Criminologie

(referat)

Introducere

DEFINITIA CRIMINOLOGIEI

Criminologia este stiinta care studiaza fenomenul social al criminalitatii in scopul prevenirii si
combaterii acestuia.

Evolutia criminologiei ca stiinta a fost marcata de numeroase controverse teoretice care au

vizat obiectul sau de cercetare, functiile, metodele si tehnicile stiintifice de exploatare a
criminalitatii, aptitudinea de a face aprecieri pertinente asupra starii si dinamicii fenomenului
infractional si capacitatea de a elabora masuri adecvate pentru prevenirea si combaterea acestuia
Majoritatea autorilor inclina a crede ca obiectul de studiu al criminologiei il constituie fapta
penala(infractiunea, crima si delictul). Alti autori, ca de exemplu E.H.Sutherland sustin ca
obiectul de studiu al criminologiei il constituie infractiunea ca fenomen social incluzand in
concept nu numai faptele penale ci si pe cele care privesc incalcari ale legii de natura civila sau
administrativa. In alte opinii criminologia a fost considerata ca o anexa a dreptului penal.
Opiniile potrivit carora fapta anti-sociala constituie obiectul criminologiei sunt specifice
acestor specialisti care abordeaza criminalitatea de pe pozitiile sociologiei si psihologiei sociale.
In cadrul acestei orientari, spre exemplificare, sociologul Thorsten Sellin intelege prin crima,
orice incalcare a normelor de conduita din societate, indiferent daca acestea fac sau nu obiectul
unor reglementari juridice iar criminologul german Hans Goppiniger sustine ca infractiunea, ca
obiect al criminologiei trebuie considerata atat ca fenomen juridic cat si non-tehnic, in stransa
legatura cu religia, morala si cultura.
Dupa al doilea razboi mondial s-a ajuns la o conceptie mai larga asupra obiectului
criminologiei, incercandu-se chiar o unificare a diverselor sale laturi, pe baza unei analize
multifunctionale a cauzelor criminalitatii.
Considerand ca obiectul il constituie factorii sociali si individuali ce stau la baza
comportamentului criminal teoria multifunctionala asupra cauzelor criminalitatii reprezinta un
remarcabil progres in raport cu pozitiile anterioare dar ea nu este apta sa integreze diferitele
niveluri de analiza cauzala intr-un model explicativ, unitar, ci mai degraba, o lista bogata de
factori implicati in geneza crimei.

ORIENTAREA BIOLOGICA
In cadrul orientarii biologice sunt reunite teorii care confera factorilor biologici o importanta
hotaratoare in geneza crimei. Caracteristic pentru ansamblul acestei orientari sunt:
- limitarea obiectului criminologiei la studiul infractorului
- incercarea de a demonstra existenta unor trasaturi specifice de ordin bioantropologic care
diferentiaza infractorul de non-infractor, trasaturi care determna comportamentul antisocial al
individuluui
TEORIA ATAVISMULUI EVOLUTIONIST – CESARE LOMBROSO
Lomboso este considerat drept creatorul criminologiei antropologice. Premisele aparitiei
operei lombrosiene coincid cu cele ale poitivismului in general. Ca surse directe de inspiratie se
citeaza de obicei: „Tratatul de fizionomie” al lui Della Porta, publicat in anul 1640, unde se
subliniaza existenta unor raporturi intre caracterul individului si fizionomia acestuia;studiile de
frenologie ale lui Gall si cele de psihiatrie al lui Morel.
La originea cercetarilor lui Lambroso a stat descoperirea unei adancituri accentuate(foseta), la
craniul unui criminal, in zona occipitala medie, trasatura ce se regasea la unele cranii primitive.
Aceasta descoperire a dat nastere ipotezei atavismului, adica oprirea in dezvoltarea pe lantul
filogenetic.
Prin numeroase masuratori, Lombroso a reusit sa distinga unele trasaturi craniene ce se
regaseau intr-o proportie sporita la infractori, asa zisele stigmate ale omului criminal: sinusurile
frontale foarte pronuntate, pometii si falcile voluminoase, orbitele mari si departate, asimetria
fetei si a deschiderilor nazale, apendice lemurian al falcilor, aspecte redate in opera
„L’antropologie criminelle et ces recentes progres”. O alta constatare interesanta, facuta in urma
cercetarilor pe criminalii in viata, este aceea de lipsa a durerii care il aproprie pe criminal de
omul salbatic.
Ulterior Lombroso a largit aceasta ipoteza a atavismului evolutionist incluzand degenerescenta
epileptica, precum si alte anomalii de natura fiziologica, constitutionala si psihologica.
Astfel, cand la o persoana sunt intrunite mai multe anomalii, mai ales de natura atavica, acesta
ar fi considerat un criminal innascut, adica un individ cu puternice inclinatii criminogene care nu
pot fi neutralizate prin influenta pozitiva a mediului. Totusi aceste anomalii nu presupun in mod
necesar savarsirea de infractiuni, ci constituie doar o predispozitie in acest sens.

