UNIVERSITATEA “ALEXANDRU IOAN CUZA” IAŞI

FACULTATEA DE DREPT

REFERAT - DREPT PENAL EUROPEAN

SANCŢIONAREA INFRACTORILOR MINORI IN DREPTUL

PENAL EUROPEAN

Masterand
Lador Loredana
Ştiinţe penale, anul II

IAŞI 2010
 SANCŢIONAREA INFRACTORILOR MINORI IN DREPTUL PENAL
EUROPEAN

I.CONSIDERAŢII GENERALE

Evoluţia delincvenţei juvenile în societatea contemporană, chiar cu unele deosebiri de la

o ţară la alta, prin frecvenţă, tendinţe şi forme de manifestare, continuă menţină în stare de alertă
cele mai avizate organisme internaţionale, îndeosebi Organizaţia Naţiunilor Unite, iar pe
continentul nostru, Consiliul Europei. Criminalitatea juvenilă suscită interesul nu numai al
specialiştilor în materie de educaţie şi ocrotire, dar şi al celor din sfera dreptului penal, a
criminologiei, sociologiei, filozofiei, biologiei, de asemenea, ea stă în atenţia a numeroase
organizaţii guvernamentale şi nonguvernamentale, ca şi în preocupările unor persoane cu
iniţiative particulare de interes umanitar
Consiliul Europei, cel de-al doilea organism internaţional care se implică activ în
problemele delincvenţei juvenile datează din 1949 şi îşi are sediul la Strasburg.
Consiliul Europei a iniţiat numeroase cercetări criminologice şi sociologice privind
delincvenţa, mai cu seamă în rândul minorilor şi tinerilor care provin din familii de emigranţi sau
din populaţia autohtonă minoritară acolo unde acestea constituie o populaţie compactă, cum sunt
zonele sărace ale marilor oraşe din lumea occidentală.
Regulile care orientează actualmente legislaţia şi practica în domeniul delincvenţei
juvenile, în cele mai multe state membre, au la bază principiile politicii penale ale Consiliului
Europei şi anume: prioritatea absolută a prevenirii, reducerea intervenţiei justiţiei penale şi
necesitatea participării comunităţii la politica criminală.
Un loc important în orientările de principiu ale Consilului Europei îl ocupă ideea
depenalizării unor fapte săvârşite de minori, precum şi ideea evitării pe cât posibil a
procedurii judiciare pentru sancţionarea faptelor comise de minori.1

În ceea ce priveşte angajarea răspunderii penale, se observă că, potrivit reglementărilor

din domeniul penal, în majoritatea ţărilor există o perioadă de tranziţie, care marchează trecerea
de la incapacitatea penală la capacitatea penală absolută, perioadă în care infractorilor minori le
sunt aplicabile, cu prioritate, măsuri educative, corective.
Aceste măsuri sunt foarte variate şi, uneori, chiar incompatibile, de exemplu, într-o ţară,
amenda aplicată unui infractor minor este considerată ca o măsură educativă, iar în altă ţară, este
catalogată drept pedeapsă.
În Elveţia şi Suedia, minorul poate suporta rigorile legii de la vârsta de 7 ani, în
Anglia şi Ţara Galilor de la 10 ani, în Olanda de la 12 ani, în Scoţia de la 8 ani, în Grecia şi
Ungaria de la 12 ani, în Danemarca şi Germania de la 14 ani.
Cel mai adesea, minorilor infractori li se aplică procedura de drept comun începând
cu vârsta de 18 ani, situaţie susţinută şi de faptul că aceasta este vârsta de la care începe
majoratul în general.
1
Ortansa Brezeanu, Minorul şi legea penală, Ed. All Beck, Bucuresti, 1998, p. 69-81
 Trebuie făcută însă o precizare, şi anume că, dacă de la această vârstă se aplică regulile
de desfăşurarea procesului penal proprii dreptului comun, instanţele pot aplica, în unele cazuri,
sancţiuni specifice infractorului minor.
Astfel, dacă în Anglia aplicarea procedurii dreptului comun se face de la 17 ani, se pot
aplica sancţiuni specifice minorului până la 21 de ani.
În Grecia, pentru tinerii de până la 21 de ani se aplică pedepse diminuate, iar în Olanda şi
Germania, dacă personalitatea infractorului sau circumstanţele o cer, se aplică pedepsele
specifice minorilor.2
Faţă de reglementările existente, se poate concluziona că, în majoritatea statelor
angajarea răspunderii penale începe de la 14 ani, iar capacitatea penală deplină, de la 18
ani. În perioada dintre 14-18 ani, soluţionarea cauzelor cu minori se face după reguli
speciale, cu aplicarea sancţiunilor specifice.
Legislaţiile din Belgia şi Luxemburg, în principiu, nu prevăd posibilitatea aplicării unei
pedepse pentru faptele calificate ca infracţiuni comise de minorii până la 18 ani, pentru aceştia
instanţa aplicând doar măsuri educative.
Totuşi, Tribunalul pentru minori, în cazul minorului infractor care are vârsta între 16-18
ani, dacă consideră că faţă de fapta comisă şi persoana acestuia nu sunt suficiente numai măsurile
educative, poate trimite cauza pentru a fi soluţionată de instanţele de drept comun, care pot
aplica o pedeapsă. Aceste cazuri apar însă numai cu titlu de excepţie.
În Spania şi Portugalia, vârsta de la care infractoruli minor i se aplică prevederile
procesual penale ale dreptului comun este de 16 ani.
Până la acestă vârstă, cauzele sunt soluţionate, după regulile speciale, de Tribunale pentru
minori, care nu pot aplica decât măsuri educative.

În majoritatea ţărilor, în special în cele europene, soluţionarea cauzelor cu infractori

minori cade în competenţa unor instanţe speciale.
Aceste instanţe pot dispune măsuri de protecţie, măsuri educative faţă de minorul
periculos sau măsuri educative şi pedepse faţă de minorul infractor.
Totuşi, în cazul aplicării pedepselor, există prevederi speciale, care le diferenţiază de
cele pentru adulţi mai ales în ceea ce priveşte întinderea.
În Franţa, Ungaria, Italia, Spania, Polonia, Portugalia, pedepsele propriu-zise sunt
derivate din pedepsele pentru adulţi, în cazul minorilor acestea fiind reduse cu diferite
fracţiuni, de exemplu 1/2 din pedeapsa prevăzută pentru major în Franţa, 1/3 în Italia.
De asemenea, executarea pedepselor se face după reguli speciale, existând instituţii sau
secţii speciale, cu regim special pentru infractorii minori, preocupările pentru resocializarea
minorului fiind de o importanţă mai mare decât preocuparea pentru executarea pedepsei propriu
zise.3

II.SANCŢIONAREA INFRACTORULUI MINOR IN UNELE ŢĂRI ALE

UNIUNII EUROPENE
2
Maria Crina Kmen, Ruxandra Rata, “Raspunderea penala a minorului-Studiu de doctrina si juristprudenta” Ed.
Hamangiu, Bucuresti, 2007, pag 187
3
Anastasiu Crisu, “Tratamentul infractorului minor in dreptul penal si dreptul procesual penal roman. Aspecte de
drept comparat” Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2006, p.172
 II.1. SISTEMUL DE DREPT FRANCEZ

