victimei. În anumite forme de săvârşire, faptele de hărţuire
electronică pot fi încadrate în infracţiuni ca ameninţarea, hărţuirea sexuală sau şantajul, dar nu se
reduc la acestea. Civilizaţia informaţiei, având ca politică globalizarea informaţiilor şi afacerilor,
acceptarea intruziunilor economice şi culturale, într-o sfidare a naţionalismului şi a graniţelor, a dus
la aşa-numita „nouă ordine informatică” şi la „războiul informatic” (infowar), acesta înglobând
strategiile războiului electronic, ofensiv şi defensiv, războiul economic şi tehnicile războiului
psihologic, inclusiv arta informării şi dezinformării. Principalele infracţiuni săvârşite pe Internet
privesc încălcarea drepturilor de autor – referitor la protecţia programelor, informaţiilor, bazelor de
date etc., fraudele informatice, accesul neautorizat la sistemele informatice şi alte infracţiuni
săvârşite prin intermediul reţelelor de comunicaţii. Infracţiunile informatice ar putea fi clasificate,
potrivit recomandărilor Consiliului Europei (lista minimală), în opt categorii: 1 1) frauda informatică –
constând în orice ingerinţă într-un sistem informatic care îi influenţează rezultatul, cauzând prin
aceasta un prejudiciu, cu intenţia de a obţine un avantaj material pentru sine sau pentru altul; 2)
falsul informatic; 3) fapte care prejudiciază datele sau programele pentru calculator; 4) sabotajul
informatic; 5) accesul neautorizat; 6) intercepţia neautorizată; 7) reproducerea neautorizată a unui
program de calculator protejat; 8) reproducerea neautorizată a unei topografii. Legiuitorul român a
dat eficienţă cerinţelor prevenirii şi combaterii infracţiunilor specifice săvârşite prin intermediul
reţelelor de comunicaţii, inserând în cuprinsul Legii nr. 161/2003 în Cartea I - Titlul III – „Prevenirea şi
combaterea criminalităţii informatice” – 3 categorii de infracţiuni, care răspund exigenţelor impuse
de recomandările forurilor europene. Capitolul III al Titlului III – „Infracţiuni şi contravenţii” conţine,
în secţiunile 1-3, un număr de 8 infracţiuni. Prima infracţiune, prevăzută în art. 42 din Secţiunea 1 –
Infracţiuni contra confidenţialităţii şi integrităţii datelor şi sistemelor informatice – incriminează, în
alin. 1, accesul fără drept la un sistem informatic. Este infracţiunea tipică pentru domeniul
criminalităţii informatice. Subiectul activ poate fi orice persoană, având, desigur, o anumită pregătire
în domeniul calculatoarelor deoarece fapta poate fi de mare tehnicitate. Subiectul pasiv este
proprietarul sau utilizatorul – instituţie, persoană juridică sau persoană fizică – sistemului informatic.
Obiectul juridic al infracţiunii este reprezentat de relaţiile sociale în legătură cu securitatea,
inviolabilitatea sistemelor informatice. Ca şi celelalte infracţiuni din secţiunile 1 şi 2, infracţiunea de
acces fără drept are şi un obiect material, constând în suporturile pe care sunt stocate datele
(programele) sistemelor informatice. Latura obiectivă: elementul material constă într-o pătrundere
într-un sistem informatic, astfel cum este definit acesta în art. 35 lit. a; poate fi deci vorba de un
calculator individual sau de o reţea de calculatoare interconectate. Urmarea imediată constă într-o
stare de pericol pentru securitatea datelor şi programelor sistemului informatic. Fapta poate avea şi o
urmare materială, dacă s-a produs o deteriorare, modificare, ştergere etc. de orice fel a datelor sau
programelor informatice ale sistemului informatic sau o perturbare a funcţionării acestuia ori o
