1.

Factori socio-demografici şi dezvoltarea comportamentelor şi

conduitelor deviante

Comiterea unor acte indezirabile ori blamate social, după cum am precizat şi în rândurile
de mai sus, ţine atât de specificul socio-economic, dar mai ales de carateristicile psihice ale
individului. Astfel de fapte se pot întâlni la diferite categorii sociale, cu grade diferite de instruire
şi apartenenţă sexuală etc. Studiile în domeniu au putut trasa o netă diferenţă între actele
antisociale comise de bărbaţi şi cele comise de femei. Diferenţa poate fi identificată atât la nivel
calitativ cât şi la nivel cantitativ: în timp ce barbaţii sunt inclinaţi mai mult spre acte de violenţă,
sau spre cele intelectuale, femeile fac uz de creativitate, sexualitate, etc. Urbanizarea are efecte
devastatoare asupra sentimentului de siguranţă şi intimitate al individului. În acest sens, în
mediul urban controlul social scade foarte mult, apare „miopia socială“ (T. Pitulac, 2000), astfel
că tendinţa spre acte antisociale creşte foarte mult. De asemenea, aglomerarea oraşelor, având ca
urmare limitarea libertăţii şi a spaţiului de mişcare intensifică tendinţa de agresiune, tensiuni în
relaţiile sociale. Oraşul, ca areal socio-geografic, impune anumite norme şi reguli care pot fi greu
de asimilat de către indivizii din mediul rural şi care sunt de curând veniţi în urbe. Din punct de
vedere al nivelului de instruire se pot stabili diferenţe doar din punct de vedere calitativ: actele
antisociale, caracterizate prin violenţă, agresiune, în cazul indivizilor superior şcolarizaţi sunt
înlocuite cu cele intelectuale. Totodată, este incontestabil faptul că numărul persoanelor deviante
este mai mare în rândul celor cu o pregătire sumară, spre deosebire de absolvenţii de studii
universitare. De asemenea, starea civilă a individului reprezintă un indice semnificativ în analiza
comportamentului antisocial. Studii în domeniu demonstrează faptul că ponderea crescută de
persoane deviante, posibil infractoare este mai mare în rândul celor necăsătorite. Din rândul
celor căsătoriţi, mai predispuşi spre acte indezirabile social sunt persoanele care nu au copii
(prezenţa copiilor conferă un plus de responsabilitate care, de obicei, atrag adultul de la alte
preocupări adiacente). Persoanele divorţate prezintă şi ele o tendinţă destul de accentuată spre
acte antisociale, în special indivizii cu un număr crescut de divorţuri. Pe lângă toate aceste
elemente amintite anterior se ţine seama şi de gradul sănătate mentală pe care o prezintă

BUCUREȘTI
2021
individul. Aceasta influenţează atât maniera de studiu a cazului, cât şi metoda de intervenţie care
este folosită.

 Vârsta
Componenta incontestabilă în încercarea de analiză a comportamentului deviant o
reprezintă latura psihologică a persoanei: nivelul de dezvoltare intelectuală, gradul de
dezvoltarea afectiv-volitivă, caracterul, temperamentul, locus of control (intern sau extern),
trăsături psihopatice sau nevrotice etc. Pe lângă factorii psihici, semnificativi în analiza
fenomenologiei devianţei sunt şi cei care ţin de aspectul sociodemografic: vârsta, sexul,
urbanizarea, nivelul de instruire şcolară şi starea civilă. Din punct de vedere al stadialităţii
ontogenetice (Dragomirescu, V., 1976) putem vorbi de devianţă abia în jurul pubertăţii şi
adolescenţei (12 – 18 ani) pe fondul formării şi dezvoltării personalităţii, până la această vârstă
putându-se identifica doar o serie de predispoziţii spre comportamente antisociale; fiecare
acţiune corectivă fiind caracteristică vârstei copilului (până la 14 ani minorul nu răspunde penal,
între 14 şi 16 ani răspunde juridic doar dacă se constată prezenţa discernământului, iar între 16 şi
18 ani se consideră că acesta este conştient de faptele sale şi trebuie să răspundă corespunzător în
faţa legii). Puberul este semnificativ orientat spre comportamente deviante, acum se înregistrează
frecvente devianţe comportamentale, ca apoi în prima etapă a adolescenţei (14 – 16 ani) sistemul
axiologic, deprinderile şi atitudinile sociale să fie restructurate, toate acestea fiind întărite de
creşterea responsabilităţii faţă de propria persoană, dar şi faţă de semeni. Cu toate aceste, mai
apar totuşi unele conduite deviante: sustragerea de la anumite sarcini, înşelăciunea, minciuna. În
această etapă ontogenetică se poate remarca o pregnantă dorinţă de integrare în „gaşcă“, de a
petrece ore întregi în stradă, ceea ce poate reprezenta un climat social favorizant dezvoltării unor
conduite puternic deviante: furt, huliganism etc. Tot în această perioadă au loc primele
experienţe sexuale, acestea schimbând oarecum optica asupra unor valori şi norme sociale
(Răşcanu, R, 1994). De pildă, o formă de manifestare a unor valori specifice primei etape a
adolescenţei o reprezintă tatuarea (care prezintă în mod curent o simbolistică aparte: fie cea de
sexualitate: nuduri, inimi străpunse, texte obscene, fie dominante agresive: arme, animale sau
păsări răpitoare etc.). Moda piercing-ului a revenit pregnant în rândul tinerilor, dar utilitatea
acestuia este cu mult schimbată faţă de timpurile istorice. Marea diferenţă constă în faptul că
acum ea este văzută ca o alegere personală şi un mod de exprimare a propriei personalităţi
(http://en.wikipedia.org/wiki/Body_piercing).

