1.

Sensurile notiunii de crima

Notiunea de crima este susceptibila de 3 intelesuri: sensul comun, sensul penal si sensul criminologic.
In sens comun, prin crima se desemneaza, de regula, o infractiune intentionata impotriva vietii persoanei, fie ca este
vorba de omor, omor calificat, ucidere la cererea victimei ori determinare sau inlesnire la sinucidere.
Prin extensie, regasim aceeasi denumire utilizata si in cazul unor infractiuni care au alt obiect juridic principal, dar
care au ca rezultat moartea unei persoane: lovirile sau vatamarile cauzatoare de moarte, uciderea nou nascutului savarsita
de catre mama, violul urmat de moartea victimei etc.
Intre sensul comun si sensul penal al notiunii de crima nu exista identitate. Astfel, in sens penal, crima desemneaza
o infractiune grava, pentru care legiuitorul stabileste pedepse diferite si proceduri speciale, in raport cu celelalte
infractiuni.
Acest inteles este dat de impartirea tripartita a infractiunii in: crime, delicte si contraventii. A fost retinuta pentru
prima data de Codul Penal al Revolutiei Franceze, ulterior fiind preluata si de Codul lui Napoleon (1810) si de majoritatea
legislatiilor penale europene elaborate la inceputul sec.XIX.
Catre sf. sec.XIX aceasta impartire a pierdut teren in favoarea impartirii bipartite a infractiunilor in delicte si
contraventii. Sistemul tripartit mai exista in prezent doar in Franta, Belgia, Luxemburg, San-Marino si Grecia.
In Romania, NCP nu face nicio ierarhizare a infractiunilor, se prevede ca orice fapta prevazuta de legea penala si in
conditiile prevazute de lege constituie infractiune. Astfel, in contextul legislatiei penale romane actuale, notiunea de
crima nu are nicio semnificatie normativa.
Notiunea de crima in limbaj penal o include pe cea folosita in limbaj comun, dar contine in plus si alte fapte penale
grave.
In sens criminologic, notiunea de crima are o acceptiune larga, referindu-se la infractiune in general. Totusi nu se
poate pune semnul de egalitate intre cele 2 notiuni.
Primul care a incercat sa defineasca, sa explice notiunea de crima a fost R. Garofalo. El a propus o abordare
sociologica a notiunii de crima, dandu-i semnificatia de delict natural (in opozitie cu delictul conventional).
In opinia lui Garofalo, pentru ca un act sa fie considerat crima, el trebuie sa produca vatamarea acelei parti a simtului
moral care consta in sentimentele altruiste fundamentale, mila si probitatea.
Dintre incercarile contemporane trebuie amintita solutia propusa de R. Gassin care porneste de la distinctia dintre
valorile-scop bunurile protejate de legea penala si valorile-mijloace procedeele prin care s-ar aduce atingere
respectivelor bunuri, procedee care sunt prohibite.
Bunurile protejate variaza in timp si spatiu, in timp ce procedee prohibite reprezinta un element de constanta: violenta
si viclenia sunt mereu incriminate. In opinia lui Gassin o definitie a notiunii de crima trebuie sa porneasca de la aceste
elemente.
In prezent nu se poate identifica o definitie a crimei unanim acceptata in doctrina criminologica.
In sens criminologic, notiunea de crima trebuie sa porneasca de la conceptul de infractiune din dreptul penal, dar
trebuie sa mearga dincolo de acesta, asa cum se intampla in realitate, in cercetarea criminologica. Astfel, se impun cateva
precizari:
- Cercetarea criminologica este interesata si de fapte care nu mai fac obiectul legii penale, dar care au fost candva in
trecut incriminate. Este vorba de 2 categorii de fapte: cele dezincriminate cu zeci/sute de ani in urma - cercetarea
lor prezinta importanta pentru a trage concluzii generale privind natura fenomenului criminal sau pentru
examinarea infractorului, a stabilirii traseului ereditar - si cele relativ recent dezincriminate cercetarea lor
prezinta interes pentru statisticile criminale, pentru orice analiza comparativa,
- Cercetarea criminologica este interesata si de faptele comise fara vinovatie, faptele pentru care exista cauze
justificative sau cauze de neimputabilitate

