UNIVERSITATEA „ALEXANDRU IOAN CUZA”, IAŞI

FACULTATEA DE FILOSOFIE ŞI ŞTIINŢE SOCIAL

POLITICE
MASTER: SUPERVIZARE ŞI PLANIFICARE SOCIALĂ

Supervizarea apreciativă

Liteanu Ionela
Pop Irina
Tunaru Camelia
 Supervizarea apreciativă

Introducere

Pentru a putea da o definiţie a ”supervizării apreciative” trebuie în primul rând să

explicăm cât mai clar ce este supervizarea, care este scopul şi avantajele utilizării acestui
proces în domeniul asistenţei sociale şi nu numai, ce principii şi funcţii deţine şi care sunt
tipurile de supervizare cele mai des întâlnite.
Termenul de supervizare a fost definită de-a lungul timpului în numeroase
moduri. Voi încerca în cele ce urmează să descriu prin intermendiul mai multor definiţii
ce anume reprezintă supervizarea şi care este obiectul clar al activităţii sale.
Supervizarea este considerată “o întalnire profesională, desfăşurată într-un cadru
organizat şi negociat de părţi, având ca scop imediat creşterea capacităţii supervizatului
de a interveni în activitatea cu clienţii în suferinţă, păstrându-şi profesionalismul, iar ca
obiectiv de durată, dezvoltarea profesională a supervizatului în procesul supervizarii”
(Muntean, 2007, p.76).
O altă definire a termenului este: ”supervizarea poate fi văzută ca un proces
colaborativ între doi sau mai mulţi practicanţi ce pot face parte din acelaşi domeniu sau
din domenii diferite. Acest proces are scopul de a încuraja dezvoltarea abilităţilor şi
deprinderilor profesionale, a calităţii serviciilor oferite clienţilor prin implementarea unor
standarde de calitate. Acestea sunt menţinute prin discuţii despre situaţiile unor clienţi
sau prin intervenţiile ce utilizează elemente de reflexie” (Ponea, S. (coord.) 2009 apud.
The Chartered Society of Physiotheraphy, 2003, p.3)
Supervizarea este acea activitate care se bazează pe transferarea cunoştinţelor,
abilităţilor şi atitudinilor de către o persoană care are o pregătire teoretică şi practică mai
amplă, către o persoană care este novice în domeniul social.
“Scopul principal al supervizării este reprezentat prin observaţia de a veghea
asupra intereselor beneficiarilor, asupra bunăstării acestora.” (Ponea, S. (coord.) 2009
apud. Smith, 2005, p.8). Obiectivul principal al supervizării îl reprezintă aşadar
dezvoltarea cunoştinţelor şi abilităţilor asistentului social.
Kadushin vorbeşte depre trei funcţii ale supervizării: funcţia educaţională, funcţia
de suport şi funcţia administrativă sau managerială. Philip Rich în lucrarea “Modelul
integrativ al supervizării clinice” enumeră patru funcţii ale supervizării: facilitatea,
dezvoltarea profesională, socializarea personalului şi oferirea serviciilor (Cojocaru, 2005
p.112)
Există trei sisteme de referinţă dacă dorim să realizăm o clasificare a stilurilor de
supervizare şi anume: relaţia supervizorului cu organizaţia, forma de organizare şi
perspective de abordare a realităţii. Având în vedere aceste criterii, putem vorbi despre
urmatoarele tipuri de supervizare:
a. După relaţia supervizorului cu organizaţia:
a.1 Supervizarea internă - când supervizorul este din interiorul organizaţiei;
a.2 Supervizarea externă - supervizorul nu face parte din structura internă a
organizaţiei, este o persoana din afară.
b. După forma de organizare a supervizării:
b.1 Supervizare individuală
b.2 Supervizare de grup;
c. După perspectiva de abordare a realitatăţii:
c.1 Supervizare clasică - centrată pe problemă;
c.2 Supervizare apreciativă - centrată pe apreciere.(Cojocaru, 2005, p.133)
În general în practică există foarte multe forme combinate ale acestor tipuri de
supervizare. (Cojocaru, 2005, p.134).

Supervizarea apreciativă reprezintă activitatea prin care supervizatul este ajutat

