Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iași Facultatea de Filosofie și Științe Social-Politice

Departamentul de Sociologie și Asistență Socială

- PROIECT DE SEMINAR -
Disciplina: Asistenţa socială a persoanelor delincvente
Tema proiectului:
13.Supravegherea și asistența post-penală – rolul consilierului de probațiune
și al asistentului social specializat pe managementul riscului în comunitate din
perspectiva programului „Reducerea riscului de recidivă după închisoare”

1. Patea Aida-Gabriela
Membrii echipei: 2. Marcu Georgiana

Date susținerii prezentării: 11.01.2024

Grupa nr. 5

Anul de
III
studiu,
Semestrul: I

Asistență
Specializarea:
socială

IAȘI,
2024
Asistenţa post-penală şi reducerea riscului de recidivă

1. Abordarea criminologică în desistarea infracţională

Criminologia clinică acordă o atenție deosebită cauzalității actului infracțional dintr-o

perspectivă longitudinală, analizând antecedentele, comportamentul prezent și consecințele
acestuia. Această analiză are loc într-un cadru socio-juridic, economic și cultural bine definit,
luând în considerare factorii și condițiile care contribuie la producerea actului criminal.
Abordarea plurifactorială a cauzalității actului infracțional explorează posibilitățile de
prevenire și control, concentrându-se în principal pe mecanisme de natură
psiho-socio-economică. În acest sens, asistența psihosocială acordată persoanelor care comit
infracțiuni se bazează pe mai multe modele teoretice ale intervenției, încadrându-se în orientările
psihologice și/sau sociologice
În domeniul incluziunii sociale a persoanelor ce săvârşesc infracţiuni, au existat diferite
"modele dominante" de-a lungul timpului, evoluând de la "modelul misionar" și "paradigma
tratamentului" la "managementul riscului"(Sandu, 2017, apud Durnescu, 2009) . Odată cu
specializarea asistenței sociale, s-au delimitat domenii distincte, cum ar fi "asistența psihosocială
penală" în cadrul probațiunii sau "asistența socială în penitenciar", care se concentrează pe teorii
specifice ale intervenției în funcție de scopul instituțiilor implicate. În contextul reintegrării
sociale a condamnaților, două modele teoretice semnificative sunt "teoriile
cognitiv-comportamentale" și "paradigma desistării", având o importanță practică și relevanță în
programele actuale de reabilitare și incluziune socială.

Modelul risc-nevoi-risc(RNR)

Modelul risc-nevoi-responsivitate (RNR) se concentrează pe "persoana purtătoare de risc," având

ca obiectiv controlul factorilor criminogeni, adică elementele negative care declanșează
comportamentul infracțional. Prin intermediul intervenției, se îndreaptă eforturile către asistarea
persoanei în îndeplinirea "nevoilor cu potențial criminogen" și rezolvarea problemelor asociate
cu comiterea infracțiunilor. Acest model se bazează pe evaluarea riscurilor și nevoilor, folosind
indicatori statici și dinamici, cu scopul de a dimensiona libertatea individuală în funcție de
pericolul potențial pentru public. Scopul final al modelului este reabilitarea, punând accentul pe
răspunsul pozitiv al persoanei sau grupului asistat pentru a promova comportamentul prosocial.
În esență, responsivitatea modelelor de intervenție este crucială pentru gestionarea eficientă a
riscului în vederea reabilitării.

Paradigma desistării
Această paradigmă reprezintă o abordare care își focalizează acțiunile asupra aspectelor
pozitive și protective ale individului care a săvârșit o infracțiune, fără a ignora totuși riscul de
recidivă. Această paradigmă aduce în prim plan punctele tari ale persoanei, concentrându-se pe
maturizarea personalității, reconstrucția identității și dezvoltarea relațiilor sociale. În cadrul
intervenției psihosociale, se urmărește atât stimularea "capitalului personal" - cum ar fi motivația
și competențele sociale - cât și activarea "capitalului social" - oportunitățile oferite de comunitate
pentru a sprijini incluziunea socială a individului sau grupului. Aşadar, abordarea
cognitiv-comportamentală se împleteşte cu „desistarea asistată” într-un mod activ şi participativ,
responsivitatea specifică modelului RNR fiind complementară cu responsabilitatea individuală şi
socială în vederea redării funcţionalităţii sociale a persoanei sau grupului asistat.(Sandu M,2017,
p.204).

Supravegherea post-liberatorie şi asistenţa post-penală

Perspectiva modernizării justiției penale în țara noastră se concentrează atât pe dezvoltarea
instituției probațiunii, cu rolul său decis de către guvern și cu activitățile specifice stabilite direct
prin politicile guvernamentale, adică politicile formulate de către clasa politică. De asemenea,
această perspectivă includ și programele dedicate asistenței post-penale sau de "asistență a
întoarcerii în comunitate," care sunt adaptate pentru etapa executivă a procesului penal.
Așa cum era denumită anterior prin lege, sub numele de "serviciul de reintegrare socială și
supraveghere", conţinutul esenţial al activității structurilor teritoriale de probațiune constă în
supravegherea executării pedepselor neprivative de libertate. Această activitate se încadrează în
scopul final al reintegrării sociale a persoanelor care comit infracțiuni și este realizată prin
intermediul unor activități complexe de prevenire, evaluare și asistență psihosocială.
Din perspectiva asistenţială, controlul, ca dimensiune a asistenţei post-penale include
următoarele servicii:
 ● sprijin pentru obţinerea actelor de identitate;
● sprijin pentru procurarea unei locuinţe sau a unui adăpost temporar;
● sprijin pentru obţinerea unui loc de muncă, a unei calificări sau a unui venit minim;
● sprijin pentru continuarea studiilor, în special pentru minorii şi tinerii eliberați
condiţionat;
● sprijin pentru înlăturarea izolării sociale.

