UNIVERSITATEA „ALEXANDRU IOAN

CUZA” DIN IASI

FACULTATEA DE DREPT

BENIGNO DI TULLIO

REFERAT CRIMINOLOGIE

Autor:
Student an III, Învățământ cu frecvență redusă
Simion Larisa Ionela
Nr. prezente:10; Nota seminar:4
Profesor universitar: Costică Ciocan
 CUPRINS:

1.DEFINIȚIA ȘI CONȚINUTUL CRIMINOLOGIE

2.ORIGINELE CRIMINOLOGIEI MODERNE

3.METODOLOGIA CRIMINOLOGICA

4.CRIMINOLOGIA CLINICĂ, FONDATORUL

5.PROSTITUTIA ÎN CONCEPȚIA LUI DI TULLIO

6.BENIGNO DI TULLIO, BIOGRAFIE

7.BIBLIOGRAFIE
 DEFINIȚIA ȘI CONȚINUTUL CRIMINOLOGIE

Criminologia este înscrisă în așa-numitele științe criminale, adică acele științe

umane al căror interes principal constă în fenomenele criminale. Diferitele științe
penale adoptă abordări diferite (juridice, medico-juridice, psiho-juridice);
criminologia folosește o abordare multidisciplinară și interdisciplinară, în sensul că
studiază fenomenele infracționale folosind mai multe aptitudini și perspective. Este
deci descrisă drept știința care studiază una dintre numeroasele moduri umane de a
acționa în cadrul societății. Există de fapt presupunerea filosofică că omul nu se
comportă întotdeauna la fel, ci poate adopta comportamente conforme, diferite,
legitime, deviante, infracțiuni și mai presus de toate poate pune în aplicare
comportamente individuale sau sociale. Criminologia își asumă astfel rolul acelei
științe care studiază comportamentul uman, considerat ca fenomene individuale sau
sociale, după perspective istorice, statistice, studii de caz, descriptive, etiologice, de
tratament, preventive și represive. Este o știință empirică deoarece pleacă întotdeauna
de la observarea realității, este știință care analizează, evaluează și înțelege;
confirmând, aceasta este gândirea lui Marotta, potrivit căreia „descrierea obiectivă și
bine structurată a factorilor cantitativi și calitativi ai comportamentului uman
(criminal și deviant) constituie premisa necesară oricărei analize explicative a
infracțiunii.
Definirea criminologiei ca știință este corectă în ceea ce privește aspectele
metodologice: sistematicitate, posibilitate de elaborare, actualizare, corectare a
teoriilor, capacitatea descriptivă a fenomenelor, baza empirică și criteriile riguroase
de culegere și analiză a datelor. Scopurile nu sunt doar cognitive, ci mai degrabă
pragmatice, deoarece vizează tratarea și contrastarea diferitelor manifestări ale
devianței, dar este totuși știință umană, prin urmare întâlnește acele limite care nu se
găsesc în științele exacte. Studiul devianței poate avea în esență două tipuri de
abordare:
1. Descriptiv: studiu pentru observarea și culegerea faptelor referitoare la
infracțiuni, definite și ca fenomenologia/simptomatologia infracțiunii;
2. Cauzală: interpretarea fenomenelor observate pentru căutarea factorilor de la
originea infracțiunii, denumită și etiologia infracțiunii.

Criminologia este o știință, alcătuită dintr-o totalitate de idei, concepţii, reguli şi

procedee despre cunoaşterea criminalităţii şi a consecinţelor sale. Aceste idei nu apar
în mod întâmplător, ci constituie rezultatul cercetării întreprinse asupra domeniului
criminalităţii cu ajutorul unor metode şi tehnici adecvate. Totalitatea acestor
concepţii, necesare înfăptuirii reacţiei sociale contra criminalităţii, formează ştiinţa
criminologiei generale.
Criminologia generală abordează probleme fundamentale, cum sunt:
1) premisele criminologiei moderne;
2) criminologia şi domeniul său de cercetare;
3) criminalitatea şi consecinţele sale;
4) victimologia;
5) metodologia cercetării criminalităţii;
6) reacţia socială faţă de criminalitate.
Datorită caracterului lor general, comun, categoriile din partea generală au o
importanţă deosebită, ele completând, în mod necesar, toate categoriile din partea
specială, care capătă eficienţă practică doar atunci când sunt întrunite atât cerinţele
criminologiei generale, cât şi cele ce aparţin criminologiei speciale. În consecinţă,
ajungem să definim criminologia generală ca fiind ştiinţa care studiază etiologia
criminalităţii, natura şi formele ei de manifestare, dinamica şi consecinţele sale
materiale, morale şi politice, în scopul apărării societăţii contra criminalităţii prin
metode şi mijloace profilactice eficiente, civilizate şi moderne.
Denumirea acestei ştiinţe nu este depăşită din punct de vedere istoric, cu toate că
obiectul criminologiei cunoaşte modificări în raport cu noile elemente ce apar în
societate şi care se impun a fi cercetate şi puse în lumină pe baze ştiinţifice. Această
orientare trebuie însă înţeleasă, în sensul că ştiinţa criminologiei nu poate, totuşi, să-şi
extindă cercetările, după cum susţin unii autori, în afara ariei fenomenologiei
criminalităţii, strict delimitată de către legiuitorul penal.
A include, prin urmare, toate faptele de devianţă în obiectul criminologiei generale ar
însemna a transforma această disciplină într-o ştiinţă a devianţei umane şi a o
suprapune altor ştiinţe despre om ca, psihiatria, psihologia, sociologia, medicina etc.
Obiectul criminologiei generale este tot atât de simplu şi complex, precum şi
domeniul criminalităţii într-un spaţiu geografic, teritorial.
 ORIGINILE CRIMINOLOGIEI MODERNE

