SUPERVIZAREA

ÎN ASISTENȚĂ SOCIALĂ
1. Supervizarea noțiuni generale.
2. Funcţiile şi principiile supervizării.
3. Tipuri de supervizare.
4. Etapele procesului de supervizare.

A elaborat: Badia Mariana

 1. Supervizarea noțiuni generale.
Termenul de supervizare este o combinație a doi termeni latini (super, care
înseamnă “deasupra, pe, peste” și videre, ce înseamnă “a vedea, a privi”) și a fost construit
pentru a denumi o activitate de supraveghere pentru organizarea eficientă a muncii, mai
ales a muncii oamenilor mai puțin pregătiți, așa cum sunt voluntarii.

Supervizarea în asistența socială a fost practicată în domeniu și a fost menționată

în literatură de la începuturile practicii asistenței sociale specializate. La sfârșitul secolului
al XIX-lea, în SUA, supervizarea a fost văzută ca o activitate de supraveghere a
voluntarilor care activau în diferite organizații pentru sprijinirea persoanelor defavorizate.
Odată cu dezvoltarea asistenței sociale pe diferite segmente, a fost conștientizată nevoia
dezvoltării supervizării ca formă de sprijin și control pentru asistenții sociali.

În Republica Moldova conceptul de supervizare este unul destul de nou.

Implementarea lui este bazată pe elaborarea „Mecanismului de supervizare în asistenţă
socială”, aprobat prin Ordinul Ministerului Protecţiei Sociale, Familiei şi Copilului nr.99
din 31.12.2008.
 Una dintre cele mai eficiente modalităţi de perfecţionare profesională a asistenţilor sociali este
reprezentată de implementarea unui proces complex de supervizare în care este urmărită întreaga activitate de
asistenţă socială. Prin intermediul activităţii de supervizare se construieşte o relaţie de sprijin profesional între
supervizor şi supervizat. Astfel în relaţia de supervizare profesională sunt implicaţi: şeful serviciului -
supervizorul -supervizatul. Dezvoltarea şi consolidarea competenţelor profesionale ale asistenţilor sociali şi
lucrătorilor sociali datorită supervizării contribuie la ridicarea calităţii serviciilor sociale prestate şi are impact
direct asupra situaţiei beneficiarilor şi a familiilor acestora. în acest sens, supervizarea profesională este o
activitate managerială şi profesională esenţială pentru fiecare structură şi organizaţie care activează în domeniul
asistenţei sociale.

Supervizarea este:
 activitate cu obiective multiple, care includ necesităţile organizaţionale, profesionale şi personale;

 formă de suport profesional şi consiliere colegială care pot fi oferite în forme diferite (în cadrul şedinţelor
individuale şi în grup, formale şi infórmale) şi să implice componente cu responsabilităţi diferite;

 un mod de a ajuta, monitoriza şi evalua activitatea angajatului;

 modalitate de a asigura respectarea standardelor profesionale pentru desfăşurarea activităţii în conformitate cu

fişa postului, cu maximum de eficienţă posibilă (atât pentru angajaţii începători cît şi pentru cei cu experienţă).
 Activitatea de superevizare este una complexă, ţine de toate aspectele asistenţei
sociale şi se realizează printr-un şir de roluri profesionale.
Supervizorul răspunde de menţinerea moralităţii asistenţilor sociali/lucrătorilor
sociali, de oferirea suportului emoţional angajaţilor descurajaţi sau nemulţumiţi în faţa
problemelor profesionale, de crearea la persoanele supervizate a sentimentului propriei
valori profesionale, sentimentului apartenenţei la comunitatea de profesionalişti, precum şi
a sentimentului de securitate în activitatea pe care o desfăşoară. Rolului de suport îi revin
următoarele responsabilităţi: supervizarea asistentului social/lucrătorului social şi a
grupului, facilitarea muncii eficiente în echipă, consilierea cu privire la cazurile dificile
aflate în lucru. Obiectivul supervizorului în rolul de formator constă în crearea unui climat
de lucru în care să se aprecieze şi să se asigure accesul la perfecţionarea profesională.
Supervizarea eficientă necesită abilităţi de antrenare a asistentului social/lucrătorului social
în procesul de învăţare. Principala responsabilitate a supervizorului, în acest context, este
orientată spre dezvoltarea competenţelor profesionale la persoanele supervizate.
 2. Funcţiile şi principiile supervizării.

