UNIVERSITATEA BABEŞ-BOLYAI

CLUJ-NAPOCA
Centrul de Formare Continuă şi Învăţământ la
Distanţă
Specializarea : Asistenţă Socială

Conf. Dr. SORINA POLEDNA

METODE DE ASISTENŢĂ SOCIALĂ:

consilierea individului şi familiei

ANUL II
C.F.C.I.D

Cluj-Napoca
2019

1
 1. Informatii generale

1.1 Date de identificare a cursului

Metode de asistenţă socială:consilierea individului şi familiei
cod: ALR 2301
curs obligatoriu
An II , sem. III

1.2 Date de contact ale titularului de curs si ale tutorelui:

Titularul cursului: conf univ. dr. Sorina Poledna
Birou – 304, etaj III. Cladirea Facultaţii de Sociologie şi Asistenţă Socială
Bd-ul 21 decembrie 1989 Nr. 128
polednas@yahoo.com
Tutori: Florina Pop

2. Obiectivul general al cursului:

Formarea cunoştinţelor teoretice necesare pentru realizarea diagnozei sociale specifice la nivel
individual şi familial. Cunoaşterea metodelor, tehnicilor şi deprinderilor pentru realizarea evaluării
problemelor şi resurselor, demers care condiţionează natura, direcţia şi scopul intervenţiei sociale la
nivelul individului şi familiei. Cunoaşterea metodei consilierii utilizată în asistarea socială la nivel
micro-social.
Ca rezultat al parcurgerii cursului şi seminariilor aferente acestei discipline, studenţii vor putea
demonstra:
- înţelegerea specificului asistenţei sociale la nivel micro social (individul şi famila);
- cunoaşterea modelelor teoretico-metodologice utilizate în evaluarea individului şi a
familiei;
- formarea unor deprinderi practice de evaluare a funcţionării sociale a familiei şi utilizarea
instrumentelor de evaluare specifice.
- înţelegerea specificului intervenţiei sociale prin metoda consilierii;
- capacitatea de a planifica o intervenţie socială la nivelul individului şi familiei

3. Organizarea temelor în cadrul cursului :

Cursul este structurat în patru mari unități tematice (1.Evaluarea în asistarea socială a individului și
familiei, 2.Metode, modele și instrumente de evaluare, 3.Consilierea în asistarea socială a
individului și familiei, 4.Munca cu cazul și managementul de caz), care se concretizează în 6

2
capitole:1.Evaluarea în practica asistenţei sociale; specificul evaluării familiei. 2.Perspective şi
modele teoretico-metodologice utilizate în evaluarea familiei; perspectiva ecologico-sistemică.
3.Metode şi Instrumente utilizate în evaluarea familiei (ecoharta, genograma, interviul, ancheta
socială).4.Dimensiuni ale evaluării familiei (graniţele, regulile, rolurile, scopurile, structura de
putere, balanţa decizională şi comunicarea în familie).5.Consilierea în asistarea socială a individului
şi familiei.6. Metodologia asistenţei sociale în munca cu cazul (de la casework la managementul de
caz).

4. Politica de evaluare şi notare; Sarcini pentru studenţi:

1. Rezolvarea exerciţiilor, aplicaţiilor şi temelor din suportul de curs şi a celor indicate la orele de
seminar;
2. Consultarea bibliografiei obligatorii şi întocmirea fişelor de lectură (minim 7 fişe care să acopere
bibliografia obligatorie, indicată).
Evaluarea studenţilor:
- Temele, exerciţiile şi bibliografia (fişele) = 30% din nota finală;
- Examenul scris din sesiune = 70 % din nota finală.

Politica antiplagiat:
Plagiatul este considerat o formă de fraudă şi se pedepseşte.
Plagiatul sau compilarea din diferite resurse, atrage după sine excluderea din examen şi/sau
respingerea portofoliului de seminar.
Noi însă, pornim desigur, de la prezumţia de nevinovăţie şi de la convingerea că studenţii care
urmează acest curs sunt cinstiţi şi dornici să înveţe.

Spor la învăţat !!

3
 UNITATEA TEMATICĂ 1
Capitolul I
Evaluarea
în asistarea socială a individului şi a familiei

Procesul asistenţei sociale include evaluarea ca etapă ce fundamenteză, pregăteşte şi influenţează

toate celelalte etape sau faze ale procesului. Indiferent de modelul teoretico-metodologic pentru
care optăm, evaluarea reprezintă partea efortului de asistare fără de care stabilirea scopului, a
obiectivelor, a metodelor sau a ritmului asistării, nu ar fi posibile.
Astfel, în cadrul modelului psihodinamic scopul evaluarii este “ acela de a studia reacţiile sau
povestea de viaţă a clientului ” (Payne, 2011), în cel al centrării pe sarcină, este de a specifica
problema, de a identifica acţiunile necesare, obstacolele în calea lor, parametrii de bază ai
problemelor existente. În cadrul modelului rezolutiv, conform autorilor B. Compton şi B. Galaway
(1989), activităţile de inventariere, investigare şi evaluare se regăsesc în toate cele trei mari faze ale
procesului de asistare: faza de contact, de contract şi faza acţiunii. Intervenţia în criză, aşa cum arată
Roberts (2000), include ca prime activităţi planificarea şi realizarea evaluării crizei, identificarea
problemelor majore şi a factorilor precipitanţi în criză (Payne, 2011, p.126). Prin urmare, activităţile
de evaluare reprezintă o dimensiune esenţială în practica asistenţei sociale iar argumentele aduse în
acest sens sunt următoarele:
1. - Scopurile şi obiectivele pe care practica asistării le urmăreşte sunt formulate ca rezultat al
evaluarii, adică depind în mod direct, de înţelegerea (cunoaşterea socială) la care s-a ajuns referitor
la problemele, resursele, punctele tari, contextele de viaţă ale celui, sau celor evaluaţi. În asistenţa
socială urmărim să sprijinim clientul să rezolve probleme ce apar ca urmare a „ interacţiunilor
persoană-situaţie”. Munca de evaluare ca parte a procesului de asistenţă socială face posibilă
identificarea, descrierea şi analiza acestor interacţiuni în acord cu relevanţa lor pentru situaţia
beneficiarului asistării ( individ şi/sau familie).
2. - Selecţia metodelor şi a tehnicilor de intervenţie socială este dictată de ceea ce se constată prin
evaluare şi ca rezultat al evaluarii

4
3. - Pentru că asistarea socială înseamnă mobilizarea unor resurse în vederea acoperirii nevoilor şi
rezolvării problemelor sociale al clientului, evaluarea urmăreşte ca asistentului social şi clientului să
identifice atât resursele existente la nivelul sistemului client cât şi pe cele de care ar mai fi nevoie,
să sublinieze şi să valorifice punctele tari în jurul cărora se va putea apoi construi intervenţia
socială.
Se poate spune că eficienţa intervenţiei depinde în cea mai mare măsură, de acurateţea evaluării,
adică de validitatea, precizia şi completitudinea acesteia. Ca urmare, cum ar spune D.H. Hepworth,
R. Rooney şi J.A. Larsen (2002) „ evaluarea se referă la procesul care se derulează între client şi
asistentul social, în cadrul căruia informaţiile sunt culese, analizate şi sintetizate pentrut a asigura o
imagine concisă asupra clientului, nevoilor şi resurselor sale ( pg. 187 ).
Evaluarea are un rol hotarâtor în practica asistenţei sociale. Selecţia obiectivelor şi intervenţiilor se
bazează în mare măsură pe evaluare. O evaluare inexactă sau incompletă poate conduce către
obiective şi intervenţii nepotrivite. Când evluarea este inexactă sau incompletă, atunci schimbările
pozitive sunt puţin probabil să apară (Zastrow,1993,p.75). Munca de evaluare este complexă,
delicată presupunând angajarea unei multitudini de tehnici si deprinderi de comunicare şi
relaţionare; de ea depinde inclusiv calitatea relaţiei profesionale, încrederea care se dezvoltă între
asistentul social şi client (individul şi/ sau familia).
Ce se înţelege prin evaluare?
Putem găsi un răspuns în acest sens prin evidenţierea următoarelor aspecte pe care le regăsim în
literatura de specialitate:
 Siperin (1975) definea evaluarea drept „ o identificare şi apreciere individualizată şi
de acurateţe a problemelor oamenilor, a situaţiilor şi a interrelaţiei lor, cu scopul de a
servi drept bază pentru o intervenţie diferenţiată în scop de ajutor.”
 Hepwoth şi Larsen (1986): „Evaluarea este procesul de culegere, analiză şi
sistematizare a datelor într-o formulare ce întruneşte următoarele dimensiuni vitale: 1.
natura problemelor clientului, inclusiv o atenţie specială pentru rolurile pe care clenţii
şi alţii semnificativi îl au în situaţia problematică; 2. funcţionarea clientului şi a
celorlalţi semnificativi (puteri, limitări, calităţi personale, deficienţe); motivaţia
clienţilor să luceze asupra problemei; 4. factori de mediu relevanţi care contribuie la
problemă; 5. resursele disponibile sau necesare pentru a ameliora dificultăţile
clienţilor”
 Barker (2003): ” Procesul prin care se determină natura, cauzele, progresia şi
prognosticul problemei şi personalităţile şi situaţiile implicate în aceasta; funcţia
asistenţei sociale de a obţine o înţelegere a problemei, acauzelor ei şi ce se poate
schimba pentru a o minimize sau a o rezolva (apud Zastrow, 1993, p.75).

5
Evaluarea din asistenţa socială (spre deosebire de diagnosticul medical), trece dincolo de
identificarea problemei şi centrarea asupra acesteia, deoarece include atât o estimare a conexiunii
dintre factorii biologici, psihologici şi socio-culturali, cât şi o identificare a motivaţiilor şi
capacităţilor pozitive ale celui sau celor evaluaţi. Astfel, tot mai mult, evaluarea în asistenţa socială
a devenit, ca dealtfel întregul proces al asistării „ centrată pe identificarea, cultivarea şi promovarea
aspectelor pozitive” (Cojocaru, 2005, pg. 45). Nu întâmplător, evaluarea a devenit tot mai clar, parte
a procesului continuu de interacţiune ce caracterizează relaţia profesională în asistenţa socială. În
acest sens, putem accentua conform lui Northon (1987) faptul că evaluarea nu este o fază formală
ce precede intervenţia. Ea include eforturi pentru angajarea sistemului client în explorarea
informaţiilor, în analiza şi interpretarea acestora, pe măsură ce ele devin vizibile ca urmare a
interacţiunii de comunicare de tip asistenţă socială.
În practica asistenţei sociale a familiei evaluarea înseamnă, inclusiv faptul că prin intermediul ei
punem în evidenţă schimburile pe care familia le are cu mediul, resursele care sunt la îndemâna
familiei şi cele de care ar mai avea nevoie, dar încă nu le are la îndemână. La acestea se adaugă
motivaţia existentă la nivelul familiei cu privire la implicarea în activitatea de asistare care
presupune renunţarea la un mod de viaţă cunoscut în favoarea unuia mai puţin cunoscut, dar
funcţional.

1.1. Natura dialectică a evaluării

Evaluarea are o natură dialectică în sensul în care pe de o parte, ea se manifestă ca proces,

iar pe de altă parte ca rezultat; ambele perspective ne ajută să punem în evidenţă importanţa,
varietatea şi complexitatea activităţilor care dau conţinut evaluării:
Evaluarea înseamnă în mod concret:
 culegere de informaţii prin:
 observare
 intervievare
 studiul documentelor
 integrarea, analiza şi interpretarea informaţiilor din perspectiva uneia sau a mai
multor teorii, care:
 orientează observaţiile
 ordonează observaţiile şi celelalte date culese
 ajută la realizarea descrierilor
 le permite asistenţilor sociali să se facă înţeleşi şi
6
  să explice / înţeleagă ce se întâmplă
 să prevadă eventualele riscuri
 să propună direcţii de intervenţie
Evaluarea ca proces înseamnă că începând cu prima întâlnire de contact cu clientul şi până
la ultima întâlnire din cadrul procesului de asistenţă socială, se poate vorbi de un continuum
al activităţii de evaluare care practic însoţesce activitatea de asistare, fiind în acord cu
dinamica acesteia (Hepworth şi Larsen, 1993):
1. faza exploratorie sau introductivă (evaluarea iniţială);
2. faza realizării schimbărilor (evaluare intermediară sau pe parcurs);
3. finalizarea şi evaluarea procesului de asistenţă socială (evaluarea finală în raport cu
scopul propus).
În cazul în care procesul de asistenţă socială îl vedem compus din aceste faze putem aprecia
şi caracterul dinamic al evaluării, după cum urmează :
I. Faza exploratorie (evaluare iniţială) –este faza în care interviurile care au loc între client
şi asistentul social au ca obiectiv culegerea de informaţii care să permită aprecierea gravităţii
situaţiei în raport cu problemele identificate, resursele existente şi soluţiile înspre care se poate
merge în munca dea sistare socială.
Dacă la prima întâlnire evaluarea se derulează mai degrabă pe orizontală adică se urmăreşte
explorarea mai multor arii şi dimensiuni ale funcţionării sociale ale celui sau celor evaluaţi, în a
doua întâlnire sau, după caz, în a doua jumătate a interviului de evaluare iniţială, evaluarea se
construieşte tot mai mult pe verticală, adică se aprofundează aspectele considerate relevante ca
urmare a datelor exploratorii. Este important ca asistentul social să ştie să selecteze din informaţiile
culese pe cele care îi permit lui şi beneficiarului asistarii să decupeze din problemele şi nevoile
identificate pe cele posibil de abordat în raport cu motivaţia, disponibilitatea şi resursele evidenţiate
prin evaluare, dar şi în raport cu ceea ce asistentul social poate să facă, din punct de vedere legal şi
al competenţei profesionale. Această selecţie se face înţelegând că buna funcţionare a unei
persoane, dar şi a unei familii, depinde de ceea ce se întamplă în întegralitatea şi dinamica sa.
Nu în ultimul rând, este importantă în această fază, atenţia acordată de către asistentul social
relaţionarii şi comunicării cu cel/cei evaluaţi; de calitatea relaţionării şi încrederea în asistentul
social depinde în mare măsură, calitatea evaluarii şi modul în care se dezvoltă pe mai departe
procesul de asistare socială.
II. Faza realizării schimbării (evaluarea intermediară sau evaluarea pe parcurs)
Pe măsură ce clientul şi asistentul social se mişcă în procesul de asitare spre această fază, evaluarea
devine mai puţin evidentă comparativ cu vizibilitatea activităţilor ce facilitează realizarea
schimbării, ceea ce nu înseamnă că evaluarea nu are loc. Evaluarea se desfăşoară pe mai departe,

7
însă ea devine mult mai focusată în raport cu specificul şi obiectivele fazei în care se află procesul
asistării sociale. Evaluarea (şi) în această fază pune în mişcare cele mai variate metode, tehnici şi
cele mai fine abilităţi de asistare: observarea progreselor sau dimpotrivă a momentelor de blocaj din
timpul intervenţiei sociale şi depăşirea lor, formularea celor mai eficiente întrebări care pot aduce
informaţiile relevante pentru a completa cele ştiute din evaluarea iniţială, reflecatarea noilor
conţinuturi aparute în mesajele beneficiarilor, reflectarea sentimentelor şi oferirea feedback-ului
necesar prin intermediul unei relaţionări consistente şi suportive, integrarea noilor informaţii legate
de schimbările produse ca urare a intervenţiei în viaţa, relaţiile interpersonale, sau atitudinile celor
asistaţi şi, nu în ultimul rând, sublinierea progreselor înregistrate în asistare de la o activitate la alta,
în raport cu scopul şi obiectivele stabilite. Astfel, integrarea metodelor, tehnicilor şi a deprinderilor
de asistare conform celei/celor mai adecvate perspectiveteoretico-metodologice, reprezintă
modalitatea de derulare a unui continuum de acţiuni ce constituie conţinutul evaluarii pe tot
parcursul asistarii, deci şi în etapa intervenţiei sociale propriu-zise.
III. Faza de finalizare a procesului de asistenţă socială (evaluare finală)
Aşa cum dezangajarea din relaţia de asistare se pregăteşte încă de la început, aşa şi evaluarea finală:
evaluările intermediare, de pe parcursul asistării au indicat de fiecare dată, atât progresul înregistrat,
cât şi capacitatea clientului de a transfera în realitate ceea ce a dobândit prin asistare.
Evaluarea finală nu trebuie să sugereze că asistarea socială este un fel de soluţie rezolutivă magică
şi absolută, a tuturor problemelor. Mai degrabă, evaluarea finală trebuie să sublinieze capacităţile,
resursele celui/celor beneficiarilor puse în valoare prin asistare, dovedind faptul că nu există
probleme de nerezolvat, ci doar faptul că uneori rezolvarea presupune un ajutor profesional, o nouă
abordare, o mai bună valorificare a resurselor şamd. Probleme pot să mai apară, dar beneficiarul
( individul şi /sau familia) este mai pregătit să facă faţă noilor provocări.
Evaluarea ca rezultat este o perspectivă complementară celei dintâi care accentua natura
procesuală a evaluării. Văzută ca rezultat, ca finalizarea a unui demers de investigare, explorare şi
estimare, evaluarea se exprimă sub forma unei/unor concluzii, o formulare de actualitate la un
moment dat, fără ca acest lucru să însemne că afirmaţia respectivă nu suportă şi ea completări. Cu
alte cuvinte, evaluarea trebuie tot timpul actualizată, ea trebuie considerată drept o ipoteză
complexă care se testează şi se completează, de fiecare dată cu date proaspete, pe tot parcursului
procesului de asistare socială.
TEME de control :
1.Exemplificaţi pe baza unui caz discutat la seminar, sau în practică, ce presupune în mod
concret activitatea de evaluare (folosiţi indicaţiile din suportul de curs).
a) iniţială
b) intermediară/pe parcurs

8
 c) finală
2. Argumentaţi de ce evaluarea trebuie să urmărească nu numai identificarea
problemelor ci şi a resurselor individului/familiei.
Temă de reflecție : Este familia monoparentală o familie disfuncțională in raport cu familia
intactă ?

Capitolul II
Perspective teoretico-metodologice în evaluarea individului şi a
familiei

Evaluarea se face întotdeauna dintr-o anumită perspectivă teoretico-metodologică şi pe

baza unor principii ce fundamentează această activitate în practica asistenţei sociale. Principalele
perspective din orizontul cărora poate fi abordată munca de evaluare sunt următoarele
1. Perspectiva ecologică: În contrast cu abordările tradiţionale din asistenţa socială care
consideră individul drept centrul evaluarii şi al intervenţiei, perspectiva ecologică
propune o abordare mai cuprinzătoare. Astfel, ea subliniază ideea conform căreia
asistenţa socială eficientă are loc atunci când se lucrează nu doar direct cu clienţii ci şi
cu factorii familiali, sociali şi culturali ce afectează funcţionrea acestora. De aceea,
contribuţia importantă pe care o aduce utilizarea perspectivei ecologice în practica
asistenţei sociale, constă tocmai în această centrare pe factori multiplii care definesc
(prin tranzacţiile ce au loc între ei) relaţia persoanei cu mediul (“person-in-the-
environment”). Totodată, perspectiva ecologică are avantajul de a fi dinamică,
încorporând teorii cu bază empirică din variate arii conexe asistenţei sociale, psihologie,
sociologie, antropologie (Pardeck, 1996, p2).
2. Perspectiva bazată pe punctele tari, de forţă: se referă la metodele de practică şi la
strategiile care accentuează “puterile” indivizilor, familiilor, grupurilor şi comunităţii. O
asemenea perspectivă implică o trecere de la abordarea “deficitului” ce accentua
problema şi patologia, pe un parteneriat pozitiv cu familia ce pune în prim plan forţele
ei, atuurile ei. Focusul evaluării este pe interacţiunea şi influenţa reciprocă a factorilor
de risc şi a punctelor tari ale membrilor individuali ai familie, pe familia ca unitate, pe
vecinătatea mai largă şi pe mediu.

9
 3. Perspectiva dezvoltării: înţelege creşterea şi dezvoltarea individuală şi cea a familiei
dintr-o perspectivă care examinează indivizii şi familliile în interacţiunea acestora cu
mediile lor de viaţă, de-a lungul timpului. Cea mai clară, şi utilă ilustrare a relevanţei
acestei perspective pentru practica asistenţei sociale, o constituie prezentarea stadiilor
ciclului vieţii de familie. Fiecare familie este unică, ea reacţionează conform acestei
unicităţi la evenimentele vieţii, în ciuda faptului că cele mai multe familii se confruntă
cu o serie de crize de dezvoltare similare, cum ar fi perioada când copii familiei încep
şcoală, sau când ajung la vârsta adolescenţei sau când are loc pierderea unui membru al
familiei. În general, familiile înaintează de-a lungul unor procese de dezvoltare
asemănătoare, marcate de începuturi identificabile, sau de-a lungul unor evenimente de
tranziţie precum căsătoria, naşterea primului copil, pensionarea etc. Geismar şi Krisberg
(1996) sugerau existenţa unei relaţii directe între funcţionarea socială şi ciclul de viaţă
al familiei. Fiecare stadiu al ciclului de viaţă al familiei se caracterizează prin
evenimente şi sarcini specifice. Tranziţia de la un stadiu de dezvoltare la altul este în
mod obişnuit însoţită de anumite crize în funcţionarea familiei, de mai mică sau mai
mare amploare, crize de dezvoltare care, de fiecare dată, pun familia în faţa unor
provocări adaptative necesare pentru evoluţia ei.
Stadiile ciclului vieţii de familie şi sarcinile aferente lor, sunt sintetizate de către
Collins, Jordan şi Colleman (1999, pg. 65) şi sunt prezentate în acest suport de curs,
într-o formă adaptată, după cum urmează:

Stadiul de dezvoltare Sarcinile familiei

al familiei
1.Căsătoria  preocupare pentru relaţia de cuplu;
 formularea de roluri şi reguli;
 diferenţierea ca şi cuplu ,în raport cu familiile de origine;
 a face compromisuri în jurul unor nevoi concrete şi personale;
2. Familia cu copii mici  restabilirea unităţii maritale în cadrul unei noi structuri de tip
triunghi;
 acceptarea copilului şi integrarea lui în familie,
 reconsiderarea relţiei în cuplul marital;
 reconfigurarea sarcinilor de rol;
3. Familia cu copii de  permisiunea pentru mai multă independenţă a copilului;
vârstă şcolară  deschiderea graniţelor familiei pentru acomodarea la noile
instituţii;

10
  înţelegerea şi acceptarea schimbării de rol;
4. Familia cu  ajustarea graniţelor familiei pentru a face faţă nevoilor de
adolescenţi dezvoltare ale adolescentului (independenţa sa);
 ajustarea la o nouă definiţie a autonomiei personale,
 schimbarea regulilor, stabilirea limitelor, (re)negocierea rolurilor;
5.Familia cu tineri care  pregătirea tinerilor pentru viaţa independentă prin şcolarizare şi
părăsesc casa dobândirea de deprinderi profesionale;
părintească  acceptarea independenţei tinerilor;

6.Părinţi la vîrsta de  ajustarea funcţionarii familiei la noua situaţie de “cuib gol”

mijloc
7. Familia cu vârstnici  implicarea în viaţa nepoţilor şi a părinţilor lor;
 a face faţă problemelor legate de îmbătrânire;

4. Perspectiva competenţei culturale: conform acesteia practicienii asistenţei sociale

trebuie să înţeleagă şi să respecte perspectiva clienţilor sau a celor semnificativi lor,
perspectivă care poate fi determinată în mare măsură de valorile, convingerile, tradiţiile,
obiceiurile lor, într-un cuvânt, de specificul culturii căreia aceştia îi aparţin şi în care au
fost socializaţi. Competenţa culturală de bază este obţinută atunci când organizaţiile,
instituţiile şi practicienii accepta şi respectă diferenţele, se angajează în autoevaluări
culturale continue, îşi extend cunoştinţele despre diversitate şi adaptează metodologia şi
modele de servicii pentru a le adecva la specificul cultural al populaţiei asistate.
5. Perspectiva sistemică:(va fi dezvoltată într-un subcapitol distinct) Permite evidenţierea
şi înţelegerea complexităţii realităţii sociale aşa cum este ea reflectată în complexitatea
cazurilor din practica asistenţei sociale.Totodată ea permite surprinderea şi conexiunilor
care există între nivelul micro-social, mezo-social şi cel macro-social.

Opţiunea noastră teoretico-metodologică în prezentarea evaluării familiei, este pentru

perspectiva ecologico-sistemică; această opţiune se întemeiază pe o serie de argumente, prezentate
mai jos, ce ţin de avantajele perspectivei eco-sistemice pentru practica asistenţei sociale.
Abordarea sistemică a scos în evidenţă faptul că unicitatea individului, unicitatea entităţilor
familiale, nu exclud conexiunea cu mediul, iar pe de altă parte, a pus în evidenţă faptul că practica
asistenţei sociale va deveni cu atât mai eficientă cu cât, ea va reuşi să surpindă şi să răspundă
complexităţii interacţiunilor care se stabilesc între indivizi, între indivizi şi familie, între comunităţi,
între aceste etităţi şi mediu.

11
Aşa a apărut necesară şi utilă cuplarea teoriei sistemelor cu abordarea ecologică, ce presupune
luarea în considerare a influienţei mediului, atât pentru evaluarea cauzalităţii problemei sociale (fie
la nivel individual sau de grup), fie pentru a gândi şi implementa schimbarea adecvată prin prisma
cadrului ecologic.
Abordarea ecologico-sistemică ne permite în asistenţa socială să gândim şi să desfăşurăm
evaluarea şi intervenţia la nivelul familiei, într-o manieră ce corespunde complexităţii realităţii.
Astfel, abordarea ecologico-sistemică ca perspectivă teoretico-metodologică angajată în evaluarea
familiei reprezintă o modalitate eficientă de înţelegere a problematicii familiei şi a membrilor săi,
de planificare a muncii de asistare cu familia şi nu în ultimul rând, este o modalitate de valorizare şi
apreciere a ceea ce s-a petrecut în spaţiul şi în timpul asistării.
Teoria sistemelor a fost adaptată în asistenţa socială din motive legate de anumite neîmpliniri
şi nevoi resimţite în acest domeniu profesional, atât în plan teoretic cât şi în practic:
- nevoia de a da unitate diversităţii de abordări şi metode care erau în asistenţa socială şi
care nu odată, au provocat risipirea unor şanse de asistare şi a unor resurse. Asistenţa
socială suferea de lipsa unei perspective globale, unificatoare pe care să o angajeze în
efortul profesional;
- asistenţa socială suferea în acelaşi timp, de o anumită unilateralitate legată de utilizarea în
munca cu cazul a unor metode şi tehnici de intervenţie diferite. Asistenţii sociali pot
angaja mai multe metode de asistare cu condiţia ca ele să se afle în complementaritate,
lucru asigurat printr-o încadrare metodologică unitară care oferă coerenţă întregului
demers profesional.

2.1. Teoria generală a sistemelor

Un sistem social poate fi definit ca un complex de elemente sau componente legate între ele
direct sau indirect, într-un cadru cauzal, în aşa fel încât, fiecare element este conexat la cel puţin alte
câteva, într-un mod mai mult sau mai puţin stabil, într-o anumită perioadă de timp. Astfel de
sisteme sociale sunt fiinţele umane, relaţionările sociale, familiile, comunităţile, organismele
neguvernamentale şi guvernamentale etc. Nici un proces social, nici o persoană nu pot fi complet
cunoscute, înţelese dacă sunt văzute în mod izolat, dacă nu sunt puse în legătură cu alte procese,
evenimente, persoane. Aşadar accentul în teoria sistemelor este pus pe interacţiuni, pe schimburi
sau tranzacţii, pe context, pe interrelaţionări, pe explicaţii multicauzale, circulare, fapt ce rezonează
foarte bine cu natura demersului de cunoaştere şi intervenţie specific asistenţei sociale.
Prin eforturile lui Ludwig von Bertalanfy şi ale altor oameni de ştiinţă din diferite domenii,
Teoria Generală a Sistemelor (TGS) a fost elaborată în anii 40 ca un mod de conceptualizare a unor

12
fenomene aparent neevidente, nerelaţionate şi ca un mod de înţelegere a felului în care părţile
individuale interacţionează pentru a forma oentitate mai cuprinz[toare.
Conform lui Bertalanfy (1969), un sistem reprezintă un complex de părţi, sau elemente, aflate
în interacţiune care pot forma împreună o entitate. Importantă este într-un sistem relaţia,
interdependenţa funcţională a părţilor. Unitatea sistemului, modul de organizare, regulile ce
guvernează părţile sale componente relaţionate unele cu altele, pattern-urile (tiparele) sale
repetitive, toate acestea sunt dimensiuni vitale ale sistemului.
6. Familia este un foarte bun exemplu pentru a ilustra complexitatea organizării şi
funcţionării unui sistem. Dintr-o perspectivă sistemică, fiecare eveniment din interiorul
familiei este determinat multiplu de toate forţele ce operează în respectivul sistem.
Dezechilibrul de la nivelul oricărui individ dintr-o familie este înţeles ca o expresie sau
manifestare a proceselor interacţionale curente ce au loc în cadrul sistemului familial ca
întreg. Mai mult decât ceea ce fiecare membru adaugă la întreg, mai mult decât suma
elementelor, este relaţia dintre membri, influenţa lor reciprocă ; aceastea sunt cu
adevărat relevante pentru o bună înţelegere a familiei.
7. Atunci când asistentul social interacţionează cu cei asistaţi, indiferent de aria practicii,
trebuie să ia în considerare contextul familial în care aceştia au crescut şi în care trăiesc.
De cele mai multe ori, comportamentul individual poate fi pus în legătură cu contextul
familial, fie pentru că el este acel pattern repetitiv de la o generaţie la alta, sau pentru că
acele persoane au făcut schimbări radicale în funcţionarea lor în raport cu familia lor de
origine. (Byng-Hall, 1995, apud Miller, 2006).

