CRIMINOLOGIE CURS 1

Relatia criminologiei cu dr penal: se afla intr-o relatie de interdependenta cu dr penal in sensul ca:

- Pe de-o parte criminologia porneste de la unele concepte din dreptul penal astfel cum
acestea sunt prevazute de lege sau explicate in doctrina pt a construi propriile notiuni cum
ar fi in acest sens relatia crima-infractiune sau criminal-infractor.
- Pe de alta parte, rezultatele cercetarii criminologice determina deseori modificari in doctrina
si in legislatia penala. Diferenta esentiala dintre criminologie si dr penal consta in aceea ca in
timp ce prima este o stiinta empirica ce utilizeaza cu prioritate rationamente inductive,
dreptul penal este o stiinta normativa care opereaza cu metoda deductiei

In timp ce dreptul penal studiaza continutul abstract al normei penale pt a-i asigura
concordanta fata de relatiile sociale care trebuie aparate, criminologia abordeaza fenomenul
criminal in complexitatea sa, precum si modalitatile prin care acest fenomen criminal poate
fi prevenit.

Dreptul penal se afla intr-o relatie particulara si cu politica anticriminala, fiind principalul instrument
al acesteia. Motiv pt care, relatia criminologiei cu politica anticriminala se rasfrange asupra dr penal.

Politica anticriminala poate fi definita ca un ansamblu de teorii si strategii concepute in

scopul stapanirii fenomenului criminal, precum si un sistem de mijloace aplicate efectiv de stat in
acest scop. Relatiile dintre criminologie, dr penal si politica anticriminala duc la formarea unui
veritabil sistem de control al fenomenului criminal.

Necesitatea dr penal este determinata de :

- Apararii valorilor sociale

- Existenta fenomenului infractional
- Necesitatea combaterii fenomenului infractional
- Reglementarii juridice a actiunii de aparare a valorilor sociale.

Dreptul penal este sistemul normelor juridice care regelementeza relatiile de aparare sociala prin
interzicerea ca infractiuni, sub sanctiuni specifice denumite pedepse a faptelor periculoase pt
valorile sociale, in scopul apararii acestor valori, fie prin prevenirea infractiunilor, fie prin aplicarea
pedepselor celor care le savarsesc.

Obiectul dr penal il reprezinta relatiile de aparare sociala, de conformare sau represive,

relatii care se nasc intre membrii unei societati pt respectarea de catre acestia a unor valori cum
----sunt : persoana cu drepturile si libertatile sale, linistea si ordinea publica, societatea in ansamblul
sau.

Criminologia reprezinta ansamblul cercetarilor cu caracter stiintific ce se ocupa pe de-o

parte cu studierea fenomenului criminal, urmarind cunoasterea acestuia, iar pe de alta parte cu
evaluarea practicii anticriminale in scopul optimizarii acesteia.

Dpdv etimologic, notiunea de criminologie este alcatuita din 2 cuvinte de origine greaca:
crimen-care initial a avut sensul de acuzatie, iar apoi infractiune si logos-care initial a insmenat
discurs, ratiune si abia ulterior stiinta.

Pornind de la sensul etimologic, in literatura de specialitate, criminologia este deseori

denumita stiinta crimei sau studiul stiintific al fenomenului criminal. Aceste definitii sunt criticabile,
dar totusi putem sa spunem ca fenomenul criminal intra in sfera de interes a cercetarilor
criminologice.

De asemenea, criminologia este preocupata de gasirea unor modalitati practice de

prevenire, combatere sau limitare a fenomenului criminal, acestea preocupari fiind cuprinse in
notiunea de practica anticriminala.

Prin urmare, criminologia cunoaste 2 obiecte de cercetare:

- Fenomenul criminal
- Practica anti-criminala

In ceea ce priveste partea 1 cercetarea criminologica, vom analiza 3 aspecte:

- Obiectul cercetarii criminologice(fenomenul criminal si practica anticriminala)

- Modalitati de cunoastere, procedeee si finalitate si cercetarea criminologica
- Definirea

Cercetarea criminologica

OBIECTUL CERCETARII CRIMINOLOGICE

1. Fenomenul criminologic:

Sensurile expresiei “fenomenului criminal” difera in raport de continutul mai restrans sau mai
larg care i se atribuie. In sens restrans, continutul expresiei se reduce la cel al notiunii de
infractiune. Dpdv macro-criminologic, insa, prin utilizarea expresiei fenomen criminal intelegem
ansamblul infractiunilor. Unii criminologi dau insa expresiei un sens foarte larg incluzand in
continutul acesteia normele penale, violarea normelor penale, precum si reactia represiva a
statului. Pt a stabili cu exactitate ce intra in continutul fenomenlui criminal trebuie sa pornim de
la aspectul individual al fenomenului( notiunea de crima), fara a ignora factorul
uman( criminalul) si sa avem in vedere si aspectul de masa al fenomenului( criminalitatea).

Intelesuri posibile ale notiunii de crima:

- In sens comun: prin crima se desemneaza o infractiune savarsita cu intentie si indreptata

impotriva vietii unei persoane. Regasim aceeasi denumire utilizata si in cazul unor
infractiuni care au un alt obiect juridic principal, dar care au ca rezultat moartea victimei.
Sensul comun al notiunii de crima este intalnit in limbajul curent, in presa, in opere literale
etc
- In sens penal
- Sens criminologic

CRIMINOLOGIE
C2
· Sensul penal al notiunii de crima
- In sens penal, crima desemneaza o infractiune grava pt care legiuitorul
stabileste pedepse diferite si proceduri speciale in raport cu celelalte infractiuni
- Sensul penal al notiunii de crima este dat de impartirea infractiunii in crime,
delicte si contraventii
- Aceasta impartire a fost retinuta pt prima data in codul penal al Revolutiei
franceze fiind ulterior preluata de codul penal francez de la 1810( codul
Napoleon)
- Ulterior aceasta impartire tripartita a infractiunii a fost preluata de majoritatea
legislatiilor penale europene de la inceputul secolului 19
- Ulterior, catre sfarsitul sec. 19, aceasta impartire tripartita incepe sa piarda teren
- Mai intai Olanda, in 1886, odata cu elaborarea unui nou cod penal, apoi Italia, in
1889, cand este adoptat primul cod penal italian, acestea trec la o clasificare
bipartita( in delicte si contraventii)
- Ulterior si alte legislatii europene urmeaza acest trend, astfel incat in momentul
de fata mai regasim impartirea tripartita a infractiunii doar in Franta, Belgia,
Luxemburg, Grecia si San Marino
- Legislatia penala romana a cunoscut aceasta impartire tripartita a infractiunilor,
atat in codul penal din 1865, cat si in urmatorul cod penal din 1936( codul penal
Carol al II-lea)
- Codul penal roman socialist de la 1969 renunta la impartirea tripartita a
infractiunilor, lasand loc unei conceptii unitare cu privire la infractiune
- In acest sistem, contraventiile au iesit din sfera de reglementare penala
- Conceptia unitara cu privire la infractiune a fost mentinuta si de actualul cod
penal care a intrat vigoare la 1 februarie 2014
- In categoria crimelor in sens penal intra, pe langa infractiunile contra vietii ori
care au avut ca urmare moartea victimei ( infract care intra in categoria
crimelor) si alte fapte penale grave cum ar fi: infractiuni contra sigurantei
statului, fapte de coruptie, acte de terorism, traficul de substante stupefiante,
traficul de persoane, violul, talharia etc
- In categoria delictelor in sens penal intra majoritatea infractiunilor, cum ar fi:
furtul, inselaciunea, infractiunile de fals etc.
- In categoria contraventiilor in sens penal intra in general incalcari ale regulilor
de convietuire sociala, incalcari ale reglementarilor privind circulatia pe
drumurile publice, ale unor dispozitii fiscale etc.
- Concluzia este ca notiunea de crima in limbaj penal include notiunea de crima
utilizata in limbaj comun, dar presupune in plus fata de aceasta si alte fapte
penale
- In doctrina penala, notiunea de crima este utilizata uneori si in sensul general de
infractiune, de fapta penala

· Sensul criminologic
 - In sens criminologic, notiunea de crima are o acceptiune larga, referindu-se la
infractiune in general
- Este insa incorect sa punem semnul egalitatii intre notiunea de infractiune si cea
de crima folosita in criminologie
- Cercetarile in domeniul criminologiei au incercat sa se distanteze de viziunea
abstracta cu privire la infractiune pe care o practica penalistii, crima fiind vazuta
in primul rand ca un fapt uman si social, ca o realitate repetabila si observabila
- In aceste conditii, una din observatiile criminologilor a fost aceea ca datorita
oscilatiei in timp si in spatiu a legii penale cu putine exceptii ceea ce e
considerata infractiune, astazi nu mai e si invers, ceea ce astazi e incriminat, in
trecut nu era considerata infractiune
- De asemenea, normele de incriminare difera de la un stat la altul
- De asemenea, in cadrul aceluiasi sistem de drept penal, exista diferente
importante intre fapte considerate de lege infractiuni
- Astfel, legea penala considera infractiune atat uciderea unei persoane, cat si
sustragerea unei paini desi gradul de pericol social difera
- Relativitatea legii penale a scos in evidenta necesitatea gasirii unor criterii
criminologice pt definirea notiunii de crima
- Astfel, Raffaele Garofalo a dat notiunii de crima semnificatia de delict natural in
opozitie cu delictul conventional
- In conceptia lui, pt ca un act sa fie considerat crima trebuie sa produca
vatamarea acelei parti a simtului moral care consta in sentimentele altruiste
fundamentale, mila si corectitudinea/probitatea
- O incercare mai recenta de definire a notiunii de crima apartine lui Raymond
Gassin care face distinctia intre valorile scop si valorile mijloc
- Valorile scop in conceptia acestuia reprezinta bunurile care sunt protejate de
legea penala
- Valorile mijloc reprezinta mijloacele prin care se aduce atingere acestor bunuri
- Daca bunurile protejate de legea penala au variat intotdeauna in timp si spatiu,
mijloacele incriminate prin care li se pot aduce atingere acestor bunuri au ramas
intotdeauna aceleasi (violenta si viclenia)

Avandu-se in vedere fluctuatiile legii penale, notiunea de crima in sens

criminologic beneficiaza de un anumit grad de autonomie, motiv pentru care
cand vorbim de crima in sens criminologic trebuie sa pornim de la conceptul de
infractiune din dreptul penal, dar, in acelasi timp, sa privim dincolo de acest
concept asa cum se intampla in realitatea criminologica.

CURS 3 CRIMINOLOGIE

c) sensul criminologic al noțiunii de crimă

CONTINUARE
 Conform art. 15 din noul Codul penal, pentru ca o faptă să fie considerată
infracţiune trebuie să îndeplinească cumulativ patru trăsături esenţiale:
a) să fie prevăzută de legea penală;
b) să fie comisă cu vinovăţie;
c) să fie nejustificată;
d) să fie imputabilă persoanei care a săvârșit-o.

În dreptul penal, lipsa uneia din cele patru trăsături esenţiale atrage
inexistenţa infracţiunii, spre deosebire de cercetarea criminologică, unde
interesul se menţine şi în cazul unor fapte cărora le lipseşte una din aceste
trăsături.

a) Prima condiţie a infracţiunii se referă la necesitatea existenţei unei dispoziţii

legale de incriminare, în vigoare la data săvârşirii faptei. Cercetarea
cirminologică este interesată şi de fapte care nu mai fac obiectul incriminării,
dar care, în trecut, au fost incriminate. Astfel, putem să avem fapte care au fost
incriminate cu zeci sau sute de ani în urmă dar care în prezent nu mai figurează
în legislaţiile penale (de ex. vrăjitoria) sau fapte care au fost recent
dezincriminate (de ex. avortul sau unele fapte contra siguranței statului).

Prin urmare, este evident că în cercetarea criminologică trebuie să fie

avute în vedere și fapte care nu mai sunt prevăzute de legea penală.

b) A doua condiţie se referă la necesitatea ca fapta să fie comisă cu

vinovăție. Potrivit art. 16 alin. 1 din Codul penal, "fapta constituie infracțiune
numai dacă a fost săvârșită cu forma de vinovăție cerută de legea penală". În
aceste condiții, deşi fapta penală comisă fără vinovăţie sau fără forma de
vinovăție cerută de legea penală nu este infracţiune, cercetarea criminolgică este
interesată şi de astfel de fapte, din cel puţin două motive: i) chiar dacă este
lipsită de vinovăţie, fapta respectivă prezintă un potenţial criminogen ridicat, în
sensul că există posibilitatea ca în situaţii asemănătoare să se preoducă şi fapte
care întrunesc trăsăturile unei infracţiuni (de ex. faptă prevăzută de legea
penală, comisă din culpă dar care este incriminată de legea penală doar atunci
când este săvârșită cu intenție; în acest sens, nedenunțarea, prevăzută de art. 266
NCP este infracțiune doar atunci când este săvârșită cu intenție, spre deosebire
de omisiunea sesizării, prevăzută de art. 267 NCP, care este infracțiune atât în
situația când este săvârșită cu intenție cât și când este săvârșită din culpă); ii)
toate faptele comise cu lipsa vinovăţiei intră în statisticile penale, aparţinând,
mai exact, criminalităţii aparente. Aceasta deoarece lipsa vinovăţiei trebuie
constatată de către instanţa de judecată sau de către organele de urmărire penală.
 a) A treia și a patra condiție se referă la necesitatea ca fapta să nu fie
săvârșită în prezența unei cauze justificative, respectiv ca fapta să fie
imputabilă persoanei care a săvârșit-o.

Potrivit art. 18 alin. 1 NCP, nu constituie infracțiune fapta prevăzută de

legea penală, dacă există vreuna din cauzele justificative prevăzute de lege.
Potrivit art. 19 - 22 din NCP, cauzele justificative sunt: legitima apărare, starea
de necesitate, exercitarea unui drept sau îndeplinirea unei obligații și
consimțământul persoanei vătămate.

Potrivit art. 23 NCP, nu constituie infracțiune fapta prevăzută de legea

penală, dacă a fost comisă în condițiile vreuneia dintre cauzele de
neimputabilitate. Potrivit art. 24 - 31 NCP, cazulele de neimputabilitate sunt:
constrângerea fizică, constrângerea morală, excesul neimputabil, minoritatea
făptuitorului, iresponsabilitatea, intoxicația, eroarea și cazul fortuit.

Prin urmare, deși fapta prevăzută de legea penală nu este infracțiune în

prezența unei cauze justificative sau a unei cauze de neimputabilitate, cercetarea
criminologică este este totuși interesată și de astfel de fapte, pentru aceleași
motive pe care le-am prezentat mai sus.

În concluzie, putem spune că, în sens criminologic, noţiunea de crimă

desemneaza fapta penală sau fapta cu justificată aparenţă penală.

În preocupările criminologiei intră însă şi studierea anumitor

comportamente deviante, care se depărtează de normele socio-morale, fără a
intra în conflict însă cu legea penală, cum sunt alcoolismul, consumul de
substanţe stupefiante, abandonul şcolar etc. Realitatea ne obligă să constatăm că
cercetarea criminologică este interesată şi de astfel de comportamente, fără ca
acestea să prezinte însă centrul de interes al preocupărilor criminologice. Astfel,
intră în sfera de interes a cercetărilor criminologice acele comportamente
deviante care prezintă riscuri mari de a se transforma în comportamente
infracţionale.

