Universitatea Danubius din Galați- Facultatea de Drept

Specializare: Drept
I
Curs: Criminologie
Tema nr. 1
Anul II
Student: Antighin George-Stefan

TEMA 1

Cerință: Consultând bibliografia indicată la finalul unităților de învățare elaborează un

eseu de 2/3 pagini (12 Times New Roman la 1,5 rânduri), în care să dezvolţi, pe lângă idei şi
informaţii din alte surse, următoarele aspecte:
Despre conceptul de crimă și Despre conceptul de “reacţie specială a societăţii
împotriva criminalităţii”.

Evoluţia criminologiei ca ştiinţa a fost marcata de numeroase controverse teoretice care

au vizat obiectul său de cercetare, funcţiile, metodele şi tehnicile ştiinţifice de explorare a
criminalităţii, aptitudinea de a face aprecieri pertinente asupra stării şi dinamicii fenomenului
infracţional şi capacitatea de a elabora măsuri adecvate pentru prevenirea şi combaterea acestuia.
Noţiunea de crimă folosită în studiile de criminologie are o accepţiune mai largă şi se
referă la infracţiune în general şi nu la noţiunea de crimă folosită în limbajul curent ce are un
sens mai restrâns şi face referire la infracţiunea contra vieţii ori alte fapte mai grave.
Emile Durkheim afirma în lucrarea sa "Regulile metodei sociologice" că "Noi numim
crime toate actele pedepsite şi mai definim crima obiectul unei ştiinţe speciale numită
criminologie. In acelaşi timp apreciem, aşa cum afirma unul dintre primii criminologi români,
Traian Pop, ca infracţiunea (sau crima), fiind legată de societate, a existat şi va exista
întotdeauna. "Vor exista mereu criminali, precum există săraci, neputincioşi, imbecili. Această
inegalitate este inerentă societăţii. Astfel, este o utopie a ne gândi la stârpirea absolută a
criminalităţii, tot ce putem face este ca s-o reducem şi s-o îmblânzim". Spre deosebire de studiul
criminalităţii care este de natură cantitativă, cel al crimei, ca fenomen individual, este de natură
calitativă.
 Noţiunea de crimă implică mai multe sensuri:
sensul comun – prin crimă se desemnează , de regulă, o infracţiune intenţionată
îndreptată împotriva vieţii persoanei, fie că este vorba de omor, de omor calificat,
pruncucidere; aceeasi denumire o regăsim utilizată în cazul unor infracţiuni care au un alt
obiect juridic principal, dar care au ca rezultat moartea unei persoane.
sensul penal – în sens penal crima desemnează o infracţiune gravă, pentru care
legiuitorul stabileşte pedepse diferite şi proceduri speciale, in raport cu celelalte
infracţiuni; Acest sens este dat de împărţirea tripartită a infracţiunii în: crime, delicte şi
contravenţii.
sensul criminologic – în sens criminologic noţiunea de crimă are o accepţiune largă,
referindu-se la infracţiune în general. Este însa inexact a pune semnul egalităţii între
infracţiune şi noţiunea de crimă utilizată în criminologie. Datorită oscilaţiei în timp şi
spaţiu a legii penale, cu puţine excepţii, ceea ce ieri era considerat drept crimă astăzi nu
mai este si invers, ceea ce un stat sancţionează ca infracţiune altul nu o face şi invers. În
sens criminologic noţiunea de crimă desemnează fapta penală sau fapta cu justificată
aparenţă penală.

Nu se poate vorbi astăzi de o definiţie a crimei , completă si unanim acceptată de către

doctrina criminologică. În sens criminologic noţiunea de crimă trebuie să pornească de la
conceptul de infracţiune din dreptul penal, însă trebuie să meargă dincolo de acesta.