Astfel, in limbaj criminologic, echivalarea notiunilor de crima si infractiune nu este riguros exacta, deoarece notiunea
de crima desi o include pe cea de infractiune, cuprinde in plus si alte fapte carora este posibil sa le lipseasca unul dintre
elementele definitorii ale infractiunii, dar care pastreaza o justificata aparenta penala prin existenta celorlalte elemente.
In sens criminologic, notiunea de crima desemneaza fapta penala sau fapta cu justificata aparenta penala.
 2. Notiunea de criminalitate. Clasificarea obiectiva

Notiunea de criminalitate desemneaza, la modul general, ansamblul faptelor penale sau cu justificata aparenta
penala, comise intr-un spatiu si intr-o perioada de timp determinate. Ea poate fi utilizata fiee in acest sens general, fie
intr-un sens mai precis pentru a desemna anumite categorii de fapte penale.

Clasificarea obiectiva a criminalitatii se refera la categorii de criminalitate obtinute prin raportarea la un criteriu
unic, respectiv la gradul de cunoastere a faptelor penale de catre organele care participa la infaptuirea actului de justitie
penala.
Conform acestui criteriu, criminalitatea se imparte in urmatoarele categorii: criminalitate reala, cifra neagra a
criminalitatii, criminaliatea aparenta, criminaliatea legala.

Criminalitatea reala se refera la ansamblul faptelor penale comise efectiv, indiferent daca ele sunt ori nu cunoscute de
catre vreunul dintre organele justitiei penale. Acesta categorie are un grad maxim de generalitate, incluzand toate celelalte
categorii.

Cifra neagra a criminalitatii reprezinta ansamblul faptelor penale care se comit efectiv, dar care nu ajung la cunostinta
organelor de justitie penala. Cifra neagra se afla in zona intermediara dintre criminaliatea reala si cea aparenta. Intr-o
ecuatie matematica, am putea exprima cifra neagra a criminalitatii prin diferenta dintre criminaliatea reala si cea aparenta.
Factorii care genereaza cifra neagra sunt abilitatea infractorilor, ineficienta organelor de cercetare penala, pasivitatea
victimelor.

Criminalitatea aparenta reprezinta totalitatea faptelor cu aparenta penala ajunse la cunostinta organelor de justitie.

Criminalitatea legala cuprinde faptele penale pentru care s-a pronuntat o hotarare judecatoreasca de condamnare
definitiva. Reprezinta cea mai restransa categorie.

3. Cifra neagra a criminalitatii. Factorii ce o influenteaza

Cifra neagra a criminalitatii reprezinta ansamblul faptelor penale care se comit efectiv, dar care nu ajung la cunostinta
organelor de justitie penala. Cifra neagra se afla in zona intermediara dintre criminaliatea reala si cea aparenta. Intr-o
ecuatie matematica, am putea exprima cifra neagra a criminalitatii prin diferenta dintre criminaliatea reala si cea aparenta.
Factorii care genereaza cifra neagra sunt abilitatea infractorilor, ineficienta organelor de cercetare penala, pasivitatea
victimelor.

Abilitatea infractorilor presupune comiterea unor fapte penale, in conditiile in care urmele materiale si rezultatul
socialmente periculos ale respectivelor fapte nu sunt sesizate de catre organele de cercetare penala.
Nu trebuie confundata acesta ipoteza cu cea a infractiunilor aparente, ajunse la cunostinta organelor judiciare, dar
ramase cu autor neidentificat.
Ineficienta organelor de urmarire penala poate decurge dintr-o organizare deficitara, din incompetenta profesionala,
din incorectitudinea unor functionari care isi desfasoara activitatea in cadrul respectivelor organe (coruptie spre ex.).
Pasivitatea victimelor se refera la acele situatii in care victimele nu sesizeaza organele de justitie penala, iar acestea
din urma nu au cum sa afle de existenta faptelor pe alta cale.