Aşa cum am văzut, crima este înainte de toate un fapt uman şi, de aceea,
orice crimă presupune existenţa unui criminal.

A1.2) Criminalul. Noţiune

În general, termenul de criminal este folosit în acelaşi înţeles cu termenii

de infractor şi delicvent, fără a se face vreo distincţie. Trebuie spus însă că în
criminologie noţiunea de criminal cunoaşte o semnificaţie distinctă, motiv
pentru care sunt necesare anumite precizări.
 În sens general, infractorul sau delincventul este persoana care a comis o
infracţiune. În sens penal, mai riguros, se adaugă şi condiţia existenţei unei
hotărâri definitive de condamnare.

Semnificaţia penală a noţiunii de infractor nu este însă suficientă în

criminologie. Aceasta deoarece, de exemplu, există persoane suficient de abile
pentru ca acţiunile lor să nu intre niciodată sub incidenţa legii penale, deşi
fraudează legea penală. Ar fi greşit ca aceste persoane să nu intre în sfera
cercetărilor criminologice.

O altă categorie de persoane o reprezintă bolnavii psihic, cărora le

lipseşte discernământul şi prin urmare nu pot fi traşi la răspundere penală şi
implicit nu pot deveni infractori în sensul penal al termenului, indiferent de
gravitatea faptei pe care au săvârşit-o. Astfel de persoane au constituit şi
constituie de asemenea o preocupare prioritară pentru criminologi.

Pentru a sublinia deosebirile dintre abordarea penală şi cea criminologică

a noţiunii de criminal, Profesorul Raymond Gassin arăta că «spre deosebire de
penalist, care vede în condamnarea penală criteriul delincventului, criminologia
se ataşează la realitatea fenomenului şi defineşte delincventul ca acela care
comite o crimă. Nu este deloc nevoie ca acesta să fi fost condamnat nici măcar
urmărit ori cunoscut de autorităţile de poliţie şi justiţie. În sens invers,
condamnarea nu este totdeauna suficientă, deoarece trebuie să avem în vedere
erorile judiciare.»

Este prin urmare evident că noţiunea de criminal are în criminologie o

semnificaţie aparte.

Intră în categoria criminologică de criminal persoana care comite o

“crimă” în sensul de faptă penală sau cu justificată aparenţă penală.

Dar crima este un fapt uman, prin urmare este implicit şi un fapt social, o
realitate care din păcate nu este singulară. Privite în ansamblul lor, crimele
înseamnă criminalitate, o noţiune care va fi prezentată în continuare.

A1.3) Criminalitatea

Noţiunea de criminalitate a apărut la sfârşitul secolului al XVIII-lea şi

începutul secolului al XIX-lea, odată cu primele statistici criminale.
Criminalitatea desemnează la modul general, ansamblul faptelor penale comise
într-un spaţiu si într-o perioadă de timp determinate. Noţiunea poate fi utilizată
atât în sens general, când se referă la ansamblul faptelor penale, cât şi în sens
mai precis, atunci când desemnează doar anumite categorii de fapte penale.

Gruparea faptelor penale în funcţie de anumite criterii duce la stabilirea

unor categorii de criminalitate diferite. Ne propunem în continuare clasificarea
criminalităţii în funcţie de două modalităţi: i) mai multe criterii variabile,
subiective, în funcţie de care obţinem o clasificare subiectivă şi ii) un criteriu
invariabil, obiectiv, în funcţie de care obţinem clasificarea obiectivă.

i) Clasificarea subiectivă a criminalitătii

Clasificarea subiectivă a criminalităţii are în vedere categorii de

criminalitate obţinute în funcţie de raportarea la elemente de referinţă alese în
mod arbitrar, în funcţie de interesul cercetării criminologice.

Printre elementele de referinţă în funcţie de care pot fi obţinute diferite

categorii de criminalitate menţionăm:
a) spaţiul de referinţă; în funcţie de acest criteriu putem avea criminalitate
naţională, ce cuprinde totalitatea faptelor penale comise pe teritoriul unui
stat, criminalitate zonală, ce cuprinde totalitatea faptelor penale comise
pe o zonă mai largă decât suprafaţa unui stat, (cum ar fi de ex.
criminalitatea la nivelul Uniunii Europene, Americii de Sud şi a
Orientului mijlociu sau criminalitate continentală şi mondială) sau, dacă
restrângem noţiunea de teritoriu, putem avea chiar criminalitate la
nivelul unui oraş sau cartier.
b) În funcţie de perioada de timp, putem avea criminalitate anuală, la nivelul
unui deceniu sau chiar secol (dacă utilizăm unităţi mari de timp) sau
criminalitate lunară, pe zi sau secundă (dacă utilizăm unităţi mici de
timp).
c) În funcţie de natura faptelor penale cercetate, avem criminalitate violentă
(care cuprinde faptele comise cu violenţă, cum ar fi lovirea sau alte
violențe - art. 193 NCP sau vătămarea corporală - art. 194 NCP), şi
criminalitate vicleană (care cuprinde faptele comise cu viclenie, cum ar fi
abuzul de încredere prin fraudarea creditorilor - art. 239 NCP sau
înșelăciunea - art. 244 NCP).
d) În funcţie de persoanele care comit faptele, putem avea criminalitate
adultă şi juvenilă sau criminalitate masculină şi feminină.

Este evident că în cadrul clasificării subiective putem avea un număr

foarte mare de categorii de criminalitate. Acestea depind de elementul de
referinţă ales, care este bineînţeles variabil, în funcţie de interesul activităţii de
cercetare criminologică.
ii) Clasificarea obiectivă a criminalităţii

Clasificarea obiectivă a criminalităţii se referă la categorii de

criminalitate general valabile, independente de orice criteriu de referinţă impus
arbitrar.

Această clasificare are drept criteriu existenţa obiectivă a unor grade

diferite de cunoaştere a faptelor penale de către organele de justiţie penală.
Conform acestui criteriu, criminalitatea se împarte în următoarele categorii: 1)
criminalitatea reală, 2) cifra neagră a criminalităţii, 3) criminalitatea aparentă şi
4) criminalitatea legală.

1) Criminalitatea reală

Criminalitatea reală se referă la ansamblul faptelor penale comise efectiv,

indiferent dacă ele sunt sau nu sunt cunoscute de către vreunul din organele
justiţiei penale. Această categorie de criminalitate cuprinde toate celelalte
categorii.
O cunoaştere riguros ştiinţifică a acestei categorii nu este posibilă, având în
vedere că din faptele penale care se comit o parte importanţă nu ajung niciodată
să fie cunoscute.

2) Cifra neagră a criminalitaţii

Cifra neagră a criminalităţii reprezintă ansamblul faptelor penale care se

comit efectiv dar care nu ajung la cunoştinţa organelor de justitie penală. Cifra
neagră a criminalităţii reprezintă diferenţa dintre criminalitatea reală şi
criminalitatea aparentă.

Factorii care generează cifra neagră a criminalităţii pot fi grupaţi în trei

mari categorii:
a) abilitatea infractorilor;
b) ineficienţa organelor de cercetare penală;
c) pasivitatea victimelor.

a) Abilitatea infractorilor presupune săvârşirea unor fapte penale în

condiţiile în care urmele materiale şi rezultatul socialmente periculos ale
respectivelor fapte sunt greu sau imposibil de descoperit de către organele
de cercetare penală. Poate fi vorba atât de infracţiuni cu caracter
patrimonial, (cum sunt unele fapte de evaziune fiscală, înşelăciuni), cât şi
de infracţiuni împotriva vieţii (de ex. omor disimulat în sinucidere
aparentă).
 Abilitatea infractorilor constă în aceea că fapta săvârşită nu este
descoperită şi nu ajunge la cunoştinţa organelor de justiţie penală, iar nu în
împrejurarea că faptele ajung să fie cunoscute dar rămân cu autor necunoscut. În
cazul faptelor cu autor necunoscut abilitatea infractorului constă în aceea că
autorii nu pot fi identificaţi de organele judiciare. Faptele săvârşite ajung însă să
fie cunoscute, ele formând categoria criminalităţii aparente, fără a intra însă în
categoria cifrei negre a criminalităţii.

b) Ineficienţa organelor de cercetare penală

Prin organe de cercetare penală înţelegem organele de cercetare ale

poliţiei, organele de cercetare specială, organele parchetului dar şi alte organe
cu atribuţii de control în diferite domenii, cum sunt de exemplu Agenţia
Naţională de Administrare Fiscală, Curtea de Conturi sau Agenţia Naţională de
Integritate.

Ineficienţa organelor de cercetare penală poate să decurgă din: i)

organizarea deficitară a organelor de justiţie penală, ii) incompetenţa
profesională sau iii) incorectitudinea unor funcţionari care îşi desfăşoară
activitatea în cadrul respectivelor organe.

i) Organizarea deficitară poate avea cauze obiective (de ex. lipsa cadrului
legal corespunzător, a personalului sau a mijloacelor tehnice necesare)
sau cauze subiective (de ex. repartizarea necorespunzătoare a resurselor
umane şi materiale).

ii) Incompetenţa profesională se caracterizează prin incapacitatea unor

funcţionari cu atribuţii specifice de a sesiza săvârşirea unor fapte penale.

iii) Incorectitudinea unor funcţionari poate avea în vedere atât aspecte de

fermitate în constatarea şi sancţionarea faptelor descoperite cât şi aspecte
de corupţie.

În lipsa unui act oficial de sesizare, organul în drept să desfăşoare

cercetarea penală rămâne practic în necunoştinţă de cauză iar faptele comise vor
rămâne în categoria cifrei negre a criminalităţii.

c) Pasivitatea victimelor

În această categorie intră persoanele care au suferit direct sau indirect o

vătămare de pe urma unor fapte penale dar nu sesizează organele de justiţie
penală. Poate fi vorba despre infracţiuni diverse, de la furt şi înselăciune până la
tâlhărie sau viol. Nu are relevanţă dacă este vorba de fapte pentru care este
necesară formularea unei plângeri prealabile sau de fapte pentru care urmărirea
penală porneşte din oficiu, important fiind că organele de cercetare penală nu
pot afla despre aceste fapte.
Motivele care determină o atitudine pasivă a victimelor pot fi foarte
numeroase, de aceea ne vom opri la două dintre acestea, care sunt mai
frecvente.
i) În cazul unor sustrageri având ca obiect material bunuri a căror deţinere
este ilegală sau a căror provenienţă este ilegală, victimele nu sunt interesate
să reclame respectivele fapte penale deoarece ar fi puse în situaţia de a fi
trase chiar ele la răspundere penală.
ii) În cazul unor infracţiuni împotriva vieţii sexuale, în numeroase cazuri
victimele preferă să treacă sub tăcere faptele comise împotriva lor. În cazul
violului de exemplu, examinările medico-legale, întrebările inevitabil
discrete din cursul anchetei, publicitatea procesului penal, teama faţă de
reacţia persoanelor apropiate, creează un efect descurajator asupra victimei.

În afara celor trei categorii de factori cifra neagră poate să aibă şi alte
surse.

Posibilităţi de evaluare a cifrei negre a criminalităţii

O problemă importantă pe care şi-a pus-o cercetarea criminologică este

cea a evaluării cifrei negre a criminalităţii. Existenţa cifrei negre a criminalităţii
a fost evidenţiată pentru prima oară de Şcoala cartografică, reprezentată de
Quetelet şi Guerry, fiind formulată o ipoteză conform căreia există un raport
invariabil între infracţiunile cunoscute şi cele totale, de unde ar rezulta că cifra
neagră creşte sau descreşte în aceeaşi proporţie cu criminalitatea aparentă.

Ulterior s-a demonstrat însă că din păcate lucrurile nu stau tocmai aşa,
fiind suficient să ne imaginăm situaţia în care cifra neagră scade ca urmare a
unei activităţi mai eficiente a organelor de cercetare. În aceste condiţii s-a impus
găsirea unor tehnici de evaluare a cifrei negre a criminalităţii.

În momentul de faţă, cercetarea criminologică foloseşte în principal două

tehnici pentru a determina cifra neagră a criminalităţii: anchetele de auto-
confesiune şi anchetele de victimizare.

Anchetele de auto-confesiune se adresează potenţialilor delincvenţi şi

încearcă stabilirea numărului de infracţiuni comise şi rămase nedescoperite pe
baza unor chestionare personale adresate unei anumite categorii de populaţie.
Pentru ca cercetările să aibă succes, aceste anchete trebuie să asigure secretul
identităţii persoanelor cărora se adresează.
 Anchetele de victimizare se adresează potenţialelor victime şi încearcă,
tot pe baza unor chestionare personale, stabilirea numărului de infracţiuni
suferite de persoanele chestionate, fără ca respectivele fapte să ajungă la
cunoştinţa organelor de justiţie penală

Astfel de anchete au fost efectuate pentru prima oară în SUA, uterior

extinzându-se şi în unele state europene, cum ar fi Marea Britanie, Germania
sau Olanda. Din păcate, în pofida tehnicilor din ce în ce mai performante, astfel
de anchete nu pot oferi decât o evaluare foarte imprecisă a cifrei negre a
criminalităţii.

3) Criminalitatea aparentă (sau relevată)

Criminalitatea aparentă reprezintă totalitatea faptelor cu aparenţă penală

ajunse la cunostinţa organelor de justiţie.

Modalitatea principală prin care organele de justiţie iau la cunoştinţă

despre comiterea unor astfel de fapte constă în sesizarea organelor de urmărire
penală. Organele de urmărire penală sunt sesizate prin: i) plângere penală,
atunci când sesizarea este făcută chiar de către persoana vătămată prin fapta
penală, ii) prin denunţ, atunci când sesizarea este făcută de o altă persoană decât
cea care este vătămată prin fapta penală, iii) prin plângere prealabilă, atunci
când legea prevede necesitatea plângerii prealabile, iv) prin actele încheiate de
alte organe de constatare ori v) se sesizează din oficiu, atunci când află pe orice
cale că s-a săvârşit o infracţiune.

Faptele care intră în categoria criminalităţii aparente sunt înregistrate la

organele de poliţie sau la parchete. Prin urmare, pentru o evaluare corectă a
criminalităţii aparente, trebuie luate în considerare datele statistice furnizate de
ambele categorii de organe mai sus amintite.

Criminalitatea aparentă cuprinde toate faptele penale care, cel puţin într-o
fază incipientă, prezintă o aparenţă penală. Rămâne în sarcina organelor
judiciare de a stabili dacă aparenţa penală a acestor fapte se confirmă sau nu.
Confirmarea sau nu a caracterului penal al faptei se face în urma soluţiilor care
se dau de către procuror sau instanţa de judecată.

În numeroase cazuri, organele judiciare pot ajunge la concluzii contrare

aparenţei iniţiale. Astfel, în art. 16 din Codul de procedură penală sunt
prevăzute situațiile în care acțiunea penală nu poate fi pusă în mișcare, iar când
a fost pusă în mișcare nu mai poate fi exercitată.
 În cursul urmăririi penale acțiunea penală se stinge prin clasare sau prin
renunțare la urmărirea penală, în condițiile prevăzute de lege.

În cursul judecății acțiunea penală se stinge prin rămânerea definitivă a

hotărârii judecătorești de condamnare, renunțare la aplicarea pedepsei,
amânarea aplicării pedepsei, achitare sau încetare a procesului penal.

