CRIMINOLOGIE

CURS 1

I.
Noţiuni introductive

Criminologia – ştiinţă penală

1. Apariţia criminologiei ca ştiinţă

Etimologic, cuvântul criminologie provine de la latinescul „crimen” (crimă) şi grecescul
„logos” (principiu, ştiinţă, idee, cunoaştere).
Criminologia este o ştiinţă relativ tânără, fiind în general acceptat ca întemeietor Cesare
Lombroso (1835-1909). Dat fiind că iniţial, în secolul XX, cercetarea criminologică s-a realizat
de către antropologi, a fost preferat studiul infractorului. Şi în criminologia modernă
infractorul, criminalul sau deviantul fac obiectul central al studiilor, însă se pune accentul şi pe
alte elemente, cum ar fi studiul victimei, existând chiar opinii conform cărora victimologia a
evoluat ca ştiinţă de sine stătătoare.
În România, criminologia a fost o ştiinţă de multe ori ignorată, până la începutul anilor 90.
Existau tendinţe de cosmetizare a realităţilor sociale; lipseau cercetări autohtone, proprii
criminologiei şi însăşi disciplina de studiu lipsea de multe ori din învăţământul juridic din
România. S-a susţinut că „Pe magistrala progresului societăţii socialiste româneşti,
criminalitatea –înţeleasă ca ansamblul comportamentelor antisociale săvârşite într-o unitate
de timp în cadrul orînduirii noastre –reprezintă un fenomen secundar, marginal, în raport cu
existenţa socialistă din societatea românească. În principiu, demersul explicativ al menţinerii
încă a criminalităţii în societatea socialistă românească, trebuie făcut prin prisma unui
determinism social-uman multiplu, din optica unor complexe şi multiple dependenţe social-
istorice, individuale, interidindividuale şi colective, deci, din orizontul interacţiunii naturii
contradictorii a progresului socialist al existenţei sociale şi al conştiinţei sociale pe de o parte,
cu cea mai adîncă diversitate a naturii contradictorii a fiinţei umane, pe de altă parte” 1. O
cercetare reală a fenomenului criminalităţii devenea aproape imposibilă, în condiţiile în care
(indiferent de calitatea cercetătorului) premisa de la care se pornea era aceea că orice act
criminal este un fenomen marginal, criminalitatea însăşi fiind un fenomen pe cale de dispariţie.
După 1990 a apărut un număr relativ mare de lucrări în domeniu, în prezent se constată
însă un interes mai scăzut în doctrina românească, deşi la nivel internaţional criminologia ca
ştiinţă capătă o importanţă din ce în ce mai mare. Pe plan naţionl considerăm îngrijorătoare
1
Aurel Dincu, Criminologie, Ed. TUB, Bucureşti, 1984, pp. 195-196

1
lipsa unor ample statistici oficiale, lipsa unei politici penale pe termen lung şi a altor măsuri
pentru combaterea criminalităţii. Se înregistrează totuşi progrese importante, mai ales prin
crearea unor organisme internaţionale precum Societatea Internaţională de Criminologie,
Divizia ONU pentru justiţie şi prevenirea criminalităţii.