Pregătirea pentru liberare este un proces complex care începe încă din prima zi de detenție
prin "planificarea executării pedepsei", respectând diverse etape. Aceste etape includ
categorizarea deținuților pe categorii de risc sau securitate, clasificarea în funcție de regimul de
detenție, tipurile de unități penitenciare, și repartizarea persoanelor private de libertate în funcție
de riscul pe care îl prezintă. Acest proces este denumit "managementul executării pedepsei" de
către specialiști şi reprezintă un ciclu continuu de evaluare, planificare și reevaluare a pedepsei.
În prezent, se adoptă un model de implementare a principiilor din recomandările europene
privind prevenția socială, axat pe modalități generale și speciale de prevenire a infracțiunilor.
Acest model este reprezentat de ceea ce literatura de specialitate numește "asistența psihosocială
penală" conform lucrărilor lui Sandu, M. (2005/2008). De asemenea, se evidențiază importanța
"asistenței post-penale" la nivelul serviciilor de probațiune în colaborare cu unitățile de detenție.
Asistența post-penală era furnizată anterior de către vechile servicii de reintegrare socială și
supraveghere, care în prezent sunt reprezentate de serviciile de probațiune. Această asistență se
oferea persoanelor cărora li s-a acordat o grațiere totală prin lege, precum și minorilor cărora li
s-a înlăturat măsura educativă.
În ultimii ani, reformele penitenciare din țara noastră au adus modificări semnificative în ceea
ce privește asistența psihosocială penală. Serviciile de probațiune, preluate de la fostele servicii
de reintegrare socială și supraveghere au introdus activități de asistență și consiliere în unitățile
penitenciare. În paralel, compartimentele de asistență psihosocială și serviciile socio-educative
din penitenciare au dezvoltat programe asistențiale, colaborând cu serviciul de probațiune.
Aceste schimbări reflectă eforturile pentru îmbunătățirea asistenței penale și reintegrarea socială
a persoanelor condamnate.
În acest context, un program de intervenție de tipul „Reducerea riscului de recidivă după
închisoare”, descris de specialiști, funcționează în practică ca o completare a asistenței
post-penale, chiar în absența unei reglementări clare pentru aceasta. În perspectiva programului,
asistența post-penală este abordată mai mult ca o problemă de politică socială decât ca o
chestiune de drept execuțional penal, deși atât etapa pregătitoare, cât și cele trei module ale
programului au fost definite în funcție de instituția juridică a liberării condiționate.
Conform prevederilor Codului penal român actualizat în 2016, categoriile de persoane care pot
beneficia de liberare condiționată includ adulți condamnați la închisoare pe viață și adulți
condamnați la pedeapsa cu închisoarea. Aceste persoane pot fi eliberate condiționat dacă
îndeplinesc anumite condiții stabilite de articolele 99-100 ale Codului penal, care abordează
următoarele aspecte:
● cuantumul pedepsei executate efectiv;
● conduita pe durata executării pedepsei;
● eligibilitatea în funcţie de tipul de regim penitenciar, respectiv semideschis sau deschis;
● îndeplinirea obligaţiilor civile stabilite prin hotărârea de condamnare;
● „desistarea” şi posibilitatea reintegrării în societate;
● vârsta persoanei liberate condiţionat;
● munca prestată care, poate înlocui o parte din durata pedepsei;
● motivele de fapt ce au determinat acordarea liberării condiţionate.

Modele de intervenţie psihosocială în asistenţa post-penală

1. Acțiunea socială în rețea și colaborarea inter-instituțională
Acțiunea socială, fie că are loc la nivel individual, comunitar sau la nivel societal global,
dobândește dimensiuni mai ample în cadrul intervenției sociale din domeniul justiției penale (în
cazul nostru). Aceasta poate fi definită ca o acțiune în rețea, având în vedere structura
intervenției caracterizată de relația dintre polul asistent social și polul beneficiar. În scopul
identificării și utilizării relațiilor sociale sau a capitalului social", care reprezintă "puncte tari" ale
intervenției, specialiștii fac distincție între rețelele primare și cele secundare.
În acest context, analiza de rețea devine o metodă esențială în domeniul asistenței sociale în
general și, în mod special, în toate activitățile de intervenție și sprijin pentru persoanele
condamnate. Rolul asistentului social constă în conectarea clientului la sistemul de resurse și în
monitorizarea interacțiunii dintre client și celelalte subsisteme sociale. Astfel, în timp ce accentul
în privința relațiilor sociale se pune pe perspectiva inter-individuală, în cadrul rețelelor sociale
accentul se mută către o perspectivă mai amplă, deschisă către exterior în concordanță cu teoria
sistemica, unde se identifică forme și etaje relaționale.

2. Programul „Reducerea riscului de recidivă după închisoare”(RRR)

Acest program este un sistem românesc de pregătire pentru liberare şi asistenţă post-penală ;i
a fost implementat de Bernard Brunhes International (BPI GROUP) şi Asociaţia Alternative
Sociale, acesta fiind format dintr-un modul de bază şi un număr de trei module opţionale
individualizate, care au fost folosite pentru grupuri de persoane private de libertate, în cursul
ultimelor trei luni ale executării pedepsei cu închisoarea. Un obiectiv important al modulului de
bază din program (grupul de lucru) este de a sprijini asistarea individuală a persoanelor deținute,
în ideea asigurării continuităţii intervenției prin intermediul specialiștilor în asistenţa post-penală:
consilierii de probaţiune şi reprezentanţii instituțiilor din comunitate.

Programul RRR (Reducerea riscului de recidivă) facilitează menținerea legăturii între

persoanele eliberate condiționat, care participă la program, și furnizorii de servicii, precum și
instituțiile și organizațiile din domeniul incluziunii sociale. Cu toate acestea, este important să
subliniem că un astfel de program vine pe un teren deja pregătit de asistență psihosocială și
educațională din cadrul procesului de pregătire pentru liberare. Mai exact, aceasta se realizează
prin adaptarea regimului de executare în unitățile penitenciare în colaborare cu serviciile de
probațiune și instituțiile comunitare din domeniul incluziunii sociale.
Programul vizează, în principal, reintegrarea socială a persoanelor liberare condiționat
sprijinind în acest fel, activitățile specifice pregătirii pentru liberare, la următoarele niveluri:
★ utilizează şi valorifică informaţiile relevante specifice etapelor de evaluare-reevaluare din
cadrul procesului de planificare a sentinţei;
★ potenţează şi valorifică resursele personale şi sociale din etapa planificării intervenţiei
psiho-socio-educative;
★ individualizează şi eficientizează activităţile implicite procesului de pregătire pentru
liberare”.
Prin programul "Reducerea riscului de recidivă după închisoare", s-a adus o contribuție
semnificativă la dezvoltarea asistenței post-penale în țara noastră, sprijinind atât activitățile
comune desfășurate de specialiștii din serviciile de probațiune în colaborare cu cei din unitățile
penitenciare, cât și colaborarea inter-instituțională între instituțiile de justiție penală și cele din
domeniul incluziunii sociale. Aceasta s-a realizat prin:
★ Articularea pozitivă între faza preliberatorie și post-liberatorie, creând o "punte de
legătură" pentru a ajuta la traversarea "momentului critic" la ieșirea din penitenciar în
urma eliberării condiționate.
★ Facilitarea continuității între activitățile asistențiale și socio-educative specifice,
conectând pregătirea pentru eliberare cu asistența post-penală.
★ Abordarea echilibrată a asistenței post-penale, privind-o atât ca o "problemă de drept
execuțional penal" în legătură cu instituția juridică a liberării condiționate, cât și ca o
"problemă de politică socială".
★ facilitarea acţiunii sociale şi a intervenţiei în reţea pe principiul colaborării instituţionale
funcţionale.