Rezultă că un prim motiv pentru care unele fapte rămân în zona

cirminalităţii aparente îl reprezintă constatarea unuia din cazurile în care
punerea în mişcare sau exercitarea acţiunii penale este împiedicată.

Al doilea motiv îl reprezintă neidentificarea autorilor unor fapte penale,

când se constituie cunoscutele dosare cu autor necunoscut.

Dosarele cu autor necunoscut îşi au sursa în abilitatea infractorului, în

erorile de investigare sau în combinarea celor două elemente.

1) Criminalitatea legală (sau judecată)

Criminalitatea legală cuprinde faptele penale pentru care s-a pronunţat o

hotărâre judecătorească de condamnare definitivă.

Din această definiţie se desprinde observaţia că nu toate faptele ajunse pe

rolul instanţelor de judecată vor intra în categoria criminalităţii legale. Astfel,
hotărârile prin care se pronunţă achitarea inculpatului ori încetarea procesului
penal rămân în sfera criminalităţii aparente.

În concluzie, trebuie spus că, pentru o evaluare cât mai corectă a

criminalităţii, trebuie avute în vedere toate categoriile de criminalitate
examinate mai sus, cunoscând particularităţile fiecăreia în parte şi conexiunile
existente între ele.

CURS 4

A2) PRACTICA ANTICRIMINALĂ – Al doilea obiect al cercetării

criminologice

Aşa cum am văzut, fenomenul criminal reprezintă un prim obiect al

cercetării criminologice. În continuare vom analiza practica anticriminală, care
reprezintă cel de-al doilea obiect al cercetării criminologice.
 Analiza privind practica anticriminală trebuie să plece de la controversa
privind caracterul criminologiei. Astfel, se pune întrebarea dacă criminologia
este o ştiinţă teoretică sau este o ştiinţă practică. Această controversă are ca
punct de plecare împărţirea filozofică a ştiinţelor în:
i) ştiinţe teoretice sau fundamentale, care au ca scop cunoaşterea obiectului de
studiu; şi
ii) ştiinţe practice sau aplicative, care au ca finalitate o cunoaştere utilitară.

A2.1) Dublul caracter al cercetării criminologice

Există opinii care consideră criminologia drept o ştiinţă fundamentală ori

teoretică, având ca obiect cercetarea fenomenului criminal şi care nu este
interesată de aspectele practice care pot decurge din rezultatele cercetărilor sale.

Alte opinii consideră că rolul criminologiei se reduce la cercetarea

aplicativă, la găsirea unor soluţii pentru prevenirea şi combaterea criminalităţii.

Între cele două opinii extreme există însă si o cale de mijloc care
subliniază dubla finalitate a cercetării criminologice:
a) Pe de o parte, cercetare cauzelor comportamentului antisocial;
b) Pe de altă parte, găsirea modalităţilor adecvate de prevenire şi tratament
al comportamentului antisocial.

Cercetarea fenomenului criminal doar ca un scop în sine ar fi lipsită de

sens fără o finalitate practică. Pe de altă parte, propunerea unor măsuri eficiente
de prevenire şi combatere a criminalităţii nu este posibilă fără o cunoaştere
completă a cauzelor criminalităţii.

Dublul caracter al criminologiei determină dublarea obiectului cercetarii

criminologice. Astfel, pe lângă obiectul primar al cercetării, respectiv
fenomenul criminal, apare şi un al doilea obiect de cercetare, numit practica
anticriminală, care va fi explicat în continuare.

A2.2) Practica anticriminală

În lupta împotriva criminalităţii sunt folosite două categorii de mijloace:

a) mijloacele juridice – în această categorie intră totalitatea normelor de
drept ce contribuie direct sau indirect la combaterea şi prevenirea
fenomenului criminal; este vorba în special de norme de drept penal şi
procedură penală, dar şi de alte dispoziţii cum ar fi norme de drept
administrativ sau civil.
 b) mijloacele empirice – în această categorie intră ansamblul practicilor
institutionale care au ca scop combaterea si prevenirea criminalitaţii; este
vorba de organele de poliţie, parchet, instanţe de judecată, penitenciare,
organe de control financiar şi fiscal etc.

Din combinarea celor două categorii de mijloace, în practică avem trei

domenii principale de luptă împotriva criminalităţii, care alcătuiesc un tot
unitar. Aceste domenii sunt:
a) domeniul dreptului penal si al aplicărilor lui concrete;
b) domeniul tratamentului delincvenţilor;
c) domeniul prevenirii criminalităţii.

Scopul sistemului unitar al domeniilor de luptă împotriva criminalităţii îl

reprezintă stăpânirea fenomenului criminal, adică menţinerea criminalităţii în
anumite limite şi structuri suportabile din punct de vedere social. Acest sistem
unitar este creaţia statului şi este aplicat prin voinţa statului, prin intermediul
deciziilor de politică anticriminală.

În considerarea celor expuse anterior, putem concluziona că politica

anticriminală reprezintă sistemul mijloacelor aplicate de stat în scopul
stăpânirii fenomenului criminal.

B) Modalităţi de cunoaştere in cercetarea criminologică

Preocupările privind găsirea unor modalităţi de cunoaştere în cercetarea

criminologică au variat în funcţie de epocă, de specialiştii implicaţi (medici,
jurişti, sociologi etc.), de obiectul cercetării (crimă, criminal, criminalitate) sau
conjunctura socio-politică. În aceste condiţii, modalităţile de cunoaştere pot fi
clasificate după diverse criterii, motiv pentru care vom folosi criteriul
cronologic.

B1) Cunoaşterea descriptivă

Primele cercetări în domeniul criminologic au fost de natură descriptivă şi

au avut ca obiect evaluarea criminalităţii. Aceste cercetări au fost făcute de
matematicieni, care au utilizat statisticile criminale pentru a extrage aprecieri
cantitative cu privire la fenomenul criminal.

Cunoaşterea descriptivă urmăreşte stabilirea caracteristicilor externe

(aparente) ale fenomenului criminal.
 Categorii utilizate de cunoaşterea descriptivă sunt: a) volumul, b)
structura şi c) dinamica fenomenului criminal colectiv.

Volumul criminalităţii reprezintă o evaluare strict cantitativă a

criminalităţii şi se referă la numărul total de fapte penale comise pe un anumit
teritoriu, într-o anumită perioadă de timp. Bineînţeles că nu pot fi cuantificate
decât criminalitatea aparentă şi criminalitatea legală.

Structura criminalităţii are în vedere delimitarea criminalităţii în funcţie

de diverse criterii variabile, cum ar fi categoriile de fapte penale săvârşite.
Aceste criterii sunt folosite pentru clasificarea subiectivă a criminalităţii.

Dinamica fenomenului criminal se referă la evoluţia şi variaţia în timp şi

spaţiu a criminalităţii. Evoluţia în timp a criminalităţii cunoaşte la rândul său
trei tipuri de descriere:
- Tendinţele pe termen lung ale criminalităţii;
- Variaţiile sezoniere, mai exact oscilaţia criminalităţii în funcţie de
caracteristicile fiecărui anotimp;
- Modificările accidentale, cauzate de anumite situaţii excepţionale,
cum ar fi catastrofele naturale, starea de război etc.

Descriere dinamicii prezintă un grad mai mare de complexitate,

comparativ cu volumul şi structura, implicând şi o cunoaştere calitativă a
fenomenului, având în vedere că există diverşi factori perturbatori, cum ar fi
variaţii ale sistemului de înregistrare a criminalităţii, schimbări ale legislaţiei
penale, activitatea organelor de cercetare penală sau atitudinea victimelor.

Cunoaşterea descriptivă este nu doar din punct de vedere criminologic o

primă etapă în cercetarea criminologică, ea este o primă etapă necesară şi
celorlalte modalităţi de cunoaştere, fiind întotdeauna întâlnită în cercetarea
criminologică.

B2) Cunoaşterea cauzală

Vizează aflarea cauzelor, condiţiilor si factorilor care determină sau

favorizează fenomenul criminal.

Preocupările etiologice au fost influenţate de apariţia şcolii pozitiviste

italiene, moment de la care criminologia a căpătat statut de ştiinţă. Aflarea
cauzelor fenomenului criminal a reprezentat un pas important în studierea
criminalităţii. Explicaţiile de natură cauzală se bazează pe concepte precum:
cauze, condiţii, factori etc.
 Abordările etiologice s-au caracterizat încă de la început prin cercetări
efectuate în diverse domenii ştiinţifice: biologie criminală, sociologie criminală
şi psihologie criminală. Aceste abordări diverse au determinat caracterul
multidisciplinar al criminologiei. Prin urmare, cercetarea cauzală a evidenţiat
existenţa unor factori diverşi care acţionează asupra fenomenului criminal.
Analiza acestor factori nu este posibilă decât dacă se pleacă de la o imagine cât
mai clară a fenomenului criminal.

Cunoaşterea cauzală a fost dominantă în cercetarea criminologică până în

jurul anilor 50 ai secolului XX, când se afirmă cunoaşterea dinamică.

B3) Cunoaşterea dinamică

Urmăreşte întelegerea proceselor ce însoţesc trecerea la actul criminal,

mecanismele interne ale acestuia.

Cunoaşterea dinamică încearcă să explice conduita criminală printr-o

succesiune de etape.

Iniţial cunoaşterea dinamică a apărut ca o completare a cunoaşterii

etiologice, “trecerea la act” fiind o consecinţă a combinării anumitor factori
cauzali. Ulterior, explicaţiile dinamice s-au desprins total de explicaţiile
etiologice, intrând în contradicţie cu acestea şi formând ceea ce astăzi în
literatura de specialitate se numeşte criminologia dinamică ori criminologia
trecerii la act.

Această modalitate de cunoaştere este interesată de conduita criminalului

privită în mod individual, ca acţiune izolată a unui anumit individ, distinctă de
restul actelor realizate de acesta. Se încearcă astfel găsirea unei explicaţii de
sine stătătoare a conduitei criminalului, independentă de trecutul acestuia sau de
influenţa anumitor factori interni sau externi, care să fi acţionat până la
momentul trecerii la act.

Explicaţiile bazate pe cunoaşterea dinamică folosesc categorii economice

precum: eficienţă, raţionalitate, oportunitate, utilitate, finalitate etc.

B4) Cunoaşterea axiologică

Urmăreşte să stabilească, pe baza unor criterii ştiinţifice, valoarea

mijloacelor aplicate în lupta împotriva fenomenului criminal.
 În lupta împotriva fenomenului criminal acţionează o serie de mijloace
juridice şi empirice. Crearea şi punerea în mişcare a acestor mijloace reprezintă
un act de voinţă politică. În aceste condiţii, atât legea penală, cât şi instituţiile
chemate să o aplice, răspund unor criterii de politică anticriminală, care nu ţin
cont neapărat de rezultatele cercetărilor ştiinţifice ale fenomenului criminal.
Astfel, în lupta împotriva criminalităţii sunt luate în discuţie diverse
considerente, nu doar extracriminologice, dar chiar şi extrapenale, cum ar fi
conjunctura economică şi socială internă, aspecte de ordin bugetar, aspecte
tehnico-materiale sau conjunctura internaţională.

Având în vedere această realitate se impune stabilirea unor ierarhii

valorice a mijloacelor anticriminale, pe criterii exclusiv ştiinţifice, pentru a se
putea aplica corecţiile necesare. Aceste criterii trebuie să aibă în vedere
eficienţa măsurilor adoptate în lupta împotriva fenomenului criminal.
Bineînţeles că măsurile adoptate trebuie să respecte şi cerinţa legalităţii, pentru
a putea fi luate în considerare.

Se poate concluziona că prin cunoaşterea axiologică se urmăreşte

stabilirea gradului de eficacitate al mijloacelor legale utilizate în practica
anticriminală.

CURS 5

C) Procedee utilizate în cercetarea criminologică

Procedeele utilizate în cercetarea criminologică pot fi grupate în două

categorii: metode şi tehnici.

C1) Metode

Cuvântul metodă are origine greacă, însemnând într-o traducere liberă

calea ce trebuie urmată.

Noţiunea de metodă ştiinţifică poate fi definită ca ansamblul procedeelor

care conduc gândirea spre cunoaştere.

Logica admite existenţa a două metode generale: inducţia şi deducţia.

 a) Metoda inductivă constă în ansamblul procedeelor prin care gândirea
trece de la particular la general.
Inducţia este considerată o metodă mai puţin riguroasă în comparaţie cu
deducţia, deşi stă la baza celor mai importante descoperiri ale spirirului uman.

b) Metoda deductivă reprezintă un ansamblu de procedee care constă în

aplicarea unui principiu general la un caz particular.

Începuturile cercetărilor ştiinţifice în criminologie au fost dominate de

utilizarea metodei inductive, aceasta fiind principalul instrument de lucru pentru
şcoala pozitivistă, deşi pozitiviştii nu excludeau utilizarea metodei deductive.

În realitate, cercetarea criminologică foloseşte ambele metode de

cercetare, fie individual, fie, cel mai frecvent, combinate în cadrul unei metode
mai vaste, care poartă denumirea de metoda empirică.

c) Metoda empirică este proprie ştiinţelor empirice bazate pe observarea

realităţii şi pe experienţă şi este rezultatul combinării primelor două metode.

În schema clasică a metodei empirice se disting trei etape: 1) observarea

faptelor, 2) inducţia ipotezei şi 3) verificarea experimentală.

Observarea faptelor, care prezintă trei particularități:

a) percepţia directă a fenomenului criminal este foarte rară şi cu totul
întâmplătoare.
b) criminalitatea se caracterizează prin subiectivitate, complexitate şi
istoricitate, prin urmare, în cercetarea criminologică nu avem de-a face cu
fapte obiective, simple şi reproductibile la infinit.
c) persoana care analizează faptele în mod obiectiv este foarte greu să fie
neutră, având în vedere că în mod natural orice persoană tinde să se asocieze
cu realitatea pe care o observă.

Inducţia ipotezei include metoda generală a inducţiei şi are la bază

observarea faptelor, pe baza căreia încearcă enunţarea unei ipoteze.

Verificarea experimentală include metoda generală a deducţiei şi constă

în verificarea ipotezei pe baza unor fapte noi sau a unui număr sporit de
observaţii particulare.

Particularitatea acestei etape constă în aceea că pentru fenomenul

criminal experimentul este foarte dificil şi adesea imposibil, având în vedere
că nu se pot produce crime în laborator. Există totuşi posibilitatea efectuării
unor experimente indirecte, cum este cazul testelor efectuate în legătură cu
 evaluarea agresivităţii. De asemenea, nu trebuie uitat tratamentul penal, care
are şi valoarea unui experiment făcut faţă de condamnat. Un astfel de
experiment este incomplet însă, având în vedere că nu se poate stabili
rezultatul în cazul în care ar fi fost aplicat un alt tratament aceluiaşi
condamnat.

Metoda empirică poate fi considerată ca fiind principala metodă folosită

în cercetarea criminologică.

C2) Tehnici de cercetare

Prin tehnică de cercetare se înţelege felul practic în care se utilizează o

metodă, procedeul concret prin care se obţin date despre realitatea studiată.