Scopul evaluării cere ca accentul să cadă pe examinarea tiparelor familiale existente; familiile
formează tipare repetitive în timp şi aceste pattern-uri descriu existenţa unui sistem familial. Teoria
generală a sistemelor are un set de principii şi concepte prin care se poate explica şi analizeaza
complexitatea realităţii. În continuare sunt prezentate cele mai reprezentative idei şi concepte
sistemice.
Feedback, control şi homeostază
Sistemul are întotdeauna tendinţa de a menţine un echilibru dinamic în jurul unui set de
caracteristici şi de a restabili acest echilibru ori de câte ori el este afectat. Sistemele biologice sunt
capabile de a menţine anumiţi parametri fizici şi chimici în anumite limite stabilite de organism în
funcţie de necesităţi. Calitatea sistemului de menţinere constantă a anumitor parametri poarta
numele de homeostază. În literatura de specialitate se mai folosesşte şi termenul echivalent de
‘status quo’. Status quo-ul unei familii (starea sa de fapt) este menţinută de o serie de norme
generate de patternuri de relaţionare şi comportament care sunt atât aşteptate cât şi acceptabile în

13
cadrul familiei. Homeostazia sau status quo-ul este realizat(ă) de aspectul reglator al relaţiilor
interpersonale în menţinerea pattern-urilor de comportament şi a rezinstenţei la schimbare.
Homeostazia se exprimă prin comunicarea circulară: feedback şi comportamente care sunt
responsive la acţiunile membrilor familiei. Aceste răspunsuri servesc drept forme ale comunicării
pentru a inhiba introducerea unor comportamente care trec dincolo de ceea ce este acceptabil
(Miller, 2006, p.151).
Această tendinţă spre un echilibru stabil, numită homeostază, se realizează aşadar, cu ajutorul
anumitor mecanisme care operează prin bucle feedback care reîntorc informaţia pentru a activa
procesele interacţionale interne care menţin stabilitatea dinamică, condiţie indispensabilă pentru
buna funcţionare a unui sistem. Informaţia privitoare la modul de funcţionare a unui sistem este
trimisă înapoi de la receptor (output) la emiţător (input) şi astfel, se modifică semnalele de intrare
(input).
Fiind sisteme cibernetice, sistemele biologice sunt capabile de autoreglare pe baza de conexiuni
inverse (feed-back), prin care ieşirile regleaza intrările. Matematicianul Norbert Wiener definea
feedback-ul ca o metodă de control a unui sistem prin reinserţia în cadrul său a rezultatelor
performanţelor lui anterioare.
Buclele feedback, sunt mecanisme circulare al căror scop este de a reintroduce informaţia despre
output-ul unui sistem, reemisă de către input pentru a modifica, corecta sau a conduce funcţionarea
sistemului. Şi în cazul familiei, o modalitate esenţială prin care familia îşi menţine autocotrolul
asupra funcţionării sale, este reprezentată de schimbul constant de informaţii prin buclele feedback.
Acest schimb de informaţie determină automat orice modificare necesară pentru a ţine sistemul
funcţional (de exemplu schimbarea regulilor legate de petrecerea timpului liber atunci când copilul
familiei devine adolescent). În termenii sistemici, buclele de feedback intră în acţiune iar informaţia
va fi procesată în interiorul sistemului (familial), ceea ce de multe ori, poate conduce la schimbarea
regulilor.
Feedback-ul negativ sau ameliorarea buclelor de feedback, menţine aspectele funcţionale ale
sistemului în limite prescrise. Feedback-ul negativ corectiv, adaptează input-ul astfel încât, sistemul
revine la starea iniţială. Menţinerea unui parametru între limitele programate se realizează prin
feed-back negativ. De exemplu, temperatura unui termostat se menţine “constantă” prin aceea că,
dacă ea coboara sub o anumita valoare, are loc conectarea încălzirii, iar dacă depăşeşte o anumita
valoare stabilită, se provoacă deconectarea încălzirii. Astfel, se menţine de exemplu şi temperatura
animalelor cu sânge cald. Dacă corpul se răceşte sub o anumită valoare a temperaturii, intră în
funcţie mecanismele care iniţiazaă reacţii exoterme (reacţia care are loc cu degajare de căldură), iar
dacă se depăşeşte valoarea prevăzută, atunci se opresc/se reduc procesele exoterme, intrând in

14
funcţie mecanismele proceselor endoterme (de răcire), cum ar fi transpraţia, intensificarea
respiraţiei, ambele cu scopul de a intensifica evaporarea apei, proces endoterm.
Feedback-ul pozitiv (care funcţionează prin amplificare buclelor feedback) are efect invers:
determină o schimbare ulterioară prin creşterea sau accelerarea deviaţiei iniţiale. În unele cazuri, el
poate căpăta proporţii nelimitate, forţând sistemul dincolo de limitele sale, astfel încât acesta poate
să atingă autodistrugerea. Acest efect distructiv al feedback-ului pozitiv asupra sistemului, poate fi
compensat de conexiuni inverse negative corespunzatoare. În ciuda potenţialului ridicat de impact
asupra unui sistem dinamic, nu întregul feedback pozitiv este considerat distructiv. Asistenţii sociali
pot, în anumite momente, să încurajeze feedback-ul pozitiv pentru a determina clienţii să înlăture
tiparele comportamentale necorespunzătoare în familie; de exemplu atunci când un membru al
familiei apare pentru ceilalţi ca un „ţap ispăşitor” strategie folosită în anumite familii pentru
ascunderea problemelor şi cauzelor reale, presante rămase nerezolvate.
Atât buclele feedback negative cât şi cele pozitive abundă în viaţa şi funcţionarea familiei. De aceea
pe măsură ce ajungem ca asistenţi sociali să înţelegem rolul feedback-ului, explicit sau implicit în
cadrul sistemului familial, vom începe să dezvoltăm o mai bună înţelegere a felului în care
comportamentul indivizilor şi sentimentele lor sunt în mod direct influenţate de către ceilalţi.
Explorând modul în care fiecare membru al familiei reacţionează faţă de un eveniment, vom
evidenţia feedback-ul pe care indivizii unei familii şi-l dau unii altora. La rândul său, acest lucru
deschide spre înţelegerea sensurilor vehiculate în familie care, apoi ne reîntorc la convingerile şi
valorile care dau contur comportamentului fiecărei persoane (Miller,2006, p.146).
Aşa cum am văzut, familia ca orice sistem inteligent, îşi bazează funcţionarea pe feedback-ul primit
atât din partea unor surse interne cât şi externe. Din următorul exemplu legat de feedback se poate
înţelege cum acesta poate duce, în anumite circumstanţe, la probleme emoţionale şi
comportamentale şi felul în care familia poate reglementa pattern-urile comunicaţionale în
conformitate cu un set de valori şi convingeri. Depinde însă cum se face acest lucru. Şi acum
exemplul: Un băieţel de 8 ani martor la explozia de furie şi strigăte a tatălui său faţă de mama sa, se
simte foarte speriat. Ca urmare, el îşi va exprima seentimentul de frică, mamei sale. Aceasta, dorind
ca fiul ei să nu aibă o experienţă negativă, îl convinge că ceea ce a făcut tatăl lui nu înseamnă nimic
şi că el nu trebuie să se simtă speriat. Ce se întâmplă de fapt, este că acest băieţel încă dintr-o fază
timpurie a dezvoltării sale va avea sentimentele negate de către mamă. Feedback-ul primit de la ea a
invalidat ceea ce copilul de fapt a simţit . Acest lucru poate avea serioase repercursiuni de-a lungul
vieţii el pierzându-şi încrederea cu privire la sensul/înţelesul emoţiilor sale, putând dezvolta
probleme emoţionale şi comportamentale. Vedem în acest exemplu şi faptul că stilul de comunicare
împrimă anumite forme de feedback care indică pattern-uri ce sunt replicate din nou şi din nou,
pentru a regla comportamentele din cadrul sistemului familial.

15
 Cauzalitate lineară şi circulară
Teoriile presistemice, care au fost de cele mai multe ori etichetate ca mecaniciste, încercau să
explice un fenomen complex prin ruperea întregului şi analiza separată a părţilor simple, apoi
unităţile erau investigate în ordine pentru a obţine exact cauza evenimentelor mai largi. În această
perspectivă simplă a universului fizic, raţionamentul se bazează pe cauzalitatea lineară: A determină
pe B care acţionează asupra lui C, cauzând apariţia lui D. Însă prin prisma acestui raţionament al
cauzalităţii lineare nu se poate examina contextul în care şi procesul prin care, comportamentul
propriu zis, apare; de asemenea, înţelegerea integrală a complexităţii a ceea ce există şi se
manifestă în cadrul unui sistem familial eşuează. De ex.: Nu putem ajunge la înţelegerea unei
situaţii familiale de tipul celei în care soţia – deşi victima a abuzurilor fizice exercitate de soţ –
rămâne ani în şir în relaţia violentă, decât dacă încercăm o analiză de evaluare a complexităţii
relaţiilor intrafamiliale disfuncţionale care să evidenţieze modelele de rol marital, resursele
individuale proprii victimei violenţei domestice, strategiile de coping la stres, balanţa de putere din
familie ş.a.m.d. acest lucru presupune însă angajarea unor raţionamete care să nu se bazeze pe
cauyalitatea lineară.
Perspectiva sistemică, spre deosebire de abordarea anterioară, este mai adaptată la
complexitatea ridicată a relaţiilor interpersonale. Cauzalitatea circulară subliniază că fiecare
eveniment a fost cauzat de unul anterior, dar la rândul său devine parte a unui lanţ cauzal, fiecare
influenţând şi fiind influenţat de altele evenimente. Deoarece membri unei familii prin ceea ce sunt
şi fac, dezvoltă influenţe reciproce unii asupra celorlalţi, surprinderea şi înţelegerea cauzalităţii
circulare în evaluarea familiei, ajută la operaţionalizarea unui comportament familial colectiv, ca
reflectare a tranzacţiilor familiale cotidiene.
Feedback-ul în sistemul familial este constatnt şi se manifestă în forme de comunicare variante,
incluzând afirmaţii verbale, limbaj corporal, ton şi expresii faciale. Deasemenea, el poate fi găsit în
comunicarea explicită cât şi la nivel implicit prin intermediul comportamentelor observabile şi prin
perceperea răspunsului emoţional al celuilalt. Comunicarea este necesar să vină nu doar dintr-o
singură direcţie, pentru a regla prin feedback un sistem familial. De aceea, comunicarea este mai
degrabă circulară decât lineară; de exemplu comunicarea foarte rar, ca să nu spunem că niciodată,
nu circulă de la opersoană la altă fără niciun fel de feedback. Când noi ne manifestăm într-un
anumit fel faţă de o altă persoană, noi percepem reacţiile sale în nenumărate feluri care ne ajută să
evaluam impactul a ceea ce am spus, sau am făcut. Toate formele de comunicare generează o formă
de răspuns dinspre celălalt, chiar şi atunci când răspunsul înseamnă ignorarea a ceea ce s-a spus sau
s-a făcut. În schimb, răspunsul comunicat va fi receptat, fie conştient fie inconştient ca o formă de

16
feedback şi un răspuns ulterior va fi generat. Răspunsurile au la bază sistemul nostru de convingeri
cuplat cu reacţiile noastre emoţionale faţă de un eveniment (Miller, 2006, p.148).
În continuare avem un exemplu ilustrativ pentru caracterul circular al comunicării şi al feedback-
ului: O fetiţă de 5 ani, la cumpărături cu mama sa. Cere să i se cumpere bomboane TIC-Tac. Mama
refuză. Fetiţa insistă şi insistă. Mama refuză. Fetiţa începe să plângă şi să ţipe : ” Îmi place Tic Tac-
ul! ” Îmi place Tic –Tac-ul ! ”. Mama tot mai jenată de faptul că situaţia scapă de sub control şi
atrage atenţia celor din magazin, cedează şi cumpără Tic –Tac. Fetiţa se opreşte din plâns,
mulţumită de rezultat. Mama iese cu fetiţa din magazin ruşinată şi furioasă din cauza
comportamentului fetiţei sale.
Mai multe mesaje şi forme de feedback sunt evidenţiate de acest exemplu. Fetiţa a învăţat,
conştient sau inconştient că dacă ea va plânge suficient de mult şi de tare şi dacă va insista, atunci
va primi ceea ce doreşte şi de aceea, ea va considera acest comportament ca unul rezolutiv şi îl va
repeta ori de câte ori va crede că poate conduce la acelaşi rezultat. Mama, va fi mai neliniştită de
acum încolo atunci când se va gândi să spună nu, cerinţelor copilei sale. Anxioasă la gândul că s-ar
putea repeta comportamentul din magazin, va avea reţineri de acum încolo să spună nu şi chiar va
începe să creadă că fiica sa are probleme de comportament. Aşa cum se vede din ex., feedback-ul
dinspre mamă spre fiică şi dinspre fiică înspre mamă, nu a avut loc de o manieră lineară. Mai
degrabă comunicarea a avut o natură circulară, fiecare răspunzând la reacţiile verbale şi/sau
nonverbale ale celeilalte.
Prin urmare, cauzalitatea circulară
 ne ajută să înţelegem mai bine feedback-ul interpersonal ;
 explică modul în care sunt generate problemele ce reprezintă efecte ale unor serii de mesaje
comunicate între doi sau mai mulţi indivizi. Problema ajunge să fie localizată la nivelul
pattern-ului de comunicare ce există şi se perpetuează atât la nivelul individului , cât şi în
interacţiunea cu mediul său social;
 nu neagă însă responsabilitatea individuală pentru acţiuni, ci, mai degrabă pune în lumină
faptul că noi toţi, reacţionăm şi răspundem la mediul în care trăim, iclusiv la subtilităţile
relaţiilor interpersonale. (Miller,2006, p.149).

În literatura de specialitate se subliniază faptul că noţiunile de liniar şi circular respectă contrastul

folosirii lor de către practicieni în evaluarea şi intervievarea familiilor. Explicaţia circulară este
sistemică şi este preferată de cei care lucrează în cadru sistemic, nu doar pentru că oferă o descriere
mai adecvată a situaţiilor sociale, dar şi pentru că oferă mai multe alternative de intervenţie socială.
Utilizând o perspectivă circulară, există trei tipuri de diferenţe care pot fi analizate în mod util
pentru evaluarea familiei prezentată în exemlu: Acestea includ 1) diferenţele între indivizi, 2)

17
diferenţele între relaţii şi 3) diferenţele între perioadele de timp. Astfel, orientând evaluarea către
solicitarea informaţiilor privind diferenţele, observăm că practicienii ajung să solicite mai multe
date relevante, fiind astfel mai eficienţi decât dacă ar urmări să obţină descrieri cauzale liniare.
Evaluarea problemelor folosind cadrul sistemic
Utilizarea unei viziuni sistemice asupra problemelor familiale are implicaţii privind culegerea
datelor în procesul evaluării. Mulţi clienţi, chiar şi cei desemnaţi de ceilalţi membri ca fiind
„problema”, se văd ca pe nişte victime ale acţiunilor altor membri sau ale acţiunilor factorilor
externi asupra cărora nu au nici un control. La început, majoritatea clienţilor, mai degrabă se
pregătesc să se plângă asistenţilor sociali de cei care le cauzează problema, decât să facă eforturi în
a se schimba. Din cauza percepţiei selective a cauzelor situaţiilor problematice, aceştia nu oferă
informaţii care ar ajuta asistentul social să formuleze o imagine clară despre cum pot fi reîntărite
sau multiplicate problemele fie de client, fie de alt membru al familiei. de aceea, este important ca
practicianul să aibă un cadru conceptual adecvat şi abilităţi pentru a identifica ţintele intervenţiei
(persoane, relaţii, comportamente) din cadrul proceselor familiale şi pentru a solicita date relevante
despre sistemul familial. Altfel asistenţii sociali ar putea să aleagă eronat pe cine îşi focalizează
intervenţia în sensul schimbării comportamentului acelor persoane, neglijând influenţa altor membri
semnificativi asupra problemelor din sistem.
Este important ca practicianul să ţină cont de faptul că atunci când clienţii îşi descriu problemele
aceştia adesea vorbesc detaliat despre dificultăţile pe care le au în relaţionarea cu membrii familiei
sau cu alţii care nu sunt prezenţi. În astfel de situaţii când nu se pot observa direct interacţiunile,
intervine o sarcină importantă pentru asistentul social şi anume, solicitarea unor informaţii cât mai
specifice de la clienţi, ceea ce va permite evaluarea patternurilor interacţionale şi a regulilor
sistemului familial. Pentru a identifica patternurile care stau la baza familiei, trebuie solicitate
informaţii descriptive despre comportament şi modul de comunicare al tuturor persoanelor
implicate şi apoi stabilite secvenţele tranzacţionale discrete şi evenimentele ce au avut loc înainte,
în timpul, dar şi după ce incidentul a fost identificat. Este recomandabil să li se ceară clienţilor să
facă o relatare fidelă a unui eveniment astfel încât asistentul social să înţeleagă ce s-a întâmplat, ca
şi când ar fi fost prezent.
Pentru a-i ajuta pe clienţi să înţeleagă necesitatea unei evaluări globale, este de ajutor să le fie
explicat faptul că familia este un sistem, că întreaga familie este afectată şi pot fi transferate
problemele experimentate de un membru la alţii sau la întreaga familie. Trebuie accentuat faptul că
în interacţiunile care implică membri familiei, se află cauzele problemelor dar şi soluţiile. Putem
considera de aceea că scopul primar al intervenţiei familiale este reprezentat de echilibrarea balanţei
tiparelor interacţionale dintre membrii familiei astfel încât, cât mai multe forme de relaţionare
eficace să devină posibile.

18
 Sistemele închise şi sistemele deschise
Sistemele pot fi relativ închise sau deschise în funcţie de măsura în care sunt organizate
pentru a interacţiona cu mediul extern. Un sistem deschis primeşte input (materie, energie,
informaţie) dinprejurul său, şi eliberează output-uri înapoi, în aceste împrejurimi, adică în mediul
său mai mult sau mai puţin apropiat.
Teoretic, sistemele închise nu sunt capabile să participe la astfel de tranzacţii; de fapt, sistemele
sunt rar izolate sau închise totalmente faţă de exterior. Teoretic, pentru ca o familie să opereze ca un
sistem închis, toate tranzacţiile şi comunicările cu exteriorul ar trebui să înceteze. Cu toate acestea,
unele familii, precum familiile de emigranţi recenţi, există în izolare, membrii comunicând aproape
exclusiv între ei, suspicioşi faţă de necunoscuţi şi alimetând dependenţa faţă de familie.
Caracterizate de Constantine (1986) ca echilibrate în principal prin feeback negativ, asemenea
familii caută să se menţină în cadrul tradiţiilor şi convenţionalităţilor trecutului şi să prevină pe cât
posivil, schimbarea. În cazuri extreme, asemenea familii pot încerca chiar să impună tipare
comportamentale rigide şi nemodificabile, ferindu-se de tranzacţiile cu lumea externă. . Familiile
închise impun reguli stricte şi au o structură puternic ierarhizată care forţează membrii individuali
sa-şi subordoneze bunăstării grupului, nevoile lor. Loialitatea este pe primul loc, regulile rigide,
tradiţia trebuie urmată, orice abatere fiind considerată o sursă de haos.
Aceste sisteme închise tind spre entropie, regresând gradual, din cauza input-ului insuficient,
riscând să devină dezorganizate şi dezechilibrate.
Sistemele deschise folosesc ambele tipuri de bucle feedback: negative (de atenuare) şi
pozitive (de amplificare). De asemenea, se consideră că ele operează pe baza principiului
echifinalităţii, însemnând că acelaşi echilibru final, poate fi rezultatul unor puncte de plecare
diferite (sistemele închise prin contrast, nu au proprietatea de echifinalitate chiar dacă constanţa
finală este determinată exclusiv, de condiţiile sale iniţiale).
În interiorul sistemelor închise, nu numai că aceleaşi rezultate pot fi obţinute din condiţii iniţiale
diferite, dar aceeaşi stabilitate iniţială, poate produce rezultate diferite. De aceea, foarte importantă
este în acest caz, aprecierea modului de funcţionare a familiei. Trebuie studiată organizarea familiei
ca sistem, procesele interactive ale grupului şi apoi trebuie căutată în particular, originea acestor
interacţiuni. Echifinalitatea se exprimă în faptul că un asistent social poate interveni într-o familie
asupra oricăruia dintre diversele puncte de pornire în asistare, sau prin oricare dintre diferitele
tehnici de asistare pentru a obţine acelaşi rezultat, adică o mai bună, mai eficientă funcţionare
socială a familiei.

19
 În aprecierea gradului de deschidere a unui sistem familial, asistentul social are nevoie să
evalueze cum şi cât de bine prelucrează familia noua informaţie, mai exact, daca noile input-uri
provoacă familiei o criză (de exemplu descoperirea că unul dintre copii, adolescent, se droghează).
În termeni sistemici, sitemele deschise sunt considerate a fi negentropice: ele s-au organizat
astfel încât să fie adaptabile, deschise la noi experienţe şi capabile să modifice tiparele care sunt
improprii pentru pentru situaţia prezentă. Prin schimburile cu exteriorul, sistemele deschise
amplifică schimbarea pentru a deveni mult mai organizate şi dezvoltă resurse pentru a repara
căderile sale în funcţionare, temporare sau minore.
La sistemele închise lipsa unor asemenea schimburi cu mediul, scade competenţa lor de a controla
stresul provocat de noile evenimente ce apar în viaţa familiei cu impact negativ asupra modului de
funcţionare.
Subsisteme şi graniţe
Subsistemele sunt părţi ale unui sistem mai larg, desemnate să îndeplinească funcţiile şi
procesele particulare din interiorul acelui sistem, pentru a menţine şi susţine sistemul ca întreg.
Fiecare familie are un număr de asemenea subdiviziuni coexistente, formate în funcţie de generaţie,
gen, interes, rol şi funcţie în cadrul familiei (Minuchin, 1974).
Cele mai durabile subsisteme sunt: subsistemul marital (soţ-soţie), parental (părinte-copil) şi
monoparental (mamă/tată-copil). Subsistemele din cadrul unei familii stau în echilibru sau relaţie
dinamică reciprocă, fiecare influenţând şi fiind influenţat de celelalte. Toate sunt organizate pentru
a-şi realiza scopurile proprii ca subsisteme, dar şi pe cele finale ale sistemului de care aparţin.
Subsistemul soţ-soţie este unitatea primară, centrală pentru viaţa familiei de început şi continuă să
joace un rol major pentru viaţa familiei pe tot parcursul evoluţiei acesteia. Oricare disfuncţie de la
nivelul acestui subsistem afectează şi se reflectă asupra întregii familii.de exemplu, copiii suferă din
cauza neînţelegerilor dintre părinţi şi nu de puţine ori ei formează alianţe (prin cooptare de membri)
cu un părinte împotriva celulilalt fapt care sşubrezeşte unitatea şi funcţionalitatea familiei ac întreg.
Deciziile luate împreună de către soţ şi soţie, administrarea conflictelor, planurile de viitor ale
familiei, întâlnirea dintre nevoile sexuale şi de dependenţă ale celor doi soţi, conturează un model al
interacţiunii barbat-femeie, care va afecta socializarea de gen a copiilor in familie cât şi relaţiile
viitoare ale copiilor.
Subsistemul părinte-copil are un rol esenţial în educarea, îndrumarea, socializarea copiilor. Prin
interacţiunea cu părinţii, copii învaţă printre altele să negocieze cu cei cu care interacţionează,
dezvoltându-şi astfel, deprinderile sociale dar şi capacitatea decizională .
Problemele din acest subsisteml (rebeliunea, fuga de acasă s.a.m.d) reflectă gradul de instabilitate
sau dezorganizare familială. Prin participare la subsistemul parental, un copil îşi poate dezvolta
deprinderi sociale, pattern-uri de cooperare, competiţie, suport mutual şi mai târziu, ataşament faţă

20
de prieteni. Deprinderile interpersonale sunt întărite prin itermediul experienţelor şcolare şi de la
locul de muncă. Deşi impactul acestui subsistem nu este întotdeauna clar remarcat atunci când
copiii sunt tineri, influenţele sale asupra funcţionării familiei sunt extinse.
Alte subsisteme, mai puţin durabile, există în toate familiile. Tată-fiică, mamă-fiu, tată-fiul cel
mare, mamă-fiul cel mic sunt numai câteva dintre alianţele comune ce se pot dezvolta în interiorul
unui grup familial. Durata prelungită a uneia dintre aceste alianţe în detrimentul subsistemului
marital, poate semnala asistentului social o potenţială instabilitate şi dezorganizare existente în
interiorul subsistemului.
Interacţiunea familială este guvernată de reguli de cele mai multe ori flexibile, care au fost
dezvoltate şi modificate într-un mod caracteristic de-a lungul timpului în familie, prin încerrcări şi
erori. Asemenea reguli (de exemplu, cine are dreptul să-i spună şi să-i facă cuiva ceva) definesc
ceea ce este permis şi ceea ce este interzis, ele servesc la funcţionarea eficientă a familiei şi la
reglarea comportamentului unui membru faţă de celălalt/ceilalţi. Originea unor asemenea reguli este
căutată în perioadele/stadiile de explicită şi implicită negociere între membri familiei. Regulile
însele devin atât de bine acceptate şi receptate de către familie încât, în cele mai multe cazuri, ele
sunt luate drept argument pentru a atrage atenţia acelor membrii ai familiei(de regulă adolescenţii)
care încearcă să schimbe, să conteste, sau să ignore unele sau altele dintre aceste reguli.
În evaluarea modelelor de relaţionare ale familiei, practicienii trebuie să urmărească şi măsura în
care rudele sunt implicate în patternurile de relaţionare ale familiei.
Devierea de la limitele subsistemului poate surveni într-unul din următoarele moduri:
- prin implicare (supraimplicare)
sau
- prin dezangajare.
În primul caz, graniţele interne sunt prea permeabile şi membrii familiei devin prea implicaţi unii
în vieţile celorlalţi, autodeterminarea şi autonomia personală fiin viciate. În cel de-al doilea caz,
graniţiele sunt rigide, membrii familiei formează un cămin, dar operează cu entităţi separate, cu
schimburi de sentimente sau ineteracţiuni reduse între ei.
Graniţele sunt linii de demarcaţie invizibile care separă familia de mediul extern, ele
circumscriu şi protejează integritatea sistemului şi astfel, determină cine sau ce este în interiorul său
şi, ce rămâne în exterior.
Graniţele nu sunt doar exterioare, există şi graniţe interioare, înlăuntrul familiei însăşi. Limitele sau
graniţele interne diferenţiază subsistemele; ele ajută la menţinerea şi definirea subsistemelor
distincte în cadrul sistemului ca ansamblu.
Aşa cum scria Minuchin (1974), graniţele trebuie să fie suficient de bine definite, pentru a
permite membrilor familiei să-şi îndeplinească rolurile şi sarcinile de rol fără vreo interferenţă. În

21
acelaşi timp, ele trebuie să fie deschise îndeajuns pentru a permite contactul dintre membrii
subsistemelor şi alţii. De exemplu, graniţele clare dar flexibile, dintre părinţi şi copii permit
apropierea când este necesară şi în acelaşi timp, asigură că individualitatea fiecăruia va fi respectată
şi păstrată.
Informaţia poate fi schimbată de-a lungul graniţelor permeabile atunci când este nevoie. Totodată,
fiecare subsistem este liber să-şi îndeplinească sarcinile proprii şi responsabilităţile. Astfel, graniţele
susţin autonomia şi siguranţa fiecărui subsistem şi în acelaşi timp, menţin interdependenţa tuturor
subsistemelor sistemului familial.
Claritatea limitelor subsistemului este de fapt mult mai importantă decât cine îndeplineşte ce
funcţie. Ca o ilustrare, subsistemul părinte-copil poate fi îndeajuns de flexibil pentru a include un
bunic, atâta timp cât liniile responsabilităţii şi autorităţii rămân clare.
Astfel, în timp ce limitele dintre membrii familiei pot varia ca grad de permeabilitate, ele au nevoie
să fie trasate clar şi vizibil pentru toţi. Dacă graniţele sunt prea vagi, sau prea rigide, aceste lucruri
provoacă de exemplu confuzie în privinţa îndeplinirii rolurilor, în comunicare, în rezolvarea
problemelor şi administrarea resurselor adică, pot determina disfuncţionalităţi în familie.
În literatura de specialitate din domeniul asistenţei sociale se vorbeşte despre trei tipuri de
graniţe: deschise, închise, ocazionale. Fiecare din aceste tipuri implică stiluri distincte de relaţionare
cu mediul exterior.
Sistemul familial închis
Sistemul familial închis este caracterizat de reguli stricte care limitează tranzacţiile cu
mediul extern şi limitează persoanele din anturajul intern şi extern, obiectele, informaţiile, ideile.
Uşi închise, control parental rigid, excursii supravegheate, investigarea străinilor, garduri înalte şi
numere de telefon secrete sunt câteva dintre caracteristicile sistemelor familiale închise.
Sistemul familial deschis
În acest tip de sistem familial graniţele sunt flexibile, extinzând teritorialitatea familială
către cea a comunităţii, facilitând acceptarea influienţei culturale venite din exteriorul familiei.
Indivizilor le este permis să-şi controleze acţiunile interne şi externe în măsura în care nu au
impact negativ asupra membrilor familiei şi dacă nu încalcă regulile acesteia. Caracteristicile
sistemului familial deschis includ faptul că membri familiei primesc musafiri, îşi vizitează prietenii,
membrii aparţin şi unor grupuri din exterior şi permit schimbul de informaţii cu o cenzurare minimă
a mass-mediei. Graniţele deschise ale unei familii maximizează şi întăresc schimburile cu alţi
membri ai comunităţii; de pildă în aceste familii musafirii nu sunt doar bineveniţi ci sunt văzuţi ca
având o contribuţie la bunăstarea familiei.

22
Graniţele sunt utile dacă conduc implicit la definirea sistemului în general ca entitate ce
funcţionează. Ele încadrează familia ca întreg, trasând limite în jurul subsistemelor cât şi în jurul
membrilor .

Stabilitate şi schimbare
Pentru ca un sistem familial să-şi poată menţine identitatea şi continuitatea, trebuie să fie capabil să
tolereze schimbarea. Evoluţia este o parte normală şi necesară a experienţei fiecarei familii.
Este însă important de stabilit în ce măsură un sistem familial poate tolera schimbarea.
Teoreticienii sistemici folosesc conceptele de morfostază şi morfogeneză pentru a descrie
abilitatea unui sistem de a rămâne stabil în contextul schimbării şi invers, de a se schimba în
contextul stabilităţii. Pentru buna funcţionare a unui sistem, ambele procese sunt necesare.
În interiorul fiecărui sistem există tensiuni inevitabile între forţe ce caută stabilitatea, constanţa pe
de o parte, şi forţele opuse, ce promovează schimbarea, pe de altă parte.
Morfostaza cheamă familia să-şi intensifice interacţiunile implicând feedback-ul negativ. Precum
homeostaza, mecanismele morfostatice caută să împingă sistemul către noi nivele de funcţionare,
permiţându-i să se adapteze la condiţiile de schimbare.
Morfogeneza, reclamă feedback-ul pozitiv pentru a încuraja progresul, inovaţia şi schimbarea.
Subravieţuirea unui sistem depinde de interacţiunea dintre cele două mecanisme.
În funcţionarea efectivă a familiei este nevoie atât de stabilitate, cât şi de schimbare. O
familie este un subiect continuu pentru presiunile interne determinate de dezoltare, de
experimentarea schimbării de către unul sau altul dintre membri (de exemplu trecerea de la copilărie
la adolescenţă). În acelaşi timp, familia trebuie să aibă capacitatea să se acomodeze la schimbările
condiţiilor externe (de exemplu, cele impuse închiderea unei intreprinderi şi astfel pierderea unui
loc de munca). Minuchin (1974) centrându-se pe comportamentele structurale ale familiei, notează
că răspunsul la aceste presiuni necesită o „constantă transferare a poziţiilor membrilor familiei” în
relaţiile fiecăruia cu ceilalţi, astfel încât, ele să poată creşte în timp ce sistemul familial îşi menţine
continuitatea (p.60). Autorul argumeantează că disfuncţiile familiale rezultă din rigiditatea tiparelor
sale tranzacţionale precum şi ale graniţelor ei atunci când familia se confruntă cu constrângeri şi, că
aceste disfuncţii corespund rezistenţei familiei de a explora soluţii alternative. Minuchin conchide
că familiile care se adaptează eficace la presiunile inevitabile ale vieţii în moduri ce conserva
continuitatea sa, acelea se vor restructura mai uşor atunci când se dovedeşte necesar.