Ulterior, Lombroso a expus o tipologie mai complexa, adaugand, alaturi de criminalul innascut
tipurile: pasional, epileptic, ocazional sau din obisnuinta. Studiile de psihiatrie efectuate l-au dus
la concluzia unor asemanari intre criminalul innascut si criminalul alienat, aparand astfel o
categorie intermediara aceea de nebunul moral.

Astfel se poate spune ca in teoria lombrosiana criminalitatea reprezinta o anormalitate

biologica bazata pe atavism organic si psihic si pe o patologie epileptica.
 In concluzie, contributia fundamentala a lui C.Lombroso la dezvoltarea gandirii criminologice
consta in negarea ideii de liber arbitru si implicit a celei de raspundere morala, ca temei al
represiiunii.

ORIENTAREA PSIHOLOGICA

Controlul comportamentului periculos al mentalului si emotionalului a constituit o preocupare

din cele mai vechi timpuri.

In acest context, unul din obiectivele scolii naturaliste de gandire medicala din Grecia antica, a
fost DEMONOLOGIA, care reprezinta o explicatie adecvata atat pentru crima facuta cat si
pentru starea de nesanatate a celui care a comis-o. Acest sistem de gandirre pleca de la ideea ca
cel ce a comis-o era sub influenta spiritelor rele sau ale Diavolului, gandire bazata pe teoriile lui
Pytagonas, Empedeocles din Agrigentum si Hipocrates-parintele medicinei.

Mult timp datorita influentei scolii lombroziene, caracterul psihologic in etimologia

criminalitatii se apropia de orientarea biologica. Odata cu trecerea in plan secund a scolii
antropologic-criminologice, s-a dezvoltat studiul psihologic asupra infractorului fara a tine
seama de trasaturile de tip bioantropologic.

Orientarea psihologica cuprinde o serie de teorii criminologice ce se bazeaza pe conceptul de

personalitate criminala pentru explicarea fenomenului infractional.

TEORIA PSIHANALITICA A LUI SIGMUND FREUD

Initial, pregatit ca medic, interesul lui Freud in neurologie l-a condus la specializarea in
tulburarile nervoase. El a observat ca majoritatea tulburarilor nevrotice manifestate la pacientii
sai, pareau sa isi aiba originea mai degraba in experientele traumatice din trecut si nu in bolile
fizice.

Freud a elaborat faimosul sau tratament psihanalitic al tulburarilor emotionale si de

personalitate. Psihanaliza implica utilizarea celor trei tehnici importante:

1. asociatia libera;
2. analiza viselor;
3. interpretarea erorilor de vorbire si a altor evenimente accidentale.
Instinctul ca forta propulsiva a personalitatii

Instinctul reprezinta comportamentul spontan, innascut si variabil, comun tuturor indivizilor