Posibilitati de evaluare a cifrei negre. Cercetarea criminologica foloseste 2 tehnici pentru a determina valoarea
necunoscutei din ecuatia criminalitatii: anchetele de auto-confesiune si anchete de victimizare.
In cazul anchetelor de auto-confesiune, pe baza unor chestionare personale, se incearca stabilirea numarului de
infractiuni comise si ramase nedescoperite. Identitatea ramane necunsocuta, cerandu-se in fapt marturisirea propriilor
infractiuni.
In cazul anchetelor de victimizare procedura este identica, tot pe baza de chestionare, dar se adreseaza victimelor si se
incerca aflarea infractiunilor suferite de respectivele persoane.
 4. Practica anticriminala

Se pune intrebarea daca criminologia este o stiinta teoretica sau practica. O prima categorie de opinii considera
criminolgia drept o stiinta teoretica, avand ca obiect de cercetare fenomenul criminal in sine. In aceasta varianta de stiinta
pura, criminologia este indiferenta la aplicatiile practice care ar putea decurge din rezultatele cercetarilor sale.
De cealalta parte a baricadei se afla opiniile potrivit carora cadrul criminologiei se reduce la cercetarea aplicativa. S-a
afirmat ca criminologia nu poate fi definita prin ea insasi, ci numai in raport cu ceea ce realizeaza.
Intre 2 extreme exista si o cale de mijloc. Astfel, intr-un remarcabil studiu epistemologic, profesorul Giacomo
Canepa remarca dubla finalitate a cercetarii criminologice ceea ce presupune:
- Cercetarea cauzelor comportamentului antisocial si, in consecinta, studiul problemelor in sine, independent de
utilizarea practica a rezultatelor cercetarea teoretica
- Programarea metodelor adecvate pentru prevenirea si tratamentul comportamentului antisocial si, in consecinta,
studiul problemelor urmarite in scopul utilizarii practice a rezultatelor cercetarea aplicativa.

Acest dublu caracter al criminologiei antreneaza dublarea obiectului cercetarii criminologice. Astfel, pe langa obiectul
originar, respectiv fenomenul criminal, apare si un al doilea si anume practica anticriminala.
Practica anticriminala reprezinta sistemul mijloacelor aplicate de catre stat in scopul stapanirii fenomenului
criminal.
Este al doilea obiect al cercetarii criminologice, alaturi de fenomenul criminal, si tine de domeniul aplicativ al
criminologiei, avand ca principal scop evaluarea eficientei mijloacelor de prevenire si combatere a fenomenului criminal.
In lupta impotriva fenomenului criminal sunt utilizare 2 categorii de mijloace:
- Mijloace juridice totalitatea normelor de drept ce contribuie in mod direct sau indirect la combaterea si
prevenirea fenomenului criminal
- Mijloace empirice sunt incluse practicile institutionale (politie, parchet, penitenciare etc) care au ca scop
combaterea si prevenirea criminalitatii.

Prin combinarea celor 2 categorii de mijloace rezulta in practica 3 domenii principale in lupta contra criminalitatii:
- Domeniul dreptului penal si aplicatiile lui concrete
- Domeniul tratamentului delicventilor
- Domeniul prevenirii criminalitatii

Cele 3 domenii alcatuiesc un sistem unitar ce are ca finalitate stapanirea fenomenului criminal, adica mentinerea
acestuia in cadrul unor limite si structuri suportabile din punct de vedere social.

5. Modalitati de cunoastere in cercetarea criminologica

Cunoasterea descriptiva:
Aceasta modalitate de cunoastere urmareste stabilirea caracteristicilor exterioare ale fenomenului criminal. Primele
preocupari cu caracter stiintific in domeniul criminologiei au fost de natura descriptiva si au avut ca obiect criminalitatea,
evaluarea acesteia.
Cunoasterea descriptiva utilizeaza categorii precum: volumul, structura si dinamica fenomenului criminal.

Volumul criminalitatii reprezinta o valoare strict cantitativa, referindu-se la numarul total de fapte penale comise.
Este vorba de criminalitatea aparenta sau de cea legala, singurele in masura a fi cuantificate cu oarecare precizie. Volumul
criminalitatii reale poate fi cel mult aproximat, pe baza unor indici asupra cifrei negre.