pagubă materială, urmare a afectării funcţionării sistemului. Legătura de cauzalitate rezultă ex re –
din simpla săvârşire a faptei, iar consumarea este instantanee, în momentul realizării pătrunderii în
sistemul informatic. Pericolul cel mai mare al acestor infracţiuni îl constituie caracterul lor
transfrontalier. Accesul neautorizat, indiferent de motivaţia autorului – de exemplu plăcerea de a se
infiltra, dorinţa de a ameliora protecţia datelor sau de a sfida sistemul de securitate – este periculos
pentru că poate conduce la erori, eşecuri, blocaje sau chiar la opriri anormale ale sistemului
informatic. Din cauza neglijenţei sau a insuficienţei nivelului de securitate pot fi distruse datele,
pătrunderile fiind apoi utilizate pentru comiterea de fraude financiare sau pentru modificarea unor
date înregistrate. Pe de altă parte, orice sistem informatic, oricât de sofisticate ar fi măsurile de
securitate, este supus riscului unui acces neautorizat, aşa cum s-a dovedit în practică. De exemplu, pe
18 septembrie 1996 a fost accesată fără drept pagina Web a C.I.A. – considerată un adevărat bastion
al tehnologiei – ceea ce a dus la închiderea sa, în dimineaţa următoare, de către reprezentanţii
agenţiei. De asemenea, în luna august 1996 s-a reuşit „spargerea” paginii Web a Ministerului Justiţiei
din S.U.A. În ambele cazuri autorii au rămas neidentificaţi până astăzi. Latura subiectivă: ca şi la
celelalte infracţiuni cuprinse în Capitolul III, fapta de acces fără drept se săvârşeşte cu intenţie,
directă sau indirectă. Art. 42 incriminează, în alin. 2 şi 3, în formele calificate ale infracţiunii,
săvârşirea faptei în scopul obţinerii de date informatice şi, respectiv, prin încălcarea măsurilor de
securitate, pedepsite cu închisoare de la 6 luni la 5 ani, în primul caz, şi de la 3 la 12 ani, în cel de al
doilea. Art. 43 incriminează interceptarea, fără drept, a unei transmisii de date informatice care nu
este publică şi care este destinată unui sistem informatic, provine dintr-un asemenea sistem sau se
efectuează în cadrul unui asemenea sistem, precum şi interceptarea fără drept a unei emisii
electromagnetice provenite dintr-un sistem informatic ce conţine date informatice care nu sunt
publice. Obiectul juridic îl reprezintă relaţiile sociale în legătură cu confidenţialitatea şi exclusivitatea
comunicaţiilor, atribute ale vieţii private, ocrotite penal. 2 Obiectul material constă în suporturile
materiale prin care se realizează comunicaţiile. Intercepţia comunicaţiilor de date în tranzit sau a
emisiilor electromagnetice ale unui sistem informatic, dacă datele transmise sau emise nu sunt
publice, constituie o violare gravă a caracterului privat al comunicaţiilor, mai greu depistabilă decât
interceptarea conversaţiilor prin viu grai sau telefonice şi cu efecte mai grave, datorită caracterului
datelor care sunt transmise sau emise în acest mod. Infracţiunile prevăzute în art. 44 şi 45 privesc
fapte care afectează integritatea fizică a datelor informatice sau posibilitatea de acces la acestea.
Potrivit art. 44 alin. 1, fapta de a modifica, şterge sau deteriora date informatice ori de a restricţiona
accesul la aceste date, fără drept, se pedepseşte cu închisoare de la 2 la 7 ani. Alin.2 şi 3 ale art. 44
incriminează transferul neautorizat de date dintr-un sistem informatic, respectiv dintr-un mijloc de
stocare a datelor informatice, pedeapsa fiind, în aceste cazuri, închisoarea de la 3 la 12 ani.