2.2. Contribuţia lui Allen Pincus şi Anne Minahan

Abordarea sistemică a apărut în spaţiul asistenţei sociale odată cu publicarea unor studii ale lui
David Morris, Howard Goldstein şi ale lui Pincus şi Minahan (1973). Aceştia din urmă au reuşit să

23
creeze şi să impună o grilă conceptuală care a depăşit graniţele unei simple aplicări a teoriei
sistemelor în asistenţa socială.
Teoria sistemelor a avut în principal trei contribuţii la dezvoltarea teoriei şi practicii
asistenţei sociale:
1. Prima, se referă la asigurarea bazelor unei profesii unitare, deoarece în momentul când s-a
făcut adoptarea şi adaptarea teoriei sistemelor, asistenţa socială suferea la capitolul coerenţei
metodologice. Astfel se simţea nevoia unei anumite unităţi conceptuale, metodologice, solicitată
mai ales de practica asistenţei sociale.
2. Ccea de-a doua contribuţie se referă la asigurarea unei teorii complete şi adecvate practicii
asistenţei sociale; spre deosebire de alte teorii care aveau o aplicabilitate limitată, teoria
sistemelor s-a dovedit mai completă din perspectiva utilizării ei în practică.
3.Cea de-a treia contribuţie se referă la sprijinirea unui efort de integrare a diverselor tradiţii şi
metode şi modele de practică pe care în timp asistenţa socială le-a experimentat. Astfel, odată cu
teoria sistemelor compartimentarea rigidă a metodelor începe să se şteargă şi iese în evidenţă
faptul că aceste metode teoretico-metodologice pot fi integrate unele cu altele, se pot utiliza în
complementaritate.
Pincus şi Minahan (1973) arată faptul că un asistent social va lucra în cariera lui cu sisteme
diferite, de mărimi diferite şi că nu e indiferent dacă el/ea va putea sau nu, să distingă între aceste
sisteme. Ei vorbesc de faptul că rolul asistentului social poate fi văzut în relaţie cu patru tipuri de
sisteme:a) sistemul agentului schimbării, b) sistemul client, c)sistemul ţintă şi d) sistemul
acţiunii.
a) Primul, sistemul agent al schimbării, (conform unui concept împrumutat de Pincus şi
Minahan de la Lippitt şi Watson), descrie varietatea specialiştilor care lucrează cu diferite tipuri de
sisteme, fiind agenţi ai schimbării.
b) Cel de al doilea concept sistemul client, este tot un concept împrumutat de la Lippitt şi
Watson, care-l foloseau pentru a desemna un sistem specific care primeşte ajutor; dar Pincus şi
Minahan dau acestui concept un sens puţin diferit. Astfel, ei consideră sistemul client ca fiind acea
persoană, familie, grup, organizaţie sau comunitate, care angajează serviciile unui asistent social ca
agent al schimbării. Termenul "client" sau sistemul client, nu trebuie înţeles drept identic cu ţinta
intervenţiei asistentului social, deşi, în mod obişnuit, în asistenţa socială are loc această identificare.
c) Persoana, familia, grupul, organizaţia, comunitatea, sau anumite sub-componente ale acestora
asupra cărora asistentul social direcţionează eforturile sale de schimbare, constituie sistemul ţintă.
Prin urmare, o sarcină importantă a diagnosticului social pe care asistentul social îl pune în
colaborare cu sistemul client, este de a determina acele probleme, condiţii sociale care trebuie
modificate în beneficiul sistemului client. Astfel, asistentul social poate lucra pentru sistemul client,

24
în favoarea sistemului client şi poate interveni printr-o interacţiune directă asupra sistemului ţintă şi
poate să determine influenţa dinspre alte sisteme în intervenţia asupra sistemului ţintă. Însă de multe
ori, sistemul client şi sistemul ţintă se suprapun sau chiar sunt identice.
d) Sistemul acţiunii înseamnă sistemul prin intermediul căruia îşi exercită influenţa asupra
sistemului ţintă (individ, grup sau organizaţie). Sistemul acţiunii este compus din toate acele
persoane şi procese angajate în influenţarea sistemului client şi /sau ţintă (de ex. familia unui
delincvent poate fi un sistem acţiune prin intermediul căruia asistentul social realizează intervenţia a
cărei ţintă este un adolescent delincvent).
Fazele procesului de asistare socială, de realizare a schimbării descrise de Pincus şi Minahan
(1973) sunt următoarele :
1) recunoaşterea problemei şi iniţierea angajării sistemului client şi sistemului agent al schimbării;
în procesul de asistare;
2) identificarea sistemului client, a sistemului ţintă, a sistemului agent al schimbării, a sistemului
acţiunii în funcţie de problemă şi stabilirea unui contract cu sistemul client;
3) precizarea şi formarea sistemului acţiunii;
4) activitatea pe care o realizează sistemul acţiunii;
5) evaluarea, încheierea sau transformarea sistemului acţiunii.
Principalele abilităţi profesionale pe care le indică Pincus şi Minahan vorbind de munca de
asistenţă socială conform modelului sistematic, îndemânări care fac posibilă îndeplinirea rolului
său de agent al schimbării de către acesta (el/ea), pot fi clasificate în funcţie de trei arii distincte şi
anume:
a) îndemănări specifice ariei culegerii de date (de ex. îndemănarea de a formula întrebări, de a
folosi un material scris existent);
b) îndemănâri legate de aria analizei datelor;
c) îndemănâri care ţin de aria intervenţiei sociale.
Toate aceste trei categorii de îndemânări se regăsesc în toate fazele procesului de asistare
socială a persoanei individuale şi/sau a familiei.
a) Adunarea datelor
Pincus şi Minahan (1973) afirmă că foarte multe dintre problemele cu care se confruntă
asistenţii sociali le solicită acestora să adune date cu privire la o diversitate de sisteme şi având
drept surse ale informaţiilor tot o varietate de sisteme. Autorii precizează că abordarea propusă
de ei pentru a analiza îndemănârile asistentului social în colectarea datelor, rezultă în cea mai
mare măsură, din literatura referitoare la metodologia utilizată în cercetarea ştiinţifică. Tehnicile
colectării datelor pot fi împărţite şi ele în trei mari categorii:

25
 Întrebările: în cazul întrebărilor, asistentul social foloseşte drept cadru sau instrument de lucru
interviul. Această tehnică a punerii întrebărilor poate să se desfăşoare într-o manieră directă şi
pe cale verbală. O altă manieră directă se referă la punerea întrebărilor în scris, prin chestionar.
Un alt aspect se referă la tehnici proiective sau alte tehnici indirecte verbale sau scrise, ca de ex.
jocul de rol sau exerciţiile prin care clientul completează nişte propoziţii etc.
 Observarea: o altă categorie de tehnici sunt proprii metodei observaţiei al cărei rol se exprimă
în două sensuri: observarea comportamentelor şi interacţiunilor sociale şi observarea obiectelor
neînsufleţite (felul în care arată casa, strada, cartierul). În cazul observării comportamentelor,
asistentul social poate utiliza fie observaţia participativă, fie observaţia nonparticipativă (este
un observator exterior).
 Utilizarea materialului scris existent: la adunarea datelor asistentul social poate folosi
dosare ale cazului, date din ziare cu privire la situaţii similare, informaţii ce conţin precizări
legislative, cărţi de specialitate, date statistice, materiale ale diferitelor organisme locale,
rapoarte de cercetare, iar dacă există o relaţie de încredere cu clientul se pot folosi chiar şi
jurnale sau documente personale ale acestuia sau acesteia.
Gradul de adecvare al unei anumite metode sau tehnici va depinde de un număr de factori
printre care:
- tipul datelor de care este nevoie; alegerea tehnicii de colectare a datelor va ţine cont de
nevoile sistemelor vizate;
- mărimea şi tipul sistemului studiat (de ex. când se culeg date despre o comunitate pot fi
folosite toate tehnicile);
- solicitările pe care tehnica de colectare a datelor aleasă de asistentul social le pune în faţa
clientului; (de ex. dacă clientul este analfabet nu vom folosi chestionarul prin
autoadministrare);
- relaţia asistentului social cu sistemul studiat;
- gradul de implicare pe care asistentul social îl doreşte în ceea ce-l priveşte pe client;
- urgenţa cu care trebuie obţinute datele.
b) Analiza datelor
Îndemănârile clasificate în această arie de activitate se referă în principal la îndemănârile
analitice care vor fi folosite de asistentul social în toate fazele procesului de asistare socială, proces
în care el îşi îndeplineşte rolul de agent al schimbării. Aceste îndemănâri implică:
 Folosirea teoriilor, conceptelor şi orientărilor teoretice pentru a da sens informaţiilor deja culese.
Aceasta solicită o serioasă cunoaştere a teoriei, conceptelor, orietărilor teoretice ce sunt sau vor
fi folosite şi totodată abilitatea de a pune în legătură cadrul conceptual cu situaţia concretă prin

26
 intermediul procesului de gândire inductiv şi deductiv (teorii psihologice, sociologice,
filosofice, economice etc.).
 Luarea deciziilor care include: judecăţi, predicţii, selecţia în cadrul alternativelor, stabilirea
scopurilor. Pentru a înţelege deprinderea de luare a deciziilor trebuie să ştim că fiecare asistent
social trebuie să deţină cunoştinţe cu privire la factorii care influenţează judecăţile pe care el/ea
le face (volumul de informaţii pe care le deţine şi efectele perverse), să cunoască diferitele
modele care stau la baza procesului decizional, să aibă cunoştinţe privind caracteristicile
deciziilor, caracteristici care vor afecta aplicabilitatea şi dezirabilitatea diverselor perspective
decizionale. Aceste caracteristici se referă la complexitatea, gradul de risc sau de incertitudine
pe care-l implică decizia luată.
c) Intervenţia
Allen Pincus şi Anne Minahan (1973) definesc deprinderile de intervenţie ale asistentului social
astfel: " îndemănârile sau deprinderile de intervenţie sunt acele tehnici folosite de asistentul social
pentru a influenţa şi a face mai eficientă schimbarea în cazul sistemului ţintă în beneficiul
sistemului client " (pg. 51). Ei spun că datorită complexităţii ariei în care se includ aceste deprinderi
este aproape imposibilă dezvoltarea unei scheme de clasificare. Totuşi, pot fi folosite câteva criterii
în funcţie de care se pot evidenţia categoriile principale de deprinderi utilizate în intervenţie de către
asistenţii sociali:
a) Un prim criteriu de calsificare a deprinderilor de intervenţie, se referă la mărimea sistemului
în care sunt angajate deprinderile de intervenţie. Dacă avem în vedere acest criteriu putem
evidenţia următoarele deprinderi: - a persuadării (convingerii); - a confruntării; - deprinderea
ce face trimitere la sentimentele suportive (încrederea, empatia). Oricare din aceste
îndemănâri (tehnici) poate fi angajată în diferitele sisteme (individual, grup).
b) Un alt criteriu este cel al nivelului la care deprinderile de intervenţie sunt direcţionate: nivel
comportamental, afectiv, volitiv ş.a.m.d.
c) Sistemele sau orientările teoretice de la care derivă tehnicile de intervenţie pe care le folosim
reprezintă un alt criteriu pe baza căruia putem decela între diferite tipuri de deprinderile de
intervenţie. De ex. din teoria învăţării derivă îndemănâri proprii jocului de rol, modelării,
aşa cum din teoria psihoanalitică derivă îndemănârile de sondare în profunzime a
personalităţii, şi exemplele ar putea continua.
d) Un alt criteriu se referă la rolurile jucate de asistentul social în funcţie de care sunt alese din
zestrea de deprinderi, doar unele; de exemplu rolul avocat solicită din partea asistentului
social îndemănâri care să-i permită să-l reprezinte pe client în relaţia cu alte servicii sociale,
să fie un susţinător al intereselor acestuia etc.

27
 Pincus şi Minahan (1973) invocă o mai veche distincţie între moduri directe şi indirecte prin
care asistentul social se dovedeşte de ajutor clientului. Deşi iniţial distincţia se referea la munca cu
grupurile, Pincus şi Minahan cred că ea are o aplicabilitate mai extinsă. Astfel, ei cred că un mod
indirect de a te dovedi de ajutor sau de a asista, se referă la acele intervenţii care sunt folosite pentru
a modifica condiţiile "sistemului acţiune" care, la rândul său va exercita influenţe pe mai departe.
Modul direct de a oferi asistenţă cuprinde acele intervenţii folosite de asistentul social pentru a
efectua schimbări prin intermediul interacţiunii sale personale, imediate cu unul sau mai mulţi
membrii ai unui sistem acţiune sau ai unui sistem ţintă. Îndemănârile sau deprinderile de intervenţie
directă sunt interacţionale (deprinderi de mediere, de comunicare în general, între care foarte
important este deprinderea ascultării active ş.a.m.d.

Teme de control:

1. Exemplificaţi pornind de la un caz pe care îl cunoaşteţi, folosirea cauzalităţii circulare în

evaluarea familiei.

2. Identificaţi pornind de la un caz pe care îl cunoaşteţi, trasături caracteristice pentru un sistem

familial închis.

3.Dati doua exemple de situaţii în care sitemul client şi sistemul ţintă sunt sisteme distincte şi doua
exemple în care sunt unul şi acelaşi sistem.

Temă de reflecție: Gândindu-vă la propria voastră familie, identificaţi conform perspectivei

dezvoltării, în ce stadiu al evoluţiei se află familia şi care sunt sarcinile specifice ei.

28
 UNITATEA TEMATICĂ 2
Capitolul III
METODE, MODELE si INSTRUMENTE DE EVALUARE

Complexitatea realităţii sociale impune utilizarea unei varietăţi de teorii şi metode de evaluare
şi de intervenţie socială. Nu există o singură teorie şi o singură metodă care să fie infailibile în
practică. Asistenţii sociali, în încercarea lor de a înţelege unitatea lor de atenţie tradiţională -
persoana în spaţiul său de viaţă, inclusiv spaţiul familial - sunt confruntaţi cu o mare cantitate de
informaţii care trebuie ordonată, selectată, aranjată, clasificată, analizată şi interpretată.
În cadrul evaluării - pentru a spori claritatea înţelegerii- este nevoie de un proces cognitiv, de un
tipar (pattern) care să medieze între subiectul cunoscător – asistentul social – şi realitatea de
cunoscut. Claritatea înţelegerii, ca proces cognitiv, se construieşte prin operaţii de tip analitic
precum : parţializarea, decuparea parţii din întreg, reducţia, inducţia, deducţia şamd. În acest mod,
informaţiile pot fi colectate, analizate, administrate şi utilizate în procesul de asistenţă socială.
Deoarece de prea multe ori, se omite ceva din ansamblu, iar acel ceva se poate dovedi esenţial in
demersul de înţelegere şi evaluare, o soluţie o reprezintă adoptarea unui “mod de gândire sistemic”
şi în acest context, ” folosirea metaforelor şi modelelor vizuale / simulări ale realităţii” (Compton şi
Galaway, 1989, p.101) .
Pentru realizarea evaluarii sunt utilizate modele de evaluare precum modelul McMaster şi cel
procesual, metode de culegere a informaţiilor precum interviul şi observaţia dar şi instrumente
precum ecoharta şi genograma.
3.1 Metode de culegere a informaţiilor:
Cu ajutorul interviului asistentul social urmăreşte să obţină informaţii directe prin întâlniri cu cât
mai mulţi membrii ai familei (când mai mulţi din familie sunt prezenţi este mai puţin probabil să fie
distorsionate informaţiile despre familie pe care asistentul social urmăreşte să le obţină). Sunt
angajate deprinderi şi tehnici de intervievare, printre cele mai utilizate fiind intrebările, ca de ex.
întrebările care urmăresc să descopere cauzalitatea circulară.
Teme abordate în interviurile de evaluare a familiei : problema (ce anume a determinat nevoia
asistaării, de ce familia are tocmai acum nevoie de ajutor, cu ce fel de probleme se confruntă familia
în mod curent, cât de grave şi de urgente sunt problemele), funcţionarea internă a familiei (arii de
competenţă ale familiei, resurse psihologice şi sociale folosite pentru viaţa de fiecare zi, cât şi
pentru a face faţă crizelor care apar, cum îşi descriu membri familia ca întreg şi relaţiile dintre ei,
care este natura relaţiilor din cadrul familiei, care sunt patternurile de interacţiune dintre membri,

29
care dintre acestea par să menţină problema, care este structura ierarhică a familiei, cine are puterea,
cum este folosită aceasta, care sunt resursele şi forţele familiei ca unitate, cât şi ale membrilor, ce
pot fi mobilizate pentru rezolvarea problemelor, cum comunică familia, este comunicarea directă,
deschisă, onestă, cum funcţionează membrii familiei în rolurile lor formale şi informale, cum sunt
graniţele dintre indivizi,cele din jurul subsistemelor şi din jurul familiei ca întreg ? ), ciclul de viaţă
al familiei (care este istoria familiei, în care stadiu al ciclului vieţii se află familia, cât de bine
reuşesc membrii familiei să facă faţă nevoilor şi crizelor de dezvoltare, cât de bine îşi îndeplinesc
rolurile şi sarcinile aferente fiecărui stadiu, care sunt căile obişnuite de rezolvare a crizelor de
dezvoltare, mediul (care este natura relaţiilor familiei cu mediul, factorii de mediu promovează sau
îngreunează dezvoltarea familiei, cât de dependentă sau autosuficientă este familia în raport cu
resursele externe, care sunt relaţiile familiei cu prietenii, rudele, persoanele cheie din comunitate,
care aspecte ce ţin de moştenirea culturală a familiei pot asigura forţe sau bariere în cale dezvoltării
familiei, care sunt sistemele de suport informale şi formale ale familiei?) (Collins, D., Jordan, C.,
Coleman,H., 1999, p.126,7).
Observaţia este o metodă esenţială în activitatea asistentului social în vederea evaluării familei.
Ceea ce este foarte greu de descris în cuvinte, ceea ce este greu de exprimat (evenimente, emoţii,
dinamica relaţiilor şamd) poate fi captat cu ajutorul unei observări planificate, pregătite şi derulate
sistematic. Munca asistentului social oferă oportunităţi pentru folosirea observaţiei în vederea
dezvoltării unei înţelegeri nuanţate a familiei: Astfel, vizitele în familie ale asistentului social fac
posibilă o evaluare ecologică ce reuneşte individul, familia şi comunitatea; sunt făcute observaţii
asupra mediului fizic, asupra condiţiilor de locuit, asupra siguranţei din comunitatea în care se află
familia, asupra relaţiilor şi pattern-urilor relaţionale din familie, ale familiei cu mediul, şamd.

3.2. Instrumente de evaluare a familiei

Harta ecologică (eco-map) dezvoltată în 1975 ca instrument de evaluare cu rolul de a-i ajuta
în munca lor pe practicienii din serviciile publice de protecţie a copilului, a devenit în prezent un
instrument larg utilizat în asistenţa socială, care portretizează familia sau individul în spaţiul vieţii.1
Aşa cum precizează Hartman şi Laird (1983) ecoharta este un instrument vizual ce dă posibilitate
atât asistentului social cât şi familiei să vizualizeze grafic familia şi relaţiile acesteia cu mediul,
adică funcţionarea ei în spaţiu. Acest instrument simulează într-o manieră dinamică, sistemul
ecologic ale cărui graniţe cuprind individul sau familia în relaţie cu mediul. Între aceste graniţe sunt
incluse sistemele majore, împreună cu relaţiile lor ce afectează şi sunt afectate de către sistemul
client. Astfel, ecoharta identifică şi caracterizează conexiunile semnificative, fie cu conţinut de

1
Pentru informaţii mai detaliate şi exemplificări legate de realizarea ecohărţii şi a genogramei a se vedea: Neamţu,
Fabian (2001): Metode şi tehnici de asistenţă socială a familiei

30
dezvoltare, fie de conflict dintre familie şi lume. Ecomapa oferă informaţii importante despre modul
în care familia îşi acoperă nevoile, pune în evidenţă natura relaţiilor dintre familie şi lumea
înconjurătoare, explorând dacă resursele existente sunt adecvate să acopere nevoile familiei.
Familia are doua tipuri de nevoi: de bază şi de dezvoltare (Rothery, 1993). Nevoile de bază precum
cele legate de hrană, locuinţă, îmbrăcăminte trebuie acoperite pentru supravieţuirea fizică. Cele de
dezvoltare sunt create de stresori care solicită schimbări, ca de pildă naşterea unui copil. Resursele
necesare pentru acoperirea acestor nevoi pot fi asigurate de surse formale sau informale. Nici o
familie nu este independentă în raport cu mediul; dimpotrivă ea se bazează pe o combinaţie a
acestor resurse şi surse, adică pe o reţea de suport. Utilizarea suportului social nu ţine numai de
acceesul la resurse ci şi de atitudinea familiei faţă de acestea, şi deprinderile de ale utiliza (apud
Collins, Jordan, Coleman, 1999, pg.124).
Totodată, informaţiile din ecohartă demonstrează fluxul de resurse şi energie atât din interiorul
sistemului familial, cât şi cel pe care familia îl stabileşte cu sistemele exterioare ei. Astfel, este pusă
în lumină şi natura schimburilor familiei cu mediul; sunt evidenţiate atât lipsurile sau deprivările ce
erodează forţa familiei, cât şi şi resursele ce-i sunt necesare şi / sau accesibile.
Pe măsură ce ecoharta este completată împreună către de asistentul social şi familie sunt identificate
conflictele ce trebuie mediate, punţile ce trebuie construite pentru o mai bună legătură cu exteriorul
şi nu în ultimul rând, sunt evidenţiate resursele existente sau cele care mai trebuie găsite şi
mobilizate în vederea asistării sociale a familiei.
Genograma este tot o simulare grafică care a fost folosită de terapeuţii familiali de orientare
sistemică pentru a prezenta istoria intergeneraţională a familiei, cu alte cuvinte pentru a obţine o
imagine a dezvoltării sistemul familial de-a lungul timpului.
Inspirată de hărţile genealogice, folosită de oameni de ştiinţă şi familiile însele, terapeuţii familiali
şi apoi asistenţii sociali, au dat o largă utilizare genogramei. Această simulare grafică cu ajutorul
creionului şi hârtiei, ce ajută la îndeplinirea sarcinii de organizare şi analiză a informaţiei cu privire
la sistemul familial intergeneraţional, oferă avantaje similare ecohărţii.
Cu ajutorul genogramei, o cantitate apreciabilă de date complexe poate fi organizată într-un fel care
face posibilă înţelegerea sensurilor informaţiilor cu privire la funcţionarea familiei de-a lungul
timpului. Genograma este similară cu arborele familiei, adică o hartă intergeneraţională a trei sau
chiar a mai multor generaţii ale unei singure familii. Acest instrument, dincolo de relaţiile
genealogice, înregistrează pe hartă şi background-ul etnic sau religios, evenimente familiale majore,
pierderi, ocupaţii, migrări ale familiei, dispersări ale familiei, roluri, ş.a.m.d.

31
 3.3 MODELE DE EVALUARE A FUNCŢIONĂRII FAMILIEI

Pentru a realiza evaluarea familiei este necesar să folosim un model teoretic al funcţionării
familiei; un model care să indice şi inclusiv căile prin care funcţionarea ei poate fi îmbunătăţită /
corectată; un model teoretic conform căruia să analizăm şi să interpretăm datele obţinute prin
angajarea instrumentelor de evaluare a familiei. Barker (1986) indică principalele modele folosite
pentru evaluarea familiei:
- modelul McMaster (Epstein, Bishop şi Levin 1978)
- modelul procesual al funcţionării familiei (Steinhaner, Santa-Barbara and Skiner,
1984)
- modelul structural al lui Minuchin (1974)
- schema triaxială a lui Tseng şi McDermott (1979)
- modelul lui Olson (1979)
- modelul Beavers (1981)

Cursul analizează dintre cele enumerate, primele trei modele de evaluare a familiei:

3.3.1. Modelul McMaster de evaluare a funcţionării familiei:

Nathan Epstein (2005) iniţiatorul abordării cunoscută sub numele de modelul McMaster a început
ca psihiatru care se ocupa tât de adulţi cât şi de copii. Mai apoi, s-a format in psihanaliză, rezultând
de aici un puternic interes legat de interacţiunea dintre persoanalitate şi mediul înconjurător.
Formarea sa, munca cu copiii si famamiliile, au condus către o schimbare în gândirea lui. Ea a
constat în trecerea de la considerarea terapiei primordial ca un mod psihoanalitic interactional, către
un mod sistemic de abordare şi tratare a indivizilor şi familiilor. În abordarea sistemică, familia este
văzută ca factorul care trebuie evaluat, familia fiind central implicată atât in dificultate cât şi in
comportamentul ce este examinat.
Trei abordari conceptuale din aria terapiei de familie au pregătit terenul pentru modelul Mc
Master:
(1) Modelul psihodinamic, (2) modelul interacţiunii şi (3) modelul sistemic (Ryan, Epstein, G. I.
Keitner, Miller Duane, Bishop, 2005, p.7):
(1) Modelul psihodinamic: recunoaşterea impactului pe care membrii familiei îl au unii asupra
celorlalţi, va deveni una dintre ideile centrale ale modelului Mc master.
(2) Modelul interacţiunii: trei factori din acest model vor reapare ca părţi integrante ale
modelului Mc Master .acestea sunt: (a) accentul pus pe aici şi acum (b) utilizarea punctelor tari ale

32
familiei ca ingrediente active în procesul terapeutic şi (c) o încurajarea deschisă şi activă din partea
terapeutului pentru membri familiei, de a reveni în cazul în care este nevoie sau apar alte probleme.
(3) Modelul sistemic: familia este vazută ca un sistem deschis. Structura, organizarea şi pattern-
urile tranzacţionale afişate de către sistemul familial, sunt văzute ca variabile ce determină
comportamentul membrilor familiei. În intervenţia asupra familiei, focusul este pe tulburările din
sistem din punctul de vedere al structurii, organizării ori pettern-urilor tranzactionale. Procesele
intrapsihice ale membrilor sistemului sunt de importanţă secundară. Asupţia implicită este aceea că,
dacă variabilele sistemului sunt intr-o bună funcţionare, atunci comportamentele indivizilor vor fi
influenţate favorabil la fel ca şi procesele intrapsihice ale acestor indivizi( p. 10).
Modelul McMaster este un mix al ideilor din cele trei perpspective care l-au influenţat pe Epstein,
dar şi al componentelor altor perspective şi teorii (teoria comunicării, teoria comportamentală şi
teoria învăţării).
Însă, fundamental, modelul se bazează pe abordarea sistemică a familiei şi se dezvoltă în jurul
următoarelor principii (Ryan, Epstein, Keitner, Miller Duane, Bishop, 2005, p.14):
 Părţile componente ale familie sunt interconectate;
 O parte a familiei nu poate fi înţeleasă izolată de restul sitemului;
 Funcţionarea familiei nu poate fi pe deplin înţeleasă, numai prin simpla înţelegere a fiecărei
părţi;
 Structura şi organizarea unei familii sunt factori importanţi în determinarea
comportamentului membrilor familiei;
 Pattern-urile tranzacţionale ale sistemului familial sunt printre cele mai importante variabile
care conturează comportamentul membrilor familiei.

Modelul Mc Master urmăreşte şase dimensiuni ale funcţionării familiei:

1. rezolvarea problemelor;
2. comunicarea;
3. rolurile;
4. responsivitatea afectivă ( “affective responsiveness”);
5. implicarea afectivă;
6. controlul comportamental;

De reţinut în legătură cu modelul McMaster :

 Această schemă de evaluare şi analiză vizează în principal funcţionarea curentă a
familiei şi nu dezvoltarea ei în timp.

33
  Modelul McMaster nu acoperă toate aspectele funcţionarii familiei. Mai degrabă
modelul se centrează pe dimensiunile funcţionării familiei care sunt considerate ca
având impactul cel mai important asupra stării de sănătate emoţională şi fizică sau
asupra problemelor membrilor familiei.
 Modelul defineşte funcţionarea în cadrul fiecărei dimensiuni ca un continuum de
la “cel mai ineficient” pâna la “cel mai eficient” nivel de funcţionare.
 Orice familie poate fi evaluată determinând eficienţa funcţionarii sale în raport cu
fiecare dimensiune. Pentru a oferi un cadru asupra modului în care noi vedem
familia, vom descrie funcţionarea familiei pe fiecare dimensiune.

3.3.2. Modelul “Procesual” de evaluare a funcţionării familiei:

Şi acest model consideră evaluarea funcţionării familiei din punctul de vedere a şase
dimensiuni (unele asemănătoare cu cele ale modelului McMaster):
1. îndeplinirea sarcinilor
2. performanţa de rol
3. comunicarea (incluzând expresia afectivă)
4. implicarea afectivă
5. controlul
6. valori şi norme

În continuare sunt prezentate principalele aspecte care trebuie urmărite în evaluarea familiei
conform celor două modele. Aceste dimensiuni sunt văzute într-un fel similar în cele două modele
de evaluare mai sus menţionate. Următoarele considerăm a fi incluse conform ambelor modele, în
evaluarea familiei:
 identificarea sarcinilor ce urmează a fi îndeplinite;
 explorarea abordărilor alternative şi selectarea uneia dintre alternative;
 trecerea la acţiune;
 evaluarea (ori monitorizarea) rezultatelor şi realizarea oricăror ajustări necesare.

Observaţie: În modelul McMaster există un stadiu adiţional în procesul rezolutiv şi anume

comunicarea existenţei problemei oricui ar fi nevoie să ştie acest lucru.

34
 Îndeplinirea sarcinilor şi rezolvarea problemelor:

Rezolvarea problemelor este acea abilitate a familiei de a soluţiona problemele la un nivel

care menţine funcţionarea eficientă a familiei. O familie cu o funcţionare eficientă este acea familie
care găseşte soluţii rezolutive acolo unde o familie ineficientă nu găseşte .
O problema în familie este acel ceva ce ameninţă integritatea şi capacitatea funcţională a familiei şi
în legătură cu care familia are dificultăţi de rezolvare.

Conform modelului McMaster, rezolvarea unei probleme necesită parcurgerea mai multor stadii.

Stadii ale rezolvării eficiente a problemelor

1. Identificarea problemei
2.. Comunicarea cu persoana potrivită
3. Dezvoltarea de alternative
4. Decizia asupra uneia dintre alternative
5. A acţiona conform deciziei
6. Monitorizarea acţiunii
7. Evaluarea eficienţei

Totodată, modelul McMaster distinge între:

- probleme instrumentale, ele se referă la problemele de fiecare zi ale familiei
(asigurarea hranei, locuinţă, îmbracăminte, management necorespunzător al
finanţelor familiei);
- probleme afective, se referă la probleme legate de sentimente: furie, depresie,
ostilitate, neîncredere între membri familiei etc .
Deobicei familiile cu probleme instrumentale se confruntă si cu probleme afective. Însă, familiile cu
probleme legate de aspecte emoţionale pot să fie eficiente în administrarea problemelor
instrumentale (Ryan, Epstein, Keitner, Miller Duane, Bishop, 2005).

Atât modelul Mc Master cât şi cel procesual împart sarcinile familiale în:
- sarcini de bază (exemplu: asigurarea hranei, locuinţei, imbrăcămintei, îngrijirea
sănătăţii);
- sarcini de dezvoltare (exemplu: care trebuie îndeplinite pentru a asigura o
dezvoltare sănătoasă a membrilor familiei conform ciclurilor de viaţă);
- sarcini de criză : îndeplinirea lor presupune ca familia să aibă îndemânări şi
resurse care să-i permită să facă faţă la evenimente neaşteptate sau neobişnuite, de
exemplu, moartea unui membru al familiei, sau o boală gravă a unui membru din
familie, pierderea slujbei, dezastre naturale, migrarea de la o cultură la alta.

35
Conform lui Steinhauer (1984), autor al modelului procesual “capacitatea unei familii de a se
acomoda la stres şi de a abate crizele potenţiale, este un indicator excelent al sănătăţii şi rezistenţei
familiei”.
Rolurile au fost definite drept
 “comportamente prescrise şi repetitive implicând un set de activităţi reciproce cu
alţi membri ai familiei.” (Steinhauer şi alţii 1984, apud Barker, 1986). Sau, alteori
 ca pattern-uri de comportamente repetitive prin care membrii familiei îndeplinesc
funcţii ale femiliei.
Familiile au de-a face în mod repetat cu anumite funcţii pentru a păstra sistemul familial eficient şi
sănătos.
Modelul McMaster distinge între următoarele funcţii familiale:
a) funcţii necesare - ceea ce înseamnă roluri ce trebuie performate pentru funcţionarea
sănătoasă a familiei:
 asigurarea resurselor materiale
 creşterea şi suportul pentru membri familiei
 gratificarea sexuală a partenerului
 suport pentru dezvoltarea unor membrii ai familiei
 menţinerea şi menagementul familial care înseamnă asigurarea lidership-ului în familie în
procesul luării deciziilor
b) alte funcţii ale familiei: este vorba de acele funcţii unice, proprii unei anumite familii de
ex. idealizarea unuia dintre membrii familiei sau fixarea drept “ţap ispăşitor” a unui membru al
familiei.
Astfel, îndeplinirea funcţiilor şi a scopurilor familiei cere să existe o alocare corespunzătoare a
rolurilor, pentru ca membri familiei să poată duce la bun sfârşit activităţile cerute de rolurile alocate
lor. De aceea evaluarea funcţionării familiei în raport cu dimensiunea rolurilor, mai include două
aspecte importante:
a) alocarea rolurilor- este vorba despre modul în care are loc în familie distribuirea
rolurilor, a sarcinilor/funcţiilor ce ţin de fiecare rol din familie;
-se face în mod adecvat,
-se face explicit sau implicit,
-se produce alocarea rolurilor ca urmare a discuţiilor sau prin impunere dinspre capul
familiei.
-cel care are de îndeplinit o anumită funcţie/sarcină în familie are abilităţile şi puterea
necesară pentru a îndeplini acel lucru

36
 b) responsabilitatea de rol – se referă la modul în care familia se asigură că funcţia ce ţine
de un anumit rol este îndeplinită şi se are în vedere inclusiv monitorizare şi măsuri
corective.
Comunicarea este o dimensiune a funcţionării familiei vizată atât de către modelul
McMaster cât şi în cel procesual, dar prezentă şi în alte modele de evaluare deoarece
comunicarea îndeplineşte două funcţii majore în interacţiunea dintre oameni:
1.comunică conţinuturi,
2. defineşte natura relaţiilor dintre cei aflaţi în comunicare (metacomunicare).