1
 Odată cu atingerea primei tinereţi, precum şi a maturităţii se acordă o importanţă deosebită
activităţilor prin care se asigură satisfacerea anumitor trebuinţe (atât cele primare: foame, sete,
somn, cât şi cele superioare care privesc latura socială şi profesională a individului). Această
etapă ontogenetică este caracterizată printr-o înclinaţie deosebită spre devianţe precum
delapidări, escrocherii, afaceri frauduloase etc. Referitor la această etapă de vârstă, E. Verzea şi
U. Şchiopu (1995) identifică o serie de comportamente penalizabile, şi nepenalizabile legate de
interrelaţiile sociale. La vârsta senectuţii, actele deviante împotriva celorlalţi scad în frecvenţă, în
schimb cresc cele îndreptate împotriva propriei persoane, pe fondul pierderii partenerului de
viaţă, ieşirea la pensie, marginalizarea socio-profesională; dar de cele mi multe ori actele
autolitice întâlnite la această etate sunt considerate mai degrabă ca fiind aberante decât
antisociale.

 Sexul
Studiile desfăşurate asupra semnificaţiei apartenenţei sexuale şi natura infracţiunii, a
actului deviant săvârşit au evidenţiat că genul reprezintă unul din cei mai semnificativi indici de
diferenţiere a infractorilor de neinfractori (Voinea, 1999). Evaluarea actelor antisociale din
perspectiva acestui factor au permis identificarea unor importante diferenţe atât din perspectivă
calitativă (bărbaţii sunt inclinaţi preponderent spre infracţiuni bazate pe forţă, în timp ce femeile
„agrează“ în mod special furturile, înşelăciunile, infracţiuni legate de viaţa sexuală etc), cât şi
cantitativă (numărul femeilor care săvârşesc acte antisociale este semnificativ mai redus
comparativ cu cel al bărbaţilor). Cu toate acestea, odată cu modificarea statutului femeii în
structura societăţii, imagine „sexului slab“ începe tot mai mult să fie anulat de o serie de acte
infracţionale comise de femei, fapte caracterizate printr-un nivel crescut de agresivitate şi
violenţă, astfel că rata actelor deviante feminine tinde să se apropie semnificativ de nivelul
infracţional masculin.

 Nivelul de şcolarizare
Studiile efectuate în domeniu au evidenţiat faptul că nivelul de şcolarizare al persoanei
deviante influenţează doar aspectele calitative ale actului infracţional, dar nu şi aspectul
cantitativ. Astfel, putem afirma că există o corelaţie invers proporţională între nivelul de
şcolarizare şi gradul violenţei şi agresivităţii specifice unui anumit act infracţional. Totodată, este

2
cunoscut faptul că frecvenţa infractorilor cu un nivel scăzut de educaţie şcolară este net superior
celor cu studii liceale şi mai mult, a celor cu studii superioare.

