Istoricul si evolutia conceptelor etice; principiile bioeticii

Bioetica - definiţii şi principii

Relaţia intrinsecă dintre norma etică şi lege apare de timpuriu în evoluţia socială, fiind
întâlnită în tradiţia iudeo-creştină, când sunt formulate prevederi cu privire la drepturi, datorii,
responsabiltăţi, obligaţii şi pedepse, ele fiind transpuse în conceptele de justiţie, echitate şi
dreptate. Ulterior, toate obligaţiile legale au fost construite pe baza unei obligaţii morale, deşi
nu orice obligaţie morală implică o obligaţie legală.
Izvoarele eticii medicale sunt constituite din totalitatea cerinţelor sau regulilor
profesionale pe care orice medic trebuia să le respecte, din valorizarea morală ridicată a
îngrijirilor acordate bolnavillor şi din atribuţiile statului referitoare la problemele de sănătate
publică care îi revin acestuia. Astfel, încă de la Codul lui Hammurabi, care este considerat
primul document ce conţine norme privind activitatea medicală, se conturează atât reguli
privind conduita medicilor, cât şi aspecte de reglementare a taxelor cerute de stat pentru
asistenţa sanitară, evidenţiind atribuţiile şi modul de intervenţie al autorităţii statale.
Noţiunea de etică provine din greaca veche ethos şi înseamnă obicei sau obişnuinţă,
morav, conduită în viaţă, care se transformă în latinescul mores, de unde derivă filozofia
moralei, care studiază conceptele de conduită corectă a individului faţă de sine, dar şi faţă de
ceilalţi. Enciclopedia Wordsworth (1995) defineşte etica drept domeniul filozofiei care se
preocupă de valorile morale umane, care studiază semnificaţia termenilor ce se referă la morală,
precum şi teoriile comportamentului şi a buneicuviinţe, care în ansablul lor pot fi definite ca
morala filozofiei. Sunt deosebite noţiunile de etică şi morală, aceasta din urmă semnificând
felul comportamentului moral la cele două extreme: bine-rău, corect-incorect.
Filosofia morală este studiată pe trei domenii sau nivele 1: 1) etica de gradrul I sau etica
valoric-normativă (care se ocupă cu studiul teoriilor şi doctrinelor etice); 2) etica de gradul II
sau meta-etica (care studiază limbajul moral); c) etica aplicată (se ocupă cu analiza unor cazuri
cu implicaţii etice particulare cum sunt: avortul, eutanasia, clonarea, transplantul, etica
genomului, etc.).
Definiţia din dicţionarul Webster stabileşte că etica este2: disciplina care ne pune faţă în
faţă cu ceea ce este bun şi rău, cu datoria şi obligaţia morală; este un set de principii şi valori
morale, o teorie sau un sistem de valori morale, ea constituie şi principiile care guvernează
comportarea unui individ sau a unui grup;
D. Roy, (1995) arată că bioetica este studiul comportamentelor dezirabile în domeniul
intervenţiilor medicale şi biomedicale asupra vieţii umane... ea studiază deasemeni şi analizează
problemele medicale şi biomedicale concrete, formulează judecăţi practice şi formulează
strategii asupra opiniilor, deciziilor şi diferitelor documente... într-o societate pluralistă, în
măsura în care persoanele individuale sau grupate dezbat asupra problemelor medicale şi ale
ştiinţelor vieţii.
Preocupările actuale ale bioeticii se extind asupra a trei direcţii3:
- Cercetarea normelor sau regulilor de conduită, analiza valorilor, reflecţia asupra
fundamentelor obligaţiilor sau valorilor cu statut moral
- Sistematizarea reflecţiilor eticii medicale

1
Morar Vasile, Etica, UB, Facultatea de Jurnalism şi Ştiinţele comunicării,
2
Webster’s New Collegiate Dictionary, Springfield, Mass. G&C Merriam Company, 1975
3
Comite de Liaison ONG-UNESCO, Education a la bioethique, dec 2007.
 - Transpunerea în practică şi identificarea modalităţilor de realizare a valorilor eticii în
activitatea medicală.
Începuturile bioeticii actuale a fost iniţiat de oncologul american Van Rensselaer Potter care
i-a dat acest nume, arătând că ea este „o nouă disciplină care combină cunoaşterea biologică cu
cea a sistemului de valori umane” (V.R. Potter 1971), sau „ştiinţa supravieţuirii”după titlul
articolului (The science of survival) în care şi-a formulat conceptul. Potter s-a referit la bioetică
sau la etica vieţii şi supravieţuirii, incluzând ecologia, cercetarea pe animale, problematica
populaţiei, el a analizat şi a descris cu încredere o etică socială, cu izvorul în dezvoltarea
evolutivă a umanităţii.
O explicaţie a apariţiei acestei noi ştiinţe a constat în reacţia socială faţă de tehnicizarea
masivă a medicinei cu producerea unui sentiment de îndepărtare a medicului în relaţiile sale cu
pacientul. Această îndepărtare faţă de pacient, interpretată că o abdicare de la jurămintele
medicale a apărut pregnantă după atrocităţile naziste şi s-a extins treptat odată cu progresul
medical. Tehnicizarea conferă un aer precis şi crud gesturilor, dar, prin ele şi oamenilor. Ea
alungă din trăsături orice ezitare, orice chibzuinţă, orice bună-creştere4.

"Bioetica reprezintă o examinare critică a dimensiunilor morale a procesului de luare a

deciziilor în contextul medical şi al ştiinţelor biologice." 1977, Samuel Gorovitz.
"Bioetica (bios-viaţa, ethos-etica) este ştiinţa care utilizând o metodologie
interdisciplinară, are drept obiectiv examenul sistematic al comportamentului uman în
domeniul ştiinţelor vieţii şi al sănătăţii, examinat în lumina valorilor şi principiilor morale"
(Enciclopedia de Bioetică, Paris, 1978).
Bioetica este parte a filozofiei morale care apreciază cât de licite sau ilicite sunt
intervenţiile asupra omului şi, în special, acele intervenţii legate de practica şi dezvoltarea
ştiinţelor medicale şi biologice (E. Sgreccia, V. Tambone, Manual de bioetică, Arhiepiscopia
romano-catolică de Bucureşti, 2001).

Bioetica este o disciplină “menită să asiste medicii şi oamenii de ştiinţă în a lua decizii
corecte din punct de vedere sociologic, psihologic şi istoric” (D. Callahan, ed. The Hastings
Center. A short and long 15 years, NY 1984).
Această evaluare subliniază caracterul de ştiinţă aplicativă al bioeticii şi marchează
susţinerile lui Aristotel, care a analizat utilitatea cunoaşterii binelui absolut, concluzionând
totuşi că esenţial este să cunoaştem şi să acţionăm în sensul binelui realizabil. Astfel, în
domeniul medical binele ultim este salvarea vieţii, toate eforturile fiind concentrate pentru
atingerea acestui scop suprem. Deasemeni el a arătat că este important ca binele să se caute
pentru toţi, întrucât astfel va fi bine pentru fiecare. Se poate astfel observa ca sistemul celor
patru principii promovat de Beauchamp şi Childress se inspiră din marile teorii etice, respectiv
principiul autonomiei persoanei instituit de Kant şi principiul binefacerii de sorginte utilitaristă,
însă rădăcinile filozofice ale acestora ajung până la şcoala de la Kos.
Reflectarea acestor definiţii ale bioeticii la subdomeniile de activitate, justifică existenţa
şi dezvoltarea celor trei laturi ale preocupăriloe sale, etica clinică, cu preocupări referitoare la
conduita personalului medical faţă de colegi şi faţă de pacienţi, etica cercetării, orientată spre
cercetarea ştiinţifică medico-farmaceutică şi etica socială, a cărei arie vizează impactul
descoperirilor tehnico-ştiinţifice asupra societăţii. Acest din urmă domeniu este în prezent

4
Adorno Th., Minima Moralia, Art 2007
extins asupra întregului ecosistem, bioetica analizând impactul asupra mediului înconjurător al
cercetării ştiinţifice.
Referitor la bioetica şi reflecţiile asupra cercetării biomedicale există preocupări pentru
definirea dublului rol al medicului – cercetător, care, aşa cum l-a definit Frascati5, este
„specialistul care lucrează la conceperea sau la crearea de cunoştinţe, produse, procedee,
metode şi sisteme noi şi la administrarea proiectelor aferente”.