În lumea antică, fenomenele criminale erau explicate cu ajutorul religiei, referitor

la conceptul de păcat și defect moral; aceasta a evoluat in sensul considerarii
aspectului fizic ca fiind concordant cu cel moral până la afirmarea frenologiei,
paraștiința pentru care forma craniului afectează comportamentul social. O cotitură a
fost marcată odată cu Iluminismul: filozofia utilitaristă credea că omul era înzestrat
cu liber arbitru și tindea în mod independent să-și aleagă propriile comportamente;
Natura logică a acțiunii umane a făcut astfel posibilă explicarea comportamentului
infractorului fără a recurge la scheme religioase și pregătirea unui sistem penal pe o
bază rațională. Modernizarea sistemului de justiție penală s-a bazat așadar pe
respingerea torturii în favoarea unui sistem de prevenire generală și justiție salarială
proporțională. În acest sens, închisoarea își asuma rolul de sancțiune esențială și, în
consecință, s-au întreprins diverse studii asupra stării penitenciarelor.
Odată cu Revoluția Industrială (secolul XIX) s-a afirmat pozitivismul, filozofie
conform căreia principiile investigației științifice adoptate de Darwin puteau fi
aplicate și studiului societății și acțiunii umane și conform căreia principiul iluminist
al liberului arbitru de a da în schimb , spațiu pentru ideea că comportamentele umane
au fost determinate de cauze biologice.
Medicina legală și psihiatria păreau a fi baza naturală pentru construirea unei științe
autonome a omului delincvent. Morel și Tours au teoretizat conceptul de degenerare,
prin care a existat o legătură ereditară între oprirea dezvoltării, nebunia și nevroza pe
de o parte și crima, pe de altă parte, Triada nebunie-delincvență-determinism a
devenit o categorie culturală odată cu invenția atavismului ( Lombroso, studiu al unui
craniu în care a observat, în locul crestei occipitale, o depresiune asemănătoare cu cea
a lemuridelor), teorie criminologică care susține caracterul primitiv al crimei și
afinitatea dintre nebunie și criminalitate: aplicarea Teoriile darwiniene.
Lombroso și Tullio l-au descris pe criminal ca pe un individ care, din cauza
diverselor anomalii, era condus de caracteristici feroce și impulsive. De aici a venit
impulsul de a înlocui responsabilitatea morală cu responsabilitatea socială și ideea de
pedeapsă cu cea de apărare socială, atât de mult încât Lombroso a propus custodia în
unitățile sanitare. În ultimii săi membri, Lombroso și-a atenuat ideea și a acordat o
atenție mai mare factorilor de mediu și sociali factorilor de mediu și sociali,
recunoscând existența factorilor criminogeni de mediu care contribuie la etiologia
infracțiunii: „nu există crimă ale cărei rădăcini nu se cufundă în numeroase cauze”.
Ideile lui Lombroso au avut rezonanțe globale, din două motive principale: în primul
rând cheia evolutivă, aplicată în perspectivă clinică, a oferit o interpretare
bioantropologică care a dat răspunsuri contradicției pe care o constituia prezența
criminalului pentru o lume consacrată în mod firesc progresului continuu; apoi a
existat un motiv mai strict politic, din moment ce Lombroso experimentase personal
problemele și frustrările unei clase nordice intelectuale, laice, progresiste, care
condusese luptele renașterii și se confruntă acum cu o unitate națională incompletă.
Astfel, antropologia criminală a oferit o bază ideologică perfectă. Criticile care au
atras în schimb opera lui Lombroso au fost determinate de apropierea și lipsa unui
regizor. Mai târziu Lombroso a adoptat o abordare mai puțin rigidă, analizând pe
lângă „delincventul născut” și pe cea „pasionată” și „ocazională”, dar nu a existat
niciodată o depășire reală a abordării biodeterministe.
După Lombroso a avut loc o reducere a științelor criminologice în Italia, care a
culminat cu suprimarea predării antropologiei criminale în toate universitățile. Figura
de referință în această perioadă a fost cea a lui Ferri: a dezvoltat sociologia criminală
și a afirmat că criminalitatea este întotdeauna un fenomen biosociologic (condițiile
individuale și situațiile de mediu contribuie la dezvoltarea sa), formulând așa-numita
lege a saturației penale: nivelul de delincvenţa unei ţări depinde de factorii sociali şi
de schimbările acestora, ce ar putea fi folosite pentru a preveni criminalitatea și
pentru a înlocui responsabilitatea morală cu responsabilitatea legală, întemeind
sancțiunea mai ales pe pericolul individual. El a propus un proiect de cod penal, care
a influențat foarte mult codul Rocco.
Cu DiTullio se confirmă cele două linii directoare de bază (abordarea clinică și
preocuparea pentru utilizarea practică a achizițiilor teoretice) și se extinde ideea unei
strânse colaborări între criminologie și dreptul penal, datorită și experienței sale în
închisoare. Di Tullio a susținut inițial că fenomenele criminogene comune erau
expresia unei multiplicități de factori aleatori (așa-numita constelație etiologică); mai
târziu s-a îndreptat către o viziune psihosocială a criminalului, cu depășirea definitivă
a biodeterminismului. A dezvoltat un interes deosebit pentru delincvența juvenilă și
datorită angajamentului său și al altora, în 1934 a fost înființat Tribunalul pentru
minori în Italia la toate birourile Consiliului de Administrație. Mai mult, în anii 1960,
criminologia italiană și-a recăpătat demnitatea academică.
 METODOLOGIA CRIMINOLOGICA