În concluzie, programul „Reducerea riscului de recidivă după închisoare” propune o

intervenţie fundamentată pe cele două modele teoretice descrise anterior – modelul
risc-nevoi-responsivitate (RNR) și „paradigma desistării”. Modelul RNR aduce în prim plan
„persoana purtătoare de risc”, în acest caz, intervenţia fiind orientată atât către reducerea riscului
criminogen asociat factorilor de risc / „precipitatori” ai conduitei, cât şi pe obținerea
responsivității persoanei sau grupului asistat având ca principiu fundamental managementul
riscului.
Asistenţa şi consilierea în serviciile de probaţiune

Serviciile de probațiune sunt servicii publice responsabile de supravegherea modului în care

infractorii, menținuți în libertate, respectă condițiile și îndeplinesc obligațiile impuse. În linii
generale, obiectivul acestor servicii este asigurarea siguranței publice prin reabilitarea
comportamentală a infractorilor. Pentru a atinge acest scop, consilierii de probațiune (denumirea
angajaților acestor servicii) desfășoară o serie de activități specifice, cum ar fi: întocmirea
referatelor de evaluare pentru parchete sau instanțe, supravegherea infractorilor în comunitate,
asistarea și consilierea infractorilor în vederea acoperirii nevoilor criminogene, pregătirea pentru
eliberarea condiționată, etc. În funcție de contextul penal specific fiecărei zone, serviciile de
probațiune accentuează una sau mai multe dintre aceste activități.

Reglementări privind asistenţa şi consilierea persoanelor condamnate

Potrivit legislației actuale, componenta de supraveghere și a obligaţiilor și măsurilor ce decurg

din ea este realizatã ca urmare a unei sentinţe judecătorești. Pe cale de consecinţă, supravegherea
este nonvoluntară, iar încălcarea măsurilor și/sau a obligațiilor de supraveghere poate sã ducă la
revocarea suspendării executării pedepsei cu închisoarea sau a libertätii supravegheate.
Dimpotriva, componenta de asistenţă și consiliere are un caracter facultativ. La art. 3 din Legea
129/2002 se arată care sunt condițiile de acordare a asistenței și consilierii:
„Art. 3. (1) La cererea persoanelor prevăzute în art. 1, serviciile de reintegrare social
§i supraveghere le pot asigura asistență și consiliere în vederea îndreptării și reintegrării sociale a
acestora.
Iar articolul 2 spune „Serviciile de reintegrare socială și supraveghere coopereazã cu personalul
specializat în asistenţă si consiliere din cadrul administrației penitenciare, în scopul îndreptării și
reintegrării sociale a persoanelor condamnate la o pedeapsă cu privare de libertate, cu acordul
acestora.„

Asistenţa şi consilierea în serviciile de probaţiune din România

1. Evaluarea nevoilor
 Evaluarea nevoilor infractorilor este considerată a fi o funcție esențială a practicienilor din
domeniul corecțional. Pentru a sublinia importanța acestei activități, trebuie doar să menționăm
că succesul intervenției de reintegrare socială depinde de modul în care evaluarea este realizată și
de acuratețea informațiilor colectate.
Consilierii de probațiune desfășoară o activitate esențială în evaluarea și intervenția asupra
infractorilor pentru reintegrarea lor socială. Evaluarea nevoilor infractorilor, atât în faza de
învinuire sau inculpare, cât și în cea de condamnare, este crucială pentru succesul reintegrării. Se
pune accent pe evaluarea nevoilor criminogene, cum ar fi atitudinile favorabile infracționalității,
abuzul de substanțe și abilitățile insuficient dezvoltate de management al agresivității. Aceste
evaluări formează baza pentru intervenții eficiente și planificarea supravegherii, contribuind la
scopul serviciilor de probațiune de a asigura siguranța publică prin reabilitarea comportamentală
a infractorilor.
Astfel, consilierii de probațiune își concentrează eforturile în activitatea de evaluare asupra
unor aspecte precum mediul social, comportamental, libertatea personală a infractorului sau
supunerea acestuia etc. Evaluarea se axează pe aspecte sociale și criminogene, iar instrumentul
principal este interviul. Un demers important îl reprezintă ICDD (Instrumentul de Culegere a
Datelor Deschis), care contribuie la structurarea procesului de evaluare și identificarea riscurilor
și factorilor criminogeni. ICDD este divizat în 16 părți, acoperind diverse aspecte ale vieții
infractorului. Este esențial în evaluarea subiectivă și surprinderea perspectivei persoanei
evaluate, evidențiind nevoile și problemele critice. Cu toate acestea, ICDD este marcat de
subiectivitate și necesitatea de a alege problemele esențiale. Instrumentul vizează inclusiv
condițiile de locuit, urmărind impactul criminogen al acestora. Este esențial să se înțeleagă că
evaluarea nu se limitează la colectarea de date, ci reprezintă un proces de decizie,
concentrându-se pe comportamentul infracțional al individului.

2. Planificarea intervenţiei

Planificarea intervenției în activitatea de asistență și consiliere în cadrul serviciilor de

probațiune este reglementată în principal de HG nr. 1239/2000. Cererea inițială este formulată de
către persoana supravegheată, iar odată cu aceasta, i se întocmește un dosar de reintegrare socială
și supraveghere, care evidențiază demersurile întreprinse de către consilier pentru acoperirea
nevoilor sociale și criminogene ale persoanei.

Elementul central al procesului de asistență și consiliere îl constituie planul de asistare, întocmit

în colaborare cu persoana solicitantă în termen de maximum 20 de zile lucrătoare de la solicitare.
Primul capitol este introductiv şi include informații personale și detalii privind condamnarea
persoanei. Următoarele capitole vizează nevoile sau problemele identificate și asupra cărora
urmează a fi realizatà intervenția, obiectivele activității de asistare, planificarea activităților în
vederea atingerii obiectivelor, resursele implicate în desfășurarea activităților, programul
întâlnirilor dintre consilierul responsabil de caz și persona asistatã, precum și timpul estimat
pentru realizare.

Obiectivele trebuie să fie de tip SMART și formulate pozitiv pentru a încuraja implicarea
persoanei. Consilierul trebuie să fie realist în planificarea activităților și să țină cont de resursele
disponibile. Planul de asistență este supus revizuirii periodice, iar succesul implementării este
legat de ajustările necesare în funcție de evoluția persoanei. Referatele periodice de reintegrare
socială și supraveghere, întocmite cel puțin o dată la șase luni sau ori de câte ori se înregistrează
schimbări semnificative, evidențiază rezultatele înregistrate și fac obiectul concluziilor
consilierului într-un referat final. Acest referat evidențiază în ce măsură persoana are perspective
sau s-a reintegrat în societate. Succesul implementării planului de asistare este strâns legat de
revizuirea lui și de efectuarea ajustărilor necesare în funcție de evoluţia persoanei asistate și
consiliate.

Interviul motivaţional

Interviul motivaţional a fost definit ca o metodă directivă, centrată pe client, de îmbunătăţire a

motivaţiei de schimbare intrinseci prin explorarea și rezolvarea ambivalentei. Este bine cunoscut
faptul că, în multe situații, persoanele aflate în conflict cu legea penală manifestă un nivel redus
al motivației intrinseci pentru schimbare. Practicienii din cadrul Serviciilor de probațiune sau
penitenciare argumentează adesea că lipsa motivației de schimbare a infractorilor este principalul
factor ce contribuie la recidivă, explicând eșecul în procesul de reabilitare.
De asemenea, este adevărat că mecanismele care stau la baza procesului de motivare a
infractorilor nu au fost suficient de explorate, reprezentând o temă complexă și departe de a fi
complet descrisă. Cu toate acestea, au fost realizate progrese semnificative, ducând la o mai bună
înțelegere a etapelor pe care o persoană trebuie să le parcurgă în cadrul unui proces de schimbare
comportamentală.