Interferenţa eticii cu problematica societăţii în ansamblu este relevată de Scripcaru, care

a arătat că etica răspunde unei triple realităţi6:
- reprezintă un spaţiu de întâlnire a diferitelor ideologii, concepţii morale, filozofice, etc.,
cu ajutorul cărora rezolvă conflicte de valori pentru a elabora principii universal agreate
de preocupările disciplinare, sinteze comunicaţionale care exclud tehnofobia,
manifestându-şi astfel preocuparea descriptivă şi normativă în domeniul biomedicinei;
- este transparentă opiniei publice ca în orice societate pluralistă şi deschisă;
- este sursa unor multiple instituţii locale, naţionale şi internaţionale, generând multiple
interese de societate civilă precum asociaţii ale bolnavilor, medicilor cercetătorilor din
domeniul ştiinţelor vieţii, etc.
Constantin Maximilian (1928-1997), genetician şi bioetician a definit bioetica drept “un
punct de întâlnire al tuturor celor care urmăresc destinul uman supus presiunilor ştiinţei”.
Comitetul Internaţional de Bioetică (CIB) în plină perioadă de reflecţie şi de propuneri
pentru numeroasele domenii ale bioeticii a propus următoarea definiţie a bioeticii: un câmp de
studiu sistematic, pluralist şi interdisciplinar care abordează probleme morale, teoretice şi
practice, aplicabile medicinei şi ştiinţelor vieţii care afectează fiinţele umane, întreaga
umanitate, inclulsiv biosfera.
Definiţiile precedente, ca şi variatele comentarii care au creionat cadrul general şi
preocupările actuale ale bioeticii au făcut obiectul a numeroase analize. Declaraţia universală
asupra bioeticii şi a drepturilor omului adoptată la Conferinţa Generală UNESCO din 2005, nu
aduce o definiţie nouă pentru bioetică, ci subliniază atribuţiile complexe, deosebit de dinamice
ale acesteia, în contextul progresului medical şi a schimbărilor intervenite în relaţia medic-
pacient-mediu. Astfel, în art. 1 se precizează că declaraţia tratează probleme de etică puse de
medicină, ştiinţele vieţii şi tehnologiile asociate acestora, aplicate fiinţelor umane, ţinând cont
de dimensiunile lor sociale, juridice şi de mediu. Declaraţia, având caracter universal se
adresează tuturor statelor. Ea permite deasemeni, într-o măsură adecvată şi permanentă, de a
ghida deciziile şi practicile individuale, a grupurilor, a instituţilor, a societăţilor publice şi
private.
Obiectivele declaraţiei7 sunt:
a) de a oferi un cadru universal principiilor şi procedurilor de ghidare a statelor în
formularea legislaţiilor, a politiciilor sau a altor instrumente în materia bioeticii
b) de a ghida acţiuniile indivizilor, a grupurilor, a comunităţiilor, a instituţilor şi
societăţilor publice şi private
c) de a contribui la respectul demnităţii umane şi la protecţia drepturilor omului,
asigurând respectul vieţii fiinţelor umane şi a libertăţilor fundamentale într-o
manieră compatibilă cu dreptul internaţional în domeniul drepturilor omului

5
Manual Frascati, OCDE, 2002 - Propunere de standard practic pentru supravegherea cercetării şi dezvoltării
experimentale.
6
Scripcaru Gh., Bioetica între ştiinţele vieţii şi drepturile omului, RRB, vol 1, nr.2 2003, pg. 4-12
7
Declaraţia universală asupra bioeticii şi a drepturilor omului adoptată la Conferinţa Generală UNESCO din 2005
 d) de a recunoaşte importaţa libertăţii cercetării ştiinţifice şi a binefacerilor care decurg
din progresele ştiinţifice şi tehnologice, insistând asupra necesităţii ca cercetarea şi
progresul să se înscrie în cadrul principiilor etice enunţate în prezenta declaraţie şi
de a respecta demnitatea umană, drepturile omului şi libertăţiile fundamentale
e) de a încuraja un dialog pluridisciplinar şi pluralist asupra chestiunilor bioeticii între
toate părţile interesate şi în societate în ansamblul său
f) de a promova un acces echitabil la progresele medicale, a ştiinţelor şi a tehnologiilor,
deasemeni cea mai mare circulaţie posibilă şi o răspândire rapidă a cunoştiinţelor
privitoare la progres precum şi partajarea binefacerilor care decurg din cercetare,
acordând o atenţie particulară nevoilor ţărilor în curs de dezvoltare
g) de a salvgarda şi a proteja interesele generaţiilor prezente şi viitoare
h) de a sublinia importanţa bio-diversităţii, precum şi conservarea ei, ceea ce constituie
o preocupare comună a umanităţii.
Bioetica nu a rămas cantonată doar spre medicină, ci s-a extins spre întregul domeniu al
ştiinţelor viului, având preocupări asupra8:
- cercetărilor şi inovărilor capabile să amelioreze condiţia umană,
- aspectele conexe ale condiţiei umane
- aspectelor pluriculturale şi pluridisciplinare pentru a ajunge la un consens asupra
problemelor esenţiale.
Modalitatea de a se pronunţa asupra unor probleme de bioetică prin consens (o metodă
nouă) a fost inaugurată în SUA de Institutul Naţional pentru Sănătate (NIH), apoi procedura s-
a extins în Europa, fiind folosită pentru a facilita o valorizare cât mai precisă a unor tehnici sau
practici medicale care au făcut obiectul unei cercetări din prismă etică. Conferinţele de consens
sunt modalităţi de evaluare sintetică a unor cunoştinţe disponibile la un moment dat, intreprinse
cu scopul de a ameliora practica medicală 9.
Subiectele de etică aplicată, privind începutul şi sfârşitul vieţii, omul ca subiect al
cercetării, aspectele etice ale fertilizării ş.a., sunt în prezent regăsite în curriculele universitare,
pe diferite nivele de pregătire.
Reflecţia bioetică poate fi axată pe grupuri care se concentrează asupra unor activităţi
sociale specifice, de exemplu bioetica medicală, cu extensie tot mai marcată la alte domenii
cum sunt - etica mediului, etica afacerilor, etica ştiinţifică.