Diferenţa dintre noţiunile de tehnică şi metodă constă în aceea că tehnica

permite doar o culegere a datelor cu privire la un fenomen, în timp ce metoda
permite cunoaşterea de ansamblu a fenomenului studiat, înţelegerea acestuia.

În cercetarea criminologică sunt utilizate în concret foarte multe

procedee. Prin urmare, prezentarea tehnicilor este la rândul său diversă şi
niciodată nu poate fi completă. În aceste condiţii va fi făcută o clasificare a
tehnicilor în funcţie de diferenţierea între cercetarea criminalităţii (tehnici
macro-criminologice) şi cercetarea crimei ca fenomen individual (tehnici
micro-criminologice).

C2.1) Tehnicile macro-criminologice sunt procedee care permit

obţinerea de date cu privire la criminalitate, măsurarea acesteia.

Principalele tehnici macro-criminologice sunt: a) statisticile criminale,

b) tehnicile de evaluare a "cifrei negre a criminalităţii" şi c) estimările
privind "costul" crimei.

a) Statisticile criminale - sunt procedee prin care se contabilizează şi

exprimă numeric diferitele categorii de criminalitate. Sunt tehnici cantitative,
care folosesc în primul rând cunoaşterii descriptive.

Există două tipuri de statistici:

- statistici oficiale, care sunt realizate de poliţie, parchete, instanţe
de judecată sau alte instituţii de stat;
- statistici private, care sunt realizate de cercetători individuali,
grupuri de cercetare sau organizaţii neguvernamentale.
 Statisticile criminale sunt utilizate cel mai frecvent, fiind importante nu
doar în cercetarea criminologică ci şi în domeniul justiţiei penale sau în politica
anticriminală.

Datele oferite de statisticile criminale sunt relative deoarece există diferiţi

factori care le pot vicia şi de aceea ele trebuie să fie interpretate cu prudenţă.

Factori obiectivi care concurează la vicierea statisticilor pot fi:

- modificări intervenite în legislaţie;
- modificări intervenite în sistemele de înregistrare şi prelucrare a
datelor, eventualele erori materiale în înregistrare;
- fluctuaţiile din activitatea organelor represive.

Pe lângă aceşti factori obiectivi, poate să apară şi pericolul deformării

intenţionate a statisticilor, din considerente politice.

Factori subiectivi care duc la deformarea datelor statistice pot fi:

- falsificarea datelor pur şi simplu;
- prezentarea trunchiată a datelor şi punerea în lumină cu precădere a
anumitor cifre;
- campaniile împotriva anumitor infracţiuni, prin care activitatea
organelor de cercetare este direcţionată în mod dezechilibrat doar
spre anumite fapte penale.

b) Tehnicile de evaluare a cifrei negre - reprezintă acele procedee prin care se

stabileşte cu aproximaţie valoarea cifrei negre a criminalităţii; ele sunt de două
feluri:
1. Anchetele de auto-confesiune;
2. Anchetele de victimizare.

c) Estimările privind costul crimei - constau în evaluarea prejudiciilor

materiale cauzate prin comiterea de infracţiuni la care se adaugă şi evaluarea
cheltuielilor necesare întreţinerii şi funcţionării aparatului represivo-preventiv.

C2.2) Tehnicile micro-criminologice sunt procedeele care permit

cunoaşterea crimei ca fenomen individual. Sunt tehnici calitative şi folosesc atât
cunoaşterii etiologice cât şi celei dinamice.

Principalele tehnici micro-criminologice sunt: a) examenul clinic, b)

biografiile criminale, c) studiile de urmărire şi d) studiile prin “cohorte”.
a) Examenul clinic - presupune observarea delincventului condamnat la locul
de detenţie. Examenul clinic constă în principal în: i) control medical: general
patologic, psihiatric şi eventual psihologic, care poate fi precedat de ii) studierea
dosarului de personalitate, întocmit în cursul procesului penal, şi poate fi urmat
de iii) anchetă socială completă (situaţie materială, profesională etc.).

b) Biografiile criminale reprezintă procedee de investigare a trecutului

delincventului prin: interviuri cu acesta, analiza unor surse cu caracter biografic
cum ar fi fişe medicale, cazier judiciar sau acte civile, la care se pot adăuga
mărturisiri ale condamnaţilor, adică însemnări în care condamnaţii îşi descriu
propriul trecut dintr-o pornire sinceră şi dezinteresată.

c) Studiile de urmărire (numite şi follow up studies) sunt procedee care

urmăresc "devenirea" criminalului, evoluţia acestuia pe o perioadă lungă de
timp (5-15 ani după executarea pedepsei).

Cele mai cunoscute studii de acest gen au fost efectuate în SUA în anii
50-60.

b) Studiile prin “cohorte” reprezintă procedee destinate a sesiza “devenirea

colectivă” a unui ansamblu de subiecţi, aparţinând unei anumite categorii,
respectiv “cohortă”.

“Cohorta” reprezintă ansamblul indivizilor care au trăit în cursul aceleiaşi

perioade un eveniment fundamental din existenţa lor, cum ar fi naşterea sau
căsătoria. În cercetarea criminologică cohortele se stabilesc în funcţie de
evenimente cum ar fi: anul de condamnare sau anul de eliberare din penitenciar.

Metodele şi tehnicile analizate sunt specifice cercetării fundamentale,

având în vedere că ele permit cunoaşterea şi înţelegerea fenomenului criminal.
Aceasta nu exclude însă utilizarea aceloraşi procedee şi în cercetarea aplicativă,
cu particularităţile specifice. Toate aceste procedee au însă în comun aceeaşi
finalitate, aşa cum vom vedea în continuare.

D) Finalitatea cercetării criminologice

Finalitatea cercetării criminologice presupune stabilirea scopului şi a

funcţiilor acesteia.

D1) Scopul cercetării criminologice

 Având în vedere distincţia care se face între cercetarea criminologică
fundamentală şi cercetarea criminologică aplicativă, putem delimita scopul
imediat de scopul mediat al cercetării criminologice.

a) Scopul imediat constă în cunoaşterea fenomenului criminal

în toată complexitatea lui, prin stabilirea cauzelor şi condiţiilor care îl
determină si respectiv favorizează, precum şi a proceselor care îl
caracterizează.

b) Scopul mediat constă în stabilirea celor mai eficiente

mijloace utilizate în practica anticriminală, pentru limitarea fenomenului
criminal şi a consecinţelor acestuia.

Tendinţa criminologiei de umanizare a reacţiei sociale faţă de fenomenul

criminal reprezintă aspectul cel mai important al finalităţii cercetării
criminologice, care poate fi numit drept „supra-scop” al acesteia.

D2) Funcţiile cercetării criminologice

Într-o delimitare cu caracter general, cercetarea criminologică

îndeplineşte o funcţie teoretică si o funcţie practică.

Într-o altă clasificare, s-a făcut o delimitare mai amănunţită, între funcţia
teoretico-aplicativă, pe de o parte, si funcţiile aplicativă şi prospectivă, pe de
alta parte.

Într-o a treia clasificare sunt reţinute patru funcţii:

a) funcţia descriptivă – stabileşte caracteristicile generale ale
fenomenului criminal;
b) funcţia explicativă – descifrează natura, cauzele şi condiţiile
comportamentului criminal;
c) funcţia predictivă – încearcă anticiparea evoluţiei fenomenului
criminal;
d) funcţia profilactică – încearcă să găsească cele mai eficiente
remedii ale fenomenului criminal.

E) Definirea criminologiei
 Definirea criminologiei presupune delimitarea acesteia în cadrul
ansamblului ştiinţelor criminale pentru ca în final să fie găsită definiţia prin care
criminologia să poată fi individualizată.

E1) Domeniul criminologiei

Problema domeniului criminologiei presupune delimitarea acesteia

faţă de celelalte preocupări ştiinţifice ori practice legate de fenomenul
criminal.

Înainte de toate, trebuie făcută o distincţie chiar în interiorul

criminologiei, având în vedere că cercetarea criminologică are o latură teoretică,
corespunzătoare criminologiei teoretice, şi o latură practică, căreia îi corespunde
criminologia aplicativă.

Criminologia teoretică se ocupă în mod exclusiv cu analiza fenomenului

criminal, culegând şi prelucrând date cu privire la acesta, în timp ce
criminologia aplicativă se apleacă asupra practicii anticriminale, pentru
evaluarea acesteia, dar indirect şi asupra fenomenului criminal, pe care îl
analizează din punct de vedere al impactului produs asupra lui de practica
anticriminală.

Cea mai importantă delimitare se face între dreptul penal şi criminologie.

E1.1) Dreptul penal şi criminologia

Dreptul penal este atât o ramură a sistemului de drept, ca ansamblu de

norme şi instituţii de drept penal, cât şi o ramură a ştiintelor juridice, cuprinzând
în conţinutul său ideile, concepţiile şi teoriile cu privire la dreptul penal.

Criminologia se află într-o relaţie de interdependenţă atât cu dreptul penal

ca ramură a sistemului de drept cât şi cu dreptul penal ca ştiinţă.

E1.2) Politica anticriminală si criminologia

Având în vedere că politica penală în sens strict, etimologic, este

susceptibilă să desemneze doar o activitate represivă, s-a propus formula de
politică anticriminală.
 Politica anticriminală a fost definită ca analiza şi înţelegerea fenomenului
criminal, pe de o parte, şi punerea în aplicare a unei strategii pentru a răspunde
situaţiilor de delincvenţă sau devianţă, pe de alta parte.

Rezultă un dublu caracter al politicii anticriminale:

- ştiinţa politicii anticriminale (o zonă teoretică, de analiză şi
informare în raport cu fenomenul criminal);
- practica anticriminală (o zonă practică, de punere în aplicare a unei
strategii de răspuns).

Din definiţia dată nu rezultă un element important: decizia de politică

anticriminală, care se interpune între zona teoretică şi cea practică. Aceasta
exprimă voinţa politică si are un caracter statal.

Reamintim că practica anticriminală este alcătuită din ansamblul

mijloacelor juridice şi empirice, care au ca finalitate stăpânirea fenomenului
criminal.

Luând în calcul şi acest element se ajunge la următoarea definiţie:

Politica anticriminală reprezintă ansamblul teoriilor şi strategiilor

concepute în scopul stăpânirii fenomenului criminal precum si sistemul
mijloacelor aplicate efectiv, de stat, în acelaşi scop.

Înţeleasă în sensul arătat anterior, politica anticriminală stabileşte cu

criminologia o primă relaţie în plan teoretic, în sensul că rezultatele cercetării
criminologice fundamentale trebuie să fie valorificate de ştiinţa politicii
anticriminale. O a doua relaţie se stabileşte în plan practic, criminologia
aplicativă fiind cea care îşi propune evaluarea ştiinţifică a practicii
anticriminale, deci evaluarea unei ,,părţi’’ a politicii anticriminale. Rezultatele
evaluării ar trebui să fie valorificate tot prin intermediul politicii anticriminale,
fie prin corectarea mijloacelor juridice sau empirice care funcţionează déjà, fie
prin crearea unor mijloace noi.

Din păcate însă, politica anticriminală se inspiră prea puţin din

concluziile pe care le prezintă criminologia.

E1.3) Controlul fenomenului criminal

În noţiunea de control se include atât cunoaşterea fenomenului criminal

cât şi stăpânirea acestuia.
 Criminologia, dreptul penal şi politica anticriminală au o contribuţie
esenţială la asigurarea controlului asupra fenomenului criminal.

Într-o variantă ideală, sistemul de control al fenomenului criminal ar

trebui să aibă, în mare, următoarea dinamică:
- într-un prim circuit, criminologia teoretică analizează fenomenul criminal iar
datele obţinute sunt transmise ştiinţei politicii anticriminale care, pe baza
datelor obţinute elaborează proiecte normative şi strategii de combatere a
fenomenului criminal; proiectele se vor transforma în decizii de politică
anticriminală, iar punerea lor în aplicare se va face prin intermediul mijloacelor
(juridice ori empirice) care acţionează în zona practicii anticriminale;
- într-un al doilea circuit intervine criminologia aplicativă, care va evalua
practica anticriminală şi impactul acesteia asupra fenomenului criminal pentru a
identifica soluţiile cele mai utile în prevenirea şi combaterea fenomenului
criminal; datele astfel obţinute vor fi retransmise în zona ştiinţei politicii
anticriminale pentru corectarea măsurilor iniţiale.
(a se vedea figura nr. 4 din manual).

Această dinamică a sistemului de control al fenomenului criminal

reprezintă varianta ideală, pentru că în realitate apar numeroase
disfuncţionalităţi, cum ar fi lipsa unor rezultate din cercetarea criminologică sau
indiferenţa factorilor de decizie faţă de rezultatele cercetării criminologice.

E2) Definiţia criminologiei

Caracterul compex şi dificil de abordat al fenomenului criminal a impus

existenţa unor maniere diferite de abordare, concretizate în diverse tipuri de
definiţii.

Tipuri de definiţii

1. O primă diferenţiere are ca sursă principală perceperea sau abordarea

diferită a domeniului criminologiei. Au existat două tendinţe:
- pe de o parte, tendinţa de realizare a unor cercetări specializate, cu
caracter etiologic;
- pe de altă parte, o tendinţă integratoare, de reunire a tuturor
cercetărilor specializate sub umbrela unei ştiinţe unice, complexe.

Aceste tendinţe au determinat două maniere de definire a criminologiei:

a) definiţiile de tip restrictiv – considerau criminologia drept o ştiinţă a
cauzelor criminalităţii, străină de preocupările profilactice;
 b) definiţiile de tip extensiv – care au prezentat criminologia drept o ştiinţă
integratoare, preocupată atât de etiologia criminală, cât şi de aspectele
preventiv-represive.

2. A doua diferenţiere rezultă din abordarea diferită a obiectului

criminologiei. Astfel, primele cercetări criminologice s-au caracterizat prin
sciziunea între definirea criminologiei ca ştiinţă a crimei şi definirea
criminologiei ca ştiinţă a criminalului. Evoluţia teoriilor moderne aduce noi
divergenţe, cum ar fi opoziţia între ştiinţa factorilor şi ştiinţa proceselor sau
opoziţia contemporană între criminologia trecerii la act şi criminologia reacţiei
sociale.

Bineînţeles că toate aceste divergenţa şi-au găsit reflectarea în

modalitatea de definire a criminologiei.

Amintim una din primele şi cele mai citate definiţii ale criminologiei, cea
dată de E. Durkheim, care priveşte criminologia drept o ştiinţă a crimei
afirmând că «numim crimă orice act pedepsit şi facem din crimă astfel definită
obiectul unei ştiinţe speciale, criminologia».

Cea mai reprezentativă definiţie de tip extensiv este cea dată de Enrico
Ferri în lucrarea Sociologie criminală, acesta considerând criminologia ca fiind
«studiul ştiinţific şi experimental al delincventului şi, prin urmare, al
mijloacelor preventive şi represive care pot apăra societatea».

În prezent, doctrina criminologică este dominată de o viziune echilibrată

în ceea ce priveşte definiţia criminologiei, reţinându-se atât preocupările
etiologice şi dinamice în raport cu fenomenul criminal cât şi preocupările
profilactice.

Așa cum am mai arătat, criminologia poate fi definită ca ansamblul

cercetărilor cu caracter ştiinţific ce se ocupă, pe de o parte, cu studierea
fenomenului criminal, urmărind cunoaşterea complexă a acestuia iar, pe de altă
parte, cu evaluarea practicii anticriminale, în scopul optimizării acesteia.