În anii '80, psihologii americani James Prochaska și Carlo DiClemente (Prochaska, DiClemente,
1984; Prochaska, Norcross, DiClemente, 1994), pornind de la cercetări asupra persoanelor cu
tulburări de adicție, au dezvoltat un model transteoretic, cunoscut și sub denumirea de ciclul
schimbării. Ei au identificat că procesul de schimbare comportamentală presupune mai multe
etape, inclusiv cele de precontemplare, contemplare, pregătire, acțiune, menținere și recădere,
înțelegând schimbarea ca un proces gradual.

Programe de lucru cu infractorii din cadrul serviciilor de probațiune din

România

1. Considerații introductive
Programele de lucru ce au rezultate în reabilitarea infractorilor sunt niște repere izolate,
ceea ce caracterizează în mod normal activitatea de reabilitare a infractorilor fiind mai curând
eșecul. În urma scepticismului referitor la eficiența programelor, idealul reabilitării infractorilor
este plasat pe un plan secund, considerat fiind creșterea considerabilă a pedepselor sau
recurgerea într-o proporție mai mare la pedepse private de libertate, fiind considerate că vor ajuta
la a descuraja potențialii infractori de a se implica în activități infracționale. În urmare, curentul
principal în politicile punitive a fost acela că dacă programele de reabilitare nu oferă rezultate,
atunci este posibil ca acordarea unor pedepse mai aspre, să aibă un impact mai mare.
O serie de cercetări derulate în Canada de către Don Andrews, James Bonta, Paul
Gendreau și Frank Porporino aveau să demonstreze că anumite programe, desfășurate în
penitenciare și bazate pe paradigma cognitiv-comportamentală, pot avea rezultate în procesul de
reabilitare a infractorilor. Această abordare se fundamentează pe principiul conform căruia
persoanele sunt cele care își construiesc propria realitate. Elemente fundamentale fiind:
gândurile, sentimentele și comportamentul. La rădăcina adoptării unui comportament se află
monologul interior al persoanei care este concretizat în sentimentele persoanei și poate antrena
un răspuns printr-un anumit comportament. Prin urmare, programele au ca intenție să
conștientizeze infractorul că își poate îmbunătăți abilitățile rezolutive, evitând noi conflicte cu
legea.

2. Programul STOP! - Gândește și schimbă

Acesta a fost unul dintre primele programe aplicate în sistemul de probațiune din Anglia,
fiind o variantă a unuia dintre cele mai cunoscute programe aplicate în Canada.
La baza programului constă abordarea cognitiv-comportamentală și este structurat pe 10
ședințe, săptămânale, care urmăresc schimbarea comportamentală a persoanelor condamnate. De
asemenea, programul se focalizează și pe îmbunătățirea capacității rezolutive și exersarea
abilităților sociale bazate pe gândirea alternativă.
Prioritar celor 10 sesiuni ale programului, are loc p sesiune preliminară, care, în
principiu, urmărește familiarizarea membrilor grupului cu instructorii. Aceasta mai este inițiată și
pentru a crea un mediu securizant și relaxant, vital pentru desfășurarea precoce a sesiunilor
viitoare. În plus, tot la ședința 0 se vor stabili regulile grupului.
În cadrul ședințelor desfășurate, temele abordate pot fi:
-analiza de către participanți a costului comiterii de infracțiuni (sesiunea 1),
- identificarea factorilor care influențează comiterea infracțiunilor și conștientizarea rolului pe
care îl joacă sentimentele și gândurile în adoptarea unui comportament infracțional (sesiunea 2)
- analiza stilurilor de gândire și exersarea abilităților de gândire alternativă 9 (sesiunea 3)
- importanța prevederii consecințelor acțiunilor în cadrul procesului decizional (sesiunea 4)
- identificarea problemelor corelate cu comiterea de infracțiuni (sesiunea 5)
- evaluarea de către fiecare participant a riscului propriu de recidivă (sesiunea 6)
- încurajarea participanților în vederea stabilirii unor obiective pentru rezolvarea
problemelor(sesiunea 7)
- analiza influenței altor persoane în adoptarea comportamentului infracțional (sesiunea 8)
- analiza perspectivei membrilor față de infracțiuni, în general, și față de propriile infracțiuni, în
special (sesiunea 9)
- iar sesiunea cu numărul 10 are un rol recapitulativ.
Acest program este caracterizat de nivelul ridicat interactivității între instructori și
participanți.

3. Programul Unu la Unu

Agreat și sub denumirea de OTO (one to one), este un program individual de muncă cu
infractorii, fundamentat de alte programe de consiliere, care au fost utilizate cu succes în Marea
Britanie și Canada, datorită abordării cognitiv-comportamentale în formularea cerințelor
programului.
În România, programul a fost demarat în anul 2006, ca ulterior să fie inclus în practica
curentă a serviciilor de probațiune. Urmărind strategiile psihoterapiei cognitiv-comportamentale,
programul OTO urmărește reducerea riscului de recidivă în rândul beneficiarilor serviciilor de
recidivă. Pe lângă componenta cognitiv-comportamentală, programul OTO are la bază și tehnici
specifice activității de lucru cu infractorii, printre care menționăm interviul motivațional, ciclul
schimbării și modelarea prosocială. Programul are 12 sesiuni care sunt grupate în 5 module,
fiecare sesiune fiind legată de ce anterioară, abordarea programului având un caracter integrat.
Cele 5 module sunt corelative cu cele 5 stadii ale modelului/cercului schimbării, propus
de Prochaska și DiClmente (1984).
Modulul 1 al programului are tema “Gânduri, atitudini, motivație, obiective” este
reprezentativ în cadrul procesului de motivare a participantului și include primele două sesiuni.
Prima sesiune se axează pe baza unui exercițiu bibliografic, care permite, pe de o parte,
surprinderea unui istoric de viață a persoanei supravegheate, iar pe de altă parte, stabilirea unei
relații între consilierul de probațiune și participant. Sesiunea a doua se centrează pe explicarea
ciclului schimbării, pe identificarea de către persoana supravegheată a stadiului în care se află în
cadrul ciclului.
Modulul 2, cu tema “Rezolvarea problemelor”, se centrează pe rezolvarea de probleme și
pe exersarea comunicării asertive. Modulul cuprinde 4 sesiuni, primele 3 fiind centrate în jurul
termenului cheie “problemă”. O ședință cu o tematică de interes este cea cu numărul 4, ședință în
care participantul este învățat, pe baza unui exercițiu de interpretare a imaginilor, să facă
diferența dintre fapte și opinii. El este susținut de consilier să identifice cât mai multe variante și
soluții la problemele identificate, folosindu-de brainstorming-ul, iar analizarea variantelor are la
bază abordarea bazată pe consecințe pe termen lung și scurt, pe consecințele asupra mea și a
persoanelor din jur.
Modulul 3, având tema “Convingeri/Discuția cu sine”, cuprinde două sesiuni și are drept
scop revizuirea de către participant a propriilor a propriilor obiective, dar și a eventualelor
progrese înregistrate în timpul ciclului schimbării. Interesul fiind centrat pe conștientizarea
importanței discuției cu sinele, dar și pe identificarea convingerilor negative care pot fi
modificate în convingeri pozitive.
Modului 4, cu tema “Empatia față de victimă”, include sesiunea 9 și are drept scop ca
participantul să se gândească la propriile experiențe din perspectiva victimei, urmărindu-se
dezvoltarea empatiei față de victimă.
Modulul 5, “Prevenirea recidivei”, cuprinde ultimele 3 sesiuni ale programului și este
conturat în jurul ideii de evitare a recidivei. Participantul trebui să identifice factorii de risc ce ar
putea să declanșeze reluarea unui comportament negativ. Ultima sesiune este dedicată revizuirii
programului, notării obiectivelor și stadiilor specifice ciclului schimbării.
Programul OTO este destinat infractorilor de gen masculin sau feminin, minori sau
majori, care prezintă un risc mediu sau crescut de recidivă și care, eventual, au un pattern
infracțional. De asemenea, programul este indicat celor care au abilități rezolutive insuficient
dezvoltate, care nu au o gândire orientată spre obiective sau planuri de viitor, cu dificultăți de
comunicare.