Aspecte intens dezbătute de bioetică fac obiectul preocupărilor UNESCO prin instituţia
creată în 1993, respectiv Comitetul Internaţional de Bioetică (CIB) şi prin Comisia mondială
pentru etica cunoaşterii ştiinţifice şi tehnologie (COMEST) creată în 1998.
Preocupările UNESCO şi a instituţiilor conexe s-au concretizat prin adoptarea a trei
declaraţii asupra bioeticii care, deşi nu au forţa unor legi, au rolul de a deschide calea unor
reglementări legale.
1. Declaraţia universală asupra genomului uman şi a drepturilor omului 1997
2. Declaraţia universală asupra datelor genetice umane 2003
3. Declaraţia universală asupra bioeticii şi a drepturilor omului 2005
Conţinutul acestor documente declanşează dezbaterea problemelor de bioetică în
terapeutica şi în cercetarea medicală sau propune continuarea şi aprofundarea celor deja iniţiate,
cu atât mai mult cu cât nu există încă nici destulă cunoaştere a acestor aspecte şi nici consensul

8
Comite de Liaison ONG-UNESCO, Education a la bioethique, dec. 2007
9
Ioan Beatrice, Gavrilovici Cristina, A. Astărăstoae – Bioetica cazuri celebre, ed. Junimea, 2005, pg. 15.
necesar. Apoi aceste analize se impun deoarece nici în prezent, mai ales în ţările în curs de
dezvoltare, nu există o coerenţă în abordarea etică a cercetării biomedicale.
Unele aspecte analizate au avut ca punct de pornire discuţii privind acceptarea
tratamentului de către pacient. Primul caz documentat privind aplicarea a ceea ce numim azi
consimţământului informat în practica medico-chirurgicală, provine din Anglia anului 1767,
când unui pacient doi chirurgi i-au recomandat fracturarea calusului vicios pentru alinierea
oaselor, caz în care tribunalul a decis: “este uzul şi legea chirurgilor să obţină consimţământul
pacienţilor înainte de operaţie şi că cei doi chirurgi au violat regula binecunoscută şi acceptată
a consimţământului”. După Simon R., Clinical trials.. Lippincot Williams&Wilkins 2002, citat
de Bild Eduard RRE vol 2, nr 4 2004.
Doctrina juridică arată că indivizii au dreptul fundamental de a decide ce se întâmplă cu
corpul lor (Schloendorf vs. New York Hospital 1914) şi că este necesar consimţământul atunci
când este încălcată autonomia personală (The Nuremberg Court 1946).
În desfăşurarea procesului de la Nuremberg (War Crimes Tribunal – The Medical Case)
s-a arătat “Marea greutate a dovezilor din faţa noastră susţin faptul că anumite tipuri de
experimente medicale asupra oamenilor, când sunt păstrare între limite acceptabile, se
conformează eticii profesiunii medicale. Protagoniştii practicii experimentale umane işi
justifică vederile prin faptul că asemenea experimente obţin rezultate spre binele societăţii
umane altfel de neobţinut. Toată lumea este de acord asupra faptului că trebuie păstrate
principiile de bază de susţinere a conceptelor morale, etice şi legale.”
Atrocităţile comise pe parcursul celui de al doilea război mondial sunt cu atât mai
blamabile cu cât, primele directive etice au fost elaborate de Ministerul Prusac al Cultelor,
Educaţiei şi Sănătăţii în 1901. În Germania, Ministerul de Interne elaborase în 1931 „directive
asupra noilor tratamente şi experimentări ştiinţifice asupra fiinţei umane”, documente care nu
vor fi respectate de medici şi de reprezentanţii autorităţilor naziste. Textele făceau referiri la
tratamente medicale noi, la experimentele pe om, se preciza ca indispensabil consimţământul
informat al pacientului sau al reprezentantului legal, excepţiile fiind numai cazurile de urgenţă
đau incapacitatea. Documentul preciza de asemeni că la intrarea în practica medicală medicul
se angaja să respecte acele directive. În pofida acestor normative etice, atrocităţile şi
experimentele inumane au fost săvârşite de medici sau de personal medical.
Biopolitica nazistă a introdus progresiv şi sistematic recensămintele, excluderile,
neutralizările şi eliminarea unor grupuri umane bazat pe argumentul inutilităţii pentru poporul
arian. Motivaţia a fost susţinută prin aşa numite argumente ştiinţifice care se refereau la
eradicarea persoanelor degenerate prin selecţie şi controlul imigrărilor şi a populaţiilor cu risc,
supravegherea natalităţii şi sterilizare10.
Putem observa că treptat s-au produs încălcări şi abuzuri asupra fiinţei umane, iniţial şi
aparent de mai mică amploare, care au culminat cu atrocităţile relevate de tribunalul militar
internaţional de la Nuremberg şi Tokio, care au formulat un nou concept, acela al crimelor
împotriva umanităţii.

După cercetările naziste care au încălcat dramatic dreptul la autonomie, cu toate că

acesta fusese prevăzut legal, Codul de la Nuremberg a stabilit prin cele 10 reguli, ca principiu
esenţial voluntariatului, adică includerea în studiu decisă autonom de participantul la cercetare.
Deşi voluntariatul a fost considerat imperativ şi după apariţia Codului au fost constatate anumite
situaţii discutabile cum ar fi „convingerea subiectului de către medicul curant” de a participa la
o anumită cercetare, prin utilizarea unor mijloace active sau persuasiune.

10
De l’eugenisme a l’hygiene racial, Revue d’histoire de la Shoah, n 183, 2005, pg. 505.
 Declaraţii şi Coduri de etică
În 1948 a fost adopată Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, iar în 1949 este
adoptat de Asociaţia Medicală Mondială, Codul Internaţional al eticii medicale, aceste trei
documente fundamentale au deschis calea unor noi instituţii, convenţii şi legislaţii naţionale şi
internaţionale privitoare la etica medicală.
Cercetarea în domeniul medical are ca scop obţinerea unor date şi informaţii noi, valide,
generalizabile, dorindu-se în subsidiar şi diferite beneficii (terapeutice, materiale, morale, de
imagine) pentru participanţii la studiu. Cu referire directă la subiecţii cercetării, Declaraţia
universală asupra bioeticii şi a drepturilor omului adoptată la Conferinţa Generală UNESCO
din 2005, arată că interesele şi bunăstarea individuală vor fi considerate mai importante decât
interesul ştiinţei sau al societăţii.
Atât cercetarea fundamentală cât şi cea clinică impun efectuarea de experimente 11 pe
subiecţi umani, care sunt indicate în următoarele situaţii:
 Se cercetează testarea eficienţei şi a efectelor secundare ale unor noi produse sau există
terapii bine cunoscute şi larg folosite care pot avea rezultate diferite în anumite cazuri sau se
prezumă efecte diferite; aceste experimente se vor efectua cu prudenţă;
 Când droguri cunoscute pentru tratamentele vechi sunt folosite pentru tratarea altor
afecţiuni (ex.: aspirina ca antiagregant plachetar) sau atunci cînd inovaţiile terapiei apar ca
un aspect principal al îngrijirii pacientului (ex.: injectarea unei substanţe de contrast într-o
arteră urmărindu-se nu opacizarea, ci embolizarea ei); similar apare necesitatea
experimentului atunci cînd se fac eforturi de a îmbunătăţi o tehnică mai veche (ex.: trecerea
de la vagotomia selectivă la cea supraselectivă); experimentele din această categorie se
practică mai des, reflect libertatea de acţiune a medicului şi spiritual său inovativ;
 Pentru afecţiuni la care nu există încă o terapie eficientă.

Identificarea principiilor bioeticii

După introducerea noţiunii de bioetică în 1971, un alt moment important l-a reprezentat
înfiinţarea în anul 1974 în SUA, a Comisiei Naţionale pentru Protecţia Subiecţilor umani,
comisie care va elabora Raportul Belmont12.
Acest document defineşte trei principii care sunt aplicabile actului medical, dar care au
constituit fundamentul etic în cercetarea pe subiecţi umani:
1. Autonomia sau respectul demnităţii persoanei, aici fiind analizate şi situaţiile în care
persoanele aveau diferite modificări ale capacităţii, de ex. la bătrâni şi bolnavi psihici.
2. Binefacerea sau non maleficienţa, cu semnificaţia de a nu face rău, obligaţie precizată
în numeroase coduri sau jurăminte medicale înclusiv în Corpus Hipocraticus.

3. Justiţia sau echilibrul între beneficiile şi riscurile cercetării.

În ceea ce priveşte consimţământul informat, al patrulea principiu al bioeticii, la

momentul elaborării documentului comisia a avut o atitudine de recunoaştere a utilităţii şi
necesităţii acestuia, dar a fost rezervată asupra posibilităţii obţinerii sale categorice şi riguroase.