Structura criminalitatii presupune o delimitare a acesteia in functie de diversele categorii de fapte penale ori de alte
criterii. Este vorba si aici de o evaluare cantitativa, deoarece are la baza comparatii numerice. Avand in vedere, insa,
interventia unor optiuni in ceea ce priveste stabilirea diverselor categorii, putem considera ca in cazul structurii apare o
forma incipienta de cunoastere calitativa.

Dinamica privitoare la criminalitate se refera la evolutia acesteia in timp si spatiu.

Evolutia in timp comporta trei tipuri de descriere:
tendinte pe termen lung trend
variatii sezoniere respectiv oscilatiile criminalitatii in functie de succesiunea anotimpurilor
miscarile accidentale datorate unor evenimente exceptionale cum ar fi starea de razboi sau catastrofe naturale
 Variatia in spatiu poate fi estimata in functie de diferitele teritorii utilizate ca termeni de comparatie, fie in sens pur
geografic, fie in sens statal, administrativ diferente nord-sud, est-vest, diferenta intre state, intre continente.

Cunoasterea cauzala: Vizeaza aflarea cauzelor, a conditiilor si a factorilor care determina sau favorizeaza fenomenul
criminal. Este vorba de o cunoastere calitativa, iar metodele utilizate sunt pe masura scopului urmarit.
Aparitia preocuparilor etiologice poate fi pusa in relatie cu aparitia scolii pozitiviste italiene. Acest moment coincide, la
randul sau, cu acordarea unui statut stiintific criminologiei de catre specialisti.
Explicatiile de natura cauzala utilizeaza concepte precum: cauze, conditii, factori etc. Acest tip de explicatii pleaca de
la premisa ca liberul arbitru nu exista sau ca el are un rol limitat. Drept urmare, ca si comportamentul uman, si
comportamentul criminal este determinat, partial sau total.

Cunoasterea cauzala poate fi divizata:

- pe de o parte, in functie de obiectul de cercetare care se doreste a fi cunoscut etiologia crimei ca fenomen
individual si etiologia crimei ca fenomen colectiv
- pe de alta parte, in functie de directia preponderenta a cercetarilor biologica, psihologica, sociologica.

Cunoasterea etiologica se afla in permanent contact cu cunoasterea descriptiva, ea nu este posibila decat daca se pleaca
de la o imagine cat mai clara e fenomenului criminal.

Cunoasterea dinamica:
Prin cunoasterea dinamica, se urmareste intelegerea proceselor ce insotesc trecerea la actul criminal, mecanismele
interne ale acestuia. Este o cunoastere calitativa, ce tinde la explicarea conduitei criminale printr-o succesiune de etape.
Initial, cunoasterea dinamica a aparut ca o completare a cunoasterii etiologice, trecerea la act fiind o consecinta a
acumularii si a combinarii anumitor factori cauzali. Ulterior, explicatiile dinamice s-au constituit intr-un front
antideterminism, antietiologic, rezultand ceea ce se denumeste in literatura de specialitate criminologia dinamica ori
criminologia trecerii la act.
Aceasta noua modalitate de cunoastere este interesata de conduita criminala ca actiune izolata, pe care o considera o
realitate bine individualizata in viata autorului, distincta de celelalte acte realizate de acesta. Conduita criminala este
susceptibila de o explicatie in sine, independenta de trecutul infractorului, care ar fi putut actiona asupra acestuia, inainte de
momentul trecerii la act. Se repune in discutie ideea de liber-arbitru si se considera ca infractorul, ca si oricare alt om, are
capacitatea de a opta pentru o conduita sau alta.

Cunoasterea axiologica:

Aceasta modalitate de cunoastere se refera la cel de-al doilea obiect al cercetarii criminologice. Ea presupune
stabilirea dupa criterii stiintifice a valorii mijloacelor aplicate in lupta impotriva fenomenului criminal, evaluarea stiintifica a
practicii anticriminale.
In zona practicii anticriminale, actioneaza o serie de mijloace juridice si empirice. Crearea si punerea in miscare a
acestor mijloace reprezinta un act de vointa politica. Criteriile stiintifice sunt legate de notiunea de eficacitate, respectiv de
efectele mijloacelor utilizate impotriva fenomenului criminal. La criteriul eficacitatii, trebuie adaugata si conditia legalitatii
mijloacelor anticriminale, respectarea drepturilor fundamentale ale omului.
Asadar, prin cunoasterea axiologica se urmareste stabilirea gradului de eficacitate al mijloacelor legale utilizate in
practica anticriminala.
 6. Metoda empirica si particularitatile ei in cercetarea criminologica

Metoda empirica se regaseste in cadrul teoriei generale a cunoasterii fizice elaborata de Stuart Mill, considerat a fi
cel dintai ce a abordat in mod sistemic problema epistemologiei (studiul metodelor cercetarii si al cunoasterii stiintifice).