4. Programul Dezvoltarea abilităților sociale la majori (DAS-majori)

Asemănător primului program prezentat, programul Dezvoltarea abilităților sociale la

majori este un program de grup, centrat pe îmbunătățirea unor deprinderi sociale ale persoanelor
condamnate. Deprinderile sociale sunt în număr de 14, fiecare putând fi dobândit prin
parcurgerea unui modul:
1. Comunicare și ascultare;
2. A conveni asupra unui lucru, a discuta ceva;
 3. Termometrul de agresiune;
4. Societatea Civilă - Societatea Criminală, a avea de ales;
5. Controlul asupra conflictelor și exprimarea supărării;
6. Trei tipuri de comunicare și a-ți susține opinia/ a te susține pe tine;
7. Să purtăm o mică discuție;
8. Emoții, reacționarea la supărare;
9. Impulsivitate, a primi o critică;
10. Cum să te prezinți atunci când cauți un serviciu;
11. A face o critică;
12. Exprimarea aprecierii și reacționarea la apreciere, caracteristicile pozitive;
13. Reguli, cum să ne comportăm cu autoritățile/ cum tratăm autoritățile;
14. Factori de risc, exprimarea supărării.

Fundamentul teoretic al programului îl prezintă teoria socială a învățării, dezvoltată de

Albert Bandura. Conform acestei teorii, oamenii învață și prin observarea altor persoane, fapt
care aduce o serie de avantaje, în primul rând, că indivizii nu mai trebuie să repete anumite
experiențe, pentru a învăța din ele. Bandura a denumit persoanele ale căror experiențe servesc ca
reper drept modele, iar influența exercită de ele asupra celor care le observă.
Acest proces este format din 4 etape, prima fiind reprezentată de privirea modelului, a
doua este cea în care observatorul reflectează asupra celor observate și asimilează experiența. A
treia fază, cuprinde reproducerea de către observator a comportamentului asimilat, pentru ca, în
final (a patra etapă), comportamentul să fie consolidat, însușit de către observator.
La baza programului se află metoda Goldstein, propusă de Arnold Goldstein. Elementul
inovator fiind că fiecare abilitate socială care urmează să fie dobândită în urma programului este
descompusă în etape subsecvente. Modalitatea prin care punctele de învățare sunt exersate și
asimilate o constituie jocurile de rol de tip imitativ și anticipativ.
O altă caracteristică a programului este oferirea de feedback constructiv cu referire la
modul de desfășurare a jocurilor de rol. Alt avantaj îl oferă existența unor criterii generale
minime de includerea a beneficiarilor. Pot fi incluși și foști consumatori de droguri, cu condiția
de a se afla în faza de abstinență.
 5. Programul Dezvoltarea abilităților sociale la minori (DAS-minori)

Acest program are multe similarități cu cel prezentat anterior, dar se constituie într-un
factor de risc infracțional pentru minori. Ca atare, programele de dezvoltare a abilităților sociale
s-au impus ca o necesitate, cu atât mai mult cu cât și ele își propun îmbunătățirea percepției și
cunoștințelor sociale ale minorilor.
Spre deosebire de programul pentru majori, acestui program îi este specific faptul că
urmărește ca prin intermediul celor 10 sesiuni să sprijine minorii în dezvoltarea mai multor
abilități sociale. Astfel, în cadrul sesiunilor sunt abordate următoarele tematici:
1. Comunicarea (non)verbală și modalități de reacție;
2. A asculta și a conversa;
3. Angajamente, reguli și raporturile cu autoritățile;
4. A spune NU;
5. Comportamentul emoțional și gândurile deranjante;
6. A fi supărat și a fi implicat într-o ceartă;
7. Afirmarea de sine;
8. Decizii și negocieri;
9. Petrecerea timpului liber, prieteni și sexualitate;
10. A te prezenta și evalua.

Aceste tendințe sunt precedate de o ședință preliminară, care are rolul de a facilita
intercunoașterea participanților la program. Tot în cadrul ședinței 0 se urmărește stabilirea
regulilor grupului, este prezentat programul și modalitatea de administrare.
Programul propune să modeleze o serie de aspecte aflate în conexiune cu sfera relațională
a minorului. În cadrul programului, minorul dobândește de abilități care îl sprijină în gestionarea
relațiilor cu celelalte persoane și instituții și își îmbunătățește capacitățile decizionale.
La finalul programului se așteaptă ca minorul să-și îmbunătățească o serie de abilități
precum comunicarea, exprimarea propriilor sentimente, rezolvarea situațiilor de dezacord și a
conflictelor, empatia, rezistența la presiunile grupului de prieteni, exprimarea unui punct de
vedere, depășirea barierelor etc. Abilitățile sociale pe care minorii trebuie să le însușească sunt
sintetizate în cadrul unor aspecte educaționale, pe marginea cărora sunt derulate jocuri de rol și
exercițiile programului de grup.

6. Dezvoltarea comunitară

Nevoile sociale și criminogene ale persoanelor aflate în supraveghere sunt complexe,

precum și resursele materiale și umane ale acestor servicii sunt limitate, în instanță, colaborarea
cu alte instituții sau specialiști din comunitate apare ca o condiție obligatorie pentru succesul
activității de asistență și consiliere.
Totuși în condițiile în care persoanele asistate și consiliate au probleme legate de adicții,
de lipsa unui loc de muncă, locuire precară ori probleme de sănătate mentală, trebuie să fie
identificate resursele din comunitate. De asemenea, colaborarea între serviciul de probațiune și
instituții sau specialiști din comunitate este reglementată prin actele normative care guvernează
probațiunea. În primul rând, remarcăm OG 92/2000 care simplifică faptul că activitatea
serviciilor de probațiune se desfășoară cu atragerea și implicarea comunității în procesul de
reintegrare socială a infractorilor.
De asemenea, pentru a reglementa bazele colaborării la nivel instituțional, serviciile de
probațiune recurg la încheierea unor protocoale de colaborare, al căror conținut este reglementat
printr-o serie de dispoziții cuprinse în cadrul HG 1239/2000.

