Introducere

Deşi, cooperarea judiciară internațională în materie penală are o importanţă deosebită,

legea internă în materie nu defineşte acest concept, precizând doar domeniul de aplicare, principiile
şi procedura de cooperare judiciară internaţională în materie penală cu formele acesteia. Totuşi,
având la bază toate premisele adoptării legii 302/2004, cuprinsul ei şi multitudinea modificărilor
intervenite de la intrarea sa în vigoare reise că ţara nostra a înţeles importanţa existenţei unui
asemenea cadru juridic intern.
Astfel, având la bază legea 302/2004, putem defini această activitate ca fiind o formă de
cooperare internaţională judiciară, existenţa între state independente şi suverane, care are un
domeniu bine stabilit, guvernată de o serie de principii şi care se realizează pe baza unei proceduri
specifice stabilite de lege, în scopul prevenirii şi sancţionării infracţiunilor comise, sau prinderii şi
predării unor persoane care au comis infracţiuni şi se sustrag cercetării penale din statul lor sau
statului pe teritoriul căruia au comis infracţiunile.
Sfera cooperării internaţionale în materie penală s-a modificat mult datorită evoluţiei
societăţii şi apariţiei altor moduri de comitere a infracţiunilor. Astfel, de la modalităţi primitive de
cooperae s-a ajuns astăzi la metode noi caracterizate prin rapiditate şi eficientă.
În condiţiile în care criminalitatea transnaţionala organizată a dobândit, odată cu
deschiderea frontierelor, o amploare din ce în ce mai mare, cooperarea judiciară internaţională în
materie penală constituie, alături de cooperarea poliţienească, singurul mijloc eficient de a
răspunde acestui fenomen.În acest context, cooperarea judiciară internaţională în materie penală a
reprezentat o componentă importantă a capitolului 24 al negocierilor de aderare a României la
Uniunea Europeană – Cooperarea în domeniul justiţiei şi afacerilor externe (JAI), având în vedere
obiectivul creării unui spaţiu comun de libertate, securitate şi de justiţie.
De aceea, România a ratificat cele mai importante instrumente multilaterale în domeniul
asistenţei judiciare internaţionale în materie penală sau conţinând dispoziţii în această materie,
adoptate sub egida Organizaţiei Naţiunilor Unite şi a Consiliului Europei. De asemenea, ţara
noastră a încheiat, de-a lungul timpului, numeroase înţelegeri bilaterale privind asistenta judiciară
internaţională în materie penală.
„Acquis-ul” în domeniul cooperării judiciare internaţionale în materie penală se află, însă,
într-o continuă evoluţie, dată fiind necesitatea de „a ţine pasul” cu formele noi ale criminalităţii
transnaţionale. Totodată, procesul de integrare europeană a României a impus revizuirea cadrului