Modelul McMaster consideră comunicarea ca schimb verbal de informaţii în cadrul

familiei, nu pentru că ar minimaliza importanţa compunicării non-verbale ci, din cauza
dificultăţilor practice din evaluare, de a măsura şi aduna date despre conţinutul non-verbal
al comunicării.
Totodată modelul McMaster se centrează pe patternul de comunicare al familiei, opus
stilului de comunicare al unuia sau altuia dintre membri individuali ai familiei
Aspectele cele mai relevante ale comunicării verbale sau non-verbale, sunt:
- claritatea comunicării
- cât de directă este comunicarea sau cât este de mediată
- dacă comunicarea este suficientă / insuficientă
- disponibilitatea şi deschiderea celor cărora comunicarea le este adresată.
Comunicarea poate fi:
- afectivă (constă în exprimarea sentimentelor)
- instrumentală (referitoare la activităţile permanente sau cotidiene)
- nici afectivă, nici instrumentală (de ex.cea referitoare la viaţa politică )

Comunicarea între membrii familiei este cel mai bine să fie:

 clară şi nu mascată, vagă, sau ambiguă
 transmisă direct de la transmiţător la destinatarul comunicării şi nu printr-o terţă persoană,
situaţie în care apar distorsiuni şi în plus, cea de a treia persoană poate fi pusă într-o
poziţie neplăcută, simţindu-se folosită.
 suficientă şi nu insuficientă, adică comunicarea să nu pună o problemă de diseminare,
împărtăşire a informaţiei la nivelul membrilor.
Responsivitate afectivă , responsivitate este un termen care se refera la un răspuns rapid şi
pozitiv faţă de ceva sau cineva, faţă de anumiţi stimuli. Prin această dimensiune pe care o urmărim

37
atunci când evaluam familia avem în vedere faptul că într-un mediu familial suportiv, membrii
trebuie să fie capabili să exprime unii faţă de ceilalţi, o varietate de stări afective şi emoţii.
Astfel, asistentul social trebuie să evalueze abilităţile membrilor familiei de a da răspunsuri la
nivel afectiv în mod adecvat atât cantitativ cât şi şi calitativ. Se urmăreşte dacă exprimarea emoţiilor
este clară, directă, deschisă şi sinceră sau dimpotrivă, dacă ea este indirectă , mascată şi lipsită de
onestitate.
Asistentul social va evalua doua aspecte importante legate de responsivitatea afectivă:
- dacă membrii familiei au capacitatea/abilităţile de a răspunde cu întregul spectru al
sentimentelor experimentate în viaţa lor emoţională;
- dacă aceste emoţii experimentate sunt sau nu sunt, consistente sau potrivite în raport cu
stimulii sau cu contextul situaţional.
În evaluarea responsivităţii afective se face distincţia între:
- emoţii de bunăstare (“welfare emotions”), adică sentimente constau din afecţiune, căldură,
tandreţe
emoţii de criză (“emergency emotions”) adică acele senmtimente care includ frica, furia,
tristeţea, dezamăgirea.
Spre deosebire de alte dimenisuni ale evaluarii familiei, în cazul responsivităţii afective, în
evaluare accentul trebuie să cadă pe determinarea capacităţii membrilor individuali ai familiei de a
răspunde emoţional şi nu pe comportamentul lor actual (C., E. Ryan, N. B. Epstein, G. I. Keitner,
I.,W. Miller Duane, S., Bishop, 2005). Aceeaşi autori atrag atenţia asupra încă două aspecte
importante:
Mai întâi, maniera în care membrii familiei îşi transmit sentimentele poate fi mai adecvat
conceptualizată ca un aspect al comunicării afective. În al doilea rând, se atrage atenţia asupra
faptului că deoarece responsivitatea afectivă poate fi în mod special marcată de variabilitatea
culturală, asistentul social este necesar să fie conştient dar şi sensibil faţă de factorii culturali care
pot să influenţeze răspunsurile emoţionale ale familiei, ale membrilor săi (p. 35).

Implicare emoţională este un aspect al funcţionării familiei deasemenea urmărit în evaluare.

Vizează “gradul şi calitatea interesului şi preocupării pe care membrii familiei îl au unul faţă de
celălalt” (Steinhauer, 1984, apud Barker,1986). Această dimenisiune descrie măsura în care familia
manifestă interes şi valorizează anumite activităţi ale membrilor ei individuali. Focusul este asupra
gradului de interes al unuia faţă de celălalt, şi asupra maniera în care acest interes este exprimat
(Ryan, Epstein, Keitner, Miller Duane, Bishop, 2005).

38
Atât modelul McMaster cât şi cel procesual disting variate tipuri ale implicării afective cât şi grade
diferite de exprimare a acesteia, care surprind preocuparea cu care membri familiei îşi dovedesc
implicarea unii faţă de ceilalţi.
Următoarele tipuri de implicare sunt enumerate în ambele modele de evaluare a familiei:
a) neimplicare (sau lipsa implicării în modelul McMaster): aceasta înseamnă ca membri
familiei trăiesc mai degrabă ca nişte străini, ei sunt frecvent alienaţi şi se simt
neîmpliniţi;
b) implicare lipsită de sentimente: în asemenea familii, implicarea membrilor familiei
unul pentru celălalt pare să ţină mai de grabă de un simţ al datoriei, de o nevoie a
unui membru de ai controla pe ceilalţi, ori de curiozitate;
c) implicarea narcisistă: aici implicarea unuia pentru celalalt este una care urmăreşte să
susţină propriile sentimente de preţuire de sine, mai degrabă decât să exprime o reală
preocupare pentru cealaltă persoană;
d) implicarea empatică: aceasta se bazează pe o reală înţelegere a nevoilor celor cu care
subiectul este implicat; o asemenea implicare rezultă în răspunsuri care întâlnesc
aceste nevoi.
e) atât modelul procesual şi modelul McMaster se referă la tipuri de implicare
perturbate folosind însă exprimări diferite: supraimplicare (overinvoloment) atunci
când avem de-a face cu un stil intruziv şi un comportament supraprotectiv al unui
membru faţă de un altul din familie şi implicare simbiotică (symbiotic involvement),
atunci când implicarea este atât de intensă încât graniţele dintre doi sau mai mulţi
membrii sunt neclare;
Corespunzător lui Steinhauer şi colegii (1984) aceste tipuri de implicare au legătură cu gradul
implicării şi calitatea acesteia. Modelul McMaster are în cadrul schemei sale, o dimensiune separată
numită expresia afectivă, dar modelul procesual o încorporează pe aceasta în “affective involvement
dimension” prima fiind pur şi simplu expresia celei din urmă (Barker, 986, p.82.).
Controlul această dimensiune a funcţionării familiei aşa cum este descrisă în modelul
procesual, este similară cu cea care în modelul McMasters se numeşte control comportamental
(behaviour control) şi se referă la influenţa/puterea pe care membri familiei o au unii asupra altora.
Iar mai precis, această dimenisune defineşte patternul pe care familia îl adoptă pt a face faţă în trei
arii diferite: (1) situaţiile periculoase din punct de vedere fizic; (2) situaţiile care implică nevoi
psiho-biologice şi exprimarea lor; (3) situaţii care cuprind comportamente de socializare atît între
membrii familiei, cât şi cu persoane din afara familiei.
În cazul acestei dimensiuni de evaluare, focusul este asupra regulilor pe care familia le stabileşte în
aceste trei arii şi dimenisunea toleranţei faţă de contestarea/încălcarea regulilor sau standardelor

39
stabilite. Totodată, controlul comportamental se referă atât la disciplina parentală la adresa copiilor,
cât şi la standardele şi aşteptările legate de comportamentele adulţilor, unii faţă de ceilalţi ( Ryan,
Epstein, Keitner, Miller Duane, Bishop, 2005 p.37).

Modelul procesual distinge între “funcţionare de menţinere” şi “funcţionare adaptivă”. Pentru ca

acestea să se producă, este necesar să aibă loc un control al comportamentului membrilor familiei.
Ambele modele recunosc patru stiluri ale comportamentului de control: 1. rigid; 2. flexibil; 3.
laissez-fair şi 4. haotic;
1) Controlul rigid: are o ridicată predictibilitate dar este la un nivel scăzut în ceea ce priveşte
constructivitatea şi adaptabilitatea. Poate fi potrivit/bun pentru o funcţionare de menţinere
(performarea rolurilor şi sarcinilor cotidiene) dar, este mai puţin eficient în adaptarea la schimbare.
Steinhauer şi colegii (1984) au evidenţiat că aspectele punitive pe care acest tip de control le
presupune tind să încurajeze subversiunea, comportamentul pasiv-agresiv şi deplasarea agresivităţii
în afara familiei.
2) Controlul flexibil: este predictibil dar şi constructiv şi poate să se adapteze corespunzător la
schimbarea circumstanţelor. Conform unei formulări ce aparţine lui Steinhauer “el (stilul flexibil)
ajută la îndeplinirea sarcinilor pentru că tonul său suportiv şi educaţional încurajează membrii
familiei să participe şi să se identifice cu idealurile şi regulile familiei.”
3) Stilul laissez-fair este în bună măsură predictibil, dar puţin constructiv. În familia în care se
manifestă controlul “laissez-fair”, inerţia şi indecizia sunt cuvintele de ordine mai degrabă decât
organizarea şi acţiunea. Îndeplinirea sarcinilor tinde să fie săracă şi astfel, apar probleme de
comunicare şi alocare roluri. Copiii care cresc în asemenea familii lipsite de organizare, sunt deseori
nesiguri, prin comportamentul lor caută atenţie şi exprimă un interes redus pentru control sau
autodisciplină. Intrarea în şcoală poate fi dificilă pentru copiii disciplinaţi printr-un control
comportamental “laissez-fair”, deoarece în şcoală (spre deosebire de mediul familial) anumite
standarde de comportament sunt bine stabilite şi nu pot fi negociate.
4) Stilul haotic este inconsistent adică are atât preductibilitate cât şi efect constructiv, scăzut. Fiind
impredictibil,controlul se exprimă prin trecerea de la controlul rigid la felxibil şi la laissez-fair, de
aceea nimeni din familie nu ştie la ce să se aştepte. Schimbările apar mai mult în legătură cu stări,
cu capricii ale membrilor familiei, decât pe baza schimbărilor din situaţiile şi nevoile lor.
Instabilitatea şi inconsistenţa ce caracteriziează aceste familii, rezultă deseori într-o funcţionare
slabă şi la alţi parametrii.
Cele patru moduri de comportament de control pot să fie evaluate în practica asistenţei sociale sub
aspectul consistenţei sau inconsistenţei lor, al predictibilităţii sau inpredictibilităţii

40
 3.3.3. Modelul structural de evaluare a funcţionării familiei (S. Minuchin)

Pe lângă modelele deja analizate, în evaluarea familiei este teoretizat şi utilizat, inclusiv în
practica asistenţei sociale şi modelul structural al funcţionării familiei descris de S. Minuchin în
lucrarea sa “Familiile şi Terapia Familiei” (1974). Minuchin a descris modalităţile în care terapeuţii
structuralişti înţeleg sistemele familiale, subsistemele şi graniţele acestora.
Conform lui Minuchin, se cer evaluate şase aspecte ale funcţionării familiei:
1. structura familiei (aranjamente ce guvernează tranzacţiile dintre membrii familiei).
2. flexibilitatea pattern-urilor familiei şi capacitatea lor de schimbare;
3. “rezonanţa” (măsura în care membrii familiei sunt implicaţi sau dezangajaţi unii
faţă de alţii);
4. contextul de viaţă (supra-sistemul familial, sursele de support, respective stress
din mediu);
5. stadiul dezvoltării familiei;
6. relaţionarea dintre simptomatologia identificată cu patternurile tranzacţionale ale
familiei.
Cele mai importante aspecte ale funcţionării familiei pe care Minuchin le evidenţiază în cadrul
modelului său sunt:
a) graniţele: cine participă la anumite tranzacţii/schimburi, cine e în interiorul şi cine e
în afara patternurilor schimburilor sau chiar în afara procesului tranzacţional al
familiei? Răspunsul la aceste două întrebări defineşte sistemele familiei şi graniţele
dintre ele;
b) aliniamentele: aceasta înseamnă coaliţiile şi alianţele din familie:
- o coaliţie apare atunci când doi sau mai mulţi membri se unesc împotriva unuia
sau a mai multor altor membri.
- o alianţă este unirea a doi sau a mai mulţi membri ai familiei fără legătură cu
oricine altcineva.
c) puterea: cine decide ce se întâmplă în viaţa familiei şi cu familia.

TEMĂ de CONTROL:
1.Identificaţi la nivelul propriei familii sau a unei familii cunoscute, funcţiile necesare aşa cum sunt
ele listate în modelul de evaluare Mc Master,
2. Formulaţi câte două exemple pentru fiecare caracteristică a comunicării dezirabile pentru
funcţionarea familiei,

41
3. Formulaţi câte două exemple pentru fiecare tip de implicare emoţională descris în modelele Mc
Master şi Procesual;
4.Găsiţi câte un exemplu pentru fiecare dintre cele patru stiluri ale comportamentului de control
descriese de S.Minuchin, în modelul structural.
Temă de reflecție:
Reflectați asupra stilului de comunicare din propria dvs familie, analizați aspectele pozitive si
negative.

Capitolul IV
Evaluarea dimensiunilor funcţionării familiei

Prezentăm în continuare dimensiunile evaluării funcţionării sociale a familiei2 ; aceste

dimensiuni vor ajuta la pregătirea şi derularea activităţii de evaluare a aspectele funcţionale şi
disfuncţionale ale operaţiilor familiale – un pas preliminar, esenţial pentru construirea şi realizarea
fazelor ulterioare ale procesului de asistenţă socială, în principal inducerea schimbării în vederea
îmbunătăţirii funcţionării familiei.
Dimensiunile evaluării funcţionării sociale a familiei:
1) Graniţele externe ale sistemului familial;
2) Graniţele interne şi subsistemul familial;
3) Structura puterii familiei;
4) Procesele de luare a deciziilor;
5) Dimensiunea afectivă;
6) Scopurile familiei;
7) Miturile familiei şi patternurile cognitive;
8) Rolurile familiei;
9) Stitul de comunicare al membrilor familiei;
10) Forţa familiei;
11) Ciclul de viaţă familial.

2
Capitolul se bazează pe lucrările autorilor: Compton şi Galaway; Hapworth şi Larsen, Hartman şi Laird, indicate în
lista bibliografică.

42
 Homeostazia familiei
Ca sistem, familiile angajează mecanisme specifice pentru a menţine echilibrul sau
homeostazia în structurile şi operaţiile lor. Se dezvoltă mecanisme pentru reinstalarea echilibrului
de câte ori este nevoie, aşa cum un termostat al unui sistem de încălzire, reglează temperatura
aparatului. Minuchin (1974) vorbeşte despre această tendinţă a familiei de a menţine pattern-urile
preferate atâta timp cât este posibil şi despre tendinţa de a opune rezistenţă la schimbare.

4.1. Regulile familiei

Homeostazia familiei este menţinută de un număr limitat de reguli sau de acorduri comune
care prescriu drepturile, îndatoririle şi setul de comportamente considerate potrivite în cadrul
familiei.
Fiecare familie dezvoltă înţelesuri proprii referitoare la felul în care membri acesteia trebuie să se
comporte; acestea sunt regulile familiei. În literatura de specialitate regulile din familie sunt
definite ca fiind constructe ipotetic formulate de indivizi pentru a legitima şi a impune
comportamentele familial dezirabile (Riskin, 1972).
Nescrise, uneori explicite (când se întunecă locul copiilor este in casă) alteori ascunse şi implicite
(bărbaţii nu se ocupă de treburile gospodăreşti), regulile reprezintă un set de prescripţii care
definesc şi organizează comportamentele şi interacţiunile dintre membri familiei. Când regulile sunt
implicite, ele trebuie să fie deduse, sau sugerate prin observarea interacţiunilor şi formelor de
comunicare şi metacomunicare din cadrul familiei. Exemple de reguli acoperite care dictează
comportamentul membrilor în relaţie cu aspectele vitale ale funcţionarii familiei, includ:
 Tatăl are ultimul cuvânt – sau
 „Este un lucru normal să vorbim despre sex în faţa oricui din familie”;
 „Nu spune niciodată ceea ce simţi cu adevărat”;
 este important să respecţi spaţiul personal şi intimitatea fiecărui membru al familiei.
Familiile formulează reguli explicite care sunt uşor recunoscute, ca de exemplu:
 „Copiii se uită la televizor doar două ore pe zi.”;
 „Nu vor exista înjurături în această casă.”;
 „Copii nu trebuie să răspundă înapoi părinţilor.”
În evaluarea sistemelor familiale, practicienii sunt interesaţi mai ales de regulile implicite,
extinderea acestor reguli putând avea efecte ascunse şi negative asupra familiei (daune emoţionale
severe asupra membrilor, limitarea abilităţilor de acomodare la schimbare şi restrângerea
variantelor şi posibilităţilor de creştere). Tocmai pentru că regulile sunt implicite, impactul lor
dăunător asupra vieţii familiei rămâne deseori nerecunscut, iar membrii sunt prinşi în situaţii în care
comportamentele sunt dictate de forţe de care nu sunt conştienţi. Aderând astfel la reguli

43
disfuncţionale, membri familiei adesea perpetuează şi întăresc comportamentele problematice de
care se plâng.
Deşi regulile guvernează procesele familiei, ele diferă în mod drastic de la o cultură la alta.
De ex. în cultura asiatică regulile principale care guvernează viaţa familiei sunt similare cu:
 „Să nu-ţi acorzi atenţie ţie însuţi.”
 „Respectă-i pe cei mai în vârstă ca tine.”
 „Evită să-ţi pui familia în situaţii ruşinoase.”
 „Adu onoare familiei.”
 „Îndatoririle copiilor sunt să asculte şi să se supună în faţa părinţilor.”
 „Împarte ce ai cu rudele tale.”
 „Datoria soţiei este cea a soţului.”
 „Întotdeauna cedează în faţa autorităţilor.”

Reguli funcţionale şi disfuncţionale

Este important să observăm că regulile implicite prezente într-un sistem familial pot să fie
funcţionale nu doar disfuncţionale. Regulile care pot avea consecinţe distructive pentru familie
includ:
 Tatăl îşi poate exprima dorinţele şi nevoile, pe când ceilalţi o pot face doar dacă ele
corespund cu ale tatălui.
 Ai grijă ce spui în faţa mamei! S-ar putea supăra!
 Autocontrolul este o dovadă de putere. Nu lăsa pe alţii să-ţi vadă slăbiciunile arătând
afecţiune sau mânie.
 Evită discuţiile serioase sau problemele de familie.
 Nu fii indiferent la ceilalţi membrii ai familiei!
 Este important să căştigi argumente. Pierzând un argument, înseamnă să pierzi teren.

Dacă regulile sunt funcţionale, atunci ele permit familiei să răspundă cu flexibilitate la stresul
cauzat de mediu şi să faciliteze realizarea nevoilor individuale şi familiale. Astfel, regulile
funcţionale contribuie la dezvoltarea capabilităţilor, adaptabilităţii şi sănătăţii funcţionale a familiei.
Exemple de reguli funcţionale:
 Fiecare persoană din această familie contează. Ideile şi feed-back-urile lor sunt
importante.
 Este normal să fii diferit – membrii familiei nu trebuie să fie întotdeauna de acord cu
ceilalţi sau să le placă acelaşi lucru.

44
  Este important să-ţi exprimi sentimentele pozitive faţă de ceilalţi membri.
 Este de dorit să vorbeşti despre orice sentiment de dezamăgire, teamă, suferinţă, mânie,
criticism, bucurii, îndepliniri.
 Este important să rezolvi neînţelegerile cu ceilalţi membri.
 Este O.K. să admiţi că ai greşit şi să ceri scuze, ceilalţi din familie vor înţelege, îţi vor
răspunde prin suport.
E bine să reţinem că toate familiile au atât reguli funcţionale, cât şi reguli disfuncţionale.
Încălcarea regulilor
Când regulile sunt încălcate şi noi comportamente sunt introduse în sistem, o familie se
poate ajuta de modele habituale pentru reinstalarea condiţiilor pentru o stare de precedentă de
echilibru. Ele iau adesea forme negative de feed-back negativ, pline de „trebuie”, „se cuvine”, „nu”,
care tind să elimine comportamentele deviate de la norme. Dacă regula familiei este aceea că toţi
cei din familie trebuie să aibă simţul umorului privind lucrurile negative ce li se întâmplă, un
membru care nu vede ironia în aceste situaţii, poate fi ironizat de ceilalţi din familie, până se crează
o atmosferă de râs, şi se depăşeşte impasul.
Flexibilitatea regulilor
Capacitatea şi ocaziile de a influenţa regulile sau de a le reformula, variază de la o familie la
alta. Funcţionarea optimă a familiei presupune reguli care permit sistemului să răspundă flexibil la
schimbarea şi la elaborarea unor noi reguli compatibile cu nevoile schimbătoare ale membrilor
familiei. Sistemele disfuncţionale, pe de altă parte, au reguli rigide care le îngreunează membrilor
familiei modificările în timp ale comportamentelor ca răspuns la presiuni şi circumstanţele
schimbătoare, astfel cristalizându-se relaţiile şi rolurile stereotipe.
Pentru a sublinia importanţa regulilor flexibile, Becvar (1982) a introdus conceptele de
morfostază şi morfogeneză. Morfostaza descrie tendinţa unui sistem către stabilitate, înţeleasă ca
stare de echilibru dinamic. Morfogeneza se referă la comportamentul îmbunătăţit al sistemului care
permite creşterea, creativitatea, inovaţia şi reorganizarea. Un sistem trebuie să fie capabil să-şi
găsească un echilibru, să rămâne stabil în contextul schimbării şi să se schimbe în contextul
stabilităţii funcţionării sale.
Într-un sistem „sănătos” regulile permit schimbarea atunci când este nevoie de ea, pentru a se
împleti cu nevoile familiale şi individuale.
În evaluarea familiei, ţinând cont de evoluţia acesteia, sunt identificate nu doar regulile şi acţiunile
familiei, ci este determinat şi gradul de flexibilitate / rigiditate al regulilor şi al sisemului familial în
sine. Aceste lucruri pot fi în parte observate prin aprecierea gradul de dificultate pe care familia îl
are în ajustarea şi menţinerea unei stări dinamice de echilibru ca răspuns la provocările ce ţin de
propria-i dezvoltare ( maturizare individuală a membrilor, emanciparea adolescenţilor, căsătoria,

45
naşterea, bătrâneţea şi moartea). Multe familii au comportamente inadaptate şi reguli care nu le
permit reacţii de răspuns promte şi adecvate la presiunile dinamice, interne şi externe, răspunsuri
care să facă posibilă schimbarea , adaptarea şi totodată păstrarea stabilităţii familiei.
Într-un studiu, având ca intenţie identificarea caracteristicilor vitale ale familiilor care au o
funcţionare optimă, un grup de cercetători au distins cinci niveluri de funcţionare a familiei:1.
optimal , 2. adecvat , 3. oscilant, 4. minimal, 5. dezorganizat .
S-a subliniat faptul că familiile au o anumită continuitate în funcţionarea lor, cu cele mai flexibile
adaptative şi pline de succes la un capăt al unui continuum şi cele mai inflexibile, nediferenţiate
sisteme la celălalt capăt. Referindu-se la implicaţiile acestor cercetări, Beavers (1982) susţine că din
punct de vedere statistic, familiile moderat disfuncţionale alcătuiesc probabil cel mai mare grup,
adică mai mare decât grupurile familiale de la fiecare capăt al şirului (apud Barker, 1986).
Pentru a evalua adecvat regulile familiale, asistenţii sociali trebuie să fie atenţi la secvenţele
interacţionale care apar între membri. Toate familiile au anumite serii de tranzacţii unde se
manifestă redundanţele în comportament şi comunicare. Analizele secvenţelor interacţionale pot
releva modele funcţionale sau disfuncţionale utilizate de membri sau de întregul sistem familial. În
familiile dezorganizate, scenariile sunt adeseori distructive şi întâresc comportamentul inadaptabil
sau regulile disfuncţionale. Observarea acestor secvenţe interacţionale distructive oferă informaţii
bogate cu privire la stilurile de comunicare şi comportamentele disfuncţionale şi asupra modului în
care membri reîntâresc interacţiunile disfuncţionale. Este ca şi cum familia ar fi implicată într-un
scenariu şi odată ce cortina este ridicată toţi membrii participă conform scenariului familial la
acţiune. Luând parte la aceste scenarii, practicianul poate identifica modul în care se comportă şi
regulile ce guvernează interacţiunile familiei, care aparent nu pot fi observate din simple tranzacţii.
De ex. familia Marin:
 Mama, în mod constant îşi asumă rolul de reclamant sau de nemulţumit.
 Tatăl o lasă pe mamă să vorbeacă în locul lui şi evită conflictul dintre şi cu ceilalţi
membri, rămănând pasiv.
 Alin o aprobă pe mamă în mod constant în toate problemele legate de Cristina, sora
mai mică şi menţine o puternică coaliţie cu mama pentru a monitoriza şi a raporta
comportamentul surorii sale. Mama încurajează tacit coaliţia, fără să-i ceară lui Alin
să se retragă.
 Mama şi Cristina se dezaprobă reciproc şi constant. Cristina se apară, contra
atacându-l pe Alin sau pe mamă.
 Alin intervine în conflict când Cristina o atacă pe mamă, astfel protejând-o şi
salvând-o de furia Cristinei.

46
 Analizând regulile şi pattern-urile implicate în interacţiuni de tipul celor exemplificate,
practicianul are mai multe puncte de unde să pornească intervenţia în procesele familiale, pentru
inducerea schimbării în sistemul familial prezentat în exemplu de mai sus.

4.3. Structura de putere în familie

Puterea poate fi prezentată ca acea capacitate a unui membru de a induce schimbări în
comportamentul altui membru al familiei. Nevoile implică suport economic, poziţie socială,
dragoste, afecţiune, aprobare în timp a resurselor individuale, abilitatea de a satisface nevoile altor
persoane. Toate familiile dezvoltă o structură a puterii care exprimă o influenţă relativă pe care
fiecare membru o are asupra celorlalţi membrii al sistemului şi care va acţiona conform deciziilor
luate. Prin intermediul structurării de putere, sistemele pot menţine comportamentele individuale
între limite acceptabile de către familie.
Distribuirea şi echilibrul puterii
În ziua de azi, în multe familii soţul şi soţia iau deciziile împreună, amândoi sunt deţinători
ai puterii în familie. Aceasta nu este însă regula, familiile prezentului relevă situaţii variate care
evidenţiază multiple structuri de putere în familie. soţii pot aministra putea în familie în funcţie de
competenţele şi priceperile lor; astfel, soţia poate avea o influenţă mai mare în unele decizii ce ţin
de gospodărie şi aprovizionare, iar soţul în cele legate de amenajări şi grădinărit. Devreme ce
amândoi conlucrează în procesul decizional, este important să fie determinată persoana care are o
influenţă mai mare în luarea unor tipuri de decizii şi cum este menţinut echilibrul puterii în familie.
Copiii pot influenţa deciziile luate în subsistemul executiv soţ – soţie şi pot avea un rol în structura
puterii familiale. Minuchin (1974) a observat ca unele familii dezvoltă un „copil părintesc” care
pare să înlocuiască părintele în sistem. Dacă un copil a fost desemnat să aibă autoritate în mod
corespunzător, familia poate funcţiona normal şi copilul îşi poate dezvolta responsabilitatea şi
capacitatea mai presus de vârsta lui. Dacă părinţii abdică de la responsabilitate, atunci copilul poate
fi în mod forţat pus în situaţia să-şi asume decizii mai presus de capacitatea sau dezvoltarea sa,
aceasta producând un stres care adesea duce la un comportament rebel şi / sau deviant din partea
copilului (ex. situaţiile în care părinţii fiind plecaţi în străinătate la muncă, sora / fratele mai mare
are grijă de cel mai mic).
Cultura are un rol puternic în alocarea puterii în familie. Pentru a determina cum este
repartizată puterea în căsnicie, se poate formula şu utiliza în evaluare o listă a domeniilor unde
deciziile sunt luate în comun. Această listă include următorii itemi (Barker, 1986):
1) Unde locuieşte cuplul.
2) Ce serviciu are soţul.
3) Câte ore lucrează soţul.

47
 4) Dacă soţia lucrează.
5) Ce lucrează soţia.
6) Câte ore lucrează.
7) Numărul copiilor din familie.
8) Când să fie lăudaţi sau pedepsiţi copii.
9) Cât timp să fie petrecut cu copiii.
10) Când să aibe contacte sociale cu rudele prin alianţă.
11) Când să facă sex.
12) Cum să facă sex.
13) Când să cheltuiască banii.
14) Când şi cum să-şi urmărească interesele personale.
15) Dacă să aparţină unei biserici şi dacă da, cărei biserici.
Soţilor li se cere să poziţioneze itemii în raport cu cel care are de obicei responsabilitea de a lua
decizii într-un domeniu, folosind următoarea scală:
1) Aproape întotdeauna soţul.
2) Soţul, după ce s-a consultat cu soţia.
3) Amândoi în mod egal.
4) Soţia după ce se consultă cu soţul.
5) Aproape întotdeauna soţia.
Odată ce poziţionarea a fost obţinută, soţii sunt încă o dată rugaţi să indice domeniile în care iau
sau participă la decizii, în raport cu ariile de decizii dorite, astfel că fiecărui soţ i-ar putea reveni
autoritatea pe care şi-o doreşte. În sfârşit, cuplului i se cere să negocieze o echilibrare dorită a
puterii în domeniile identificate ca având o importanţă primordială în relaţia lor.
Astfel, cei doi parteneri pot indica:
 viziunea lor asupra balanţei puterii prezente sau dorite,
 pentru negocierea regulilor de luare a deciziilor.

Transferul puterii
Familia se confruntă cu multe situaţii stresante (pierderea slujbei, reducerea capacităţii
mintale în urma unui accident, intrarea femeii în serviciu) care pot provoca dezechilibru în structura
puterii. De fapt, impactul emoţional al acestor factori stresori şi al schimbărilor tumultuoase cauzate
de lupta membrilor pentru putere şi control într-o situaţie tranziţională, pot juca un rol important în
manifestarea dificultăţile familiale. În evaluarea sistemului familial trebuie nu numai să determinăm
cum a fost distribuită puterea ci şi dacă condiţiile schimbătoare ale familiei sunt asumate. În sfârşit
trebuie evaluat modul în care soţia şi soţul privesc relaţiile de putere; chiar dacă ea este inegal

48
distribuită, sunt situaţii în care soţii pot fi mulţumiţi de acest aranjament. Dacă dinamica puterii
joacă un rol semnificativ în problemele familiale, nu este potrivit să se facă ajustări în acest
domeniu.

Manifestarea indirectă a puterii

Puterea poate fi exercitată „pe faţă” în mod direct, dar şi în mod indirect. De ex. un partener
poate fi formal investit cu imaginea puterii din familie, o poziţie acordată, de obicei, persoanei din
familie (tradiţional, soţul) care are mai multe resurse economice, status social sau abilităţi în
conducerea unor intreprinderi, având astfel mai multă putere asupra deciziilor familiale. Oricum
puterea poate fi uzurpată de subsistemul executiv soţ – soţie în baza unor coaliţii indirecte care pot
fi formate în familie. O alianţă puternică între un copil şi bunica sa poate slăbi în mod substanţial
baza de putere a familiei. Similar, într-o familie patriarhală, un bloc de putere produs de mamă şi
fiică poate submina autoritatea tatălui.
Deşi în toate culturile familiale rolurile determinante par să fie deţinute de bărbat, practicienii
trebuie să evite să tragă concluzii premature în privinţa celui sau celor care deţin în familie puterea.
La nivel indirect, femeia adesea deţine un rol central şi puternic în familie în ciuda deficienţei
rolurilor „amabile”. Persoanele adesea exercită o putere indirectă în familie prin folosirea unor
pârghii emoţionale sau fizice.
Copiii la fel ca adulţii, pot obţine controlul familiei prin strategii proprii. De asemenea o persoană
care poartă eticheta „bolnav”, „rău” sau „diferit” şi care necesită din acest motiv o atenţie specială.
Rolul diferenţei sau al devianţei în aceste cazuri este acela de a scuti persoana în cauză de
responsabilităţi şi de-a o elibera de necesitatea de a interacţiona, de a se confrunta cu realitatea,
dincolo de limitele stabilite de familie.