In schema clasica a metodei empirice, se disting trei etape:

Observarea faptelor
Inductia ipotezei
Verificarea experimentala

Metoda empirica include celelalte doua metode generale:

- Inductia, care corespunde etapei a doua si care, avand la baza observatia, permite enuntarea unei ipoteze
- Deductia, care corespunde celei de a treia etape, constand in verificarea ipotezei, pe baza unor fapte noi sau a
unui numar sporit de observatii particulare.

Particularitatile metodei empirice in cercetarea criminologica se manifesta, in principal, in legatura cu prima si cu cea
de-a treia etapa.
Observarea faptelor, in cazul cercetarii criminologice, prezinta o prima particularitate care consta in aceea ca
perceptia directa a fenomenului criminal, a faptelor penale, nu poate fi programata. In rarele cazuri in care o astfel de
observare este posibila, ea are un caracter accidental o infractiune filmata intamplator de o camera video instalata
intr-o banca.
In acelasi timp, tot din punct de vedere al obiectului observat, in cercetarea criminologica nu avem de a face cu fapte
obiective, reproductibile la infinit, delincventa caracterizandu-se, ca si celelalte fapte umane, prin subiectivitate,
complexitate.
Metoda empirica prezinta particularitati si din punct de vedere al observatorului, care, in criminologie, departe de a
fi neutru, tinde sa se asocieze cu realitatea pe care o observa (orice criminolog este un delincvent potential daca nu a
comis deja o infractiune).

Verificarea experimentala prezinta, de asemenea, particularitati. Dupa cum remarca Enrico Ferri, pentru
fenomenele sociale in general, adica si pentru fenomenul criminal, experimentul este foarte dificil si adesea imposibil.
In criminologie, nu se pot produce crime in laborator. Exista, totusi, posibilitatea efectuarii unor experimente indirecte,
prin simularea unor situatii reale, ca de exemplu, in cazul testelor efectuate in legatura cu evaluarea agresivitatii.
In cazul tratamentului penal, suntem in prezenta unui experiment vizavi de condamnat. Experimentul este insa
incomplet in acest caz deoarece nu se poate determina care ar fi fost rezultatele in cazul aplicarii unui alt tip de tratament
penal a aceluiasi condamnat.

Trebuie facuta si precizarea ca nici succesiunea si nici integralitatea celor trei etape nu trebuie sa fie absolutizate. In
practica cercetarii, se poate intampla ca formularea ipotezei sa preceada unei observatii sistematice sau sa apara
concomitent cu aceasta, dupa cum bine se poate intampla ca prima etapa, observarea faptelor, sa fie si ultima, in acest caz
urmarindu-se doar simpla descriere a fenomenului, fara a se tinde la explicarea lui.
Metoda empirica poate fi considerata drept principala metoda in cercetarea criminologica, metoda generala.
 7. Tehnici micro-criminologice

Tehnicile micro-criminologice sunt procedee care permit obtinerea unor date cu privire la aspectul individual al
fenomenului criminal (crima si criminalul). Acestea sunt tehnici calitative care servesc atat cunoasterii etiologice, cat si
celei dinamice.
Putem include printre tehnicile micro-criminologice urmatoarele procedee:

1. Examenul clinic - aceasta tehnica se aseamana cu celei medicale, presupune observarea delincventului
condamnat aflat la locul de detentie. Consta, in primul rand, in controlul medical: general patologic, psihiatric, eventual
psihanalitic.
Acest control poate fi precedat de studierea dosarului de personalitate intocmit in cursul procesului penal si poate fi
succedat de o ancheta sociala completa (situatie materiala, profesionala, familiala etc.).