Fenomenul recidivei în România.

În România, în ciuda unei literaturi sociologice și criminologice bogate în ceea ce

privește etiologia fenomenului delicventei și criminalității, un accent mai mic a fost pus de
specialiștii din domeniul privind identificarea profilului recidivelor și a factorilor care îi
determină ei să se abată în mod repetat de la lege. Datorită acestor lacune de cercetarea, nici
măcar măsurile de prevenire a fenomenului nu au avut eficiența așteptată, astfel încât ponderea
recidiviștilor în totalul populației încarcerate a crescut, de la 1990 până în 2010, de mai mult de
trei ori, de la 14% la 45%.
PREVENIREA RECIDIVEI – O PREOCUPARE CONSTANTĂ A INSTITUŢIILOR CU
ROL DE CONTROL AL CRIMINALITĂŢII

Ca formă specială a fenomenului criminalității, recidiva este una printre cele mai grave
probleme sociale cu care se confruntă societățile contemporane. Alături de cheltuielile uriașe pe
care le-au implică nivelul sistemului de justiție penală, recidiva aduce cu sine multe costuri
necuantificabile. Pentru reprezentanții instituțiilor implicate în realizarea actului de justiție, dar și
pentru opinia publica, recidiva generează multe îngrijorări, din cauza costurilor ridicat că
determină.
Literatura de specialitate descrie următoarele modele de prevenire a recidivei pe care le
vom prezenta în continuare

1. Modelul axat pe înăsprirea pedepselor

Conform acestei abordări, creșterea severității sancțiunilor îi poate determina pe acei

indivizi care amenință în mod repetat securitatea publică să considere că o nouă infracțiune ar fi
prea costisitoare, în raport cu o serie de avantaje obținute în condiții de libertate.
Cu toate acestea, concluziile mai multor cercetări și meta-analize au evidențiat existența
unei relații invers proporționale între severitatea pedepsei și rata recidiva ulterioară. Paul
Gendreau (Gendreau et al., 1999) a sintetizat, de exemplu, concluziile mai multor studii
întreprinse pe grupuri de infractori similari din punctul de vedere al unor caracteristici personale
și sociale. Alți specialiști au susținut că tehnicile bazate pe utilizarea pedepsei sunt eficiente
numai atunci când sunt îndeplinite anumite criterii – pedeapsa fie previzibil, inevitabil, de
administrat cu rapiditate si severitate maxima (Mendes, 2004).

2. Prevenirea recidivei prin metoda incapacitării selective

Potrivit acestui concept, prin încarcerarea pe termen lung a acelor cazuri de recidiviști
cronici, care comit un volum disproporționat de mare de infracțiuni, nivelul criminalității într-o
anumită societate va fi redus semnificativ. Majoritatea specialiștilor recunosc ca orice politica de
încarcerare are un efect invalidant, atâta timp cât orice persoană sancționată cu pedeapsa
închisoarea ar fi putut săvârși infracțiuni dacă ar fi fost eliberat în comunitate. Grupul respectiv
poate continua să-și desfășoare activitățile infracționale, dacă are destui membri.

3. Modelul bazat pe reabilitarea infractorilor

Astfel, programe corecționale de tipul către armată, supraveghere intensivă, monitorizare

electronică și arestare la domiciliul nu reduce activitatea infracțională, participanții la aceste
programe recidivant la fel de frecvent ca cei care au fost supuși anumitor programe de reabilitare.
Specialiștii implicați în model s-au concentrat pe reabilitarea socială a infractorilor consideră că
răspunsurile punitive sunt inadecvate, ele ar trebui înlocuite cu strategii terapeutice corective,
care pun accent pe reformarea conduitei, pe tratament, educație și resocializare. Autorul
(MacKenzie, 2006) a arătat că nici una dintre intervențiile care se concentrează pe principiile
pedepsei, descurajării sau controlul nu reduc ratele de recidivă.

4. Reintegrarea socială a recidiviștilor

Studiile de specialitate au arătat că, de cele mai multe ori, indivizii ei părăsesc
penitenciarele fără perspectiva de a obține un loc de muncă sau un loc de muncă locuințe, cu
probleme de sănătate sau legate de dependența de droguri etc. Unii cercetători, experții și
practicienii au argumentat în favoarea unei implicări mai puternice a comunitatea în
supravegherea foștilor deținuți. Rețelele de sprijin din partea comunității pe care o au sunt, de
cele mai multe ori, formată din persoane care la rândul lor au fost sau sunt încarcerate.
Un prim obiectiv al acestei măsuri este să-i ajute pe cei care pleacă închisoarea să treacă
cu ușurință din condițiile specifice mediului penitenciar la una trăiesc independent în comunitate.
În primul rând, este evident că o supraveghere mai mult intens va duce la o mai bună identificare
a celor care încalcă regulile sau a cei care comit din nou crime. În același timp, există și un
anumit efect de selecție, deoarece comisiile de eliberare tind să elibereze acei criminali care au
un risc mai mic de recidivă (Rosenfeld et al., 2005).