să depăşească situaţiile de criză, să fie evaluat pentru o perioadă mai lungă de timp, să
dezvolte strategii noi de intervenţie în lucrul pe teren.
Supervizarea apreciativă pune accent pe evaluarea situaţiilor favorabile. Ea vede
situaţia clientului prin explicaţii ce ţin de mediul social şi de mediul înconjurător din care
provine. “ În acest proces de supervizare se pune accent pe analiza punctelor tari şi
puntelor slabe ale situaţiei clientului, atât din perspectiva prezentului cât şi din
perspectiva trecutului”(Ponea, S. (coord.) 2009 p. 36). Această analiză a punctelor tari şi
puntelor slabe se bazează pe faptul că indivizii sunt “experţi” în rezolvarea problemelor
lor, ei conştientizându-le cel mai bine întrucât trec prin ele. Această perspectivă refuză să
identifice clienţii cu lipsurile, eşecurile sau situaţiile patologice. Asistentul social, care
este ajutat de supervizor, contribuie la rezolvarea cazului tocmai scoţând în evidenţă
resursele disponibile şi necesare, întrucât clientul, alfat în situaţia de criză, nu poate vedea
singur soluţiile.
Pentru a nu fi create confuzii trebuie să clarificăm ca această intervenţie de tip
apreciativ nu neagă problemele pe care le întâmpină clientul sau supervizatul, în schimb
priveşte cazul dintr-un alt punct de vedere, oferindu-i un alt aspect.
“Viziunea apreciativă, implicit supervizarea apreciativă, pune accent pe evaluarea
situaţiilor favorabile, care sunt generatoare de noi oportunităţi de învăţare.” (Ponea, S.
(coord.) 2009 p. 36). Cei care studiază acest domeniu consideră că este foarte important
ca supervizorul şi supervizatul să adopte în rezolvarea cazurilor pe care le au o atitudine
pozitivă, bazată pe punctele tari pe care orice caz le prezintă. Deasemenea, procesul de
învăţare din succese reprezintă un bun mod de a progresa. Rosenfeld le recomandă
asistenţilor sociali şi supervizorilor, pentru a învăţa din succes, trei tehnici: 1) să adopte o
atitudine reflexivă; 2) să le acorde o atenţie sporită clienţilor care au dezvoltat o atitudine
flexibilă; 3) să intre într-un veritabil parteneriat cu clienţii pentru a învăţa ceea ce ştiu ei.
( Cojocaru, St., 2005, p.149 ).
Foarte importantă este identificarea şi evaluarea modului în care au fost rezolvate
problemele în trecut şi a resurselor disponibile pentru depăşirea situaţiei prezente.
Aşadar, factorul trecut este unul foarte important, el fiind abordat nu numai ca o sumă de
eşecuri, probleme şi tragedii, ci ca o paletă largă de soluţii identificate pentru depăşirea
acestor probleme în momentele respective. “Perspectiva punctelor tari obligă asistenţii
sociali să înţeleagă că indivizii aflaţi într-o situaţie de criză supravieţuiesc sau chiar se
dezvoltă. Ei fac faţă deseori, folosind resursele proprii pe care le identifică în perioade de
criză (fără a fi obligatorie o intervenţie specializată). Trebuie să ştim ce au fãcut, cum au
făcut, ce au învăţat din experienţa dificilă şi ce resurse au fost utilizate pentru a trece
peste necazurile lor. Ca practicieni în domeniul social, trebuie să abordăm situaţia, să o
elucidăm, să găsim şi să construim soluţii, pornind de la aceste posibilităţi” ( Cojocaru,
St., 2005 apud. Saleebey, 1992, pp. 171-172).
Dacă principalii actori ai perspectivei apreciative sunt clienţii, care sunt experţi în
problemele cu care se confruntă, pentru că trăiesc situaţia şi o înţeleg cel mai bine,
profesioniştii, reprezintă resursa pusă la dispoziţia clientului. Ei sunt instruiţi pentru a
vedea clienţii ca fiinţe umane inteligente, intervenţia urmărind, bunăoară, transferul de
competenţe dinspre specialist spre client sau ceilalţi actori aflaţi în proximitatea clientului
(de exemplu, familia). Supervizorul are rolul de a transfera interesul şi atenţia asistentului
social asupra punctelor tari şi de a reevalua starea clientului din această perspectivă.
Acest transfer oferă posibilitatea reflecţiei asupra dezvoltării personale a asistentului
social. ( Cojocaru, St., 2005, p.149 ).

Etapele procesului de supervizare apreciativă: ( Cojocaru, 2005, pp.150-151 ).

1. Etapa cunoaşterii - etapa descoperirii celor mai mari succese ale supervizatului
în relaţia sa cu clientul, în situaţii similare întâlnite în experienţa sa de asistent social;
supervizorul se focalizează pe interpretările pe care le dă asistentul social situaţiei
clientului şi mediului său de viaţă, experienţei proprii pozitive în relaţie cu clientul,
modului cum explică succesele sale şi ale clientului.
2. Etapa viziunii - etapa în care supervizorul şi asistentul social construiesc o
viziune comună privind potenţialul supervizatului şi al clientului său, prin formularea
unor “propoziţii provocative”, afirmate la timpul prezent, ca şi cum această viziune ar
exista deja. Sensurile acestor propoziţii provocative sunt “negociate” între supervizor şi
supervizat prin dialog.
3. Etapa programării - etapa stabilirii planurilor specifice necesare pentru ca
viziunea să devină realitate
4. Etapa acţiunii - etapa de aplicare a planului construit de supervizat/asistent
social şi supervizor.
 Bibliografie:
1. Cojocaru Şt., 2005, Metode apreciative în asistenţa socială. Ancheta, supervizarea şi
managementul de caz, Editura Polirom, Iaşi,
2. Ponea, S., E., (coord.), Porumb, M., Racleş, A., Rogojanu, C., 2009, Deschideri
postmoderne în sociologie şi asistenţă socială, Editura Lumen, Iaşi
3. Muntean, A. (coord.), 2007, Supervizarea. Aspecte practice şi tendinţe actuale,
Editura Polirom, Iaşi
4. Sandu, A.,(coord.) 2010, Seminarii apreciative, Editura Lumen, Iaşi