Bioetica și problemele etice ale vieții

Cuprins:

● ETICA ŞI MORALA: ORIGINEA, GENEZA, ESENŢA ŞI

CONŢINUTUL
● Principiile generale ale bioeticii seculare (moderne)
● REPUBLICA MOLDOVA: REALIZARI îN DOMENIUL BIOETICII
● Jurământul lui Hippocrate
● MedLife – Juramantul lui Hipocrate (varianta moderna)
● PROBLEME FUNDAMENTALE ALE BIOETICII CLINICE
 ETICA ŞI MORALA: ORIGINEA, GENEZA, ESENŢA ŞI
CONŢINUTUL
● Etica = ramură a filosofiei care se ocupă cu studiul sistematic al moralei, adică al principiilor de comportament – bun/rău, corect/incorect
etc.
● Bioetica = „morala vieţii” (de la bios, viaţă şi ethos, etică)
● Bioetica (în sens larg) = Câmp de studiu ştiinţific sistematic, pluralistic şi interdisciplinar care abordează teoretic şi practic problemele
morale generate de medicină şi ştiinţele vieţii în raport cu omul şi relaţiile omului cu biosfera.
● Bioetica (etica biomedicală) = Studiul valorilor etice şi morale din perspectiva progreselor medicinii şi analiza controverselor etice ce apar
în practica medicala modernă.

Câmpul de acțiune al bioeticii cuprinde problematica începutului şi sfârşitului vieţii (avortul, eutanasia, sinuciderea asistată,
reproducerea asistată), manipularea genetică, diagnosticul prenatal, clonarea, terapia cu celule stem, handicapul, experiențele pe
oameni, transsexualitatea etc.

Bioetica preia o serie de elemente și de principii din biologie și medicină, din deontologia medicală, dar și din alte discipline și
domenii de activitate (cum ar fi: filosofia, sociologia, psihologia, dreptul) și pe baza lor, clarifică deciziile și alegerile posibile din punct
de vedere tehnic, în biologie, genetică și medicină. Bioetica nu se preocupa doar de prescrierea regulilor deontologice după care trebuie
judecate problemele ridicate mai sus, ci bazându-se pe principiile puse la dispoziție de alte discipline, de tradiția culturală și de
contextul socio-cultural, ea a devenit o disciplina normativă, în sensul că se pronunță asupra calității obiectivelor ei, a eficienței și
perspectivelor lor pentru viață și promovarea acesteia.
 Cuvantul “bioetica” a fost pentru prima oară folosit în Anglia, în anul 1970,
de către Potter și Hellegers, cu referire la etica mediului, respectiv la etica
medicală și provine din limba greaca (“bios”- viata și “ethos”- morala). Trebuie
remarcat însă faptul ca înainte de introducerea acestui termen de către cei doi, înca
din anul 1969, aparuse faimosul Hastings Center sub influența filosofului Daniel
Callahan și psihiatrului Willard Gaylin, care se ocupau cu studierea și elaborarea
de norme, mai ales în domeniul cercetării și experimentarii biomedicale, fără însă
a folosi termenul de bioetica.
Conform Dicționarului Oxford, bioetica este “disciplina care studiaza
problemele etice rezultate din progresele medicinei si biologiei”. Pentru Marie
Luce Delfosse, filosof din Namur, bioetica este “spațiul în care sunt examinate din
punctul de vedere al mizelor etice și al articulatiilor lor sociale, practicile efective
și virtuale, legate de stiintele vietii”.
Coen considera bioetica “o problema a limitelor, a inceputului vietii si a
sfarsitului vietii, a acelor momente imponderabile cand totul este posibil: și
continuarea vieții și dispariția ei”. În ediția din 1995 a “Encyclopedia of
Bioethics”, W. T. Reich dadea urmatoarea definitie bioeticii: “Bioetica este
studiul sistematic al dimensiunilor morale – inclusiv viziunea morala, deciziile,
conduită, liniile directoare etc – ale științelor vieții și tratamentelor sanitare, cu
folosirea unei varietăți de metodologii etice într-o abordare interdisciplinara”.
Claudiu Dumea considera ca cea mai potrivită definiție dată bioeticii este
următoarea: “Bioetica este studiul sistematic sau știința comportamentului uman în
cadrul științelor vieții și al ingrijirii sanatatii, cand acest comportament este
examinat la lumina valorilor și a principiilor morale”.
 Principiile generale ale bioeticii seculare (moderne)
În bioetică, atitudinea față de viață și moarte ocupă un loc central, iar viața este înțeleasă ca cea mai mare valoare. De aceea, uneori, bioetica este
definită ca un sistem de cunoaștere despre limitele manipulării permise a vieții și morții umane. Principalele aspecte ale aplicării eticii biomedicale includ:

• dreptul de a trăi;

• dreptul la moarte, eutanasie;

• avort, contracepție, sterilizare;

• noi tehnologii de reproducere;

• experimente biomedicale pe oameni;

• tehnologii moderne de inginerie genetică;

• transplant de organe și țesuturi;

• psihiatrie și drepturile omului;

• problemele morale ale infecției cu HIV;

• relații interprofesionale în medicină;

• problemele justiției sociale în medicină.

Bioetica s-a afirmat deja ca ştiinţă aplicativă şi are drept obiect:
● viaţa, în orice formă biologică. Viaţa este înţeleasă în sens larg, nu redusă doar la viaţa speciei umane;
● comportamentul uman raportat la viaţa, integritatea şi sănătatea proprie, fizică şi psihică; la viaţa, integritatea şi
sănătatea, fizică şi psihică, a celorlalţi oameni – în particular şi general; la viaţa şi sănătatea animalelor – de
uscat şi de mare, păsărilor, insectelor, plantelor etc., şi nu doar raportat la „ domeniul ştiinţelor vieţii şi al
sănătăţii, examenul sistemic al comportamentului uman în domeniul ştiinţelor vieţii şi al sănătăţii”
Scopul bioeticii îl constituie promovarea /susţinerea /conservarea vieţii prin angajarea responsabilă a potenţialului
fizic, psihic şi moral spiritual al omului. Rolul bioeticii constă în prezentarea responsabilităţii omului în faţa
diverselor intervenţii asupra vieţii, privindu-le pe acestea în lumina valorilor umane şi ale principiilor morale.
Principiile fundamentale ale bioeticii sînt:
respectul vieţii;
axarea pe valorile general umane.
Cu principiile indicate mai sus corelează mai multe principii, caracteristice pentru alte domenii, şi anume:
• respectul faţă de individualitate;
• recunoaşterea propriilor limite;
• negocierea soluţiilor şi respectarea deciziilor beneficiarului;
• nediscriminarea;
• acordarea de servicii integrate.
 Gradul de informare a populaţiei Republicii Moldova în
chestiunile care sînt indispensabile de etica ştiinţei, inclusiv de
REPUBLICA tehnologiile care necesită o atenţie deosebită din punct de
vedere al eticii biologice, este nesatisfăcător.
MOLDOVA: REALIZARI
La 12 aprilie 2005 la Chișinău (Moldova) a avut loc
îN DOMENIUL inaugurarea oficială și prezentarea Centrului Național de
BIOETICII bioetica în Republica Moldova. Centrul a fost fondat în cadrul
proiectului UNESCO „Popularizarea cunoștințelor din domeniul
bioeticii în Republica Moldova”, sarcina primordială a căruia
este propagarea cunoștințelor privind problemele bioeticii în
Republica pe baza experienței internaționale și naționale
existente.

Directiile principale de dezvoltare ale bioeticii in Republica

Moldova sunt:

- dezvoltarea procesului de invatamant în domeniul bioeticii;

- activitățile organizatorice;