Criminologia utilizează în abordarea obiectului său de studiu o serie de metode de

cercetare, care îi permit obţinerea rezultatelor ştiinţifice urmărite. Majoritatea
criminologilor au adoptat pentru toate aceste metode denumirea comună de metode
particulare. Unele sunt generale, fiind utilizate în măsură egală de o serie întreagă de
ştiinţe, altele sunt proprii numai unor ştiinţe.
Din categoria metodelor particulare cu un grad maxim de generalitate, fac parte
metoda observării, metoda experimentală și metoda istorică. Întrebuinţarea acestor
metode la studiul criminologic este impusă de existenţa unor aspecte şi fenomene
similare în diferite domenii ale realităţii. Spre exemplu, aplicarea metodei istorice în
analiza unor fenomene concrete este justificată de faptul că orice fenomen se naşte,
evoluează, ca apoi să dispară, zis altfel, orice fenomen are o evoluţie în timp. Din cea
de-a doua categorie fac parte acele metode, cu un grad mai redus de generalitate, la
care apelează numai anumite discipline, aşa cum este metoda clinică, sau metode
proprii numai unei ştiinţe anumite. Criminologia apelează în egală măsură la metode
apte să permită studierea fenomenului în ansamblul său, dar şi la metode de
cunoaştere a personalităţii infractorului, la metode succeptibile să dezvăluie atât
latura cantitativă, cât şi pe cea calitativă a obiectului supus cercetării. Cea mai simplă
clasificare ar consta în divizarea metodelor în:
- cantitative şi
- calitative.
În acest sens, M.Grawitz arată că metodele studierii cazului particular, aspectelor
calitative, aduc o bogăţie de date capabile de a fi generalizate, de a sugera ipoteze de
cercetare veritabile prin metode cantitative, așadar, cercetarea cantitativă este aproape
întotdeauna precedată de o cercetare calitativă.
Dintre metodele de cercetare mai frecvent utilizate evidenţiem:
1) Metoda observaţiei sau observarea reprezintă una din principalele căi de
cunoaştere a fenomenului infracţional. Nici una dintre metodele particulare nu se
poate delimita de observare, aceasta reprezentând momentul contactului iniţial între
cercetător şi obiectul său de studiu.
Trebuie făcută o distincţie între observarea empirică şi observarea ştiinţifică. O
observare empirică este la îndemâna oricărei persoane; ea apare spontan în contactul
zilnic dintre individ şi realitatea înconjurătoare, fiind limitat la sfera de interese ale
individului, la grupul social din care face parte. Ea are un caracter subiectiv,
observatorul fiind influenţat de propriile sale opinii.
Observarea empirică este incapabilă să ofere o imagine completă a obiectului sau
fenomenului observat, fiind redusă la fragmente, aspecte, laturi ale acestuia. Cu toate
acestea, nu negăm aportul pe care observarea empirică îl poate aduce în cercetarea
ştiinţifică, o mare parte din bagajul de cunoştinţe de care dispune în prezent
criminologia datorându-se acumulărilor realizate pe baza observărilor de acest tip.
Observarea ştiinţifică are un şir de reguli generale, cunoaşterea şi respectarea lor
constituie premisa fundamentală a trecerii la etapa investigării fenomenelor prin
tehnicile particulare ale observaţiei şi de aici la obţinerea unor rezultate semnificative
pe plan ştiinţific. Aceasta este orientată către un scop bine determinat. Ea presupune o
contemplare intenţionată şi metodică a realităţii, iar calitatea sa va depinde de nivelul
cunoştinţelor teoretice ale criminologului. Observarea, în criminologie, va avea ca
obiect domeniul comportamentului delincvent, individual şi de grup; acţiunile în care
şi prin care acesta se manifestă; reacţiile pe care faptele antisociale le provoacă în
rândul societăţii.
2) Metoda experimentală sau experimentul este o metodă aplicată în cele mai
felurite domenii ale ştiinţei. Anume pe cale experimentală cercetătorul sesizează
legăturile între diferite fenomene dar mai ales raportul de cauzalitate dintre acestea.
Experimentul reprezintă o observaţie provocată în condiţii determinate sau alese de
însuşi experimentatorul.
După cum arăta Eduard Claperede: “Această metodă este succeptibilă de a ne ajuta
să constatăm fenomene care după cursul natural al lucrurilor ar urma să se manifeste
şi care sunt, totuşi, importante pentru soluţionarea problemei puse”. Deci,
experimentul, ca metodă criminologică, reprezintă o observare provocată în condiţii
alese de experimentator, iar principalele particularităţi ale metodei experimentale
sunt: provocarea, varierea şi repetarea fenomenului studiat.
Există mai multe tipuri de experiment, specialiştii în domeniu folosesc drept criterii
de clasificare: locul de desfăşurare a experimentului, natura variabilei independente şi
procedeele de manipulare şi verificare utilizate. Potrivit cu locul de desfăşurare se
face distincţie între experimentul de laborator şi de teren. Experimentul de laborator
presupune provocarea în mod artificial a unei situaţii asemănătoare celei reale.
Experimentul de teren se realizează prin considerarea unei situaţii naturale ca
experimentale permițând studierea fenomenului în condiţii naturale. În raport cu
natura variabilei independente, experimentul poate fi provocat sau invocat.
Experimentul provocat presupune ca experimentatorul să acţioneze variabila
independentă, iar în cel invocat, variabila independentă nu este influenţată de
experimentator, ci face parte din condiţiile preexistente, experimentatorul limitându-
se numai la a notarea influenţei acesteia asupra fenomenului studiat. În funcţie de
modalităţile concrete de manipulare a variabilelor există tipul de experiment “înainte”
şi “după”. Spre exemplu, pentru a cunoaşte influenţa unor filme de violenţă asupra
unui grup de elevi, grupul este examinat atât înainte de vizionare cât şi ulterior. Unii
