www.referat.

ro

‚ administratiei publice centrale de specialitate.

Cea mai simpla definitie a apararii nationale este aceea de protejare a intereselor
natiunii organizate în stat de pericolele externe. Organizarea razboiului ori a apararii
nationale reprezinta una din cele mai vechi functii statale si a impus existenta armatelor,
ca instrument al utilizarii violentei armate si a autoritatilor executive de administrare a
nevoilor armatei, ministere de razboi; interzicerea formala a recursului la violenta în
relatiile internationale prin prevederile Cartei ONU a facut ca dupa 1945 sa se
generalizeze denumirea acestora din urma de "ministere ale apararii nationale".

 Ministerul Apărării Naţionale este organul de specialitate al administraţiei

publice centrale, în subordinea Guvernului, prin care este condusă activitatea în
domeniul apărării naţionale, potrivit prevederilor legii şi strategiei de securitate
naţională, pentru garantarea suveranităţii, independenţei şi unităţii statului,
integrităţii teritoriale a ţării şi democraţiei constituţionale.1

 Cadrele militare din Jandarmeria Română prin atribuții, organizare, pregătire

și dispunere teritorială, contribuie la garantarea suveranității, independenței,
autorității, unității și securității statului, democrației constituționale pe întregul
teritoriu național atât în timp de pace, cât și în situații de criză.2

 Cadrele Pompierilor Militari colaboreaza, pentru indeplinirea atributiilor ce ii revin, cu

autoritatile administratiei publice, cu fortele armate si cu fortele de protectie, cu alte
institutii
si organisme care au atributii privind apararea ordinii publice, prevenirea si combaterea
sinistrelor, apararea vietii si integritatii fizice a persoanelor, a avutului public si privat,
precum si de protectie a mediului.3

- absolvenți ai liceelor, școlilor profesionale ori ai unor școli echivalente, cu stagiul

militar îndeplinit, în raport cu nevoile forțelor armate.

1 LEGEA nr. 346 din 21 iulie 2006 privind organizarea şi funcţionarea Ministerului Apărării Naţionale.

2 LEGEA nr. 550 din 2004 privind organizarea si functionarea Jandarmeriei Romane

3 LEGEA nr.121 din 1996 privind organizarea şi funcţionarea Corpului Pompierilor Militari
 adus vieţii sau sănătăţii serveşte la încadrarea juridică a unor fapte. Expertiza
medico-legală precizează caracterul omisiv sau comisiv al faptei, momentul producerii
faptei, modul şi mijloacele de săvîrşire a infracţiunilor şi un aspect esenţial, respectiv
stabileşte raportul de cauzalitate dintre acţiune sau inacţiune şi efectele acestor atitudini.
Legat de vătămările corporale sau în cazurile de deces medicina legală va trebui să
demonstreze rolul patologiei preexistente şi contribuţia acesteia în evoluţia leziunilor
traumatice.
Expertiza medico-legală participă la definirea subiectul infracţiunii (persoana
responsabilă de săvârşirea infracţiunii), având rol stabilirea stării de conştienţă a
infractorului în momentul comiterii faptei şi contribuţii la stabilirea intenţiei sau culpei.
Urmăreşte dacă persoana a prevăzut şi acceptat posibilitatea producerii acestor consecinţe
(intenţia indirectă) sau dacă a prevăzut urmările faptei, dar a socotit fără temei că nu se
pot produce sau nu a prevăzut aceste urmări, deşi putea să le prevadă (ignoranţă sau
imprudenţă).
În cadrul expertizei psihiatrice se stabileşte existenţa discernământului şi nivelul
acestuia în corelaţie cu vârsta şi factorii psiho-patologici, contribuind la stabilirea
responsabilităţii în raport cu fapta comisă.
De asemeni, medicina legală poate furniza elementele probatorii pentru aprecierea
stării de necesitate, a legitimei apărări, a constrângerii fizice sau morale, elemente care
înlătură caracterul penal al faptei.
În cazul în care persoanele reţinute sau condamnate cu pedeapsa închisorii
prezintă anumite boli, expertiza face recomandări de conduită terapeutică, având
contingenţe cu dreptul execuţional penal.
Expertiza medico-legală are rol hotărâtor pentru definirea obiectului
infracţiunilor, constituind o probă obiectivă ce nu poate fi contestată de alte probe cum ar
fi retragerea unei mărturii. Expertiza medico-legală poate aduce probe ştiinţifice şi în
ceea ce priveşte încălcarea drepturilor persoanei, venind în sprijinul consolidării statului
de drept. Astfel poate proba aplicarea unor mijloace de tortură (art. 267 CP modificat prin
Legea 140/1996).
Medicina legală se implică în studiul substratului patologic a fenomenului
şi a unor noi investigaţii şi reexaminări a probatoriului sau/şi a victimei. În afara
acestei comisii, funcţionează comisii interdisciplinare din care fac parte pe lângă medici
legişti şi medici de alte specialităţi, care analizează cazurile civile sau penale la care se
solicită diferite expertize sau cazuri de răspundere juridică medicală. Mai funcţionează
comisia de psihiatrie judiciară şi comisia pentru amânarea sau întreruperea executării
pedepsei.
În structura institutelor medico-legale sunt organizate laboratoarele de histo-
patologie, toxicologie, bio-serologie, antropologie, tanato-chimie, genetică medico-
legală.
Serviciile medico-legale judeţene şi cabinetele medico-legale din municipii
depind administrativ de spitalele judeţene şi efectuează conform legii expertize şi
constatări medico-legale şi examinări la cererea persoanelor fizice.
Atribuţiile serviciilor medico-legale judeţene sunt precizate în cazurile privind
persoanele în viaţă care prezintă probleme medico-legale, precum şi în privinţa
persoanelor decedate. Normativele se referă la organizarea comisiilor de expertiză
psihiatrico-legală, a comisiilor interdisciplinare pentru analiza cazurilor de
responsabilitate juridică medicală, etc. Deasemenea, pot fi organizate laboratoare de
histo-patologie, toxicologie şi serologie.
Examinările medico-legale constau în:
- examinări şi cercetări privind cadavre umane sau părţi din acestea
- examinări şi cercetări privind produse biologice şi cadaverice
2.1. le cadaverice sunt pete roşietice albăstrui livide care se evidenţiază la nivelul
tegumentelor progresiv, care confluează în timp şi se generalizează.
Lividităţile evoluează în trei etape :
a. hipostaza - se datorează încetării funcţiei de pompă a cordului şi imobilităţii sângelui
din sistemul vascular în vasele din teritoriul decliv, pe tegument apărând pete
roşietice-albăstrui. Lividităţile apar după 1-2 ore de la deces la început în reginea
cervicală posterioară, confluează după 12-14 ore şi se intensifică. Ele nu apar acolo
unde straturile de ţesuturi moi sunt comprimate între două planuri dure – de ex. osul
şi suportul cadavrului (regiunea omoplaţilor şi cea sacrată), deoarece în aceste regiuni
vasele turtite prin presiunea corporală nu mai pot fi umplute de sânge.

b. difuziunea - continuă hipostaza după 15-24 de ore de la deces. În această fază o

parte din masa de sânge mai persistă în vase, iar alta a difuzat deja în ţesutul celular
perivascular. De aceea lividitatea va păli la digitopresiune, dar nu va dispare complet.
De asemenea, prin schimbarea pozitiei cadavrului lividităţile apărute iniţial pălesc,
dar nu dispar şi sângele se mobilizează parţial în vase cu formarea unor noi lividităţi
pe noua faţă declivă.
c. imbibiţia - este evidentă după 18-24 de ore, când sângele este complet hemolizat şi
a ieşit din vasele de sânge, fiind localizat extravascular, la nivelul interstiţiului.
Lividităţile apar aproape omogene, difuze, de culoare violaceu-murdară, nu mai
dispar la digitopresiune şi nu se modifică prin schimbarea poziţiei cadavrului,
deoarece sângele a părăsit sistemul vascular.
În practica medico-legală culoarea lividităţilor are valoare orientativă asupra cauzei
morţii - apariţia rapidă a lividităţilor roşii carminate sugerează intoxicaţia cu monoxid de
carbon, instalarea rapidă a lividităţilor brune cu puncte violacei sugerează intoxicaţia cu
nitriţi, brune în intoxicaţiile cu clorat de potasiu, albăstrui în intoxicaţiile cu anilină, sunt
ciocolatii în intoxicaţiile cu toxice hemoglobinizante, roşii intens la cadavrele îngheţate,
palide la cadavrele ţinute în apă. Apar rapid după deces în holeră sau tifos.
În spânzurări lividităţile sunt intense în porţiunea inferioară a corpului: membrele
pelvine, bazin, abdomen, mai puţin intense la nivelul mâinilor şi antebraţelor.
Lividităţile trebuie diferenţiate de echimoze care sunt leziuni contuzive
intravitale. Prin secţionare în cazul echimozelor se observă un infiltrat hemoragic în
ţesutul celular subcutanat care nu dispare la spălare.
Aspectul, dispoziţia şi caracteristicile lividităţilor oferă indicii asupra:
- datei morţii
- poziţiei cadavrului după moarte
- cauzei morţii
 2. 4. Rigiditatea cadaverică - reprezintă o contractură a musculaturii ce se
instalează la 2 - 6 ore de la deces, iniţial la articulaţia temporo-mandibulară, apoi
progresiv spre articulaţiile membrelor inferioare.
Valoarea medico-legală a rigidităţii constă în:
- este un semn de moarte reală
- apreciază timpul scurs de la producerea morţii
- sugerează poziţia cadavrului în momentul decesului
- sugerează cauza morţii
5. Autoliza - este un proces care precede putrefacţia, caracterizat prin distrucţie
celulară, în special dezagregarea proteică sub acţiunea enzimelor.