- cercetarea științifică.
Implementarea proiectului s-a efectuat în
două etape.
Prima etapă a inclus: analiza situaţiei din
Republica Moldova privind problemele de
bioetică sub aspect ştiinţific, instructiv şi
pragmatic (determinarea organizaţiilor,
cadrelor, contingentului pe vârste);
elaborarea strategiei şi a unui plan de acţiune
în vederea propagării şi dezvoltării
cunoştinţelor din domeniul bioeticii în
Republica Moldova.
 Jurământul lui Hippocrate este un jurământ care cuprinde îndatoririle morale ale unui medic în exercitarea profesiunii sale. Este atribuit lui
Hippocrate, medic din Grecia antică. Multe din principiile acestui jurământ sunt și astăzi valabile, ca păstrarea secretului profesional sau interzicerea relațiilor
intime cu pacienții. Altele sunt subiecte controversate, cum ar fi interzicerea avortului sau a eutanasiei.
În multe universități, absolvenții facultăților de medicină rostesc la sfârșitul ceremoniei de încheiere a ciclului universitar jurământul lui Hippocrate:
"Jur pe Apollo medicul, pe Esculap, pe Higea și Panacea și pe toți zeii și zeițele, pe care îi iau ca martori, că voi îndeplini acest jurământ și poruncile
lui, pe cât mă ajută forțele și rațiunea:
● Să respect pe cel care m-a învățat această artă la fel ca pe propriii mei părinți, să împart cu el cele ce-mi aparțin și să am grijă de
el la nevoie; să-i consider pe descendenții lui ca frați și să-i învăț această artă, dacă ei o doresc, fără obligații și fără a fi plătit.
● Să transmit mai departe învățăturile acestei arte fiilor mei, fiilor maestrului meu și numai acelor discipoli care au jurat după
obiceiul medicilor, și nimănui altuia.
● Atât cât mă ajută forțele și rațiunea, prescripțiunile mele să fie făcute numai spre folosul și buna stare a bolnavilor, să-i feresc de
orice daună sau violență.
● Nu voi prescrie niciodată o substanță cu efecte mortale, chiar dacă mi se cere, și nici nu voi da vreun sfat în această privință. Tot
așa nu voi da unei femei un remediu abortiv.
● Sacră și curată îmi voi păstra arta și îmi voi conduce viața.
● Nu voi opera piatra din bășică, ci voi lăsa această operație celor care fac această meserie.
● În orice casă voi intra, o voi face numai spre folosul și bunăstarea bolnavilor, mă voi ține departe de orice acțiune dăunătoare și de
contacte intime cu femei sau bărbați, cu oameni liberi sau sclavi.
● Orice voi vedea sau voi auzi în timpul unui tratament voi păstra în secret, pentru că aici tăcerea este o datorie.
● Dacă voi respecta acest jurământ și nu îl voi călca, viața și arta mea să se bucure de renume și respect din partea tuturor
oamenilor; dacă îl voi trăda devenind sperjur, atunci contrariul."
MedLife – Juramantul lui Hipocrate (varianta moderna)
 PROBLEME
FUNDAMENTALE ALE
BIOETICII CLINICE
 Bioetica distinge două aspecte în ceea ce se întâmplă cu o persoană. Primul - obiectiv - este ceea ce se întâmplă cu fizicitatea
unei persoane în timpul unei boli, modul în care realitățile bolii distorsionează manifestările somatice și mentale ale vieții umane.
În acest aspect, desigur, este competent un profesionist (medic / cercetător).
Dar al doilea aspect este mai important - cel biografic. Numai pacientul însuși știe cum ar vrea să fie tratat în caz de boală,
care sunt semnificațiile propriei sale vieți, indiferent dacă sunt stabilite de o viziune laică sau religioasă asupra lumii. Numai
pacientul însuși este conștient de circumstanțele economice și sociale care însoțesc boala sa.

Primul bloc de situații bioetice îl constituie problemele de la începutul vieții: întrebări despre starea embrionului, despre
justificarea avortului și experimente cu țesuturi fetale (embrionare), despre justificarea utilizării noilor tehnologii de reproducere -
inseminare artificială , surogație.

Al doilea bloc de probleme care sunt discutate în bioetică sunt probleme legate de sfârșitul vieții: probleme de moarte,
criterii de deces, legalizarea eutanasiei.

Al treilea bloc îl constituie problemele asociate cu posibilitatea intervenției medicale în integritatea mentală și fizică a unei
persoane - în timpul transplantului, în experimentare, în acordarea îngrijirii psihiatrice.