Tabel 1. Clasificarea crimelor (J. Douglas și colab., 2006)

 Două subtipuri ale crimei cu mai multe victime este crima în serie și “the spree killing”
(nu am găsit un corespondent în română pentru acest tip, dar “crima în serie” nu este un termen
potrivit).
Perioadă de cool of = perioadă de ”liniștire între crime” și poate fi de zile, săptămâni, luni
și chiar ani, și este elementul principal care diferențiază crimnalul în serie față de celelalte tipuri
de criminal.
Reacţia socială împotriva criminalităţii este asociată cu denumirea luptei împotriva
criminalităţii prin mijloace specifice apărării valorilor sociale, şi anume prin mijloace juridice
penale. Ceea ce frapează în ansamblul mijloacelor folosite pentru a combate criminalitatea este
faptul că ele au fost puse în aplicare fără să existe o veritabilă preocupare de cunoaştere pe baze
ştiinţifice a izvoarelor acestui fenomen complex.
 Modelul represiv
Reacţia socială antiinfracţională a avut un caracter strict represiv. În acest sens, sunt
relevante acele reglementări juridice inscripţionate care confirmă atât existenţa răzbunării private
nelimitate, cât şi forme ale răzbunării private limitate şi ale compoziţiei. Cutumele justiţiei
private consideră că ofensa adusă unui grup, trebuie să se repercuteze automat asupra clanului
din care face parte, responsabilitatea ripostei aparţinând întregului grup. De asemenea,
responsabilitatea individuală pentru fapta comisă devine colectivă. Răzbunarea privată limitată
restrânge riposta de la nivelul grupului, concentrând-o asupra făptuitorului, fiind echivalentă cu
răul provocat (legea talionului "ochi pentru ochi").
 Modelul preventiv
Acest model aparţine doctrinei pozitiviste de la sfârşitul secolului al XIX-lea în urma
căror opinii pedeapsa constituie un mijloc de apărare socială cu caracter curativ, prin care se
urmăreşte vindecarea infractorului.
 Doctrina apărării sociale
Această doctrină încearcă să îmbine cele două concepţii (ale şcolii clasice şi şcolii
pozitiviste), conferind dreptului penal o nouă finalitate, respectiv: apărarea socială realizată atât
prin prevenire, cât şi prin represiune
 Modelul curativ
Acest model de politică penală s-a fundamentat pe rezultatele cercetării ştiinţifice în
criminologie. Fundamentarea ştiinţifică a tendinţei non-represive în politica penală a fost
stimulată şi de evoluţia criminologiei în perioada interbelică, mai ales a criminologiei clinice,
care situează persoana infractorului în centrul preocupărilor, urmărind tratamentul şi
resocializarea acestuia.
 Prevenirea specială
Criminologia modernă oferă un spaţiu cuprinzător cercetării căilor şi mijloacelor de luptă
împotriva criminalităţii. În opinia unor autori reprezentativi. lupta împotriva criminalităţii trebuie
realizată pe două căi, şi anume: o cale preventivă, de împiedicare a comiterii de crime (ante-
delictum) şi o cale represivă, de pedepsire a celor care comit crime (post-delictum). De
asemenea, în lupta împotriva criminalităţii un loc important îl ocupă activitatea poliţiei, sens în
care se remarcă acele aspecte ce vizează prevenirea criminalităţii prin controlul şi supravegherea
ca atribut al poliţiei ca organ al ordinii publice. Măsurile recomandate a se lua în asemenea
situaţii sunt măsurile sociale, individuale, prin care în mod direct se însănătoşeşte situaţia socială,
iar indirect, înlăturându-se acele cauze care pot genera săvârşirea de infracţiuni

BIBLIOGRAFIE:
 Cioclei V., (2021): Manual de Criminologie, Curs universitar, Ediţia a IX-a, Editura CH
Beck.
 Douglas J., Burgess A., Burgess A., Ressler R., (2006): Crime Classification Manual, San
Francisco.
 Stănoiu, R., Stănişor E., Teodorescu V., (2015): Criminologe - criminalistică. Vol. I și II,
Editura Universul Juridic, Bucureşti.
 Ștefănuț R., (2021): Criminologie – Suport de Curs, Ed. Universitară Danubius, Galați.
 Ungureanu G.,(2002): Criminologie, Editura Academica, Bucureşti, 2002.