Modificări cadaverice tardive

1. Putrefacţia este procesul final de descompunere a organismului la care participă

enzime şi flora microbiană, fiind dependent de temperatura atmosferică şi umiditate.
2. Distrugerea cadavrului prin insecte se asociază putrefacţiei, care atrage insectele, fiind
întocmite hărţi şi tabele cuprinzând speciile de insecte, timpul apariţiei pe cadavru,
acţiunea asupa cadavrului, evoluţia naturală a fiecărei specii de insecte.
3. Distrugerea postmortem provocată de animale - trebuiesc studiate cu atenţie şi
diferenţiate de leziunile produse în timpul vieţii, probarea caracterului vital al
leziunilor fiind obligatorie.

Modificări cadaverice conservatoare - se produc în anumite condiţii de mediu

care împiedică putrefacţia.

1) Mumifierea apare în mediu cu temperatură ridicată, umiditate scăzută şi ventilaţie

bună, ca în sol uscat, nisipos, afânat sau vara în podurile caselor.
2) Adipoceara este un proces de hidroliză şi hidrogenare a grăsimilor sau de saponificare
a grăsimilor, care se desfăşoară în ape stătătoare, puţin oxigenate.
3) Lignifierea sau tăbăcirea este mai rară şi se produce în turbării, terenuri mlăştinoase,
cu reacţie acidă puternică, ce împiedică putrefacţia.
4) Îngheţul pare să fie o metodă ideală de conservare a cadavrelor, deoarece la 0 o C
efectele florei microbiene sunt absente sau reduse, astfel încât putrefacţia este oprită.
5) Conservarea artificială a reprezentat un subiect interesant pentru lumea medicală şi nu
numai. Metoda actuală foloseşte formolizarea pe cale arterială cu o soluţie de 10-
20% formol, la care se adaugă borat de sodiu, glicerină, alcool metilic şi coloranţi.
Legislaţia română prevede obligaţia îmbălsămării cadavrelor care se transportă
dintr-o localitate în alta, iar pentru cazurile care necesită expertizare medico-legală
îmbălsămarea se va efectua după autopsiere, pentru a nu modifica datele macroscopice şi
investigaţia toxicologică.

Studiu tanatochimic
Obiectivele studiului modificărilor compoziţiei chimice a umorilor recoltate de la
cadavru interesează tabloul chimic agonal, stabilirea cauzei morţii, stabilirea unor criterii
pentru diferenţierea leziunilor vitale şi postvitale, stabilirea momentului morţii şi
identificarea criteriilor morţii cerebrale.
 Aprecierea orientativă a momentului morţii

Stabilirea datei morţii este un obiectiv frecvent întâlnit în expertizele medico-

legale la care, prin coroborarea mai multor elemente obiective, medicul legist trebuie să
încerce să răspundă.
Aşa cum arată majoritatea autorilor, pentru a stabili momentul decesului este
neapărat necesară analiza şi interpretarea unui complex de criterii, nici unul neavând
singur, valoare absolută.
Pentru precizarea momentului morţii vor fi analizate reacţiile postvitale, semnele
de deshidratare, temperatura cadavrului, semnele exterioare de putrefacţie, rigiditatea
cadaverică, semnele de descompunere ale corpului, particularităţile entomologice.
În interpretarea acestor modificări se va ţine seama de următoarele aspecte:
- circumstanţele producerii decesului - anotimp (temperatura ambiantă,
umiditate, curenţi de aer);
- locul şi modalitatea decesului;
- circumstanţe care ţin de persoana decedată - factori intrinseci (greutatea
cadavrului, raportul greutate/talie, afecţiunile de care suferă persoana) şi
factori extrinseci (îmbrăcăminte);

Moartea funcţională (moartea prin inhibiţie)

În anumite circumstanţe datorită lovirii unei zone reflexogene se produce moartea

funcţională sau moartea prin inhibiţie, în cadrul acestei entităţi fiind inclusă şi moartea
psihogenă. Aceasta survine pe fondul unor stări emoţionale extraordinare, cum este aşa
zisa moarte de frică, de ex moartea datorată unei muşcături de şarpe fără ca aceasta să se
fi produs efectiv, sau moartea de bucurie.

MOARTEA SUBITĂ

Legislaţia în vigoare precizează situaţiile în care se dispune autopsia medico-

legală: ''în caz de moarte violentă, a cărei cauză nu se cunoaşte ori este suspectă, sau când
este necesară o examinare corporeală asupra învinuitului sau persoanei vătămate pentru a
constata pe corpul acestora existenţa urmelor infracţiunii'' conform art. 114 Cod
Procedură Penală.
În cadrul categoriei morţilor suspecte o pondere considerabilă o ocupă moartea
subită, prin care se înţelege moartea care apare pe neaşteptate, rapid, în stare de sănătate
aparentă. MS mai este denumită SUUD (sudden, unexpected, unexplained death).
Datele reieşite din rapoartele OMS din ultimii ani scot în evidenţă menţinerea pe
primul loc deceselor datorită bolilor parazitare şi infecţioase, pe locul 2 a cauzelor de
moarte prin boli circulatorii, iar pe locul 3 a cazurilor de deces prin cancer.
Moartea subită reprezintă în general 22 din mortalitatea generală şi 15 din
proporţia totală a morţilor prin boli coronariene. S-a constatat că în cauzele de moarte
subită intră toată patologia, pe primul loc situându-se afecţiunile cardiace, acest tip
predominant de etiologie a MS fiind definită de OMS ca ”moartea subită la 24 de ore de
la apariţia simptomelor acute, la care în afara aterosclerozei coronariene nu se găsesc alte
cauze plauzibile de moarte”.

MOARTEA SUBITĂ LA COPILUL MIC ŞI SUGAR

Moartea subită la copii mici şi sugari constitue o realitate anatomo-clinică care

explică 10 – 20 din mortalitatea infantilă, conform datelor Asociaţiei internaţionale
privind SIDS, care grupează 23 ţări industrializate, afecţiunea fiind prima cauză de deces
a sugarilor cu vârsta între una şi patru luni de viaţă.
SIDS (sudden infant death syndrome) denumită aşa la prima conferinţă asupra
MS la sugar din 1963, mai este cunoscută ca SMSS (sindrome de mort inexplique du
nourisson), începând cu anul 1976 a fost introdusă în Clasificarea Internaţională a
Bolilor, iar în România se raportează statistic din anul 1988.
După alţi autori, moartea subită este mai frecventă până în luna a 5-a, când dispar
anticorpii materni şi scade concentraţia gamaglobulinelor din sângele sugarilor care până
atunci au avut rol protector. Aceste decese se produc în stare de plină sănătate, în pătuţ
(cot death, crib death) pe parcursul noptii, în absenţa unor simptome premonitorii.

MOARTEA SUBITĂ LA SPORTIVI

Studiile arată că persoanele care decedează ca urmare a unor exerciţii fizice,
prezintă o afecţiune cronică, de obicei cardiacă, a cărei decompensare poate justifica
obiectiv decesul. Alte afecţiuni incriminate au fost hepatitele cu virus C, afecţiuni
digestive sau renale cu evoluţie torpidă care nu au fost diagnosticate în timp util.
Cea mai comună cauză de deces o reprezintă cardiomiopatie hipertrofică sau o
alterare severă a coronarelor.
Moartea subită a sportivilor a fost pusă în legătură cu uzul şi abuzul unor
substanţe medicamentoase. Numeroase substanţe sunt folosite pentru ameliorarea
performanţelor sportive, acestea antreneză însă efecte nedorite, uneori chiar letale.
Enumerăm câteva dintre substanţele cele mai utilizate: amfetaminele, cafeina, cocaina,
catecolaminele, efedrina, stricnina, betablocantele, hormonii corticosteroizi, steroizii
anabolizanţi, etc
Utilizarea autotransfuziei sanguine ameliorează performanţa sportivului, dar poate
determina deces prin decompensarea cardiacă sau embolie gazoasă.