Al patrulea bloc este conflictul dintre interesele statului, societății, pe de o parte, și interesele individului, pe de altă parte, în
materie de protecție a sănătății. De exemplu, părinții refuză să își vaccineze copilul și au dreptul să facă acest lucru, dar societatea
este interesată ca o anumită proporție de copii să fie vaccinați într-o anumită populație pentru a preveni o epidemie.
 Reproducerea umană fără relații sexuale: aspecte medico-sociale şi bioetico-filosofice
Medicina practică ne demonstrează că circa 15% din cupluri sunt sterile. Sterilitatea deci a devenit o preocupare importantă şi
inevitabilă a medicinei contemporane. Pentru depăşirea acestei patologii sunt propuse numeroase soluţii medicale, destul de eficiente,
dar care provoacă nu mai puţine probleme de divers caracter – bioetico-moral, sociofilosofic, axiologic, psihologic, juridic etc.
În literatura ştiinţifico-filosofică de prima oară apare termenul procreaţie după anul 1985 ca rezultat al aplicării noilor tehnici de
reproducere umană asistată şi de procreare fără raport sexual. Etimologic acest termen înglobează toate modalităţile şi condiţiile de
aplicare a noilor tehnologii reproductive ale omului. Cele din urmă la etapa actuală de dezvoltare a medicinei au impus la acest capitol şi
o nouă terminologie, care şi-a conturat deja conţinutul, dar care nu şi-a rezolvat conflagraţiile bioetice interne. Între noţiunile noi
introduse şi acceptate cele mai dezbătute sunt inseminarea artificială, fertilizarea (fecundarea) in vitro, maternitatea de substituţie,
drepturile embrionului, băncile de spermă, de gameţi, de ovule şi de embrioni, donatori de embrioni, de gameţi, mamă purtătoare,
mamă surogat (foster), clonarea etc.
 Senectutea din perspectivă sociofilosofică şi bioetică
Din punct de vedere vital, în termeni de dicţionar, îmbătrînirea este un proces involutiv cu repercusiuni psihice de acelaşi ordin. Bucuria de a trăi, capacitatea de efort, perceptibilitatea, memoria şi forţa creativă se reduc considerabil.
Boala îşi face tot mai des prezenţa, devenind adesea chiar o însoţitoare cvasipermanentă a vîrstei a patra. Declinul funcţiilor biologice, modificările psihice regresive sunt acutizate de reducerea funcţiilor şi rolului social al bătrînilor.

Astăzi se consideră că dacă altădată oamenii îmbătrîneau cu sentimentul că urmează un drum firesc ce-i conduce la o recunoaştere socială sporită, omul modernităţii se luptă în permanenţă cu toate
semnele vîrstei şi se teme că îmbătrîneşte, întrucît şi-ar putea pierde poziţia profesională şi ar putea să nu-şi mai găsească locul de muncă sau şi-ar pierde locul în domeniul social al comunicării. Deci, a
îmbătrîni pentru majoritatea europenilor înseamnă a te consacra unei lente activităţi de doliu, a înceta să investeşti în activităţile altădată apreciate, a evita sentimentul bucuriei de a exista, a renunţa la viaţa
însăşi. Această stare de lucruri ridică o vastă gamă de probleme cu caracter social, medical şi bioetic, printre care: problema necesităţii prelungirii anilor de muncă după criterii generale, dar mai ales strict
individuale, problema sporirii calităţii asigurării socio-medicale gerontologice sau chiar probleme şocante, cum ar fi cea a aplicării eutanasiei pasive bătrînilor incurabili sau demenţi. Acestea şi alte probleme,
credem, ar cunoaşte soluţii propice sau cel puţin o evidentă atenuare în cazul investigării serioase a premiselor crizelor individuale declanşate în sufletele persoanelor care îşi asumă starea de senectute ca pe un
dezastru ireversibil.
 Problema avortului în medicină şi bioetică