11
Astărăstoae V., Ortansa Stoica – Genetică versus bioetică, editura Polirom 2002
12
http://bioethics.suite101.com/article.cfm/the_belmont_report_of_1979
Comisia a apreciat importanţa indiscutabilă a consimţământului, dar a prezumat persistenţa
unor dubii, în sensul dacă un real consimţământ neviciat poate fi obţinut vreodată.
S-a insistat mai mult asupra consimţământului şi au fost analizate trei elemente
considerate decisive în procesele de obţinere a consimţământul informat:

- informaţia
- înţelegerea
- voluntariatul
Aceste elemente au un conţinut diferit, deasemeni, pot avea valoare diferită, iar
modalităţile de evaluare pot aparţine atât cercetătorului cât şi subiectului implicat în studiu.
În SUA, Raportul Belmont a identificat cele trei principii etice de bază în cercetarea
biomedicală şi a prezentat necesitatea respectării unor protocoale în cercetarea pe subiecţi
umani, îndeosebi pentru protejarea acestora faţă de riscurile cercetării. Beauchamp şi Childrens
au pornit în formularea „tetralogiei bioeticii” 13 de la premisa că pentru a analiza fapte morale
particulare din domeniul biomedical este suficient un cadru pentru identificarea, precum şi
pentru reflecţia asupra respectivelor probleme morale, care să fie constituit din principii, reguli,
drepturi şi idealuri morale. Acest cadru fundamental este format din următoarele principii:
- principiul respectului autonomiei format din norme pentru respectarea capacităţii de a lua
decizii a persoanelor cu capacitate;
- principiul binefacerii (beneficence) format dintr-un grup de norme pentru furnizarea de
beneficii participanţilor, respectiv echilibrarea beneficiilor cu riscurile participări la studiu;
- principiul nefacerii răului (non-maleficence) un cumul de acţiuni pentru evitarea producerii
unor daune;
- principiul dreptăţii sau justiţiei este format de un grup de norme pentru împărţirea acţiunilor,
beneficiilor, a riscurilor şi costurilor tuturor participanţilor la studiu într-un mod echitabil.

Declaraţia cadru a Asociaţiei Medicale Mondiale privind tortura şi alte cruzimi,

tratamente inumane sau degradante sau pedepsele în legătură cu detenţia şi prizonieratul
adoptată la a 29-a întrunire mondială a asociaţiei medicilor Tokyo Japonia 1975, arată că este
privilegiul medicilor să practice medicina în serviciul comunităţii să păstreze şi să refacă
sănătatea mentală şi fizică fără a discrimina persoanele, pentru a uşura şi a face să se simtă bine
pacienţii lor. Cel mai mare respect va fi manifestat chiar şi în timpul tratamentului şi nu-şi vor
folosi cunoştinţele medicale împotriva umanităţii.
În sensul acestei declaraţii tortura este definită ca intervenţia deliberată, sistematic şi
nejustificată asupra suferinţelor fizice sau mentale efectuate de către una sau mai multe
persoane care acţionează din proprie iniţiativă sau la ordinul oricărei autorităţi, pentru a obliga
altă persoană să dea o informaţie , să facă o mărturisire sau pentru orice alt motiv.
Medicul nu trebuie să participe sau să tolereze nici un fel de tortură sau alt tratament
inuman, oricare ar fi acuzaţia adusă victimei, indiferent de situaţie sau de credinţele şi motivele
acesteia, chiar şi în contextul conflictelor armate.

13
Christian Byk, judge, secretary general, International association of law, ethics and science, member French
national commission for Unesco, 2006.
Medicul nu trebuie să contribuie la desfăşurarea torturii cu instrumente sau cunoştinţele
medicale sau să diminueze capacitatea victimei de a rezista torturii.
Medicul nu trebuie să participe la nici o procedură în cadrul căreia se foloseşte tortura, sau alte
procedeuri degradante şi inumane sau în care se ameninţă cu aceasta.
Medicul trebuie să aibe o independenţă clinică absolută, în a decide ce tratament trebuie
aplicat persoanei de care răspunde din punct de vedere medical. Rolul fundamental al doctorului
este acela da a diminua suferinţele semenilor săi şi nici un motiv, fie el personal, colectiv sau
politic nu se va putea opune acestui scop.
Când un deţinut refuză să mănânce şi este considerat de către medic apt mintal pentru
faţă de consecinţele şi urmările lipsei de hrană, acesta nu trebuie hrănit artificial. Această
capacitate de a lua o astfel de decizie, trebuie verificată de cel puţin un alt medic, independent.
Urmările lipsei de hrană trebuie explicate deţinutului de către medic.
Asociaţia Medicală Mondială va încuraja comunitatea internaţională şi va sprijini
asociaţiile naţionale ale medicilor, pentru a acorda sprijin medicilor şi famililor acelora care au
fost ameninţaţi în urma refuzului de a tolera folosirea torturii sau a altor tratamene inumane şi
degradante.
Urmare promulgării acestei declaraţii au fost formate comisii naţionale de etica
cercetării, cu atribuţii asupra controlului experimenelor, având mijloace de sancţionare până la
oprirea finanţării dacă sunt încălcate principiile eticii cercetării (SUA; Franţa, Anglia, etc). Au
fost concepute coduri de etică la nivel instituţional/naţionale/internaţional care stabilesc rolul
şi atribuţiile comisiilor de etica cercetării şi s-au edificat reţele între diferitele structuri cu rol în
etica cercetării pentru alinierea la standardele universal.

Istoria și evoluția codurilor de etică

1. Jurământul lui Hipocrate, varianta inițială și cea folosită în prezent

Hipocrate,cel mai vestit medic al Greciei antice, considerat ”părintele medicinei” s-a
născut în anul 460 î.Hr. pe insula Cos din Grecia. Celebrul medic și fondator a două școli de
medicină (în Kos și în Tessalia) a alcătuit acest jurământ pentru discipolii săi, pentru ca în felul
acesta să îi oblige la moralitate și responsabilitate.Jurământul lui Hipocrate reprezintă un
adevărat cod de etică ce conține principiile morale care îl călăuzesc pe medic în exercitarea
profesiei sale. 14
Jurământul lui Hipocrate:
”Jur pe Apollo, medicul, pe Asclepios, pe Higeea şi Panaceea, pe toţi zeii şi zeiţele,
luându-i ca martori că voi îndeplini, pe cât mă vor ajuta puterile şi priceperea, jurământul şi
legământul care urmează:
Pe învăţătorul meu într-ale medicinii îl voi socoti deopotrivă cu cei care m-au adus pe
lume, voi împărţi cu el averea mea şi, la nevoie, îi voi îndestula trebuinţele, pe copiii săi îi voi
privi ca pe fraţii mei şi, dacă vor dori să devină medici, îi voi învăţa fără plată şi fără să le cer
vreun legământ.
Preceptele, lecţiile orale şi tot restul învăţăturii le voi împărtăşi fiilor mei, fiilor
învăţătorului meu şi ucenicilor uniţi printr-o făgăduială şi printr-un jurământ, potrivit legii
medicale, dar nimănui altcuiva.
Le voi îndruma îngrijirea bolnavilor spre folosul lor, pe cât mă vor ajuta puterile şi
mintea, şi mă voi feri să le fac orice rău şi orice nedreptate.