1
constituţional privind extrădarea, pentru a permite extrădarea din România a cetăţenilor români,
pe baza convenţiilor internaţionale şi de reciprocitate, în condiţiile legii.
Acestea sunt doar câteva din motivele care au determinat elaborarea eseului de faţă. În
elaborarea lucrării am ţinut seama nu numai de lucrările juridice fundamentale în materia
cooperării judiciare internaţionale în materie penală, dar şi de impactul produs în practica judiciară
de unele soluţii adoptate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului, Curtea de Justiţie a Uniunii
Europene.
1. Un scurt istoric instituțional al domeniului penal în cadrul Uniunii Europene .
Tratatul instituind Comunitatea Economică Europeană din 1957 nu conţinea prevederi prin
care să fie conferite competenţe Comunităţii Economice Europene în materie penală. Dacă avea
loc, cooperarea între statele membre în acest domeniu era realizată numai sub egida convenţiilor
bilaterale sau multilaterale încheiate în cadrul Consiliului Europei. Cooperarea propriu-zisă, la
nivelul miniştrilor de afaceri interne din statele Comunităţii, a început în mod informal în anii
1970, în domenii precum combaterea terorismului, a traficului de droguri şi controlul frontierelor.
Aşa numitul grup TREVI1 a fost creat în iunie 1976, ca urmare a cererii Consiliului European. Pe
parcursul dezvoltării Comunităţii, câteva state membre au fost convinse că îndeplinirea
obiectivului libertăţii de circulaţie a persoanelor în cadrul Comunităţii, într-un mod vizibil şi
eficient pentru cetăţeni, va conduce la eliminarea controalelor fizice la frontierele interne. Totuşi,
o asemenea măsură impunea măsuri compensatorii, precumîntărirea controlului la frontierele
externe, o politică comună privind vizele şi cetăţenii din state terţe şi o cooperare rapidă între
serviciile de poliţie şi sistemele judiciare. Toate acestea pentru a se asigura că libertatea de
circulaţie a persoanelor nu devine şi libertatea de circulaţie a infractorilor. De aceea, la 14 iunie
1985, Belgia, Franţa, Germania, Luxemburg şi Olanda au semnat într-o comună din Luxemburg
numită Schengen, la frontiera cu Franţa şi Germania, Acordul Schengen care stabilea măsuri pe
termen scurt şi obiective pe termen lung pentru abolirea graduală a controlului la frontiere.
Eliminarea controlului era condiţionată de adoptarea unor măsuri compensatorii în materia
cooperării poliţieneşti şi judiciare. La 1 noiembrie 1993, Tratatul de la Maastricht a introdus în

1
Denumirea de TREVI se referă fie la fântâna Trevi din Roma, oraşul în care au avut loc primele întâlniri, fie vine de
la acronimul francez pentru Terrorisme, Radicalisme, Extremisme, Violence Internationale. În mod gradual, grupul
a început să se întâlnească în diferite configuraţii: TREVI I pentru contra-terorism, TREVI II pentru pregătire
poliţienească şi schimb de informaţii, TREVI III pentru combaterea criminalităţii organizate, TREVI 92 pentru
eliminarea controlului persoanelor la frontierele interne.

2
cadrul Titlului VI al Tratatului instituind Uniunea Europeană prevederi privind cooperarea în
materia Justiţiei şi Afacerilor Interne, reprezentând al treilea „pilon” al Comunităţii, alături de
Comunitatea Europeană ce reprezenta pilonul I şi Politica Externa şi de securitate comună, ce
reprezenta pilonul al II-lea.
Aceste prevederi erau îndreptate spre realizarea unei cooperări eficiente în materia
combaterii criminalităţii transfrontaliere şi a migraţiei ilegale. Inovator a fost introducerea unui
numar important de articole ce vizau noi domenii cum ar fi: erau îndreptate spre realizarea unei
cooperări eficiente în materia combaterii criminalităţii transfrontaliere şi a migraţiei ilegale2.
Tratatul de la Amsterdam, intrat în vigoare la 1 mai 1999, a reprezentat o schimbare majoră
în ceea ce priveşte modul de adoptare al deciziilor în domeniu.Măsurile privind vizele, azilul,
controlul la frontierele externe şi cooperarea judiciară în materie civilă au fost „comunitarizate”,
au fost transferate din Tratatul instituind Uniunea Europeană în Tratatul instituind Comunitatea
Europeană (TCE), respectiv din pilonul al III-lea în pilonul I. Modul de adoptare a deciziilor a fost
schimbat de la unanimitate la majoritate calificată pentru prevederile transferate în TCE. In acelaşi
timp, prin intermediul unui Protocol, Convenţia Schengen şi protocoalele sale au fost incorporate
în tratate. În prezent, zona Schengen cuprinde 22 de state membre ale Uniunii Europene (excepţiile
fiind reprezentate de Marea Britanie, Irlanda, Cipru, Bulgaria şi România). În plus, cuprinde trei
state asociate la această zonă (Norvegia, Islanda, Elveţia şi Liechtenstein)
1.1. Direcţii comunitare de cooperare judiciară în materie penală, anterior semnării
Tratatului de la Lisabona
Noile condiţii ale vieţii moderne oferite de deschiderea europeană s-au caracterizat şi
printr-o recrudescenta a criminalităţii, fenomen ce a trecut dincolo de graniţele unor tari
determinate si a dobândit caracter internaţional, punând la grea încercare însăşi valorile sociale pe
care le respecta si le ocroteşte întreaga comunitate europeana. Împotriva acestor manifestări
deosebit de periculoase, comunitatea europeana a fost nevoita sa riposteze prin acţiuni menite sa
descurajeze asemenea activităţi criminale, sa le combată si sa le sancţioneze, deoarece, la cumpăna
celor doua milenii cartelurile crimei organizate reprezintă stadiul suprem si esenţa lumii
capitaliste3, funcţionând in afara oricăror transparente si o clandestinitate aproape perfectă.
Întrebarea fireasca care s-a ridicat, in acest context, a fost daca s-ar putea lupta in mod eficient