Problema avortului permanent a fost și este prezentă în lume. Legile de stat nu pot stopa acest
proces. Toate discuţiile privind problema avortului sunt axate asupra câtorva momente: drepturile
embrionului uman, consecinţele avortului, avorturile terapeutice, eugenice şi criminale. În funcţie de
atitudinea faţă de conceperea acestor momente vom avea şi o ţinută concretă vizavi de problema
avortului.
Unii consideră că avortul constituie o problemă pur personală, intimă care are o atitudine doar faţă de femeie şi nimeni
n-are dreptul de a interveni în soluţionarea ei. Avortul în cazul dat se interpretează doar ca o intervenţie medicală. Ca şi în
orice operaţie chirurgicală toate problemele se soluţionează prin intermediul doctorului şi a pacientului, adică avortul este și o
problemă de tratament. Din punctul de vedere al medicinii avortul negativ influenţează asupra sănătăţii femeii, asupra funcţiei
ei de reproducere.
A doua opinie ne spune că avortul insultă, jigneşte sentimentele morale ale femeii şi deci el devine o problemă
complicată etică. Doar înainte de a consulta medicul, femeia hotărăşte o problemă subtil morală - viaţă sau moarte viitorului
om (individ), şi asta nu-i totul. În procesul de avort se include şi o a treia persoană - medicul, care de asemenea devine părtaș
al unui omor premeditat.Adversarii avortului consideră că acesta nu constituie doar o operaţie, o intervenţie chirurgicală. Spre
deosebire de operaţie avortul are un scop bine determinat, susţin ei, şi anume: a nimici o viaţă, a omorî o fiinţă umană, care
practic este lipsită de apărare, de drepturi, suferind fără milă.
Bioetica consideră ambele poziţii întemeiate şi că avortul nu-i o problemă medicală neutră în plan etic, dar include în
sine cele mai acute decizii morale.
 Problema transplantului are cîteva aspecte: medical,
juridic şi bioetic.
Problema transplantului în Primul aspect cel medical, practic e soluţionat de
ştiinţa biomedicală, în tehnică, adică actualmente e
medicină şi bioetică posibil orice transplant, orice grefă. Aici
performanţele sunt uriaşe, tehnica chirurgicală ne
oferă posibilităţi de mare anvergură. De la primul
transplant renal la Boston în 1954 (D. Murrey) şi
pînă astăzi medicina practică a parcurs multe
încercări, dar cum n-ar fi mii de oameni sunt salvaţi
de moarte. Am ajuns la situaţia cînd în lume se
organizează campionatul lumii între persoanele cu
cordul transplantat. Alt savant american Dj. Thomas
în 1956 efectuează prima operaţie de transplant al
măduvei osoase (la gemeni). În anul 1990 D. Murrey
şi Dj. Thomas au fost apreciaţi cu premiul A. Nobel
în domeniul respectiv al medicinei. În 1989 în
Chicago (SUA) a avut loc prima operaţie de ficat de
la un donator viu. Aici problema este cea de
respingere agresivă a organului transplantat (grefat)
de către organismul recipientului. Astăzi această
problemă practic e rezolvată.
 Aspectul bioetic al problemei transplantului, grefei are câteva momente. Primul ne spune că organele
sau ţesuturile grefabile au doar două surse: organisme vii (donatori) sau cadavre. Un donator în viaţă poate
dona doar unul dintre rinichii săi sau o anumită cantitate de măduvă osoasă, uneori poate ceda şi o porţie de
ficat sau fragmente de ţesuturi. Donarea se efectuează de obicei de la persoane înrudite sau se organizează
rînduri (cozi). Aici intervine a dona sursă de colectare a organelor – de la cadavre. Astăzi în lume în aceste
rînduri (cozi) mor mii de recipienţi, care n-au putut solicita la vreme, de exemplu, cordul.
Actualmente se divizează decisiv moartea biologică (inima, cordul nu se zbate, dispare
pulsul) şi cea cerebrală (moartea doar a creierului). Anume aici se ciocnesc interesele bisericii şi a
biologiei, unde prima recunoaşte moartea biologică, pe cînd ştiinţa pledează pentru moartea
cerebrală. Acest fapt ne conturează frecvent şi momentul bioetic. În goană după organe se pot face