Începând cu anul 1945 în Franţa este aplicabilă o justiţie distinctă pentru minori.
Justiţia franceză pentru minori cuprinde magistraţi specializaţi, jurisdicţii speciale şi servicii
educative şi funcţonează după reguli speciale, adaptate particularităţilor minorilor.
Originalitatea regulilor aplicabile minorilor explică faptul că acestea nu figurează în
Codul penal francez, al cărui articol 122-8 trimite la o lege specială. Este vorba de Ordonanţa
din 2 februarie 1954 referitoare la delincvenţa juvenilă. Ordonanţa a fost elaborată la
solicitarea rezistenţei franceze, care a descoperit numeroase cazuri de minori închişi în
penitenciarele de drept comun. A cest text, un veritabil cod al delincvenţei juvenile, a fost
modificat de-a lungul timpului de mai multe ori. Cele mai semnificative modificări au fost aduse
prin Legea din 4 februarie 1993 si Legea din 1 februarie 1994, care se referă la încredinţarea
minorilor. Textul suprimă competenţa tribunalelor civile în cauzele cu infractori minori.
Autorii de drept francez, între care Jean Cloude Soyer, profesor emerit la Universitatea
Pantheon- Assas din Paris şi membru în Comisia Europeană pentru Drepturile Omului, consideră
că nu este de dorit să se aplice pedepse infractorilor minori şi preferă măsurile de asistenţă
educative.
În ceea ce priveşte procedura, necesitatea aplicării acestor măsuri cu caracter special a
impus crearea de jurisdicţii specializate. Pentru executarea acestor măsuri, reforma a impus
crearea de centre de reeducare, locuri speciale destinate să primească tineri delincvenţi, care au
înlocuit vechile colonii penitenciare.4

Răspunderea penală a minorului în sistemul de drept francez este stabilită începând

cu vârsta de 18 ani.
Minorul sub vârsta de 13 ani nu este considerat ca fiind responsabil din punct de vedere
penal. Legislaţia franceză stabileşte o prezumţie irefragabilă de iresponsabilitate.
Minorul delincvent cu vârstă cuprinsă între 13 şi 16 ani i se poate aplica fie o pedeapsă,
fie o măsură educativă. Totodată minorului cu vârstă cuprinsă între 13 şi 16 i se aplică reducerea
limitelor pedepsei după cum urmează: dacă este vorba de o pedeapsă temporară privativă de
libertate, maximul său se reduce la jumătate, iar în cazul închisorii pe viaţă maximul nu poate fi
mai mare de 20 de ani.
Minorul delincvent cu vârstă cuprinsă între 16 şi 18 ani este, în principiu, tratat la fel ca şi
minorul delincvent cu vârstă cuprinsă între 13 şi 16 ani, cu diferenţa că, dacă este condamnat la o
pedeapsă, legea prevede posibilitatea ca judecătorul să refuze motivat reducerea limitelor
pedepselor.
Doctrina penală franceză tratează răspunderea penală a minorilor în cadrul regulilor
speciale aplicabile răspunderii pentru anumite categorii de delincvenţi care, alături de cauzele
obiective şi subiective, fac parte din categoria cauzelor de înlăturare sau reducere a răspunderii
penale. Cauzele obiective sunt ordinea de drept, legitima apărare, starea de necesitate,
consimţământul victimei şi dispariţia infracţiunii, iar cauzele subiective sunt deviaţiile psihice şi

4
Ortansa Brezeanu,op. cit., p. 69-81
neuropsihice, constrângerea fizică şi morală şi eroarea de drept penal. Minoritatea este, aşadar, o
cauză prezumată de non-imputabilitate.5

Sistemul de drept francez sancţionează infractorul minor prin măsuri educative şi

libertatea sub supraveghere. Articolul 2 din Ordonanţa din 2 februarie 1945 dispune faptul că
jurisdicţiile pentru minori pronunţă, în funcţie de caz, măsurile de protecţie, de asistenţă, de
supraveghere, sau de educaţie pe care le consideră adecvate.
Articolele 15 şi 16 din Ordonanţă precizează măsurile care se pot aplica. În primul rând,
apare menţionată lăsarea minorului în grija unei persoane care va fi însărcinată cu educarea
acestuia. Poate fi vorba de părinţi, tutore, un membru al familiei sau o persoană de încredere. O
altă măsură este plasamentul într-un institut abilitat, fie public, fie privat, de educare şi de
formare profesională. Măsura corespunde internării într-un centru de reeducare prevăzută de
textul Codului penal român actual. O altă măsură este lăsarea minorului în grija unei instituţii
care se numeşte Assistence de l’enfance. Plasamentul într-un internat adecvat este măsura
secifică minorilor cu vârste care nu depăşesc 13 ani. Măsura plasamentului într-o instituţie
publică corectivă este aplicabiă minorilor cu vârste cuprinse între 13 şi 18 ani dificil de îndreptat.
Judecătorul pentru minori alege una dintre măsurile menţionate în funcţie de
oportunitatea uneia dintre acestea, şi nu în funcţie de natura sau de gravitatea infracţiunii. Ca şi
în dreptul penal român, durata măsurii nu poate depăşi momentul în care minorul ajunge la vârsta
de 18 ani. Articolul 16 bis al Ordonanţei din 2 februarie 1945 precizează faptul că minorul poate
fi plasat sub protecţie judiciară până la împlinirea vârstei de 20 de ani dacă acest lucru este cerut
de inserţia socială. Măsurile educative sunt susceptibile de a fi revăzute, dacă aceasta este în
interesul minorului.
Libertatea supravegheată constă în plasarea minorului sub supravegherea unui delegat
desemnat de judecător, care este însărcinat să exercite asupra minorului o acţiune educativă, un
control al condiţiilor sale de viaţă şi al conduitei sale precum şi o supraveghere a persoanelor
care îl au în grijă. Domeniul de aplicare a măsurii include toate ipotezele, fie că minorul i se
aplică o pedeapsă, fie că face obiectul unei măsuri educative. Delegatul va face rapoarte
judecătorului în caz de conduită necorespunzătoare sau de pericol moral pentru minori. Totodată
va semnala şi orice modificare a măsurilor de plasament sau de încredinţare care i se par utile.6
În Franţa există unele jurisdicţii penale de excepţie sau specializate. Acestea sunt
jurisdicţiile pentru minori, jurisdicţiile militare şi jurisdicţiile militare şi jurisdicţiile politice.
Jurisdicţiile specializate din domeniul minorilor delincvenţi sunt în număr de patru:
judecătorul pentru minori, Tribunalul pentru minori, Curtea cu juri pentru minori şi Camera
specială a Curţii de Apel.
Judecătorul pentru minori este un personaj-cheie în cadrul justiţiei pentru minori. Este
un magistrat specializat ales în cadrul tribunalului, ţinând cont de interesul său pentru materia
delincvenţei juvenile şi de aptitudinile sale. Este delegat pentru cel puţin trei ani şi cumulează
atribuţii de instrucţie şi de judecată. Atribuţiile de instrucţie nu există decât în materie de delicte
şi de contravenţii. Atribuţiile de judecată există doar în cazul infracţiunilor pe care judecătorul
le-a trecut prin procedura instrucţiei. În acest caz judecătorul nu poate lua decât măsurile
educative mai puţin grave. Nu poate pronunţa condamnarea penală şi nici o măsură educativă
care implică internarea minorului. Asemenea decizii nu pot fi luate decât de Tribunalul pentru
5
Maria Crina Kmen, Ruxandra Rată, op. cit., p.190
6
Anastasiu Crisu, op. cit., p.172
minori. Cu toate acestea, judecătorul pentru minori poate plasa minorul în regim de libertate
supravegheată. Aşadar, rolul judecătorului pentru minori este atât acela de a acorda protecţie
minorilor a căror sănătate, siguranţă sau moralitate este în pericol, cât şi de a judeca infracţiunile
comise de minori, cu excepţia celor mai grave infracţiuni care sunt judecate de tribunale pentru
minori sau de curţi cu juri pentru minori. Judecătorul pentru minori aplică cu precădere măsurile
educative şi lucrează în colaborare cu Serviciile de protecţie judiciară pentru minori.
Tribunalul pentru minori este prezidat de un judecător pentru minori asistat de doi
asesori. Aceştia nu sunt magistraţi, sunt numiţi pe patru ani, trebuie să aibă cel puţin 30 de ani,
naţionalitate franceză şi un interes deosebit pentru delincvenţă juvenilă.
Procurorul general desemnează un magistrat din cadrul parchetului de pe lângă
tribunalul respectiv, special însărcinat în cazurile privind pe minori. Tribunalul are competenţa
de judecată limitată numai la contravenţii şi delicte comise de minori. Instanţa nu-şi poate
prelungi competenţa şi asupra unor fapte comise de majori.7
Curtea cu juraţi pentru minori este prezidată de un consilier de pe lângă Curtea de
Apel, ajutat de doi asesori, magistraţi de profesie, care trebuie să fie numiţi dintre judecătorii
pentru minorii din cadrul Curţii de Apel. Acestor trei magistraţi li se alătură nouă juraţi din juriul
de drept comun. Aşadar, curtea cu juraţi pentru minori constituie tot o jurisdicţie colegială, dar
care are o competenţă eterogenă.
Competenţa curţii este limitată la crimele comise de minorii având vârsta între 16 -18 ani.
Instanţa îţi prelungeşte competenţa şi asupra infracţiunilor comise de majori împreună cu minori,
dacă camera de acuzare decide acest lucru.
Procedura de judecată este identică cu cea desfăşurată în faţa curţilor cu juraţi de drept
comun.
Camera specială a Curţii de Apel este compusă din trei consilieri, dintre care unul singur
trebuie să fie magistrat delegat cu protecţia minorilor. Judecă, mai ales, apelurile hotărârilor
judecătorilor pentru minori sau tribunalelor pentru minori. Hotărârile curţii cu juraţi pentru
minori nu sunt, aşa cum prevede dreptul comun, susceptibile de apel.