14
http://ro.wikipedia.org/wiki/Hippocrate
 Nu voi încredinţa nimănui otrăvuri, dacă îmi va cere, şi nu voi îndemna la aşa ceva, tot
astfel nu voi încredinţa nici unei femei leacuri care să o ajute să lepede.
Nu voi tăia ca să scot pietre chiar şi la bolnavii la care boala se manifestă. Voi lăsa
această operaţie să fie făcută de cei care practică aceasta.
În orice casă aş intra, voi intra spre folosul bolnavilor, păzindu-mă de orice faptă rea
şi stricătoare comisă cu bunăştiinţă, mai ales de ademenirea femeilor şi a tinerilor liberi sau
sclavi.
Orice aş vedea şi aş auzi în timp ce îmi fac meseria sau chiar în afară de aceasta, nu
voi vorbi despre ceea ce nu-i nici o nevoie să fie destăinuit, socotind că, în asemenea
împrejurări, păstrarea tainei este o datorie.
Dacă voi respecta acest legământ fără să-l calc fie să mă bucur pe deplin de viaţă şi de
meseria mea, pururi cinstit de ceilalţi, iar dacă îl voi nesocoti şi voi fi un sperjur, merit să am
o soartă dimpotrivă.’’15
La începutul jurământului este menționată răspunderea față de autoritatea supremă.
Hipocrate a trăit într-o societate politeistă, motiv pentru care la începutul acestui jurământ sunt
enumerații zeii și zeițe medicinei.
În continuare se face referire la:
- responsabilitatea față de învățător și față de profesor. Mai mult, acest respect avea să
se extindă şi faţă de descendenţii învăţătorului, pe care se obligă să-i înveţe arta medicinei fără
a le pretinde nimic;
- responsabilitate faţă de învăţătură, cu privire la care medicul se obligă să transmită mai
departe învăţăturile acestei arte fiilor lui şi fiilor maestrului lui şi acelor discipoli care au jurat
după obiceiul medicilor şi nimănui altcuiva;
- responsabilitate faţă de pacient. Medicul are obligaţia de a acţiona strict în interesul
pacientului, care reprezintă scopul profesiuni medicale, orice acţiune contrarie fiind
incompatibilă cu exercitarea profesiei medicale. Medicul datorează pacientului său loialitate şi
precum și totalitatea cunoştinţelor sale medicale;
- responsabilitate faţă de viaţa umană, făcându-se referire la interzicerea eutanasiei şi
avortului, care, în zilele noastre reprezintă subiecte controversate;
- responsabilitate faţă de limita cunoştinţelor, ceea ce impune o colaborare între medici;
- responsabilitate privitoare la morala comportamentului sexual, interzicerea întreţinerii
de relaţii sexuale cu pacienţii;
- obligația păstrării secretelor profesionale, confidenţialitatea medic-pacient. Echipa
medicală nu trebuie să dezvăluie informaţiile obţinute din relaţia cu pacientul altor persoane.
Excepţiile sunt făcute doar când pacientul îşi dă acordul sau când legea cere eliberarea anumitor
informaţii. Informaţiile confidențialecuprind date ca: nume, diagnostic, evoluție și prognostic,
rezultatele investigațiilor, proceduri chirurgicale.
În ultimul paragraf al renumitului Jurământ se menționează beneficiile respectării și
consecințele încălcării lui. Este o concluzie în care se cer sancţiuni din partea divinităţii în sens
pozitiv (binecuvântare) pentru cel care respectă jurământul şi în sens punitiv (damnaţiuni)
pentru cel care îl încalcă.
Evaluarea gradului de aplicabilitate a preceptelor jurământului lui Hipocrate în
condițiile medicinei actuale.
Multe din preceptele jurământului lui Hipocrate sunt și astăzi valabile:
- ‘’primum non nocere’’ - acest principiu nu se regăseşte ca atare în Jurământ. O formă
apropiată a acestuia poate fi regăsită în Corpus Hippocraticum: ’’a ajuta, sau cel
puţin a nu face rău’’;

15
Terbancea M., Scripcaru Gh., Coordonate Deontologice ale Actului Medical, Editura Medicală, București,
1989, pg. 133-134
 - păstrarea secretului profesional;
- interzicerea relaţiilor intime cu pacienţii;
Altele, însă, reprezintă subiecte controversate:
- interzicerea avortului;
- interzicerea eutanasiei16.
La absolvirea instituției de învățământ medicul va depune jurământul, în conformitate
cu formularea modernă a jurământului lui Hipocrate, adoptat de Asociația Medicală Mondială
în cadrul Declarației de la Geneva din anul 1975:
”Odată admis printre membrii profesiunii de medic;
Mă angajez solemn să-mi consacru viața în slujba umanității;
Voi păstra profesorilor mei respectul și recunoștința care le sunt datorate;
Voi exercita profesiunea cu conștiință și demnitate;
Sănătatea pacienților va fi pentru mine obligație sacră;
Voi păstra secretele încredințate de pacienți chiar și după decesul acestora;
Voi menține prin toate mijloacele onoarea și nobila tradiție a profesiunii de medic;
Colegii mei vor fi frații mei;
Nu voi îngădui să se interpună între datoria mea și pacient considerații de naționalitate,
rasă, religie, partid sau stare socială;
Voi păstra respectul deplin pentru viața umană de la începuturile sale chiar sub
amenințare și nu voi utiliza cunoștințele mele medicale contra legilor umanității;
Fac acest jurământ în mod solemn, liber, pe onoare.”17
Multe din preceptele inițial menționate de către Hipocrate în Jurământ se regăsesc și în
formularea modernă a Jurământului (responsabilitatea față de profesor, față de profesia de
medic, față de pacient, precum și obligația păstrării secretului profesional). Elementele de
noutate sunt reprezentate de următoarele aspecte:
- consacrarea vieții medicului în slujba omenirii;
- problematica discriminării pacienților –medicul, în exercitarea profesiei, nu poate
face discriminări pe criterii de naționalitate, rasă, convingere religioasă, apartenență
politică sau starea socială.

2. Codurile de etică și deontologie și importanța respectării lor în practica medicală

Una din cele mai vechi scrieri care face referire la practica medicilor este reprezentată
de Codul lui Hammurabi(sec. al XVII-lea î.Hr.), o culegere de legi din Babilon, care
reglementează condițiile de activitate a medicilor și cazurile care angajau responsabilitatea lor.
Codul conține o serie de articole referitoare la răspunderea medicilor, precum și sancțiuni
pentru greșelile comise în cadrul intervențiilor terapeutice18.
În China antică întâlnim, de asemenea, precepte deontologice; se spunea că medicul,
dacă nu poate salva de la moarte, va fi în stare să prelungească viața și prin aceasta, să întărească
statul și poporul19.