 Starea civilă
Statutul marital al individului reprezintă un factor semnificativ în analiza actului
infracţional; rezultatele statistice subliniază o superioritate numerică a infractorilor necăsătoriţi
faţă de cei căsătoriţi. Din rândul celor căsătoriţi, cei care nu sunt părinţi sunt semnificativ mai
înclinaţi spre acte deviante, copiii reprezintă un plus de responsabilitate şi abaterea individului de
la eventuale acte delincvenţiale.

De asemenea, din rândul celor divorţati se poate efectua o clasificare: cei care au divorţat
de mai multe ori prezintă o frecvenţă net superioară a actelor infracţionale. Toate aceste aspecte
subliniază importanţa familiei atât ca suport socio-afectiv pentru individ, dar mai ales aceasta
reprezintă sursă de educaţie şi modele pentru individ.

2. Factori de ordin psihopatologic şi dezvoltarea comportamentelor şi

conduitelor deviante

Alături de factorii caracteriali, cognitivi, afectivi şi volitivi cu un rol semnificativ în

dezvoltarea unor comportamente şi conduite deviante şi antisociale se cunosc şi o serie de
componente psihopatologice cu impact major: epilesia, encefalita, schizofrenia, psihopatiile şi
alcolismul.

 epilepsiile – datorită descărcărilor neuronale necontrolate, pacienţii cu această

tulburare comit infracţiunile în condiţiile legate de apariţia crizelor (aceste fapte trebuind să
preceadă sau să urmeze accesul). Actele epilepticului aflat în stare de obnubilare a conştiinţei
variază de la furt, fals şi înşelăciune, până la comportamente agresive, tentative de crimă şi
crimă. Actele comise de epileptic în timpul episoadelor sunt caracterizate printr-un grad crescut
de cruzime, însă patologia acestor acte constă în absenţa unor motive plauzibile şi pertinente,

3
precum şi discordanţa semnificativă între conduita bolnavului în mod obişnuit şi cea din timpul
crizelor. Acest lucru este dovedit şi de atitudinea bolnavului faţă de fapta comisă, nu caută să
ascundă actul deviant sau să evite contactul cu organele competente de drept;
 encefalita – în mare, se rezumă sub forma unor stări confuzionale însoţite de
halucinaţii, irascibilitate exagerată, impulsivitate cu tendinţe agresive, bolnavul se află în
imposibilitatea de a se controla. În aceste condiţii, persoana comite furturi, escrocherii,
mitomanie, nesupunere şi vagabondaj, perversiuni sexuale însoţite de agresiuni;
 schizofrenia – nu determină în mod special comportamente infracţionale,
indivizii diagnosticaţi cu acest tip de tulburare manifestând mai degrabă un caracter bizar, absurd
şi nemotivat. Aceştia acţionează nedeliberat, sub impulsul momentului, fără a evalua
consecinţele, putând comite crime din cele mai odioase, dar este cunoscut faptul că
particularităţile acestor acte denotă caracteristicile tulburării psihice. Acele crime minuţioase,
executate cu sânge rece şi rafinament sunt dovada carenţelor afective şi volitive precum şi a
sugestibilităţii crescute, toate acestea reprezentând o parte din tabloul clinic al schizofreniei.
Aceasta explică lipsa de regret al acestor bolnavi pentru faptele comise, precum şi apelarea la
unele explicaţii puerile şi nepertinente cazului dat;
 psihopatiile – sunt regăsite în personalităţile dizarmonice, anormale în care
individul fie se auto-pedepseşte, fie îi face pe semenii săi să sufere, această tulburare fiind
considerată mai mult o boală a caracterului decât a psihicului. Aceşti indivizi, instabili şi excesivi
de iritabili, comit fapte antisociale în deplin discernământ, cu luciditate şi interes, orientându-se
cu precădere spre furt, escrocherii, înşelăciune, agresiuni, denunţuri calomniale etc. O categorie
aparte a psihopaţilor o reprezintă perverşii sexuali, care pot varia în diferite forme şi grade: de la
exhibiţionism şi fetişism, până la acte sadice, crime şi mutilarea cadavrului, necrofilie etc.
 alcoolismul – reprezintă o caracteristică frecventă a societăţii actuale,
consumul de alcool fiind frecvent invocat de către cei care comit diferite acte infracţionale. Cu
toate acestea, studiile de specialitate au demonstrat că alcoolismul în mod singular, neasociat cu
alţi factori nu constituie o sursă semnificativă a faptelor antisociale, acestea se manifestă în cazul
asocierii acestei devianţe cu anumite particularităţi ale personalităţii individului: temperament
predominant coleric, carenţe intelectuale şi, bineînţeles, caracteristicile mediului în care există
individul. Şi în cazul alcoolismului se face simţită nevoia de a realiza distincţia între alcoolismul
ocazional şi cel cronicizat, primul facilitează exacerbarea anumitor senzaţii, sentimente şi porniri