accidente „planificate”, se pot cumpăra medicii etc. În lume există „o piaţă neagră” de organe ce
pune organismele bioetice în gardă. De exemplu, în Tokio un rinichi costă 45–50 mii dolari SUA,
pe cînd preţul lui în Bombei scade la 1,5 mii dolari, de aceea aceste oraşe devin centre de
comercializare a organelor pentru China, Japonia, Arabia Saudită, Turcia etc. Pînă în prezent se
schimbă doar organe bolnave, lezate, dar nu-i departe vremea cînd se vor înlocui organele
îmbătrânite, ca pe nişte piese uzate, pentru a prelungi viaţa unor persoane bogate, dar bătrîne.
 Homosexualitatea, transsexualismul şi travestismul – probleme ale bioeticii şi medicinei
Homosexualitatea reprezintă o perversiune sexuală care constă în atracția sexuală față de indivizi de
același sex. Homosexualul prezintă o persoană care practică homosexualitatea, de exemplu, lesbianismul
(homosexualitate feminină). În unele țări din lume homosexualitatea este acceptată juridic, chiar se admit și
căsătorii între persoane de același sex. La acest subiect în comunitatea umană actualmente nu sa ajuns la un
consens, discuțiile se tot acutizează și se aprofundează, mai ales în jurul problemei de adopție a copiilor de
către acestei soți și soții. Din păcate, în jurul problemelor homosexualității s-a implicat direct și biserica, atît
ortodoxă, cît și cea catolică. N-a rămas în afara acestor chestiuni și Republica Moldova, care permanent în
ultimii 10 ani se confruntă cu probleme de genul pomenit mai sus. Nu e cunoscut precis pînă acum și gradul
de manifestare în populație a acestui fenomen. Se presupune că circa 4-5 % din numărul locuitorilor maturi
din Europa o constituie actualmente homosexualii. Încă o problemă a bioeticii ţine de transsexualism şi
travestism. Transsexualismul constituie sindromul disforiei sexului (tulburare a dispoziţiei manifestată
printr-o stare de tristeţe şi frică, însoţită de agresivitate). În terminologia sa modernă transsexualismul,
definit ca sentimentul irezistibil că aparţii sexului genetic opus este astăzi recunoscut ca entitate de către
medici.
Această realitate a fost privită cu reticenţă de tribunalele din toată lumea pentru mult timp. Dar opinia
publică nu a fost întotdeauna cea mai favorabilă, transsexualii fiind priviţi sau cu milă, sau cu dispreţ, sau
chiar cu indignare şi repulsie. Aici şi apar problemele bioetice ale transsexualismului. Transsexualismul se
mai defineşte în literatura ştiinţifică ca situaţia în care un individ cu personalitate şi trăiri de un anume sex
este încarcerată într-un corp cu caracteristicile celuilalt sex. Astfel un bărbat-transsexual este o persoană care
are testicule şi penis, testosteron, cromozomul Y şi caractere sexuale secundare masculine, dar se simte
femeie şi gîndeşte ca o femeie.
Bolnavii HIV/SIDA din perspectivă bioetică:
configurații teoretico-practice
Primele cazuri de SIDA au fost menţionate în anul 1981 de către Michael Gottlieb, în Los Angeles, la
pacienţi homosexuali. Peste doi ani, Institutul Pasteur din Paris descrie acest virus. La finele anului 1986
sunt declarate oficial primele date clinice care indică prelungirea supravieţuirii bolnavilor atinşi de SIDA,
datorită unui medicament cu proprietăţi antivirale - AZI (azidothymidină). La mijlocul anului 1994 a
devenit cunoscut faptul că 2 mln dintre locuitorii planetei au murit de SIDA.
HIV este clasificat astăzi ca un pericol real pentru existenţa umană. Faptul că această infecţie rămîne
incurabilă, cu un pronostic nefavorabil, provoacă crearea unui stereotip specific la ceilalţi membrii ai
societăţii, inclusiv lucrătorii medicali. Această situaţie impune o revizuire a unor noi probleme de ordin
moral în sănătatea publică. Frica „de a fi infectat"a provocat o panică în masă, din care au rezultat
refuzurile colective a unor grupuri de medici în SUA şi Franţa de a acorda ajutor medical persoanelor HIV