PARTEA A II-A – CRIMINOLOGIA ETIOLOGICĂ

CURS 6
 Definiţia crimininologiei etiologice

Prin etiologie în general se înţelege ştiinţa cauzelor. Etiologia criminală

urmăreşte aflarea cauzelor, a condiţiilor sau a factorilor care determină sau
favorizează fenomenul criminal.

Criminologia etiologică este acea subramură a criminologiei teoretice ce

se ocupă cu studierea cauzelor, condiţiilor sau factorilor care determină ori
favorizează fenomenul criminal.

A) Beccaria, precursor al gândirii criminologice

Cesare Bonesana, marchiz de Beccaria, este considerat fondatorul

dreptului penal modern. Lucrarea lui Beccaria „Despre delicte şi pedepse”
prezintă şi astăzi un real interes, care nu este numai de ordin istoric. După mai
bine de două secole, prin valoarea lor, ideile lui Beccaria sunt încă actuale.

A1) Despre delicte şi pedepse – conjunctură

Lucrarea Despre delicte şi pedepse a apărut la Milano, în anul 1764.

Autorul, Cesare Beccaria, era la vremea aceea un necunoscut ce nu împlinise
încă 27 de ani. 

Conştient de « erezia » ideilor sale autorul şi-a luat unele măsuri de

precauţie pentru a evita o ciocnire directă cu autorităţile. De asemenea, înainte
de publicarea lucrării, Beccaria şi-a asigurat protecţia unor persoane influente
pe care să se poată baza în cazul unui scandal.

Contrar temerilor autorului, cartea a avut un succes imediat si

spectaculos.

Ideile cuprinse în această lucrare au declanşat transformări rapide si

radicale in sistemele penale ale unor state europene. Principiile umaniste
formulate în cuprinsul tratatului au stat la baza redactării unor articole
importante din «Declaraţia drepturilor omului şi cetăţeanulu » de la 1789.

Beccaria şi-a facut studiile preuniversitare într-un colegiu iezuit. Ulterior

a obtinut titlul de doctor în drept canonic şi drept roman, absolvind cursurile
Universitatii din Pavia. Baccaria nu a urmat însă o carieră juridică.

Ulterior publicării tratatului, Beccaria a abandonat atât studiile juridice

cât şi pe cele filozofice. El a fost numit profesor de economie politică la
Universitatea din Milano.
 Deşi a mai publicat câteva lucrări în domeniul economiei precum şi un
studiu « despre natura stilului », singura lucrare cu adevarat valoroasă a lui
Beccaria a rămas Tratatul despre delicte si pedepse.

În Tratatul său, Beccaria demolează un întreg sistem juridico-penal, cu

rădăcini adânci, iar pe locul rămas gol, fixează doar câţiva « piloni ». El a fost
conştient că dacă ar fi oferit variante complete, acestea ar fi fost la rândul lor
imperfecte, iar confruntarea ar fi fost deturnată spre criticarea acestora. Or,
obiectivul principal lui Beccaria a fost desfiinţarea unui sistem perimat, acesta
fiind conştient că edificarea unui sistem nou presupune timp.

A2) Principalele idei din Tratatul lui Beccaria

Structura lucrării lui Beccaria are la bază doua coordonate:

- dem
olarea vechilor şabloane ale gândirii juridico-penale, total
anacronice;
- stabi
lirea principiilor de bază în vederea unei noi construcţii legislative
în domeniul penal.

Pe aceste două coordonate, principalele idei exprimate în opera lui

Beccaria ar putea fi sistematizate astfel:

1. Codificarea riguroasă a delictelor şi pedepselor, necesitatea elaborării

unui corp de legi scrise, clare si accesibile.

Deşi este exprimat într-un adagiu latin, nullum crimen, nulla poena sine
lege, principiul legalităţii delictelor şi pedepselor nu este de origine romană,
principiul fiind consacrat în Constituţia SUA, după ce fusese prima dată
exprimat în operele filozofilor din secolul al XVIII-a. Principiul este acum
consacrat şi în Declaraţia Drepturilor Omului şi Cetăţeanului din 27 august
1789.

Meritul lui Beccaria constă în special în enunţarea principiului. Beccaria

subliniază cele trei garanţii majore pe care le presupune principiul legalităţii :
- cetăţ
eanul nu poate fi limitat în drepturile sale individuale decât prin
voinţa legiuitorului, ca reprezentant al voinţei generale;
- cetăţ
eanul trebuie sa fie protejat impotriva abuzurilor puterii;
 - cetăţ
eanul trebuie să cunoască ceea ce este permis şi ceea ce este
interzis.

2. Justificarea pedepsei prin caracterul ei retributiv, descurajant şi prin

urmare util pentru conservarea ordinii sociale.

Beccaria susţine necesitatea unor pedepse proporţionale cu delictul. În

acelaşi timp, pedeapsa nu trebuie să urmăreasca o chinuire a vinovatului.

3. Necesitatea aplicării unor pedepse moderate, dar sigure şi prompte.

Beccaria atrage atenţia că violenţa pedepselor este contagioasă şi

determină creşterea violenţei în comportamentele individuale. Sălbăticia
pedepselor este nu numai inumană, dar şi inutilă, deoarece nu rigoarea
supliciului, ci certitudinea pedepsei poate exercita un rol preventiv.

4. Desfiinţarea pedepsei cu moartea.

Beccaria este primul care, într-o lucrare publicată pune sub semnul
întrebării dreptul de a recurge la pedeapsa cu moartea, solicitând abolirea
acesteia.

Pedeapsa cu moartea nu poate fi întemeiată pe nici un drept.

Pedeapsa cu moartea nu este nici necesară şi nici utilă.

Beccaria admite totuşi existenţa a două excepţii în care pedeapsa cu

moartea ar putea fi socotită necesară:
- în
perioada de anarhie şi dezordine, când o persoană ar putea
reprezenta un pericol pentru stat;
- când
comiterea de noi crime nu ar putea fi altfel împiedicată.

Ambele excepţii au substrat politic, reprezentând probabil concesii făcute

de Baccaria din raţiuni diplomatice.

Autorul a încercat să demonstreze caracterul inutil al pedepsei cu

moartea, arătând că niciodată sceleraţii nu au putut fi împiedicaţi să dăuneze
prin ameninţarea reprezentată de existenţa pedepsei cu moartea.
 Severitatea are un efect mai mic asupra spiritului uman decât durata
pedepsei.

5. Introducerea sistemului acuzator în procedura penală; necesitatea ca

judecata şi probele să fie publice.

Beccaria critică ierarhia probelor şi sugerează că la baza aprecierii

judecătorului trebuie să stea « intima convingere ». O asemenea convingere nu
poate fi formată decât pe baza unui proces public şi contradictoriu.

De asemenea, autorul consideră inutilă şi inumană practica de a se

impune inculpatului prestarea unui jurământ, deoarece presupune o contradicţie
între cele mai sfinte datorii ale omului: cea faţă de instinctul de conservare, care
îndeamnă la minciună, şi cea faţă de divinitate, care impune recunoaşterea
adevărului.

6. Desfiinţarea torturii ca procedeu de anchetă, ca mijloc de obţinere a

probelor.

Este demascat în mod virulent caracterul inuman al torturii, dar în acelaşi

timp este demonstrată inutilitatea, ineficienţa juridică a acesteia. Tortura este
adeseori un mijloc de a-l condamna pe inocentul slab şi de a-l achita pe
sceleratul robust

7. Necesitatea prevenirii delictelor.

În finalul cărţii sale Beccaria ajunge la concluzia că “merită mai mult a

preveni crimele, decât a le pedepsi”.

Ideea de prevenire apare ca o finalizare firească a tuturor concepţiilor

exprimate de Beccaria în legătură cu natura şi rolul legii penale, cu natura şi
rolul pedepsei.

A3) Actualitatea gândirii beccariene

Multe din ideile lui Beccaria, deşi la prima vedere exprimă realităţi
juridice incontestabile, au ramas şi in prezent, cel putin parţial, simple
deziderate, de unde şi caracterul lor mereu actual.

1) Prin
cipiul legalităţii este lipsit de finalitate atâta timp cât, din cauza
inflaţiei legislative şi a lipsei de claritate a unor incriminări,
destinatarul legii penale nu mai este în măsură să o cunoască;
 2) Cara
cterul retributiv al pedepselor domină politicile represive, în
detrimentul caracterului educativ;

3) Cerc
etări criminologice recente au confirmat faptul că certitudinea
pedepsei are un rol preventiv mai eficient decât severitatea
pedepsei.

4) Deşi
la nivel european pedeapsa cu moartea a fost abolită, în lume există
încă un mare număr de state unde pedeapsa capitală este încă
aplicată, fapt ce face ca dezbaterea pro şi contra acestei pedepse să
fie de mare actualitate.

5) Exis
tă în continuare diferenţe marcante între sistemul acuzatorial
(anglo-american) şi cel inchizitorial, sau mixt, specific Europei
continentale.

6) Tort
ura, deşi a fost scoasă din arsenalul legal al mijloacelor de anchetă
din ţările civilizate, continuă să fie utilizată în mod ilegal la
proporţii îngrijorătoare.

7) Prev
enirea criminalităţii reprezintă componenta esenţială a oricărei
politici anticriminale contemporane.

A4) Dimensiunea criminologică

Opera lui Beccaria conţine idei filozofico-juridice cu un mare impact

socio-legislativ şi de o mare longevitate.
Creaţia lui Beccaria are şi o dimensiune criminologică incontestabilă.
În cursul Tratatului regăsim germeni ai ideilor exprimate ulterior de Ferri,
Garofalo, Sutherland.
Beccaria a avut intuiţii corecte din punct de vedere criminologic, cum ar
fi:
- rolul
certitudinii pedepsei în limitarea criminalităţii;
- cara
cterul criminogen al unor practici şi institutii juridice.
 B) Principalele şcoli criminologice

Principiile enunţate de Beccaria au stat la baza Şcolii clasice a dreptului

penal, care a dominat timp de un secol gândirea juridică penală, ducând la
ameliorarea tehnicilor juridice şi la o primă umanizare a justiţiei penale. În
ciuda reformelor penale, fenomenul criminal îşi continuă însă ascensiunea,
motiv pentru care, către prima jumătate a secolului al XIX-lea apar primele
explicaţii ale fenomenului criminal, grupate în jurul unor şcoli criminologice.

B1) Şcoala geografică (sau cartografică)

Reprezentanţi ai acestei şcoli au fost belgianul Quetelet şi francezul

Guerry.

Lambert Adolphe Quetelet (1796-1874), doctor in matematică, a fost

directorul Observatorului astronomic din Bruxelles.

Principala sa lucrare a fost « Despre om şi dezvoltarea facultăţilor sale

sau Eseu de fizică socială », unde sunt cuprinse principalele constatări legate de
fenomenul criminal. Această lucrare completată şi revizuită a fost republicată
spre sfârşitul carierei lui Quetelet sub denumirea « Fizica socială sau Eseu cu
privire la dezvoltarea facultăţilor omului ».

Quetelet aplică fenomenelor sociale metode împrumutate din fizică şi

realizează o ştiinţă a omului mediu, fizica socială.

Accentuează importanţa educatiei morale, care prevalează asupra

instrucţiei şcolare.

Apreciază că nu sărăcia generează criminalitate ci, mai degrabă

discrepanţa între posibilităţile materiale şi nevoile, aspiratiile oamenilor.

Andre-Michel Guerry (1802-1866), jurist de profesie, a fost directorul

departamentului de statistică penală de la Ministerul Justiţiei din Franţa.

Lucrări : - « Eseu asupra statisticii morale in Franţa »;

- « Statistica morală a Angliei comparată cu Statistica morală a
Franţei ».

Repartizează departamentele franceze în cinci regiuni în cadrul cărora

observă o regularitate a criminalităţii. Din această regularitate remarcabilă
rezultă ideea potrivit căreia “precum fenomenele naturale, comportamentul
uman este şi el supus unor legi’’.

Constată şi el, ca şi Quetelet, că nici saracia şi nici instrucţia şcolară nu au

o influenţă directă asupra dinamicii criminalităţii.

Cercetările ambilor reprezentanţi ai şcolii geografice s-au bazat pe

primele statistici criminale europene.

Cei doi cercetători au formulat « Legea termică a criminalităţii » lege

potrivit căreia: ‘’infracţiunile împotriva persoanelor predomină în regiunile
sudice şi în timpul sezonului cald, iar infracţiunile contra patrimoniului
predomină în regiunile nordice şi în timpul sezonului rece‘’.

B2) Şcoala Lyoneză

Alexandre Lacassagne (1843-1924), profesor de medicină legală la

Universitatea din Lyon, a fost principalul exponent al acestei şcoli.

Teoria lui Lacassagne se poate rezuma la câteva aforisme care au rămas

celebre:
- Oric
e act dăunător existenţei unei colectivităţi este o crimă;
- Oric
e crimă este un obstacol în calea progresului;
- Med
iul social este « zeama » de cultură a criminalităţii; microbul este
criminalul, un element care nu are importanţă decât în ziua în care
gaseşte « zeama » care îl face să fermenteze;
- Soci
etăţile au criminalii pe care îi merită.

Opiniile mai sus mentionate au reuşit să inducă în eroare pe mulţi istorici

ai criminologiei, care au facut din Lacassagne « şeful » unei şcoli a mediului
social practic inexistentă.

În realitate Lacassagne a fost un admirator secret al lui Lombroso pentru

criticarea caruia şi-a dedicat aproape întreaga energie.

La moartea lui Lombroso, Lacassagne abandonează orgoliile şi publică

un articol elogios la adresa rivalului sau.

B3) Şcoala socialistă

 Are ca fundament opiniile formulate de Marx (1818-1883) şi Engels
(1820-1895).

Potrivit conceptiei marxiste, criminalitatea depinde de conditiile

economice, în sensul că inegalitatea economică generează criminalitate. Iar
inegalitatea economică este considerată o însuşire a capitalismului, rezultând
astfel că însuşi capitalismul naşte criminalitate.

Din considerente ideologice şcoala socialistă prezintă o variantă extremă,

transformând explicaţii parţiale în explicaţii cu caracter general, valabile pentru
fenomenul criminal în ansamblu. Se comite astfel o eroare de ordin ştiinţific,
sesizată chiar în epocă de Garofalo. Acesta arată că, dacă fenomenul criminal ar
fi o expresie a inegalităţilor economice, nu ar trebui să avem atâţia proletari şi
ţărani victime ale unor infracţiuni şi nu ar trebui ca reprezentanţii claselor
înstărite să se regăsească atât de des printre infractori.

În pofida argumentelor de ordin ştiinţific formulate împotriva sa, această

orientare a şcolii socialiste s-a bucurat de un puternic sprijin de ordin politic,
transformându-se într-o adevărată « nouă criminologie », denumită marxistă.
Criminologia marxistă considera în mod utopic că « înaintarea pe calea
comunismului » va duce în mod inevitabil la dispariţia fenomenului criminal.

Căderea comunismului a antrenat pierderea unicului suport al

criminologiei marxiste, cel ideologic.

B4) Şcoala interpsihologică

Fondatorul acestei orientări a fost criminologul francez Gabriel Tarde

(1843-1904).