4
instinctuale ceea ce poate determina apelarea la unele comportamente deviante dar de slabă
intensitate (insulte, jigniri etc). În cazul cronicizării acestei tulburări, individul manifestă o serie
de deliruri sistematizate, halucinaţie şi epilepsie alcoolică, toate acestea favorizează dezvoltarea
unor idei delirante, de persecuţie sau de gelozie, toate acestea pot duce la tentative sau chiar
crime propriu- zise.

3. Omorul - abordare criminologică

Criminologia – spre deosebire de alte discipline umaniste – abordează personalitatea

umană din perspectiva implicării acesteia în problematica etiologiei şi profilaxiei manifestărilor
infracţionale, căutând să dea răspuns la întrebări atât de dificile ca : cine e infractorul? cum apare
şi spre deosebire de alţii adoptă modelul comportamentului criminal? Conceptul de personalitate
a infractorului a suferit, în evoluţia criminologiei, interpretări diferite, aproape fiecare autor
având propria sa definiţie, propriul lui punct de vedere asupra personalităţii (H. J. Eisen, 964,
pag. 2-3).

Din multiplele cercetări asupra criminalului, atât cele de criminologie generală, cât şi cele
de criminologie specială (psihologie criminală) ori, mai ales, cele de criminologie clinică rezultă
că între criminal şi noncriminal nu sunt deosebiri de natură, ci de grad. Potrivit acesteia, şi unul
şi altul sunt împinşi la acţiuni şi activităţi de anumite nevoi, mobilul, şi unul şi altul sunt ajutaţi
sau neajutaţi de anumite capacităţi, de anumite acte de voinţă, etc. Aceste elemente psihice,
fizice şi altele la criminali sunt uneori mai puternice, de exemplu impulsurile, mobilurile –
agresivitatea, sexualitate – şi altele mai slabe – de exemplu voinţa, stăpânirea de sine şi altele.

Pe această linie de gândire s-a observat că nu toate aceste elemente psihice stau toate pe
acelaşi plan şi nu trebuie observate în mod izolat, ci pe ansamblu şi, îndeosebi, în felul cum se
grupează, că mai importantă este „constelaţia” lor, spre exemplu impulsuri puternice şi voinţă
slabă ; asemenea constelaţii şi structurări au un anumit accent de durată şi stabilitate, de
exemplu, la recidivişti aceste elemente sunt mai vădite (J. Pinatel, 1956). Se mai constată că unii
recidivişti comit uneori aceleaşi crime şi că dovedesc precocitate în manifestările criminale; ei
manifestă un fel de înclinaţie spre crimă şi, mai ales, spre anumite crime; totodată, aceştia arată
5
persistenţă pe calea criminalităţii şi ocolirea muncii, neîncadrare în rândul oamenilor cinstiţi,
dovedesc periculozitate socială, fiindcă au o înclinaţie şi pornire spre crimă.

Astfel de trăsături şi manifestări caracterizează pe criminali şi îi deosebesc de

noncriminali. Dar deosebirea, nu este după cum am mai spus, de natură, criminalii nu sunt o altă
speţă de oameni, ci o deosebire de grad sau de prag, care caracterizează pe criminali.

Crima – spune Pinatel – este un act omenesc, iar criminalii sunt oameni ca şi
noncriminalii, dar ei se disting de alţii deoarece comiterea crimei este expresia unei diferenţe de
grad, deci cantitativă şi nu calitativă; există o diferenţă de grad între psihismul criminalilor şi
acela al noncriminalilor (J. Pinatel, 1956).