TENDINŢE ALE EVOLUŢIEI FENOMENULUI DE RECIDIVĂ ÎN ROMÂNIA

 Potrivit datelor furnizate de Parchetul de pe lângă Înalta Curte din Casație și Justiție, în
anul 2010 au fost trimiși în judecată 56.949 de inculpați, cu aproape 14,5% mai mult decât anul
precedent. 21% erau recidiviști cu alte antecedente penale. Anii 2008 și 2009, ani în care s-au
înregistrat scăderi ale numărului de inculpați recidiviști.
Analiza dinamicii numărului de inculpați în raport cu anul precedent atestă faptul că, atât
în cazul tuturor persoanelor referite instanțelor de judecată, cât și în cazul celor care au recidivat,
până în anul 1997 s-au înregistrat creșteri de la an la an (exceptând anul 1996, în cazul populației
generale de inculpați), pentru ca din1998 până în anul 2008 sensul evoluției să se modifice,
existând o tendință constantă de diminuare, tendință întreruptă doar în 2001, când s-a înregistrat
o creștere cu circa o cincime a numărului, în ambele grupuri de inculpați. Astfel, tendința de
evoluție, în perioada 1990–2010, a numărului total al persoanelor private de libertate evidențiază,
față de anul de referință 1990, creșteri în toți anii incluși în analiză, saltul cel mai semnificativ
înregistrându-se în 1998, când numărul acestora s-a dublat (de la 26 010 la 52 149).Și numărul
deținuților recidiviști a crescut, față de anul 1990, însă ritmul de creștere a fost unul mult mai
spectaculos. Ultimii ani ai intervalului de timp analizat (2009 și 2010) marchează o nouă tendință
de creștere a numărului și datele Administrației Naționale a Penitenciarelor indică o evoluție
similară a numărului deținuților.
Referitor la numărul deținuților recidiviști, acesta – exceptând anul 2000 – a crescut de la
an la an în perioada 1991–2002, creșterile având o intensitate mai mare decât cele înregistrate în
cazul tuturor persoanelor private de libertate. Din 2003 până în anul 2009, se constată o reducere
anuală, din punct de vedere numeric, a recidiviștilor, cea mai accentuată scădere înregistrându-se,
și în cazul acestui segment, tot în anii 2007 şi2008 (cu circa 12%). În anii 2009 și 2010, proporția
recidiviștilor a început să scadă ușor, ajungând în jurul valorii de 45%. De exemplu, în 1991,
creșterea a fost de circa 123%. Astfel, în intervalul 1990–2008, procentul recidiviștilor în
numărul total al persoanelor private deliberate a crescut de circa 3,4 ori, de la 14%, în anul 1990
la 47%, în 2007 și 46%în 2008.
În ceea ce privește tipurile de infracțiuni pentru care au fost trimiși în judecată inculpații
recidiviști și cu alte antecedente penale în anul 2010, datele provenite de la Parchetul de pe lângă
Înalta Curte de Casație și Justiție relevă că:
● 54% dintre aceștia au fost învinuiți pentru săvârșirea infracțiunilor contra
patrimoniului, comparativ cu mai puțin de 35% din totalul inculpaților. Cei mai mulți au fost
învinuiți pentru furt (78%), pe locurile următoare, la distanță foarte mare, aflându-se cei învinuiți
pentru tâlhărie – 12%, înșelăciune – 6,5%, distrugere – 2,3%.
● 15% dintre persoanele recidiviste sau cu alte antecedente penale, față de 19%,
ponderea corespunzătoare tuturor inculpaților, au fost referite instanțelor de judecată pentru
infracțiuni contra persoanei. Aproape de două ori mai mulți recidiviști, comparativ cu totalul
celor cercetați de Parchete, au comis, în anul 2010, violuri și violare de domiciliu (9% față de
5%).
● În ceea ce privește infracțiunile contra autorității, infracțiunile de fals și cele care
aduc atingere unor activități de interes public, ponderea recidiviștilor este comparabilă cu cea
care caracterizează totalul inculpaților trimiși în judecată.
● Nici în ceea ce privește infracțiunile care aduc atingere unor chestiuni privind
conviețuirea socială și relațiile nu există diferențe marcante între ponderea recidiviștilor și cea a
celorlalți inculpați. Totuși, în cadrul acestei categorii de infracțiuni, aceia care au reiterat
conduita criminală au comis într-o proporție ușor mai ridicată fapte de ultraj contra bunelor
moravuri (53% față de 40%) și într-un procent mai scăzut infracțiuni asociate abandonului de
familie (37,5%, față 47%);
● În schimb, recidiviștii comit un număr mai redus de infracțiuni prevăzute de legi
speciale (24% față de 39%).

EFICIENŢA INSTITUŢIEI PENITENCIARE ÎN REDUCEREA RECIDIVEI. OPINII

ALE EXPERŢILOR

O primă concluzie a acestui studiu a fost aceea că, deși există o gamă foarte variată
neintervenții psihosociale menite să reformeze conduita infracțională, eficiența acestora este
limitată unor cauze prezentate în continuare. Pentru a avea o imagine de ansamblu asupra
eficienței programelor și activităților psihosociale derulate în penitenciare, am efectuat câteva
interviuri cu psihologii și asistenții sociali din penitenciarele Mărgineni, Giurgiu și Târgşor.

1. Deficitul de personal din serviciul de educație si asistență psihosocială

În neconcordanță cu standardele prevăzute de procedurile europene, care impun prezența
unui psiholog/asistent social la 200 de persoane private de libertate si a unui educator la 100 de
persoane private de libertate. Este dificil să se obțină rezultatele mult așteptate în ceea ce privește
reabilitarea acestor persoane și prevenirea recidivei. În condițiile în care într-un penitenciar
există doar doi – trei psihologi, nevoiți să intervină în toate domeniile, cu toți deținuții, fie ei
dependenți de droguri, fie cu tulburări de personalitate, fie agresori sexuali, fie persoane cu
conduite violente, fie tineri, fie vârstnici etc.

2. Nivelul ridicat al birocrației

Care limitează foarte mult timpul alocat lucrului efectiv cu deținuții de către personalul și
așa insuficient. Mai trebuie menționat și faptul că în zilele în care au loc comisiile de liberare
condiționată și de individualizare a regimului de executare a pedepselor, activitatea serviciului de
educație și asistență psihosocială este dacă nu blocată, limitată foarte mult Din interviurile
realizate reiese faptul că, în medie, trei ore pe zi sunt rezervate de psihologii și asistenții sociali
din penitenciare completării diferitelor acte care alcătuiesc dosarele de educație și intervenție
psihosocială a persoanelor private de libertate.

3. Lipsa unor spații necesare pentru a desfășura activitățile educative și psihosociale

într-un mod adecvat
În cadrul unei secții de deținere există un singur „club” cu o capacitate de maximum
10–15 persoane. Datorită lipsei resurselor umane și a spațiului, deținuții sunt adeseori constrânși
să se înscrie la un singur program și la un singur atelier de lucru pe an, astfel încât numărul celor
cuprinşi în astfel de activități să fie cât mai mare.

4. Absența unor standarde unitare de aplicare a programelor

Cu toate că există o anumită continuitate la cursurile de alfabetizare și școlarizare, nu
acelaşi lucru se întâmplă în cazul cursurilor de calificare și al programelor educative și
psihosociale, deoarece nu toate unitățile de detenție desfășoară aceleași tipuri de intervenții. Cu
toate acestea, așa cum arată o parte dintre cei intervievați, dezideratul continuității intervențiilor
este greu de atins, deoarece o dată ajunși la un alt penitenciar este imposibil ca deținuții nou
veniți să fie imediat introduși în programele de psihoterapie sau consiliere la care au fost înscriși
în unitatea de unde au plecat, atât timp cât grupele de participanți sunt deja formate.Un alt aspect
la fel de important, cauzat tot de ne uniformizarea procedurilor de lucru, îl reprezintă așa-
numitul fenomen de „turism penitenciar”, de migrație a deținuților de la o unitate la alta.

5. Lipsa resurselor materiale

Faptul că nu există birotică, rechizite pentru activități, echipamente sportive suficiente,
aparatură electronică, de tipul DVD-urilor, care ar face programele de intervenție psihosocială
mai atractive și mai interesante pentru deținuți.

6. Mentalitatea personalului din serviciul de supraveghere și pază

Care nu înțelege rolul psihoterapiei și al celorlalte programe de reintegrare și, în
consecința, se consideră absolvit de orice responsabilitate în acest sens.

7. Rolul limitat al asistenților sociali din penitenciare

Fiind lucrători în cadrul sistemului, acestora nu li se permite să se deplaseze la domiciliul
familiilor deținuților pentru a vedea mediul în care aceștia au trăit înainte de a fi încarcerați și la
care se vor întoarce după eliberare. Singura posibilitate prin care aceștia pot media legătura cu
familiile celor afilați în detenție este în cadrul sectorului

8. Lipsa unor oportunități de muncă viabile oferite deținuților

Datorită problemelor economice cu care se confruntă țara noastră, fabricile care își
desfășurau activitatea în incinta penitenciarelor au intrat în faliment. Este cazul fabricii de
confecții de la Penitenciarul Târgşor și al fabricii de mobilă de la Penitenciarul Mărgineni. În
această situație, circa 80% din cei care înainte lucrau, sunt nevoiți acum să își petreacă
majoritatea timpului în camere. Aceasta și datorită faptului că oferta de programe, așa cum am
subliniat anterior, este extrem de sărăcăcioasă.