Evaluarea puterii
Un număr de factori trebuie menţionaţi în evaluarea bazei puterii şi a manierei în care este
distribuită puterea în familie:
 cine controlează balanţa puterii;
 dacă cineva este desemnat lider şi cine este acest lider;
 în ce măsură puterea este deţinută indirect de cei care pot forma un bloc de putere;
 în ce măsură puterea manifestată indirect creşte.
Recunoaşterea rolului culturii familiei în distribuţia puterii trebuie ne permite să reţinem faptul că
luptele familiale privind puterea şi coaliţiile distructive rezultate, se manifestă în procesele
familiale.
Informaţiile cheie despre aceste procese pot fi evidenţiate prin folosirea următoarelor întrebări:

49
 1) Cine ce face şi cine comentează despre asta?
2) Cine vorbeşte pentru sine?
3) Cine vorbeşte primul?
4) Cine vorbeşte în timp ce vorbeşte altcineva?
5) Cine întrerupe pe cine?
6) Cine e de acord cu cine?
7) Cine vorbeşte cel mai mult?
8) Cine decide cine decide?
9) Ideile cui sunt adoptate când familia se confruntă cu luarea deciziilor?

4.4. Scopurile în familie

Familia este o organizaţie socială în care de cele mai multe ori, membrii cooperează şi îşi
articulează eforturile comune pentru atingerea scopurilor familiei. Conform lui Beavers (1981)
scopurile familiei izvorăsc din două surse primare. 1) În primul rând familiile adoptă şi au în comun
scopuri stabilite de către societate: Procesul de socializare al copiilor, transferarea patternurilor
culturale de la o generaţie la alta, satisfacerea anumitor nevoi ale membrilor familiei, scopuri care
sunt esenţiale în existenţa şi menţinerea sistemului social. 2) A doua sursă de scopuri intrumentale
cu rol foarte important în consolidarea structurii familiei, sunt scopurile individuale pe care
membrii cuplului marital le aduc în familie.
Scopurile pe care le adoptă o familie se pot situa la un nivel de suprafaţă, acestea sunt recunoscute
uşor de către toţi membrii familiei, sau se pot situa la nivele mai profunde, uneori nefiind
recunoscute nici chiar de membrii familiei respective. Scopurile neconştientizate, ascunse pot avea
o influenţă majoră asupra sistemului şi se pot exprima în formulări variante care au de multe ori un
conţinut normativ: „trebuie să accedem la vârful ierarhiei sociale”, „trebuie să oferim imaginea unei
familii ideale”. Mulţi autori consideră că cel mai adesea în familie, scopurile nu sunt explicite, dar
atunci când familiile trec prin momente de criză ierarhizarea acestora devine necesară, deoarece
familiile sunt constrânse să-şi expliciteze scopurile şi să aleagă între anumite valori şi scopuri care
să le orienteze acţiunea şi să permită supravieţuirea ca sistem.
Atunci când familia trebuie să facă faţă unei situaţii de criză, se observă că are loc o reevaluare şi
prioritizare a scopurilor familiei cum ar fi de ex. reducerea drastică şi neaşteptată a veniturilor :
anumite familii vor acorda prioritate în cheltuirea resurselor limitate pe care le deţin pentru a
asigurării unei diete corespunzătoare copiilor; altă familie va sacrifica inclusiv calitatea hranei
pentru a se asigura ca vestimentaţia copiilor este ireproşabilă, iar alte familii dimpotrivă, vor
sacrifica totul, punând pe prim plan, plata la zi a ratelor.

50
 În majoritatea familiilor comportamentul membrilor variază în funcţie de scopul considerat
ca important, sensul unui comportament particular fiind ataşat unui anumit scop. O familie
funcţionează cel mai bine atunci când se atinge un înalt grad de consens în ce priveşte scopurile,
când se ţine cont de nevoile şi dorinţele individuale.
Din cauza presiunilor exercitate de către membrii influenţi ai grupului, familia poate accepta în mod
formal anumite scopuri, deşi nu toţi membrii pot adera intim la acestea. Aceste familii sunt mai
vulnerabile la situaţii de stres şi criză. Acelaşi autor subliniază că practicienii care analizează
interacţiunile familiale fără a ţine cont de scopurile sistemului pierd din vedere tocmai semnificaţia
patternului pe care l-au identificat. Pentru a ilustra aceste chestiuni considerăm că următorul caz
este elocvent:
În familia Albulescu unul dintre scopurile principale era acela de a menţine casa curată, scop care a
fost fixat şi pus în practică de către doamna Albulescu, care se simţea obligată să păstreze curăţenia
pentru a evita criticile mamei şi ale rudelor sale. De cele mai multe ori deprimată, doamna
Albulescu petrecea mult timp în camera sa, participând doar intempestiv la treburile casei. Totodată,
ea menţinea o presiune constantă asupra celor două fiice mai mici, de 14 şi 16 ani, care trebuiau să
facă ordine în casă. Faţă de celelalte două fiice mai mari care erau studente şi care lucrau cu
jumătate de normă, doamna Albulescu avea o atitudine permisivă şi nu le obliga să participe la
treburile casnice „pentru că sunt obosite atunci când vin acasă şi trebuie să se odihnească şi să
studieze”. Văzând ca celelalte două fiice mai mari sunt de obicei absolvite de sarcinile casnice, cele
două surori mai mici se plângeau tatălui lor şi totodată le atacau cu acuzaţii de tipul „vă comportaţi
de parcă nu aţi fi din familia asta ! ”, „nu va păsa de nimeni din jurul vostru”. Asumându-şi rolul
mamei lor absente, fiicele mai mici îşi controlau surorile mai în vârstă, cerându-le să facă ordine,
ceea ce surorile mai mari de obicei refuzau să facă. Simţindu-se nedreptăţite şi neînţelese, surorile
mai mici contra-atacau preferând insulte şi ameninţări la adresa surorilor mai mari.
Încercând să menţină situaţia sub control, domnul Albulescu servea adesea ca mediator între
membrii beligeranţi şi făcea adesea ordine în casă numai ca să evite inevitabilele dispute care
apăreau între fiicele sale atunci când erau repartizate sarcinile casnice. În puţinele momente când
doamna Albulescu îşi făcea apariţia, soţul se simţea obligat să medieze între soţia şi fiicele sale mai
mici, deoarece aceasta le acuza că nu şi-au îndeplinit sarcinile.
În cazul oferit drept exemplu, familia aderă în întregime la scopul mamei, d-na Albulescu. Deoarece
fiicele mai mici au fost supuse la presiuni mai puternice decât surorile lor mai mari, majoritatea
energiilor lor erau canalizate în încercarea de a-i convinge pe ceilalţi membrii ai familiei să aplice
acest scop. Distribuţia inegală de forţă în cadrul familiei a dus la formarea unor alianţe interne
existente atunci când familia a început intervenţia socială . Asistentul social a trebuit să exploreze

51
cu atenţie şi să clarifice scopurile familiei şi regulile asociate acestor scopuri şi totodată să evalueze
măsura în care comportamentele individuale susţin scopurile familiei.
În literatura de specialitate sunt prezentate o serie de repere care să ghideze evaluarea scopurilor
familiei:
1) În ce măsură scopurile sunt clar definite şi duc la o mai bună organizare a familiei?
2) În ce măsură membrii sunt conştienţi de scopurile principale ale familiei?
3) Care este gradul de consens între membrii familiei privind scopurile majore şi priorităţile
asociate acestor scopuri?
4) În ce măsură conflictele familiale generează lipsa de consens privind scopurile primare ale
membrilor familiei?
5) Cât de funcţionale sunt scopurile comune în satisfacerea nevoilor membrilor şi în
promovarea bunăstării grupului ca întreg?
6) În ce măsură se manifestă patternurile interacţionale disfuncţionale în relaţie cu scopurile
implicite adoptate de familie?
În procesul de evaluare, trebuie să ţinem cont de nevoile individuale ale membrilor şi totodată să
identificăm resursele cheie ale familiei. De ex. în ce măsură sunt clarificate scopurile în familie şi
care este gradul de consens privind scopurile principale care servesc cel mai bine membrii grupului
familial ? Asistenţii sociali trebuie să identifice scopurile familie, ţinând cont de contextul cultural
propriu acesteia şi să evite impunerea unor scopuri unanim acceptate de cultura majorităţii.

4.5. Rolurile în cadrul familiei

Există un cuplu conceptual status - rol care este frecvent folosit în literatura şi practica
socială, deşi nu este întotdeauna clar definit; de multe ori cele două concepte sunt folosite
interşanjabil. Statusul este un concept utilizat pentru a desemna poziţia pe care o persoană, un
individ ocupă în raport cu celelalte persoane de pe harta sa de relaţii interpersonale. Este un concept
relaţional prin care caracterizăm un individ prin intermediul unui ansamblu de drepturi şi obligaţii
care reglementează interacţiunea acestuia cu cei ce ocupă alte statusuri. În acest sens unul şi acelaşi
individ poate ocupa statusul de mamă / tată în familia pe care şi-a întemeiat-o sau / şi de fiică – soră
în raport cu familia de origine. Dintr-o perspectivă sistemică putem observa, că unul şi acelaşi
individ aparţine unor sisteme diferite şi are statusuri diferite. Prin urmare, poziţia specifică pe care
ocupă individul în fiecare dintre sistemele / subsistemele cărora le aparţine, este ceea ce denumim
prin conceptul de status. Există statusuri diferite în funcţie de criterii diferite. Avem astfel statusuri
prescrise sau asociate în raport cu vârsta, genul sau avem altele dobândite ca urmare a unor studii
sau chiar statusuri determinate de anumite pasiuni.

52
Unele poziţii, statusuri sunt mai durabile, altele efemere; indiferent de durată aceste statusuri
angajează prescripţii de comportament cu privire la felul în care indivizii se raportează la alte
persoane care în raport cu individul de referinţă au poziţii complementare.
În funcţie de poziţia pe care un individ o ocupă într-un sistem, precum sistemul familial,
ceilalţi din sistem şi din afara lui, se aşteaptă la o anumită conduită din partea individului, conduită
care să răspundă unor normative proprii sistemului şi / sau unor modele culturale. Cu alte cuvinte,
se aşteaptă din partea individului să îndeplinească un rol. În raport cu statusul, rolul apare drept
aspectul dinamic al celui dintâi. Noţiunea de rol desemnează ansamblul de modele culturale
asociate unui status dat; rolul înglobează atitudinile, valorile şi comportamentele pe care societatea
le ataşează unuei persoane şi tuturor celor care ocupă acelaşi status.
Rolul are o determinare culturală. Din acest motiv, în practica asistenţei sociale trebuie să ţinem
cont şi să includem în evaluarea şi înţelegerea asistaţilor şi a problemelor lor dimensiunea şi
specificul lor cultural. De ex. în funcţie de spaţiul cultural în care familia trăieşte – asiatic sau
european – sunt definite, construite şi transpuse în realitate rolurile membrilor familiei; poziţia
femeii în societate şi familie se defineşte şi se înţelege tot într-un context cultural specific.
Atitudinile, valorile şi comportamentele individului se construiesc şi dau conţinut rolurilor definite
cultural. De aceea, când asistentul social evaluează roluri de fapt evaluează în acelaşi timp valori,
atitudini, comportamente.
Conceptul de rol are un caracter relaţional şi realitatea la care se referă, ne obligă să observăm
că orice rol implică referirea la mai mulţi indivizi. De ex. nu poţi îndeplini rolul de mamă fără să ai
un copil, nu poţi fi soţie fără soţ. Prin urmare, pentru ca un individ să îndeplinească un rol trebuie să
relaţioneze cu alţi indivizi aflaţi în alte roluri.
Fiecare dintre rolurile pe care indivizii le joacă implică sarcini, drepturi, obligaţii interdependente,
adică există prescripţii de rol atât pentru cel care joacă în rol de ex. cel parental, cât şi pentru cei
care sunt partenerii săi de rol, adică în exemplul dat, celălalt părinte şi copii. Aşa se face că în
legătură cu rolurile pe care un individ le îndeplineşte se manifestă atât prescripţiile cât şi
aşteptările cu privire la rol ale celorlalţi cu care acesta interacţionează în mod direct atunci când
îşi îndeplineşte rolul. Performanţele de rol depind de prescripţiile de rol, de percepţia şi înţelegerea
pe care individul o dă acelui rol, dar şi de aşteptările pe care ceilalţi le au de la individ. Modul în
care un rolul este jucat îl numim punerea în act a rolului pescris.
Fiecare individ îşi asumă rolurile corespunzătoare statusului pe care-l ocupă în cadrul sistemelor şi
subsistemelor cărora le aparţine. Dacă ne gândim la o familie, putem observa cu uşurinţă faptul că
rolul poate fi definit, înţeles, ca un model organizat de conduite în raport cu anumită poziţie pe care
ocupă unul sau altul din membrii în ansamblul interacţional al familiei.

53
 Fiecare membru al familiei îndeplineşte o mai multe roluri care sunt integrate în structura
sistemului, roluri care se concretizează în comportamente dezirabile, permise sau dimpotrivă, în
comportamente interzise. Deşi rolurile familiale pot fi atribuite ţinând cont de mai multe criterii
cum sunt cele legate de ex. de vârstă, în mod tradiţional, multe roluri sunt atribuite pe baza
criteriilor de gen. Consideraţi a fi mult mai agresivi decât femeile, bărbaţii au fost văzuţi ca fiind
potriviţi pentru performarea rolurilor instrumentale, cum sunt câştigarea existenţei pentru întreaga
familie sau luarea de decizii. Dimpotrivă, femeile sunt considerate mult mai protectoare, cooperante
şi afectuoase, fiind astfel potrivite pentru îndeplinirea rolurilor şi activităţilor de tip expresiv:
oferirea de protecţie, creşterea copiilor şi exprimarea afecţiunii.
Revoluţia sexuală a produs schimbări majore în această privinţă, ducând la egalizarea statusurilor şi
rolurilor dintre sexe, dar şi la eliberarea femeilor şi bărbaţilor de rolurile care cândva erau
considerate a fi determinate biologic, prerogative specifice unuia dintre cele două sexe. Cuplurile au
făcut faţă in mod diferit schimbărilor profunde apărute în viaţa socială. Unele cupluri s-au agăţat cu
disperare de modelul tradiţional, în ciuda schimbărilor survenite în propria viaţă şi în societate.
Altele au acceptat aceste schimbări şi s-au adaptat optim la modificările care priveau definirea
specifică a rolurilor. Pentru a realiza o evaluare cât mai adecvată a modului în care sunt performate
rolurile, trebuie să ţinem seama de factorii asociaţi revoluţiei sexuale, revoluţie care a marcat foarte
mult viaţa ulterioară a familiei.
Pentru a vă ghida în acest demers de evaluare, prezentăm o listă de întrebări care se referă la
evaluarea rolurilor şi a modului de distribuite ale acestora în cadrul familiei (Hapworth şi Larsen,
1990).
1) În ce măsură distribuirea rolurilor maritale se realizează în funcţie de criteriile de gen sau
ţinând cont de abilităţile, interesele sau timpul disponibil al diferitelor membrii ai familiei de
a performa un anumit rol?
Problemele maritale sunt determinate de unul sau de ambii membri ai cuplului care
acţionează ţinând cont de un „contract marital” întocmit cu mulţi ani în urmă şi în care se
specifică clar distribuţia tradiţională a rolurilor. Însă această distribuţie nu mai este
funcţională dacă avem în vedere schimbările majore apărute în cadrul familiei „ai spus că nu
vei lucra niciodată”, „tu ai spus, că eu nu va trebui să lucrez niciodată” sunt acuzaţii
frecvente pe care şi le aduc reciproc cei doi soţi atunci când soţia doreşte sau este nevoită să
se angajeze.
2) Cât de clar şi de bine sunt specificate rolurile în cadrul familiei? Între membrii cuplului
marital pot apărea disensiuni privind distribuţia rolurilor când acestea sunt neclare sau
globale, favorizând astfel neînţelegerile care apar ca un rezultat al expectanţelor diferite
privind performarea rolurilor.

54
 Cum subliniam anterior, graniţele dintre copii şi părinţi pot fi uneori foarte vagi.
Boszormenyi- Nagy şi Spark (1973) se referă la procesul de parentalizare a copiilor, situaţie
în care copiii sunt obligaţi să aibă grijă de părinţii lor care au un comportament iresponsabil
şi infantil sau de fraţii lor mai mici, sacrificându-şi astfel propria copilărie (apud Barker,
Ph.,1986).
3) Care este gradul de satisfacţie al membrilor grupului faţă de rolurile prescrise şi în ce
măsură membrii familiei sunt dispuşi să se adapteze atunci când trăiesc o profundă
insatisfacţie legată de performarea rolurilor? În ce măsură acest grad de insatisfacţie este un
factor generator de probleme? Cât de flexibil este sistemul familial în reajustarea rolurilor
pentru a putea răspunde optim la presiunile cotidiene şi la compatibilizarea faţă de o anumită
situaţie? Problemele apar atunci când un membru este forţat să îndeplinească un rol strict
definit dar care îi limitează drastic repertoriul comportamental. Rolurile rigide îi obligă pe
membrii familiei să se conformeze, sacrificându-şi astfel propria individualitate sau
dimpotrivă, să adopte un comportament de frondă care va duce la răcirea relaţiillor cu
ceilalţi membrii ai familiei. Prescripţiile rigide ale rolurilor limitează foarte mult adoptarea
optimă la presiunile exterioare. Rolurile insuficient definite fac dificilă adaptarea sistemului
la schimbarea condiţiilor externe şi interne, sau pot îngreuna mobilizarea resurselor familiei
în situaţii de criză.
4) Cât de adecvat îşi îndeplinesc soţii rolurile specifice în calitate de membrii ai cuplului
marital sau în calitate de părinţi?
5) În ce măsură membrii cuplului marital sunt responsivi la mesajele provenind de la
persoanele semnificative din afara familiei privind modul în care ar trebui să îşi
îndeplinească rolurile? Ce efect au aceste informaţii asupra sistemului?
6) În ce măsură suprasolicitările şi stările de încordare care apar în familie sunt determinate de
asumarea prea multor roluri? Această stare de fapt este generată în momentul în care un
membru al cuplului îşi asumă prea multe roluri atât acasă cât şi la serviciu, roluri cărora le
alocă aproape toate energia şi timpul de care dispune.
Ţinând cont de aceste repere în evaluarea funcţionării familiei, veţi putea observa şi identifica
resursele pentru schimbare de care dispune familia. Partenerii cuplului marital pot avea foarte
bine definite rolurile pe care le au de îndeplinit funcţionând adecvat atât în calitate de soţ, cât şi
în calitate de părinţi. Dacă partenerii sunt nesatisfăcuţi în privinţa rolurilor pe care le
îndeplinesc, ei pot recunoaşte nevoia de a se adapta mai bine rolurilor specifice apelând la
terapia familială şi totodată încercând să se adapteze mai bine şi faţă de celălalt membru al
cuplului. În procesul de evaluare să se ţină cont şi să se aibă în vedere resursele cuplurilor în
legătură cu performarea rolurilor, resurse care altfel ar fi puse în umbră de dificultăţi. Când se

55
evaluează procesele familiale trebuie să ţinem cont în mod obligatoriu de impactul culturii
proprii în determinarea şi prescrierea rolurilor şi în distribuţia muncii în cadrul familiei. Aceste
aspecte diferă de la o cultură la alta, deoarece fiecare cultură are expectante şi norme diferite
privind rolurile specific feminine şi masculine. Wong (1983) descrie rolurile femeii şi ale
bărbatului în Samoa: bărbaţii sunt şefi absoluţi ai familiei, iar femeile li se supun fără nici o
rezervă. Femeile nu pot părăsi locuinţa sau satul, în timp ce bărbaţii au această libertate.
Femeilor le sunt repartizate muncile mai uşoare, în timp ce bărbaţii fac muncile mai dificile.
Sarcinile femeilor sunt de a se ocupa de gospodărie, în timp ce bărbaţii se ocupă cu agricultura
şi vânătoarea.
Deoarece fiecare cultură are propria sa definiţie asupra rolurilor masculine şi feminine,
practicienii trebuie să stabilească foarte clar care sunt aceste roluri în familiile care aparţin
grupurilor etnice minoritare. Practicienii trebuie să evalueze gradul de adecvare al indivizilor la
rolurile specifice şi totodată gradul de adecvare al rolurilor la nevoile personale, determinând
astfel măsura în care familiile sunt dispuse să îşi modifice rolurile prescrise cultural, roluri care
le afectează nefavorabil funcţionarea ca sistem.

4.6. Comunicarea în familie

Stiluri de comunicare
Deşi în cultura europeană se acceptă că sinceritatea şi onestitatea în comunicare reprezintă
cea mai bună cale de interacţiune totuşi, realitatea este că majoritatea oamenilor au mari
dificultăţi în manifestarea asertivităţii în confruntarea cu ceilalţi şi în special, în găsirea unor căi
de comunicare care să faciliteze negocierea. În cultura asiatică participarea liberă şi schimbul de
idei contravine flagrant normelor culturale specifice care supralicitează importanţa umilinţei şi a
modestiei. În Hawaii este considerat total inacceptabil să îţi rezolvi conflictele în mod deschis
printr-o confruntare liberă. Studiile au relevat că irlandezii au patternuri de comunicare care
diferă foarte mult de idealul vest european; irlandezii se tem cel mai adesea să fie cunoscuţi de
către ceilalţi şi de aceea folosesc în comunicare un limbaj metaforic şi aluziv.
Comunicarea are un rol vital în funcţionarea noastră socială. Se întâmplă ca problemele prin
care trec anumite familii să fie determinate şi de interdicţiile culturale care limitează
comunicarea; în aceste cazuri, asistenţii sociali îşi pot ajuta clienţii în încercarea de a înţelege
normele şi valorile propriei culturi şi în luarea deciziei de a schimba patternurile disfuncţionale
de comunicare care grevează asupra relaţiilor cu ceilalţi. În alte cazuri, practicienii pot acţiona la
un nivel mai subtil pentru a putea produce mai multă deschidere în sistem, facilitând astfel
dezvoltarea membrilor familiei. Influenţate sau nu din punct de vedere cultural, patternurile de
comunicare pot produce suferinţe şi probleme majore membrilor sistemului familial în cazul în

56
 care aceste patternuri sunt disfuncţionale. Asistenţii sociali trebuie să fie capabili să evalueze
impactul stilului propriu de comunicare al unei familii asupra problemelor membrilor săi.
Practicienii trebuie să conştientizeze complexitatea comunicării şi să fie capabili să evalueze
funcţionalitatea stilului de comunicare ţinând cont de o serie de criterii şi coordonate, după cum
urmează:
Congruenţa şi transparenţa comunicării
Membrii familiei transmit mesaje prin intermediul unor canale verbale şi nonverbale. Unul
dintre obiectivele practicienilor este de a evalua congruenţa comunicării, aspect care se referă la
compatibilizarea dintre diferitele elemente ale mesajelor verbale şi nonverbale.
Conform lui Satir (1967), dar şi altor teoreticieni ai comunicării, mesajele pot fi transmise la
unul dintre următoarele trei nivele:
1) Nivelul verbal
Când oamenii îşi explică intenţia mesajelor lor, ei se situează la nivelul metacomunicării:
„am încercat să văd dacă este de acord cu mine”, „m-am gândit că îţi este rău şi am încercat
să îţi alin suferinţa”. Comunicarea contradictorie apare atunci când două sau mai multe
mesaje opuse sunt transmise secvenţial prin acelaşi canal de comunicare: „te iubesc... te
urârsc”, „ar fi trebuit să îmi asculţi sfatul... trebuie să fi capabil să iei decizii”.
2) Nivelul nonverbal
Oamenii îşi susţin comunicarea printr-o serie de mijloace, incluzând aici gesturile, mimica,
tonul vocii, postura, intensitatea contactului vizual. Mesajele nonverbale pot:
a) susţine mesajul verbal – o mamă zâmbeşte copilului ei şi îi spune că îl iubeşte, un soţ
îi spune soţiei sale că este încântat că şi-a găsit o slujbă nouă, înfăţişarea sa
exprimând o bucurie veritabilă.
b) minimaliza şi modifica sensul mesajului verbală – fără să susţină cu privirea
comunicarea el îi spune ei şi cu o mină plictisită „desigur, mă interesează foarte ceea
ce-mi spui”.
c) modifica şi relativiza expresiile nonverbale – o persoană se comportă seducător, dar
se retrage brusc când partenerul îi răspunde în acelaşi mod; un musafir se îmbracă de
plecare dar apoi zăboveşte la uşă, îndelung.
3) Nivelul contextual: Situaţia în care apare comunicarea susţine sau dimpotrivă, relativizează
expresiile verbale sau nonverbale ale partenerilor de comunicare. De ex., o mamă se apleacă
spre copilul ei, care este obraznic în timpul serviciului divin, şi îi spune „dacă nu te-
astâmperi, am să-ţi trag o palmă chiar acum!” Contextul în care a fost transmis acest mesaj
relativizează exprimarea verbală. Cei care comunică fluent, funcţional, pot identifica
discrepanţele dintre nivelurile de comunicare şi caută clarificări atunci când exprimările

57
 celorlalţi sunt vagi şi disparate. Aceste persoane sunt totodată receptive la feed-back-ul
celorlalţi şi clarifică propria comunicare, atunci când transmit mesaje incongruente.
Un obiectiv extrem de important al evaluării este măsurarea gradului de congruenţă între
cele trei nivele ale comunicării, vizând atât membrii cât şi sistemul familial. Cu cât sistemul
familial este mai disfuncţional şi are un comportament simptomatic, cu atât mai mare este
probabilitatea că mesajele să fie contradictorii şi să interfereze unele cu altele. Această
situaţie îi determină pe membrii familiei să fie tulburaţi şi supăraţi, nemaivăzând astfel nici
o cale de soluţionare a problemelor cu care se confruntă.
În strânsa legătură cu aspectul congruenţei mesajelor se află problema evaluării clarităţii şi
transparenţei acestora. Laing foloseşte termenul de mistificare pentru a descrie modul în
care familiile maschează comunicarea, ocultând natura conflictelor şi sursa neînţelegerilor în
relaţiile cu ceilalţi. Mistificarea comunicării se poate realiza printr-o serie de stratageme
cum ar fi minimalizarea experienţei celorlalte persoane „trebuie să fi nebun să gândeşti aşa”,
sau prin adresarea unor mesaje fără ţintă precisă şi prin utilizarea unor răspunsuri sarcastice
cu mai multe sensuri greu de descifrat. (Lewis, 1976)
Bariere de comunicare
Barierele de comunicare atunci când apar blochează comunicarea asistentului social cu
clientul, grevând asupra procesului de asistare socială. În mod similar, şi clienţii pot răspunde
constant folosind formule distructive care împiedică schimburile reciproce şi care creează
tensiune în cadrul relaţiei, inclusiv a celei din cadrul familie.Câteva exemple în acest sens:
1) Expedierea prematură sau evitarea subiectului
2) Suprageneralizarea
3) Interogarea excesivă a clientului
4) Scuzarea clientului, oferirea de asigurări false
5) Diagnosticarea şi interpretarea spuselor clientului
6) Centrarea pe evenimente negative din trecut
7) Responsivitate scăzută
8) Eşecul în susţinerea propriilor idei sau slabă argumentare
9) Dominarea verbală a relaţiei, monopolizare verbală
10) Exprimarea într-o manieră categorică, în judecăţi de tipul: alb – negru
11) Acord sau dezacord excesiv
12) Critici, insulte şi evaluări negative
13) Acordarea de sfaturi în exces
14) Admonestări şi ameninţări
15) Folosirea ironiei şi a umorului negru.

58
Evaluarea comunicării disfuncţionale a cuplurilor şi familiilor trebuie să includă în mod obligatoriu
şi aspecte privind comportamentul nonverbal cum sunt: priviri ameninţătoare, expresii de dezgust şi
dispreţ, etc.
Practicienii trebuie să ţină cont de discrepanţele dintre comunicarea verbală şi cea nonverbală.
În toate familiile există bariere de comunicare, bariere care sunt incluse în repertoriul conversaţional
al familiei respective. Membrii unora dintre aceste familii şi monitorizează propria comunicare
atunci când sesizează că propriile cuvinte au un impact negativ asupra celorlalţi. În astfel de familii
există reguli care previn comunicarea disfuncţională: „în familia noastră nu se ridică tonul şi nici nu
ne insultăm unii pe alţii”, „este important să asculţi cu atenţie atunci când cineva îţi vorbeşte”. Alte
familii au un stil de comunicare distructiv adânc înrădăcinat care îşi pune amprenta asupra
interacţiunilor dintre familie şi mediu. Membri acestor familii nu sunt conştienţi de faptul că stilul
propriu de comunicare este aversiv şi negativ. Membrii acestor familii au tendinţa de a nu îşi asuma
răspunderea în asumarea propriului stil de comunicare şi opun rezistenţă când se pune problema
schimbării acestui stil în favoarea unuia mai permisiv.
În evaluarea stilului de comunicare specific unei familii, este indicat să avem în vedere următoarele
aspecte:
a) prezenţa patternurilor negative de comunicare;
b) persistenţa unor astfel de patternuri;
c) abilitatea membrilor sistemului de a modifica stilurile obişnuite de comunicare.
Evaluarea acestor factori trebuie să se coreleze cu analizarea stilurilor combinate
care apar în mod repetat când membrii individuali intră în relaţie cu celelalte
persoane din sistem, sau când relaţionează cu sistemul însuşi. De ex., în cadrul
cuplului marital unul dintre membrii are în mod frecvent o atitudine acuzatoare
critică, în timp ce partenerul adoptă o atitudine defensivă, exprimându-şi acordul
tacit. (Larsen, 1982)
„Soţia: Nu-ţi petreci niciodată timpul cu copiii. Este mai important pentru tine să te uiţi la meci.
Soţul: Dar îmi petrec timpul şi cu ei, numai că tu te faci că nu observi lucrul acesta.
Soţia: Ba observ! Într-adevăr chiar văd cum îţi petreci preţiosul tău timp cu ei, de abia aştepţi să te
întorci la televizorul tău.
Soţul: Sâmbăta trecută am stat câteva ore bune împreună.”
În acest exemplu soţia îşi atacă în mod constant soţul şi acesta se apără, adoptând patternul de
apărare specific comunicării maritale. În astfel de cazuri, problema pusă în discuţie este aceea a
conţinutului schimbării tipurilor specifice de comunicare între membrii şi a modului propriu de
orchestrare a scenariului care se poate schimba la suprafaţă, în esenţa rămănând neschimbat.
Repetarea aceloraşi tipuri de schimburi reciproce între parteneri, se va manifesta şi în alte domenii

59
care presupun interacţiunea membrilor. Configuraţiile tematice care apar în cadrul comunicării
dintre soţi sunt limitate şi variază de la un cuplu la altul, de ex. mai degrabă decât manifestarea
patternului defensiv, soţii se pot implica în patternuri simetrice în care fiecare îl acuză pe celălalt şi
se învinovăţesc la nesfârşit. Alte cupluri se înţeleg doar la suprafaţă, discutând doar chestiuni
superficiale neesenţiale, evitând constant dezacordurile sau exprimarea deschisă a sentimentelor şi
nemulţumirilor.
Evaluarea comunicării întregii familii este mult mai complexă decât evaluarea comunicării unui
cuplu, deoarece într-o familie sunt implicate mai multe tipuri de relaţii. Fiecare membru al familiei
şi-a format un anumit stil de comunicare care interferează cu patternurile de comunicare ale
celorlalţi membrii ai familiei. De ex. un tată poate avea o atitudine extrem de autoritară folosind
formule de tipul „de fapt tu nu te simţi aşa”, „de fapt nu îţi este foame, îţi place doar să mănânci”.
Reacţiile tipice ale membrilor acestei familii faţă de comportamentul tatălui pot varia foarte mult,
mergând de la obiecţii izolate, evitarea tatălui, la prăbuşire emoţională, sau dimpotrivă, acord tacit.