Incriminarea are în vedere consecinţele grave pe care le pot avea faptele de alterare a datelor
informatice sau de transfer neautorizat al acestora nu numai asupra sistemelor informatice, ci şi
asupra economiei, finanţelor, apărării naţionale ş.a.m.d., în condiţiile tehnologizării crescânde şi ale
folosirii calculatoarelor pentru a stoca nu numai simple informaţii, ci date cu relevanţă juridică
deosebită – privind operaţiuni financiare, evidenţa populaţiei, date importante pentru securitatea
naţională etc. Chiar dacă frecvenţa acestor fapte este – deocamdată – relativ redusă, urmările pot fi
deosebit de grave, chiar catastrofale, prin perturbarea sau scoaterea din funcţiune a unor sisteme
informatice. Obiectul juridic este complex şi constă în relaţiile sociale care ocrotesc atât corecta
funcţionare, la parametri optimi, a sistemelor informatice, cât şi încrederea în buna funcţionare sau
utilizare a datelor sau programelor informatice. Obiectul material al infracţiunii constă în suportul
material al datelor sau programelor informatice – hard disc, disc compact, dischetă etc.. Elementul
material al laturii obiective constă, pe de-o parte într-o acţiune de modificare, ştergere sau
deteriorare a datelor informatice. Modificarea presupune înlocuirea unor date cu altele – anume sau
alese întâmplător – sau adăugarea unor date noi în completarea celor existente, stocate deja,
schimbându-le astfel semnificaţia. Ştergerea reprezintă îndepărtarea materială a datelor, prin
acţionarea asupra suportului lor material – distrugerea suportului de date, supraimprimarea benzii
magnetice, modificarea tabelei de alocare a fişierelor, ştergerea conexiunilor necesare etc. Prin
deteriorare trebuie înţeleasă orice acţiune care are ca rezultat ştergerea parţială a datelor sau
îngreunarea „citirii” acestora. În lipsa unei definiţii legale, opinăm că noţiunile de „a şterge” şi „a
deteriora” nu sunt foarte clar delimitate, deteriorarea putând însemna, după cum am arătat, o
ştergere parţială. Formele calificate ale infracţiunii, constând în „transferul neautorizat de date”, au în
vedere pericolul sporit al unor asemenea fapte, care reprezintă, în acelaşi timp, modificări într-un
anumit sistem şi ştergeri sau deteriorări în alt sistem, iar consecinţele pot fi mult mai importante
decât în cazul unei simple modificări de date. Art. 45 incriminează perturbarea gravă, fără drept, a
funcţionării unui sistem informatic, prin introducerea, transmiterea, modificarea, ştergerea sau
deteriorarea datelor informatice sau prin restricţionarea accesului la aceste date. Pedeapsa
prevăzută este închisoarea de la 3 la 15 ani, mai mare decât pentru forma calificată a infracţiunii
prevăzute de art. 44. Se observă că modalităţile, alternative, de săvârşire a infracţiunii sunt prevăzute
limitativ – în număr de 6 – şi, cu excepţia primelor două, în ordinea enumerării, sunt identice cu
modalităţile de săvârşire a infracţiunii prevăzute de art. 44 alin. 1. Sunt prevăzute însă două noi
modalităţi: „introducerea” şi „transmiterea” datelor. Prin „introducere” de date trebuie înţeleasă o
acţiune prin care în memoria sistemului informatic sau în dispozitivele sale de prelucrare a datelor
sunt introduse, inserate date informatice (comenzi) noi, care nu modifică datele existente, ci sunt
independente de acestea, se adaugă acestor date. „Transmiterea” de date informatice constă în
folosirea reţelei pentru a comunica aceste date unui alt sistem informatic. În toate cazurile însă,
faptele trebuie să aibă ca rezultat perturbarea gravă a funcţionării sistemului informatic vizat prin
aceste acţiuni. Noţiunea de „a perturba grav” funcţionarea sistemului informatic semnifică punerea
acestuia în imposibilitatea de a executa în bune condiţii operaţiile esenţiale pentru care a fost
conceput Spre deosebire deci de articolul anterior, art. 45 prevede o urmare materială calificată a
faptei – perturbarea gravă a funcţionării unui sistem informatic. Faţă de toate aceste trăsături se
poate aprecia că infracţiunea prevăzută de art. 45 reprezintă o formă calificată – prin consecinţele
materiale – a infracţiunii prevăzute de art. 44 alin. 1. 3 Infracţiunile prevăzute de art. 44 şi 45 nu
prevăd un scop calificat al săvârşirii faptelor; prin urmare, acestea pot fi săvârşite în orice scop,
incluzând şi aşa-numitul „sabotaj informatic”, precum şi „spionajul informatic”. Art. 46 incriminează
producerea, vânzarea, importul, distribuirea sau punerea la dispoziţie, sub orice formă, fără drept,
precum şi deţinerea, fără drept, a unui dispozitiv sau program informatic ori a unei parole, cod de
acces sau dată informatică, în scopul săvârşirii uneia dintre infracţiunile prevăzute la art. 42-45.