specialişti consideră astfel, că sistemul penal în totalitatea sa, constituie un adevărat
experiment.
Prevederile legale cu privire la suspendarea executării pedepsei, la probaţiune, la
eliberarea condiţionată pot fi considerate variabile experimente. La dispoziţia
experimentului rămâne acea zonă a cercetării criminologice destinată examinării
acţiunii factorului care contribuie la prevenirea fenomenului criminalităţii. Aplicarea
acestei metode îndeosebi la domeniul profilaxiei crimei şi la examinarea influenţei
factorilor pozitivi nu-i micşorează importanţa, întrucât răspunsul la întrebările de ce
unii oameni săvârşesc infracţiuni, iar alţii se abţin de la săvârşire reprezintă două
laturi ale aceleiaşi probleme.
3) Metoda clinică cercetează cazul individual în scopul formulării unui diagnostic şi
prescrierii unui tratament. Astfel, ea cercetează cazul individual într-un scop precis
determinat. În cadrul cercetării criminologice studiul personalităţii infractorului are o
importanţă deosebită, motiv pentru care metoda clinică este utilizată destul de
frecvent. De altfel, în literatura de specialitate mulţi autori mai denumesc metoda
clinică şi istoria cazului sau anamneză. Metoda clinică reprezintă calea prin care se
tinde către o cunoaştere multilaterală a personalităţii infractorului. Şi criminologia
clinică, în ansamblul său, are ca suport metodologic această metodă. Fiind organizată
conform principiilor clinicii medicale, ea îşi propune formularea unui diagnostic pe
baza căruia urmează să se evalueze viitoarea conduită a subiectului şi să se formuleze
un prognostic social.
4) Metoda statistică Cu toate că statisticile criminalităţii nu constituie o cercetare
criminologică, ci înregistrări de date “de facto”, intenţionăm să abordăm metoda
statistică.
Criminalitatea este un fenomen social de masă, iar aici metoda cea mai potrivită este
metoda statistică, care se foloseşte frecvent în criminologie. Cu ajutorul ei putem
cunoaşte mărimea şi volumul criminalităţii, dinamica şi desfăşurarea criminalităţii în
timp și întinderea în spaţiu. Statistica, privită în sensul modern al termenului ca ştiinţa
interpretării faptelor prin raportare la modelele probabiliste, constituie un puternic
instrument de cercetare a problemelor criminalităţii.
Ca ştiinţă a repartiţiilor, statistica întrebuinţează metode şi procedee moderne,
matematice, cum sunt teoria probabilităţilor, sondajul statistic și analiza factorială,
pentru observarea, prelucrarea şi analiza statistică a fenomenelor sociale, inclusiv a
criminalităţii. Menţionăm, în acest context, existenţa statisticilor internaţionale şi a
statisticilor naţionale. Cele internaţionale au fost realizate iniţial de Interpol şi ulterior
de institutele O.N.U. specializate în prevenirea crimei şi tratamentul delincvenţilor.
Ele realizează o analiză comparată a stării şi dinamicii fenomenului infracţional în
diferite ţări,pe când, cele naţionale aparţin diverselor instituţii implicate în lupta
împotriva criminalităţii. Dintre statisticile naţionale evidenţiem statisticile elaborate
de Ministerul Justiţiei, Ministerul Afacerilor Interne și Procuratura Generală. Un
aspect demn de semnalat aici este acela că, în realitate, statisticile judiciare nu
înregistrează criminalitatea reală ci, mai degrabă, reacţia socială formală împotriva
criminalităţii, înţelegând prin aceasta că o parte foarte importantă a fenomenului
infracţional, cifra neagră, rămâne în afara tabloului statistic.
O altă problemă a statisticilor judiciare este aceea că ele produc o anumită deformare
a imaginii asupra fenomenului infracţional, întrucât nu dispun de un sistem de
evaluare a criminalităţii în funcţie de gravitatea faptelor penale consemnate. Pentru a
corecta această deformare, s-a propus aplicarea unui indice al gravităţii, numit
“indicele criminalităţii”. Sistemul cel mai cunoscut este acela care are o bază social-
logică de calcul. Crima nu mai este considerată ca o noţiune juridică, ci ca un
“eveniment sociologic” şi este descompusă în mai multe “subevenimente” cărora li se
atribuie o valoare în funcţie de gravitate. În concluzie, metoda statistică permite a
studia nu numai volumul, densitatea şi ritmul criminalităţii, ci şi forma de dezvoltare
a legităţilor care guvernează criminalitatea în cadrul unei anumite structuri social-
economice.
5) Metoda tipologică ca una din cele mai vechi metode de cercetare criminologică a
servit în principal la:
- descrierea unui aşa-numit tip criminal în opoziţie cu tipul noncrininal;
- descrierea unor tipuri particulare de criminali (profesionist, violent, escroc);
- stabilirea unei tipologii criminologice a actului infracţional.
Metoda tipologică este prezentată în criminologia de orientare sociologică şi în cea de
orientare psihologică, dar cea mai mare frecvenţă se observă în tendinţa
bioantropologică în criminologie. Autorii acestei ultime tendinţe au fost serios
preocupaţi să argumenteze existenţa unui tip constituţional de infractor.Aceasta are la
bază noţiunea de tip, reprezintând o combinaţie a mai multor trăsături caracteristice
pentru fenomenul studiat. O grupare de tipuri între care se repartizează diferitele
trăsături caracteristice ale fenomenului studiat constituie o tipologie care operează o
selecţie, oprindu-se asupra acelor trăsături care prezintă o asemenea importanţă
pentru descrierea fenomenului, încât permite eliminarea tuturor celorlalte elemente ca
fiind de ordin secundar.
Tipologiile se pot clasifica în:
 - tipologii specifice (printre primii creatori se numără C.Lomrozo şi E.Ferri, care au
încercat să demonstreze existenţa unui tip unic de criminal, prin evidenţierea unor
trăsături, considerate stigmate ale crimei);
- tipologii de împrumut;
- tipologii constituţionale;
- tipologii psihologice;
- tipologii sociale.