2
M.E. Radu, Cooperare judiciară internațională, Ed.Pro Universitaria, București, 2014, p.34
3
Jean Ziegler, „Seniorii crimei”, Editura Antet, Bucureşti, 1998, pag. 25

3
contra unor asemenea forme de criminalitate cu mijloacele pe care le are la dispoziţie fiecare stat,
care sunt atât de diversificate si uneori chiar contradictorii. In mod raţional, la o tendinţa spre
organizare unitara a elementelor criminale si a crimei organizate ar trebui sa se răspundă cu o
organizare la fel de unitara a represiunii penale, dincolo de frontierele naţionale si prin
abandonarea treptata a formelor specifice, a instituţiilor extrem de particularizate ale fiecărei tari.
Mobilizarea la nivel suprastatal a factorilor europeni de stabilitate si asigurare a bunei convieţuiri
a popoarelor in vederea acestor acţiuni conectate tinde la crearea unui cadru legal unitar de lupta
contra criminalităţii internaţionale.
Documentele elaborate in cadrul cooperării judiciare se pot structura in principal pe
următoarele segmente juridice4:
1. lupta împotriva terorismului;
2 lupta pentru prevenirea si combaterea spălării banilor;
3. reglementarea instituţiei extrădării;
4. combaterea criminalităţii informaţionale;
5. găsirea celor mai adecvate metode de asistenta judiciara;
6. punerea in aplicare a sentinţelor represive pronunţate de un stat intr-un alt stat, membru al
Uniunii Europene.
1.2. Tratatul de la Lisabona, eliminarea pilonului al III-lea şi alte schimbări.
Comunitarizarea fostului pilon al III-lea
Una din cele mai importante schimbări aduse de Tratatul de la Lisabona este reprezentată
de eliminarea fostului pilon al III-lea. Prin Tratatul de la Lisabona toate problemele legate de
cooperarea poliţienească şi judiciară în materie penală au fost alăturate prevederilor referitoare la
vize, azil, imigrare şi alte politici legate de libera circulaţie a persoanelor din fostul pilon I, sub
titlul „Spaţiul de libertate, securitate şi justiţie”, Titlul V al TFUE.
Spaţiul de libertate, securitate şi justiţie cuprinde, în acest moment:
a) politici privind controlul la frontiere, dreptul de azil şi imigrarea5;
b) cooperarea în materie civilă, inclusiv în materia dreptului familiei, cu competenţa pentru
Parlamentul European şi Consiliu de a adopta măsuri care urmăresc să asigure: recunoaşterea

4
N. Neagu, Cooperare judiciară internațională în materie penală ( Teorie și practică judiciară ), Ed. Universul
Juridic, București, 2012, p. 11
5
Art. 77-80 TFUE

