Sunteți pe pagina 1din 6

I.

PROBAŢIUNEA

1.1. Aspecte introductive şi principiile probațiunii

Noţiunea de probaţiune am analizat- o prin asceptiunea mai multor lucrari, si opinii


a mai multor specialisti in domeniu, insa o notiune mai generica ne prezinta probaţiunea
ca un sistem de activităţi în domeniul justiţiei penale, cum sunt de exemplu: anchete
sociale (referate de probaţiune presentenţială), intervenţii primare, activităţi ce ţin de
sancţiunile şi pedepsele comunitare, activităţi în sistemul penitenciar, supraveghere,
probaţiunea ca sancţiune, prevenirea recidivei si altele [54, p.100].

Pentru a putea vorbi despre institutia probaţiunii trebuie mai intai sa clarificam
situatia in care aceasta apare. Probaţiunea este o forma de a pedepsi indivizii ce au comis
infractiuni cu un grad scazut de pericol social. Un infractor care este plasat in probaţiune
este mentinut in comunitate, aflandu-se sub supravegherea unui serviciu de probaţiune.
Conform definitiei data de specialistul roman, Ioan Durnescu[70, p.7 ] ,
prin probaţiune se intelege acea metoda de a pedepsi care are un fundament socio-
pedagogic ce se caracterizeaza printr-o combinatie intre supraveghere si asistenta.
Potrivit lui I. Durnescu[71, p.3], probaţiunea reprezinta un concept deschis,
maleabil la interpretari contextuale, aceasta este definita din mai multe aspecte, astfel
autorul vorbeste despre probaţiunea in sensul traditional, ca sentinta, ca sistem, ca
infrastructura, ca set de activitati si ca metoda.
Astfel, in mod traditional, probaţiunea insemna o alternativa la pedeapsa cu
inchisoarea si un procedeu de a supraveghea si reabilita delincventii prin oferirea de
sfaturi, asistenta si companie.
Ca sentinta, probaţiunea este descrisa ca o metoda de interventie asupra unor
delincventi selectati si rezida in suspendarea conditionata a pedepsei pentru o anumita
perioada de timp in care delincventul este plasat sub supraveghere si beneficiaza de
asistenta si tratament.
Ca sistem, probaţiunea face referire la sistemul privat sau public considerat a fi un
subsistem al sistemului de justitie penala, ce are in administrarea sa anumite servicii
specifice.
Prin probaţiunea vazuta ca infrastructura se intelege un proces ce admite o
multitudine de activitati operationale, inclusiv practici de investigatie si supraveghere.
Probaţiunea subinteleasa ca set de activitati, semnifica totalitatea activitatilor de
probaţiune ce tin de justitia penala, printre care amintim: referatele de evaluare,
supraveghere, activitatile din penitenciare, etc.
Pe cind, probaţiunea ca metoda, este prezentata prin faptul ca aceasta este o
modalitate de a pedepsi ce are un fundament socio-pedagogic, caracterizata printr-o
combinatie intre supraveghere si asistenta.
Prin urmare, probaţiune, prin intelesul sau, are drept scop supunerea la proba a
delincventului. O definire simpla si coerenta a probaţiunii se dovedeste a fi destul de greu
de realizat deoarece aceasta difera de la o tara la alta in functie de activitatile pe care le
desfasoara si de grupul tinta caruia i se adreseaza. In unele tari dezvoltate, serviciile de
probaţiune acopera intreaga gama a muncii de probaţiune, in alte tari, mai putin
dezvoltate, probaţiunea are un rol mai limitat ca de exemplu acela de a elabora si furniza
rapoarte pentru instantele juridice[72, p.56 ].
Astfel, in cadrul tuturor statelor de drept, probaţiunea apare ca un pas important în
contextul racordării legislaţiilor naţionale la standardele internaţionale, ea urmărind
scopul de a crea o zonă intermediară în sistemul de pedepse, o reevaluare a conceptului
represiv şi o redirecţionare a acestuia spre unul curativ.

Probaţiunea reprezinta un concept de origine anglo-saxonă, care obţine tot mai mult
dimensiuni internaţionale, la nivel atît de practici de implementare, cît şi de reglementări.