Modalităţile enumerate, deşi limitative, acoperă practic toate situaţiile care se pot ivi şi toate
operaţiile cu asemenea dispozitive sau programe. Obiectul juridic îl constituie relaţiile sociale care
urmăresc folosirea legală a dispozitivelor, programelor sau datelor informatice, precum şi asigurarea
securităţii sistemelor informatice împotriva faptelor care aduc atingere confidenţialităţii şi integrităţii
datelor şi sistemelor informatice. Elementul material al laturii obiective constă, practic, în orice
operaţie prin care o persoană ajunge să deţină un mijloc din cele enumerate, apt pentru a permite
accesul fără drept la un sistem informatic sau săvârşirea oricăreia dintre faptele prevăzute la art. 42-
45. Urmarea imediată constă într-o stare de pericol pentru sistemul informatic în care este facilitat
accesul prin mijlocul deţinut de făptuitor. Legătura de cauzalitate rezultă ex re. Faptele se săvârşesc
cu intenţie directă, calificată prin scop, deoarece toate cele trei modalităţi de săvârşite a infracţiunii,
prevăzute la alin. 1) lit. a) şi b), respectiv de alin. 2), privesc scopul săvârşirii uneia dintre infracţiunile
prevăzute de art. 42-45. În ce priveşte termenii folosiţi, doar cel de „program informatic” şi „dată
informatică” au primit o definiţie legală în cuprinsul art. 35 – lit. c) şi d). Termenii „a produce”,
„vinde”, „a importa”, „a distribui”, „a pune la dispoziţie” şi „deţinerea” nu creează neclarităţi, fiind
folosiţi în înţelesul comun, precum şi în alte incriminări – de exemplu în art. 2 şi 4 din Legea nr.
143/2000 privind combaterea traficului şi consumului ilicit de droguri şi au fost definiţi în doctrină şi
practică. Apar în schimb termeni noi – „parolă” şi „cod de acces”, care nu au primit o definiţie legală.
Aceşti termeni se referă la măsurile de securitate a unui sistem informatic, la care face referire art. 42
alin. 3. Parola reprezintă prima linie de apărare împotriva intruziunilor(accesului fără drept) şi poate
fi orice combinaţie de caractere alfanumerice, lungimea ei maximă depinzând de sistemul pe care se
lucrează – de la 6-8 la 40 sau chiar 80 de caractere. Nu se va obţine acces în sistemul informatic până
la confirmarea identităţii şi a drepturilor de acces, prin tastarea parolei; de aceea, parolele trebuie
descoperite prin diferite metode, „ghicite” printr-un program special sau sunt sustrase prin mijloace
tradiţionale – dacă sunt consemnate pe un suport sau divulgate de deţinător. Codul de acces ar
trebui înţeles, pentru a-l deosebi de parolă, ca un mijloc de identificare electronică a persoanei, bazat
pe o „cheie” sau pe caracteristicile fizice ale persoanei – semnătura vocală, „pattern”-ul retinei etc.
Toate mijloacele fizice descrise de art. 46, deţinute de făptuitor, indiferent de modul în care a ajuns
să le deţină, sunt apte de a încălca măsurile de securitate ale unui sistem informatic şi de a permite
accesul fără drept la acesta. Secţiunea a 2-a cuprinde, în art. 48-49, două infracţiuni: falsul informatic
şi frauda informatică, săvârşite prin modalităţile prevăzute în art. 44-45, având specifice însă o
urmare şi un scop calificat. Astfel, art.48 – falsul informatic – incriminează fapta de a introduce,
modifica sau şterge, fără drept, date informatice ori de a restricţiona, fără drept accesul la aceste
date, rezultând date necorespunzătoare adevărului, în scopul de a fi utilizate în vederea producerii
unei consecinţe juridice, pedeapsa fiind închisoarea de la 2 la 7 ani. Infracţiunea se deosebeşte de
cele prevăzute la art. 44 – 45 prin urmarea materială prevăzută – să rezulte date necorespunzătoare
adevărului – şi prin cerinţa scopului utilizării datelor astfel obţinute în vederea producerii unei
consecinţe juridice. Prin urmare, acţiunile de introducere, modificare ştergere de date informatice
sau restricţionare, fără drept, a accesului la acestea, sunt direcţionate spre un rezultat anume – date
cu aparenţă de adevăr – şi nu reprezintă simple alterări de date care ar produce neclarităţi şi ar putea
fi astfel depistate. Sub acest aspect, infracţiunea este asemănătoare celor de fals prevăzute de art.