II.2. SISTEMUL DE DREPT GERMAN

În Germania, încă de la începutul secolului XX, s-a adoptat un regim special al

delincventului minor faţă de cel major. În Germania, regimul penal al minorilor este integrat înt-
un ansamblu de acte normative care alcătuiesc un sistem complex de măsuri cu caracter social-
educativ şi de protecţie, în care aspectele represive constituie o excepţie cu reguli stabile pentru o
legislaţie bine diferenţiată şi adaptată specificului acestei grupe de vârstă. În acest sens, de
menţionat că Germania este una din puţinele ţări din lume în care există o Lege privind
bunăstarea tineretului (Jugendwohlfahrtgesetz),care constituie un act de referinţă în domeniul
tratamentului social şi al măsurilor care trebuie luate în vederea asigurării unor condiţii normale
de viaţă copiilor şi tinerilor.
.

7
Maria Crina Kmen, Ruxandra Rată, op. cit., p.192
 Regimul penal al minorului şi ,, tânărului adult” ( Herranwachsende) este prevăzut în Legea
tribunalului pentru tineret ( Jugendgerichtsgesetzbuch) din 1923 cu modificările ulterioare, care
se completează cu dispoziţiile Codului Penal. Germania este una din ţările care au o legislaţie
penală separată pentru minori în ceea ce priveşte partea generală.
Conform Codului Penal german, subiect al infracţiunii se consideră persoana care la
momentul comiterii faptei a atins vârsta de 14 ani şi este responsabilă. Conform Legii despre
judecătoriile pe cauzele minorilor (1953), se consideră minore persoane cele în vîrstă de 14-18
ani şi adolescente cele în vârstă de 18-21 ani. Astfel, art. 3 al legii prevede: ,, Minorii sunt supuşi
răspunderii penale, dacă în timpul săvârşirii faptei erau conştienţi de urmările ce vor surveni şi
totuşi au acceptat survenirea lor”. Judecata poate numi acestor minori un apărător sau un tutore.
Pedeapsa aplicată minorilor nu poate depăşi termenul de 10 ani pentru sentinţele determinate şi 4
ani pentru cele nedeterminate.
Minorul în vârstă de până la 14 ani este considerat iresponsabil şi faţă de el nu se poate lua
decât o măsură cu caracter social-educativ, de ocrotire şi asistenţă, a cărei executare este dată în
competenţa diferitor instituţii şi organisme autorizate sau înfiinţate de ,, oficiile de tineret” locale
(Jugendamnt). Minorul între 14 şi 18 ani este considerat răspunzător, dacă în momentul săvârşirii
faptei avea un nivel de dezvoltare moral şi intelectual care să-i permită să conştientizeze
caracterul ilicit al conduitei sale. Faţă de minorul pentru care se dovedeşte că nu are acest grad de
maturitate se pot lua numai măsuri cu caracter educativ şi de ocrotire. Cu alte cuvinte, minorul
între 14 şi 18 ani beneficiază de o prezumţie relativă de iresponsabilitate, care poate fi înlăturată
prin dovedirea maturităţii sale morale şi a capacităţii de înţelegere a caracterului ilicit al faptei
săvârşite. Acest lucru este binevenit deoarece sunt minori care se dezvoltă mai devreme, atât
fizic cât şi psihic, lucru care le permite să conştientizeze caracterul prejudiciabil al faptelor sale.
Faţă de minorul care a săvârşit o infracţiune se poate lua în principiu numai măsuri educative.
Atunci când acestea sunt considerate insuficiente, minorul este sancţionat cu măsuri de corecţie
sau cu o pedeapsă. Dacă judecătorul de minori consideră necesar, poate dispune ca în locul
măsurilor de corecţie sau a pedepsei, minorul să fie internat într-un spital de psihiatrie sau într-o
instituţie privativă de libertate.
Faţă de delincvenţi minori se pot lua, de asemenea anumite măsuri de siguranţă şi de
„ îndreptare” cu caracter de prevenire, prevăzute de dreptul comun, şi anume, internarea într-un
spital de psihiatrie, trimiterea într-o instituţie cu regim privativ de libertate sau supravegherea
conduitei, precum şi retragerea permisului de a exercita o anumită îndeletnicire, cum ar fi, de
pildă, conducerea unui vehicul.
Măsurile de siguranţă pot rămâne în vigoare şi după împlinirea majoratului. De asemenea,
judecătorul poate dispune faţă de delincventul minor mai multe măsuri educative sau de corecţie,
precum şi măsuri educative asociate cu măsuri coercitive. Arestul pentru minori nu poate fi
cumulat cu măsura educativă a asistenţei educative ( Fursorgeerziehung). Ca măsuri educative se
aplică ,,îndrumări de comportare”- sunt nişte indicaţii şi interdicţii dispuse de judecătorul de
minori cu privire la modul cum trebuie să fie organizată viaţa minorului şi să se desfăşoare
educaţia lui, ,,asistenţa educativă şi plasamentul pentru îngrijire”. .
Atunci cînd judecătorul consideră că măsurile educative şi cele coercitive nu sunt de
ajuns se aplică pedeapsa cu închisoarea. Pedeapsa cu închisoarea poate fi pe o perioadă
determinată sau nedeterminată. În cazul pedepselor privative de libertate cu o durată
determinată, termenul minim este de 6 luni, iar cel maxim de 5 ani. Dacă pentru infracţiunea
săvârşită legea penală prevede o pedeapsă mai mare de 10 ani, atunci pedeapsa maximă la care
minorul poate fi condamnat este de 10 ani. Pedeapsa pe o durată nedeterminată nu poate depăşi 4