Rezultatele cercetărilor realizate pe baza metodei tipologice arată că nu s-au putut

stabili până în prezent corelaţii semnificative între o anumită tipologie şi delincvenţă.
6) Metoda comparativă o întâlnim în toate fazele procesului de cercetare
criminologică. Se afirmă că, prin vocaţie, ca şi prin utilizare, metoda comparativă
reprezintă metoda cu cel mai larg câmp de aplicare în ştiinţele sociale. E. Durkheim
arată referitor la metoda comparativă că: “Nu avem decât un anumit mod de a
demonstra că între două fapte există o relaţie logică, un raport de cauzalitate, acela de
a compara cazurile în care ele sunt prezente sau absente simultan şi de a cerceta dacă
variaţiile pe care le prezintă în aceste combinaţii diferite de impurităţi dovedesc că
unul depinde de celălalt”. Deci, o comparaţie presupune cel puţin două elemente care
urmează a fi comparate.
Printre procedeele de comparare evidenţiem:
- procedeul concordanţei, pentru a putea determina cauza, este necesar ca prin
analiza fenomenelor anterioare să determinăm elementul comun existent în cuprinsul
lor.
- procedeul diferenţelor; ori de câte ori un fenomen se produce în cazul în care sunt
întrunite anumite condiţii, dar el nu se mai produce când una dintre aceste condiţii
lipseşte, atunci această presupusă condiţie constituie cauza fenomenului.
- procedeul variaţiilor concomitente, în măsura în care mai multe fenomene precedă
un alt fenomen, acela dintre fenomenele precedente care variază în acelaşi fel cu
fenomenul care succede constituie cauza.
Este, totuşi, o metodă care suferă de o anumită lipsă de rigoare, de aceea se
recomandă ca rezultatele obţinute pe această cale să fie aprofundate şi verificate prin
intermediul altor metode de cercetare.
 CRIMINOLOGIA CLINICĂ