Principiile supervizării - ajută la înţelegerea importanţei procesului de supervizare

profesională pentru practica asistenţei sociale.
Principiul accesibilităţii. Tot personalul implicat în prestarea serviciilor sociale la nivel
de comunitate în mod direct beneficiarilor trebuie să beneficieze de supervizare în vederea
dezvoltării competenţelor profesionale.
Principiul non-discriminării. Supervizorii trebuie să înţeleagă şi să respecte diferenţele
în percepţiile, valorile şi sentimentele angajaţilor supervizaţi.
Principiul responsabilităţii pentru beneficiar. Un serviciu de calitate este cel care se
orientează, în primul rînd, spre beneficiar, spre nevoile sale şi spre satisfacerea acestora. în acest
context, supervizorul joacă un rol important în monitorizarea activităţii angajatului, el participă la
stabilirea obiectivelor, evaluează activitatea supervizatului şi analizează rezultatele acesteia,
monitorizează efectele intervenţiei şi sprijină persoana supervizată în toate activităţile sale.
Principiul responsabilităţii coordonate. Deciziile şi activităţile angajatului sunt
coordonate cu supervizorul, iar rezultatele obţinute sunt condiţionate de calitatea procesului de
supervizare. Din această perspectivă, supervizorul este evaluat şi în funcţie de rezultatele pe care le
înregistrează asistenţii sociali şi lucrătorii sociali supervizaţi.
Principiul continuităţii. în contextul dezvoltării şi schimbării continue a practicii de
asistenţă socială, toţi angajaţii au nevoie de supervizare efectuată regulat şi neîntrerupt în vederea
perfecţionării profesionale. Existenţa unei practici profesionale de supervizare este o nevoie
permanentă a angajaţilor organizaţiilor prestatoare de servicii sociale.
 Supervizarea profesională, fiind orientată spre eficientizarea activităţii de asistenţă socială,
îndeplineşte un şir de funcţii:
 Funcţia de facilitare implică dezvoltarea şi menţinerea culturii muncii în colectiv şi determină asistenţii
sociali să fie activi, responsabili şi oneşti în comunicarea cu ceilalţi. Această funcţie a supervizării se
manifestă preponderent în procesul de constituire a echipei, de clarificare a obiectivelor de performanţă, a
rolurilor şi responsabilităţilor fiecărui supervizat, de rezolvare a problemelor cu care se confruntă asistenţii
sociali în procesul de intervenţie.
 Funcţia de dezvoltare profesională urmăreşte dezvoltarea abilităţilor profesionale şi transmiterea
cunoştinţelor, fiind bazată pe concepţia formării continuie.
 Funcţia de socializare a personalului este implicată în procesul prin care supervizaţii conştientizează
importanţa valorilor, standardelor profesionale şi a comportamentelor dezirabile în profesia pe care o
practică. Acest lucru se poate obţine prin revalorizarea experienţei trecute în contextul actual, dezvoltarea
ataşamentului supervizaţilor faţă de profesie şi organizaţie, orientarea şi integrarea supervizaţilor în cadrul
echipei, monitorizarea şi menţinerea atitudinilor şi comportamentelor lor. Respectiv, supervizorul
îndeplineşte, prin poziţia sa, şi un rol de construire a echipei, el mediază modul prin care asistenţii sociali
elaborează definiţii comune ale unor situaţii cu care se confruntă. Socializarea supervizaţilor înseamnă, pe
de o parte, construirea acestor interpretări prin negociere şi, pe de altă parte, internalizarea lor sub forma
unor reguli, valori şi norme organizaţionale – în consecinţă, identitatea profesională a membrilor echipei
este şi un rezultat al procesului de supervizare.
 Funcţia de oferire a serviciilor se urmăreşte asigurarea calităţii serviciilor la nivelul
standardelor profesionale şi ale organizaţiei, prin evaluarea permanentă a serviciilor
oferite şi prin adaptarea acestora la nevoile beneficiarilor. Rezultatul este, în mod
obligatoriu, îmbunătăţirea serviciilor oferite beneficiilor prin diversificarea acestora.
Îndeplinirea acestei funcţii participă la flexibilizarea permanentă şi la adaptarea
continuă a serviciilor la nevoile existente printr-un proces de modelare profesională a
supervizaţilor şi, implicit, a supervizorului. Monitorizarea calităţii serviciilor de către
supervizor urmăreşte şi protejarea beneficiarilor faţă de orice risc care, eventual, poate
apărea din cauza intervenţiei asistentului social.
În orice situaţie şi indiferent de modelul aplicat, supervizarea se referă, în
general, la procesul de analiză desfăşurat de un supervizor asupra practicii unui
beneficiar supervizat. Obiectivul urmărit în cadrul acestui proces este o mai mare
autonomizare a supervizatului în cadrul unei activităţi de o incontestabilă calitate.
Supervizarea stimulează dezvoltarea profesională şi personală şi determină
supervizatul să se interogheze asupra atitudinilor, cuvintelor, percepţiilor, emoţiilor şi
acţiunilor sale. Ajută, în aceeaşi măsură, la stabilirea unei distanţe potrivite faţă de
cazuri şi, deci, la gestionarea mai potrivită a situaţiilor complexe, favorizează
integrarea experienţei şi a materialului teoretic
 3. Tipuri de supervizare.