Dimenisiuni şi abilităţi de comunicare în familie

O dimensiune majoră a comunicării este prezentată de gradul de receptivitate şi deschidere al
membrilor familiei spre gândurile şi sentimentele celorlalţi membri ai sistemului. Receptivitatea se
manifestă prin folosirea unor anumite abilităţi specifice. În familiile disfuncţionale rareori membrii
validează prin răspunsuri suportive aprecieriele şi percepţiile celorlalţi. De obicei, reacţiile
membrilor sunt de a ironiza, discredita şi invalida exprimarea gândurilor şi sentimentelor de către
membri. În astfel de familii, membrii se angajează în monologuri duale, deoarece simultan ei
comunică fără a obţine recunoaşterea din partea celorlalţi. În familiile funcţionale se acceptă şi se
aprobă punctul de vedere diferit al celorlalţi membri ai sistemului. Membrii se simt liberi să îşi
exprime în mod deschis acordul sau dezacordul, ştiind că dreptul de a avea un punct de vedere
diferit este protejat în interiorul sistemului.
Dacă se compară procesele existente în cele două tipuri de familii, devine evident faptul că familiile
funcţionale posedă un repertoriu de răspunsuri verbale şi nonverbale care este absent în familiile
disfuncţionale.
Răspunsuri care încurajează, exprimă înţelegere şi acceptare:
a) Prezenţă fizică (contact vizual direct, postură adecvată a corpului, expresie
facială atentă);
b) Ascultare activă, parafrazarea răspunsurilor prin care se exprimă cu alte
cuvinte esenţa spuselor interlocutorului: „mi se pare că vrei să spui...”

60
 c) Răspunsuri ale receptorului prin care se urmăreşte clarificarea mesajului:
„nu sunt sigur, că am înţeles, ce mi-ai spus, vrei să-mi repeţi?” „Greşesc
dacă presupun că te referi la...?”
d) Răspunsuri scurte care punctează spusele vorbitorului şi care îl ajută să
exprime în continuare (da...da, înţeleg, spune-mi mai multe).
În evaluarea stilului de comunicare familială practicianul trebuie să ţină cont de gradul în care
membrii sistemului şi sistemul în sine se folosesc de aceste tipuri de răspunsuri facilitatoare. În
multe familii disfuncţionale aceste categorii de răspunsuri lipsesc aproape în totalitate. Din fericire,
asistenţa de tip formativ poate duce la dezvoltarea unor asemenea abilităţi de comunicare.
O altă dimensiune fundamentală a comunicării este măsura în care membrii familiei îşi pot
împărtăşi unii altora propriile sentimente şi gânduri. Lewis (1976) se referă la acest fapt ca la un
atribut al eului care este „abilitatea membrilor unui sistem de a se exprima pe ei înşişi ca fiinţe
independente, distincte, capabile să-şi asume responsabilitatea pentru propriile gânduri, sentimente
şi acţiuni”. Operaţionalizarea acestor atribute ale eului se realizează prin mesaje la persoana Ia. prin
care se exprimă în mod sincer şi congruent diverse sentimente, opinii, idei sau reacţii trăite de
vorbitor „eu mă simt aşa, eu gândesc aşa, vreau... pentru ca...”
Familiile funcţionale permit membrilor să fie sinceri şi congruenţi în comunicare. În familiile cu
probleme, comunicarea este indirectă, vagă, indivizii declinându-şi responsabilitatea pentru
propriile lor gânduri, sentimente sau acţiuni. Membrii acestor familii folosesc de obicei mesaje la
persoana a II-a prin care îşi transferă responsabilitatea faţă de propriile acţiuni asupra celorlalţi:
„m-ai luat aşa de tare, încât am uitat ce vroiam să-ţi spun”. Astfel de mesaje sunt suprasaturate de
ordine (ar fi bine să..., ar trebui să...) sau se constituie în evaluări critice la adresa celorlalţi.

Comunicarea şi dezvoltarea individuală

Mesajele prin care ceilalţi validează şi confirmă faptul că o persoană este valoroasă şi puternică,
sunt esenţiale în stabilirea unei comunicări eficiente sau în dezvoltarea stimei de sine a membrilor
familiei. În majoritatea familiilor disfuncţionale asemenea răspunsuri sunt rare. Repertoriul
comunicaţional al acestor familii este caracterizat de mesaje descurajante, critice, prin care se
urmăreşte ridiculizarea şi umilirea unui membru al familiei. Stima de sine în cazul copiilor este
vulnerabilă la astfel de mesaje distructive. În cazul în care copiii primesc rar mesaje pozitive din
exteriorul familiei care să infirme mesajele negative, ei vor interioriza treptat această imagine de
sine falsă venită prin comunicare de la părinţii şi fraţii. Ca rezultat al unor repetate mesaje
dezapreciative/critice adresate în familie, copiilor, aceştia vor dezvolta ulterior, comportamente care
să corespundă astfel, predicţiilor conţinute de mesajele părinţilor: „eşti exact ca tatăl tău, nu vei
ajunge niciodată cineva”. În cele din urmă, copiii vor fi influenţaţi şi deformaţi de aceste mesaje

61
negative, cu atat mai mult cu cât, ei nu vor preţui mesajele pozitive din exterior atunci când vin în
contradicţie cu imaginea despre sine, astfel încât ei vor oglindi în ochii celorlalţi o imagine falsă.
Aceste imagini de sine negative şi tendinţa copiilor de a adopta o atitudine refractară negativistă,
pot deveni cu timpul o trăsătură caracterială specifică viitorului adult.
În schimb, membrii familiilor funcţionale pun accent pe atributele pozitive ale celorlalţi, sunt
orientaţi spre viitor, spre ceea ce vor deveni, mai degrabă decât pe predicţii extreme negativiste.
Membrii unor astfel de familii consideră că o greşeală este mai degrabă o oportunitate de dezvoltare
decât un eşec. Când membrii familiei răspund constant prin mesaje care confirmă valoarea şi
unicitatea realizărilor celorlalţi membri ai sistemului, stima de sine a participanţilor continuă să se
dezvolte. Într-un astfel de mediu protector, copiii îşi vor putea forma o imagine de sine corectă şi
puternică, imagine care nu va fi uşor distorionată de furtunile vieţii adulte. Familiile funcţionale au
o multitudine de moduri prin care validează valoarea propriilor membrii: expresii nonverbale prin
care se manifestă căldură şi afecţiune, expresii verbale prin care se comunică înţelegere şi acceptare
necondiţionată, preocupare pentru a recepţiona cel mai fidel mesajele celorlalţi. Tot aici putem
include şi atenţia manifestată pentru activităţile în care sunt implicaţi anumiţi membri ai familiei
(tatăl observă că fiul său se joacă cu o minge de fotbal şi îl învaţă cum să o trimită în poartă). Într-o
anumită măsură majoritatea familiilor funcţionale sunt capabile să susţină dezvoltarea individuală a
membrilor sistemului, dar chiar şi în cazul acestor familii abilitatea de-a oferi feed-back pozitiv este
relativă.

Teme de control:

1. Identificaţi în familia proprie, patternuri/tipare interacţionale pentru fiecare subsistem al

sistemului familial, utilizând exemplele din suportul de curs.

2. Utilizând reperele care sunt enumerate în suportul de curs, evaluaţi scopurile, referindu-vă la
familia proprie sau la o familie cunoscută.

3. Identificaţi în propria familie, sau într-o familie cunoscută:

a) regulile funcţionale,
b) regulile disfuncţionale,
şi descrieţi comportamentele care indică fiecare dintre cele două tipuri de reguli.

Temă de reflecție:
Gândindu-vă la familia dvs. sau la o alta familie cunoscută :

62
 a) identificaţi şi descrieţi stilul de comunicare ce este caracteristic familiei.
b) identificaţi şi analizați cele mai frecvente bariere de comunicare,
c) enumeraţi abilităţile specifice celui care emite mesajele, respectiv celui care le recepţionează

UNITATEA TEMATICĂ 3
Capitolul V
Consilierea în asistenţa socială a individului şi familiei

Consilierea este în zilele noastre printre acei termeni utilizaţi de către categorii profesionale
dintre cele mai variate: lucrători bancari, educatori, stilişti, psihologi, psihiatrii, jurişti dar şi
asistenţi sociali. Din această cauză, sensul şi conţinutul dat termenului de consiliere este de multe
ori imprecis. Multe dicţionare indică oferirea de sfaturi ca fiind sensul consilierii. Vom vedea că
această accepţiune poate fi foarte înşelătoare, cu toate că, uneori, acoperă o parte din realitate. De
pildă consilierea practicată în multe ţări vest europene este una non-directivă, astfel că oferirea de
sfaturi de către consilier celui consiliat este aproape evitată. Apoi, nu de puţine ori se face confuzia
între consiliere şi deprinderile de consiliere. Mai există şi situaţia în care denumirea unor profesii
include trimiterea la activitatea de consiliere, consilier financiar, consilier juridic sau consilier de
porobaţiune.
De aceea este important ca încă de la începutul prezentării aceastei teme să clarificăm conceptul de
consiliere folosit în domeniile profesionale în care se acordă ajutor celor aflaţi în dificultate, fie
psihologică, educaţională sau socială. Vom constata că în acest spaţiu, consilierea are câteva
accepţiuni de bază, prezintă elemente comune (teorii, metodologie, deprinderi), dar are şi un
specific profesional care se cere identificat şi precizat, mai cu seamă când vine vorba despre
formarea celor care urmează să angajeze consilierea în activitatea lor profesională, în cazul nostru,
asistenţii sociali.
British Asssociation for Counselling (1992) formulează o definiţie cuprinzătoare şi totuşi
suficient de specifică (se referă la ce este consilierea, scopul ei şi rolul consilierului) pentru a o
putea folosi ca punct de pornire în analiza noastră:
” Consilierea constă în folosirea relaţionării bazată pe deprinderi şi principii pentru a dezvolta
cunoaşterea de sine, acceptarea şi creşterea emoţională şi resursele personale. Scopul general este
de a trăi plenar şi satisfăcut. Consilierea poate fi preocupată să abordeze şi să rezolve probleme
concrete, luarea deciziilor, gestionarea situaţiilor de criză, a conflictelor interne sau îmbunătăţirea
relaţiilor cu ceilalţi. Rolul consilierului este acela de a facilita efortul clientului într-un mod care
respectă valorile acestuia, resursele personale şi capacitatea sa pentru autodeterminare ” (Corney,
Jenkins, 1993, p18).
63
Richard Nelson Jones (1994) consideră că atât termenul de consiliere, metoda consilierii cât şi
formularea conţinutului său, pot fi abordate din trei mari perspective:
1. ca un tip special al relaţiei de ajutor - calificările şi aptitudinile centrale ale consilierului se
relevă a fi foarte importante, chiar condiţii necesare şi suficiente consilierii. Această primă
perspectivă e susţinută de partizanii consilierii centrate pe persoană.
2. consilierea poate fi văzută ca un set de activităţi şi metode care pot veni din perspective
teoretice variate precum: teoria psihoanalitică, teoria raţional-emoţională, teoria
comportamentală sau teoria centrată pe persoană.
3. consilierea e văzută drept o arie specifică de servicii.

Indiferent de perspectivă, consilierea trebuie considerată o formă de ajutor, nu singura, nu cea

mai bună dintre toate formele posibile, dar una care poate fi eficientă pentru anumite persoane,
aflate în anumite situaţii. A oferi sfaturi, a da informaţii, a interveni în criză, acţiunea directă în
numele şi favoarea cuiva, pentru acoperirea unor nevoi imediate ale unei persoane, a învăţa pe
cineva să dobândească noi cunoştinţe sau noi deprinderi, a lucra pentru influenţarea şi
îmbunătăţirea sistemelor ce pot cauza probleme oamenilor şi în fine, consilierea, adică ajutorul dat
oamenilor pentru explorarea problemelor, clarificarea unor aspecte conflictuale, descoperirea căilor
alternative de a le face faţă pentru ca ei să poată decide cum să acţioneze în legătură cu acele
probleme, adică a-i ajuta să se ajute pe ei înşişi; toate acestea, reprezintă tot atâtea strategii prin
care se poate acorda indivizilor şi familiilor, ajutor. Fiecare din acestea poate fi utilă , într-un
anumit context.
Ceea ce este specific consilierii ca strategie de ajutor, este faptul că persoana consiliată este
considerată o persoană care dispune de resurse; consilierul trebuie să asigure acea relaţionare
profesională care îl ajută, îi facilitează persoanei să găsească propriile răspunsuri. Consilierul îşi
foloseşte expertiza pentru a-l ajuta pe client să intre în contact cu propria lui /ei expertză.
(Hopson,1990, p.173). Prin urmare, un rol esenţial în consiliere îl are relaţia profesională dintre
consilier şi consiliat. De aici nevoia ca practicianul să deţină deprinderile de consiliere şi relaţionare
adecvate construirii acestei relaţii. Carkhuf arăta că sarcina principală a practicianului care acordă
ajutor este să acopere distanţa între nivelul deprinderilor celui consiliat şi nivelul deprinderilor celui
care consiliază (Carkhuf, 1974, apud Hopson ,1990, p. 177 ).

Totodată, consilierea este un proces de natură psihologică pentru că:

a) obiectivele consilierii sunt de natură psihologică chiar dacă resortul care o motivează are şi o
natură socială;

64
b) teoriile ce susţin aceste obiective sunt teorii psihologice iar principalii teoreticieni au fost tot
psihologi;
c) procesul consilierii este unul psihologic;
d) descrierea comportamentului consilierului implică folosirea unor concepte psihologice (ex.
capacitatea empatică / congruenţa / respectul consilierului faţă de client).
Relaţia dintre asistenţa socială şi consiliere este una complexă şi interactivă; cele două activităţi
se întrepătrund şi se influenţează una pe alta în privinţa valorilor, deprinderilor, cunoştinţelor şi a
modului în care şi-au dezvoltat identităţi şi căi de formare a practicienilor. Fiind două activităţi
distincte, asistenţa socială şi consilierea, impărtăşesc totuşi, anumite origini teoretice şi curente de
gândire, comune.
Asistenţa socială în ţările din vestul Europei a urmat o evoluţie marcată de diferite abordări
teoretice şi direcţii metodologice: abordarea psihodinamică, perspectiva teoretico metodologică a
învăţării sociale, teoriile ecologice şi sistemice şi o serie de metode practice derivate. În anii 80 în
prim-plan a fost abordarea marxistă, iar anii 90 practicile anti-discriminatorii şi antiopresive care au
readus în atenţie preocuparea pentru inegalitatea socială, excluziunea socială, centrarea pe punctele
tari ale celor asistaţi, pe nevoia de a utiliza advocacy şi strategiile de empowerment. Pe măsură ce
constrângerile financiare şi în general cele legate de resurse au devenit tot mai mari în sfera
asistenţei sociale, iar dimensiunea managerială tot mai evidentă, munca directă cu clienţii şi
centrarea pe relaţia de asitare au trecut tot mai mult în plan secund. Unii asistenţi sociali au ajuns
chiar să susţină că deprinderile de consiliere nu mai sunt relevante pentru practica asistenţei sociale.
Însă primii ani ai secolului XXI au anunţat o anumită revenire la baza valorică a asistenţei sociale,
lucru care a dus la reafirmarea importanţei interacţiunii directe cu cei asistaţi şi recunoaşterea
locului central al comunicării şi al deprinderilor de consiliere pentru practica din asistenţa socială
(Seden, 2005) .
Nu întâmplător, Standardele Naţionale din asistenţa socială din UK (The National Occupational
Standards for Social Work, 2003) identifică şase roluri cheie ale asistentului social, iar în raport cu
aceste roluri sunt identificate ca deprinderi cheie, deprinderile de comunicare, verbale şi scrise,
alături de alte deprinderi ce ţin de aplicarea tehnologiei informaţiei. Atât deprinderile de consiliere
de bază, cât şi cele avansate sunt considerate oblogatorii în formare, pentru a îndeplini cele 6 roluri
cheie ale asistentului social; aceelaşi lucru se regăseşte şi în Standardele Naţionale formulate în
2013 .
Disciplina consilierii în evoluţia sa a cunoscut transformări şi rafinări sub aspectul fundamentelor
de cunoaştere. Serviciile de consiliere şi metodele şi tehnicile ei au devenit mai diverse. Perspectiva
psihodinamică ramîne abordarea teoretică majoră dar apar şi se afirmă multe altele: abordarea
centrată pe persoană, cea cognitiv –comportamentală, cea integrativă. Pregătirea şi formarea în

65
domeniul consilierii şi-a reexaminat permanent ideologiile şi practica în raport cu evoluţiile în plan
atitudinal si axiologic, din societate (vezi servicii de consiliere pentru lesbiene, gay şi bisexuali) . În
concluzie, teoria şi practica din cele două domenii - asistenţă socială şi consiliere - aşa cum o arată
evoluţia lor, au fost şi rămân complementare.
În aceelaşi timp însă, se constată pe mai departe, un deficit de claritate în legătură cu graniţele şi
diferenţe dintre activităţile de consiliere şi cele de asistenţă socială. La o extremă se observă, că
aproape tot ceea ce înseamnă în asistenţa socială muncă directă cu clienţii poartă numele de
consiliere, pentru ca, la cealaltă extremă, să găsim asistenţi sociali care văd consilierea ca fiind de
competenţa altor profesionişti şi servicii specializate, către care asistenţii sociali trebuie să îndrume
clienţii.
Realitatea este însă ca întotdeauna, undeva la mijloc ! Asistenţii sociali în anumite contexte
profesionale preiau rolul de consilier şi astfel, deprinderi de consiliere pot să fie aplicate unor
variate situaţii şi sarcini de asistare. Asistenţii sociali care lucrază de exemplu în mediul medical
folosesc deprinderile de consiliere pentru a realiza evaluări şi pentru a asigura servicii specifice
rolului lor profesional. Totodată, consilierea care urmăreşte comunicarea şi oferirea de suport,
rămâne centrală în munca cu copiii şi familiile acestora. Deprinderi de comunicare şi relaţionare,
care sunt dealtfel şi deprinderi de consiliere, sunt folosite pentru sarcini şi activităţi de asistare care
nu vizează însă aplicarea metodei consilierii ca modalitate de intervenţie.

Există autori (Hill and Meadows,1990, apud Seden, 2005) care consideră că la confuzia legată de
graniţa dintre asistenţa socială şi consiliere, a contribuit şi faptul că asistenţii sociali au o serie de
roluri în raport cu o anumită persoană asistată, inclusiv cel de consilier, şi de aceea o soluţie pentru
clarificare graniţelor şi dimensiunilor rolului profesional al asistentului social, ar fi ca elementele de
consiliere să fie mai clar identificate şi precizate în contractul de asistare.
În literatura de specialitate dar şi în rândul practicienilor consilierea este considerată drept una
dintre activităţile de bază ale asistenţilor sociali, aceştia trebuind să realizeze activităţi de consiliere
de o manieră integrată cu o varietate de alte metode şi abordări, de multe ori chiar în cadrul uneia şi
aceleiaşi întâlniri /sesiuni de asistare. În acest sens, Seden (2005) citând-o pe Brearley (1991)
consideră că o clasificare logică a dimensiunilor consilierii din asistenţa socială poate fi următoarea:
• Deprinderi de consiliere care stau la baza întregii varietăţi de activităţi de asistenţă socială;
• Consilierea ca o componentă semnificativă muncii de asistenţă socială, desfăşurată în conjuncţie
cu alte abordări;
• Consilierea ca o parte explicită şi majoră a fişei postului asistentului social.

66
Raportul consiliere –psihoterapie
Consilierea nu se confundă cu psihoterapia, cu toate că diferenţele şi delimitările sunt destul de
greu de făcut:
 consilierea e mai degrabă centrată pe client decât pe terapeut;
 consilierea nu are ca scop schimbarea personalităţii clientului;
 este centrată pe problemă, pe problemele de viaţă şi dificultăţile personale de fiecare zi
 accentul cade mai degrabă pe relaţionare decât pe nişte tehnici terapeutice specifice;
 consilierea se bazează mai ales pe teoriile umaniste;
 are loc în contexte non-medicale.
 este mai de scurtă durată
Asemănări şi deosebiri între consiliere-psihoterapie:
- Ambele folosesc variate modele teoretice care vizează sublinierea importanţei ascultării active,
sporirea capacităţii de auto-ajutor şi auto-responsabilitate la nivelul clientului.
Scopul terapiilor psihologice vizează schimbarea la nivelul personalităţii într-o măsură sau alta, pe
când în cadrul consilierii scopul este de a-l face pe client capabil să-şi folosească (mai bine)
resursele şi să îşi urmărească obiectivele. Totuşi, şi în consiliere putem vorbi de faptul că se
urmăreşte schimbarea, prin faptul că se face apel la modificări în privinţa capacităţii de mobilizare
şi folosire a resurselor celui consiliat.
Consilierea se oferă clienţilor care nu sunt foarte tulburaţi din punct de vedere psihologic, pe când
psihoterapeuţii se ocupă de client cu probleme psihologice moderate către severe. Consilierea face
parte din categoria intervenţiilor psihosociale prin care oamenii sunt ajutaţi să-şi redefinească modul
de înţelegere a problemelor, de formulare a obiectivelor, definire a setul valoric şi atitudinal.
Făcând distincţiile necesare între terapiile psihologice şi consiliere, este important să precizăm că
nu orice intervenţie care face apel la consiliere vizează aspectele de profunzime ale personalităţii,
deşi deschide calea atingerii straturilor profunde (ex. dacă consilierea e urmată de terapie); în orice
caz, distincţia foarte netă dintre cele două poate fi făcută şi dacă spunem că prin consilierea de
natură psihologică, spre deosebire de cea clinică şi educaţională, accentul este pus pe starea de
bine, pe ceea ce funcţionează la nivelul clientului şi nu pe aspectele disfuncţionale, nu pe ceea ce
reprezintă o problemă.
Rezumând, putem spune referitor la relaţia dintre consiliere si psihoterapie, că psihoterapia este
interesata, în primul rând, de remediere, în timp ce consilierea vizează cu precădere aspectele ce ţin
de dezvoltare. Cu alte cuvinte, psihoterapeutul va urmări realizarea unor modificari la nivel de
personalitate, pe când consilierul va urmari valorificarea şi sporirea resurselor individuale existente.
Demersurile de interventie utilizate in psihoterapie şi consiliere sunt de multe ori asemanatoare cu

67
diferenţa că, foarte frecvent psihoterapeutul ascultă într-o proporţie mai mare decat consilierul, care,
la rândul său, se angajeaza mai frecvent in furnizarea de informaţii, explicaţii şi sugestii.
Dacă ne referim la teoriile pe care se fundamenteaza demersurile de psihoterapie şi respectiv,
consiliere, putem considera că nu există diferenţe notabile, multi specialisti utilizând sintagmele de
mai sus ca fiind echivalente. În 1996 de exemplu, OMS-ul folosea ca sinonimi termenii de
psihoterapie suportiva de scurtă durată şi consiliere terapeutică. De asemenea, metodele de
intervenţie sunt practic comune consilierii si psihoterapiei; aşa cum şi tehnicile folosite în
consiliere sunt comune psihoterapiei, dar folosirea lor are un caracter mai liber şi oarecum,
situaţional.

Modele teoretice în consiliere

În 1962 Allport sugera că teoriile psihologice care susţin cel mai bine practica consilierii se împart
în trei mari grupe, pe care le compara cu trei lentile prin care consilierul priveşte clientul. 20 de ani
mai târziu, aceleaşi teorii s-au dovedit a fi de fapt, teoriile de bază pentru consiliere:
1) modelul teoretic comportamental sau behaviorist;
2) modelul psihanalitic,
3) modelul umanist.
Aceste modele le regăsim şi în consilierea din spaţiul asistenţei sociale. Primul şi cel de al treilea
model par să aibă cei mai mulţi adepţi printre practicieni, mai ales din sfera asistentei sociale.
Modelul umanist (3.) este constituit din două direcţii teoretice:
a) Teoria umanistă centrată pe client, se înscrie în subgrupa teoriilor umaniste perceptuale.Ea
surprinde rolul suprasocializării, în sensul în care acesta afectează capacitatea oamenilor de a se
percepe cu acurateţe pe ei înşişi şi mediul lor.
b) Teoria umanist raţională - recunoaşte importanţa suprasocializării şi accentuează contribuţia
acelor maniere de socializare în formarea unui mod greşit de a gândi, în formarea unor strategii
sărace de a face faţă problemelor, efectul acestor maniere se numeşte, în cadrul modelului
umanist "self-difity", prin care se înţelege o tulburare a personalităţii datorită căreia o persoană
persistă într-un comportament care nu-i permite să-şi atingă propriile scopuri. În cadrul acestui
model umanist, în varianta sa umanist raţională se înscriu: teoria raţională emotivă, reality
theory şi analiza tranzacţională.
Modelul psihanalitic (2) : Relaţia dintre cele trei instanţe ale Eului reprezintă nucleul explicativ
de la care pornesc celelalte implicaţii teoretice pentru intervenţia de tip asistenţă socială. Consilierea
care foloseşte acest model teoretic va fi cea mai apropiată de intervenţiile de tip psihoterapeutic,
rămănând totuşi, în graniţele consilierii (graniţe foarte transparente).

68
 Numele unor mari teoreticieni precum: Pavlov, Watson, Skinner, Bandura se leaga de modelul
teoretic comportamental sau behaviorist. Teoriile comportamentale permit intervenţia de scurtă
sau medie durată şi oferă cele mai multe rezultate într-un timp relativ scurt. Aşa se explică numărul
mare de aderenţi, pe care-i are această orientare.

Modelul rezolvării de probleme sau decizional

O modalitate efectivă de folosire a consilierii este aceea care utilizează un model rezolutiv,
care urmează în linii mari algoritmul teoretico-metodologic al modelului problem-solving. E o
manieră de consiliere cu o structură foarte clară şi eficientă mai ales dacă experienţa în consiliere e
mai puţină.
Paşii care trebuie urmaţi, în consiliere atunci când se merge pe modelul rezolvării de probleme sau
decizional sunt următorii:
a) relaţionare şi structurare;
b) adunarea de informaţii, definirea problemei şi identificarea resurselor pozitive ale clientului;
c) determinarea obiectivelor;
d) explorarea alternativelor şi confruntarea clientului cu contradicţiile ce au apărut;
e) generalizarea şi transferul cunoştinţelor dobândite.
a) O primă regulă în stabilizarea relaţiei de consiliere, alături de salut, o reprezintă folosirea
numelui clientului. Stabilirea unui contact autentic între consilier şi clientul său e o sarcină a acestei
faze, care înseamnă şi a fi cu clientul, adică o stabilire a legăturii emoţionale, care însă nu înseamnă
stabilirea că asistentul social dezvoltă imediat o relaţie intensă cu cel pe care-l consiliează, nu e
posibil şi nu e indicat.
Cele mai importante abilităţi care sunt cerute consilierului pentru realizarea acestei relaţionări
privesc: comportamentul de asistare a cărui scop este de a dezvolta o interacţiune bazată pe
încredere, făcând posibil să se deschidă clientul, dându-i posibilitatea de a vorbi, de a comunica
problemele, nevoile, obiectivele sale.
Timpul la dispoziţia consilierului pentru a vorbi, trebuie să fie mic în comparaţie cu cel al clientului
folosit pentru în exprimarea problemelor sale. Tăcând dar ascultându-l pe cel consiliat, consilierul
va da importanţa tonului şi ritmului vorbirii, va fi atent la limbajul non-verbal al acestuia şi va pune
în legaătură toate observaţiile sale cu informaţiile înregistrate ca urmare a unei ascultări active.
Vedem aşadar faptul că printre abilităţile necesare sunt cele de observare care sunt utile asistentului
social pentru a-l observa pe client (de ex. asistentul social să înregistreze că clientul e relaxat sau
încordat).
Sumarizarea după prima întâlnire e o abilitate importantă pentru că permite integrarea interviurilor
trecute, în tematica şedinţelor actuale. În contextul consilierii au loc mai multe interviuri, care

69
reprezintă o tehnică de comunicare în care sunt angajate mai multe abilităţi realizând faze şi subfaze
ale procesului de consiliere.
Structurarea implică în mod obişnuit comunicarea înspre client a ceea ce se aşteaptă în a sesiunii
de consiliere. Dacă tăcerea consilierului e importantă, e de preferat să spunem clientului care este
câştigul tăcerii, al împărţirii de sarcini. Structurarea este familiarizarea clientului în legătură cu ceea
ce se întâmplă, cu metodele angajate în acest sens şi cu scopurile intervenţiei de consiliere.
Prin acest pas al structurării clientul va înţelege ce presupune în realitate consilierea. Procesul
prin care i se explică clientului ce presupune consilierea se numeşte inducerea rolului. Pentru
inducerea rolului se pleacă de la premisa că persoana clientului are nevoie de clarificări, că oamenii
dacă nu sunt informaţi în legătură cu ce este/ce presupune consilierea, se pot aştepta să primească
altceva decât ea poate da. Din punctul de vedere al competenţei. consilierului este necesar să
clarifice care sunt limitele competenţei sale încă de la început, astfel încât dacă este nevoie, clientul
să poată fi adresat altui profesionist.
Un alt aspect care trebuie clarificat de la inceputul consilierii se referă la confidenţialitate. Unde
este cazul, se pot anunţa excepţiile de la confidenţialitate. Există mai degrabă categorii de clienţi,
decât categorii de probleme, datorită cărora confidenţialitatea trebuie limitată în unele cazuri.
Inducerea rolului mai presupune şi faptul că persoana care este consiliată NU devine urmare acestei
experienţe de consiliere, o persoană slabă pentru că are nevoie de consiliere.
Odată parcurs pasul seferitor la relaţionare şi apoi cel legat de structurare, consilierea ajunge în
momentul în care relaţia e clară, e explicată, a început să se înţelegă ce presupune consiliere, astfel
că se poate trece la pasul următor:
b) adunarea informaţiilor, definirea problemei şi identificarea resurselor.
Prima sarcină a consilierului legat de această fază e să afle motivul pentru care clientul e în faţa
lui, care e problema clientului. Definirea problemei e importantă să se realizeze în funcţie de nevoia
clientului de a face această definire. Pentru a defini problema e necesară colectarea datelor despre
client şi problema sa.
Când clientul prezintă o listă de probleme, consilierul trebuie să-l oprească la ultima dintre cele
enumerate. Problemele cele mai apăsătoare sunt spuse ultimele (e o regulă). Dintre abilităţile cerute
de la consilier se evidenţiază abilităţile de ascultare, de punere a întrebărilor, de sumarizare,
parafrazare, reflectare a sentimentelor şi încurajare. Toate aceste abilităţi prin care ajutăm clientul
să ofere informaţii, să relateze cu cât mai multă claritate şi relevanţă pentru scopul şi sarcina de
îndeplinit în acel moment al consilierii, sunt şi abilităţile proprii asistentului social şi nu doar când
este angajată metoda consilierii.