16
http://moldovacrestina.md/meditatii/juramantul-lui-hippocrate/
17
Legea nr. 74 din 1995, (republicată în temeiul art. II din Legea nr. 192 din 6 noiembrie 2000 pentru modificarea
și completarea art. 9 din Legea nr. 74/1995 privind exercitarea profesiunii de medic, înființarea, organizarea și
funcționarea Colegiului Medicilor din România, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 560 din
10 noiembrie 2000)
18
Moraru I., Medicină legală, Editura Medicală, București, 1967, pg. 15-16;
19
Terbancea M., Scripcaru Gh., Coordonate deontologice ale actului medical, Editura Medicală, București,
1989, pg 135
 Legile lui Manu, Cărțile vieții, Vedele (India) vorbesc despre puritatea morală și
pregătirea profesională a medicului. 20 Unitatea dintre teorie și practică devine ilustrată de un
pasaj din Veda: ”Acela ca va fi învățat numai principiile medicinii, dar care nu va fi primit
instrucția practicii, își va pierde sângele rece în fața unui bolnav…...Pe de altă parte acela
care în chip pripit se apucă de practica medicinii, înainte de a fi studiat în mod temeinic
principiile artei, e nevrednic de sprijinul oamenilor instruiți și merită să fie pedepsit. Și unul
și altul sunt tot atât de nepregătiți și de nedemni de a deveni practicieni….”21
Cărțile Biblice și Talmudul conțin texte privind condițiile de activitate ale medicului și
răspunderea lui pentru greșelile săvârșite în activitatea terapeutică22.
În Roma antică, Lex Cornelia stabilește răspunderea medicului pentru provocarea
avortului, pentru părăsirea bolnavului, pentru moartea unui sclav tratat neglijent, iar Lex
Aquilia stabilește răspunderea civilă pentru moartea, din vina medicului, a unui sclav23.
Din secolul XII este cunoscut documentul deontologic al lui Moise Maimonide (filozof,
medic și teolog, născut în Spania în anul 1135) 24:
”O, Doamne, umple-mi sufletul de dragoste pentru meșteșug și toate făpturile…
Întărește-mi inima ca să fie mereu gata să slujească pe bogat și pe sărac, pe prieteni și pe
dușmani, pe cel bun și pe cel rău. Fă să nu văd decât omul, în cel care suferă. Fă ca mintea să-
mi rămână limpede lângă patul bolnavului și să nu fie abătută de nici un gând străin, pentru ca
să țină seama de tot ceea ce experiența și știința au învățat-o… Fă ca bolnavii mei să aibă
încredere în mine și în meșteșugul meu, să urmeze sfaturile și prescripțiile mele.”25
Profesorul spaniol Masci formulează în 1935 documentul intitulat,,Decalog al
personalului medical”, în caresunt enunțate următoarele principii etice:
”1. Onorează pe bolnavul tău de orice vârstă ar fi: copil, tânăr sau bătrân…
2. Dă aceeaşi stimă şi atenţie săracului ca şi bogatului…
3. Respectă nobila ta misiune începând cu însăşi persoana ta…
4. Oboseala ta să fie luminată de credință şi dragoste. Atunci când ştiinţa nu mai poate
face nimic, bunătatea ta, purtarea ta să susţină pe bolnav…
5. Să nu umileşti niciodată pe bolnav… Să nu distrugi la nici un bolnav iluzia vindecării,
chiar dacă ar fi vorba de un muribund….
6. Să nu uiţi niciodată că secretul ce ţi se încredinţează în ceea ce priveşte o maladie
este ceva sfânt, care nu poate fi trădat, destăinuit altei persoane….Tu nu trebuie să faci nici o
deosebire de clasă socială, de credințe religioase…
7. Să nu vezi în îngrijirea bolnavilor tăi o corvoadă…
8. Niciodată faţă de bolnav să nu te arăţi neîncrezător în reuşita tratamentului…
9. Nu ajunge numai bunăvoinţa, ci se cere şi ştiinţă în îngrijirea bolnavilor… Nu te
mulţumi şi nu te mărgini numai la ştiinţa şi cunoştinţele ce le-ai dobândit în şcoală.
Împrospătează-le mereu!Învaţă mereu! Citește mereu cărți li reviste medicale!
10. Nu discuta şi nu contrazice niciodată prescripţiile medicale în faţa bolnavului. Îi
risipeşti încrederea în medicină, îi distrugi speranţa în vindecare”26.
La noi în țară dispoziții privitoare la răspunderea medicilor pot fi întâlnite în Pravilele
lui Vasile Lupu și Matei Basarab (1646 si 1652). Medicilor li se recomanda ”să fie morali și să

20
http://old.cmr.ro/content/view/534/47/
21
Terbancea M., Scripcaru Gh., Coordonate deontologice ale actului medical, Editura Medicală, București,
1989, pg 135
22
http://old.cmr.ro/content/view/534/47/
23
http://old.cmr.ro/content/view/534/47/
24
http://ro.wikipedia.org/wiki/Moise_Maimonide
25
Terbancea M., Scripcaru Gh., Coordonate deontologice ale actului medical, Editura Medicală, București,
1989, pg 136-137
26http://camr-bv.20m.com/lucr/38.htm
trateze bolnavii cu grijă”. Traducerea în 1710, de către Marcu Cipriotul a preceptelor lui
Hipocrat, dă în țările Române un impuls practicii medicale. Codul lui Calimachi și
Regulamentul organic, legile sanitare din anii 1874, 1910, 1935 si 1943, 1974, 2006 conțin
instrucțiuni privind activitatea desfășurată de medici a căror încălcare atrage răspunderea
penală și/sau civilă27.
În prezent, activitatea medicilor este reglementată de o serie de norme, atât noționale cât
și internaționale.
Norme naționale sunt cuprinse sintetic în următoarele acte normative:
 La data de 30 martie 2012 a fost adoptat Codul de Deontologie Medicală, (publicat în
Monitorul Oficial nr. 298 din 07 mai 2012), din care amintim următoarele articole cu
caracter de principiu:
- art. 1.Întreaga activitate profesională a medicului este dedicată exclusiv apărării vieții,
sănătății și integrității fizice și psihice a ființei umane;
- art. 5.Medicul trebuie să depună toate diligențele și să se asigure că orice intervenție
cu caracter medical pe care o execută sau decizie profesională pe care o ia respectă normele și
obligațiile profesionale și regulile de conduită specifice cazului respectiv;
- art. 7.Relația medicului cu pacientul va fi una exclusiv profesională și se va clădi pe
respectul acestuia față de demnitatea umană, pe înțelegere și compasiune față de suferință;
- art. 21.Comportamentul profesional şi etic
(1) Medicul trebuie să fie un model de comportament profesional şietic, fiind în
permanenţă preocupat de creşterea nivelului săuprofesional şi moral, a autorităţii şi prestigiului
profesiuniimedicale.
(2) Comportamentul profesional implică, fără a se limita la acesteapreocuparea
constantă şi permanentă a medicului pentru aflarea, peorice cale, inclusiv prin intermediul
formelor de educaţie medicalăcontinuă, a celor mai noi descoperiri, procedee şi tehnici
medicaleasimilate şi agreate de comunitatea medicală.
- art. 22.Fapte şi acte nedeontologice. Sunt contrare principiilor fundamentale ale
exercitării profesieide medic, în special, următoarele acte:
a) practicarea eutanasiei şi eugeniei;
b) refuzul acordării serviciilor medicale,cu excepţia situaţiilor prevăzute de lege
sau de normeleprofesiei;
c) abandonarea unui pacient fără asigurarea că acesta a fostpreluat de o altă
unitate medicală sau de un alt medic ori căbeneficiază de condiţii adecvate situaţiei în care se
află şi stăriisale de sănătate;
d) folosirea unor metode de diagnostic sau tratament nefundamentate
ştiinţific sau neacceptate de comunitatea medicală, cu risc pentrupacient;
e) cu excepţia urgenţelor vitale, exercitarea profesiei medicale încondiţii care ar
putea compromite actul profesional sau ar putea afectacalitatea actului medical;
f) emiterea unui document medical de complezenţă sau pentruobţinerea unui
folos nelegal sau imoral;
g) emiterea unui document medical pentru care nu există
competenţăprofesională;
h) atragerea clientelei profitând de funcţia ocupată sau prinintermediul unor
promisiuni oneroase şi neconforme cu normelepublicităţii activităţilor medicale;
i) folosirea, invocarea sau lăsarea impresiei deţinerii unortitluri profesionale,
specialităţi ori competenţe profesionaleneconforme cu realitatea;
j) încălcarea principiilor fundamentale ale exercitării profesieide medic. 28