Pentru a realiza o tipologie a supervizării, putem lua în considerare trei

sisteme de referință: relația supervizorului cu organizația, forma de organizare și
perspectiva de realizare a realității. Ținând cont de aceste criterii, întâlnim
următoarele forme ale supervizării:

 După relația supervizorului cu organizația:

1. supervizarea internă, dacă supervizorul este din interiorul organizaţiei;
2. supervizare externă, atunci când supervizorul nu face parte din structura
organizaţiei, ci este o persoană din afara acesteia;

 După forma de organizare a supervizării, întâlnim:

1. supervizare individualä;
2. supervizare de grup;

 Din perspectiva de abordare a realităţii, putem identifica:

1. supervizare clasică, centrată pe problemă;
2. supervizare apreciativă, centrată pe apreciere.
 Supervizarea internă se referă la situaţia în care activitatea de supervizare este
realizată de o persoanä specializată din structura internă a organizaţiei. Aceasta nu
reprezintă rezultatul iniţiativei unui asistent social experimentat, ci o recunoaştere
instituţională şi un suport din partea agenţiei pentru angajaţii săi.
Supervizarea externă se referă la situaţia în care organizaţia apelează la o
persoană din afară pentru a conduce procesul de supervizare. Ea poate fi permanentă,
periodică sau temporară. Supervizarea este asigurată pe baza unui contract între organizaţie
şi supervizor, care prevede în mod obligatoriu confidenţialitatea datelor obţinute în procesul
de supervizare. Supervizorul extern trebuie să aibă experienţă în domeniul de intervenţie a
asistenţilor sociali 8 supervizaţi şi îndeplineşte toate funcţiile supervizării. Supervizarea
externă este, în principal, utilizată pentru supervizarea de grup deoarece prezenţa unei
persoane din afara organizaţiei structurează diferit grupul.
Supervizarea individuală în asistenţa socială reprezintă o intervenţie iniţială de
un asistent social cu experienţă asupra unuia cu mai puţină experienţă în scopul dezvoltării
profesionale a celui din urmă şi pentru monitorizarea calităţii serviciilor profesioniste
oferite clienţilor de către acesta. Indiferent de modelul adoptat, supervizarea este o
intervenţie prin care asistentul social cu mai puţină experienţă este sprijinit de supervizor
pentru a-şi dezvolta abilităţile şi competenţele pe programe sociale specifice, într-un cadru
caracteristic educaţiei adulţilor.
Supervizarea de grup este o formă a supervizării care se aplică atunci când
supervizaţii au suficientă experienţă în cadrul serviciilor pe care le oferă, când grupul este
îndeajuns de consolidat şi când prezenţa supervizorului e acceptată de membrii grupului.
Sedinţa de supervizare de grup este o întâlnire la care participă asistenţii sociali pentru a
identifica cele mai potrivite soluţii la problemele cu care se confruntă.
 Supervizarea clasică centrată pe problemă urmăreşte identificarea problemelor
cu care se confruntă asistentul social în rezolvarea cazului, diagnoza problemelor clienţilor
serviciilor sociale, analiza cauzelor problemei o găsirea soluţiilor pentru eliminarea
acestora. Dacă supervizorul şi supervizatul se centrează pe cauzele problemei, lucru vizibil
atât din modul realizarilor supervizării, cât şi al intervenţiei desfăsurate în funcţie de
asteptările supervizorului, focalizează atenţia asistentului social pe trecut, pe momentele
apariţei şi dezvoltării acestei situaţii care reprezintă problema de rezolvat. Discuţiile dintre