ani, stabilindu-se în momentul pronunţării şi durata sa minimă. Intervalul dintre limitele pedepsei
nu poate fi mai mic de doi ani. Pedeapsa pe o durată nedeterminată poate fi prelungită sau redusă
de instanţa de judecată în timpul executării sau poate fi transformată în pedeapsă pe o durată
determinată. Legea instanţelor pentru minori prevede în mod distinct pentru această categorie de
făptuitori posibilitatea “suspendării executării cu punerea sub supraveghere” şi “suspendarea
pronunţării hotărârii cu punerea sub supraveghere” a minorului. Suspendarea executării cu
punerea sub supraveghere se poate dispune în cazul în care pedeapsa pronunţată nu depăşeşte un
an şi dacă judecătorul apreciază că judecarea cauzei şi aplicarea pedepsei constituie un
avertisment care face ca executarea sancţiunii de către minor să fie necesară. O altă posibilitate
este suspendarea pronunţării hotărârii cu punerea sub supraveghere.
Judecătorul poate amâna pronunţarea hotărârii, dacă nu are certitudinea că pedeapsa
constituie mijlocul cel mai eficace de îndreptare a conduitei minorului. În acest caz, el dispune
punerea minorului sub supraveghere pe o perioadă de minimum 1 an şi de maximum 2 ani,
stabilind reguli de comportare a minorului şi o serie de obligaţii pe care acesta trebuie să le
execute. Instanţele pentru minori sunt: judecătorul de minori, Curtea de Juri pentru minori şi
Camera Penală pentru Minori. Pe lîngă fiecare dintre aceste ultimele două instanţe funcţionează
procurori pentru minori. Curtea de Juri este formată dintr-un judecător pentru minori, ca
preşedinte, şi doi asesori (juraţi), care trebuie să fie un bărbat şi o femeie. Camera Penală pentru
Minori este formată din 3 judecători de profesie şi 2 asesori (juraţi). Asesorii sunt aleşi de
instanţă pentru o perioadă de 4 ani, din listele de asesori propuşi de consiliile locale pentru
bunăstarea tineretului. Şedinţele de judecată nu sunt publice şi se desfăşoară, de regulă, în clădiri
separate de cele în care sunt judecaţi infractorii majori.

II.3. SISTEMUL DE DREPT ITALIAN

Tribunalul pentru minori este o jurisdicţie separată, distinctă de cea a tribunalului de

drept comun. Competenţa sa se extinde la nivelul circumscripţiei teritoriale a unei curţi de apel.
Tribunalul este compus dintr-un judecător al curţii de apel, în calitate de preşedinte, dintr-un
magistrat al tribunalului şi doi experţi (o femeie şi doi bărbaţi). Cei doi experţi trebuie să
îndeplinească condiţiile prevăzute de lege şi li se conferă titlul de judecători onorari (plătiţi). Ei
sunt numiţi de Preşedintele Republicii, la propunerea ministrului justiţiei, pe o perioadă de trei
ani.
Competenţa materială a tribunalului minor este determinată de lege în funcţie de natura
cauzelor. Înfiinţarea unor asemenea tribunale a fost destinată ocrotirii minorilor prin formarea
unor instanţe specializate. Astfel, în materie civilă, tribunalele pentru minori judecă cauzele
privitoare la adopţii, încredinţarea minorilor ţi exercitarea autorităţii părinteşti, la interdicţia şi
incapacitatea minorului. În materie penală, tribunalul este competent pentru toate
infracţiunile comise de către minori.
Deciziile tribunalului pentru minori pot fi atacate cu apel la o secţie specială a curţii de
apel.

II.4. SISTEMUL DE DREPT PORTUGHEZ

 Tribunalele pentru minori sunt competente să ia unele măsuri pentru ocrotirea unor
minori care se află în situaţii deosebite. Această instanţă are funcţii evidente de ocrotire a
minorilor aflaţi în dificultate.
Legea are în vedere, în primul rând, acei minori care au împlinit vârsta de 12 ani, fără a o
depăşi pe cea de 14 ani. Intră sub incidenţa măsurilor educative vizate de lege acei minori care au
dovedit dificultăţi de adaptare la o viaţă socială normală; cei care practică cerşetoria, prostituţia,
vagabondajul, abuzul de băuturi alcoolice sau recurg la folosirea ilicită a drogurilor; sunt subiecţi
ai unor fapte calificate de lege ca infracţiuni sau contravenţii.
Competenţa tribunalului pentru minori se extinde şi asupra minorilor care nu au împlinit
vârsta de 12 ani, dar numai în condiţiile în care părinţii sau reprezentanţii legali ai acestora nu
acceptă intervenţia organelor tutelare sau de reeducare oficiale.
Judecarea cauzelor menţionate mai sus se face, de regulă, de către un singur judecător.

II.5. SISTEMUL DE DREPT SPANIOL

În fiecare provincie există Judecătorii de supraveghere penitenciară. Competenţa lor

este concentrată asupra materiei executării pedepselor privative de libertate şi măsurilor de
securitate, controlului jurisdicţional al puterii disciplinare a autorităţii penitenciare, apărării
drepturilor şi beneficiilor acordate de lege deţinuţilor.
În fine, menţionăm şi existenţa în fiecare provincie a uneia sau a mai multor judecătorii
pentru minori. Ele au sediul în capitala provinciei. În funcţie de necesităţi, se pot organiza
asemenea instanţe şi în alte localităţi. Competenţa judecătorilor pentru minori se extinde asupra
faptelor calificate de lege ca infracţiuni sau contravenţii, precum şi asupra altor cauze expres
determinate de lege săvârşite de către minori.