TRAUMATOLOGIE MEDICO-LEGALĂ
Traumatologie generală

Medicina legală studiază traumatismele, complicaţiile şi consecinţele precoce sau

tardive asupra organismului, precum şi orice deces suspect sau violent de natură
traumatică.
 Traumatismele sunt consecinţa acţiunii asupra organismului uman a unor factori
externi caracterizaţi prin cantitatea variabilă de energie care acţionează cu producerea
unor efecte specifice asupra organismului uman, denumite traume sau leziuni de violenţă.
Traumatismul este consecinţa unor interacţiuni între:
- agentul traumatizant caracterizat prin: forţă cinetică, viteză, morfologie, unghiul
de acţiune, direcţia de acţiune etc.
- organismul lezat care prezintă anumite caracteristici morfologice şi funcţionale,
dispoziţie faţă de agentul vulnerant, localizare, reactivitate locală şi generală
Gravitatea leziunii de violenţă, a cărei evaluare constituie un criteriu fundamental
pentru încadrarea faptei, variază în funcţie de:
 greutatea şi forţa cinetică imprimată agentului vulnerant
 forma şi caracterele morfologice ale agentului
 regiunea anatomică, suprafaţa şi organele afectate
 reactivitatea organismului
 existenţa unor afecţiuni patologice cronice
Energia traumatică poate avea efecte locale, directe şi indirecte, sau efecte la
distanţă. Acestea pot fi mediate sau secundare.
Efectele directe, imediate, sunt cele determinate de acţiunea nemijlocită a
agentului traumatic asupra ţesuturilor. Se pot asocia tulburări funcţionale sau dereglări
fiziopatologice generale grave, care pot duce la moarte.
Efectele secundare (mediate) ale unui traumatism sunt determinate de complicaţii
mai mult sau mai puţin severe care apar la distanţă în timp de la data producerii
traumatismului.
Modalitatea de acţiune a agenţilor traumatici comportă mecanisme de:
- lovire directă (leziuni active),
- indirecte (pasive sau induse)
- comprimări între două planuri dure
- leziuni complexe
Împrejurările de producere sunt reprezentate prin:
- accidente de circulaţie (cele mai frecvente), sau de alt tip (accidente de
vânătoare, pescuit, casnice)
- auto-şi heteroagresiuni
- accidente de muncă,
- căderi, precipitări
- alte evenimente, catastrofe naturale sau provocate, războaie
- acţiuni teroriste
- tortură
Activitatea expertală medico-legală se confruntă cel mai frecvent cu
traumatismele, care se situează pe locul trei de morbiditate după bolile cardiovasculare şi
neoplasme.
Agenţii traumatici sunt variaţi de natură mecanică, chimică, fizică, agenţi,
biologici, etc.
Traumatologie mecanică
Traumatismele mecanice sunt rezultatul acţiunii fizice determinate de un corp
contondent asupra organismului uman.
 Organismul traumatizat va reflecta unele caraceristici morfologice ale agentului
traumatic mecanic în realţie cu elementele sale particulare: dimensiune, formă, viteză,
direcţie de acţiune.
Clasificarea agenţilor traumatici are drept scop recunoaşterea generică a agentului
vulnerant prin descrierea amănunţită a leziunii de violenţă. Identificarea lui de certitudine
se realizează prin examinări complementare biocriminalistice.
Clasificarea medico-legală Naneş-Moraru (1967) a agenţilor traumatici mecanici
cuprinde:
I. corpuri contondente
 cu suprafaţă mică (până la 16 cm2)
 Neregulată: piatră, pumn
 Regulată
- sferică cilindrică : piatră, bile, beţe
- poliedrică, cu muchii şi colţuri: ciocan, muchie de topor, cărămidă
 Cu suprafaţă mare ( peste 16 cm2)
 plană: scândură, perete, podea, apa din bazin
 neregulată: partea frontală autovehiculului, surpări de maluri, sol cu
denivelări.
II: Corpuri cu vârfuri, margini sau lame ascuţite
 înţepătoare: ac, furcă, pile, andrele,
 înţepătoare- tăietoare: briceag, pumnal, cuţit cu vârf ascuţit
 tăietoare: cuţit, sticlă, lamă, brici
 tăietoare despicătoare: topor, satâr, sapă, etc.
III. Proiectile de armă de foc (gloanţe)

Expertiza medico-legală traumatologică.

În situaţiile de afectare de diferite intensităţi a integrităţii corporale sau a sănătăţii
persoanei se solicită expertiza medico-legală pentru evaluarea şi cuantificarea vătămării
corporale. În cadrul expertizei medico-legale studiul leziunilor corporale primare
reprezintă una dintre cele mai importante probleme de practică medico legală în vederea
constatării vătămării corporale şi implicit a stabilirii încadrării juridice corecte a faptei.
Pentru a diferenţia gravitatea infracţiunilor se utilizează un criteriu medico-legal
cu caracter anticipativ, care este reprezentat de durata îngrijirilor medicale, ceea ce
implică o mare responsabilitate din partea medicului legist dar şi a specialiştilor solicitaţi
să efectueze consulturi interdisciplinare.
În legătură cu problemele medico-legale trebuie respectată metodologia
expertală, ceea ce înseamnă:
- descrierea corectă şi amănunţită a leziunilor după criteriile medico-legale
- susţinerea diagnosticului prin examinări complementare;
- evaluarea leziunilor traumatice în timp.
Expertiza medico-legală trebuie să stabilească:
- diagnosticul pozitiv de leziune;
- modalitatea de producere a leziunilor traumatice;
- data producerii leziunilor traumatice;
- timpul necesar în vederea vindecării inclusiv tratamentul stomatologic;
- determinarea raportului de cauzalitate dintre traumatism şi efectele sale;
 - evaluarea complicaţiilor şi a eventualelor sechele
- stabilirea gradului de invaliditate (a capacităţii de muncă)
Constatarea leziunilor traumatice comportă o descriere completă, ordonată şi
minuţioasă cu referire la:
1. precizarea naturii leziunii: echimoză, excoriaţie, etc şi a tipului de leziune (plagă
contuză, plagă tăiată)
2. localizarea topografică a leziunii conform nomenclaturii anatomice
3. evaluarea formei leziunii – amprenta agentului vulnerant (desenul anvelopei), forme
contondent, tăios);
- obiectele contondente pot lăsa amprente când au o suprafaţă de contact mică şi
acţionează pe tegumente în contact intim cu osul (Astărăstoae şi colab.,1995);
- fracturile, prin forma anatomo-clinică pot sugera mecanismul de producere şi
agentul cauzal.
- examinarea plăgilor împuşcate permite precizarea felului şi caracteristicilor armei;
- morfologia arsurilor sugerează modul de producere, prin flacără, lichide
fierbinţi, corpuri incandescente, agenţi chimici, sau arsură electrică;
Vechimea producerii leziunilor traumatice se evaluează după criterii
morfoclinice susţinute cu documente medicale.
Pentru aprecierea pierderii unui organ sau a funcţiei sale se au în vedere aceleaşi
criterii, cu anumite particularităţi privind deficienţele restante în cazul organelor pereche.
Producerea sluţirii se apreciază pe baza unor criteriilor estetice, care nu sunt
întotdeauna obiective, la care nu trebuie neglijat progresul chirurgiei plastice în continuă
evoluţie. Punerea în pericol a vieţii se referă la leziuni care în momentul producerii
lor puteau genera decesul, leziuni care au necesitat şi la care s-au aplicat efectiv
tratamente medicale de specialitate.
Pentru afirmarea unui avort posttraumatic sunt evaluate următoarele condiţii:
- existenţa sarcinii în momentul agresiunii;
- constatarea unui traumatism de o intensitate crescută cu acţiune directă sau
indirectă asupra uterului gravid
- concordanţa de sediu;
- realitatea pierderii sarcinii;
- avortul să fie urmarea directă sau indirectă a violenţei.
Din analiza relaţiilor dintre traumă şi efectele sale se stabileşte natura raportului
de cauzalitate, care poate fi:
- direct când traumatismul produce nemijlocit leziuni traumatice cu anumite
efecte specifice
- indirect, când între traumă şi efectele posttraumatice intervin diferiţi factori
(condiţii) interni (fiziologici sau patologici) sau externi.
Evaluarea capacităţii de muncă (a capacităţii adaptative) se face în cadrul
expertizei capacităţii de muncă.
Expertiza medico-legală în cazul leziunilor traumatice primare va avea drept
scop stabilirea:

Generalităţi privind leziunile traumatice mecanice

Efectele agenţilor traumatici mecanici asupra organismului se concretizează prin
apariţia unor leziuni clasificate în leziuni traumatice elementare (primare) care pot fi fără
soluţii de continuitate (congestia traumatică, echimoza, hematomul) şi cu soluţie de
continuitate (excoriaţia, plăgile, zdrobiri şi dilacerări, amputaţiile).
Vindecarea leziunilor traumatice este un proces cu durată variabilă dependentă de
tipul leziunii şi de eventuala apariţie a unor complicaţii. Procesul reparatoriu poate fi
complet, fără constituirea sechelelor sau cu apariţia unor modificări morfologice
ireversibile, la care se pot asocia tulburări funcţionale. Pentru o corectă apreciere a
gravităţii leziunilor şi a repercursiunilor pe care le au asupra organismului, medicul legist
va lua în consideraţie fondul patologic preexistent, vârsta persoanei vătămate sau
eventuale stări particulare.
Acordarea timpului de îngrijiri medicale se va face după baremul medico-legal
existent, care are caracter orientativ, iar expertul va lua în considerare evoluţia concretă a
fiecărui caz.
Iritaţia cutanată sau eritemul traumatic (congestia traumatică) este rezultatul lovirii
superficiale cu palma, pumnul sau cu un obiect contondent sau a exercitării unei presiuni
de durată (transportul unor greutăţi). Leziunea este dispare rapid şi nu necesită tratament.
Echimoza sau vânătaia este destul de frecventă, apare în agresiuni, lovire cu/de corp dur,
sau compresiuni. Echimoza este o leziune cu caracter vital, localizată cel mai frecvent la
locul de acţiune al agentul vulnerant, sau mai rar la distanţă, cînd sângele difuzează prin
interstiţii.
Decelarea leziunlor echimotice la cadavru arată că acestea s-au produs în timpul
vieţii.
Evoluţia echimozei se referă în principal la modificările de culoare, care depind
de metabolismul hemoglobinei. Forma echimozelor poate reproduce forma agentului
vulnerant, mai precis a suprafeţei de impact: catarama curelei, muchia toporului, diverse
obiecte cilindrice, unghiile, pulpa degetelor, cauciucurile unui vehicul etc.
La cadavru este important să se diferenţieze echimozele de lividităţile cadaverice.
Importanţa medico-legală:
 Confirmă existenţa unui traumatism (realitatea traumatismului)
 Se poate stabili numărul loviturilor, tipul de obiect care a produs
leziunea şi, uneori poate fi identificat corpul delict;
 Atestă vechimea traumatismului;
 Natura vitală a leziunii.

Hematomul reprezintă o colecţie de sânge produsă printr-un traumatism închis puternic

care nu produce leziuni tegumentare.

Leziuni cu soluţie de continuitate

Excoriaţia, sau zgârietura, este o soluţie de continuitate superficială a pielii, produsă prin
frecarea de tegument a unui corp dur cu suprafaţă rugoasă sau ascuţit.
Excoriaţiile pot fi produse de: unghii, obiecte tăioase defectuos ascuţite, gheare şi
colţi de animale, nisip, cioburi de sticlă, pietriş, aşchii, corpuri contondente cu muchii etc.
La cadavru se observă fenomenul de pergamentare al excoriaţiilor datorită
deshidratării postmortem.
Localizarea excoriaţiilor poate sugera modul de producere:
- excoriaţiile semilunare sunt produse prin presiunea unghiilor,
- localizate perioral, cervical sau perinazal sugerează o pruncucidere,
 - localizate pe coapse sau pe sâni sunt specifice violului.
Deşi rarisime complicaţiile sunt de ordin infecţios şi se produc prin contaminare: tetanos,
rabie, septicemii etc.

Generalităţi privind plăgile

Plăgile sunt soluţii de continuitate ale tegumentelor a căror denumire sugerează
instrumentul cu care sunt produse.
 Plagă zdrobită (contuză) cu varietăţile: plagă pleznită, plagă sfâşiată, plagă
muşcată, scalpare
 Plagă înţepată
 Plagă tăiată
 Plagă tăiată-înţepată(înjunghiată)
 Plagă despicată
 Plagă împuşcată
După caracteristicile lor pot fi
- penetrante
- perforante - lezează viscerele cavitare
- transfixiante - traversează un organ
- nepenetrante

Evoluţia lor este influenţată de localizare, profunzime şi de reactivitatea

organismului. Plăgile simple, neinfectate, suturate per primam în primele 6 ore de la
producere necesită 7-8 zile de îngrijiri medicale.
În evoluţia plăgilor pot interveni unele afecţiuni preexistente - tulburări
circulatorii locale sau generale şi unele boli metabolice (diabet). Examinarea cicatricilor
permite stabilirea retrospectivă a existenţei plăgii şi cu prudenţă a tipului plăgii. În unele
cazuri cicatricile pot determina tulburări funcţionale sau morfologice şi încadrarea faptei
la sluţire sau chiar infirmitate.

Fracturile reprezintă soluţii de continuitate osoasă rezultate în urma acţiunii unor

factori mecanici. Ca frecvenţă sunt întâlnite în 25% din cazuri, sunt mai rare la copii, cu
incidenţă mai mare la bărbaţii între 20-50 ani. Fracturile la copii sunt de tip particular, în
lemn verde.
Expertiza medico-legală se confruntă cu aspecte legate de stabilirea diagnosticului
de fractură, vechimea leziunii, modul de producere al fracturii, evaluarea timpului de
îngrijiri medicale şi a sechelelor.
Fracturile directe rezultă în urma acţiunii forţei cinetice şi se pot produce prin
lovire, prin zdrobire sau penetare (arme de foc).
Fracturile indirecte apar la distanţă de locul de aplicare al forţei. Ele se pot
produce prin tracţiune, prin torsiune sau răsucire (fracturi helicoidale), prin flexie (forţa
acţionează la capetele osoase), prin compresie sau prin mecanisme asociate.
Complicaţiile fracturilor sunt generale şi locale, imediate şi tardive.
Complicaţii imediate neurovasculare sunt reprezentate de secţionarea unor nervi
şi/sau vase de capetele fracturale (nervul median, artera radială); hemoragii masive cu şoc
traumatic; embolie grasă sau trombembolie pulmonară.
 Complicaţiile locale constau în tulburări de consolidare (întârziere de consolidare,
lipsa consolidării osoase - pseudartroza, calus vicios), osteomielite, osteite.
Printre complicaţiile tardive se întâln Legea 53/2003 a cunoscut foarte multe
modificări cauzate de o nevoie cât mai mare de a fi în consens cu evoluţia societăţii,
precum şi cu aderarea României la Uniunea Europeană. Astfel, în ziua de azi încheierea
contractului individual de muncă are la bază principiul liberei negocieri şi a respectării
drepturilor şi obligaţiilor ce revin celor două părţi, această situaţie fiind circumstanţiată
prin lege care bineînţeles este perfectibilă.

1.2. Noţiune şi definiţii

Contractul individual de muncă s-a desprins clar de contractele civile, prin Legea
asupra contractelor de muncă din 1929, ceea ce a constituit, în timp, premise pentru
constituirea unei ramuri distinct de drept- dreptul muncii4.
În reglementarea veche, Codul muncii din România nu oferea o definiţie pentru
contractul individual de muncă5. Această lacună a fost remediată prin apariţia codului
nou, care tratează această instituţie în Titlul II (denumit Contractul individual de muncă)
pe o întindere de 9 capitole.
Conform art. 64 din Codul muncii ‘’contractul individual de muncă se încheie în
scris şi cuprinde clauze privind obligaţia persoanei încadrate în muncă de a-şi îndeplini
sarcinile ce îi revin, cu respectarea ordinei şi a disciplinei, a legilor, îndatorirea unităţii de
a asigura condiţii corespunzătoare pentru buna desfăşurare a activităţii, de a remunera în
raport de ,munca prestată şi de a-i acorda celelalte drepturi ce i se cuvin, precum şi alte
clauze stabilite de părţi’’.
Concis, potrivit reglementărilor actuale, contractul individual de muncă este
înţelegerea încheiată în scris, prin care o parte- salariatul- se obligă la prestarea în timp a
unei munci în folosul şi în subordinea celeilelte părţi -angajatorul- care îi asigură, la
rândul lui, plata salariului şi condiţii adecvate de esc redorile articulare, necroza
avasculară, osteoporoza şi artroza posttraumatică.
TRAUMATISMUL CRANIO-CEREBRAL
Aspecte generale