27
http://old.cmr.ro/content/view/534/47/
28
http://www.cmr.ro/codul-de-deontologie-medicala-al-colegiului-medicilor-din-romania/
  Legea nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sănătății, cu modificările și
completările ulterioare.29
 Legea nr. 46/2003, legea drepturilor pacientului.30
 Legea nr. 487/2002, legea sănătății mintale și a protecției persoanelor cu tulburări
psihice, cu modificările și completările ulterioare.31
Norme internaționale la care România este parte:
 Declarația de la Geneva a Asociației Medicale Mondiale (1948)32
 Codul de la Nurnberg, 1949 – cuprinde un set de principii care trebuie respectate în cazul
cercetării biomedicale pe subiecți umani. 33
 Codul Internațional al Eticii Medicale al Asociației Medicale Mondiale (1949) – în
care se fac referiri cu privire la datoriile medicului în general, datoriile medicului față de
pacient și datoriile medicului față de colegi.34
 Declarația de la Helsinki, 1964 – cuprinde un set de principii etice destinate îndrumării
medicilor și altor participanți în cercetarea medicală pe subiecți umani35.Declarația a fost
modificată și completată periodic, cea mai recentă actualizare fiind în anul 2008.36
 Raportul Belmont, 1979 – cuprinde principiile etice și ghidurile pentru protecția
subiecților umani ai cercetării.37
 La 4 aprilie 1997, la Oviedo (Asturia)Comitetul Director de Bioetică (CDBI) a Consiliului
Europei a adoptat Convenția pentru Protecția Drepturilor Omului și a Demnității
Ființei Umane față de Aplicațiile Biologieiși Medicinei: Convenția privind Drepturile
Omului și Biomedicina, cunoscută sub denumirea Convenția de la Oviedo. România, prin
legea nr. 17 din 2001, a ratificat documentul și a impus obligativitatea respectării
acestuia.38
Încă din cele mai vechi timpuri activitatea celor care se ocupau de îngrijirea bolnavilor
era reglementată prin coduri de deontologie. Ele au fost îmbogățite și actualizate continuu în
funcție denecesitățile impuse de dezvoltarea, evoluțiași aspectelor nou apăruteîn sistemului
medical. Normele deontologice se adresează relației medic-pacient, responsabilității medicului
față de colectivitate și reglementării activității medicului în cadrul cercetării pe subiecți umani.
Importanța respectării acestor coduri de etică în practica medicală rezidă tocmai din
faptul că activitatea medicilor nu poate fi exercitată fără respectarea normelor deontologice care
reglementează sfera profesiei medicale.Rolul activ al deontologiei medicale reiese din faptul că
medicul cu convingeri etice, pe care le transformă în norme de comportament profesional, își
va susține cu mai multă rigoare efortul său medical.39

29
Legea 95/2006 privind reforma în domeniul sănătății, cu modificările și completările ulterioare
30
http://www.dreptonline.ro/legislatie/legea_drepturilor_pacientului.php
31
http://www.dreptonline.ro/legislatie/legea_sanatatii_mintale.php
32
http://en.wikipedia.org/wiki/Declaration_of_Geneva
33
http://www.scribd.com/doc/22752455/26/CODUL-DE-LA-NUREMBERG
34
http://www.provitabucuresti.ro/docs/bioetica/codul.international.etica.medicala.pdf
35
http://www.scribd.com/doc/22752455/27/DECLARA%C5%A2IA-DE-LA-HELSINKI
36
http://en.wikipedia.org/wiki/Declaration_of_Helsinki
37
http://www.umftgm.ro/fileadmin/documente_upload/44-00-36.pdf
38
http://www.sfatulmedicului.ro/arhiva_medicala/etica-medicala
39
Terbancea M., Scripcaru Gh., Coordonate deontologice ale actului medical, Editura Medicală, București,
1989, pg 151, 155
 ORGANIZAREA, FUNCŢIONAREA ŞI ATRIBUŢIILE ORGANIZAŢIILOR
PROFESIONALE MEDICALE

Conform legislaţiei româneşti în vigoare, noţiunea de cadru medical cuprinde

următoarele categorii de personal care asigură servicii de sănătate:
- medicul
- medicul dentist
- farmacistul
- asistentul medical
- moaşa
În scopul definirii şi delimitării raporturilor profesionale, morale, sociale şi de drept
între cadrele medicale precum şi între acestea şi pacienţi s-a impus necesitatea înfiinţării unor
organizaţii profesionale neguvernamentale la care să adere toţi profesioniştii din sănătate care
au drept de practică pe teritoriul ţării noastre. Aceste organizaţii profesionale apără prestigiul
şi interesele profesiunii medicale, onoarea, libertatea şi independenţa profesională a cadrului
medical în exercitarea profesiunii, dar asigură şi respectarea de către cadrele medicale a
obligaţiilor ce le revin faţă de bolnav şi faţă de problemele de sănătate publică.

1. Organizaţiile profesionale medicale din care

poate face parte un cadru medical în România

1.1. Colegiului Medicilor din România

Colegiul Medicilor din România s-a înfiinţat în baza Legii 74/1995 (privind exercitarea
profesiunii de medic, înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea Colegiului Medicilor din
România) ca organizaţie profesională, neguvernamentală, cu personalitate juridică, apolitică şi
fără scop patrimonial, care reprezintă interesele profesiunii de medic. Organizaţia are sediul în
Bucureşti, are autonomie instituţională şi îsi exercită atribuţiile fără posibilitatea vreunei
imixtiuni, acţionând pentru dezvoltarea acestei profesiuni şi a prestigiului ei în cadrul vieţii
sociale.
Iniţial Colegiul Medicilor din România cupridea toţi medicii, cetăţeni români,
domiciliaţi în România, care la data intrării în vigoare a legii mai sus menţionate erau autorizaţi
să practice profesiunea de medic în unităţi ale Ministerului Sănătăţii sau ale altor ministere cu
reţea sanitară proprie, precum şi în sectorul privat. Ulterior (în baza Legii 495/2002)
posibilitatea exercitării profesiunii de medic în România s-a extins şi asupra persoanelor fizice
care au cetăţenia unui stat membru al Uniunii Europene şi care deţin o diplomă de medic,
eliberată de o instituţie de învăţământ universitar medical din România sau din străinătate,
echivalată în condiţiile legii.
În anul 1995, Adunarea Generală a Colegiului Medicilor din România a elaborat primul
Cod de Deontologie Medicală post-decembrist care cuprindea normele de conduită obligatorii
în legătură cu exerciţiul drepturilor şi îndatoririlor medicului ca profesionist. Noul Cod de
Deontologie a fost elaborat in martie 2012 si publicat in Monitorul Oficial nr. 298 din 7 mai
2012. Prevederile acestuia sunt obligatorii pentru medicii din evidenţa Colegiului Medicilor
din România, inclusiv pentru studenţii în medicină care asistă un medic în împrejurări
prevăzute în articole speciale.
1.1.1. Atribuţiile Colegiului Medicilor din România
Colegiul Medicilor din România are următoarele atribuţii:
a) apără demnitatea şi promovează drepturile şi interesele membrilor săi în toate sferele de
activitate; apără onoarea, libertatea şi independenţa profesională a medicului în exercitarea
profesiunii, asigură respectarea de către medici a obligaţiilor ce le revin faţă de bolnav şi de
sănătatea publică;