70
 În paralel cu această fază e important să se acorde atenţie resurselor clientului care vor fi
folosite în paşii următori ai consilierii. Consilierea se centrează pe resurse, pe calităţi pozitive ale
beneficiarilor consilierii.
c) Această fază se centrează pe scopurile clientului, pe rezultatele la care vrea să ajungă.
Consilierul adresează o întrebare de genul "Cum crezi că arată rezolvarea cea mai bună pentru
problema ta?" Această întrebare are rostul de a-l pune pe client în situaţia de a-şi oferi soluţia,
angajând abilităţi, cum sunt cele mai enumerate care se subsumează ascultării, se realizează de fapt
o detaliere a sentimentelor şi a gândurilor pe care soluţia vizată de client le-a sugerat.
Există situaţii în care consilierea nici nu mai continuă deoarece clientul înţelege problema sa şi
resursele pentru rezolvare şi poate continua fără ajutor.
Interesul clientului pentru determinarea rezultatelor consilierii trebuie stimulat nu doar din
perspectiva practică; există şi un argument de natură empatică cel oferit de Rogers (2002) pentru a
menţine şi declanşa acest interes. Carl Rogers vorbeşte despre incongruenţa care prezentă la client
între Eu-l real şi Eu-lui ideal. Există o discrepanţă între situaţia reală şi cea dezirabilă. Se impune
angajarea abilităţilor şi tehnicilor prin care clientul e încurajat să-şi exploreze şi să se confrunte cu
conflictul între ceea ce este şi se poate de fapt şi ceea ce este dezirabil.
În momentul în care are loc această confruntare, clientul este pus să formuleze problema sa,
rezultatul dorit legat de problema sa. Aceste formulări aduc cu ele şi o sumarizare a calităţilor
pozitive care pot fi angajate în rezolvarea problemei. În aceste faze se pot lua decizii în legătură cu
felul în care poate fi problema rezolvată, în ce constă acest rezultat şi ce fel de resurse sunt angajate.
d) Scopul realizării acestui pas îl constituie rezolvarea problemei şi îmbunătăţirea stării
clientului. În momentul în care începe acest pas, clientul e incapabil să propună alternative. Sarcina
consilierului este de a explora problemele şi de a-l asista pe client în găsirea unor căi noi de a-şi
rezolva problemele. Dacă alege modelul consilierii centrată pe persoană al lui Rogers, modalitatea
de explorare a alternativelor este de a sumariza conflictul şi cadrul de referinţă al clientului şi a
folosi abilităţile de ascultare, abilităţi ce facilitează rezolvarea problemei. Întrebările pe care
consilierul le pune sunt utile pentru că-l ajută pe client să-şi exploreze soluţiile şi să aibă idei noi,
proprii. (ex. "ce fel de soluţii încearcă de obicei într-o asemenea situaţie? Ce anume ţi-a reuşit
înainte, atunci când ai încercat ceva în situaţia asta?"). Se pot pune întrebări de genul "Care parte a
problemei ţi se pare mai uşor de rezolvat? Ce crezi că se poate rezolva începând de acum?"
Există situaţii în care clienţii ştiu cum ar putea să obţină rezultatele dorite, dar nu au
încredere în capacitatea personală de a acţiona conform cerinţelor situaţiei. Clienţii care nu au
încredere au nivelul foarte scăzut al stimei de sine, al eficacităţi de sine. Conform lui Bandura
eficacitatea de sine se referă la cazul în care clientul este capabil să realizeze comportamentul cel
mai adecvat care să-l conducă la obţinerea rezultatului dorit.

71
f) Toate acumulările din timpul consilierii precum şi comportamentele sugerate, pot să rămână
nefolosite dacă nu se realizează transferul şi generalizarea din cadrul consilierii dincolo de
graniţele ei, în viaţa reală. Behavioriştii au acordat cea mai mare importanţă transferului dintr-
un context de consiliere, către/ la situaţia reală.
Ei au dezvoltat o varietate de tehnici de transfer, una dintre acestea se numeşte: joc de rol. O altă
tehnică de transfer e apelul la imaginaţie. Clientul consiliat trebuie să-şi imagineze o acţiune
viitoare şi de ce ar avea nevoie pentru a-şi rezolva problema generată de acea acţiune viitoare. O
altă tehnică de transfer e planificarea comportamentului şi înregistrarea progresului. Clientul
trebuie să noteze de câte ori a realizat în realitate comportament dezirabil sau deprinderea pe care a
învăţat-o în şedinţa de consiliere.O altă tehnică e tema pentru acasă sau sarcina. Clientul are un
număr de sarcini până la următoarea întâlnire de consiliere.
Consilierea familială sau de grup poate deveni o tehnică de transfer atunci când problemele
individuale sunt în legătură cu cele de la nivelul grupului familial.
Tehnică de transfer este şi revenirea şi suportul - clientului i se cere să revină periodic la consilier
pentru a revedea ce a învăţat sau pentru a i se oferi suportul emoţional de care e nevoie.
Această structurare a consilierii apare ca un exemplu foarte bun de folosire a modelului
rezolutiv pentru a face consiliere într-o manieră non-directivă, rogeriană. E o manieră de a face
consiliere prin modalităţi de ascultare şi nu de influenţare, abilităţi prin care consilierea valorifică
avantajul parteneriatului dintre consilier şi cel consiliat.

Deprinderi de consiliere

Este un lucru evident că asistenţii sociali trebuie să aibă cel puţin deprinderi de bază de consiliere
pentru a comunica şi relaţiona şi este de preferat să aibă şi deprinderi de consiliere mai avansate,
chiar dacă nu este nevoie de o calificare/specializare în consiliere de profunzime. Ceea ce se
aşteaptă în mod exact de la asistenţii sociali din acest punct de vedere al abilităţilor de consiliere,
depinde de cadrul profesional în care este angajat asistentul social.
Deprinderile de consiliere sunt ceea ce oamenii folosesc pentru a ajuta alţi oameni să se ajute pe
ei înşişi . Ele nu sunt deprinderi exclusive unui singur grup sau unei singure activităţi profesionale
(Hopson,1990,p.184.). Despre deprinderile de consiliere s-au scris foarte multe lucrări, literatura de
asistenţă socială despre intervievare şi despre consiliere face de fiecare dată referiri şi analize
privioare la aceste deprinderi de comunicare, uneori numite deprinderi de intervievare, alteori
deprinderi de consiliere şi relaţionare profesională (Egan, 1994; Egan,1998; Jacobs,1982;McLeod
1998; Nelson-Jones, 1994). Practic, aceste deprinderi fac parte din recuzita profesională obligatorie
a unui asistent social, fiind angajate pentru îndeplinirea multor sarcini, în fiecare etapă (evaluare,
planifiacre, implementare) a procesului de asistenţă socială şi cu atât mai mult, atunci când metoda

72
consilierii este calea prin care se realizează inducerea schimbării la nivelul sistemului client/ţintă.
Studii realizate pe tema percepţiei practicienilor asupra utilizării deprinderilor de consiliere au
evidenţiat că deprinderi precum acordarea atenţiei necesare clientului, ascultarea activă, acceptarea ,
autenticitatea, utilizarea empatiei, imboldurile minimale, parafrazarea sunt folosite de către
asistenţii sociali, de fiecare dată sau deseori în practica de fiecare zi.

Deprinderile de consiliere debază, conform Seden (2005) sunt:

• atenţie acordată beneficiarului, ascultare activă şi acceptare non-critică;

• parafrazare; feedback; sumarizare şi verificare a înţelegerii mesajului;
• abilitatea de afolosi diferite tipuri de întrebări; imbolduri minimale; alternative la întrebări;
• înţelegere empatică; stabilirea de legături; promtitudine;
• provocare; confruntare; abordarea defensivităţii;
• stabilirea obiectivelor; rezolvarea problemelor; tehnici de focusare;
• deprinderi de folosire şi înţelegere a limbajului corpului, atât în cazul propriei persoane cât şi a
celorlalţi;
• evitarea răspunsurilor care sunt moralizatoare şi judecă beneficiarul;
• conştienţizarea graniţelor; tehnici de structurare; abilitatea de a spune lucruri dificile în mod
constructiv;
• abilitatea de a oferi feedback; tehnici pentru dezamorsarea tensiunilor; evitarea creării de tensiuni
şi administrarea ostilităţii (p.13)

În ciuda importanţei lor recunoscute, singure aceste deprinderi de consiliere, oricât de bine ar fi ele
înţelese şi performate în activitatea profesională, nu sunt suficiente pentru ca asistentul social să
fie un practician eficient şi complet. Sunt necesare şi anumite opţiuni valorice, un set de atitudini
favorabile asistării, dar şi un ansamblu de caracteristici personale care, toate împreună, fac posibilă
performanţa profesională şi obţinerea rezultatelor urmărite în munca de asistenţă socială. În acest
sens, este util să amintim faptul că cercetări din spaţiul asistenţei sociale care au urmărit să evalueze
percepţia beneficiarilor cu privire la eficienţa şi impactul asistării, au indicat drept importantă în
mod special calitatea relaţiei profesionale şi în acest context au evidenţiat cele mai apreciate calităţi
personale - empatie, respect, preocupare pentru celălalt, reciprocitate, autenticitate - pe care
asistentul social le pune în mişcare în interacţiunea cu persoana asistată. Căldura umană, respectul
pentru client par să fie calităţile care fac diferenţa între o relaţionale profesională de ajutor eficientă
şi una ineficientă. Carl Rogers (2002), un clasic al teoriei şi practicii consilierii centrate pe persoană
a formulat condiţiile necesare şi suficiente în construirea unei relaţionări propice consilierii:
perspectivă necondiţionat pozitivă (acceptarea clientului indiferent cine este sau ce a făcut),

73
congruenţă (consilierii îşi folosesc sentimentele, comportamentul verbal şi non-verbal, sunt deschişi
faţă de clienţi şi consistenţi), autenticitate (onestitate şi sinceritate faţă de client) şi empatie (
consilierul transmite clientului că îi înţelege cadrul de referinţă şi poate vedea situaţia ca şi cum ar fi
în locul acestuia). Truax şi Carkhuff numesc empatia, respectul, perspectiva necondiţionat pozitivă,
autenticitatea şi concreteţea (abilitatea consilierului de a fi specific şi promt în raport cu afirmaţiile
clientului), “core facilitative conditions” ale unei relaţii de ajutor eficiente, dar spre deosebire de
Carl Rogers, le consideră condiţii necesare, dar nu şi suficiente (Truax şi Carkhuff, 1967, apud
Hopson, 1990, p. 174).
În asistenţa socială din ţara noastră, prin consiliere se urmăreşte susţinerea indivizilor, familiilor
şi a grupurilor prin oferire de sfaturi, conturarea şi delimitarea alternativelor, ajutor pentru a
articularea sau stabilirea de obiective, asigurarea de informaţii solicitate şi necesare şamd.
Consilierea3 prezinta câteva elemente comune, indiferent deprofesioniştii care o utilizează:
reprezinta un proces bine structurat, are o durata limitata in timp, o durata a sesiunii , obiective clare
dezvoltate impreuna cu clientul, un cadru specific, precum şi cerinte specifice antrenate in procesul
de inchidere al consilierii.
Consilierea reprezintă acea metoda utilizată de asistentul social având treapta de competenţă
specialist sau principal si care constă în utilizarea cu abilitate si principialitate a relaţiei asistent
social – beneficiar4 precum şi a unor tehnici specifice. Astfel, beneficiarul este ajutat să îşi
identifice problemele, nevoile, să le exploreze, să identifice soluţii pentru acestea, să îşi
conştientizeze abilităţile, resursele şi să le utilizeze optimal în vederea rezolvării problemelor
personale şi interpersonale, pentru o mai buna adaptare şi integrare sociala.
Sintetizand, consilierea in asistenta sociala este un proces de insotire a unei persoane (sau grup
de persoane) de catre o alta (consilier), specializată in asisteţta socială, cu scopul imbunatatirii
vietii sociale a clientului, prin utilizarea cat mai completa a resurselor personale.
Misiunea asistentului social este de a ajuta clientul să devină independent de serviciile sociale,
iar metoda principală prin care se atinge acest scop este consilierea. Aşadar, consilierea se bazeaza
pe obiective clare, se realizeaza intr-un cadru care sa confere intimitate si securitate clientului, are o
frecventa determinata, durata unei sesiuni fiind de aproximativ 45 de minute.
Prin consiliere, profesionistul construieşte o relaţie de sprijin, în sensul motivării clientului pentru
a acţiona în vederea schimbării acelui comportament care a determinat situaţia de criză şi pentru
restabilirea echilibrului psihosocial al vieţii.

3
Prezentarea generala a metodei consilierii respecta Ghidul de Buna Practica elaborat de Colegiul National al
asistentilor Sociali, 2010
4
In asistenta sociala termenul de client/beneficiar are o conotatie vasta, intelegand prin client fie un individ, o familie
sau o comunitate.

74
În cadrul acestui demers, asistentul social împreună cu clientul va analiza mai întâi care este
natura problemei, apoi se vor explora care sunt resursele individului/familiei/comunităţii
Astfel, urmărind schema generală de intervenţie în procesul de consiliere, asistentul social
trebuie să dovedească:
 empatie şi înţelegere
 manifestarea încrederii
 tact în orientarea clientului către centrul problemei,
 suport
 motivarea pozitivă a clientului;
 susţinerea clientului

În urma procesului de consiliere, rezultatele pentru client ar trebui sa fie :

- o mai bună cunostere de sine;
- constientizarea problemelor, nevoilor, aspiraţiilor, intereselor personale;
- conştientizare resurselor şi capacităţilor pentru rezolvarea problemelor personale şi
interpersonale;
- identificare unor soluţii pentru problemele constientizate;
- angajarea responsabila în rezolvarea problemelor sale.

Principala modalitate de realizare a consilierii este reprezentată de comunicare,

utilizându-se o serie de tehnici şi deprinderi specifice: ascultarea activă, parafrazarea,
clarificarea, încurajarea , reflectarea, sumarizarea, comunicarea nonverbală.

In ceea ce priveste ariile de aplicabilitate ale consilierii, acestea sunt nenumarate, derivate din
problematica sociala, mergand de la luarea unei decizii, reintegrarea copilului în familia
biologică, prevenirea separării copilului de familie, plasament familial, adopţie – pregătirea
copilului, părinţilor biologici, părinţilor adoptivi, asistentului maternal, familiei acestuia pentru
plasamentul familial, adopţie, boli terminale, HIV-SIDA – comunicarea diagnosticului, pana la
alegerea unui serviciu social adecvat pentru o persoană vârstnică, o persoană cu handicap etc. –
luarea deciziei internării într-o instituţie, identificarea celei mai potrivite opţiuni pentru un
serviciu social, pregătirea persoanelor private de libertate pentru eliberare, asistenţa socială a
persoanelor dependente de drog si exemplele pot continua.

Asistentul social poate oferi servicii de consiliere utilizand urmatoarele forme de consiliere:
1. Consiliere individuală

75
2. Consiliere familială
3. Consiliere de grup
Tipologia consilierii
In functie de domeniile in care se acorda consiliere, aceasta se poate clasifica in:
1. Consiliere scolară, intelegand acel proces de acordare de asistenta psihopedagogica
persoanelor implicate in procesul educational, avand ca scop orientarea profesionala si
cresterea eficientei educative.
2. Consiliere profesionala, proces in cadrul caruia un client primeste asistenta pentru o mai
buna intelegere a propriei persoane si a mediului profesional, astfel incat el sa poata
corela propriile interese cu solicitarile pietei muncii, asociate diferitelor oportunitati
ocupationale.
3. Consiliere socio-medicala in care modalitatile de interventie sunt specifice si variaza in
functie de problematica medicala.
a. Consilierea mamei
(Ex.: in maternitati, mama cu risc de abandon al copilului)
b. Consilierea copilului diagnosticat medical (cu tulburare fizica sau tulburare
psihica) si a familiei acestuia
c. Consilierea varstnicului si a familei acestuia
d. Consilierea persoanei dependente de substante psihoactive si a familiei acestuia
e. Consilierea adultului cu tulburari psihice si a familiei acestuia
f. Consilierea persoanei diagnosticata cu boala canceroasa si a familiei acestuia
g. Consilierea persoanei infectate HIV si a familiei acestuia
h. Consiliere pre/post testare HIV
i. Consilierea persoanei cu handicap (deficiente de auz, vaz, intelect, handicap fizic,
handicap psihic).
4. Consiliere de cuplu, proces ce intervine la nivelul relatiilor deteriorate dintre doi
parteneri, fara a neglija individualitatile celor doi. Mentinerea relatiilor de cuplu nu este
in mod necesar un obiectiv al consilierii. Mai curand, consilierul urmareste sa ajute
partenerii sa ajunga la decizii rationale, in baza carora sa actioneze ulterior.
5. Consilierea familiala ce vizeaza cuplul de parteneri, dar si copiii si/sau membrii varstnici
ai familiei.
6. Consiliere corectionala ce se deasfasoara, de regula, in institutii de detentie (inchisoare,
arest) si are drept populatie tinta in special delincventii tineri, uneori in cadrul unor
programe complexe ce au ca obiectiv prevenirea recidivelor.
7. Consiliere comunitara, specificitatea acestei forme fiind data de confruntarea cu o mare

76
 diversitate a categoriilor de clienti, pe de o parte, si a problemelor acestora, pe de alta
parte.
Documente/formulare standard
Fişa de consiliere ce contine datele de identificare a beneficiarului, obiectivele sedintei, planul
de lucru, instrumente folosite.

Teme:
1.Exemplificaţi necesitatea folosirii metodei consilierii într-un caz de asistare socială a unui
individ sau a unei familii.
2. Precizaţi care sunt deprinderile de comunicare învăţate care se regăsesc printre deprinderile
de consiliere de bază.
3. Formulaţi câte un exemplu pentru fiecare dintre condiţiile necesare unei relaţii de consiliere,
conform lui Carl Rogers.
Temă de reflecție :
Gândiți-vă la o situație sau la un caz social cunoscut din stagiile de practică și găsiți cel puțin
trei argumente pentru utilizarea metodei consilierii în vederea schimbării/îmbunătățirii funcționării
sociale a celor care se confruntă cu situația problematică respectivă.

77
 UNITATEA TEMATICĂ 4
Capitolul VI
Munca cu cazul (casework) și managementul de caz

6.1. Definirea şi evoluţia practicii de tip casework

Metoda este calea pe care se merge pentru atingerea unei ţinte, a unui obiectiv. Din punctul de
vedere al demersului ştiinţific, metoda este calea urmată în vederea explicării, înţelegerii adică a
cunoaşterii fenomenelor sociale.
Din punctul de vedere al asistenţei sociale, inclusiv la nivel microsocial (asistenţa socială acordată
individului şi/sau familiei), metoda este calea urmată pentru realizarea cunoaşterii clientului, a
problemei sale, situaţiei în care aceasta se exprimă, a resurselor şi a punctelor sale tari şi constă în
bagajul general de instrumente, proceduri, tehnici şi deprinderi cu ajutorul cărora se realizează de
fapt, înţelegerea de către client (individul şi/sau familia) şi asistentul social, a situaţiei care impune
asistarea. Totodată, metoda se referă şi la calea folosită pentru realizarea efectivă a intervenţiei
sociale care duce prin derularea procesului de asistare socială, la depăşirea situaţiei problematice şi
îmbunătăţirea funcţionării sociale a beneficiarului asistării .
Dicţionarul ilustrat Oxford oferă cea mai succintă definiţie uneia dintre metodele tradiţionale
utilizată în practica asistenţei sociale şi anume, a caseworkului: muncă socială realizată în urma
studierii şi intervenţiei la nivel individual. Cu alte cuvinte, este vorba de acodarea de ajutor folosind
o cale directă care presupune relaţionarea nemediată a asistentului social cu cazul
/clientul/beneficiarul asistării, pe baza studierii / înţelegerii acestuia.
Definiţii date metodei muncii cu cazul (case-work)
Mary Richmond în lucrarea sa " Social Diagnosis " (1917) referindu-se la case-work vorbea de
"o abordare ştiinţifică şi logică de investigare socială ". Dintr-o asemenea perspectivă. asistenţii
sociali ca scop în munca lor nu (doar) determinarea celui/celei care să beneficieze de ajutor aşa cum
până atunci se făcea, ci şi evaluarea celei mai bune metode de ajutor pentru individ sau familie şi
apoi, aplicarea unui plan de intervenţie corespunzător. Autoarea, considerată primul teoretician al
asistenţei sociale, când definea case-workul social făcea referire la acele proceduri care dezvoltă
personalitatea clientului prin intermediul unor ajustări conştiente, efectuate de la individ la individ,
dar şi la nivelul mediului său social.

78
 La începutul anilor '40 ai secolul XX, cea mai folosită definiţie considera case-workul o
metodă prin care se poate măsura în raport cu realitatea, capacitatea clientului de a face faţă
problemelor sale, sau unor aspecte ale problemelor sale; adică, metoda prin care asistentul social îl
ajută pe client să-şi clarifice aceste probleme si-l face capabil să găsească căi de rezolvare a lor.
La sfârşitul anilor '50 case-workul este definit deja drept o artă care constă în armonizarea
relaţiei client-mediu prin cunoaşterea clientului şi folosirea în relaţionarea cu acesta a îndemânărilor
profesionale pentru a mobiliza capacităţile şi resursele sale şi cele din cadrul comunităţii. Helen
Perlman propunând în acest sens modelul "problem solving".
În anii în care asistenţa socială se instituţionaliza, perspectivele psihodinamice deveneau
determinante în dezvoltarea practicii şi a metodologiei din domeniul asistenţei sociale, dovedind
inportanţa deosebită a teoriei psihanalitice pentru asistenţa socială.
Fiind în special de natură individuală şi mai puţin centrate pe schimbarea socială, aceste teorii
subliniau ” modul în care mintea stimulează comportamentul şi atât mintea cât şi comportamentul
influenţează şi sunt influenţate de mediul social al persoanei”(Payne, 2005 pg. 93).
Teoria psihosocială a cărei reprezentant principal a fost Florence Hollis reprezintă o dovadă a
moştenirii psihodinamice în teoretizarea asistenţei sociale în munca cu cazul. Elementele esenţiale
ale acestei teorii sunt ideea de persoană- în – situaţie şi clasificarea tratamentului individualizat. La
fel, o ilustrare a faptului că metodologia asistenţei sociale individualizate are fundamente şi inflenţe
psihodinamice, o reprezintă , conform lui Payne modelul rezolutiv propus de către Perlman (1957),
deoarece pune accentul pe confruntarea cu problemele actuale ale clientului şi cu dificultăţile
curente din mediu (Payne, 2005,pg. 100). La rândul său, modelul rezolutiv al lui Perlman este un
predecesor important al metodologiei asistenţei individualizate centrată pe sarcină , fiind utilizată
sugestia secvenţelor de activităţi de rezolvare de probleme(secvenţe de activităţi rezolutive) în
lucrări actuale precum cele ale lui Compton şi Galaway (Payne, 2005, pg. 100). În prezent, cea mai
de actualitate utilizare a teoriei psihodinamice se regaseşte în lucrările lui D. Howe (1995) despre
teoria ataşamentului şi teoretizarea asistenţei sociale în spaţiul britanic.
De la casework la managementul de caz
Ultimele două decade ale sec. XX. au însemnat o revoluţie în munca socială; aceasta a adoptat şi
adaptat limbajul şi conceptele economiei de piaţă la specificul propriului domeniu de practică. Dacă
pentru o perioadă de timp se părea că asistenţa socială şi-a găsit propria terminologie precum
"client, evaluare, intervenţie şi case-work" acum, la sfârşitul secolului XX ea a împrumutat şi
îmbrăţişat conceptele spaţiului economic şi modelele manageriale.
Case-work ca termen, a lăsat loc celui de "case management". Serviciile şi agenţiile de asistenţă
socială sunt "furnizori" ai îngrijirii. Clienţii au devenit beneficiarii/consumatorii serviciilor şi
programelor sociale.

79
Managementul de caz
6.2.1 Definiții, funcții și obiective
În prezent munca cu cazul este tot mai mult abordată prin prisma angajării metodei numită
management de caz. Managementul de caz a apărut ca un răspuns dat atât complexității problemelor
și nevoilor sociale cu care se confruntă persoanele care ajung în atenția serviciilor de asistență
socială, cât și nevoii de a coordona și integra serviciile sociale oferite. În acest sens se exprimă și
definiția dată acestei metode de către Asociația americană a asistenților sociali (NASW,1992):
”managementul de caz în asistența socială este o metodă prin care se oferă servicii prin care
asistenții sociali profesioniști evaluează nevoile clientului și ale familiei sale în colaborare cu
acesta, coordonează, monitorizează, evaluează și susține clientul pentru a accesa servicii sociale
care să răspundă acestor nevoi” (p.1).
Din definiția de mai sus se evidențiază principalele funcții pe care metoda managementului de caz
le îndeplinește odată ce este angajată în practica asistenței sociale, astfel, ea face posibilă atât
implicarea clientului (individ și sau familie) pe tot parcursul procesul asistării, cât și evaluarea,
organizarea, coordonarea, monitorizarea și intervenția integrată în munca de asistare socială a
individului și a familiei. Runcan (2011) face referire la funcțiile metodei managementului de caz și
identifcă aceleași trei funcții principale: ”1. coordonarea tuturor intervențiilor destinate cazului; 2.
organizarea tuturor intervențiilor destinate cazulu; 3. direcționarea tuturor intervențiilor destinate
cazului„ (p.10). Îndeplinirea acestor funcții face ca prin metoda managementului de caz să se
angajeze în mai multe roluri simultan pe de o parte sunt asigurate serviciile sociale care oferă ajutor
persoanei aflate în nevoia socială dar și familiei acesteia, iar pe de altă parte se reduce perioada de
timp în care persoana se află în sistemul de protecție socială (Runcan, 2011).
Tot în acest sens trebuie înțeles și modul în care Cojocaru, D., Cojocaru, Ș., (2008) circumscriu
principalele elemente care definesc managementul de caz în asistența socială: managementul de caz
reprezintă un concept ce desemnează o metodă de coordonare și integrare a serviciilor sociale,
medicale și educaționale destinate categoriilor de populații vulnerabile și defavorizate și de
organizare și gestionare a intervențiilor specifice realizate de către diferiți specialiști în acord cu
obiectivele stabilite pentru schimbarea situațiilor problematice ale beneficiarilor. (p.24).
Folosirea metodei managementului de caz se realizează în acord cu adecvarea obiectivelor sale
specifice, la nevoile beneficiarilor și la resursele existente. Astfel, referitor la obiective, Johonson et
al. (2001) indică faptul că „sunt trei obiective primare ale managementului de caz: 1) continuitatea
în acordarea îngrijirii, 2) accesibilitatea în sistemul de îngrijire și 3) eficiența sistemului de servicii.”
Putem de aici desprinde încă un rol al managementului de caz în domeniul asistenței sociale, cel
care se referă pe de o parte, la eficientizarea demersului de prestare a serviciilor sociale prin

80
centrarea acestora strict pe nevoile beneficiarului, iar pe de altă parte, ajutorarea persoanei ce se află
într-o nevoie socială. (p. 69)
Metoda managementului de caz în asistența socială este structurată în etape și pași care sunt
îndeplinite pentru toate categoriile de persoane care beneficiază de un anumit pachet de servicii
sociale, iar managementul de caz devine diferit pentru fiecare beneficiar doar în partea de
planificarea a intervenției când sunt stabilite scopurile și obiectivle acesteia așadar, etapele
managementului de caz în asistența socială sunt:
1. Preluarea Sesizării și Evaluarea Inițială 2. Evaluarea Detaliată sau Complexă a Cazului 3.
Planificarea și furnizarea serviciilor, prestațiiloe și a intervențiilor 4. Monitorizarea și Re-Evaluarea
Cazului 5. Monitorizarea Post-Servicii și Închiderea Cazului (Runcan (2011) p.36).

6.2.2. Etapele managementului de caz în asistența socială

Metoda managementului de caz în asistența socială este structurată în etape și pași; această structură
se aplică în principiu, tuturor categoriilor de persoane care beneficiază de asistare socială.
Diferențele apar doar în partea de planificare a intervenției, atunci când sunt stabilite scopurile și
obiectivele acesteia, specifice fiecărui caz în parte; totodată se observă anumite particularități ale
etapelor pe care le dezvoltă utilizarea metodei managementului de caz și în funcție de domeniul
asistenței sociale (de ex protecția copilului, asistența socială a vârsticului șamd).
Astfel, etapele managementului de caz în asistența socială sunt:
1.Preluarea sesizării și evaluarea inițială; 2. Evaluarea detaliată sau complexă a cazului; 3.
Planificarea și furnizarea serviciilor, prestațiilor și a intervențiilor sociale; 4. Monitorizarea și re-
evaluarea cazului; 5. Monitorizarea post-servicii și închiderea cazului (Runcan, 2011, p.36).
Dacă ne referim la domeniul protecției copilului, conform lul Cojocariu, D., și Cojocariu, Ș., (2008)
managementului de caz este structurat în șase etape care sunt parcurse indiferent de specificul
cazului; 1.Identificarea, evaluarea și preluarea cazului; 2. evaluarea detaliată/complexă a situației; 3.
planificarea serviciilor și intervențiilor, care presupune realizarea Planul individualizat de
protecție/PIP (în cazul copiilor pentru care a fost luată o măsură de protecție) a Planul de servicii/PS
pentru copii aflați în familie și care au nevoie de servicii și prevenire și a Planul de intervenție
specifică/ PIS (ce dataliză și operaționalizează PIP și PS); 4. furnizarea serviciilor prevăzute în PIS
care vizează atât copilul, cât și familia biologică, extinsă sau de substitut, sau alte persoane de
referință pentru copil; 5. monitorizarea și reevaluarea periodică a progreselor în atingerea
finalităților PIP sau PIS; 6 .închiderea cazului în situația în care au fost atinse finalitățile propuse în
cadrul planurilor de intervenție. ( p. 27).

81
In functie de strategia folosită in utilizarea resurselor pentru realizarea obiectivelor, putem evidentia
patru forme ale managementului de caz inspirate de modelul analizei SWOT(Cojocaru, 2005,p165-
170):
1) managementul de caz centrat pe resurse- se refera la utilizarea resurselor beneficiarului dar si a
resurselor serviciilor sociale. Acest tip de management vizeaza suplimentarea resurselor care lipsesc
beneficiarului;
2) managementul de caz centrat pe rezultate – are in vedere atingerea obiectivelor stabilite prin
activarea celei mai importante resurse a beneficiarului. Consta in stimularea si motivarea
beneficiarului sau în reducerea / indepartarea barierelor care ar putea impiedica atingerea
obiectivelor;
3) managementul de caz centrat pe problemă – se refera la analiza problemei, la identificarea
disfunctionalitatilor si a barierelor in rezolvarea situatiei beneficiarului de servicii sociale;
4) managementul de caz apreciativ – este un management centrat pe utilizarea punctelor forte si a
oportunitatilor clientului (Cojocaru,Cojocaru,2008).

6.2 Ilustrarea aplicării metodei muncii cu cazul conform modelul teoretico-

metodologic rezolutiv
Derularea procesului de asistare socială trebuie să se realizeze în conformitate cu o anumită
abordare teoretico metodologică. Metoda muncii cu cazul se pliază pe specificul asistării, specific
dictat de opţiunea metodologică.
În continuare este prezentată utilizarea metodei muncii cu cazul în conformitate cu specificul
metodologic al modelului rezolutiv („ problem solving ”)5.

Fazele procesuluide asistenţă socială conform modelului rezolutiv:

I. Faza de contact
II. Faza de contract
III. Faza acţiunii propriu-zise
IV. Incheierea
V. Evaluarea finală

În fiecare fază se desfăşoară activităţi specifice fazei care solicită asistentului social anumite
deprinderi profesionale în acord cu obiectivele urmărite prin aceste acţiuni.