Dacă criminologia teoretică şi criminologia generală sunt ramuri predominant

teoretice, criminologia clinică este o ramură predominant aplicativă. Cercetările ei au
la bază o anumită concepţie despre criminal, bunăoară că acesta este o personalitate
criminală ori un inadaptat social.
Criminologia clinică examinează fenomenul criminal ca fenomen individual, izolat şi
se preocupă cu precădere de acesta. Criminologia clinică, asemănătoare cu medicina
clinică, are misiunea de a efectua studii complexe ale criminalului, în urma cărora se
pune un diagnostic privind cauzele comiterii unei infracţiuni şi apoi se face un
pronostic asupra condiţiei viitoare a criminalului respectiv. Examenul care se
efectuează este un examen complex, în sensul că se face o anchetă socială (condiţiile
de familie şi de mediu în care aceasta a crescut şi s-a dezvoltat), un examen
psihologic (trăsături de temperament şi caracter, nivel de inteligenţă), un examen
medical (sănătate fizică şi psihică) și antecedente penale.
După acest examen, se conturează un diagnostic al delincventului, prin care se
explică condiţiile şi cauzele personale şi sociale care au condus la săvârşirea crimei,
delictului şi, în acelaşi timp, se face o apreciere, pe baza diagnosticului, asupra
evoluţiei următoare şi viitoare a criminalului, un pronostic asupra probabilităţii
săvârşirii de noi infracţiuni sau asupra îndreptării şi reintegrării sociale a acestuia.
Contribuţia criminologiei clinice constă în explicarea conduitei delincvenţiale a unui
om şi a conduitei viitoare a acestuia, în sensul că se va arăta dacă acesta va săvârşi
noi infracţiuni, devenind un recidivist, sau se va abţine de la aceasta şi se va
conforma normelor de conduită socială şi morală. Tot pe baza examenului şi a
diagnosticului făcut, se va trasa, în cazul infractorului aflat în executarea pedepsei
aplicate (în penitenciar sau executarea pedepsei în libertate), şi prescrie tratamentul
cel mai potrivit. Până acum, criminologia clinică s-a dovedit utilă şi edificatoare. În
multe ţări (Franţa, Belgia, Italia, Germania) s-au deschis clinici şi laboratoare de
criminologie clinică, care 39 desfăşoară o activitate practică, dar şi ştiinţifică, aceasta
fiind dedusă din studiile practice desfăşurate.
Pierluigi Baima Bollone, în lucrarea „De la antropologia criminală la criminologie”,
la începutul mileniului, îl califică pe Benigno Di Tullio drept „cel mai activ student al
ultimelor evoluții în antropologia criminală” precum și fondator al criminologiei
clinice, adică a spune despre acea ramură, tot aplicativă, a criminologiei care, în
raport cu cazuri concrete, oferă o reconstrucție (diagnostic) a factorilor care au
contribuit la geneza (criminogeneza) și executarea (criminodinamica) infracțiunii, un
prognostic despre gradul periculozităţii sociale a infractorului şi o posibilă terapie
pentru reeducarea acestuia.
În anii șaptezeci, în producția sa manuală despre criminologie, încheierea unui
angajament de sistematizare de decenii, Di Tullio a prezentat individul „ca un
compus unitar în care forțele ereditare și dobândite, biologice și psihologice, sociale
și culturale, sunt strâns îmbinate între ele, astfel încât doar un studiu aprofundat al
cazului individual poate face cunoscută importanţa reală a diferiţilor factori ai
criminalităţii". De aici şi necesitatea unei împărţiri ulterioare a criminogenezei în „bio
„şi „psiho-criminogeneză".
Deja în tratatele și lucrările sale anterioare în ansamblul său, savantul molise pusese
în evidență datoria contractată prin abordarea „clinică”, a „cazului unic”, față de
abordarea constituționalistă în așteptare, dezvoltată începând cu anii 1920 de
personalități precum Achille De Giovanni, Giacinto Viola, Ernst Kretschmer și
Nicola Pende, asigurând cel mai mare progres în studiile criminologice și permițând
antropologiei criminale să depășească un moment neprecizat de „arest”; care derivă,
împreună cu cel „psihologic”, inaugurat de Sante De Sanctis, din şcoala romană de
antropologie criminală a lui Salvatore Ottolenghi.
Di Tullio, elev al acestuia a vrut să-l facă să coboare, deşi indirect, din robustul
trunchi lombrozian. Soliditatea acestor ramificații, care necesita raționament” nu a
decadenței, ci a evoluției doctrinelor lombroziene”, a fost atestată de faptul că Di
Tullio, dincolo de aclamațiile obișnuite ale pragmaticii care îl înfățișa pe Lombroso
ca cel care a „inițiat și răspândit acea metodă științifică în studiul delincventului”,
născut cu Bacone, Galileo și Cartesio, care scosese la iveală inconsecvența studiilor
penale din epocile anterioare, mizând pe metoda „intuitiv-empirică”, a celebrat și
repercusiunile sănătoase, în legislația și în politica penală a un număr tot mai mare de
State, al „fazei [...] așa-zise eclectice” a demersului antropologului veronez, „în care
se acordă o importanță egală atât teoriilor biologice, cât și teoriilor sociale”; fază
care, pornind de la lucrările lui Enrico Ferri și Raffaele Garofalo, au reînnoit tocmai
„justiția penală internațională”.
Acest din urmă savant, de fapt, își făcuse simțită influența asupra tuturor reformelor
care au fost realizate în domeniul dreptului penal în ultimii cincizeci de ani, în ceea
ce privește prevenirea criminalității, reeducarea penală și apărarea societății, în timp
ce meritul criminologului mantuan a fost acela de a fi propus în 1921 un proiect de
cod penal, care nu a intrat niciodată în vigoare, care a înlocuit „conceptul de
responsabilitate morală” cu cel de „responsabilitate juridică” al lombrosianului școală
și tradiție.
Di Tullio nu putea să nu-și exprime, încă la începutul anilor șaptezeci, toată uimirea
sa față de ostilitatea majorității avocaților penalisti italieni față de o reformă a codului
penal care a abandonat conceptul de pedeapsă a pedepsei. Di Tullio a răspuns acestei
reticențe că „dacă Școala clasică a fost prima care a făcut legile cunoscute Justiției și
a pus bazele dreptului penal, Școala Positivă a fost prima care a făcut oamenii
conștienți de justiție și ia făcut pe oameni să simtă nevoia de a oferi noi scopuri
importante dreptului penal. Dacă este adevărat că infracțiunea este un fapt juridic, nu
este mai puțin adevărat că infracțiunea în sine este acțiunea unui om, care poate fi
înțeleasă în adevăratul ei sens numai dacă este încadrată în personalitatea persoanei
care a conceput-o si a realizat-o.
Pentru Di Tullio, criminalitatea era rezultatul unui complex de factori cauzali,
individuali și de mediu. Au existat astfel „infracțiuni de natură predominant
ecologică, precum și cele de tip ocazional și infracțiunile de natură predominant
biologică, precum cele de tip constituțional sau patologic; Era, așadar, plauzibil să se
creadă că factorul ereditar joacă un rol predominant tocmai în geneza a ceea ce
constituie fenomenul de predispoziție a criminalității, dar, a adăugat savantul, trebuie
să rămână clar că singurul factor de dispoziție originar sau ereditar nu este suficient
pentru a justifica infracțiunea, a cărei dezvoltare contribuie întotdeauna la acțiunea la
fel de decisivă a factorului de mediu a acelui complex de afecțiuni organice și
psihice, ereditare, congenitale sau dobândite, care fac ca individul să fie deosebit de
înclinat spre a deveni infractor.