Periculozitatea actului criminogen apare odată cu conceperea mentală a acestuia, urmând

cu punerea în fapt a omorului şi se finalizează cu atitudinea individului faţă de comiterea
acestuia. Maniera de punere în practică a „planului omocidar” variază în funcţie de starea de
frustraţie resimţită de subiectul individual, de locul ocupat de aceasta în sistemul axiologic al
individului, astfel că persoana nu reuşeşte să-şi controleze impulsurile agresive. Psihopatul este
caracterizat printr-o autocentrare semnificativă, convenienţele sociale şi relaţionarea cu semenii
reprezintă „un dat abstarct, din exterior”, neinternalizat. Astfel că acest individ îşi va urmări doar
acele scopuri personale realizabile în timp foarte scurt, latura hedonică deţinând un loc aparte.

Acest raport stabilit între distresul resimţit şi comportament nu e necesar să aibă o

„manifestare directă”, uneori frustrarea se prezintă drept motiv pentru conduita antisocială:
uciderea partenerei, a copilului, a părinţilor etc reprezintă doar un mijloc de verbalizare a
suferinţei, dar nu reprezintă rezolvarea problemei cu care subiectul individual se confruntă.
Criminologul român susţine ideea că actul omucidar are loc în condiţiile dictate de o tensiune
ergică, temperamentală, iar nivelul de instruire şi specificitatea individuală a ucigaşului
reprezintă o cale de eliberare, de detensionare de pulsiunile antisociale (2009, 27). În acest fel,
faptaşul recurge la diferite căi de catharsis, fără să ia în calcul consecinţa faptelor sale, actul său
este apreciat drept unul oarecare, fără însemnătate sau valoare negativă din punct de vedere
social şi/sau moral.

Aşadar, ucigaşul, caracterizat printr-un nivel carenţat de evoluţie psiho-afectivă şi socio-

morală va percepe lipsa acelui element (obiect, mijloc, resursă psiho-socială) drept o sursă

6
semnificativă de frustraţie. Sub imboldul acestei tensiuni resimţite, cel în cauză va căuta sub
orice formă să-şi acopere „lipsa”, îşi va premedita fapta, pe care o va pune în fapt,
comportamentul agresiv reprezintă de fapt incapacitatea acestuia de a se adapta la diferite situaţii
reale, neputinţa de a depăşi obstacolul. În acest caz, persoana ucigaşă va apela cu uşurinţă la
imboldurile impulsiv-explozive.
Asistăm la o alienare a individului, o depersonalizare a Eu-lui, iar deficienţele capacităţii
mentale, nivelul cultural îndoielnic asociate unei slabe maturităţi afective într-un context social
carenţat moral constituie factori definitorii în apariţia unor comportamente antisociale, psihopate.
„Psihopatia ca tulburare prin excelenţă a adaptării şi integrării sociale, exprimă conflictul dintre
viaţa instinctiv-emoţională şi norma socială. Psihopatul ilustrează afectarea mecanismelor de
autoapreciere şi stăpânire conştientă a manifestărilor proprii, negând valoarea normelor sociale şi
a sentimentelor moral sociale” (T. Butoi, 2009, pp 33). În faţa unor tablouri cotidiene apreciate
ca frustrante, individul lipsit de un suport psiho-afectiv matur va căuta să-şi satisfacă acele nevoi
şi plăceri, prioritară fiindu-i propria persoană, chiar dacă este conştient de caracterul malign al
faptelor sale. Individul nu reuşeşte decât pe această cale, iar periculozitatea actelor omucidare
constă în etapa de premeditare a acestora şi, mai ales, a duplicităţii afective, este indiferent la
nevoile celor din jur şi, totodată, incapabil de loialitate. Frustraţia resimţită ca marcantă dezvoltă
la psihopat un nihlism social total.

7
 BIBLIOGRAFIE

1. Aioniţoaie, C. & Sandu, E.I., Tratat de tactică criminalistică. Ed. „Carpaţi“, Bucureşti, 1992;
2. Butoi T. - Psihanaliza crimei, Ed. Ştiinţifică şi Tehnică, Bucureşti, 1994;
3. Butoi T. - Criminali în serie - psihologia crimei, Ed. Phobos, Bucureşti, 2003;
4. Cioclei, V. - Manual de criminologie, Ediţia a III-a, Ed „All Beck“, Bucureşti, 2005;
5. Mitrofan, N., Zdrenghea, V., Butoi, T. (1992): Psihologie judiciara, Bucuresti, Ed. Sansa;
6. Rascanu, R. - Devianţă, criminalitate şi patologie social, Ed. „Lumiona Lex“, Bucureşti, 1999.