În continuare vor fi prezentate fiecare dintre cele trei faze şi subfazele care dau conţinut
fiecăreia dintre ele:

5
Prezentarea are la baza cap.9,10,11 din Compton & Galaway: Social Work Processes, 1989, fourth ed.

82
 Faza de contact
are patru subfaze:
 identificarea şi definirea problemei clientului(individ şi sau familie);
 identificarea obiectivului care va trebuie urmărit împreună de client şi asistentul social;
 stabilirea şi formularea contractului preliminar;
 explorarea şi investigarea sistemului clientului.
Prima subfază a fazei iniţiale presupune ca problema clientului să fie privită aşa cum sistemul
client o vede. În acest moment este foarte important ca asistentul social să pună întrebările centrate
pe tema a identificării şi definirii problemei clientului şi tot acum, folosirea ascultării active e o
tehnică de intervievare esenţială deoarece încurajează comunicareainclusiv în cazul perosnelor care
preferă să ofere o descriere narativă mai degrabă decât să răspundă la întrebări (interviul narativ
poate fi eficient). În cazul acestora, ne sunt necesare un număr minim de întrebări şi folosirea
ascultării active la maxim. Pe de altă parte, problema trebuie văzută, identificată şi definită, aşa cum
este ea definită de sistemele semnificative cu care sistemul client se află în interacţiune. Pentru
identificarea şi definirea problemei e importantă şi perpsectiva profesională a asistentului social .
După ce au fost analizate cele trei perspective ( a clientului, a sistemelor relevante pentru acesta,
şi cea a asistentului social) se realizează o sinteză a lor; astfel,conturându-se definirea problemei
clientului.
Specific şi dificultăţi:Foarte mulţi dintre clienţi pun semnul egalităţii între nevoile şi dorinţele
lor. În aceste condiţii, asistentul social trebuie să ajungă prin intervievare şi comunicare la o
anumită înţelegere a poziţiei clientului asupra problemei. Principalul lucru pe care asistentul social
trebuie să-l urmărească este clarificarea şi înţelegerea a ce anume l-a făcut pe client să solicite
ajutor. Instrumentele, tehnicile şi deprinderile folosite în acest sens, sunt: capacitatea empatică ce
trebuie să vizeze sentimentele care l-au făcut pe client să solicite ajutor; folosirea interviului centrat
pe problemă, încurajarea clientului să ofere informaţii legate de problema lui prin ascultare activă,
scurte comentarii ce-l ajută pe cel asistat să găsească pasul următor pentru a se apropia de relatarea
problemei esenţiale. Aceste comentarii trebuie să aibă şi un "iz" empatic.
Asistentul social trebuie să folosească acele deprinderi de comunicare care lasă să se audă vocea
clientului. E important ca intervievatul să vorbească cu cuvintele lui pentru a se simţi în largul său,
pentru a fi spontan, pentru a face posibilă înţelegerea mediul din care provine, simţindu-se acceptat
aşa cum este, el sau ea. În schimb, dacă asistentul social impune un anumit vocabular, atunci clienţii
dorind să fie la înălţimea interlocutorului vor renunţa să fie ei înşişi şi se vor exprima într-un fel
care nu le este propriu, dezvoltându-se astfel bariere de comunicare. De aceea, asistentul social
trebuie să-l încurajeze pe client să vorbească aşa cum este el obişnuit, să folosească parafraze pentru
a-i demonstra că-l urmăreşte iar ceea ce intervievatul spune este important şi interesant; astfel acesta

83
se va simţi relaxat în contextul comunicării şi al relaţiei de asistare. Al doilea lucru care trebuie
făcut constă în facilitarea formulării de către client a ceea ce îşi doreşte de la relaţia de asistare şi
aşteaptă de la asistentul social; acest lucru se poate realiza prin adresarea unor întrebări deschise şi
clare legate de expectanţele lui.
Dificultăţi care apar în această etapă a identificării şi definirii problemei:
- Asistentul social poate fi centrat asupra propriei definiri a problemei clientului fiind
induficient de atent la congruenţa dintre ceea ce el crede că e problema clientului, şi ceea ce percepe
clientul legat de problema sa. Asistentul social nu trebuie să cadă în cealaltă extremă crezând că
punctul său de vedere nu e important pentru înţelegerea problemei clientului, cu toate acestea
punctul de vedere al clientului trebuie să aibă întâietate deoarece perspectiva clientului este cea la
care se raportează asistentului social;
- Asistenţii sociali deseori se grăbesc să identifice nu doar problema ci şi cauzele ei; greşeala
este centrarea pe cauze şi nu pe problema în sine;
- Se poate întâmpla ca ceea ce prezintă clientul ca fiind problema sa să fie de fapt un întreg
univers problematic (se întâmplă mai ales când individul foloseşte în comunicare forma narativă), în
această situaţie asistentul social e bine să-l invite pe client să parţializeze problema, să desfacă acest
univers problematic în unităţi de analiză mai mici, care pot fi abordate mai uşor, mai eficace şi pot
să devină ţinta intervenţiei sociale.
Cea de-a doua subfază presupune să vedem cum este dorită rezolvarea problemei de către client
şi care sunt pe termen scurt, respectiv lung, obiectivele formulate de acesta (el/ea). Această secvenţă
mai presupune şi clarificarea raţiunilor pentru care clientul crede că este nevoie de rezolvarea
problemei sale prin atingerea unui obiectiv anume. Identificarea obiectivului presupune:
- explicitarea aşteptărilor clientului faţă de insitutuţia căreia i se adresează;
- identificarea obiectivului şi formularea de către asistentul social a obiectivului de urmărit;
- precizarea de către asistentul social a obiectivelor, care odată negociate, se constituie în ţinta
muncii de asistenţă socială incluzând şi ceea ce clientul trebuie să pună la dispoziţie pentru
atingerea lor.
Astfel, obiectivul ca şi problema, trebuie privite prin prisma persoanei asistate prin raportare la
cadrul său de referinţă, apoi a persoanelor semnificative pentru persoana asistată şi în al treilea rând,
din perspectiva asistentului social. Un moment important înaintea contractului preliminar este
momentul în care toţi cei care au avut o părere legată de obiectiv ajung să cunoască punctele de
vedere ale celorlalţi; cu atât mai mult cand se lucrează cu o famile. Este bine să se spună fiecăruia în
parte că există alternative; dacă clientul doreşte se analizează această alternative. Stabilirea
obiectivului rămâne legată de felul în care a fost definită problema clientului astfel încât, după ce

84
problema care trebuie soluţionată a fost stabilită, să se poată răspunde la întrebarea: "în ce constă
rezolvarea respectivei probleme?".
O parte importantă a fiecărei faze o reprezintă clarificarea alături de client a obiectivelor fazei
propriu-zise cât şi a subsecvenţelor ce constituie acea fază. Trebuie să se facă acest lucru într-o
manieră explicită, pentru că la capătul celor două subsecvenţe clientul trebuie să înţeleagă foarte
clar că problema definită nu este aceeaşi cu obiectivul stabilit, pentru că obiectivul vizează ţinta
finală, care odată atinsă presupune rezolvarea problemei sale. Această ţintă este atinsă abia după ce
sunt parcurse şi realizate obiectivele fazelor ce formează în ansamblu procesul rezolutiv. Aceste
obiective secvenţiale, trebuie de fiecare dată bine precizate, clarificate cu clientul altfel nu va putea
fi vorba de parteneriat între profesionist şi client.
Contractul preliminar este o înţelegere care se stabileşte între asistentul social şi client, acord
cu privire la problema asupra căreia se va lucra, fiind în acelaşi timp şi un acord în legătură cu
obiectivele ce se consideră că ar facilita rezolvarea problemei. Acest contract are trei puncte
principale:
1.clarificarea conţinutului şi a limitelor serviciului de asistare oferit clientului- acestea graniţe
reprezintă cadrul în care se dezvoltă conţinutul asistării şi sunt delimitate şi limitele competenţelor
asistentului social deoarece indică până unde asistentul social poate merge în asistare în acord cu
politica instituţiei sau agenţiei.
2.dezvăluirea naturii activiţăţii de asistare văzută ca o muncă în parteneriat- trebuie subliniat
care este repertoriul de roluri care revine fiecăruia dintre parteneri şi de ce sunt aceste roluri
necesare, la ce conduce performarea lor şi în ce fel paşii parcurşi apropie clientul (el/ea) de
rezolvarea problemei sale;
3. formularea contractului astfel încât el să permită şi în continuare explorarea şi inventarierea
situaţiei clientului; prin conţinutul său, contractul trebuie să confirme drepturile, aşteptările
clientului şi în acelaşi timp, să garanteze mandatul asistentului social pentru intervenţie.
Explorarea şi investigarea sistemului client
În primul rând, este vizată motivaţia, ea cuprinde două aspecte care sunt abordate în
complementaritate: 1.disconfortul pe care-l resimte clientul faţă de problema pe care o are şi de
efectele sacesteia asupra sa şi a celor semnificativi, respectiv 2. speranţele pe care le are clientul şi
pe care le investeşte în efortul rezolutiv în care se angajează. Aceste aspecte exprimă conţinutul şi
nivelul motivaţiei pe care clientul o are ca să-şi rezolve problema.
În al doilea rând, se face explorarea şi investigarea ocaziilor pe care clientul le are, sau le-a avut
pentru a-şi rezolva problema. Aceste ocazii au un caracter obiectiv, dar pot avea şi conotaţii
subiective care nu trebuie neglijate. Asistentul social trebuie să urmărească capacitatea clientului de
a-şi rezolva problema (resursele interne proprii clientului), trebuie să se apeleze în acest sens şi la

85
surse documentare (dosare medicale). În cele din urmă, putem contabiliza pe ce putem conta
(investiţia) din partea clientului.Cealaltă parte a investiţiei ţine de capacităţile asistentului social, de
exemplu capacitaea de a se manifesta adecvat situaţiei şi problemei clientului, de a plia corect
metoda de asistare la resursele şi natura problemei etc.).

Faza de contract - are următoarele subfaze:

 Evaluarea şi inventarierea a ceea ce până în acel moment s-a obţinut, acestea incluzând:
felul în care se corelează problema identificată cu nevoile sistemului client;
 Analiza situaţiei generale cu scopul de a identifica factorii majori ce caracterizează
respectiva situaţie;
 Luarea în considerare a factorilor semnificativi care explică continuitatea problemei
clientului (ex. dificultăţi de cooperare, lipsa de sprijin a familiei, lipsa resurselor, etc.);
 Identificarea acelor factori care apar drept ca cei mai nevralgici în ansamblul situaţiei
problematice a clientului. Motivul pentru care e importantă această identificare, priveşte
selectarea acelor factori asupra cărora se poate interveni. La capătul acestui efort de
inventariere şi evaluare, are loc punerea în legătură a ideilor, cunoştinţelor, conceptelor,
pentru a avea o imagine completă a situaţiei clientului cu tot ce presupune ea.
 Formularea planului de acţiune înţeles ca un ghid de intervenţie reciproc acceptat:
stabilirea unui ţel fezabil;
 Luarea în considerare a alternativelor, a costurilor posibile (inclusiv materiale, de timp,
sentimente, eforturi intelectuale), şi a rezultatelor posibile;
 Determinarea unei modalităţi corespunzătoare de livrare a serviciului social, livrarea
trebuie să ţină cont de factori cum ar fi: zestrea de resurse, comunitatea căreia îi aparţine
clientul;
 Centrarea pe eforturile de schimbare;
 Rolul asistentului social, care este dictat de problema clientului; luarea în considerare a
cunoştinţelor şi deprinderilor asistentului social.
 Formularea unei prognoze, încrederea asistentului social ca profesionist în succesul
planului de acţiune tocmai formulat.
Faza de acţiune, înseamnă aplicarea în realitate a planului, specificarea punctelor de
intervenţie, inventarul sarcinilor, resurselor şi serviciilor ce vor fi folosite, formularea metodelor
prin care aceste resurse şi servicii vor fi folosite, cine le va folosi şi când.

86
 Încheierea
Încheierea e un moment foarte important al relaţiei profesionale pentru că în această secvenţă
are loc evaluarea alături de client, a tuturor sarcinilor pe care asistentul social şi clientul le-au avut
de îndeplinit. Tot aici se include şi ajutorul pe care asistentul social îl dă independent de caz, pentru
încheierea relaţiei şi dezangajarea clientului şi asistentului social din relaţia profesională de asistare.
În acest moment este importantă menţinerea câştigurilor, clientul ştie ce a dobândit prin asistare,
ştie ce nu s-a realizat, şi ştie ce a rezolvat.
Evaluarea finală
Evaluarea este un proces continuu, parte din fiecare moment parcurs ce permite formularea
unor concluzii apreciative asupra ce s-a realizat din ce s-a propus. Se include aici si evaluarea
metodologiei de asistare folosite (ce a dat rezultate, cu ce eficienţă, dar şi care au fost metodele care
fost mai puţin potrivite).
6.3. Metode şi tehnici de intervenţie în contextul muncii cu cazul
Tratamentul social este abordarea teoretică pe care o folosime în discutarea metodelor şi tehnicilor
în contextul case-workului. Gordon Hemilton spune că tratamentul social este suma acţiunilor şi
serviciilor direcţionate către a ajuta persoana individuală în funcţie de problemele şi nevoile sale.
Tratamentul social reprezintă o anumită direcţie imprimată întregii muncii sociale, direcţie care este
dată de metoda aleasă de practician, agenţie, de tehnicile foarte concrete pe care asistentul social le
angajează în încercarea de a urma traseul ce duce la uşurarea imediată a problemelor şi dacă e
posibil, spre modificarea disfuncţiilor care au declanşat problemele clientului. Modificarea nu
înseamnă neapărat a schimba viaţa unui client.
Metodele de intervenţie sunt metode (în sensul propriu-zis al cuvântului), atunci când ele
descriu algoritmul, paşii care trebuie urmaţi pentru derularea procesului propriu-zis de asistare
socială.
Tehnicile sunt o formă operaţionalizată a metodei devenind efectiv aplicabilă. (ex. metoda
interviului - tehnici de intervievare, metoda observaţiei - tehnici de observare).O metodă poate
deveni o tehnică (de ex. consilierea poate fi şi metodă şi tehnică).

Metodele de intervenţie sunt de două feluri:

a) directe
b) indirecte.
a) Perlman precizează "tratamentul direct trebuie văzut ca o cale sistematică dar flexibilă care
permite persoanei asistate să se ocupe de problema sa, să relaţioneze adecvat cu ea, să caute posibile
soluţii, să o perceapă direct, să identifice resursele adecvate problemei, să o perceapă corect din
punct de vedere emoţional".

87
Gordon Hemilton spune că munca socială şi metodele directe sunt o serie de interviuri care au drept
scop inducerea sau întărirea acelor atitudini, acelor deprinderi ce sunt necesare menţinerii unui
echilibru emoţional adecvat unor decizii constructive şi favorabile unor alte îndemănâri, schimbări
ale aspectelor de conduită, a unui mod de a înţelege anumite valori, schimbării unui stil de
comunicare.
Metodele directe se exprimă printr-o serie de interviuri. Autorul face distincţia între:
1) interviurile de consiliere - spunând că sunt discuţii raţionale asupra problemelor clientului
centrate pe clarificarea acelei probleme, discuţii care includ atât refirea la sentimente, cât şi
activităţi intelectuale (de ex. cea de învăţare). Hemilton mai spune că există şi
2) interviuri terapeutice - care fac parte tot din interviurile directe; ele reprezintă o formă de
intervenţie ca şi interviurile de tip case-work.
Când se face un interviu pentru a ajuta clientul să-şi conştientizeze problemele, se face de fapt un
interviu de tip case-work pentru că asistentul social se ocupă de client în mod direct; îl susţine prin
tehnici şi deprinderi adecvate să-şi descopere problemele, să o identifice pe cea mai importantă pe
care vrea s-o rezolve. Acest lucru are un efect terapeutic.
Florence Hollis credea că interviurile sunt calea de realizare a intervenţiei, iar în cazul intervenţiilor
terapeutice credea că interviurile sunt cu atât mai mult utile, cu cât se adresează acelor clienţi, care
exprimă conflicte intrapsihice, conflicte plasate în contextul în care clientul trăieşte. Printr-un
interviu terapeutic se urmăreşte efectuarea unei adaptări ce constă în reajustări emoţionale, mai
degreabă decât în schimbări fundamentale.
I. Metode directe - în cadrul modelului psiho-social se oferă următoarea clasificare:
1) tehnici de susţinere,
2) influenţarea directă a persoanelor asistate,
3) ventilarea,
4) discuţiile reflexive asupra persoanei, situaţiei şi configuraţiei situaţie-persoană.
5) reconsiderarea sau considerarea cu caracterul reflexiv a factorilor dinamici sau cei
genetici, respectiv etiologici.
II. Metode indirecte – sunt foarte folosite în asistenţa socială, ele cuprind:
- acele metode indirecte care vizează adminstrarea informaţiilor, resurselor, etc. incluzând şi
metode prin care se realizează atribuirea, distribuirea de informaţii, resurse;
- metode indirecte concretizate în ajutorul material;
- metode indirecte include managementul mediuluui clientului - a cele metode care-l ajută pe
client, dar nu exclusiv pe el să-şi adminstreze contextul în care trăieşte mai corect, mai
eficient.

88
Aparent metodele indirecte depind mult mai mult de contextul legislativ care le fixează limitele
decât metodele directe. Metodele indirecte sunt mai concrete, mai palpabile de aceea şi legiutorul
poate să stabilească nişte cadre mai precise (de ex. sunt agenţii care doar distribuie resurse, altele şi
adminstrează şi distribuie resurse). Metodele indirecte nu se referă la emoţii raţionamente ca şi cele
directe.
Ambele metode se raportează la un anumit normativ, şi la anumite valori, ambele presupun
respectarea unor criterii şi principii de deontologie profesională.
I.Metodele şi tehnicile directe
1) tehnici de susţinere
Prin aceste tehnici, asistentul social exprimă interes, preocupare pentru client şi problema sa,
exprimă acceptanţă faţă de persoana clientului şi situaţia sa, exprimă empatie. În toate aceste cazuri
e vorba de o exprimare cât mai realistă, autentică a încrederii în capacitatea clientului.
Tehnicile de susţinere au o valoare şi un rol deosebit mai ales la începutul relaţiei profesionale (faza
de contact) pentru că tehnicile de susţinere contribuie la coagularea şi la dezvoltarea relaţiei
profesionale. Relaţionând în mod autentic un om simte că sistentul social, are încredere în el pentru
că este ceea ce este, indiferent ce cred alţii, faptul că tu asistentul social eşti în stare să-l asculţi, să
te încrezi în el, să mergi laături de el/ea cu empatie şi respect, îl face să se deschidă, să participe la
relaţia profesională .
De aceea fără aceste tehnici de susţinere nu se poate ajunge la construirea relaţiei profesionale şi pe
această cale la rezolvarea problemei clientului. Tehnicile de susţinere nu-şi încheie contribuţia odată
cu depăşirea fazei de contact, sunt de ajutor pe parcursul fazei de asistare pentru că prin tehnici de
susţinere putem sprijini clientul ajutându-l să scape de anxietate, să treacă de momente dificile sau
ele sunt folosite pentru menţinerea şi dezvoltarea motivaţiei clientului. Uneori tehnicile de susţinere
bine fundamentate şi corect dozate, sunt tot ceea ce are nevoie să primească clientul de la asistentul
social, deoarece prin intermediul lor, el este capabil să facă faţă situaţiei. Uneori tehnicile de
susţinere pot fi folosite şi după încetarea relaţiei profesionale (clientul are nevoie de încurajarea că
face bine ce face, alteori e importantă să existe acel "lifeline" la care de foarte multe ori nu face apel
dar e suficient că există, şi ştie că poate să primească susţinere şi suport dacă este nevoie.
2)Influenţarea directă
După Florence Hollis influenţarea directă exercitată asupra clientului înseamnă în principal
folosirea autorităţii pe diferite căi. Influenţarea directă se foloseşte atunci când clientul are nevoie
de direcţionare (ex. în situaţii de criză, sau stări de anxietate, când puterile ego-lui sunt slăbite).
Totodată se arată că influenţarea directă trebuie cuplată cu tehnicile de susţinere, nu poate exista
influenţă, direcţionare fără susţinere, încredere, suport. Cele două tehnici trebuie folosite enumerate
până acum trebuie folosite cu discreţie pentru că dezvoltă dependenţă.

89
 3) Ventilarea e o tehnică legată de nevoile omului de a se ştii ascultat, de a fi ascultat. Această
tehnică are ca principal efect scăderea tensiunii, agresiunii, care apasă asupra unui individ
confruntat cu o problemă. Pentru a se realiza acest lucru sunt necesare câteva lucruri:
a) este important să-l ajuţi pe client să comunice, îl ajuţi prin crearea confortului fizic,
ecologic, a confortului emoţional dat de: timpul acordat clientului să comunice, de
atmosferă caldă, empatică, pe care o ai faţă de client, de preocuparea asistentului social
foarte atentă de ce i se întâmplă clientului în cadrul relaţiei profesionale, de centrarea pe
client şi nu pe asistent social ca profesionist. Confortul emoţional mai este dat şi de
îndemănârile pe care asistentul social le deține şi le foloseşte pentru a veni în întâmpinarea
unor nevoi specifice de comunicare ale clientului.
b) Nevoia de a se şti ascultat poate fi rezolvată şi atunci când clientului îi este la îndemână
deprinderea ascultării active. Cu alte cuvinte a fi ascultat şi a şti să asculţi sunt două aspecte
la fel de importante ale comunicării.
4. discuţiile cu caracter reflexiv.
Ele formează o altă metodă directă de intervievare, fiind totodată şi miezul interviurilor
exploratorii, dar aceste discuţii pot fi folosite şi atunci când clientul trebuie să ajungă la un alt fel de
abordare a situaţiei sale. Discuţiile reflexive au scopul de a produce mai multă înţelegere la nivelul
clientului apropos de problemele şi situaţia sa.
Caracterul reflexiv presupune a medita şi a apoi a analiza. Aceste discuţii dezvoltă o serie de
alternative de cuprindere cognitivă a situaţiei, ele măresc înţelegerea clientului cu privire la
problemele, nevoile, cu privire la situaţia sa în general.O discuţie reflexivă e o discuţie în care omul
e confruntat cu propriile prejudecăţi, bariere de înţelegere, clişee de înţelegere a unor situaţii.
Această confruntare îl poate ajuta pe client să le depăşească, dar înainte îl ajută să şi le
conştientizeze. Ex. de clişee: atribuiri exterioare; tendinţa de a da vina pe celălalt; ticurile verbale
sunt semne ale blocajului a incapacităţii de a pune în cuvinte ce gândeşte; prejudecăţile de tot felul.
Discuţiile reflexive pot fi:
 discuţii despre situaţia clientului;
 discuţii despre scopurile clientului dar pot să se refere la efectele acţiunilor clientului asupra
altora;
 discuţii despre sentimente: a discuta despre sentimente înseamnă a discuta despre emoţiile pe
care clientul le are şi le au cei din jurul său, el trebuie să fie atent şi la emoţiile celorlalţi.
 discuţii reflexive vizează relaţia cu asistentul social, instituţia pe care o reprezintă asistentul
social. (de ex. după obţinerea relaţiei de încredere trebuie văzut ce simte clientul referitor la
instituţia care-i oferă ajutor.)

90
II. Metodele şi tehnicile indirecte
1) Adminstrarea resurselor - în momentul în care un client se adresează unei agenţii, primul lucru
pe care el îl aşteaptă este să primească o confirmare că nevoile lui, problema sa poate fi rezolvată
acolo. Din acest punct de vedere se consideră că trimiterea clientului înspre un anume Serviciu de
Asistenţă Socială, sau înspre un anumit specialist sau o anumită sursă de resurse poate reprezenta o
cale în sine de dezvoltare a situaţiei clientului. Această metodă cunoaşte mai multe stadii:
a) stadiul în care are loc o diagnoză atentă a nevoilor sale. Ideea este de a conştientiza situaţia
clientului, dar şi cum poate fi aceste nevoi a clientului cea mai bine acoperită. Pasul imediat
următor e legat de resurse;
b) trebuie înţeles ce resurse trebuie angajate. De multe ori, rolul unui asistent social se încheie
în acest stadiu b), adică s-a făcut o diagnoză, s-a identificat nevoile şi se face trimiterea la
resurse. De ex. o altă agenţie, instituţie, o informaţie, un coleg de echipă (ex. psiholog).
De multe ori asistenţii sociali vor identifica la client un grad destul de mare de anxietate apropo de
situaţia de a cere ajutor, de a primi ajutor. Din această cauză până când se face trimiterea la o altă
agenţie, e nevoie de muncă directă care angajează unu sau mai multe tehnici. Aceste bariere a
anxietăţii a căzut şi revine la stadiul de punere în legătură cu resursele. O altă situaţie care se poate
întâlni este stimularea motivaţiei, care e scăzută la client pentru a face o solicitare sau mai mult
sporirea motivaţiei, pentru folosirea unei anumite resurse. O resursă foarte importantă este familia.
Cu toate acestea, în unele cazuri, clienţii nu vor dori să folosească această resursă. Această formă
de a acorda ajutor ca asistent social într-o manieră indirectă e nivelul administrării ajutorului
(atribuire în literatura anglosaxonă). E un stadiu în care funcţionează autodirecţionarea clientului;
principiul după care clientul este angajat direct în sensul rezolvării problemelor sale.
1) ajutor material: a) cel care solicită ajutor (clientul); b) cel care oferă ajutor (nu e
asistentul social); c) cel care mediază ajutor (asistentul social).
Asistentul social are o poziţie ingrată în această situaţie de asistare de exemplu, pentru că trebuie
refuzaţi anumite clienţi, trebuie făcută o evaluare corectă a situaţiei clientului, trebuie informat
clientul într-un mod argumentat că poate fi ajutat numai în anumite condiţii şi sub anumite forme.
Asistentul social trebuie să fie conştient de felul în care clientul se raportează la acest ajutor, iar
situaţiile sunt dintre cele mai variate. Există clienţi cărora le place dependenţa şi le place să fie
ajutaţi, unii clienţi cred că e dreptul lor să ceară ajutor. Însă sunt şi unii clienţi care se simt foarte
prost că li se oferă ajutor, se tem de anumite etichete care li s-ar putea pune - om sărac, deţinut,
handicapat etc. Uneori pot avea chiar o reacţie de furie când li se oferă ajutor şi aceasta datorită
unor sentimente neplăcute pe care beneficiarii le pot trai: umilinţă, ratare, descurajare etc. Alteori
însă poate să fie vorba de sentimente de apatie şi dezinteres pentru propria situaţie. Există şi cazuri
în care clientul solicită şi acceptă ajutorul într-un fel realist.

91
Această decenţă a clienţilor poate fi şi educată. Trebuie lămurit clientul că asistenţa socială nu
înseamnă numai ajutor material. Asistenţa socială adevărată nu se rezumă doar la ajutor material.
mai ales că ajutorul material poate duce la instalarea dezvoltarea dependenţei de asistare.
O altă manieră de a înţelege ajutorul e cea în care clientul simte că atunci când primeşte ajutor îşi
pierde independenţa, siguranţa de sine. Cu atât mai mult, atunci când s-a cerut ajutor şi acesta a fost
promis de către asistentul social, dar n-a mai fost acordat până la urmă, se ajunge la o situaţie gravă
în care relaţia de încredere intre asistentul social şi persoana asistată se zdruncină iar înţelegerea
sensului asistarii sociale are de suferit.
O altă situaţie care dezvoltă dileme etice şi riscuri este aceea în care asistentul social are sarcina de
a distribui ajutoare sociale - uneori acest rol e combinat cu cel de case-worker. Este o situaţie care
poate dezechilibra balanţa de putere proprie relaţiei profesionale. De ex. clientul vede în asistentul
social persoana puternică de care depinde primirea ajutorului pe care l-a cerut, aşa că va face în aşa
fel încât asistentul social să vadă în el exact clientul căruia e bine să se acorde ajutor. De aceea
această combinaţie trebuie evitată. Cel care distribuie ajutor trebuie să fie altcineva decât asistentul
social, care lucrează cu cazul. În momentul în care asistentul social are rolul de distribuitor al
ajutoarelor, deciziile pe care le ia asistentul social trebuie să fie foarte libere de orice fel de influenţă
sau presiune.
3. Managementul mediului - constă în: a) sprijinul acordat mediului propriu clientului, mediu care e
văzut ca o parte importantă în rezolvarea problemei clientului. Acest management este suportul
emoţional acordat celor care constituie acest mediu (nu doar
familia intră aici). Managementul mediului înseamnă nu numai suport emoţional ci şi o antrenare a
implicării celor semnificativi în rezolvarea problemei clientului ca individ sau familie.
O altă modalitate de a face managementul mediului clientului, este de a forma sau a modifica
anumite atitudini (de ex. atitudinea faţă de cei diferiţi - deţinuţi, persoane cu nevoi speciale şamd).

Teme de control:
1. Identificaţi în interiorul procesului rezolutiv, momentele esenţiale din cadrul fiecărei faze şi
folosiţi în acest sens un caz cunoscut de voi în urma practicii.

2.Formulaţi şi analizaţi un caz pentru a ilustra ideea că în cadrul abordării teoretico-metodologice

“problem-solving” cheia o constituie să privim problema clientului (individul şi/sau familia) din
perspectiva acestuia.

3.Argumentaţi, pe baza unui exemplu întâlnit în stagiul de practică, legătura dintre evaluare şi
caracterul procesual al casework-ului.

4.Identificaţi metodele de intervenţie directe a căror angajare face din ele un cuplu de metode.

92
Temă de reflecție :

Gândiți-vă la implicațiile pe care le presupune utilizarea în practica asistării sociale din țara noastră,
cu preponderență, a prestațiilor sociale (protecție socială pasivă) în detrimentul serviciilor sociale.
Găsiți argumente pentru a susține dacă aceste implicații le considerați mai degrabă pozitive sau
negative.

93
 Bibliografia

Barker,Ph. (1986): Basic Family therapy, Oxford, Blackwell Scientific Publications, sec edit.,
cap 5, pg. 77-108
Buzducea, D. (2005): Aspecte contemporane în asistenţă socială, Iaşi, Polirom, Cap. 4., pg.
131-ş139, 153-169.
Cojocaru, Şt. (2006): Proiectul de intervenţie în Asistenţă Socială, Iaşi, Polirom, Cap. 6., pg.
165-186; 193-196.
Cojocaru,St., (2005): Metode apreciative in asistenta sociala, ancheta supervizarea si
managementul de caz,Iasi Polirom, cap.6, pg.162-210.
Cojocaru, D., & Cojocaru, Ș., (2008). Managementul de Caz în Protecția Copilului Evaluarea
serviciilor și practicilor din România, Iași, Editura Polirom.
Compton, B., R. şi Galaway, B. (1989): Social Work Processes, California, Wadsworth
Publishing Company (7-th ed.), pg. 163-173, 415-455; 455-470.
Collins, D., Jordan,C., Coleman,H.,(1999): An introduction to family social work, Belmont,
Brooks /Cole Wadsworth/Thomson Learning
Corney, R., Jenkins, R. (eds) 1993.Counselling in general practice, Routledge, London

De Panfilis, Salus, M.,K. (2003): ChildProtective Services:A Guide for Caseworkers

U.S.Department of Health and Human Services,Office on Child Abuse and Neglect
Washington,DC.
Hopson, B. (1990). Counselling and Helping. in Herbert, M., Psychology for Social Workers,
second edt. the British Psychological Society and McMillan Publishers. London

Egan, G., (1994): The Skilled Helper, Pacific Grove cap.5,6,7,8,9

Egan, G. (1998): Exercises in Helping Skills. A Manual to Accompany the Skilled Helper,
Brooks /Cole Publishing Company

Goldenberg, I. Goldenberg, H. (1996): Family Therapy: an overview (4-th ed.) Pacific Grove
Books – Cole
Hapworth, D. H., Larsen, J. A. (1990): Direct Social Work Practice Theory and Skills, 3-ed Ed.,
California Wadsworth Publishing Company,pg.193-215;256-297.
Hartman, A. Laird, J. (1983): Family – Centered – Social Work Practice, New York, The Free
Press, Cap. 8., pg. 157-186;211-230;

94
 Krogsrud, K., O’Melia, M., Du Bois, B. (2006): Practica Asistenţei Sociale, Iaşi, Polirom,
cap.7, pg 192-222;.Partea a III-a, pg. 255-270, 287-316.
Johnson, P., Popescu, R., Rădulescu, A., & Voicu, C., (2004). Managementul de Caz în
Asistența Socială, Târgoviște, Editura Bibleon.
Miller, L.( 2006). Counselling skills for social work. Sage Publications , London

Minuchin, S. (1974): Families and Family Therapy, Harvard University Press

National association of social workers NASW Standarts of social case management. (1992)
WashingtonDC.https://www.socialworkers.org/LinkClick.aspx?fileticket=acrzqmEfhlo%3D&p
ortalid=0
Neamtu,G. (coordonator volum) (2003): Tratat de Asistenţă Socială Iaşi, Polirom, pg. 542-546,
667-675.
Neamţu, N. şi Fabian, A. (2001): Metode şi tehnici de Asistenţă Socială a Familiei, Ghid
practic, Cluj Napoca, Editura Word System –integral
Pardeck, J.(1996). Social Work Practice. An ecological approach. Auburn House , London

Payne, M. (2011) : Teoria modernă a asistenţei sociale, Iaşi , Polirom, pg.93-251

Seden, J., 2005. Counselling Skills in Social Work Practice, second Edition, Open Universitz
Press, Mc Graw Hill Education , Berkshire

Runcan, L., P., (2011) Metoda Managementului de Caz în Protecția Copilului. Noțiuni teoretice și
practice, Timișoara, Editura Excelsior Art.

Ryan,Ch.,. Epstein, N.,B., Keitner,G.,I.,. Miller Duane,I.,W., Routledge

Bishop , S. (2005). Evaluating and Treating Families: The McMaster Approach. Routledge, New-
York,

Rogers, C. (2002). On becoming a Person. A Therapist view of Psychotherapy, Constable,

London

Zastrow, Ch. (1993). Introduction to Social Work and Social Welfare, BrooksY/Cole publishing
Company, California, fifth edition

95