2. Definiţia criminologiei
Criminologia este o ştiinţă penală, cu un pronunţat caracter interdisciplinar, alcătuită din
totalitatea ideilor, concepţiilor, regulilor şi procedeelor despre cunoaşterea criminalităţii şi a
consecinţelor sale victimizatoare2. În opinia unor autori3 criminologia nu are un caracter total
autonom, fiind o ştiinţă auxiliară ştiinţelor penale, din grupa sociologiei. Considerăm totuşi că
se poate vorbi despre criminologie ca despre o ştiinţă cu caracter autonom, dat fiind că există,
în cadrul acestei discipline, o unitate de metodă şi principii unice, chiar dacă obiectul de studiu
al disciplinei se intersectează cu alte ştiinţe sociale. În concluzie, criminologia este o ştiinţă
juridică4 ce analizează criminalitatea în ansamblul său, cu mijloace specifice atât sociologiei
cât şi ştiinţelor penale.
Scopul criminologiei, ca ştiinţă, este reprezentat de înţelegerea, prevenirea şi combaterea
fenomenului criminal. Ar fi utopic să credem că pot fi eradicate complet comportamentele
criminale (nu întâmplător cuvântul grecesc „utopia” se traduce prin „loc ce nu există nicăieri”).
Tocmai de aceea ştiinţele penale nu urmăresc eliminarea totală a infracţiunilor sau delictelor
dintr-o societate, ci menţinerea acestora la un grad tolerabil. Dezechilibrele majore în ceea ce
s-ar putea numi „constanta crimei” indică puternice tensiuni în respectiva societate şi indică
slăbiciuni ale unor instituţii sau ale modului în care acestea funcţionează, „comunică” între ele.
Nu poate fi însă vorba despre nicio formă de combatere fără o înţelegere cât mai profundă
a unui fenomen social.
Ca fenomen juridic, criminalitatea desemnează ansamblul comportamentelor umane
considerate ca fiind abateri grave de la norme, incriminate şi sancţionate ca atare. Conceptul
de criminalitate îl cuprinde pe cel de infracţiune dar nu poate fi redus la acesta. Considerăm că
din punct de vedere criminologic, constituie „crimă” şi faptele ce nu pot fi considerate
infracţiuni (spre exemplu o faptă săvârşită de un minor în vârstă de 13 ani nu poate fi
infracţiune, întrucât intervine o cauză de neimputabilitate –minoritatea- dar poate fi considerată
„crimă”) –comportament deviant. Mulţi dintre sociologii americani (de exemplu Thorsten
Sellin) înţeleg prin crimă orice încălcare a normelor de conduită din societate, indiferent dacă
acestea fac sau nu obiectul unor reglementări juridice. „Crima” ca obiect al criminologiei
trebuie să fie analizată atât ca fenomen juridic cât şi non-tehnic, în strânsă legătură cu religia,
morala, cultura –formele mai largi de devianţă socială. Conform unor teorii, noţiunea de crimă
poate fi definită numai în relaţie cu reacţia socială, poate fi definită doar de reacţiile pe care
oamenii le au cu privire la ea5. Totuşi, o astfel de concepţie este oarecum în opoziţie cu
fundamentul noţiunii de pedeapsă în dreptul penal. Altfel spus, raţiunea pedepsei nu se poate

2
Ion Gheorghiu Brădet, Criminologia generală românescă, Ed. Tipocart Braşovia, Braşov, 1993, p. 56
3
A. Dincu, op. cit., p. 4
4
Pentru opinia conform căreia criminologia ar fi o ştiinţă extrajuridică a se vedea A. Dincu, op. cit., p. 5
5
G. Ungureanu, Criminologie, 2002, p. 322

2
întemeia pe reacţia socială ci pe lege şi necesitatea pedepsirii anumitor fapte, chiar dacă acestea
ar fi acceptate de către majoritatea societăţii.
Obiectul criminologiei: Obiectul de studiu al criminologiei include criminalitatea, ca
fenomen social, crima, actul deviant, personalitatea deviantă, victima şi reacţia socială
împotriva criminalităţii6.
Este necesară şi o diferenţiere între tipurile de criminalitate:
Criminalitatea reală – concept cantitativ care presupune totalitatea faptelor penale
săvârşite pe un anumit teritoriu, într-o perioadă de timp determinată
Criminalitatea aparentă- totalitatea infracţiunilor semnalate sistemului justiţiei penale şi
înregistrate ca atare
Criminalitatea legală – totalitatea faptelor penale pentru care s-au pronunţat hotărâri de
condamnare rămase definitive.
Diferenţa dintre criminalitatea reală şi criminalitatea aparentă este denumită cifra neagră
a criminalităţii şi reprezintă faptele antisociale care, din diferite motive, rămân necunoscute.
Obiectul principal al criminologiei este reprezentat de criminalitatea reală.
Scopul – scopul general (Pinatel)- definirea unei politici de apărare socială trebuie să fie
bazată pe datele stabilite de criminologie- fundamentul unei politici penale eficiente, în măsură
să determine prevenirea şi combaterea fenomenului infracţional. Scopul imediat- dreptul penal
vizează apărarea unor valori considerate fundamentale- criminologia urmăreşte stabilirea
cauzelor care determină producerea criminalităţii, cunoaşterea făptuitorului, şi chiar
propunerea unor remedii, incluzând şi elemente de victimologie.
2. Scurtă privire istorică
Există în general percepţia că în trecutul foarte îndepărtat, crima fie nu avea loc, fie era un
eveniment izolat, care dacă se întâmpla primea un răspuns prompt şi dur: fie ostracizarea
vinovatului (care de multe ori echivala morţii) fie pedepse ce pot fi astăzi considerate excesiv
de dure. Această percepţie este însă, credem, una profund greşită. Comportamentul deviant,
abaterea de la normă, concretizată uneori în crimă trebuie să fie la fel de veche ca fiinţa umană
(păcatul originar) {teorie a trecutului mai favorabil, mai blând –a se vedea Rousseau}, chiar
dacă în ceea ce priveşte criminologia putem afirma că este o ştiinţă tânără.
Originea civilizaţiei umane, ca formă de colectivitate organizată este reaşezată, regândită,
analizată şi dezbătută cu fiecare nouă descoperire a ştiinţei. Mereu împinsă mai în urmă, pe
măsură ce lumina descoperirilor ştiinţifice recente îndepărtează negura vremurilor, originea
statului şi dreptului ni se înfăţişează mereu într-o nouă formă. Acum nu mai mult de un secol
şi jumătate, de pildă, se credea că la originea civilizaţiei egiptene ar sta cea a Indiei. În situl de
la Jebel Faya (Emiratele Arabe Unite) au fost recent descoperite aşezări paleolitice, unelte şi
topoare din piatră cu o vârstă de aproximativ 125.000 de ani. Relativ recent a fost rescrisă cu
aproximativ 10 milenii şi istoria migraţiei primilor oameni în zona Europei. Testele cu carbon
indică o vechime a oaselor de aproximativ 50.000 de ani7. Este de asemenea cunoscut faptul