2. Biografiile criminale reprezinta procedee de investigare a trecutului delincventului. Ele se realizeaza prin
interviuri cu acesta, la care se adauga si exploatarea oricaror altor surse cu caracter biografic (fise medicale, cazier judiciar,
acte civile). In unele cazuri, sunt folosite marturisirile condamnatilor (autobiografii spontane).

3. Studiile de urmarire sunt procedee destinate a observa devenirea criminalului, evolutia acestuia pe o
perioada lunga de timp (5-15 ani), dupa efectuarea pedepsei.

4. Studiile prin cohorte sunt inspirate de studiile de urmarire, cu care se aseamana intr-o oarecare masura. Ele
reprezinta procedee destinate a sesiza evolutia colectiva a unui ansamblu de subiecti, apartinand unei anumite categorii,
respectiv cohorta. Prin cohorta se intelege ansamblul indivizilor care au trait in cursul aceleiasi perioade un
eveniment fundamental din existenta lor, cum ar fi nasterea sau casatoria
Categoria de cohorta este imprumutata din demografie in cercetarea criminologica, termenii in functie de care se
stabilesc cohortele se refera mai des la alte genuri de evenimente, cum ar fi anul de condamnare, anul de eliberare din
penitenciar etc.
Studiile prin cohorte reprezinta, in opnia unor autori, mai mult decat o tehnica, respectiv o noua metodologie, avand in
vedere ca opereaza cu o categorie analitica, prin studiul succesiunii de evenimente traite in cursul timpului de fiecare
membru al cohortei, caracterizarea devenirii colective a ansamblului de subiecti din aceasta cohorta.

8. Tehnici macro-criminologice

Tehnicile macro-criminologice sunt procedeele care permit obtinerea de date cu privire la criminalitate, care
presupun masurarea acesteia. In principal, sunt tehnici cantitative si ele servesc cunoasterii descriptive, dar sunt in acelasi
timp utile si cunoasterii etiologice.
Se includ in categoria tehnicilor macro-criminologice urmatoarele procedee:
1. Statisticile criminale sunt tehnici prin care se evalueaza si se exprima numeric diferite categorii de criminalitate.
Sunt tehnici cantitative, slujesc, in primul rand, cunoasterii descriptive. Diferitele tipuri de statistici pot fi impartite in doua
categorii:
- statistici oficiale - realizate de politie, de parchete, de instantele de judecata, de administratia penitenciarelor ori de
institutii de stat cu atributii statistice
- statistici private, realizate fie de cercetatori individuali, fie de grupuri de cercetare ori de asociatii nonguvernamentele cu
preocupari in acest sens.
Dintre toate tehnicile de cercetare criminologica, statisticile criminale sunt cele mai frecvent folosite. In aceste conditii,
se impune semnalarea caracterului relativ al acestor tehnici, care doar in aparenta sunt foarte exacte.
Factorii obiectivi si subiectivi care duc la vicierea statisticilor sunt numerosi. Dintre factorii obiectivi sau involuntari,
amintim:
- modificarile intervenite in legislatie
- modificarile intervenite in sistemele de inregistrare si de prelucrare a datelor si eventualele erori materiale in
inregistrare
- fluctuatiile intervenite in activitatea organelor represive, in special in activitatea politiei, in functie de care diversele
fapte pot ramane in zona cifrei negre sau pot migra spre una din celelalte doua categorii de criminalitate.
Pe langa acesti factori involuntari, apare si pericolul deformarii intentionate a statisticilor, de regula in scopuri politice.
 Dintre factorii subiectivi sau intentionati care duc la vicierea datelor statistice putem retine:
- falsificarea datelor pur si simplu
- prezentarea trunchiata a datelor si punerea in lumina cu precadere a anumitor cifre
- campaniile anti-x infractiune de exemplu campaniiile impotriva coruptiei.

2. Tehnici de evaluare a cifrei negre respectiv anchetele de auto-confesiune si anchetele de victimizare.

- cu ajutorul lor, se pot avansa unele estimari probabile cu privire la volumul criminalitatii reale.