4
Ion Traian Ştefănescu, Şerban Beligrădeanu – “Prezentare de ansamblu şi observaţii critice asupra noului
Cod al muncii”, în Revista Dreptul nr. 4/2003, p. 18 ;
5
Sanda Ghimpu, Alexandru Ţiclea, Dreptul muncii, Editura All Beck, Bucureşti, 2001, p. 138 ;
 Leziunile craniene se produc în circumstanţe foarte diferite la care contribuie
energia cinetică traumatică (acceleraţie, deceleraţie, compresie), forţa directă (800 kg
deformează craniul cu 1 cm), şi nu în ultimul rând arhitectura craniului care are un rol
hotărâtor în formarea şi propagarea liniilor de fractură.
În medicina legală prin traumatism cranio-cerebral se înţelege prezenţa unei
leziuni de natură traumatică localizată la nivel cerebral, asociată sau nu cu leziuni osoase
craniene. Pentru aprecierea gravităţii şi consecinţelor leziunilor cranio-cerebrale expertul
va reţine şi aspecte potenţial invalidante şi/sau infirmizante, cum este pierderea de
substanţă osoasă (chiar dacă se face plastie).
LEZIUNILE PĂRŢILOR MOI PERICRANIENE
La nivelul pielii păroase a capului (scalp) sunt întâlnite leziuni dependente de
caracteristicile agentului traumatizant, direcţia de acţiune şi de atitudinea capului (fix sau
mobil) în momentul impactului. Leziunile pot fi izolate sau asociate leziunilor cranio-
cerebrale.
Leziuni fără soluţie de continuitate
Echimozele - sunt consecinţa unui traumatism de intensitate moderată. Pot fi
mascate de păr, dar la cadavru se evidenţiază prin efectuarea de secţiuni şi observarea
infiltratelor hemoragice care persistă la spălare. Evaluarea vechimii echimozelor de la
acest nivel se face cu dificultate.
Hematomul epicranian - (cucui) este o tumefacţie moale, fluctuentă, numărul
acestora corespunde numărului de lovituri aplicate (în mecanismele directe).
Leziuni cu soluţie de continuitate
Excoriaţiile - se produc prin translaţia unui obiect cu margini tăioase sau cu
suprafaţă rugoasă ce acţionează tangent la scalp.
Plăgile pot fi: înţepate (produse prin instrumente înţepătoare), orificiale (produse
cu arme de foc), liniare contuze sau tăiate (produse prin obiecte tăietoare, contondente,
sau prin eschile osoase), plăgi orificiale (orifici de intrare-ieşire proiectil). Cele mai
frecvente sunt plăgile contuze (pleznite), cu dehiscenţă variabilă şi punţi tisulare de
afrontare. Localizarea plăgilor sugerează modul de producere: situarea la nivelul
vertexului este rezultatul unei loviri directe, iar situarea sub ecuatorială pe părţi
proeminente pe un singur plan este rezultatul căderii.

LEZIUNILE OSOASE ALE CRANIULUI

Oasele calotei au o grosime variabilă de 0,4-1 cm, formate din ţesut diploic dispus
între cele două tăblii, externă şi internă. Iradierea liniilor de fractură se face ca regulă
generală pe direcţie paralelă cu axul de compresiune.
Cunoaşterea modului de producere al traumatismului cranio-cerebral are o
deosebită importanţă pentru interpretarea mecanismelor în cadrul expertizelor medico-
legale.

LEZIUNILE MENINGO-CEREBRALE
Leziuni meningeale
Sunt leziuni ale durei mater subiacent unui focar de fractură în cadrul
traumatismelor cranio-cerebrale deschise sau închise.
Hemoragiile meningeale
 Hematomul extradural (epidural) este o colecţie sanguină localizată între tăblia
internă şi dura mater, de etiologie preponderent traumatică şi efect compresiv asupra
creierului.
Hematomul subdural - este o colecţie sanguină formată între dura mater şi
arahnoidă, cu etiologie aproape exclusiv traumatică, localizare la nivelul unui emisfer,
inclusiv la bază, cu efect compresiv asupra creerului. Se poate produce după un
traumatism minor (chiar nesesizat) şi se manifestă clinic după intervalul liber
asimptomatic sau oligosimptomatic de 4 - 12 săptămâni. Hematomul subdural se asociază
cu leziuni contuzive ceea ce îi conferă o gravitate deosebită.
Hemoragia subarahnoidiană este un revărsat hemoragic constituit între arahnoidă
şi pia mater, de origine traumatică sau patologică prin ruptura unui anevrism.
Leziunile creierului
Comoţia cerebrală - S-a considerat că nu este însoţită de leziuni morfologice ci
este efectul traumatic al depolarizarii brutale a membranei neuronilor din formaţia
reticulată a trunchiului cerebral. Fenomenele sunt în majoritate tranzitorii şi reversibile.
Contuzia cerebrală - este o leziune specific cerebrală, poate apare prin orice
mecanism traumatic de o anumită intensitate, cu localizare difuză, circumscrisă cortico-
subcorticală sau asociată.
Contuziile cerebrale pot fi difuze sau localizate, la locul impactului (contuzia
directă), controlateral locului de impact (contuzia de contrecoup).
Mecanismul de contralovitură constă în apariţia unor zone de contuzie cerebrală
la partea opusă loviturii. Se descriu două mecanisme de producere a contuziei prin
contralovitură. În mobilizările antero-posterioare craniul se deplasează mai rapid, iar
creerul având masă mai mare se deplasează mai lent şi mai târziu şi are tendinţa de a se
opri brusc în structurile intracraniene durale şi osoase, cu producere de contuzii
localizate. În cazul mişcărilor rotatorii, acestea determină forfecări, tracţiuni, translaţii cu
smulgerea venelor şi producerea unor hemoragii peteşiale care se extind rezultând zone
contuzive corticale.
Dilacerarea cerebrală - este o leziune de natură traumatică în focarul căreia se
asociază extravazate sanguine şi necroze cerebrale. Similar cu contuziile cerebrale şi
dilacerarea are un caracter progresiv, ea putând efracţiona ventriculii cerebrali sau poate
produce o dilacerare secundară şi efracţie subdurală cu formarea unui hematom.
Hematoamele intraparenchimatoase - de natură traumatică sunt colecţii sanguine
bine delimitate, localizate în substanţa cerebrală. Ele sunt secundare unui focar contuziv
sau unei dilacerări, au efect compresiv şi evoluţie progresivă.
Edemul cerebral posttraumatic - apare rar ca leziune unică, în majoritatea
cazurilor se asociază sau este secundar leziunilor vasculare, contuziilor, dilacerărilor sau
colecţiilor intraparenchimatoase. Se întâlneşte localizat în jurul maselor atriţionate sau
difuz în contuziile multiple.
Complicaţiile traumatismelor cranio-cerebrale
Leziunile din cadrul traumatismelor cranio-cerebrale deschise, dar şi închise, pot
dezvolta complicaţii cu instalare rapidă postraumatic sau la intervale de timp mai largi
(săptămâni, luni, ani)
Complicaţiile imediate sunt mai frecvent cele septice, meningite, meningo-
encefalite sau abcese cerebrale.
 Complicaţiile tardive se constituie în timp şi pot avea carater definitiv, situaţie în
care se constituie în sechele. Caracterul definitiv, permanent, fără şansa unei terapii
specifice şi eventualul potenţial evolutiv conferă gravitate leziunilor sechelare. În mod
specific sechelele sunt leziuni cu caracter permanent care din punct de vedere medico-
legal implică noţiunea de infirmitate sau invaliditate permanentă.
În expertiza medico-legală aceste entităţi trebuiesc verificate cu rigoare şi
existenţa lor trebuie susţinută prin probe obiective. Vor fi evitate etichetările superficiale
de cerebrastenie posttraumatică sau psihoză postraumatică la care nu se poate evidenţia
un traumatism cranio-cerebral preexistent cu leziuni contuzive care să justifice
simptomele subiective.
Lipsa de substanţă osoasă craniană post eschilectomie sau trepanare este
apreciată ca o infirmitate fizică permanentă, chiar dacă se înlocuieşte prin auto sau
allogrefă, datorită potenţialului epileptogen.
Atrofia traumatică a substanţei albe se instalează progresiv consecutiv unei
zone de contuzie cerebrală. Scleroza atrofică posttraumatică poate fi difuză sau localizată
depinzând de factorul etiologic primar.
Cicatricea meningo-cerebrală este frecvent consecinţa unei zone de dilacerare
cerebrală, apare sub formă circumscrisă de aspect fibros, gri albicioasă cu bride
aderenţiale care o ataşeză de zonele învecinate.
Existenţa acestor leziuni poate reprezenta suportul morfologic al crizelor
epileptice, chiar dacă durata "intervalului de incubaţie" între traumatism şi apariţia crizei
epileptice poate varia de la secunde la ani, (la 1/2 dintre cazuri crizele se manifestă în
primul an), de aici rezultând obligaţia expertului de a atenţiona asupra acestei posibile
complicaţii.
TRAUMATISME VERTEBROMEDULARE
Sunt întâlnite în accidente de circulaţie, căderi, precipitări, rar loviri directe. Incidenţa
variază între 5 şi 8 din leziunile aparatului locomotor.
Coafectarea medulară se manifestă prin contuzie medulară, prin sindroame de
compresiune medulară, dilacerare în secţiunile medulare asociate cu edem traumatic şi
importante manifestări neurologice.
Manifestările sunt corelate cu sediul leziunii medulare. În localizarea cervicală înaltă
se asociază tulburări respiratorii şi circulatorii, iar în localizările toracolombare apar mai
ales paralizii vezicale şi intestinale.