288-293 C.p., putând consta în oricare dintre aceste fapte, săvârşite însă în modalităţile prevăzute de
textul special. Se observă că limitele speciale ale pedepsei prevăzute sunt mai mari decât cele
prevăzute pentru oricare dintre infracţiunile de fals din art. 288-293 C.p., ceea ce s-ar putea explica
prin aprecierea legiuitorului că faptele de fals sunt mai grave, fiind săvârşite prin asemenea mijloace
calificate, iar urmările pot fi, de asemenea, mult mai grave, datorită vulnerabilităţii sistemelor
informatice. Infracţiunea prevăzută de art. 49 – frauda informatică – se săvârşeşte în aceleaşi
modalităţi ca şi falsul informatic, fiind enumerată, în plus, modalitatea „împiedicării, în orice mod, a
funcţionării unui sistem 4 5 informatic”. De asemenea, urmarea materială cerută este diferită în acest
caz – fiind un prejudiciu patrimonial cauzat unei persoane – ca şi scopul – obţinerea unui beneficiu
material, pentru sine sau pentru altul. Pedeapsa prevăzută este închisoarea de la 3 la 12 ani. Această
infracţiune este similară infracţiunii de înşelăciune prevăzută de art. 215 C.p., fiind săvârşită însă prin
mijloace calificate anume, descrise în text. Pedeapsa însă nu este corelată cu cea prevăzută pentru
infracţiunea de înşelăciune prin mijloace calificate (de la 3 la 15 ani), ceea ce vădeşte o
inconsecvenţă a legiuitorului, care înţelege să sancţioneze mai blând înşelăciunea prin folosirea
sistemelor informatice decât cea tipică, însă procedează exact invers în cazul falsului. De asemenea,
ca şi în cazul infracţiunii comune de înşelăciune, prejudiciul trebuie să fie efectiv, altfel fapta
rămânând în faza de tentativă. Secţiunea a treia – „Pornografia infantilă prin sisteme informatice”
cuprinde, în art. 51, o singură infracţiune, constând în „producerea în vederea răspândirii, oferirea
sau punerea la dispoziţie, răspândirea sau transmiterea, procurarea pentru sine sau pentru altul de
materiale pornografice cu minori prin sisteme informatice ori deţinerea, fără drept, de materiale
pornografice cu minori într-un sistem informatic sau un mijloc de stocare a datelor informatice”;
pedeapsa este închisoarea de la 3 la 12 ani şi interzicerea unor drepturi. Această incriminare este
similară celei din art. 325 C.p. – răspândirea de materiale obscene. Este de observat însă că art. 51
incriminează, în teza ultimă, şi simpla deţinere, fără drept, de materiale pornografice cu minori într-
un sistem informatic sau un mijloc de stocare a datelor informatice, spre deosebire de publicaţiile cu
caracter obscen, a căror simplă deţinere nu este interzisă. Această deosebire se explică prin
caracteristicile sistemelor informatice, implicând potenţialitatea răspândirii, în diverse moduri – de
exemplu prin acces fără drept – a materialelor pornografice deţinute şi necesitatea apărării moralei
publice, faţă de gravitatea atingerii care i s-ar putea aduce prin răspândirea de asemenea materiale.
Noţiunea de „materiale pornografice cu minori” este definită în art. 35 lit. i. Tentativa este
incriminată la toate infracţiunile din Secţiunile 1, a 2-a şi a 3-a, conform art. 47, 50 şi 51 alin. 2. Titlul
III al Legii nr. 161/2003 mai cuprinde, în Capitolul IV „Dispoziţii procedurale” reglementările privind
măsurile ce pot fi luate în cursul procesului penal – conservarea imediată a datelor informatice,
percheziţia, precum şi accesul într-un sistem informatic şi interceptarea şi înregistrarea comunicărilor
desfăşurate prin intermediul sistemelor informatice. În sfârşit, Capitolul V – „Cooperare
internaţională” – instituie reguli necesare pentru cooperarea operativă a autorităţilor judiciare
române cu autorităţile străine, în vederea asigurării eficienţei maxime a activităţii de combatere a
criminalităţii informatice. Cooperarea în domeniu poate avea ca obiect, după caz, asistenţa judiciară
internaţională în materie penală, extrădarea, blocarea, sechestrarea şi confiscarea produselor şi
instrumentelor infracţiunii, desfăşurarea anchetelor comune, schimbul de informaţii, asistenţa
tehnică sau de altă natură pentru culegerea şi analiza informaţiilor, formarea personalului de
specialitate, precum şi alte asemenea activităţi. Incriminări în legătură cu această materie mai sunt
cuprinse în art. 72-81 din Legea nr. 8/1996 privind dreptul de autor şi drepturile conexe, precum şi în
Legea nr. 16/1995 privind protecţia topografiilor circuitelor integrate, nefiind însă vorba de infracţiuni
specifice criminalităţii informatice.