4
reciprocă între statele membre a deciziilor judiciare şi extrajudiciare şi executarea acestora;
comunicarea şi notificarea transfrontalieră a actelor judiciare şi extrajudiciare; compatibilitatea
normelor aplicabile6 în statele membre în materie de conflict de legi şi de competenţă; cooperarea
în materie de obţinere a probelor; accesul efectiv la justiţie; eliminarea obstacolelor din calea bunei
desfăşurări a procedurilor civile, la nevoie prin favorizarea compatibilităţii normelor de procedură
civilă aplicabile în statele membre; dezvoltarea unor metode alternative de soluţionare a litigiilor;
sprijinirea formării profesionale în domeniu a magistraţilor şi a personalului din justiţie7;
c) cooperarea în materie penală;
d) cooperarea poliţienească.
Din punctul de vedere al luării deciziilor şi adoptării legislaţiei la nivelul Uniunii Europene,
această alăturare înseamnă că, pentru cea mai mare parte a prevederilor tratatului, deciziile la
nivelul Consiliului vor fi adoptate cu majoritate calificată şi împreună cu Parlamentul European
(procedura legislativă ordinară). Pentru practicieni, aceasta înseamnă că în domeniul cooperării
judiciare penale vor fi folosite actele legislative obişnuite definite de art. 288 TFUE: regulamente,
directive, decizii. După adoptarea lor, aceste acte presupun respectarea principiului supremației
dreptului Uniunii Europene asupra dreptului naţional, a principiului efectului direct al prevederilor
actelor UE (în condiţiile prevăzute de jurisprudenţa Curţii), răspunderea statului membru pentru
prejudiciile produse justiţiabilului prin încălcarea dreptului UE. Mai mult, în implementarea sau
transpunerea lor vor fi aplicabile principiile generale de drept al UE: principiul nediscriminării,
principiul proporţionalităţii etc. Instituţiile UE au competenţe depline, ceea ce va conduce, în
special, la creşterea competenţele de control ale Comisiei Europene și Curții de Justiţie privind
implementarea de către statele membre a actelor legislative. De exemplu, Comisia are competenţa
de a introduce şi în domeniul cooperării în materie penală acţiuni în constatarea neîndeplinirii
obligaţiilor de către statele membre, competenţe pe care până acum le deţinea numai pentru
domeniile acoperite de Tratatul CE în temeiul fostului art. 226 CE.
2. Cooperarea judiciară în materie penală
Tratatul de la Lisabona permite legiuitorului european să adopte măsuri privind:
a) instituirea unor norme şi proceduri care să asigure recunoaşterea, în întreaga Uniune, a tuturor
categoriilor de hotărâri judecătoreşti şi decizii judiciare;

6
Octavian Manolache, Justiţia comunitară, Edit. All Beck, Bucureşti, 1999
7
Art. 81 TFUE.

5
b) prevenirea şi soluţionarea conflictelor de competenţă între statele membre;
c) sprijinirea formării profesionale a magistraţilor şi a personalului din justiţie;
d) facilitarea cooperării dintre autorităţile judiciare sau echivalente ale statelor membre în materie
de urmărire penală şi executare a deciziilor;
e) stabilirea de norme minime cu privire la definirea infracţiunilor şi a sancţiunilor în domenii ale
criminalităţii de o gravitate deosebită de dimensiune transfrontalieră ce rezultă din natura sau
impactul acestor infracţiuni ori din nevoia specială de a le combate pornind de la o bază comună;
f) încurajarea şi sprijinirea acţiunea statelor membre în domeniul prevenirii criminalităţii.
g) structura, operaţiunile, domeniul de acţiune şi obiectivele Eurojust8 şi Europol9 .
Noile prevederi sunt de natură să afecteze dreptul penal substanţial şi procesual european
într-o manieră limitată. În timp ce art. 31 al fostului TUE (ante Lisabona) începea cu cuvintele:
„acţiunea comună în domeniul cooperării judiciare în materie penală vizează, printre altele...”
indicând caracterul non-exhaustiv al listei ce urma, art. 82, 83 şi 87 TFUE sunt elaborate într-o
manieră limitativă, ceea ce indică faptul că lista problemelor pentru care sunt conferite competenţe
Uniunii (de acţiune şi legiferare) este una exhaustivă. În plus, paragrafele de început ale art. 82 şi
83 stabilesc o condiţie limitativă pentru acţiune la nivel european, respectiv dimensiunea
transfrontalieră. Aceste limitări sunt balansate de prevederi care permit Consiliului UE, în
unanimitate şi cu consimţământul Parlamentului European, să extindă lista problemelor în care
poate interveni în viitor, dacă este cazul. Pe de altă aparte, prevederile referitoare la atribuţiile
Eurojust şi Europol sunt elaborate într-o manieră non-exhaustivă: „aceste atribuţii pot include...”10
În plus, art. 83(2) TFUE clarifică o problemă controversată care a apărut atunci când în 2003 şi
2005 au fost adoptate două decizii-cadru care solicitau introducerea de sancţiuni penale în