supervizor şi asistent social sunt dirijate de întrebări ce generează răspunsuri cauzale, de
identificare a motivelor pentru care clientul se află într-o anumită situaţie, a cauzetor ce au
determinat apariţia problemei şi a explicaţiilor privind modul cum pot fi eliminate cauzele
generatoare.
Supervizarea apreciativă este evaluarea bazată pe problemă încurajează
exp1icaţii de tip individualist asupra problemelor cu care se confruntă clientul, pe când
evaluarea apreciativă reconsideră situaţia clientului prin explicaţii de ordin social şi de
mediu. ,,Atunci cand condiţiile sociale, cum ar fi sărăcia, par sa limiteze abilitaţile
persoanelor de a-şi organiza viaţa, atenţia este îndreptată deseori exclusiv spre eforturile de
a schimba comportamentul celor afectaţi.” (Weick 1989) Deprivările de ordin economic sau
altele care limitează oportunităţi1e persoanelor pot fi depăşite atunci când asistentul social
propune o intervenţie apreciativă, prin identificarea şi evaluarea modului cum au fost
rezolvate problemele în trecut şi a resurselor disponibile pentru a depăşi situaţia prezentă.
 4. Etapele procesului de supervizare.
Etapele procesului de supervizare sunt similare celui terapeutic, având originile în
psihoterapie, însă se diferenţiază de aceasta prin problematica abordată şi obiectivele procesului în sine.
În supervizare sunt atinse doar acele laturi şi probleme personale care
au tangenţă cu cadrul profesional, vizând îmbunătăţirea şi optimizarea personală din perspectiva
competenţelor necesare în plan profesional. Dar, fiind orientată spre individ (supervizat) şi mai puţin pe
sarcină şi obiective şi apelând la metode fondate prin teorii psihologice, există riscul transformării
relaţiei supervizat-supervizor într-o relaţie terapeutică.
Etapele procesului de supervizare sunt:
1. Cunoaştere prin:
- prezentarea conţinutului din sfera muncii sociale: situaţii, conflicte, comportamente, atitudini,
relaţii;
- reflecţie asupra conţinutului muncii sociale, prin prelucrarea descriptivă şi raţională;
- autoreflecţie - în mod activ şi autentic asupra propriilor atitudini;
- crearea unor relaţii între efectele propriilor acţiuni, consecinţe şi ceilalţi;
- analiză şi autoanaliză.
2. Conştientizare: momentul în care supervizatul realizează anumite aspecte relevante despre propria
atitudine în contextul muncii sale. Aproape întotdeauna procesul de conştientizare este însoţit de
deblocarea tensiunilor emoţionale determinate de scoaterea la iveală a unor aspecte ascunse până
atunci planului conştient.

3. Autoacceptare: aducând-se în planul conştiinţei aspecte referitoare la propria persoană, care până la
acel moment au fost plasate în umbră, se pot mobiliza resursele pozitive, iar limitele personale pot fi
mult mai uşor acceptate. Această etapă este marcată de creşterea gradului de acceptare a propriilor
atitudini şi comportamente şi este rezultatul proceselor de analiză şi reflecţie de pe parcursul întregii
supervizări.

Un manager care se arată plin de grijă şi îşi susţine angajaţii îi stimulează în extinderea
performanţelor, îmbunătăţirea calităţii lor, odată cu exploatarea la maxim a potenţialului disponibil, fapt
ce va ajuta întreaga echipă să progreseze şi să aibă rezultate mai bune. În supervizare, unul dintre
stimulii la care oamenii răspund este feedback-ul. Feedback-ul are o importanţă vitală pentru oamenii
care se doresc plini de succes în munca prestată.