II.6. SISTEMUL DE DREPT MAGHIAR

Codul penal maghiar conţine referiri exprese la minorii infractori. Capitolul al II-lea se
referă la Cauzele de împedicare a tragerii la răspundere penală. Potrivit legii penale maghiare, nu
poate fi pedepsit cel care nu a împlinit vârsta de 14 ani. Dacă făptuitorul, datorită stării psihice,
are o posibilitate redusă de a-şi da seama de consecinţele faptelor sale, pedeapsa poate fi atenuată
fără limită. Este de observat că legea penală maghiară consideră drept cauze care exclud
pedeapsa acele cauze pe care legiuitorul român le consideră cauze care înlătură caracterul penal
al faptei. Codul penal maghiar prevede sancţiunea zilelor amendă pentru infractorul minor.8

III.REGLEMENTAREA STARII DE MINORITATE IN DREPTUL PENAL ROMÂN.

SISTEMUL DE SANCŢIONARE PREVĂZUT DE CODUL PENAL ÎN VIGOARE

8
Maria Crina Kmen, Ruxandra Rată, op. cit., p.192
 Minoritatea face obiectul titlului V din cadrul părţii generale a Codului penal,
reglementându-se aici, limitele răspunderii penale (art.99 C. penal), consecinţele răspunderii
penale ( art. 100 C. pen), măsurile educative care se pot lua faţă de minor (art. 102-108 C. penal)
şi pedepsele pentru minori (art. 109-110 C. penal).
Din această reglementare a minorităţii de către Codul penal, rezultă că răspunderii penale
a infractorului minor îi sunt specifice două aspecte: primul dintre acestea îl constituie vârsta de
la care minorul poate fi tras la răspundere penală, situaţia fiind lămurita de cuprinsul art. 99 C.
penal si, cel de-al doilea, regimul de sancţionare, diferit de cel al majorilor.
În ceea ce priveşte primul aspect şi anume vârsta, s-a reţinut că aceasta este hotărâtoare
pentru stabilirea răspunderii penale.9

Legiuitorul român prin dispoziţiile din art. 99 C.penal a stabilit că răspunderea penală a
minorilor începe de la 14 ani sub condiţia dovedirii că acesta a avut discernământ şi în toate
cazurile de la 16 ani fără vreo condiţionare.
Limita superioară a vârstei până la care persoana este considerată minor este de 18 ani 10,
indiferent de dobândirea prin căsătorie a capacităţii depline de exerciţiu, deoarece minor în
dreptul penal este persoana care nu a împlinit vârsta de 18 ani.
Astfel, legislaţia penală română face disticţie între minorii care nu răspund penal si
minorii care răspund penal. Prin urmare, faptele prevăzute de legea penală săvârşite de minori
care in momentul comiterii nu aveau vârsta de 14 ani nu au caracter penal şi nu constituie
infracţiuni, minorul care are vârsta între 14 si 16 ani răspunde penal numai dacă se dovedeşte că
a avut discernământ în momentul săvârşirii faptei, iar dacă a împlinit 16 ani răspunde penal fără
nici o excepţie.
Dreptul penal concură la realizarea prevenţiei infracţionale în rândul minorilor prin
adoptarea unor reglementări şi a unui sistem sancţionator special pentru minori, deosebite de cele
privind combaterea infracţionalităţii în rândul adulţilor.
Încă de la punerea în aplicare a actualului Cod penal, în doctrina s-a impus constatarea că
şi la noi în ţară, combaterea infracţionalităţii în rândul minorilor a ridicat în legislaţia penală
probleme speciale. Astfel se arată că s-au impus reguli specifice aplicabile, în contextul celor
generale, ale răspunderii penale, numai pentru infractorii minori şi cu privire la infracţiunile
săvâşite de către aceştia.11
Pornind de la dispoziţiile art. 100 Cod penal actual, care prevede că „faţă de minorul care
răspunde penal se poate lua o masură educativă ori i se poate aplica o pedeapsă”, în literatura de
specialitate s-a subliniat faptul că sistemul sancţionator aplicabil infractorilor minori este,
raportat la sistemul sancţionator comun, reglementat pentru infractori majori, unul special şi
mixt, alcătuit din măsuri educative şi pedepse.12 Trăsătura caracteristică a acestui sistem este
dată, în principal, de componenţa măsurilor educative, sancţiuni de drept penal cu caracter
eminamente educativ, destinate unor personalităţi în formare şi susceptibile de influenţare. Spre
deosebire de infractorii majori, cărora li se aplică numai pedepse, infractorilor minori li se aplica
măsuri educative sau pedepse.
9
Anastasiu Crisu, “Tratamentul infractorului minor in dreptul penal si dreptul procesual penal roman. Aspecte de
drept comparat” Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2006
10
Art. 8 din Decretul nr 31-1954 privitor la persoanele fizice şi persoanele juridice.
11
Sabin Nariş, Gheorghiţă Mateuţ, Individualizarea legală a pedepsei închisorii pentru infracţiuni săvârşite de
minori, după modificarea Codului Penal prin Legea nr. 140/1996, Dreptul, nr.4, 1999, p.89
12
Anastasie Crişu, op. cit, p.34
 Măsurile educative sunt sancţiuni de drept penal care se aplică de sine stătător, în cazul
săvârşirii unor infracţiuni de către făptuitorii minori, având o funcţie preponderent sau în
exclusivitate educativă. Pedepsele sunt şi ele sancţiuni de drept penal, ce se aplică şi ele de sine
stătător, dar care au o funcţie de constrângere, intimidare şi reeducare. Ambele categorii de
sancţiuni urmăresc prevenirea săvârşirii de noi infracţiuni în viitor. Aplicarea unei categorii de
sancţiuni exclude aplicabilitatea celeilalte. Regimul de sancţionare este unic pentru toate
categoriile de minori care răspund penal13.
Legea, art.101 C. Penal, prevede patru măsuri educative: a) mustarea; b) libertatea
supravegheată; c) internarea într-un centru de reeducare şi d) internarea într-un institut medical-
educativ.
Ca pedepse aplicabile minorilor, legea prevede, art. 109, închisoarea şi amenda, în limite
reduse la jumătate în raport cu cele aplicate adulţilor. Nu se aplică minorilor pedeapsa detenţiunii
pe viaţă. De asemenea, nu se aplică minorilor pedepsele complementare, iar condamnările
pronunţate pentru infracţiunile săvârşite în timpul minorităţii nu atrag incapacităţi sau decăderi.
În schimb, pedeapsa accesorie prevăzută în art. 71 raportat la art. 64 lit. a şi b şi art. 71 alin. 3 cu
referire la art 64 lit.d C. pen. este aplicabilă şi infractorilor minori, pedeapsă a cărei executare va
începe la împlinirea vârstei de 18 ani, atunci când minorul urmează să devină major în cursul
procesului penal sau în timpul executării pedepsei.
Deşi art. 100 C. pen. nu prevede că împotriva minorilor pot fi luate şi măsuri de
siguranţă, în baza prevederilor cu caracter general cuprinse în art 112 C. pen., luarea unor
asemenea măsuri nu este exclusă, în măsura în care, prin conţinutul lor, nu sunt incompatibile cu
situaţia acestora.
Toate aceste sancţiuni - măsurile educative, pedepsele şi măsurile de siguranţă – pot fi
luate ori aplicate tuturor minorilor cu capacitate penală, indiferent dacă sunt în vârstă între 14 şi
16 ani şi au lucrat cu discernământ sau în vârstă între 16 şi 18 ani.14
Sancţiunile de drept penal sunt guvernate de principiul de bază al individualizării, care
impune cerinţa alegerii şi adaptării lor ca natură şi durată încât acestea să corespundă gravităţii
faptei săvârşite, împrejurărilor în care a avut loc precum şi persoanei făptuitorului15.
În cazul sancţiunilor prevăzute pentru infractorii minori operaţia de individualizare se
efectuează în două etape. În prima etapă, pe baza anumitor criterii trebuie să se aleagă dintre
sancţiunile de drept penal măsuri educative sau pedepse, care sancţiune este mai adecvată. În a
doua etapă, trebuie să se aleagă felul sancţiunii şi anume care dintre măsurile educative sau
pedepse urmează să fie luată sau, respectiv, aplicată. După efectuarea acestor două operaţii
prealabile, de alegere a sancţiunii, se individualizează concret aceasta, în raport cu datele
cauzei16.
Pentru alegerea categoriei şi apoi a felului sancţiunii aplicabile în speţă, legea prevede
anumite criterii speciale de individualizare pe care instanţa de judecată este obligată să le
folosească. Astfel, în dispoziţia din art. 100 alin 1 C. pen se prevede că la alegerea sancţiunii se
ţine seama de gradul de pericol social al faptei săvârşite, de starea fizică, de dezvoltarea
intelectuală şi morală a minorului, de comportarea lui, de condiţiile în care a fost crescut şi în
care atrăit, precum şi de orice alte elemente de natură să caracterizeze persoana minorului.
13
M. Basarab, Drept penal. Parte generală, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2005, p.269.
14
Corneliu Turianu, “Răspundera juridică pentru faptele penale săvâşite de minori”Ed. “Continentul XXI”,
Bucureşti,1995, pag 75
15
Vintilă Dongoroz şi colab.,“Ezplicaţii teoretice ale Codului penal român. Partea generală”, Ed. All Beck,
Bucureşti, 2003, p. 230.
16
Gh. Ivan, „Individualizarea pedepsei”, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2007, p.263-264.
 La alegerea felului sancţiunii aplicabile instanţa foloseşte şi criteriile generale de
individualizare prevăzute în art. 72 C. penal, în măsura în care nu sunt incluse în criterii speciale.
Legea prevede că instanţa trebuie să recurgă la pedepse numai dacă apreciază că luarea unei
măsuri educative nu este suficientă pentru îndreptarea minorului 17. Se subliniază prin această
dispoziţie caracterul excepţional pe care trebuie să-l aibă aplicarea pedepsei faţă de minorul
infractor, deoarece recurgerea la pedeapsa închisorii, fără suficiente temeiuri pentru aceasta,
poate face ca un tânăr să lunece definitiv pe panta criminalităţii.
În ultima etapă a procesului de individualizare, la determinarea concretă a sancţiunii
alese, instanţa se foloseşte în continuare de criteriile speciale de individualizare, care sunt
determinante mai ales în situaţia în care ea a optat pentru una din măsurile educative prevăzute
de lege. Dacă a optat pentru o pedeapsă, prioritate vor avea criteriile generale, deoarece cele
speciale au fost suficient valorificate prin alegerea pedepsei18.