Gheorghe Nistoreanu, Costică Păun, Criminologie, Ed. Europa Nova, Bucureşti, 1996, p. 24
6
7
Până la acest moment se considera că cele mai vechi oseminte din Europa ar fi cele descoperite în Peştera cu Oase
din România, datate la aproximativ 40.000 de ani - Erik Trinkaus, Ştefan Milota, Ricardo Rodrigo, Gherase Mircea,
Oana Moldovan, Early modern human cranial remains from the Peştera cu Oase, Romania, Journal of Human
Evolution 45 (2003), pp. 245–253

3
că Homo sapiens se afla în apropierea Mediteranei încă de acum 90.000 de ani. Multe dintre
picturile rupestre descriu scene violente şi comportamente deviante.
În spaţiul Asiro-Babilonian (codul lui Hammurabi) copiii erau traşi la răspundere şi
pedepsiţi pentru faptele săvârşite de către părinţii lor8. Unii infractori erau alungaţi din rândul
familiei sau comunităţii9. Atunci când hoţul profita de un incendiu pentru a fura, pedeapsa era
moartea prin foc; la acestea se adaugă înlesnirea fugii sclavilor (art. 15) şi adăpostirea celor
fugiţi (art. 16 sau ştergerea semnelor cu care aceştia erau înfieraţi pentru a nu mai putea fi
recunoscuţi şi revendicaţi de stăpânii lor -art. 227). Tot cu pedeapsa capitală era pedepsit cel
care vindea un lucru furat (art. 9), cel care cumpăra sau primea în păstrare –fără martori sau
acte scrise- diverse bunuri din mâinile unui minor sau ale unui sclav (art. 7), cel care revendica
un lucru străin, ce nu-i aparţinea (art. 9).
În India Antică, femeia dintr-o castă superioară care comitea adulter, era sfâşiată de câini
într-un loc public, iar complicele ei era ars pe un „pat” de fier înroşit în foc10.
Preocupări cu privire la originea crimei au existat şi în lumea antică. Socrate spre exemplu,
afirma cu privire la conduita criminală că aceasta este „fructul ignoranţei”. Mai târziu,
Montesqueiu (1689-1755) arăta că legea nu trebuie să înfricoşeze şi că fiecărei categorii de
crime şi delicte trebuie să îi corespundă pedepse pe măsura gradului de pericol social (noţiune
la care legiuitorul penal renunţă astăzi atunci când defineşte infracţiunea).
-Frenologia-neurologul german Franz Iosef Gall (1758-1828) care susţinea că fiecare din
funcţiile psihice sunt localizate în anumite zone ale creierului, precis determinate şi că ar exista
o legătură între forma şi modul de dezvoltare .
Cu toate că rolul înaintaşilor în studiile ce au legătură cu fenomenul criminalităţii nu poate
fi negat, „pionierii” criminologiei ca ştiinţă sunt Cesare Lombroso, Enrico Ferri şi Rafaele
Garofalo.
Cesare Lombroso (1835 - 1909)11
A comparat actele şi faptele criminalilor cu comportamentul animalelor, considerând că şi
acestea pot comite „asasinate”. Deşi s-a pronunţat cu privire la teoria delincventului înnăscut
şi la teoria atavismului, Lombroso nu a avut capacitatea să delimiteze un nou teritoriu al ştiinţei,
ideile sale fiind dirijate spre antropologia criminală. Lombroso ilustrează cercetările
antropologice asupra criminalilor prin experimente, studiile comportamentului plantelor,
insectelor şi animalelor ucigaşe în mediul natural fiind extinse şi la oameni. Opiniile despre
criminali proveneau parţial din aceste cercetări, astfel că, Lombroso a indicat criteriile pentru
identificarea criminalilor prin identificarea stigmatelor biologice. Exersând posibilitatea de a
observa în mod direct plantele, insectele şi animalele ucigaşe, acesta stabileşte raportări la
oamenii care au înclinări ucigaşe naturale. În opinia lui Lombroso, numărul criminalilor este
unul redus şi astfel ei sunt uşor de identificat şi pedepsit, societatea având posibilitatea să-şi
perfecţioneze metodele de a riposta la actele prejudiciabile.
Studiul criminalului are la bază analiza caracteristicilor morfologice ale oaselor şî organelor
criminalilor, prin compararea unor măsurători concrete. Înţelegerea şi identificarea