3. Estimarile privind costul criminalitatii constau in evaluarea prejudiciilor materiale cauzate prin comiterea diverselor
infractiuni, la care se adauga si evaluarea cheltuielilor intretinerii si functionarii aparatului represivo-preventiv. Ele
reprezinta o cuantificare indirecta a fenomenului criminal, iar constatarile de acest gen pot avea diferite utilitati.

9. Scopul si functiile cercetarii criminologice

In concordanta cu delimitarea intre cercetarea criminologica fundamentala si cea aplicativa, se poate distinge intre un
scop imediat (sau particular) si un scop mediat (sau general).

Scopul imediat al cercetarii criminologice consta in cunoasterea fenomenului criminal in toata complexitatea lui, prin
stabilirea cauzelor si conditiilor care il determina si respectiv il favorizeaza, precum si a proceselor care il caracterizeaza.
Scopul mediat consta in optimizarea practicii anticriminale, prin stabilirea celor mai eficiente mijloace, juridice sau
empirice, utilizate in lupta impotriva fenomenului criminal.
Tinand seama de cele doua obiective, cercetarea criminologica este in masura sa conduca, implicit, spre umanizarea
reactiei sociale fata de fenomenul criminal. Aceasta tendinta de umanizare sociala reprezinta aspectul cel mai important
legat de finalitatea cercetarii criminologice, un supra-scop al acesteia.
Cercetarea criminologica exercita unele functii specifice. Intr-o delimitare cu caracter general, cercetarea
criminologica indeplineste doua functii, una teoretica si una practica, in consonanta cu delimitarea intre cercetarea
teoretica si cea aplicativa si cu delimitarea intre scopul imediat si scopul mediat.

Intr-o alta clasificare, se retin patru functii distincte si anume:

- functia descriptiva corespunde stabilirii caracteristicilor generale ale fenomenului criminal
- functia explicativa consta in descifrarea naturii, a cauzelor si a conditiilor care determina si, respectiv,
favorizeaza comportamentul criminal + decriptarea mecanismelor si proceselor de trecere la act
- functia predictiva presupune anticiparea evolutiei fenomenului criminal in timp si spatiu
- functia profilactica raspunde necesitatii gasirii celor mai eficiente remedii in legatura cu fenomenul criminal.

10. Controlul fenomenului criminal

In notiunea de control, includem atat cunoasterea fenomenului criminal, cat si stapanirea acestuia. Raporturile
stranse existente intre criminologie, dreptul penal si politica anticrimininala duc la formarea unui veritabil sistem de
control. Dinamica sistemului ar fi, in linii generale, urmatoarea:

- intr-un prim circuit, criminologia teoretica ar analiza fenomenul criminal, iar datele obtinute ar fi transmise stiintei
politicii anticriminale. Pe baza acestor date, se vor elabora proiectele de strategie, ce vor fi transmise mai departe factorilor
de decizie. Proiectele se vor transforma in decizii de politica anticriminala. Punerea in aplicare a deciziilor se va face prin
intermediul mijloacelor grupate in trei domeni ale zonei de practica anticriminala rezultand o serie de raspunsuri specifice,
care actioneaza asupra fenomenului criminal, producand intotdeauna un impact, pozitiv/negativ.
- intr-un al doilea circuit, numit circuit de corectie, intervine criminologia aplicativa. Pe baza celor doua surse
informative, aceasta va evalua practica anticriminala si impactul acesteia asupra fenomenului criminal, pentru a identifica
solutiile cele mai utile. Datele astfel obtinute vor fi restransmise in zona stiintei politicii anticriminale, pentru corectarea
raspunsurilor initiale.
Cele doua circuite ar presupune un flux continuu si o portiune de traseu comun, in sensul ca datele cu privire la
fenomenul criminal si cele privind evaluarea practicii anticriminale trebuie sa fie in permanenta reinnoite si respectiv
reunite intre ele pentru gasirea celor mai bune strategii.
In realitate, in aceasta dinamica a sistemului de control care reprezinta o varianta ideala, apar o serie de
disfunctionalitati cum ar fi precaritatea ori chiar lipsa rezultatelor in cercetarea criminologica, indiferenta factorilor de
decizie fata de rezultatele pertinente ale cercetarii criminologice.