8
Eurojust este un organism format din câte un reprezentant al celor 28 de state membre, detașat la sediul din
Haga. Membrii naţionali sunt de profesie procurori, judecători sau ofiţeri de poliţie cu o competenţă echivalentă,
având o bogată experienţă profesională. Sarcina Eurojust este de a spori eficienţa autorităţilor naţionale de
cercetare şi urmărire penală, atunci când acestea se confruntă cu forme grave de criminalitate organizată şi
transfrontalieră, precum şi de a-i aduce cât mai rapid şi eficient în faţa justiţiei pe cei care încalcă legea. Eurojust
coordonează activitatea autorităţilor naţionale, în fiecare fază a cercetării şi urmăririi penale, în acest tip de cazuri.
Se ocupă, de asemenea, de soluţionarea impedimentelor şi problemelor practice generate de diferenţele dintre
sistemele juridice din statele membre. (http://www.eurojust.europa.eu/Pages/languages/ro.aspx)
9
Europol este un organism format din reprezentanți ai statelor membre și ai unor state terțe (SUA, Australia,
Canada, Norvegia) care gestionează informații din domeniul combaterii fenomenului infracțional. Este alcătuit din
polițiști, vameși, analiști servicii de informații ce au ca sarcină sporirea eficienței cooperării autorităților de aplicare
a legii în ceea ce privește prevenirea și combaterea infracțiunilor de terorism și criminalitate internațională.
(https://www.europol.europa.eu/)
10
Art. 85 şi 87 TFUE

6
domeniul protecţiei mediului înconjurător11. Cele două decizii-cadru au fost declarate invalide de
către Curtea de Justiţie12. În prima hotărâre, Curtea a subliniat că dreptul penal nu se încadrează,
în principiu, în sfera competenţei Comunităţii. Cu toate acestea, Curtea a acceptat faptul că există
o competenţă implicită a Comunităţii legată de un temei juridic specific şi că aceasta poate să
adopte măsuri adecvate cu caracter penal, cu condiţia să existe necesitatea combaterii încălcărilor
în ceea ce priveşte punerea în aplicare a obiectivelor Comunităţii, iar măsurile respective să
urmărească asigurarea deplinei eficienţe a politicii comunitare în cauză. În a doua hotărâre, Curtea
a constatat că stabilirea tipului şi a nivelului sancţiunilor penale ce trebuie aplicate nu se încadrează
în sfera competenţei Comunităţii. Astăzi, art. 83(2) TFUE permite legiuitorului european să adopte
directive prin care se pot stabili norme minime referitoare la definirea infracţiunilor şi a
sancţiunilor în domeniul în cauză, în cazul în care „apropierea actelor cu putere de lege şi a
normelor administrative ale statelor membre în materie penală se dovedeşte indispensabilă pentru
a asigura punerea în aplicare eficientă a unei politici a Uniunii într-un domeniu care a făcut obiectul
unor măsuri de armonizare”.

2.1. Poceduri specifice pentru control democratic în cadrul Spaţiului de libertate, securitate
şi justiţie
Tratatul de la Lisabona a introdus şi alte elemente instituţionale noi destinate să
îmbunătăţească funcţionarea acestui Spaţiu. Primul din acestea confirmă rolul Consiliului
European13 de elaborare a orientărilor strategice ale planificării legislative şi operaţionale în cadrul
spaţiului de libertate, securitate şi justiţie, ceea ce va permite perpetuarea programelor de 5 ani în
materie legislativă, precum Programul Tampere 1999, Haga 2004 şi Stockholm 2009. Al doilea
sporeşte controlul democratic în acest domeniu, prin alocarea unui rol specific parlamentelor
naţionale care trebuie să evalueze respectarea principiului subsidiarităţii în materia cooperării
penale, să evalueze activitatea Eurojust şi să examineze activitatea Europol14.