infectate. Se poate considera că epidemia SIDA este în felul său o încercare de stabilitate a bazelor eticii
biomedicale tradiţionale, în sistemul sănătăţii publice. În ţările dezvoltate persistă concepţia că pacienţii
HIV trebuie să primească acelaşi ajutor calificat ca oricare alţii şi în orice instituţie medicală. Totuşi, pînă
în prezent sunt menţionate cazuri de refuz în asistenţa medicală acestor persoane în anumite clinici sub
motive ascunse de tipul „nu corespunde profilului staţionarului dat". La fel, medicul poate refuza să
consulte un pacient HIV sub pretextul „incompetenţei" în patologia dată.
 Un aspect care poate duce la dileme morale o constituie categoria persoanelor infectate HIV: homosexuali, narcomani, prostituate,
unele minorităţi naţionale (africani). Repulsia faţă de ei ca persoane se răsfrînge şi asupra atitudinii în postura lor de pacienţi. În
societate există chiar opinia că SIDA este, într-un fel, o pedeapsă pentru comportamentul amoral al bolnavului.
O dată cu stabilirea diagnosticului, pacienţii HIV devin stigmatizaţi. Ei se află într-o stare de stres permanent şi izolare, iar
divulgarea informaţiei de către medici va acutiza şi mai mult situaţia problematică în care se află. O atitudine agramată şi grosolană din
partea lucrătorului medical poate provoca reacţii psihice acute la pacienţi, care pot ajunge pînă la comportamente agresive şi suicid.
Nu puţine dezbateri apar pe marginea acestei probleme şi în domeniul
obstetrical. Este cunoscut faptul că virusul HIV se transmite de la mamă la făt
în timpul sarcinii, naşterii sau lactaţiei. De aceea există păreri precum că
femeilor infectate ar trebui să li se impună să avorteze. Însă numai în 35% de
cazuri are loc infectarea copilului. Mai mult, administrarea preparatelor
antivirale în perioada sarcinii, precum şi alimentarea artificială a nou-
născutului, vor scădea riscul infectării copilului pînă la 15-20%. Se dovedeşte
astfel că doar 20% din copiii născuţi de mame infectate vor muri.
Este un argument evident împotriva metodei avortului, considerată
inumană. Radicaliştii afirmă că nu trebuie încurajate astfel de sarcini deoarece,
chiar dacă copilul va fi sănătos, acesta va rămîne orfan în curînd, devenind o
povară pentru societate. Naşterea este un puternic factor de stres pentru mamă
şi va facilita evoluţia bolii.
Practica contemporană lasă această decizie pe seama femeii, dîndu-i posibilitatea să conştientizeze toate argumentele ,,pro"
şi ,,contra" prelungirii sarcinii, luînd în consideraţie starea fizică şi materială a ei. Elaborarea unor tratamente noi pentru această
patologie necesită testarea clinică ca orice altă cercetare biomedicală.
Aşadar, din multiplele probleme etice provocate de SIDA, nominalizate mai sus, nici una nu are o soluţionare decisivă. Din
păcate, pandemia HIV va continua să creeze probleme de ordin medical şi socio-etic, care vor cere comunităţii o atitudine umană,
ghidată de imperativul respectului pentru orice viaţă şi a demnităţii umane.
Lupta cu virusul HIV
 «Ştiinţa supravieţuirii trebuie să fie nu pur şi simplu o ştiinţă, dar o nouă înţelepciune, care ar fuziona în mod deosebit, cele două importante şi necesare elemente –
cunoştinţele biologice şi valorile general umane. Reieşind din respectiva afirmație, propun pentru desemnarea acesteia un nou termen – „Bioetica”»
Van Renssellaer Potter
 Bibliografie

● Teodor N. Țîrdea. Bioetică. Curs de bază: Manual. Chișinău: CEP „Medicina” , 2017. – 331 p
● https://library.usmf.md/sites/default/files/2019-01/Bioetica_maketare.pdf
● https://ru.wikipedia.org/wiki/%D0%91%D0%B8%D0%BE%D1%8D%D1%82%D0%B8%D0%B
A%D0%B0
● http://www.unesco.org/new/fileadmin/MULTIMEDIA/FIELD/Moscow/pdf/guide_for_teachers_1-
4-5-9-romanian.pdf
● http://bioethicsmd.narod.ru/istoria_ro.html
● https://www.culturavietii.ro/2013/10/30/scoala-provita-probleme-fundamentale-de-bioetica-omul-
bioetic/