Principalele lucrări ale acestuia au fost: « Criminalitatea comparată »

şi « Legile imitaţiei ».

Constată o creştere a criminalitătii în cifră absolută, de proporţii

îngrijorătoare în a doua jumătate a secolului al XIX-lea.

Atrage atenţia asupra unor capcane ale statisticilor. Astfel, a observat o

scădere a numarului de crime, în timp ce delictele crescuseră de trei ori. Autorul
arată că această scădere este doar aparentă, fiind vorba de o deformare a
realităţii ca urmare a faptului că un număr mare de fapte au trecut din categoria
crimelor în cea a delictelor.
 Teoria lui Tarde se fondează pe constatarea potrivit căreia raporturile
interumane sunt guvernate de un fapt social fundamental: imitaţia.
Comportamentul criminal este un comportament imitat. Un delict este nu doar
un « rău » în sine ci şi o sursă probabilă a unor « rele » noi. În logica lui Tarde
fiecare individ « se comportă potrivit cutumelor acceptate de către mediul său »
şi, în consecinţă, comportamentul criminal este şi el un comportament imitat.

Tarde consideră că sociologia nu este decât o interpsihologie, atâta timp

cât nu avem de a face decât cu raporturi interindividuale.

Privită ca teorie socială cu caracter general, construcţia lui Tarde este

criticabilă. Cu toate acestea, rolul important al imitaţiei în cadrul
comportamentului uman este subliniat şi în psihologia contemporană.

B5) Şcoala sociologică

Principalul reprezentant este Emile Durkheim (1858-1917).

Principalele lucrări ale acestuia : « Despre diviziunea muncii sociale »,

« Regulile metodei sociologice », « Suicidul », « Două legi ale evoluţiei
penale ».

E. Durkheim reduce faptele morale la fapte sociale, pe care le consideră

independente de conştiinţa individuală. El consideră crima un fenomen de
normalitate socială.

Crima este nu numai un element inerent oricărei societăţi sănătoase, ci

chiar un « factor de sănătate publică », ceea ce duce la urmatoarele concluzii:
1. din
moment ce crima este un fenomen normal, ea nu provine din cauze
excepţionale, ci din structura însăşi a culturii careia îi aparţine;
2. deoa
rece criminalitatea este rezultatul marilor curente colective ale societăţii,
existenţa şi raporturile sale cu ansamblul structurii sociale prezintă un
caracter de permanenţă;
3. deci
, criminalitatea trebuie înţeleasă şi analizată nu prin ea însăşi, ci totdeauna
relativ la o cultura determinată în timp şi spaţiu.

Durkheim introduce termenul de anomie (cuvântul provine din grecescul

anomos: fără lege) pe care îl înţelege în sensul de « slăbire a rolului normelor
sociale ». Starea de anomie apare ca urmare a tendinţelor tot mai accentuate ale
ale individului de satisfacere a unor idealuri de confort material şi prestigiu
social. Imposibilitatea realizării pe cale legală a idealurilor poate duce la
încălcarea normei. Conceptul de anomie utilizat de Durkheim este reluat ulterior
de sociologul american R. K. Merton şi utilizat în explicarea fenomenului
criminal.

CURS 7

Pozitivismul italian

Principalii exponenţi ai pozitivismului, respectiv Lombroso, Garofalo şi

Ferri, au oferit un adevărat univers de explicaţii în legătură cu fenomenul
criminal.

A) Premisele pozitivismului italian

Principalele împrejurări care au favorizat apariţia pozitivismului italian au

constat în :

1. Semieşecul şcolii clasice a dreptului penal, respectiv neputinţa acesteia

de a propune soluţii valabile pentru limitarea fenomenului criminal.
Gândirea pozitivistă se dezvoltă ca o continuare, dar şi ca o replică la
şcoala clasică.

2. Dezvoltarea cercetării ştiintifice, în general, şi, în particular, aplicarea

metodei inducţiei pozitive, caracteristică pentru secolul al XIX –lea.

O influenţă considerabilă asupra ideilor pozitiviste a fost exercitată de

doctrina evoluţionistă. Astfel, cercetările ştiinţifice întreprinse de Charles
Darwin au fost valorificate de Lombroso, Garofalo şi Ferri.

În acelaşi timp, studiile realizate de Franz Joseph Gall şi Benedict August

Morel au influentat la rândul lor, în mod direct şi decisiv, în primul rând
cercetările lui Cesare Lombroso dar şi pe cele ale celorlalti reprezentanţi ai
pozitivismului.

a) Franz Joseph Gall (1758-1828) a studiat medicina la Strasbourg si

Viena, fiind preocupat în principal de anatomia creierului. Între 1810-1819 apar
cele patru volume ale celei mai importante dintre lucrările sale: "Anatomia si
fiziologia sistemului nervos în general şi a creierului în particular".
 Gall formulează o teorie a tendinţelor umane potrivit căreia
comportamentul omului este influențat prin "jocul" unor tendinţe (sau facultăţi)
care îşi găsesc fiecare "condiţia materială de posibilitate" într-o porţiune a
cortexului. Porţiunea este proeminentă dacă tendinţa este dezvoltată şi,
respectiv, atrofică dacă tendinţa este redusă, rezultând o adevarată "cartografie
corticală".

Potrivit lui Gall ar exista, în principiu, trei zone care ar putea interesa
fenomenul criminal şi care ar putea fi sondate printr-o "cranioscopie abilă".

Gall a fost primul susţinător al ideii de "localizare", idee ce a fost reluată

ulterior de numeroşi savanţi, dând naştere unor polemici aprinse.

Astăzi ştim că localizarea există până la un anumit punct. În acelaşi timp,

deoarece marea majoritate a activităţilor mentale cer ca numeroase zone
corticale să lucreze în colaborare, ideea de localizare nu poate fi sistematizată şi
împinsă până la ultimele ei consecinţe.

b) Benedict August Morel (1809-1873), de profesie medic psihiatru, şi-a

desfăşurat activitatea într-un azil public, unde a efectuat cercetări concretizate
într-o vastă lucrare : ,,Tratat privind degenerescențele fizice, intelectuale şi
morale ale speciei umane".

Morel concepe degenerescenţa ca pe o maladie ereditară, maladie ce are

drept efect o deviere a individului de la tipul normal.

El tratează pe larg problema nebuniei morale şi face o clasificare a

maladiilor mentale arătând care sunt cele predispuse la crima.

3. A treia premisă generală a pozitivismului este reprezentată de

explicaţiile cu privire la fenomenul criminal, anterioare sau contemporane cu
şcoala pozitivistă, explicaţii grupate în principalele şcoli criminologice.

Explicaţiile formulate în cadrul şcolilor amintite au constituit puncte de

reper importante pentru cercetatorii italieni.

B) Cesare Lombroso

Cesare Lombroso s-a născut la 6 noiembrie 1835 la Viena. Şi-a făcut

studiile la facultăţile din Padova, Viena şi Pavia, iar din anul 1859 a inceput să
lucreze ca medic militar.
 În anul 1864 i se încredinţează cursul de psihiatrie la Universitatea din
Pavia şi devine, în acelasi timp, director al unui azil de alienaţi.

În 1876 ocupă postul de profesor de medicină legală la Torino.

În acelaşi an publică lucrarea « L’Uomo delinquente », care în scurt timp
îl face celebru.
Alte lucrări : « Antropologia criminală şi recentele ei progrese », « Omul
de geniu ».
Sub influenţa ideilor sale are loc în 1885 la Roma, primul Congres
International de Antropologie criminală.

Cesare Lombroso a murit la 18 octombrie 1909.

B1) Teoria anormalităţii biologice

La originea cercetărilor lombrosiene a stat descoperirea, la craniul unui

criminal, în zona occipitală medie, a unei adâncituri accentuate, trăsătură ce se
regasea la unele cranii primitive. Această descoperire i-a sugerat lui Lombroso
ipoteza atavismului (adică oprirea în dezvoltare pe lanţul filogenetic). Pentru
verificarea acestei ipoteze Lombroso a efectuat numeroase cercetări, ajungând
la studierea a 383 de cranii.

A reuşit să distingă aşa-zisele stigmate ale omului criminal: sinusurile

frontale foarte depărtate, pomeţii şi fălcile voluminoase, orbitele mari şi
depărtate, asimetria feţei şi a deschiderilor nazale, apendice lemurian al fălcilor.

A studiat anomalii ale creierului, ale scheletului şi ale unor organe

interne.
A extins cercetările la criminali în viaţă. Printre altele a constatat faptul că
lipsa durerii (analgezia) îl apropie pe criminal de omul sălbatic.

O a doua fază a cercetărilor s-a referit la unele malformaţii morfo-

funcţionale de natură degenerativă.
În acest context Lombroso a stabilit existenţa unor analogii între
« nebunul moral » şi « criminalul născut », mai ales sub aspectul simţului moral.
Examinarea criminalului nebun a scos la iveala existenţa aceloraşi
stigmate ca şi în cazul omului criminal, stigmate ce sunt explicate de această
dată pe baza degenerescenţei.

Într-o ultima etapă Lombroso se concentrează asupra studiului epilepsiei.

El considera că epilepsia este, pe de o parte, « una dintre psihozele cele mai
atavice » iar, pe de altă parte, « nucleul tuturor degenerescenţelor ».
 În concluzie, teoria lombrosiană parcurge trei faze:
1. natu
ra atavică a criminalului;
2. rapo
rtul dintre degenerescentă şi criminalitate;
3. crim
inalitatea ca formă a epilepsiei; impulsurile spre crimă sunt considerate a
fi echivalentul convulsiilor epileptice.

În teoria lombrosiană fenomenul criminal este determinat de o

anormalitate biologică bazată pe atavism organic şi psihic şi pe o patologie
epileptică.

B2) Importanţa operei lombrosiene

Lombroso a fost primul care a făcut ca studiul criminalului să treacă de la

faza metafizică la studiul ştiinţific, aplecându-se asupra realităţii. Cercetările lui
Lombroso au constituit punctul de plecare a numeroase investigaţii ştiinţifice cu
privire la fenomenul criminal.

Lombroso este un precursor al biotipologiei.

Opera sa conţine constatări utile şi actuale, cum ar fi cele referitoare la

infractorii bolnavi mintal, la alcoolism etc.

Lombroso neagă ideea de liber arbitru şi, implicit, pe cea de răspundere

morală, ca temei al represiunii.

C) Raffaele Garofalo

Baronul R. Garofalo a fost magistrat de carieră, îndeplinind funcţia de

Preşedinte de Cameră la Curtea de Apel din Neapole.

Principala sa lucrare, « Criminologie », a fost publicată prima dată în

1885. Este primul care a utilizat denumirea de criminologie în sensul
contemporan.

C1) Teoria anormalităţii morale

Construcţia teoretică a lui Garofalo se întemeiază pe noţiunea de delict

natural.
Garofalo consideră că noţiunea de crimă trebuie privită din punct de
vedere sociologic, nu juridic.
 Pentru a stabili noţiunea de crimă trebuie realizată distincţia dintre delicte
naturale şi delicte convenţionale. Delictele convenţionale sunt creaţii ale
legiuitorului, prin urmare sunt variabile în timp şi spaţiu, ceea ce determină
relativitatea legii penale. În schimb, delictele naturale sunt invariabile în timp
timp şi spaţiu.

Noţiunea de crimă, în sens ciminologic, ar trebui să includă doar

categoria delictelor naturale.

Crima este o acţiune dăunătoare care răneşte acele sentimente pe care le

numim "simţul moral" al unei colectivităţi. Singurele sentimente care au
importanţă pentru morala socială sunt considerate "sentimentele altruiste". În
categoria sentimentelor altruiste există două constante: "mila şi probitatea". Pe
baza celor două sentimente fundamentale, mila şi probitatea, Garofalo consideră
ca se poate realiza identificarea delictelor naturale, a crimelor.

Garofalo işi propune identificarea tipului criminal, a individului capabil

să comită un delict natural. Pentru aceasta Garofalo recurge la o evaluare
obiectivă a rezultatelor cercetărilor întreprinse de Lombroso şi discipolii săi.

Consideră că criminalul este un anormal deoarece diferă de majoritatea

contemporanilor şi concetăţenilor săi prin « lipsa anumitor sentimente » şi a
anumitor dezgusturi.

Pentru Garofalo « criminalul tipic este un monstru în plan moral »; este

acela căruia « îi lipseşte total altruismul ».

Garofalo admite existenţa unei zone intermediare între delincvenţi şi

oamenii normali, deoarece consideră că este imposibil să tragem o linie care să
separe în mod distinct lumea criminală de cea a oamenilor oneşti, pentru că
există peste tot în natură grade şi nuanţe.

În cadrul tipului criminal general conceput, Garofalo stabileşte

urmatoarele categorii: 1) asasini; 2) violenţi; 3) necinstiţi; 4) cinici.

În concluzie, Garofalo consideră că fenomenul criminal este expresia unei

anormalităţi morale.

C2) Importanţa operei lui Garofalo

 Teoria anormalităţii morale nu poate constitui o explicaţie general
valabilă. O serie de teorii moderne cu privire la fenomenul criminal au preluat
însă ideea, integrând-o într-un cadru explicativ mai larg.

Garofalo constată că instrucţia nu are efect benefic direct asupra

fenomenului criminal.
Arată că religia ar putea avea efecte benefice doar dacă perceptele morale
sunt receptate în copilărie.
Demonstrează că factorii economici nu reprezintă adevărata cauză a
criminalităţii.
Introduce noţiunea de periculozitate a infractorului.
Garofalo este primul care subliniază necesitatea efectuării de anchete
sociale cu privire la infractor.

D) Enrico Ferri

Ferri a urmat studii juridice la Universitatea din Bologna. A fost profesor

universitar, avocat şi om politic. A avut o bogată activitate ştiinţifică.

Principala lucrare a lui Ferri a apărut în 1881 sub denumirea «Noile

orizonturi ale dreptului penal» şi a fost republicată ulterior cu titlul «Sociologie
criminală». În această lucrare autorul formulează o teorie multifactorială a
delictului.

Ferri constată că în doctrina criminologică, de-a lungul timpului, au

existat trei mari variante explicative cu privire la originea delictului, care a fost
considerat un fenomen de:
- nor
malitate (fie biologică, fie socială);
- anor
malitate biologică;
- anor
malitate socială.
Deşi utilizează formula anormalitate biologico - socială, Ferri ia în
considerare şi factorul psihic.

D1) Teoria anormalităţii bio-psiho-sociale

În construirea teoriei sale, Ferri pleacă de la clasificarea criminalului în

cinci categorii:

1) criminalii nebuni;
Intră în această categorie toate cazurile patologice, respectiv diversele maladii
mentale. O varietate aparte o reprezintă nebunul moral, adică persoana lipsită de
simţul moral.

2) criminalii născuţi;
Sunt cei la care se regăsesc, de o manieră evidentă, caracteristicile speciale ale
omului criminal relevate de antropologia criminală. Marea majoritate a
recidivistilor este alcatuită din criminali născuţi sau criminali din obişnuinţă.

3) criminalii obişnuiţi sau din obişnuinţă dobândită;

Se caracterizează prin slăbiciune morală la care se adaugă stimuli ai
circumstanţelor şi mediului corupt. Deseori încep activitatea infracţională la o
vârstă fragedă şi comit infracţiuni contra proprietăţii. Detenţia îi degradează
fizic şi moral, în loc să îi ajute să se îndrepte.