11
Decizia cadru 2003/80/JAI din 27 ianuarie 2003 privind protecţia mediului prin intermediul dreptului penal şi
Decizia-cadru 2005/667/JAI din 12 iulie 2005 de consolidare a cadrului penal pentru aplicarea legii împotriva
poluării cauzate de nave
12
Hotărârea Comisia/Consiliul, C-176/03, ECLI:EU:C:2005:542
13
Art. 68 TFUE
14
Art. 69, 85 şi 88 TFUE

7
 2.2. Control judiciar
Tratatul de la Lisabona conferă competenţă deplină Curţii de Justiţie în cadrul Spaţiului de
libertate, securitate şi justiţie.
În primul rând, toate tipurile de acţiuni existente anterior în cadrul Comunităţii, iar în prezent în
cadrul TFUE, pot fi exercitate în cadrul Spaţiului de libertate, securitate şi justiţie15. De exemplu,
Comisia şi statele membre pot introduce acţiuni pentru neîndeplinirea obligaţiilor ce rezultă din
tratat, iar Parlamentul European şi justiţiabilii pot introduce acţiuni în anulare ale actelor UE. În
ipoteza în care Comisia introduce o acţiune pentru neîndeplinirea obligaţiilor ce rezultă din tratat
în faţa Curţii de Justiţie, Curtea poate impune statului membru respectiv plata unei sume forfetare
şi/sau a unei penalităţi cu titlu cominatoriu, în limita valorii indicate de Comisie16. Nu mai există
limitări în ceea ce priveşte procedura trimiterilor preliminare în acest domeniu. În consecinţă, este
asigurată o mai bună protecţie a drepturilor cetăţenilor şi va fi mai bine controlată implementarea
legislaţiei UE în materia cooperării penale, care va conduce la creşterea încrederii reciproce între
statele membre
2.3. Prevederi tranzitorii pentru fostul pilon al III-lea
Protocolul numărul 36 privind dispoziţiile tranzitorii, anexat tratatelor de Tratatul de la
Lisabona, cuprinde două prevederi relevante pentru acquis-ul în domeniul fostului pilon al treilea.
Articolul 9 precizează că actele instituţiilor Uniunii adoptate în temeiul TUE, precum şi convenţiile
încheiate între statele membre în cadrul pilonului al III-lea înainte de intrarea în vigoare a
Tratatului de la Lisabona vor continua să producă efecte juridice atât timp cât nu sunt abrogate,
anulate sau modificate. În concret, efectele juridice ale deciziilor-cadru şi deciziilor vor fi aceleaşi
(în principal, nu au efect direct, dar legislaţia naţională trebuie interpretată în conformitate cu
obiectivele lor), atât timp cât aceste acte nu vor fi fost abrogate, anulate sau modificate în temeiul
tratatelor. Articolul 10 prevede o perioadă de tranziţie de 5 ani pentru toate statele membre. În
această perioadă atribuţiile Comisiei, în temeiul articolului 258 din Tratatul privind funcţionarea
Uniunii Europene, nu se aplică, iar atribuţiile Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, în temeiul
titlului VI din Tratatul privind Uniunea Europeană, în versiunea în vigoare înainte de intrarea în
vigoare a Tratatului de la Lisabona, rămân neschimbate, inclusiv în cazul în care au fost acceptate

15
Graham W. Giles, Administrarea Justiţiei în Comunitate, Standarde şi reglementări internaţionale, Edit. Expert,
2001
16
Fabian Gyula, Curtea de Justiţie Europeană, Instanţă de Judecată Supranaţională, Edit. Rosetti, Bucureşti, 2002