ARMELE DE FOC

Deşi legislaţia specifică monitorizează şi supraveghează utilizarea armelor de foc,

în ciuda măsurilor luate au loc numeroase evenimente în care armele de foc sunt
implicate în producerea leziunilor de violenţă.

Clasificarea armelor de foc se realizează după mai multe criterii:

a. după destinaţie: - militare - puşti, carabine, pistoale,
- de vânătoare cu alice cu o ţeavă
 - cu alice cu 2 ţevi
- cu alice şi glonţ (breneker)
- speciale: pistoale de semnalizare, de start, artizanale, cu ţeava
retezată, industriale cu cuie,
- deghizate: stilou, baston, cataramă
b. după lungimea ţevii:
- lungă 50-80 cm (puşti, mitraliere, carabine)
- mijlocie 20-50 (pistoale automate)
- scurtă 3-20 cm (pistol, revolver)

c. calibru:
- mic până la 6,35 mm
- mijlociu 6,35-9mm
- mare peste 9 mm
- pentru arme vânătoare este invers 12 >24
d. mod de funcţionare:
- simple
- cu repetiţie
- semiautomate
- automate
e. construcţia canalului ţevii:
- lisă netedă
- ghintuită spiralată
f. tipul muniţiei:
- glonţ
- alice
- mixtă
- rachete (aruncătoare de rachete AG4).

În cazul armelor de foc analiza balistică studiază:

a. Balistica interioară cu referire la:

1. Pulberea formată dintr-un amestec de substanţe cu caracter exploziv ce se aprinde
după ce este lovită capsa glonţului. După explozie pulberea se transformă în gaze care
împing glonţul pe ţeavă. Se utilizează următoarele pulberi:
- cu fum sau neagră (puşti de vânătoare sau arme improvizate),
- fără fum sau albă, coloidală, piroxilată. Are în compoziţie celuloză, diferiţi
stabilizatori şi grafit. După ardere pulberii reziduri se observă cu ochiul liber sau
se pot identifica microscopic şi chimic.
2. forţa explozivă: este maximă în camera cartuşului. Odată ce ţeava a fost străbătută
presiunea gazelor scade brusc. Efecte se pot observa doar pe îmbrăcăminte şi ţesuturi
în varianta tragerii cu ţeava lipită. La percutarea capsei se aprinde de regulă doar o
parte a pulberii, cealaltă rămânând nearsă, care în tragerea de aproape va fi proiectată
sub formă de mici proiectile incandescente care realizează un aspect de tatuaj.

b. Balistica exterioară sau elementele tragerii studiază:

3. Viteza glonţului dată de forţa gazelor şi mişcarea helicoidală imprimată de ghinturile
de pe pereţii interiori ai ţevii. Viteza depinde de calitatea şi cantitatea pulberii folosite,
de lungimea ţevii şi de caracteristicile proiectilului. La revolver este de 300m/s, la
pistoale 450m/s, iar la carabine 1200m/s.
4. Bătaia sau traiectoria este distanţa până la căderea liberă a proiectilului în situaţia
când nu întâlneşte în cale nici un obstacol.
Se deosebesc două aspecte diferite:
- bătaia maximă considerată până când proiectilul cade liber atras de forţa
gravitaţională, ex. la carabină este 5000 m
- bătaia utilă sau eficace este distanţa până la care proiectilul are suficientă forţă
cinetică pentru pătrunderea în ţintă. Ca regulă generală bătaia utilă este 1/2 din bătaia
maximă. Aprecierea bătăii unei arme se face experimental.

5. Traiectoria este reprezentată de traseul pe care îl parcurge proeictilul. Pentru corecţia

traectoriei se folosesc sisteme de ochire care ameliorează performanţele armelor.
6. Ricoşul apare atunci când proiectilul este deviat datorită atingeri unui obstacol cu o
anumită densitate şi sub un anumit unghi. La abordarea sub un unghi de 13 o se poate
produce ricoşul şi de pe suprafaţa apei.
7. Reculul e o mişcare spre posterior care se simte mai ales la armele de calibru mare.
Datorită mişcării înapoi se schimbă ochirea şi se poate produce ştergerea parţială a
amprentelor de pe patul armei sau de pe ţeavă.
8. Forţa de penetraţie este puterea de pătrundere în ţintă. La 50 - 80 m/s leziunile lipsesc
sau sunt minime (echimoze), iar la viteze mari de 200 - 300 m/s se produc plăgi
transfixiante.

c. Balistica finală studiază acţiunea proiectilelor (gloanţelor) asupra organismului, sub

forma efectului de rănire, specific armelor de foc.

Leziunile depind de distanţa de tragere, de tipul de armă, de structura şi tipul

proiectilului. Studiul lezional permite stabilirea direcţiei de tragere, a distanţei, a poziţiei
victimei raportat la arma din care s-a tras precum şi a tipului de muniţie utilizat.
La nivelul organismului acţionează factori primari reprezentaţi prin unda de şoc
care precede glonţul, urmată de glonţ şi factori secundari sau complementari reprezentaţi
prin flacără, fum, gaze şi pulberea nearsă.
Efectele factorilor primari se datorează undei de şoc produsă consecutiv exploziei
pulberii şi presiunii aceasteia.
În cazul unor energii scăzute nu se mai realizează leziuni transfixiante, ci plăgi
perforante oarbe când glonţul este reţinut în organism. La viteza glonţului sub 80m/s se
produc leziuni de tip contuziv (excoriaţii sau echimoze).
Efectele factorilor secundari sau complementari se manifestă într-o zonă
restrânsă, de regulă egală cu lungimea ţevii armei şi sunt localizate în jurul orificiului de
intrare.
- gazele - acţiunea lor se manifestă sub trei efecte:
- efect mecanic maxim la 5 cm asupra îmbrăcăminţii şi a formei orificiului de
intrare la care determină rupturi mici sau eversarea marginilor
 - efect termic manifestat până la o mică distanţă de ţeavă, produce îngălbenirea
tegumentului, pârlirea părului şi urme de arsură pe haine
- efectul chimic se poate obiectiva prin investigaţii suplimentare de dozare a COHb
(concentraţia poate ajunge la 8 - 12 % COHb) din ţesutul recoltat din jurul plăgii.
Determinarea permite şi diferenţierea orificiului de intrare de cel de ieşire în
cazurile în care aspectul morfologic nu este cert.
- Flacăra apare la armele cu pulbere neagră şi este vizibilă la gura ţevii, sau pe
tegument şi pe haine prin arsuri superficiale. La armele cu pulbere coloidală nu apare
decât efectul luminos.
- Fumul şi particolele de funingine sunt mai abundente la armele cu pulbere neagră în
zona apropiată ţevii, după care scad în densitate. La pulberea coloidală cantitatea de
fum şi particole este scăzută, iar culoarea depinde de culoarea pulberii, adică argintie,
galbenă, etc. Impregnarea are intensitate centripetă, dar se găseşte şi în adâncimea
pereţilor orificiului de intrare.
- Pulberea nearsă (efect de tatuaj) se poate obseva dacă tragerea se face în interiorul
distanţei de 1 m, sub forma unor corpusculi periorificiali, care se estompează spre
periferia orificiului de intrare. Particolele pot fi găsite şi pe haine. Prin spălare se
poate îndepărta fumul, însă pulberea încrustată fixată în tegument va persista. La
tragerile de aproape se constată un inel de fum pe tăblia externă a osului care persisită
timp îndelungat de la deces (semnul Benasi).