4) criminalii de ocazie;
În această categorie se regăsesc cei care sunt împinşi să comită fapte penale de
unele condiţii legate de mediul fizic şi social. Nu au o tendinţă activă spre
delict.

5) criminalii din pasiune;

Sunt o varietate a criminalilor de ocazie. Comit de cele mai multe ori atentate
contra persoanei. Au un temperament sanguin sau nervos şi o sensibilitate
exagerată.

Graniţele între cele cinci categorii de criminali nu sunt foarte ferme.

Factorii criminogeni sunt grupati de Ferri în trei categorii:

1) factorii antropologici; aceştia sunt divizaţi la rândul lor în trei subcategorii:

a) cons
tituţia organică a individului (sunt incluse anomalii organice ale craniului,
creierului etc.);
b) cons
tituţia psihică a criminalului (sunt incluse anomaliile inteligenţei şi
sentimentelor);
c) cara
cteristicile personale ale criminalului (condiţiile biologice de rasă, vârstă,
sex etc.).

2) factorii fizici sau cosmo-telurici;

- cuprind toate cauzele aparţinând mediului fizic, cum sunt climatul, natura
solului, temperatura anuală, producţia agricolă etc.).
3) factorii sociali;
- rezultă din mediul social în care trăieşte delincventul, cum ar fi densitatea,
nivelul religiei, structura familiei, a educaţiei etc.

Concluzia este că în opinia lui Ferri, crima ca fenomen individual este

determinată de o multitudine de factori concurenţi de natură biologică,
psihologică şi socială.

D2) Contribuţia lui Ferri la dezvoltarea gândirii criminologice

Ferri constată că într-un mediu social dat, în conditii individuale şi fizice

date, se produce un număr determinat de infracţiuni (legea saturaţiei criminale).
În condiţii deosebite, legate de fenomene economice sau politice, numărul
infracţiunilor poate atinge un prag maxim (supra-saturaţia criminală). Astfel, se
impun două constatări importante:
- nu
există o regularitate mecanică a fenomenului criminal;
- pede
psele nu au eficienţa care le este atribuită în general.

Concluzia este că trebuie să se recurgă la echivalenţi ai pedepselor.

Ferri elaborează un adevarat program de reformă socială:

- în
plan economic – propune liberul schimb al mărfurilor şi serviciilor,
salarizarea corespunzătoare a funcţionarilor publici, iluminatul
nocturn, restricţii indirecte la fabricarea şi comercializarea
alcoolului;
- din
punct de vedere politic - libertatea de opinie, drepturi individuale
şi sociale, descentralizarea administraţiei;
- în
domeniul ştiinţific – tehnici moderne de investigare, protecţia
cetăţenilor prin sisteme de alarmă, antifurt etc.;
- în
plan civil şi administrativ – facilitarea accesului la justiţie,
simplificarea legislaţiei comerciale, sistem eficient de reparare a
prejudiciilor suferite de victimele delictelor, sistem perfecţionat de
funcţionare a notariatelor şi birourilor de stare civilă, care să evite
fraudele şi falsurile cu rivire la identitatea persoanei, bigamie etc.,
verificări medicale riguroase în cazul bolnavilor psihic;
 - în
privinţa educaţiei - eliminarea spectacolelor care incită la cruzime,
direcţionarea experimentală a pedagogiei, salarizarea decentă a
învăţătorilor, îngrijirea şi educarea copiilor abandonaţi.

Ferri formulează teoria pozitivistă a răspunderii penale.

Astfel, Ferri neagă ideea de liber arbitru pe care o consideră o pură iluzie.
Se neagă implicit ideea de răspundere morală, pe care o înlocuieşte cu
răspunderea socială, prin care înţelege o obligaţie a individului faţă de
societatea în care trăieşte.

E) Caracteristicile şcolii pozitiviste

1) Studiul complet al fenomenului criminal, ca realitate umană şi socială

şi, în mod corelativ, contestarea viziunii abstracte asupra crimei;

2) Formularea unor concluzii bazate pe observarea fenomenului criminal,

pe metoda inducţiei pozitive şi renunţarea la deducţia apriorică, speculativă;

3) Negarea “liberului arbitru” şi înlocuirea acestei idei cu cea a

determinismului bio-psiho-social;

4) Înlocuirea ideii de răspundere morală cu cea de răspundere socială;

5) Justificarea activităţii juridico-penale prin raţiuni de apărare socială,

ceea ce presupune măsuri de protecţie şi măsuri de prevenire.

CURS 8

Teoriile etiologice moderne

Sunt explicații privind fenomenul criminal formulate în secolul al XX-

lea, după Teoria multifactorială elaborată de Enrico Ferri.

Aceste teorii au continuat tradiția școlii pozitiviste și au reprezentat

principala preocupare a criminologilor până spre cea de-a doua jumătate a
secolului XX, când au fost înlocuite de teoriile privind trecerea la act și cele
care se bazează pe mecanismele de reacție socială.
 A) Car
acteristicile teoriilor etiologice moderne

Explicaţiile etiologice moderne prezintă următoarele caracteristici:

1) adm
it ideea că fenomenul criminal reprezintă un fenomen multifactorial;
2) dive
rsele teorii etiologice s-au ocupat fiecare în mod prioritar de o anumită
categorie de factori care au fost consideraţi preponderenţi (biologici,
morali, sociali), fără ca prin aceasta să se nege caracterul multifactorial al
fenomenului criminal;
3) se
pleacă de la premisa că şi comportamentul criminal, ca şi celelalte
conduite umane, reprezintă un comportament psihologic; de aceea,
teoriile etiologice moderne au un element comun: factorul psihologic.

Teoriile etiologice moderne pot fi grupate în trei categorii, în funcție de

factorii considerați predominanți.

B) Teoriile psiho-biologice

Continuă tradiţia lombrosiană.

Conform ideii centrale a acestor teorii, crima ca fenomen individual are o

bază biologică.

Se consideră că ceilalţi factori, exteriori individului, au doar un rol

secundar.

Teoria bio-tipologică

Există mai multe variante de teorii bio-tipologice, dar toate au ca element

comun ideea că există o corelaţie între activitatea criminală şi biotip (adică tipul
biologic), fie că vorbim de structura corpului, fie de tipul corpului avut în
vedere pornind de la embrion. În continuare prezentăm varianta de teorie care
stabilește o corelație între structura corpului și crimă.

Ernest Kretschmer (1888-1964), psihiatru german, a observat existenţa

unei relaţii între unele tipuri morfologice şi anumite tulburări psihice.
 În principala sa lucrare : « Structura corpului si caracterul » Kretschmer
consideră că se pot distinge patru tipuri de indivizi, fiecare având o anumită
structură fizică și o înclinație mai puternică spre comiterea anumitor infracțiuni:

1) tipul
picnicomorf (sau picnic): sunt indivizi corpolenți, scunzi, cu extremități
scurte, față rotundă, adeseori inteligenți și expansivi; se caracterizează
prin criminalitate tardivă și vicleană (înșelăciuni, fraude);
2) tipul
leptomorf (sau astenic): sunt indivizi înalți, slabi, cu chipul prelungit,
dotați din punct de vedere intelectual, interiorizați, neadaptați social; se
caracterizează prin criminalitate precoce și tendință spre recidivă; comit
de regulă infracțiuni contra patrimoniului (furt, abuz de încredere);
3) tipul
atletomorf (sau atletic): se caracterizează printr-un sistem osteomuscular
puternic, oscilează între sentimentalism și brutalitate; sunt înclinați spre
criminalitate brutală (omoruri, tâlhării) și tendință spre recidivă;
4) tipul
displastic: cuprinde indivizi înapoiați din punct de vedere psihic și
morfologic, adesea slabi, cu deficiențe ale caracterelor sexuale sau cu
malformații corporale; comit de regulă delicte sexuale, operează într-un
mod neașteptat și își încep activitatea criminală de regulă după 18 ani,
fiind înclinați spre recidivă.
Aceste tipuri nu generează o determinare absolută, ci o probabilitate
sporită de a comite genul de infracțiuni specifice.

Teoria inadaptării bio-psihice

A fost formulată de criminologul suedez Olof Kinberg în lucrarea

“Probleme fundamentale ale criminologiei”.

În opinia lui Kinberg, pentru a stabili cauzele crimei este necesar a se

analiza structura bio-psihică a individului, personalitatea acestuia.

Există două elemente ce trebuie avute în vedere la analiza structurii bio-

psihice:

I) Nucleul constitutional - reprezintă suma tendinţelor reacţionale ale

individului. Se pot distinge patru trăsături psihologice fundamentale ce
alcătuiesc nucleul constitutional:
 1. capa
citatea – adică nivelul maxim pe care poate să îl atingă inteligenţa
unui individ sub influenţa unor condiţii de mediu optim;
2. vali
ditatea – respectiv cantitatea de energie de care dispune individul;
3. stabi
litatea – se referă la facultatea subiectului de a dobândi
comportamente ferme, durabile, astfel încât să poată face acelasi
lucru în acelasi fel, economisind forţă;
4. soli
ditatea – se referă la coeziunea internă a personalităţii, în opoziţie
cu disociabilitatea.

Aceste trăsături se regăsesc în personalitatea indivizilor în cantităţi

variabile: în excedent, mediu sau deficitar. În cazuri extreme vom avea perechi
diametral opuse (ex. supercapabil-subcapabil).

Pe de altă parte este nevoie a se lua în calcul şi cel de-al doilea element:

II) Funcţia morală

- este compusă din elemente emoţionale şi elemente cognitive. Dacă se ia în
considerare calitatea acestor elemente, se pot distinge patru categorii de
subiecţi:
1. indi
vizi a căror funcţie morală se reduce la unele cunoştinţe ale evaluărilor
morale, general acceptate, dar cărora le lipseşte elementul emoţional
aproape complet;
2. indi
vizi care nu numai că posedă cunoştinţe despre regulile morale dar sunt
capabili să reacţioneze emoţional la stimuli adecvaţi;
3. indi
vizi ale caror funcţii morale au suferit modificări în urma unor leziuni
patologice ale ţesuturilor cerebrale;
4. indi
vizi care cunosc regulile morale, răspund emoţional la stimuli, însă au o
percepţie deformată a sensului real al actului; sunt în eroare cu privire la
semnificaţia morală a acestuia.

În urma combinaţiei dintre un anumit tip de nucleu constituţional şi o

anumită configuraţie a funcţiei morale, rezultă indivizi inadaptaţi care, la
anumiţi stimuli, vor reacţiona în contradicţie cu legea penală.
 Kinberg studiază şi cazurile psihopatologice, unde există de obicei
alterări grave ale funcţiei morale şi analizează predispoziţiile spre delict în
aceste cazuri.

Teoria constituţiei criminale

Reprezentantul acestei teorii este criminologul italian Benigno di Tullio,

profesor la Universitatea din Roma, a cărui principală lucrare « Tratat de
antropologie criminală » a fost publicat prima oară in 1945.

Pentru di Tullio studiul crimei nu poate fi exclusiv biologic ori exclusiv

sociologic, ci totdeauna biosociologic.

Pornind de la aceste premise, autorul încearcă să determine factorii ce

conduc la formarea unei personalitati criminale.

Un prim factor este ereditatea - aceasta trebuie însă apreciată ca o

posibilitate reală iar nu ca o determinare absolută.

Un alt factor al predispoziției spre crimă pot fi și unele disfuncționalități

cerebrale, hormonale etc.

De asemenea, sunt importante vârsta și crizele biologice pe care le

antrenează: pubertatea, procesele îmbătrânirii, care pot duce la tulburări de
comportament și chiar crimă.

Di Tullion nu ignoră factorii sociali sau fizici, care sunt exteriori

individului, însă consideră că aceștia nu pot avea o influență reală decât în
măsura în care întâlnesc o constituție criminală preexistentă sau contribuie la
formarea unei astfel de personalități.

Cercetările si concluziile lui di Tullio s-au apropiat cel mai mult de teoria
lombrosiană. Autorul se foloseşte însă de unele descoperiri noi in domeniul bio-
psihologiei şi geneticii; în plus, nu evită să se pronunţe asupra factorilor sociali
şi asupra legăturii dintre aceştia şi personalitatea criminală.

CRIMINOLOGIE - CURS 9

C) Teoriile psiho-sociale
 Aceste teorii acordă o importanţă sporită factorilor sociali ai fenomenului
criminal. Poartă influența Teoriei multifactoriale a lui Enrico Ferri, care a
evidențiat mai mulți factori de natură socială în explicarea fenomenului
criminal.

Încearcă să răspundă la intrebarea: de ce viaţa socială determină anumiţi

indivizi să comită fapte penale, în timp ce alţi indivizi nu devin delincvenţi?
Aceste teorii sunt denumite: Teoriile factorilor sociali ai delincvenţei. Intră în
această categorie: Teoria asociaţiilor diferenţiate, Teoria conflictelor de culturi
și Teoria anomiei.

În cadrul mai larg al acestor teorii există însă şi unele excepţii, unde
întrebarea este pusă dintr-o perspectivă contrară: de ce majoritatea indivizilor se
supun legii şi nu comite fapte penale? Aceste teorii au fost regrupate sub
denumirea: Teoriile factorilor sociali ai respectului legii penale. Aparţine acestei
categorii: Teoria angajamentului.

C1) Teoria asociaţiilor diferenţiate

Această teorie a fost dezvoltată de criminologul american Edwin

Sutherland, profesor la Universitatea din Indiana, SUA. Acesta a propus pentru
prima oară expresia criminalitatea gulerelor albe (în engleză: white collar crime)
pentru a desemna infracțiunile comise de persoane responsabile, care se bucură
de un nivel de trai ridicat datorită activităților profesionale pe care le
desfășurau.

Principala sa lucrare a fost publicată iniţial cu titlul «Criminologie», în

anul 1924 şi republicată în 1934 sub denumirea « Principii de criminologie ». În
aceasta lucrare este formulată teoria asociaţiilor diferentiate.

Sutherland consideră că un act criminal se produce atunci când apare o

situație propice pentru un individ determinat. Ideea de bază a teoriei sale este
aceea că un comportament criminal este învățat în contact cu grupuri care au
orientări diferite. Asocierea din definiția teoriei sale se referă la contactul cu un
grup social, iar caracterul diferențiat are în vedere împrejurarea că diversele
grupuri de contact social au orientări diferite.

Explicaţia actului criminal în viziunea lui Sutherland presupune

urmatoarele coordonate:
1. comportamentul criminal este învăţat, nu este ereditar;
 4. învă
ţarea se realizează în contact cu alte persoane, printr-un proces de
comunicare;
5. învă
ţarea are loc în general în interiorul unui grup restrâns de persoane;
6. proc
esul de învatare presupune: asimilarea tehnicilor de comitere a
infracţiunilor; orientarea mobilurilor, a tendinţelor impulsive, a
raţionamentelor şi atitudinilor;
7. orie
ntarea mobilurilor şi a tendinţelor impulsive se face în funcţie de
interpretarea favorabilă sau defavorabilă a dispoziţiilor legale;
8. un
individ devine criminal dacă interpretarile defavorabile respectului legii
domină interpretarile favorabile;
9. asoc
iaţiile diferenţiate pot varia în privinţa duratei, frecvenţei, intensităţii etc.;
10. for
maţia criminală prin asociaţie nu se dobândeşte doar prin imitaţie;
11. com
portamentul criminal este expresia unui ansamblu de nevoi şi valori, dar
nu se explică prin aceasta.