PROSTITUTIA ÎN CONCEPȚIA LUI DI TULLIO

În materie de prostituție, a afirmat Di Tullio, după ce a presupus că aceasta era una

din „acele fenomene de antisocialitate care merg asumând o gravitate tot mai mare”,
care, neabătându-se de la medie și din punct de vedere moral, au fost obligate de
evenimentele dureroase ale vieții să renunțe, deși temporar, la idealurile lor de soție și
mamă cinstită. Acest tip de prostituție nu putea decât să prezinte puțin interes din
punct de vedere criminologic. Di Tullio a adăugat în schimb că „prostituția
adevărată” este aceea care, deși găsește condiții favorabile pentru propria sa
dezvoltare în mediu, își trage în primul rând proveniență dintr-o individualitate
anormală, adică împrejurarea care a permis Școlii Criminologice Italiane să afirme că
prostituția reală este un echivalent al criminalității și că afinitatea dintre
caracteristicile psihice ale prostituatelor reale și cele ale delincvenților constituționali
este foarte mare. Așa se explică împrejurarea că „adevărata prostituată” este adesea
condusă să comită acte criminale de tot felul, de la furt la înșelăciune, de la calomnie
la otrăvire, de la ultraj la vătămare gravă până la crimă.
Dacă atunci numărul femeilor criminale era limitat, acesta era datorită faptului că
prostituata era aproape întotdeauna controlată de partenerul său și că natura sa
criminală s-a exprimat în „constrângere”, în „instigare”, în „sugestie”, în
„convingerea” omului care comite infracțiunea, deci prin „activități care, deși
constituie echivalente criminale sigure, ele scapă cu ușurință de rigorile legilor.
Cu referire, deci, la studiile lui Maryse Choisy, filozof francez și psihanalist freudian,
Di Tullio s-a plâns de inadecvarea explicațiilor „psihanalitice” care identificau cauza
prostituției în „Evoluție psiho-sexuală neregulată”, care trebuie pusă pe seama
condițiilor familiale „neregulate” și „traumei psihice” sau „sentimentelor de ostilitate
între prostituată și tată”. între prostituție și un nivel scăzut la nivel intelectual, Di
Tullio a reamintit diverse lucrări care îi negaseră existența. Factorul economic nu era
unul decisiv în sfârșitul prostituției; într-adevăr, așa cum demonstrează împrejurarea
că acest lucru s-a manifestat și în familiile înstărite, a acționat „mai mult prin
evidențiere decât prin crearea acelor caracteristici antropo-psihologice, care se
regăsesc de obicei în personalitatea „prostituatelor adevărate”.
Rezumând, așadar, pentru Di Tullio, școala pozitivă italiană a convenit de acord că
„adevărata prostituată” era purtătoarea unor anomalii constituționale atât de grave
încât, dacă sunt activate de stimuli de mediu, acestea au determinat-o să dezvolte
comportamente criminale. În schimb, caracterul necriminal al prostituției era susținut
de Giuseppe Sergi, unul dintre cei mai importanți antropologi fizici și evoluționiști
între secolele al XIX-lea și al XX-lea și co-fondator al mișcării eugenice din Italia.
Lombroso ar fi prețuit, de asemenea, reflecțiile Sergentului cu privire la subiectul
prostituției în editarea lucrării sale. De altfel, în Degenerările umane din 1889, Sergi a
afirmat și natura biologică a prostituției: „prostituția modernă are o serie de cauze
care o determină, dintre care unele sunt pur sociale, altele derivă din condiții organice
individuale aflate în competiție cu cele sociale”.
Mizeria, seducția, înșelăciunea, violența, sunt printre primele; erotismul exagerat,
lipsa sau diminuarea simțului modestiei, tendința foarte marcată către celălalt sex,
sunt condiții individuale, cărora li se alătură primele. Au fost prostituate pentru
degenerescență primitivă sau congenitală, cu caracteristici atavice, cel puțin. din
punct de vedere fiziologic și prostituate care au dobândit degenerare. Deocamdată
este greu de spus care este cea mai mare clasă; dar cred că trebuie să fie cea din urmă.
Prostituatele care au moștenit caracteristici degenerative, congenitale, sunt cele cu
tendințe exagerate către celălalt sex, la care se alătură adesea o lipsă aproape totală a
modestiei; în schimb prostituatele prin influență socială au suferit pierderea modestiei
care exista deja în ele.
Prostituția, pentru Sergi, este așadar rezultatul degenerării, congenitale sau dobândite,
dar nu este delincvență, chiar dacă prostituate, neputând să opună orice rezistență în
lupta socială, sunt cele mai expuse criminalității.” În general, femeile nu poartă
caracteristicile unui criminal, în societate dând o cotă foarte mică de criminalitate, dar
manifestă în mare măsură degenerarea deosebită a sexului său, prostituția.
 BENIGNO DI TULLIO, BIOGRAFIE