IV. PERSPECTIVE LEGISLATIVE. SISTEMUL DE SANCŢIONARE A

MINORULUI ÎN NOUL COD PENAL

IV.1. Sistemul măsurilor educative

17

18
Gh. Ivan, op. cit., p. 146
 Conţinutul noului Cod penal al României a fost adoptat prin Legea nr. 286/2009 şi
va intra in vigoare la data care va fi stabilită în legea pentru punerea în aplicare a acestuia19.
Noul cod penal, spre deosebire de codul penal în vigoare, a consacrat un sistem unic de
sancţionare a minorului infractor prin dispoziţiile art. 114, cu denumirea marginală
„Consecinţele răspunderii penale”, constituit din măsuri educative. Potrivit acestui text, faţă de
minorul care, la data săvârşirii infracţiunii, avea vârsta cuprinsă între 14 şi 18 ani se ia o măsură
educativă neprivativă de libertate sau o măsură privativă de libertate, în următoarele cazuri:
a) dacă a mai săvârşit o infracţiune, pentru care i s-a aplicat o măsură educativă ce a fost
executată ori a cărei executare a început înainte de comiterea infracţiunii pentru care
este judecat;
b) atunci când pedeapsa prevăzută de lege pentru infracţiunea săvârşită este închisoarea
de 7 ani sau mai mare ori detenţiunea pe viaţă.
Prin urmare, în concepţia noulul Cod penal, un minor infractor se sancţionează, de regulă,
cu o măsură educativă neprivativă de libertate, iar în mod excepţional, când recade în
infracţionalitate sau comite chiar pentru prima oară o infracţiune gravă sau deosebit de gravă,
faţă de acesta se ia o măsură educativă privativă de libertate.
La alegerea măsurii educative se ţine seama, mai întâi, de gravitatea infracţiunii săvârşite
ori dacă minorul se află la prima infracţiune, pentru ca instanţa să stabilească asupra categoriei
măsurii educative (neprivative ori privative de libertate) şi apoi va avea în vedere criteriile
generale de individualizare a pedepsei prevăzute în art. 74, în alegerea corect a măsurii
educative.
În vederea efectuării evaluării minorului asupra elementelor ce definesc personalitatea
acestuia, instanţa va solicita serviciului de probaţiune întocmirea unui referat care va cuprinde şi
propuneri motivate referitoare la natura şi durata programelor de reintegrare socială pe care
minorul ar trebui sa le urmeze, precum şi la alte obligaţii ce pot fi impuse acestuia de către
instanţă.20

IV.2. Regimul măsurilor educative neprivative de libertate

În capitolul II al Titlului V al Părţii generale a noului Cod penal se reglementează

fiecare măsură educativă neprivativă de libertate sub aspectul definirii, determinării
conţinutului şi duratei măsurii, cât şi al activităţilor ce se desfăşoară pe durata acesteia.
Măsurile educative neprivative de libertate sunt: stagiul de formare civică,
supravegherea, consemnarea la sfârşit de săptămână şi asistarea zilnică.
Regimul stagiului de formare civică este reglementat în mod asemănător cu prevederile
art 15-1 pct 6 din Ordonanţa franceză din 1945 iar celelalte măsuri sunt reglementate asemănător
cu reglementarea din Legea spaniolă nr. 5/2000.21
Stagiul de formare civică constă în obligaţia minorului de a particupa la un program cu
o durată de cel mult 4 luni, pentru a-l ajuta să înţeleagă consecinţele legale şi sociale la care se
expune în cazul săvârşirii de infracţiuni şi pentru a-l responsabiliza cu privire la comportamentul
său pe viitor. Toate activităţile ce se desfăşoară pe durata cursului de formare civică sunt