9. Regimul deschis nu este organizat astfel încât să asigure posibilitatea persoanelor

private de libertate de a ieși în comunitate pentru studii sau muncă.
Cu toate că, potrivit legii, persoanele încadrate la acest regim pot presta muncă și pot
desfășura activități în afara penitenciarului, fără supraveghere, în practică acest lucru nu se
întâmplă. Așa cum arată o parte dintre cei intervievați, puține penitenciare au curajul să îşi asume
ca persoanele private de libertate din regimul deschis să meargă în comunitate.

10. Lipsa unor programe de pregătire pentru liberare

Care să îi ajute în mod concret pe deținuți în momentul în care se reîntorc în comunitate.
Deoarece mulți dintre aceștia întâmpină la ieșirea din penitenciare numeroase probleme de natură
financiară, de domiciliu, de angajare pe piața forței de muncă, de educație și informare, pentru
prevenirea recidivei este nevoie de o muncă susținută a celor din penitenciare cu cei care
urmează să se elibereze, condiționat sau la termen.

11. Lipsa asistenței postpenale

Majoritatea celor intervievați au fost de părere că programele care se desfășoară în
penitenciar nu sunt eficiente, deoarece nu există o continuare a lor după ce deținutul se
eliberează. Aceștia au deplâns lipsa implicării comunității în perioada post detenției, faptul că nu
există servicii specializate, așa cum este, de exemplu, serviciul de probațiune din SUA și din
unele state europene, care să îi monitorizeze pe cei care se eliberează, să le impună un set de
obligații și măsuri și, nu în ultimul rând, să îi sprijine în demersul lor de a-și căuta un loc de
muncă, o locuință etc.

12. Slaba colaborare cu anumite instituții din comunitate

De exemplu, în ceea ce privește cursurile școlare, deși Legea 275/2006 privind
executarea pedepselor prevede că deținuții pot urma în penitenciare ciclul primar, gimnazial și
liceal, potrivit celor menţionate de subiecții intervievați, de cele mai multe ori aceștia pot
participa doar la cursurile claselor I–IV. Cu toate că există cereri și pentru clasele V–VIII și
pentru liceu, la unele penitenciare.

13. Ineficiența pedepsei cu închisoarea în reducerea recidivei

Specialiștii intervievați consideră că pedeapsa cu închisoarea nu este eficientă în
reducerea recidivei, ci, din contră, favorizează apariția acesteia. Conform acestora, mediul
penitenciar este unul:
- în care deținuții învață noi infracțiuni;
 - care produce o anumită diminuare a sentimentului de vinovăție;
- cu care recidiviștii s-au obișnuit, care nu îi mai sperie, în care au foarte mult timp
liber, în care se reîntâlnesc cu prietenii, în care nu sunt obligați să muncească, în
care primesc gratuit mâncare și asistență medicală.
Pentru a evita aceste consecințe negative ale încarcerării, respondenții consideră că mult
mai eficientă ar fi aplicarea măsurii suspendării sub supraveghere a pedepsei cu închisoarea
infractorilor aflați la prima faptă, care au comis infracțiuni mai puțin grave. Aceste sancțiuni
aplicate în comunitate, afirmă specialiștii, acționează în direcția reintegrării celor aflați în
conflict cu legea penală, spre deosebire de închisoare, o instituție aflată la marginea societății,
unde indivizii sunt pur și simplu uitați de comunitate.

OPINII ALE RECIDIVIŞTILOR

În mod complementar discuțiilor purtate cu specialiștii din penitenciare, s-a efectuat și o

serie de interviuri cu recidiviștii care își executau pedeapsa privativă de libertate la
Penitenciarele Giurgiu, Jilava, Rahova și Târgşor. Cei cu un nivel de educație scăzut au fost de
părere că programele desfășurate nu sunt eficiente, deoarece sunt destinate celor cu un nivel de
instrucție mediu și mulți dintre ei nu înțeleg ceea ce li se comunică în cadrul acestora. În schimb,
cei cu un grad de școlaritate mai ridicat au apreciat că nu au ce învăța de la aceste activități, că
oferta nu este suficient de atractivă și interesantă, că penitenciarul nu le creează toate
oportunitățile pentru a lucra ceea ce le place.
Deținuții nu percep eficiența programelor pe termen lung, considerând că utilitatea lor
este strict limitată la perioada de detenție. Și aceștia susțin că mediul penitenciar nu le oferă
șansa reabilitării. Puțini consideră însă că învață sau deprind ceva. Participanții la studiu susțin,
în continuare, că programele care se organizează în penitenciare nici nu au cum să fie eficiente,
atât timp cât ele se desfășoară o oră pe săptămână, restul timpului fiind petrecut în celulă, cu
ceilalți deținuți. Astfel, principalul motiv pentru care declară că s-au înscris la diversele activități
socio-educative desfășurate în penitenciare este acela de a primi evidențieri, pentru a-și revoca
unele măsuri disciplinare sau pentru a avea „garanția” că nu li se va amâna liberarea
condiționată. Un alt beneficiu, resimțit în special de cei de la regimul închis, este acela de a ieși
din camere.
CONCLUZII

Pentru a diminua frecvența cu care recidiviștii comit acte infracționale este necesară
îmbunătățirea cadrului instituțional și legislativ în domeniu. Lăsați singuri să se descurce, este
puțin probabil ca aceștia să aibă capacitatea de a evita situațiile și contextele care au determinat
încarcerarea lor. În momentul de față, Serviciul de Probațiune nu are atribuțiile legale în ceea ce
privește reinserția socială a celor care se eliberează din penitenciare.
De exemplu, în București există 18 consilieri, iar în județul Giurgiu doar trei, în condițiile
în care activitatea acestora presupune nu doar supravegherea persoanelor condamnate penal, a
căror pedeapsă a fost suspendată și față de care s-au dispus, în schimb, anumite măsuri sau
obligații, ci și întocmirea referatelor de evaluare psihosocială pentru persoanele aflate în faza de
judecată și pentru minori, participarea, în penitenciare, la comisiile de eliberare condiționată și de
individualizare a regimului de executare a pedepselor, precum și consilierea individuală, la
cerere, a persoanelor care se află în executarea unei pedepse privative de liberate și care urmează
a se elibera. Astfel, în prezent, foștii condamnați se reîntorc în comunitate, fără referiri către
anumite servicii sociale și fără un plan de intervenție.
 Bibliografie

● SANDU, M., 2017. Reacția socială împotriva criminalității. Supravegherea și asistența

post-penală. București: Pro Universitaria.
● DUMITRAȘCU, H. (coordonator) 2012. Consilierea în Asistența Socială, București,
Editura Polirom.
● DÂMBOEANU C. 2011. Fenomenul recidivei în România, CALITATEA VIEȚII, XXII,
nr. 3.