Benigno Di Tullio s-a născut la Forlì del Sannio (IS) la 4 aprilie 1896. Licențiat în
Medicină și Chirurgie, a lucrat ca medic în închisoarea Regina Coeli din Roma,
începând cariera academică în anii 1930; a devenit asistent al Catedrei de Medicină
Legală a Universității „La Sapienza” din Roma, dedicându-se problemei închisorii, în
special prin desfășurarea activităților la închisoarea Regina Coeli și San Michele,
prima închisoare pentru minori din Roma.
Savant în psihiatrie, își întemeiază studiile pe criminologie al cărei părinte fondator
este. Figura și opera sa domină practic ultimii 50 de ani de cercetare criminologică.
Abordarea Prof. Di Tullio s-a impus treptat în lumea academică italiană, astfel încât
în ultimul deceniu în țara noastră s-au înmulțit catedrele și instituțiile de predare a
criminologiei clinice, în general în cadrul facultăților de medicină. S-a ocupat de
prevenirea delincvenței și de reintegrarea infractorilor în societate.
A fost fondatorul în 1957 al Societății Italiene de Criminologie (SIC) al cărei
președinte a fost primul. Autor al numeroaselor publicații științifice, inclusiv al
Tratatului de antropologie penală. Este primul profesor de antropologie criminală la
Universitatea din Roma. Cariera sa profesională, în continuă ascensiune, și
împodobită cu mare stima de comunitatea științifică, s-a încheiat în 1971 când, din
cauza limitelor de vârstă și a murit la Roma în iunie 1979 la vâsta de 83 de ani.
Criminalist, psihiatru de mare renume nu numai în Italia, ci și în lume, și-a dedicat
întreaga viață ca savant, aplicând cercetările sale la prevenirea criminalității și
reeducarea criminalului, ca persoană bolnavă pasibil de tratament, la reintegrarea în
societate.
Există încă numeroase conferințe naționale și internaționale care au loc pentru a
aminti figura „Profesorului” (cum era numit de concetățenii din Forlì) în care savanții
îl amintesc pentru consecvența și pasiunea cu care și-a dus la îndeplinire ideile și
metoda. a muncii.
Lucrărie sale principale sunt:

 Manual de antropologie și psihologie criminală , Anonima Română

Editoriale, Roma, 1931.
 Curs de antropologie penală , prelegeri susținute la Universitatea din Roma
„La Sapienza”, Libreria Castellani, Roma, 1935.
 Lecții de antropologie penală , Sfat. L. Pozzi, Roma, 1940 (cu edițiile
ulterioare).
 Medicină Pedagogică Amendativă , OET-Ediții Educaționale, Roma, 1941.
 Tratat de antropologie criminală , Editura „Criminalia”, Roma, 1945.
 Manuel d'anthropologie criminelle , Payot, Paris, 1951.
 Principii de criminologie clinică și psihiatrie criminalistică , Institutul de
Medicină Socială al Universității din Roma „La Sapienza”, Roma, 1954 (cu
edițiile ulterioare).
 Horizons in Clinical Criminology , New York University Press, New York,
1959.
 Lecții de antropologie penală , Școala Superioară de Poliție, Roma, 1960.
 Principii de criminologie generală și clinică, cu note de psihopatologie
socială , Lombardo Editore, Roma, 1979.
 BIBLIOGRAFIE

1. Dincu A. „Bazele criminologiei”, București, 1993

2. Giurgiu N. „Elemente de criminologie”, Iași, 1993
3. Gladchi Gh. „Criminologie generală”, Chișinău, 2001
4. Lombroso C. „Femeia delicventă, prostituata și femeia normală”, Roma,
1893
5. Sergi G. „Degenerțiile umane”, Milano, 1889
6. Sergi G. „Femeia normală și cea degenerată”, Milano, 1893
7. Di Tullio B. „Principii de criminologie generală și clinică și Psihologie socială”,
Roma, 1979