Un grup poate fi organizat fie de manieră a favoriza dezvoltarea

fenomenului criminal, fie de maniera a i se opune. Majoritatea grupurilor sunt
ambivalente, iar rata criminalităţii este expresia unei organizari diferenţiate a
grupului.

C2) Teoria conflictelor de culturi

Aparţine criminologului american Thorsten Sellin, fost profesor al

Universitatii din Pennsylvania, SUA, şi preşedinte al Societăţii Internaţionale de
Criminologie.

Principala sa lucrare:  « Conflictul cultural şi crima » - publicată prima

oara in 1938.

Sellin considera că o cunoaştere pur ştiinţifică în criminologie este

iluzorie, deoarece este foarte greu să determini comportamentul uman, ceea ce
face imposibil să stabilești adevăruri științifice în cercetarea criminologică. În
aceste condiţii, scopul criminologiei ar trebui să se limiteze doar la formularea
unor ipoteze cu un grad sporit de probabilitate. În acest sens, considera Sellin că
trebuie apreciată şi propria lui teorie.

Termenii de cultură şi conflict au, pentru Sellin, o semnificaţie

particulară. Cultura include totalitatea tradițiilor, obiceiurilor,
comportamentelor, valorilor, regulilor unei societăți. Conflictul cultural
desemnează lupta între valori morale sau norme de conduită opuse ori aflate în
dezacord.
Codul moral personal al unui individ este expresia normelor de
comportament pe care acesta le-a asimilat și acceptat în timp, în urma
experiențelor pe care le-a trăit ca mebru al unor comunități.
În lumea de astăzi însă individul se află tot mai des în contact cu valori și
norme diferite. Astfel, apar situații în care individul, supunându-se unor norme
acceptate în grupul din care face parte, riscă să încalce alte norme, care aparțin
unui alt grup cu care acesta intră în contact.
Se poate vorbi de un conflict cultural atunci când conduita unei persoane,
socialmente aprobată sau chiar cerută într-o anumită situaţie într-un grup, nu
este apreciată de aceeasi manieră în celelalte grupuri sociale la care persoana
respectivă datorează supunere.

Există în principal trei situaţii generatoare de conflict:

1. conf
lictul poate să apară între două atitudini perfect morale, dar bazate pe
valori diferite (de exemplu, în cazul colonizării, când modificările
legislative sunt prea rapide);
2. conf
lictul se poate situa între legi arbitrare ori legi care favorizeaza corupţia,
pe de o parte, şi indivizi care se supun unor concepţii morale sănătoase,
pe de alta parte; (de exemplu, în cazul stării de ocupaţie);
3. conf
lictul se poate ivi între legi conforme cu valorile socialmente acceptate si
indivizi ce au coduri morale particulare (de exemplu în cazul
imigranţilor).

Teoria conflictelor de culturi, ca şi ceelalte teorii criminologice, nu poate

oferi decât o explicaţie parţială cu privire la etiologia fenomenului criminal.

C3) Teoria anomiei

Această teorie a fost formulată de sociologul american Robert K. Merton

în lucrarea « Teoria socială si structura socială », apărută în 1949 și republicată
în 1957.
 Pe de o parte, Merton îşi insuseste concepţia lui Durkheim potrivit căreia
criminalitatea este o problemă intim legată de structura socială şi variază în
funcţie de această structură.

Pe de altă parte, este preluată de la sociologul francez noţiunea de

anomie, care este adaptată situaţiei concrete pe care o prezenta, la aceea dată,
societatea americană.

Anomia este concepută ca o stare de absenţă ori de slabire a normei, ceea

ce duce la o lipsă de coeziune între membrii comunităţii. În explicarea stării de
anomie, autorul utilizează două concepte: cel de cultură (adică ansamblul
valorilor și scopurilor ce guvernează conduita indivizilor dintr-o societate) şi cel
de organizare socială (adică ansamblul normelor juridice și instituțiilor dintr-o
societate).

Starea de anomie se instalează atunci când există un decalaj prea mare

între scopurile propuse şi mijloacele legitime, accesibile pentru anumite
categorii sociale. Aceste categorii defavorizate recurg la mijloace ilegale, la
criminalitate, pentru satisfacerea scopurilor propuse de cultura ambiantă.

Ipotezele sugerate de Merton au trezit un interes deosebit în lumea

ştiinţifică şi numeroase cercetări ulterioare au încercat să testeze valabilitatea
acestor ipoteze.

C4) Teoria angajamentului

Această teorie aparţine sociologului american Howard S. Becker şi este

formulată în cuprinsul celebrei sale lucrari “Outsiders”, publicată în anul 1963.

Becker este unul din principalii reprezentanţi ai curentului interacţionist,

ce se înscrie în sfera mai largă a criminologiei “reacţiei sociale”, care considera
că devianţa şi implicit delincvenţa reprezintă o creaţie a structurilor sociale,
structuri ce “etichetează” individul ca deviant. Cu toate acestea, găsim în
lucrarea lui Becker si un model secvenţial al delincvenţei, model ce poate fi
inclus foarte bine în cadrul explicaţiilor privind « trecerea la act ». Teoria
angajamentului reprezintă însa o explicaţie de tip etiologic.

Motivul pentru care un individ respectă legea penală este acela de a nu

pierde avantajele pe care le presupune viaţa socială în care este « angajat ».
Dimpotrivă, un alt individ poate comite o infracţiune deoarece nu este suficient
de angajat în angrenajul social şi practic el nu are ce pierde.
 Becker admite că există şi o a doua cale spre delincvenţă şi explică
această cale folosindu-se de conceptul de « tehnici de neutralizare ». Prin
tehnici de neutralizare se au în vedere « justificările » pe care delincvenţii le
utilizează pentru a aproba propriile acţiuni infracţionale.

O primă tehnică de neutralizare apare când delincventul se consideră el

însuşi descărcat de responsabilitatea propriilor acţiuni.

O a doua tehnică de neutralizare se creează în legatură cu prejudiciul

comis prin infracţiune, prejudiciu care deşi este evident, în viziunea
infractorului poate fi socotit uneori inexistent.

A treia tehnică este reprezentată de situaţia în care delincventul consideră

că vătămarea pe care o produce este justă.

A patra tehnică implică o « condamnare a celor care condamnă », adică

un dispreţ faţă de organele de justiţie.

O ultimă tehnică de neutralizare constă în sacrificarea exigenţelor sociale

generale în schimbul salvării celor ale unui grup social restrâns.

În concluzie, în opinia lui Becker o persoană comite o faptă penală fie

deoarece nu este suficient de bine integrat în societate și prin urmare nu are ce
pierde, fie deoarece își găsește unele justificări pentru actele sale de natură
penală.

CRIMINOLOGIE - CURS 10

D) Teoriile psiho-morale

Teoriile psiho-morale îşi propun, în primul rând, studierea mentalităţii

criminalului, a modului în care se formează o astfel de mentalitate şi a manierei
în care ea poate fi deosebită de mentalitatea noncriminală.

Aceste teorii consideră că biologicul ori socialul nu prezintă interes decât

în măsura în care permit o mai buna înţelegere a modului în care se structurează
mentalitatea criminală.

Sunt împărțite în două categorii:

- teoriile psiho-morale de factură psihanalitică;
- teoriile psiho-morale autonome.

D1) Teoriile psiho-morale de factură psihanalitică

Intră în aceasta subcategorie acele explicaţii ale fenomenului criminal

care poartă amprenta psihanalizei freudiene.

D1.1) Contribuţia lui Freud la dezvoltarea gândirii criminologice

Sigmund Freud (1856-1939) este creatorul psihanalizei. Din această

perspectivă el a abordat, direct sau indirect, şi unele aspecte legate de
fenomenul criminal.

Se pot distinge trei aspecte ale contribuţiei lui Freud la dezvoltarea

criminologiei:

a) Explicaţiile privind structura şi funcţionarea aparatului psihic.

Aceste explicaţii parcurg două faze: Iniţial, Freud a considerat că cele trei
instanţe ale vieţii psihice sunt: inconştientul, preconştientul și conştientul.
Ulterior, sinele, eul şi supraeul devin elementele structurante ale psihicului. Eul
reprezintă acea instanță ce are rolul de a adapta individul la realitatea socială, de
a stabili modalitatea de trecere la acțiune a acestuia. Supraeul reprezintă instanța
morală, superioară, iar sinele este sediul tendințelor instinctuale.
Aceste elemente au fost utilizate ulterior şi în cercetarea criminologică.

b) Explicaţiile privind etiologia şi tratamentul nevrozelor.

Aceste explicaţii admit că există trei factori a căror acţiune intervine la
persoanele bolnave:
1. predispoziţiile ereditare;
12. influ
enţa unor evenimente din prima copilărie;
13. «ren
unţarea reală», unde sunt incluse diferitele frustrări provocate persoanei
de mediul social și moral.

Analiza freudiană se axează pe evenimentele din prima copilărie. În

această perioadă, instinctul sexual parcurge mai multe faze: faza orală, faza
anală și faza genitală. Parcurgerea acestor faze poate da naștere unor «fixații ale
libidoului» şi pe cale de consecinţă unor nevroze. Tot în această perioadă a
copilăriei apare şi se dezvoltă “complexul lui Oedip”, considerat de Freud a fi
nucleul nevrozelor. Acesta constă în esență în atracția sexuală manifestată de
individ în primele faze ale copilăriei față de părintele de sex opus, și dorința
corelativă de suprimare a părintelui de același sex. Modul de rezolvare a acestui
conflict este consederat cheia diferențelor dintre o personalitate normală și o
personalitate nevrotică.
Explicaţiile cu privire la nevroze au fost utilizate de teoria personalităţii
antisociale şi de teoria criminalului nevrotic.

c) Referirile la fenomenul criminal

Nu abundă în opera freudiană deoarece el nu s-a preocupat în mod

nemijlocit de acest subiect.

O primă categorie de referiri ce merită să fie semnalate le găsim în

lucrarea “Totem şi tabu”. Din aceste referiri rezultă că actul criminal are o
origine instinctuală. Crima apare ca o expresie a instinctului sexual greşit
canalizat, a complexului lui Oedip.

O altă categorie de referiri la fenomenul criminal o găsim în studiile

publicate de Freud în perioada de maturitate a creaţiei ştiinţifice: « Dincolo de
principiul plăcerii » şi « Eul şi sinele ». Se conturează aici dualismul Eros-
Thanatos. Noua viziune asupra instinctelor duce la o nouă posibilitate de
explicare a crimei. Pe lângă varianta sexuală apare şi varianta morbidă potrivit
căreia crima ar fi explicabilă prin tendinţa umană spre agresiune şi
distructivitate, expresii ale instinctului morţii (Thanatos).

Într-o explicaţie directă cu privire la crimă, Freud vede în aceasta o

expresie a unui sentiment de culpabilitate tipic nevrozelor, adică rămas în stare
de inconştienţă şi anterior faptei. Crima explicată ca formă de eliberare de sub
presiunea unui sentiment de vinovăţie are tot o origine instinctuală, dacă avem
în vedere că sentimentul culpabil apare datorită unor instincte condamnabile.

D1.2) Teoria criminalului nevrotic

Varianta cea mai cunoscută a acestei teorii aparţine criminologilor Franz

Alexander și Hugo Staub şi este expusă în lucrarea acestora, « Criminalul și
judecătorii săi » publicată în anul 1929 la Viena.

Conform acestei teorii criminalitatea poate fi clasificată în următoarele

trei categorii:
1) Cri
minalitatea imaginară, care transpare în vise, fantezii sau acte ratate;
 2) Cri
minalitatea ocazională, specifică persoanelor şi situaţiilor în care
Supraeul îşi suspendă instanţa sa morală, în urma unei vătămări sau
ameninţări iminente pentru Eu;
3) Cri
minalitatea obişnuită, care cuprinde trei tipuri de criminali:
a) crim
inali organici – personalitatea lor ține de domeniul psihiatriei;
b) crim
inali normali – caracterizaţi prin aceea că sunt sănătoşi din punct de
vedere psihic, dar sunt socialmente anormali;
c) crim
inalii nevrotici – cei care actionează în funcţie de mobiluri
inconştiente; în cazul lor, Eul este învins de Sine, care scapă
determinarii Supraeului; sentimentul de culpabilitate şi nevoia de
pedeapsă explică (la fel ca la Freud) actul criminal.

D1.3) Teoria personalităţii antisociale

Are la bază constatările psihanalizei freudiene cu privire la evenimentele

din prima copilărie, la care se adaugă cercetarile obţinute de alţi specialişti.

O variantă a acesteia a fost expusă de Kate Friedlander.

Se consideră în esentă că, la origine, copilul este o fiintă absolut

instinctivă, dominată de principiul plăcerii. El urmează să se adapteze
principiului realității printr-un proces lent de modificare sau sublimare a
instinctelor. Procesul de adaptare parcurge trei etape:
1. faza primelor relații dintre copil şi părinţi - evoluţia instinctului sexual şi
rezolvarea complexului oedipian este aici de mare importanţă;
4. faza
formării Supraeului – copilul încearcă să se identifice cu părinţii şi are loc
un proces imitativ;
5. faza
formării relaţiilor de grup în cadrul familiei – are rolul de a asigura
adaptarea socială a copilului.

D2) Teoriile psiho-morale « autonome »

Intră în această categorie diverse explicaţii criminologice de factură

psiho-morală, unele eliberate total, altele doar parţial, de influenţa psihanalitică.
 D2.1) Teoria instinctelor

Apartine criminologului belgian Etienne de Greeff.

Pentru E. de Greeff personalitatea delincventului, ca şi personalitatea

umană în general, este determinată de instincte. Ansamblul de tendinţe
instinctive organizate potrivit preocupărilor inteligenţei formează «structura
afectivă». În cadrul structurii afective se pot distinge două grupe fundamentale
de instincte: instinctele de apărare şi instinctele de simpatie. Există o opozitie
permanentă între cele două categorii de instincte.

Datorită conflictului dintre instinctele de apărare şi cele de simpatie în

structura afectivă se creează un echilibru precar iar în aceste condiții
« tulburările de caracter şi insuficienţele » inteligenţei vor favoriza trecerea la
actul criminal.

D2.2) Teoria personalităţii criminale

Aparţine criminologului francez Jean Pinatel.

Pinatel considera inutilă încercarea de a separa oamenii în buni şi răi; nu

există diferenţă de natură între oameni. Inexistenţa unei diferenţe de natură între
oameni nu excude însă existenţa unor diferenţe graduale în privinţa pragului lor
delincvenţial.

Unii indivizi au nevoie de instigări exterioare grave, iar alţii de instigări

lejere, pentru a prezenta reacţii delictuale, pentru a realiza trecerea la act.
Această diferenţă graduală este dată de anumite trăsături psihologice care
alcatuiesc « nucleul central al personalităţii criminale ».

Componentele nucleului personalităţii criminale, care comandă condiţiile

trecerii la act sunt :
- egoc
entrismul;
- labil
itatea;
- agre
sivitatea;
- indif
erenţa afectivă.