8
Art. 154 şi 158 Codul lui Hammurabi
9
Art. 210 şi 230 Codul lui Hammurabi
10
Legea lui Manu, Cartea XVIII
11
Camil Tănăsescu, Criminologie

4
criminalului este legată de mediul natural (biologic, familial, social etc.), având astfel
posibilitatea de a înţelege devenirea sa. Tezele cuprind embriologia delictului la organismele
inferioare, la copii, precum şi prostituţia şi nebunia morală la sălbatici. Contrazicând opiniile
juriştilor care invocau justiţia divină, eternă, C. Lombroso apreciază că, actele considerate
criminale, în mediul în care se produc au un caracter firesc, natura dând dovadă de
insensibilitate şi imoralitate. Lombroso subliniază că, aceste stări la animale au ca explicaţie
manifestarea eredităţii, a structurii organice sau sunt impuse de concurenţa vitală, apreciind
ca fiind „logice” actele de lapidare a animalelor homicide, în perioada Evului Mediu12.
Analizând delincvenţii născuţi cu anomalii cerebrale la speciile de animale domestice docile,
apreciază că, tendinţa criminală apare ca urmare a unor alteraţii congenitale cerebrale
(depistând rezistenţa la disciplină a unor animale din cauza dobândirii agresivităţii ereditare).
Crima este provocată de mai multe pasiuni, în sensul că, atât la animale, cât şi la oameni poate
să fie comisă din antipatie.
Teoria atavismului dezvoltată de C. Lombroso arăta că individul este sclavul şi nu stăpânul
moştenirii sale biologice13. Germenii comportamentului deviant, ai nebuniei morale pot fi
regăsiţi, în concepţia autorului indicat, la fetus, urmând să fie amplificate la adult (teoria
criminalului înnăscut). Lombroso a efectuat măsurători ale capului, a urechilor, a sternului,
mâinilor, unghiilor, dinţilor, a organelor genitale, stabilind gradul de sensibilitate şi apetitul
spre obscenitate. A susţinut teoria unor stigmate corporale (organice) la criminalii aflaţi în
penitenciare. A încercat să demonstreze (nu întotdeauna cu succes) că diferenţele în fizionomia
criminalilor (aspectul şi mărimea cutiei cranieie spre exemplu) influenţează perceperea
realităţii. Presupunea că tipul criminal are ochii scoşi din orbite şi injectaţi, prezintă mandibule
solide, proeminente, nasul mare şi coroiat, fruntea îngustă şi păroasă. Lombroso a încercat să
cuprindă elementele de comparaţie bio-comportamentală a rudelor (criminalul a avut un frate
hoţ, o soră prostituată, mama criminală, bunicul sinucigaş, iar presupusul tată era cerşetor;
criminalul care prezenta urechi cu toartă, pomeţi proeminenţi, ochii injectaţi, cap mic, dă
dovadă de cruzime şi insensibilitate)14, Lombroso a trecut ulterior, la identificarea tuturor
elementelor biologice anormale (dinţi inegali, ascuţiţi şi încălecaţi, organe genitale atrofiate,
degetul arătător deformat, privire încrucişată, sensibil la obscenitate, crud cu cei neputincioşi
şi cu animalele).
Contestatarii teoriilor lombrosiene (Lacassagne, Goring, Topinard, Tarde şi Ferri) îi refuză
lui Lombroso, calitatea de cunoscător a biologiei şi psihicului uman, când afirmă că, dintr-un
părinte alcoolic şi unul nebun se va naşte întotdeauna un criminal, această exprimare
reprezentând un mod superficial de judecată, deoarece teoria este contrazisă de pratica socială.
Precizările ulterioare, că este posibil ca un astfel de individ să nu comită crima, dar prin
stigmatele sale fizice indică predispoziţiile acestuia să producă fapte grave dacă vor fi
stimulate, atestă lipsa de consistenţă a teoriei. Controversele ireconciliabile s-au intensificat de
îndată ce „bandiţii intelectuali” i-au întins capcane: un ziarist i-a trimis fotografiile
judecătorilor de la Înalta Curte de Justiţie, afirmând că sunt indivizi arestaţi şi ar dori să le
cunoască predispoziţiile şi înclinaţiile comportamentale, iar Lombroso, după ce le-a descris