Modalităţile de organizare a Serviciului de probaţiune sunt diverse şi nu se


confundă cu serviciile penitenciare sau cu cele ale poliţiei. Probaţiunea nu presupune
numai supraveghere, ci şi asistenţă plus consiliere. Astfel, funcţionarul de probaţiune
(consilierul de probaţiune, ofiţerul de probaţiune) are obligaţia de a acorda ajutor
psihologic, social, economic şi de educaţie socială [54, p.102].

Din pluralitatea serviciilor de probaţiune reese un scop dublu. Primul scop consta in
protecţia comunităţii prin supraveghere continuă a infractorului şi al doilea reprezinta
reabilitarea acestuia.

Beneficiile unei asemenea reacţii sociale sunt evidente, asa cum nu toate tipurile de
infracţiuni sînt atît de grave, încît să necesite detenţii costisitoare. Persoanele eliberate
sub supraveghere pot obţine sau menţine serviciul şi plăti taxe. Deasemenea, infractorii
pot avea grijă de propriile familii şi îşi pot îndeplini celelalte obligaţii financiare, fără să
devină o povarăpentru stat [32, p.56].

Din analiza literaturii de specialitate se deduce ca, in funcţie de etapa la care se află
procesul de justiţie, există trei tipuri de probaţiune [54, p.103], dintre care:

·0 probaţiune presentenţială, care consta in întocmirea anchetelor sociale, a


referatelor deprobaţiune presentenţială şi primele intervenţii la nivel de asistenţă şi
consiliere;

·1 probaţiune sentenţială (inclusiv cea penitenciară);

·2 postsentenţială, care reprezinta reintegrarea socială după eliberarea din locurile


de detenţie.

Din prevederile legii cu privire la probaţiune, se deduc principiile in baza carora se


desfasoara probaţiunea. Astfel, conform art. 14 activitatea de probaţiune se desfăşoară in
baza [54, p.100] :

a) respectarii drepturilor omului şi a demnităţii umane, dar si neadmiterii


discriminării de orice natură;

b) sprijinirii şi încurajareii permanente a subiecţilor probaţiunii, asistaţi şi consiliaţi,


în vederea reintegrării lor în societate şi asumării de responsabilitate pentru propriile
acţiuni prin formarea unei atitudini corecte faţă de ordinea de drept şi faţă de regulile de
convieţuire socială;

c) oportunitatii, asa cum activitatea de probaţiune se desfăşoară în orice fază a


procesului penal pentru a asigura o reacţie socială eficace la fapta săvîrşită, în dependenţă
de situaţia psihosocială şi de condiţiile de fapt ale săvîrşirii infracţiunii, şi pentru a realiza
cu succes o intervenţie în soluţionarea problemelor persoanei aflate în conflict cu legea;
d) participarii comunităţii la procesul de asistenţă, de consiliere psihosocială şi de
control;

e) diferenţierii şi individualizarii psihosocială a subiectului probaţiunii şi a


infracţiunii pe care a săvîrşit-o.

Iar prin reglementările tuturor actelor normativ-juridice şi bunele practici de


probaţiune, pot fi deduse alte principii ale probaţiunii [67, p. 68], cum sunt:

1. Respectarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului, respectarea


demnităţii umane;

2. Neadmiterea discriminării;

3. Ajutorul imediat, ce presupune că persoana în conflict cu legea beneficiază de


suportul consilierului de probaţiune în termene cît mai restrînse;

4. Sprijinirea şi încurajarea permanentă a subiecţilor probaţiunii, asistaţi şi


consiliaţi, în vederea reintegrării lor în societate şi asumării de responsabilitate pentru
propriile acţiuni prin formarea unei atitudini corecte faţă de ordinea de drept şi faţă de
regulile de convieţuire socială;

5. Individualizarea şi continuitatea, ce presupune că intervenţiile consilierului de


probaţiune trebuie să corespundă nevoilor sociale ale persoanei în conflict cu legea
penală şi că aceste intervenţii au un caracter organizat, fiind bazate pe un traseu de
reintegrare socială;

6. Eficienţei şi normalizării, ce presupune că eforturile consilierului de probaţiune


urmează a se solda cu reintegrarea deplină în comunitate a persoanei în conflict cu legea
şi reducerea la maxim a diferenţei dintre clientul serviciului de probaţiune şi alţi membri
ai comunităţii respective, s.a.