19
Codul penal din 17 iulie 2009 (Codul penal din 2009 al României). Publicat în M. Of. Nr. 510 din 24 iulie 2009
20
Ilie Pascu, Drept penal. Partea Generală, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2009, p.474
21
Mihai Adrian Hotca, Noul Cod penal şi Codul penal anterior, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2009, p.132
coordonate de serviciul de probaţiune şi nu afectează programul şcolar sau profesional al
minorului.
Supravegherea, ca măsură educativă, constă în controlarea minorului în cadrul
programului său zilnic, pe o durată cuprinsă între două şi şase luni, pentru a asigura participarea
la cursuri şcolare sau de formare profesională şi prevenirea desfăşurării unor activităţi sau
intrarea în legătură cu anumite persoane care ar putea afecta procesul de îndreptare a acestuia.
Din examinarea conţinutului acestei măsuri educative se desprinde faptul că serviciul de
probaţiune nu se impică direct în realizarea activităţilor din programul minorului, ci are rolul
numai de a monitoriza modul în care acesta îşi respectă programul obişnuit.
Măsura educativă a consemnării la sfârşit de săptămână constă în obligaţia minorului,
executată sub coordonarea serviciului de probaţiune, de a nu părăsi locuinţa în zilele de sâmbătă
şi duminică, pe o durată cuprinsă între 4 şi 12 săptămâni, afară de cazul în care, în această
perioadă, are obligaţia de a participa la anumite activităţi impuse de instanţă.22
Asistarea zilnică constă în obligaţia minorului de a respecta un program stabilit de
serviciul de probaţiune, care conţine orarul şi condiţiile de desfăşurare a activităţilor, precum şi
interdicţiile impuse minorului. Măsura educativă a asistării zilnice se ia pe o durată cuprinsă între
3 şi 6 luni. De asemenea, ea presupune o intervenţie activă a serviciului de probaţiune, care
întocmeşte programul zilnic al minorului, incluzând în acest program – alături de elementele
obişnuite (de pildă, frecventarea cursurilor) şi pe cele impuse de instanţă – orice activitate
necesară realizării scopului măsurii educative.

Pe durata executării măsurilor neprivative de libertate, instanţa poate impune

minorului una sau mai multe dintre următoarele obligaţii:
a) să urmeze un curs de pregătire şcolară sau profesională;
b) să nu depăşească, fără acordul serviciului de probaţiune, limita teritorială stabilită de
instanţă;
c) să nu se afle în anumite locuri sau la anumite manifestări sportive, culturale ori alte
adunări publice, stabilite de instanţă;
d) să nu se apropie sau să nu comunice cu victima sau cu membrii de familie ai acesteia,
cu participanţii la săvârşirea infracţiunii ori cu alte persoane stabilite de instanţă;
e) să se prezinte la serviciul de probaţiune la datele fixate de acesta;
f) să se supună măsurilor de control, tratament sau îngrijire medicală.
Supravegherea executării obligaţiilor impuse de instanţă se face sub coordonarea
serviciului de probaţiune. Pe durata executării măsurii educative neprivative de libertate,
serviciul de probaţiune are obligaţia să sesizeze instanţa dacă:
a) au intervenit motive care justifică fie modificarea obligaţiilor impuse de instanţă, fie
încetarea executării unora dintre acestea;
b) persoana supravegheată nu respectă condiţiile de executare a măsurii educative sau nu
execută în condiţiile stabilite obligaţiile ce îi revin.
Dacă pe parcursul supravegherii au intervenit motive care justifică impunerea unor
obligaţii, fie sporirea sau diminuarea condiţiilor de executare a celor existente, instanţa dispune
modificarea în mod corespunzător, pentru a asigura persoanei supravegheate şanse mai mari de
îndreptare. Instanţa dispune încetarea unora dintre obligaţiile pe care le-a impus când apreciază
că menţinerea acestora nu mai este necesară.

22
Ilie Pascu,op.cit. p.475
 De asemenea, sunt reglementate două situaţii când instanţa dispune prelungirea sau
înlocuirea măsurilor educative neprivative de libertate. Prima situaţie, când minorul, nu
respectă, cu rea-credinţă, condiţiile de executare a măsurii educative sau a obligaţiilor impuse. În
această situaţie, instanţa dispune:
a) prelungirea măsurii educative, fără a putea depăşi maximul prevăzut de lege pentru
aceasta;
b) înlocuirea măsurii luate cu o altă măsură educativă neprivativă de libertate mai
severă;
c) înlocuirea măsurii luate cu internarea într-un centru educativ,în cazul în care, iniţial,
s-a luat măsura educativă neprivativă de libertate cea mai severă. Pe durata sa
maximă;
d) înlocuirea măsurii educative neprivative de libertate cu măsura internării într-un
centru educativ, în cazurile prevăzute la lit. a) şi lit. b), dacă nici de această dată nu au
fost respectate condiţiile de executare a măsurii educative sau a obligaţiilor impuse.23
A doua situaţie este cea când minorul aflat în executarea unei măsuri educative
neprivative de libertate săvârşeşte o nouă infracţiune sau este judecat pentru o nouă sau este
judecat pentru o infracţiune concurentă săvârşită anterior. În această situaţie instanţa dipune:
a) prelungirea măsurii educative luate iniţial, fără a depăşi maximul prevăzut de lege
pentru aceasta;
b) înlocuirea măsurii luate iniţial cu o altă măsură educativă neprivativă de libertate
mai severă;
c) înlocuirea măsurii luate iniţial cu o măsură educativă privativă de libertate.24

IV.3 Regimul măsurilor educative privative de libertate

În capitolul III al Titlului V al Părţii generale sunt reglementate cele două măsuri
educative privative de libertate sub aspectul definirii, duratei, înlocuirii şi liberării minorului din
centrul educativ sau din centrul de detentie.

23
Codul penal din 17 iulie 2009 (Codul penal din 2009 al României). Publicat în M. Of. Nr. 510 din 24 iulie 2009
24
Ilie Pascu,op.cit. p.476
 Noul cod penal cuprinde două măsuri educative privative de libertate, şi anume
internarea într-un centru educativ pe o durată de la unu la 3 ani şi internarea într-un centru
de detenţie, pe o durată de la 2 la 5 ani sau, în mod excepţional, de la 5 la 15 ani.25