12
Ibidem
13
Ibidem
14
C. Tănăsescu, Criminologie

5
stigmatele atavice (mărimea craniului, a urechilor, a nasului, poziţia ochilor), i-a catalogat ca
fiind criminali cu predispoziţii sexuale, canibalice, homo-sexuale, violente, agresive,
nevropatice, masturbatorice, de hoţi, de escroci, iraţionale, de nebunie morală - toate
predispoziţiile fiind considerate absolut criminale; într-o altă încercare de verificare practică
a teoriei, cei mai periculoşi criminali, condamnaţi definitiv, au fost îmbrăcaţi în hainele
paznicilor, iar aceştia au îmbrăcat hainele puşcăriaşilor15. Prezentând pe scurt predispoziţiile
criminalilor, aşa cum păreau să fie materializate în chipul fiecăruia dintre paznici, Lombroso a
gafat în mod lamentabil, pentru că l-a ales pe cel mai ferit de predispoziţii „chipul de înger” în
persoana celui mai mârşav şi temut criminal.
Cu toate că multe dintre teoriile enunţate de Lombroso nu au un fundament ştiinţific real şi
sunt contestate de criminologia modernă, nu poate fi negat rolul său în studiul criminalului şi
al crimei, în stabilirea unor metode logice de înţelegere a tipului criminal.

Enrico Ferri (1856 -1929) Una din ideile principale ale lui Enrico Ferri (discipol al lui
Lombroso) a fost aceea că dreptul penal nu trebuie să se bazeze pe libera voinţă (liberul arbitru)
şi pe responsabilitatea morală a individului, pe care le considera simple ficţiuni. A dezvoltat o
teorie mult mai largă cu privire la cauzalitatea fenomenului infracţional. Conform opiniilor
sale, delictul (ca toate acţiunile omeneşti) este un fenomen cu etiologie (cauzalitate) complexă,
atât biologică cât şi fizico-socială, cu modalităţi şi grade diferite, în funcţie de caracteristicile
persoanelor implicate, ale timpului şi locului16.
La al IV-lea Congres Internaţional de Antropologie Criminală de la Geneva (1896) el a
realizat o clasificare a factorilor criminogeni:
a) factori antropologici;
b) factori fizici sau cosmo - telurici (climatul, natura solului, succesiunea zilelor şi nopţilor,
anotimpurile, temperatura, condiţiile atmosferice etc.);
c) factori sociali (densitatea populaţiei, familia, educaţia, protecţia socială, organizarea
economică şi politică, alcoolismul etc.).
Acordând prioritate factorilor sociali, Ferri evidenţiază faptul că ei se regăsesc mai ales pe
planul general al fenomenului infracţional, infracţiunea concretă are determinări multiple atât
biologice, fizice cât şi sociale, într-o măsură mai mare sau mai mică.
În opinia lui E. Ferri orice acţiune are o cauză, însă rezultatul activităţii ar fi putut să fie ales
de individ, astfel că, valoarea morală a acţiunii este dată de intenţia care a stat la baza acesteia,
persoana fiind responsabilă şi pasibilă de răspundere pentru fapta comisă. Delictul apare ca
rezultat al voinţei de a face rău, întrucât individul este stăpânul propriei sale voinţe, având
capacitatea de a decide dacă trebuie să îndeplinească o activitate pozitivă sau dacă urmăreşte
să comită un fapt prejudiciabil. Chiar dacă nu există o garanţie care să impună consecinţele
urmărite, totuşi, după modul de exprimare, după modul de obiectivizare, Ferri a criticat teoriile
lombrosiene, pentru faptul că, prezintă concluzii eronate în ceea ce priveşte fundamentul
delictului, deoarece se sprijină pe o înţelegere unilaterală a acestuia (naşterea, delincventul