8
în temeiul art. 35 alineatul (2) din Tratatul privind Uniunea Europeană menţionat. Oricum, această
îngheţare a competenţelor încetează în momentul în care un act specific fostului pilon al III-lea
este modificat, abrogat, înlocuit. În momentul în care, de exemplu, Decizia-cadru 2002/584/JAI a
Consiliului din 13 iunie 2002 privind mandatul european de arestare şi procedurile de predare între
statele membre va fi modificată sau înlocuită printr-o directivă, întregul act se va supune regulilor
prevăzute de Tratatul de la Lisabona – pot fi introduse de către justiţiabili europeni acţiuni în
anulare în faţa Curţii şi acţiuni pentru prejudiciul produs prin încălcarea dreptului UE în faţa
instanţelor naţionale, iar de către Comisie pot fi introduse acţiuni pentru încălcarea prevederilor
din cadrul actului modificat. În orice caz, înghețarea competențelor a încetat să existe după 5 ani
de la intrarea în vigoare a Tratatului de la Lisabona, respectiv la 1 decembrie 2014.

3. Formele cooperării judiciare internaţionale în materie penală

Domeniul de aplicare al Legii nr. 302/2004 se limitează la următoarele forme de cooperare
judiciară internaţională în materie penală:
a) extrădarea;
b) predarea în baza unui mandat european de arestare;
c) transferul de proceduri în materie penală;
d) recunoaşterea şi executarea hotărârilor;
e) transferarea persoanelor condamnate;
f) asistenţa judiciară în materie penală;
g) alte forme de cooperare judiciară internaţională în materie penală.
Cooperarea judiciară internaţională în materie penală nu se aplică modalităţilor specifice de
cooperare poliţienească internaţională, dacă, potrivit legii, acestea nu se află sub control judiciar.
3. 1. Extrădarea
Extrădarea este procedura prin care un stat suveran (statul solicitat) acceptă să predea la
cererea unui alt stat (statul solicitant) o persoană care se află pe teritoriul său şi care este urmărită
penal sau trimisă în judecată pentru o infracţiune ori este căutată în vederea executării unei pedepse
în statul solicitant17 .

17
Nicolae Lupulescu, Extradarea, Editura Luceafarul, Bucuresti, 2004, pg. 139

9
3. 2. Predarea în baza unui mandat european de arestare
Predarea în baza unui mandat european de arestare este o procedură în care o decizie este
emisă de autoritatea judiciară competentă a unui stat membru al Uniunii Europene, în vederea
arestării şi predării către alt stat membru a unei persoane solicitate în vederea efectuării urmăririi
penale, a judecăţii sau în scopul executării unei pedepse sau a unei măsuri privative de libertate18.
3. 3. Transferul de proceduri în materie penală
Transferul de proceduri în materie penală este acea formă a cooperării judiciare în care
efectuarea unei proceduri penale sau continuarea unei proceduri iniţiate de autorităţile judiciare
competente ale unui stat, pentru o faptă care constituie infracţiune, poate fi transferată unui alt stat,
dacă transferul procedurii penale serveşte intereselor unei bune administrări a justiţiei sau
favorizează reintegrarea socială în caz de condamnare.
3. 4. Recunoaşterea şi executarea hotărârilor
Recunoaşterea şi executarea hotărârilor este acea formă a cooperării judiciare care
presupune atribuirea unei hotărâri emise de o instanţă din străinătate sau unui act judiciar străin a
efectelor similare pe care le produce o hotărâre sau un act judiciar emis de către o instanţă
naţională19.
3. 5. Transferarea persoanelor condamnate
Transferarea persoanelor condamnate constituie acea formă a cooperării judiciare în care
un resortisant al unui stat, condamnat în străinătate, este transferat, după condamnare sau după
executarea unei părţi din pedeapsă, în statul al cărui cetăţean este, pentru executarea pedepsei sau
a restului de pedeapsă.
3. 6. Asistenţa judiciară în materie penală
Asistenţa judiciară în materie penală vizează mai multe activităţi, îndeosebi comisiile
rogatorii internaţionale, audierile prin videoconferinţă, înfăţişarea în statul solicitant a martorilor,
experţilor şi a persoanelor urmărite, transferul temporar al persoanelor deţinute pe teritoriul statului
solicitant, interceptarea şi înregistrarea convorbirilor şi a comunicărilor, supravegherea
transfrontalieră, constituirea de echipe comune de anchetă, efectuarea de anchete sub acoperire sau
livrări supravegheate, percheziţiile, ridicarea de obiecte şi înscrisuri şi sechestrul, transmiterea