Evaluarea factorilor primari şi secundari (complementari) ai tragerii permite

aprecierea calibrului armei, a distanţei de la care s-a tras, a direcţiei de tragere, a poziţiei
victimei faţă de armă, a numărului împuşcăturilor.
În materia studiului armelor de foc se analizează clasic tragerile cu arme
convenţionale (cu ţeava ghintuită) în trei posibilităţi:
a. tragere de la distanţă când în jurul orificiului de intrare nu apar factorii
complementari (distanţă egală cu lungimea ţevii)
b. tragere din apropiere, în interiorul distanţei de producere a factorilor
complementari (distanţa depinde de tipul de armă şi de pulbere)
c. tragere cu ţeava lipită (presată) şi cu ţeava atingând pielea,
precum şi tragerea cu arme de vânătoare. Tragerile cu arme improvizate sau artizanale
ridică probleme deosebite expertale.
Tragerea de la distanţă cu armă convenţională

Arma se situează faţă de victimă la o distanţă mai mare decât lungimea ţevii
(dincolo de acţiunea factorilor complementari).
Studiul morfologic interesează:
a. Orificiul de intrare se prezintă ca o zonă de minus-ţesut, de formă rotundă în tragerile
perpendiculare sau ovalară în tragerile sub un unghi ascuţit. Diametrul mare al elipsei
orientează asupra direcţiei de tragere. Marginea orificiului este de regulă netedă, cu
pereţii drepţi iar dimensiunea este foarte puţin mai mică decât a glonţului.
Discrepanţa dimensională se datorează deshidratării şi retracţiei fibrelor elastice din
tegument. Măsurarea diametrului orificiului permite aprecierea orientativă asupra
calibrului glonţului.
În jurul orificiului de intrare se constată următoarele patru zone sau inele:
a. inel (guleraş) de contuzie prezintă mici excoriaţii şi se formează prin presiunea
exercitată de proiectil asupra tegumentului. Are lăţimea de cca 1 - 1,5 cm.
b. inelul (guleraş) de pergamentare rezultă prin transformarea postmortem a inelului de
contuzie şi apare la 12 - 24 de ore de la deces.
c. inelul (guleraş) de metalizare rezultă din particolele metalice componente ale
glonţului putând fi evidenţiat prin radiografiere sau spectroscopie
d. inelul (guleraş) de ştergere apare în interiorul inelului de contuzie. Este format din
particule antrenate din interiorul ţevii (pastă grasă, rugină, pulberi) dar care pot fi
îndepărtate de îmbrăcămintea traversată de glonţ.

În tragerile tangente inelele din jurul orificiului de intrare sunt mai accentuate pe
versantul dinspre direcţia de abordaj.
b. Canalul traiect este traseul pe care proiectilul l-a străbătut pentru a ieşi din corp sau
până unde şi-a consumat energia cinetică persistând în organism (plăgi oarbe în os,
mai rar aponevroze).
Direcţia canalului poate fi rectilinie, cu o formă tronconică cu baza mică spre orificiul
de intrare şi baza mare spre orificiul de ieşire.
La traversarea oaselor late se produce un orificiu cu minus-ţesut, de asemeni
tronconic şi cu linii secundare de fractură pornind de la marginea orificiului. Măsurarea
dimensiunilor orificiului din oasele late contribuie la aprecierea calibrului glonţului.
Pe oasele lungi apar fracturi cominutive cu multiple fragmente. La organele
parenhimatoase se observă leziuni cu diametre mai mari decât a glonţului, iar la nivel
hepatic apar explozii. În cazul organelor cavitare de regulă plăgile orificiale au un
diametru mai mic decât al glonţului.

c. Orificiul de ieşire se constată la plăgile transfixiante şi este rezultatul perforării de

către glonţ a tegumentului. Deoarece forma glonţului a fost de cele mai multe ori
schimbată parţial până la acest nivel, forma orificiului va fi stelată, neregulată cu
margini răsfrânte în afară. Orificiul de ieşire nu prezintă minus de ţesut şi nici inele
constatate la orificiul de intrare. Aceste criterii sunt patognomonice şi permit
diagnosticul diferenţial între cele două tipuri de orificii, acţiune care are un rol
hotărâtor în experiză.
Studiul morfologic al orificiilor de intrare şi ieşire asociat cu stabilirea dimensiunilor
fiecărui orificiu arată că între orificii se stabilesc anumite relaţii:
- orificiu de intrare mai mic decât orificiul de ieşire - este cea mai frecventă situaţie
întâlnită în practică şi se explică prin deformările suferite de proiectil în pasajul prin
corp, unei direcţii oblice de abordare a tegumentului dinăuntru-înafară sau frecvent
acroşării de eschile osoase spre exterior.
- orificiul de intrare mai mare decât orificiul de ieşire, este întâlnit cu frecventţă
redusă, poate apare în tragerea în interiorul acţiunii facorilor complementari, când
acroşează un corp străin înainte de primul contact cu tegumentul sau când abordează
zona oblic şi este exteriorizat pe direcţie perpendiculară.
- egalitate între cele două orificii, situaţiei rară, când atât direcţia de abord cât şi cea de
experiorizare sunt perpendiculare pe tegument şi cu o condiţie esenţială, ca
proiectilul să nu întâlnească nici un mediu hiperdens în traiectorie.
 Stabilirea caracterului orificiului este obligatorie, situaţii dificile fiind întâlnite atunci
când orificiul de intrare este situat în cavităţile naturale, în scalp, la nivelul plicilor sau
când orificiul de ieşite este el însuşi situat în plici, respectiv orificii naturale.

TRAGEREA CU ŢEAVA APROPIATĂ

Are loc în limita maximă a acţiuni factorilor complementari ai tragerii. În jurul
orificiului de intrare şi în pereţii plăgii împuşcate se observă:
- acţiunea flăcării: dacă arma utilizează pulbere cu fum se manifestă pe o distanţă egală
cu lungimea ţevii, materializată ca pârlire a îmbrăcăminţii sau firelor de păr şi a pielii
dacă aceasta nu a fost acoperită. La pulberea fără fum se observă doar efectul luminos, pe
când cel caloric este inexistent.
- acţiunea gazelor: acţiunea mecanică este evidentă până la 1-5 cm, sub forma unor
rupturi radiare centrate de orificiu; efectul termic apare ca o pigmentare gălbuie în
imediată apropiere; efectul chimic se evidenţiază prin COHb şi coloraţia roşu aprins în
sângele din plaga orificială şi musculatură.
- acţiunea fumului depinde de calitatea şi cantitatea pulberii arse. La pulberea neagră se
produce un inel periorificial de 8-10 cm Ø la o distanţă de maxim 5 cm, descrescând
treptat până la 15 cm când este foarte puţin intensă.
- acţiunea pulberii nearse (zona de tatuaj) este consecinţa comportamentului pulberii care
se impregnează mai intens periorificial şi scade în intensitate spre periferie.

TRAGEREA CU ŢEAVA LIPITĂ

A. în ipoteza ţevii presate pe tegument orificiul de intrare este imprimat perfect pe piele,
ştanţat, iar factorii complementari sunt situaţi pe pereţii canalului, în porţiunea
superioară a acestuia. Din această zonă pot fi identificaţi microscopic, radiografic sau
prin reacţii chimice.
B. În ipoteza ţeavii care atinge parţial pielea fumul impregnează pielea formând o dâră,
iar gazele au efect de rupere a tegumentului care prezintă marginile eversate, stelate.
Dacă între ţeavă şi tegument se interpune îmbrăcăminte aceasta va fi ruptă de către
gazele sub presiune. Pot fi puse în evidenţă particole de pulbere prin testul Harison-
Gilroy de evidenţiere a antimoniului.

TRAGEREA CU ARMA DE VÂNĂTOARE

La armele de vânătoare ţeava este netedă, fără ghinturi sau lisă, iar proiectilele sunt
alicele, respectiv bile de Pb cu Ø variabil, adapat pentru dimensiunea prăzii. Calibrul
uzual este de 12 şi 16 mm, sau 20, 24 mm. La ieşirea de pe ţeavă alicele sunt grupate în
bloc sau monom şi apoi se dispersează proporţional cu distanţa de la care s-a tras.
- 0-0,5 m orificiul intrare unic, mare cu lipsă de substanţă importantă în jurul căruia se
observă acţiunea fumului, a pulberii şi a flăcării.
- 0,5-1,5 m se crează un orificiu central şi apropiat de acesta câteva mici orificii
independente, alături de efectele factorilor complemetari
- peste 1,5 m se realizează o dispersie totală, iar acţiunea factorilor complementari nu
se mai întâlneşte. Suprafaţa de dispersie a alicelor este proporţională cu distanţa de
tragere, s-a constatat că la o tragere de la 50 m alicele dispersează pe o suprafaţă de
1m.
 TRAGERI CU ARME ATIPICE
Tragerile cu arme artizanale modifică de regulă caracteristicile clasice ale orificiilor
îngreunâd stabilirea cu certitudine a naturii lor şi fac necesar experimentul balistic.