15
C. Tănăsescu, Criminologie
16
C. Tănăsescu, Criminologie

6
înnăscut), făcând abstracţie de factorii determinanţi17. Ferri a negat existenţa liberului arbitru,
considerând că actul criminal nu poate avea nicio determinare.
Fără a respinge în totalitate teoria criminalului înnăscut, în opinia lui Ferri, constituţia
biologică are o importanţă redusă, crima fiind puternic influenţată de factori sociali sau psihici.
Prin urmare, Ferri respinge ideea determinismului, a „destinului criminal” implacabil. Ferri a
propus ca, pe lângă pedepsele cu închisoare să se adopte măsuri specifice, de natură economică,
socială, culturală, politică, pentru a se asigura condiţii de viaţă normale indivizilor (salarii mari,
preţuri mici), pentru a le oferi posibilitatea practicării drepturilor individuale. Măsurile se
refereau la încercarea de educare a minorilor prin învăţătură şi supraveghere, în sensul ca,
persoanele lipsite de sprijin familial sau abandonate, să intre în programe de ajutorare din
partea statului18. Ferri propunea ca delincventul pasional să fie obligat doar la repararea
daunelor nu şi supunerea acestuia la alte sancţiuni.

Raffaele Garofalo (1852-1934)

Raffaele Garofalo este cel care a dat numele ştiinţei criminologice19 şi a stabilit unele
principii şi metode. De asemenea, a structurat o mare parte din lucrările antropologilor şî
sociologilor de până atunci. S-a axat pe identificarea „anomaliilor morale” ale criminalului, a
subliniat importanţa unor factori criminogeni precum mediul social şi economic, incapacitatea
individului de a se adapta la unele condiţii de mediu, influenţa grupului social şi a familiei. În
concepţia sa, delictul are un caracter „natural” existând în orice societate, delict ce dă naştere
obligaţiei statului de a adopta măsuri de prevenţie şi represiune. Deficienţele organice înlătură
posibilitatea tragerii la răspundere a indivizilor, care nu-şi dau seama de ceea ce fac şi nu
posedă o voinţă sănătoasă pentru a executa o faptă delictuală, prejudiciabilă. Aşezând dorinţele
şi atitudinile delincventului în afara posibilităţilor acestuia de a raţiona, de a judeca, deoarece
anomaliile morale deviază sentimentele, Garofalo, a propus, să nu se exercite constrângeri de
nici un fel asupra acestuia, ci, să se adopte măsuri care să preîntâmpine comiterea faptelor
prejudiciabile, deoarece, deficienţele organice dovedesc lipsa de responsabilitate faţă de actele
comise20.
Considera că indivizii care nu se adaptează cerinţelor sociale şi comit încălcări grave ale
normelor trebuie să fie înlăturaţi în mod natural fizic, prin aplicarea pedepsei cu moartea,
aceasta fiind în opinia sa, singura cale de a înlătura anomalia psihologică permanentă. În cazul
celor mai tineri sau a celor care după ce au comis fapta au demonstrat că îşi pot schimba
comportamentul propunea aplicarea pedepsei cu închisoarea sau deportarea în colonii.
Interesantă este propunerea lui Garofalo privind adoptarea unui Cod penal internaţional şi
a unui Cod de procedură penală internaţională.
Garofalo nu acorda importanţă factorilor educativi sau culturali, susţinând ideea destinului,
a predestinării criminalului, ce nu putea fi modificat prin astfel de factori.

17
Ibidem
18
C. Tănăsescu, Criminologie
19
Prin publicarea, în anul 1880 a unei lucrări denumite „Criminologie”
20
C. Tănăsescu, Criminologie