Internarea intr-un centru educativ. Masura educativă a internării într-un centru

educativ constă în internarea într-o instituţie specializată în recuperarea minorului, unde va urma
un program de pregătire şcolară şi formare profesională potrivit aptitudinilor sale, precum şi
programe de reintegrare socială. Instanţa dispune această măsură educativă pe o durată cuprinsă
între unul şi 3 ani.
Dacă în perioada internării minorul săvâşeşte o nouă infracţiune sau este judecat pentru o
infracţiune concurentă săvârşită anterior, instanţa poate menşine măsura internării într+un centru
educativ, prelungind durata acesteia, fără a depăşi maximul prevăzut de lege (3 ani), sau o poate
înlocui cu măsura internării într-un centru de detenţie.
În ipoteza în care minorul, pe durata internării, a dovedit interes constant pentru însuşirea
cunoştinţelor şcolare şi a făcut progrese evidente în vederea reintegrării sociale, după executarea
a cel puţin jumătate din durata internării, instanţa poate dispune fie înlocuirea internării cu
măsura educativă a asistării zilnice pe o perioadă egală cu durata internării neexecutate, dar nu
mai mult de 6 luni, dacă persoana internată nu a împlinit vârsta de 18 ani; în ambele cazuri,
instanţa impune respectarea uneia sau a mai multora dintre obligaţiile prevăzute în art.121, până
la împlinirea duratei măsurii internării.
Dacă minorul nu respectă, cu rea-credinţă, condiţiile de executare a măsurii asistării
zilnice sau obligaţiilor impuse, instanţa revine asupra înlocuirii sau liberării şi dispune
executarea restului rămas neexecutat din durata măsurii internării într-un centru educativ.
În cazul săvârşirii, până la împlinirea duratei internării, a unei noi infracţiuni de către o
persoană care nu a împlinit vârsta de 18 ani şi faţă de care s-a dispus înlocuirea măsurii internării
într+un centru educativ cu măsura asistării zilnice, instanţa revine asupra înlocuirii şi dispune fie
executarea restului rămas din durata măsurii internării iniţiale, cu posibilitatea prelungirii duratei
acesteia până la maximul prevăzut de lege, fie internarea într-un centru de detenţie.26

Internarea într-un centru de detenţie. Măsura educativă a internării într-un centru de

detenţie constă în internarea într-o instituţie specializată în recuperarea minorilor, cu regim de
pază şi supraveghere, unde va urma programe intensive de reintegrare socială, precum şi
programe de pregătire şcolară şi formare profesională potrivit aptitudinilor sale. Internarea într-
un centru de detenţie se dispune pe o perioadă cuprinsă între 2 şi 5 ani, afară de cazul în care
pedeapsa prevăzută de lege pentru infracţiunea săvârşită este de 20 de ani sau mai mare ori
detenţiunea pe viaţă, când internarea se dispune pe o perioadă cuprinsă între 5 şi 15 ani.
Dacă pe perioada internării minorul săvârşeşte o nouă infracţiune sau este judecat pentru
o infracţiune săvârşită anterior, instanţa prelungeşte durata internării, fără a depăşi maximul
prevăzut de lege. În cazul în care pe durata internării minorul a dovedit interes constant pentru
însuşirea cunoştinţelor şcolare şi profesionale şi a făcut progrese evidente în vederea reintegrării
sociale, după executarea a cel puţin jumătate din durata internării, instanţa poate dispune fie
înlocuirea internării cu măsura educativă a asistării zilnice, fie liberarea din centrul de detenţie,
dacă persoana internată a împlinit vârsta de 18 ani. Odată cu înlocuirea sau liberarea, instanţa

25
Mihai Adrian Hotca, op. cit., 133
26
Ilie Pascu,op.cit. p.477
impune respectarea uneia sau mai multora dintre obligaţiile prevăzute în art. 121, până la
împlinirea duratei măsurii internării.
În varianta în care minorul nu respectă, cu rea credinţă, condiţiile de executare a măsurii
asistării zilnice sau obligaţiile impuse ori săvârşeşte o nouă infracţiune, instanţa revine asupra
înlocuirii măsurii sau a liberării, urmând ca persoana să execute măsura internării într-un centru
de detenţie sau să prelungească durata acestei măsuri.

IV.4. Situaţii tranzitorii

Pentru determinarea legii penale mai favorabile, în cazul succesiunii legale

determinate de intrarea în vigoare a noului Cod penal, trebuie mai întâi stabilit dacă, în raport de
legea anterioară, luând în considerare criteriile de individualizare a sancţiunilor, este necesară
sau nu aplicarea unei pedepse, deoarece, dacă răspunsul este afirmativ, legea mai favorabilă va fi
noul Cod penal. Dacă răspunsul la întrebarea de mai sus este negativ, legea penală mai favorabilă
este legea veche, deoarece măsurile educative care au corespondent presupun un regim mai
blând, iar cele care nu au corespondent (de pildă, mustrarea) sunt evident mai severe decât
măssurile educative prevăzute de noul Cod penal.27

CUPRINS:

27
Mihai Adrian Hotca, op. cit., 133
I.CONSIDERAŢII GENERALE

II.SANCŢIONAREA INFRACTORULUI MINOR IN UNELE ŢĂRI ALE

UNIUNII EUROPENE
II.1. SISTEMUL DE DREPT FRANCEZ
II.2. SISTEMUL DE DREPT GERMAN
II.3. SISTEMUL DE DREPT ITALIAN
II.4. SISTEMUL DE DREPT PORTUGHEZ
II.5. SISTEMUL DE DREPT SPANIOL
II.6. SISTEMUL DE DREPT MAGHIAR

III.REGLEMENTAREA STĂRII DE MINORITATE ÎN DREPTUL PENAL

ROMÂN. SISTEMUL DE SANCŢIONARE PREVĂZUT DE CODUL
PENAL ÎN VIGOARE

IV. PERSPECTIVE LEGISLATIVE. SISTEMUL DE SANCŢIONARE A

MINORULUI ÎN NOUL COD PENAL

IV.1. SISTEMUL MĂSURILOR EDUCATIVE

IV.2. REGIMUL MĂSURILOR EDUCATIVE NEPRIVATIVE DE LIBERTATE
IV.3 REGIMUL MĂSURILOR EDUCATIVE PRIVATIVE DE LIBERTATE
IV.4. SITUAŢII TRANZITORII

Bibliografie:

1.Ortansa Brezeanu, Minorul şi legea penală, Ed. All Beck, Bucuresti, 1998
 2.Maria Crina Kmen, Ruxandra Rata, “Raspunderea penala a minorului-Studiu de
doctrina si jurisprudenta” Ed. Hamangiu, Bucuresti, 2007
3.Anastasiu Crisu, “Tratamentul infractorului minor in dreptul penal si dreptul
procesual penal roman. Aspecte de drept comparat” Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2006
4.Sabin Nariş, Gheorghiţă Mateuţ, Individualizarea legală a pedepsei închisorii pentru
infracţiuni săvârşite de minori, după modificarea Codului Penal prin Legea nr. 140/1996,
Dreptul, nr.4, 1999
5.M. Basarab, Drept penal. Parte generală, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2005
6.Corneliu Turianu, “Răspundera juridică pentru faptele penale săvâşite de minori”Ed.
“Continentul XXI”, Bucureşti,1995
7.Vintilă Dongoroz şi colab.,“Ezplicaţii teoretice ale Codului penal român. Partea
generală”, Ed. All Beck, Bucureşti, 2003
8.Gh. Ivan, „Individualizarea pedepsei”, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2007
9.Ilie Pascu, Drept penal. Partea Generală, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2009
10.Mihai Adrian Hotca, Noul Cod penal şi Codul penal anterior, Ed. Hamangiu,
Bucureşti, 2009
11.Codul penal din 17 iulie 2009 (Codul penal din 2009 al României). Publicat în M.
Of. Nr. 510 din 24 iulie 2009