Expertiza medico-legală balistică

Expertiza medico-legală în leziunile produse prin arme de foc trebuie să stabilească:
- dacă leziunile depistate au fost produse sau nu prin proiectil/glonţ (diagnostic pozitiv
de leziune consecutivă împuşcării). Susţinerea se bazează pe trepiedul: orificiu de
intrare cu minus-ţesut, prezenţa factorilor complementari ai tragerii (în jurul
orificiului sau în canalul traiect), orificiul de ieşire sau glonţ reţinut.
- numărul orificiilor de intrare, respectiv ieşire. Descoperirea mai multor orificii de
intrare (orificii multiple) sugerează fie mai multe trageri din aceeaşi armă sau
împuşcături provenite de la mai multe arme (rolul expertizei balistice este esenţial
pentru stabilirea armei şi numărului de gloanţe expulzate de armă/sec) sau poate fi
întâlnit în caz de omor. În literatură s-au descris orificii multiple ca rezultat al
acţiunii unui singur glonte.
- stabilirea direcţiei de tragere, a poziţiei victimei faţă de armă sau a unui eventual
suspect faţă de armă. Constatarea unor urme specifice pe mâinile victimei serveşte la
identificarea persoanei care a tras cu arma. Astfel se poate depista în spaţiul I
interdigital "ciupitura" (Kernbach) dată de reculul concomitent cu înlocuirea
automată a gloanţelor precum şi urme de fum. Urmele de pulbere tegumentară se
recoltează prin amprentare. Se recomandă luarea unor precauţii pentru a nu scutura
pulberea şi ambalarea mâinilor cadavrului în pungi de plastic fixate.
- Stabilirea unghiului de tragere după forma orificiului de intrare (orientativ) sau
conform formulei lui Ponsold pentru canalele simple, nedeviate.
- Distanţa de tragere se stabileşte raportat la prezenţa sau absenţa factorilor
complementari ai tragerii care pot fi identificaţi radiologic, chimic sau fizic. La
armele de vânătoare la tragerile de aproape în plaga balistică se poate găsi bura sau
un înlocuitor al acesteia (hârtie).
- cauza morţii de regulă nu pune probleme deosebite.

Cauzalitate juridică:
- heteroîmpuşcare (omor premeditat sau accidental prin manevrare greşită, defecţiune,
confuzie la vânătoare).
- autâmpuşcare (sinucidere, împuşcare accidentală, automutilare, simulare).

ACCIDENTE DE CIRCULAŢIE

Traumatismele produse în accidentele de circulaţie depind după tipul de

vehicul, viteza vehiculului, poziţia ocupantului, felul impactului, dispoziţia
lezională, mecanismele fiziopatologice implicate în geneza şi evoluţia
traumatismelor.

Factorul uman
 În componenţa acestui factor intră conducătorul vehiculului, pasagerii, bicicliştii şi
pietonii, reprezentând cel mai important component al sistemului “om-vehicul-mediu de
deplasare”.
Psihologia conducătorului auto
Factorul uman este elementul cel mai imprevizibil şi cu cea mai mare variabilitate
datorită particularităţilor psihologice.
Timpul de reacţie motor (TRM) este definit ca perioada de timp care se scurge de la
perceperea informaţiei până la efectuarea unei mişcări corespunzătoare (acţionarea
sistemelor de comandă ale autovehiculului, dispozitivelor de semnalizare etc). In timpul
de reacţie motor (TRM) se includ intervalele de timp necesare conducătorului unui
vehicul pentru perceperea, interpretarea şi prelucrarea informaţiei, luarea deciziei şi
realizarea reacţiei motorii.
În condiţii de trafic în care se circulă cu viteză crescută, mărimea timpului de
reacţie motor este foarte importantă deoarece se reduce mult intervalul de timp disponibil
pentru observarea şi interpretarea semnelor precum şi intervalul necesar realizării reacţiei
motor. TRM este evaluat în cadrul expertizelor tehnice auto.
Diverse studii arată că într-o situaţie iminentă de accident valoarea timpului de reacţie
motor şi capacitatea de alegere rapidă a celei mai potrivite manevre reflectă
caracteristicile neuro-psihice ale conducatorului de autovehicule. Cu toate acestea,
persoanele tinere cu un timp de reactie motor scurt, produc mai multe accidente decât
adulţii şi chiar cei în vârstă, datorită lipsei de experienţă, a atenţiei mai puţin concentrate,
a atitudinii de bravadă tipică vârstelor tinere, a spiritului de competiţie, a lipsei de
prevedere etc.
Un alt fenomen important este atenţia distributivă mai solicitată decât atenţia simplă în
circulaţia rutieră, conducătorul auto trebuind să urmărească permanent şi simultan două
sau mai multe fenomene sau acţiuni (funcţionarea autovehicolului, caracteristicele căii de
circulaţie, condiţiile în care se desfăşoară circulaţia, etc.).
Calitatea atenţiei diferă de la o persoană la alta şi poate varia foarte mult la aceeaşi
persoană în funcţie de starea de oboseală, de consumul de alcool, de medicamente, etc.
Emotivitatea reprezintă o caracteristică importantă pentru conducătorul auto.
Persoanele cu hiporeactivitate emoţională, cu reacţii întârziate, pot produce acccidente
din motive neesenţiale.
Implicarea pietonilor în producerea accidentelor
Aglomerările urbane au dus la o creştere spectaculoasă a traficului pietonal, în
zonele urbane circa 50 din accidente fiind datorate nerespectării regulilor de circulaţie
de către pietoni. Copii sunt pietoni vulnerabili, unu din 10 decese la grupa de vârstă între
5 şi 15 ani se datorează accidentelor de circulaţie.
De asemenea, persoanele în vârstă sunt victime mai frecvente ale accidentelor de
circulaţie, datorită scăderii capacităţii de a obseva autovehiculele care se apropie, datorită
agilităţii mai reduse şi vitezei de deplasare mai mici, pentru a evita autovehiculele sau a
traversa drumul mai alert.

Rolul consumului de alcool

în producerea accidentelor rutiere
Majoritatea studiilor consideră consumul de alcool ca un factor favorizant sau
determinant al accidentelor de circulaţie, în producerea cărora contribuie în procente
variind între 30-50. S-a constatat că accidentele erau mai frecvente la persoane cu o
alcoolemie de 0.5 – 1.5 o , numărul lor scăzând pe măsură ce creştea alcoolemia, aspect
explicabil prin faptul că un conducător auto cu o alcoolemie de 2-3 o este incapabil să
conducă, fiind în stare gravă de ebrietate.
În cazul unei alcoolemii de 0.5 – 1 o se produce o excitaţie psihomotorie cu o
stare de euforie, încredere exagerată în capacitatea de conducere a autovehiculului,
manifestarea exacerbată a spiritului de competiţie, o supraestimare a propriilor posibilităţi
şi cumulul acestor manifestări măresc riscul de accidentare.
Studiile toxicologice au arătat că accidentele sunt mai frecvente după ingestii mici
sau moderate corespunzătoare unei alcoolemii de 0.50 – 1.50 g‰ scăzând apoi ca
frecvenţă pe măsură ce alcoolemia creşte.
Studiile lui Elbel precizează existenţa unei corelaţii între nivelul alcoolemiei şi
tulburările psihice determinate de acesta:
 La 0.20 ‰ sunt perturbate reflexele la lumină şi dispare siguranţa în conducere
 La 0.30 ‰ este perturbată percepţia de profunzime necesară aprecierii
distanţelorconcluziile expertizei vor fi precise, clare, argumentate obiectiv pe baza
rezultatelor cercetărilor făcute.

Concluziile pot fi:

- certe categorice (afirmartive sau negative). Concluzia negativă nu semnifică
devalorizare sau valoare negativă, ci faptul că ipoteza de anchetă supusă expertizei nu
este susţinută sau nu a putut fi verificată obiectiv (se recomandă reconsiderare sau
cercetarea altei ipoteze).
- de probabilitate - opinia expertului poate fi spre pozitiv sau negativ, dar rămâne
, mai frecvent este paterno-filial, apoi fraterno-fraternal şi excepţional materno-filial.
Incestul fraterno-fraternal poate fi o continuare a jocurilor sexuale din perioada infantilă,
cel paterno-filial este consecinţa promiscuităţii, a imoralităţii sau a unor boli. Se impune
examinarea făptuitorului adult pentru a se diagnostica o eventuală boală psihică şi
stabilirea capacităţii psihice.
Voaierismul (scoptofilia) este o perversiune sexuală prin care persoana îşi satisface
nevoia sexuală prin vizionarea relaţiilor sexuale ale altor cupluri, hetero sau
homosexuale, sau prin admirarea corpurilor nude şi a organelor genitale.
Necrofilia