Un specialist in domeniu, Vladimir Cojocaru, şef al Secţiei Probaţiune, este de


parerea ca, fiind concepută ca organism viu al organizării indivizilor în comunitate,
societatea a cunoscut de-a lungul timpului diverse forme de maniferstare a reacţiei
sociale. Toate aceste modele, combinate, au contribuit la formarea unor noi tendinţe de
reacţie socială. Conform doctrinelor criminologice, astăzi reacţia socială tinde а fi una
moderată. Din punct de vedere etimologic, termenul probaţiune provine din latinescul
“probaţio” ce semnifica perioadă de încercare. Acei condamnaţi care au demonstrat de-a
lungul perioadei de detenţie stabilite dorinţa de a se schimba, îndeplinind condiţiile
impuse, sunt iertaţi şi eliberaţi [59, p. 196].

Tot, Vladimir Cojocaru, sustine parerea, conform careia, probaţiunea este definită
ca o modalitate de intervenţie prin activităţi având caracter sociopedagogic, care se
realizează printr-o combinaţie între asistenţă, consiliere psihosocială şi supraveghere. Ea
este aplicată delicvenţilor selecţionaţi în funcţie de personalitatea lor criminologică,
scopul principal fiind de a oferi subiectului posibilitatea de a-şi modifica atitudinea faţă
de viaţa în societate şi de a se reintegra în mediul social, la libera sa dorinţă şi fără riscul
de a încălca din nou norma penală [59, p. 196].

Deci, probaţiunea este una dintre instituţiile de justiţie penală care dispune de
strategii de intervenţie în toate etapele procesului de justiţie penală.

Astfel, activităţile de asistenţă şi consiliere psihosocială sunt noi în procesul de


executare a pedepselor neprivative de libertate.

În rindul noilor reglementări procesual penale şi penale ale Republicii Moldova şi-
au găsit loc prevederi referitoare la diversificarea pedepselor penale, care urmează a fi
aplicate condamnaţilor în dependenţă de gradul de pericol social al faptelor lor, precum şi
la tratamentul necesar a fi aplicat infractorului pentru reeducarea şi reintegrarea lui
socială.

Instituţia probaţiunii urmează а fi implementată în practică îndependenţă de fazele


procesului de înfăptuire a justiţiei. Un prim segment al probaţiuniii este faza
presentenţială, în care se desfăşoară primele activităţi de asistenţă şi consiliere
psihosocială ce se acordă persoanei aflate în sistemul de justiţie [54, p.100].

La această fază consilierul de probaţiune are in obligaţiunile sale anumite cerinte de


a le intruni, precum [32, p.56]:

- să ofere organului de urmărire penală şi instanţei de judecată informaţii corecte şi


relevante despre persoana învinuitului sau inculpatului, despre perspectivele de
reintegrare a acestuia, precum şi despre riscul de recidivă sau de autovătămare pe care
acesta îl prezintă. Acestea sunt cuprinse într-un document numit referat presentenţial de
evaluare psihosocială. Realizând o primă evaluare a inculpatului, acest referat urmează a
fi reflectat în sentinţa instanţei şi, implicit, în planul de supraveghere al consilierului de
probaţiune, în lucrul său de reintegrare socială a persoanei deja condamnate.

- să răspundă la nevoile emoţionale şi practice urgente ale învinuiţilor / inculpaţilor.

Astfel, institutia probaţiunii este una care este prevatuta de legislatia naţionala, dar
si inernaţionala si aceasta face ca legea enala a statelor de drept sa fie mai complete. Dar
si este o garantie a peroanelor, intr- un oareacre mod, ai\sigurind eliberarea acestora, dupa
indeplinirea anumitor conditii.Institutia probaţiunii este analizata de catre specialitii din
domeniu, fiecare avind si impunind parerea sa prin anumite formulari de notiuni,
clasificari si concluzii, care fac clara de a intelege probaţiunea.