dintr-o specie si care pare adoptat unui scop de care subiectul nu este constient.
 Bazandu-se pe principiul conservarii energiei, Freud afirma ca energia fizica poate fi
transformata in energie psihica si vice-versa. Asadar, energia fizica influenteaza mintea prin
intermediul instinctului, care constituie veriga de legatura dintre fizic si mental.
Structura personalitatii:sinele, eu, supraeu
Psihanaliza a constituit punctul de trecere de la psihologie criminala la criminologia psihologica.
Prin studiile sale, Freud a incercat sa demonstreze existenta unei personalitati antisociale ce tine
de sfera psihologiei, cat si mecanismul de formare al acestuia. Astfel, aspectele gandirii
psihanalitice pot fi mai mult sau mai putin relevante pentu intelegerea mecanismului ce il
determina pe individ sa comita infractiuni.
In faza initiala, Freud distinge o functionare nivelara a psihicului uman, in functie de gradul de
constientizare a continuturilor si mecanismelor, distingand 3 niveluri: constient, inconstient si
preconstient.
CONSTIENTUL=cuprinde aspectele sesizabile ale functionarii psihice la un momentdat,
reprezinta o zona restransa a psihismului, ca varful unui iceberg.
INCONSTIENTUL=cuprinde instinctele, dorintele care energizeaza si directioneaza
comportamentul; inconstientul este un concept central al teoriei, prezentat ca un depozit
energetic inaccesibil constientizarii. Reprezinta partea invizibila a icebergului care formeaza cel
mai larg, si intr-un anume fel, cel mai puternic sector al mintii noastre, care cuprinde toate
impulsurile instinctive ale omului si memoria sa, refulata din sfera constientului in inconstient.
PRECONSTIENTUL(Subconstientul)=depoziteaza toate informatiile de care nu suntem
constienti la un moment dat, dar pe care le putem constientiza cu usurinta. Memoria noastra este
situata in aceasta zona unde functioneaza traficul intre constient si preconstient, facandu-se
permanent in ambele sensuri.
In acest sens, el argumenta ca experientele traumatice din copilarie, care si-au lasat amprenta
asupra individului, ii pot justifica comportamentul chiar si atunci cand acesta nu este constient de
acele fapte.
Intr-o a doua etapa pe masura ce viziunea asupra personalitatii se contureaza mai precis, Freud
renunta la modelul nivelar in favoarea unui model structural al personalitatii. Cele trei
componente structurale ale personalitatii sunt: id(sinele), ego(eul), si superego(supraeul).
SINELE este determinat biologic si este partea primitiva a personalitatii. El reprezinta toate
pulsurile instinctuale sexuale, agresive si cele care intereseaza satisfacerea nevoilor corporale.
Este irational, impulsiv si nu este afectat de restrictiile sociale. Se manifesta in permanenta sub
forma unei stari tensionate legate de homeostazia organismului, stari tensionate care se cer
imperios satisfacute si imping individul printr-un mecanism de afectiune reflexa sa reduca
tensiunea si prin satisfacerea imediata, netolerand amanarea placerii. Este o structura primitiva,
egoista, amorala, insistenta, nesabuita.
EUL reprezinta constiinta de sine, nucleul personalitatii compus din cunostinte, imaginea de
sine si atitudinile constiente sau inconstiente despre interese si valori. El este o structura
preponderent constienta, un „stapan rational” al personalitatii, dar are zone subconstiente si chiar
inconstiente. Relationarea organismului cu mediul are ca scop final satisfacerea pulsiunilor
sinelui. Functionarea eului se subordoneaza principiului realitatii: chiar daca sinele impinge
activitatea in directia satisfacerii imediate si neconditionate a pulsiunilor sale, eul este cel care
orienteaza comportamentul, in functie de conditiile reale. Eul trebuie sa tina seama nu numai de
impulsurile sinelui si de conditiile reale ale situatiei in care se gaseste, ci si de restrictiile de
natura morala prin care societatea reglementeaza relatiile dintre oameni si implicit satisfacerea
trebuintelor fiecaruia. Eul este o instanta mediatoare intre sine si mediu.
SUPRAEUL reprezinta constiinta morala, expresia individului in mediul social, purtatorul
normelor etico-morale si al regulilor de convietuire sociala. Supraeul constituie un element al
constientului, element ce devine evident pe masura maturizarii individului. Geneza lui este legata
de internalizarea legilor si interdictii morale in copilarie pe care societatea le impune individului
prin educatie, dar continuturile sale, odata formate, devin in mare masura inconstiente. El asigura
conformitatea comportamentului cu legile morale ale societatii in absenta oricarui control extern,
incalcarea normelor morale impuse astfel dinlauntrul individului. Supraeul actioneaza in scopul
perfectiunii morale, nu pentru placere ca sinele si nici pentru a atinge scopuri realiste ca eul.

Concluzii

Criminologia este situată la graniţa dintre ştiinţele penale, sociologice, psihologice, statistica,
medicină sau alte discipline apropiate – este, in egala măsură, o ştiinţa a trecutului, prezentului si
viitorului, este o ştiinţa despre om si pentru om, o ştiinţa care, concomitent cu studiul maladiei,
propune profilaxia necesara, tratamentul de combatere al criminalităţii si, ulterior, de reinsertie
sociala a foştilor infractori. Există o seama de definiţii ale criminologiei din partea autorilor
adepţi ai concepţiilor psihologice despre criminalitate, care socotesc ca aceasta se compune dintr-
o seama de crime, fapte individuale, fapte care sunt savarsite de anumite persoane, infractorii,
care trebuie, de asemenea, implicaţi in definiţie, căci fara crime si criminali nu poate exista
criminalitatea ca fenomen social. Studiindu-se crima, aceasta se face îndeosebi cu privire la
cauzele acesteia ca fenomen individual, îndeosebi in laturile sale psihologice. Alţi autori* includ
in cercetarea criminologica problema infractorului, delicventul sub raport social, biologic si
psihologic. Infracţiunea fiind fapta unui om – criminalul – acesta trebuie sa devina obiect de
studiu al criminologiei si sa arate cauzele individuale ale crimei sale. In lumina cercetărilor
menţionate mai sus, putem defini criminologia ca ştiinţa ce studiază criminalitatea ca fenomen
social si ca fenomen individual, crimele savarsite care o alcătuiesc, persoanele care le-au comis,
cauzele savarsirii si mijloacele de prevenire si combatere.