18
Boroi Alexandru, Tratat de Cooperare judiciară internațională în materie penală’, Editura C. H. Beck, București,
2016, p. 321
19
V. Mirea, Recunoașterea hotărârilor și a actelor judiciare străine, Dreptul nr. 5/2007, p.221

10
spontană de informaţii, remiterea obiectelor şi dosarelor, precum şi comunicarea actelor de
procedură care se întocmesc ori se depun într-un proces penal20.
Asistenţa judiciară în materia penală se particularizează în relaţia între statele membre ale
Uniunii Europene, în special în ceea ce priveşte dispoziţiile pentru punerea în aplicare a acordurilor
privind eliminarea treptată a controalelor la frontierele comune, dar şi prevederi privind cooperarea
în domeniul schimbului de informaţii legate de conturile şi transferurile bancare, executarea în
Uniunea Europeană a ordinelor de indisponibilizare a bunurilor sau a probelor, aplicarea
principiului recunoaşterii reciproce a sancţiunilor pecuniare şi a ordinelor de confiscare.

Concluzii
În primul rând, domeniul cooperarării internaţionale în materie penală a devenit unul
deosebit de complex, ceea ce justifică studierea ca o disciplină separată de master în ciclul
universitar obişnuit.
În al doilea rând, cooperarea internaţională în materie penală a încetat demult să mai fie
doar un accesoriu al dreptului procedural penal intern în cauzele cu elemente de extraneitate,
normele internaţionale şi de drept al Uniunii Europene în domeniu conţinând şi importante surse
de drept penal substanţial. Apoi, cooperarea internaţională în materie penală cuprinde atât
coopererea judiciară, cât şi cooperarea poliţienească, la acestea mai putând fi adăugate, în măsura
în care vizează prevenirea şi combaterea infracţiunilor, cooperarea vamală şi cea între autorităţile
administrative.
Totodată, cooperarea internaţională în materie penală nu se desfăşoară doar la nivel
orizontal, între state suverane, ci şi pe vertical, între state şi tribunale penale internaţionale. În
aceste condiţii, putem vorbi nu doar de crearea, pornind de la cooperarea internaţională în materie
penală, a unei justiţii penale transnaţionale, ci şi a uneia supranaţionale. În acelaşi timp, normele
juridice interesând cooperarea internaţională în materie penală fac parte deopotrivă din dreptul
internaţional penal, alături de cele care stabilesc „crime internaţionale”, şi din dreptul penal şi
procedural penal intern al statelor.
Pe de altă parte, în ultimii ani, în Uniunea Europeană normele interesând cooperarea
judiciară în materie penală, îndeosebi cele care dau viaţă principiului recunoaşterii reciproce a
hotărărilor şi deciziilor judiciare şi cele vizând crearea unor standarde minime de drept substanţial

20
M.I. Rusu, Asistență judiciară în materie penală la nivel european, Ed. Universul Juridic, București, 2015, p. 24

11
şi procedural penal, au condus nu doar la existenţa unui spaţiu judiciar penal comun european, ci
şi la crearea unui drept penal al Uniunii Europene sau a dreptului european penal în sens restrâns.
De asemenea, Consiliul Europei a contribuit substanţial la dezvoltarea dreptului european penal în
sens larg, prin instrumentele juridice adoptate în domeniul cooperării internaţionale în materie
penală.
În afara spaţiului european, Organizaţia Naţiunilor Unite, dar şi alte organizaţii regionale,
au adoptat de asemenea norme interesând cooperarea internaţională în materie penală ce au avut
un impact direct sau indirect asupra dezvoltării dreptului penal. Contribuţia cooperării
internaţionale în materie penală la dezvoltarea dreptului penal contemporan nu poate fi, în opinia
noastră, pusă la îndoială.

12