1
b) asigură aplicarea legilor şi regulamentelor care organizează şi reglementează exerciţiul
profesiunii;
c) elaborează, adoptă şi supraveghează respectarea Codului de deontologie medicală;
d) avizează eliberarea autorizaţiei de liberă practică medicală;
e) susţine activitatea şi dezvoltarea cercetării ştiinţifice medicale şi organizează manifestări
ştiinţifice;
f) reprezintă pe membrii săi în relaţiile cu asociaţiile ştiinţifice şi cu sindicatele;
g) colaborează cu Ministerul Sănătăţii la formarea, specializarea şi perfecţionarea pregătirii
profesionale a medicilor;
h) elaborează, în colaborare cu Ministerul Sănătăţii, metodologia de acordare a gradului
profesional şi tematica de concurs;
i) acţionează, alături de instituţiile sanitare centrale şi teritoriale, pentru ca în unităţile medicale
publice şi particulare (cabinete, policlinici, spitale) să fie asigurată calitatea actului medical;
j) organizează judecarea cazurilor de abateri de la normele de etică profesională şi de
deontologie medicală, în calitate de organ de jurisdicţie profesională;
k) sprijină instituţiile şi acţiunile de prevedere şi asistenţă medico-socială pentru medici şi
familiile lor;
l) promovează relaţiile pe plan extern cu organizaţii şi formaţiuni similare;
m) în cadrul Colegiului Medicilor din România funcţionează comisii care reprezintă
specialităţile medicale;
n) în cadrul Colegiului Medicilor din România funcţionează o comisie care reprezintă medicii
care lucrează în sistemul de asigurări de sănătate;
o) avizează autorizarea de instalare a cabinetelor medicale particulare şi se pronunţă în legătură
cu demersurile întreprinse în vederea interzicerii instalării şi funcţionării acestora, ţinând seama
de exercitarea activităţii medicale, în concordanţă cu competenţa profesională a medicului, de
dotarea tehnică, precum şi de respectarea normelor de igienă;
p) eliberează avizele de înlocuire temporară sau definitivă.
1.1.2. Organizarea şi functionarea Colegiului Medicilor
Colegiul Medicilor din România este organizat la nivel naţional şi judeţean, respectiv
al municipiului Bucureşti. Forurile sale de conducere sunt:
- Adunarea Generală,
- Consiliul Judeţean, respectiv al municipiului Bucureşti
- Biroul Consiliului.
Consiliul judeţean are un număr de membri proporţional cu numărul medicilor înscrişi
în evidenţă, aleşi de Adunarea Generală, după cum urmează:
- până la 500 de medici înscrişi în registru - 11 membri;
- între 501 şi 1000 de medici înscrişi în registru - 13 membri;
- între 1001 şi 2000 de medici înscrişi în registru - 19 membri;
- peste 2000 de medici înscrişi în registru - 21 membri.
- consiliul constituit la nivelul municipiului Bucureşti este format din 23 de membri.
Organizarea şi funcţionarea consiliilor judeţene, respectiv al municipiului Bucuresti,
se desfăşoară astfel:
- Se aleg dintre membri un Birou format din preşedinte, trei vicepreşedinţi şi un secretar.
Aceste funcţii sunt incompatibile cu funcţia corespunzătoare dintr-un sindicat profesional,
funcţia de director şi director adjunct al direcţiei sanitare şi cu funcţii de conducere în structura
Ministerului Sănătăţii (ministru, secretar de stat, şef de departament, director general, director
general adjunct, director şi director adjunct).
- Membrii (titulari şi supleanţi) se aleg pe o perioadă de 2 ani, perioadă hotărâtă de
Adunarea Generală a reprezentanţilor pe ţară a Colegiului Medicilor. Alegerea membrilor se
va face prin vot secret, cu majoritatea simplă, prin participarea a minimum două treimi din

2
numărul total al medicilor înscrişi. Dacă nu se realizează proporţia de două treimi din numărul
total al medicilor, după două săptămâni se organizează o altă conferinţă de alegeri, indiferent
de numărul participanţilor.
- Deciziile se adoptă cu votul a jumătate plus unu din numărul total al membrilor.
- Exercitarea atribuţiilor prevăzute de lege se realizează conform regulamentului de
funcţionare, adoptat de Adunarea Generală.
- În vederea exercitării atribuţiilor, activitatea consiliilor se desfăşoară în comisii, alese
de adunarea generală respectivă, pe domenii de activitate sau pe specialităţi medicale, în
conformitate cu regulamentul de funcţionare adoptat de adunarea generală a Colegiului
Medicilor din România.
Conducerea Colegiului la nivel naţional, se exercită de către:
- Adunarea generală;
- Consiliul Naţional;
- Biroul Executiv.
Adunarea generală a Colegiului Medicilor din România se întruneşte anual şi este
alcătuită din reprezentanţii aleşi de adunarea generală din fiecare judeţ şi din municipiul
Bucureşti, prin vot direct şi secret. Norma de reprezentare este de 1 la 100. Ea adoptă Codul de
deontologie medicală şi Regulamentul de organizare şi funcţionare a Colegiului Medicilor din
România, în prezenţa a cel puţin două treimi din numărul reprezentanţilor aleşi.
Consiliul Naţional al Colegiului Medicilor din România conduce activitatea
Colegiului între sesiunile adunării generale. El este alcătuit din:
- câte un reprezentant al fiecărui judeţ,
- trei reprezentanţi ai municipiului Bucureşti
- câte un reprezentant al medicilor din fiecare minister care are reţea sanitară proprie.
Pentru constituirea sa este necesară prezenţa a cel puţin două treimi din numărul
reprezentanţilor, iar deciziile sale sunt validate prin votul a cel puţin două treimi din numărul
membrilor acestuia.
În afară de membrii menţionaţi, Consiliul Naţional poate fi asistat cu rol consultativ, de
către un reprezentant al Academiei de Medicină, Ministerului Sănătăţii, Ministerului Muncii şi
Protecţiei Sociale şi Ministerului Justiţiei.
În cadrul Consiliului Naţional funcţionează mai multe comisii al căror număr,
competenţe şi regulament de funcţionare sunt stabilite de către acesta. Consiliul National este
consultat de către Ministerul Sănătăţii în elaborarea programelor de sănătate şi a actelor
normative.
Biroul executiv al Colegiului Medicilor din România asigură activitatea permanentă
a acestuia, în conformitate cu legea şi regulamentele proprii. El este alcătuit dintr-un preşedinte,
trei vicepreşedinţi şi un secretar general.
Veniturile Colegiului Medicilor se constituie din:
- taxa de înscriere, cotizaţiile lunare ale membrilor, alte fonduri rezultate din manifestările
culturale şi ştiinţifice;
- donaţii şi sponsorizări din partea unor persoane fizice sau juridice, legale, drepturi editoriale,
în condiţiile legii;
- alte surse.
Fondurile băneşti pot fi utilizate pentru:
- cheltuieli de administraţie (salarizare personal, procurare de fonduri fixe, material
gospodăresc),
- finanţarea cheltuielilor organizatorice,
- perfecţionarea pregătirii profesionale,
- acordarea de burse prin concurs medicilor,
- întrajutorarea medicilor cu venituri mici şi a familiilor lor,

3
- crearea de instituţii cu scop filantropic şi ştiinţific, care se stabilesc de Consiliul Naţional.
1.1.3. Atributiile Adunării Generale a Colegiului Medicilor din România
Adunarea Generală a Colegiului Medicilor din România are următoarele atribuţii:
a) elaborează Codul de deontologie medicală, precum şi Regulamentul de organizare si
funcţionare a Colegiului Medicilor din România;
b) fixează cotizaţia care trebuie plătită obligatoriu de către fiecare medic, stabilind partea din
această cotizaţie care trebuie virată către Consiliul Naţional al Medicilor din România;
c) gestionează bunurile Colegiului Medicilor din România şi poate să creeze şi să
subvenţioneze acţiuni interesând profesiunea medicală, acţiuni de întrajutorare sau de
sponsorizare;
d) controlează gestiunea consiliilor judeţene, respectiv al municipiului Bucuresti, care trebuie
să-l informeze cu privire la toate acţiunile financiare;
e) soluţionează, în termen de 30 de zile de la înregistrare, ca instanţă superioară, contestaţiile
formulate împotriva deciziilor date de consiliile judeţene şi respectiv al municipiului Bucureşti,
în conformitate cu regulamentele proprii.
1.1.4. Proceduri si sanctiuni în cadrul Colegiului Medicilor
Colegiul Medicilor judecă litigiile şi abaterile deontologice şi disciplinare ale medicilor
prin Comisia de deontologie şi prin Comisiile de specialitate ale Consiliilor judetene (respectiv
ale municipiului Bucuresti) şi ale Consiliului Naţional.
Membrii Colegiului Medicilor care încalcă jurământul depus, legile şi regulamentele
specifice privind exercitarea profesiunii de medic şi nu respectă Codul de deontologie
medicală, răspund disciplinar, în funcţie de gravitatea abaterii, şi li se va aplica una dintre
următoarele sanctiuni:
- mustrare;
- avertisment;
- vot de blam;
- suspendarea temporară, pe un interval de 6-12 luni a calităţii de membru al
Colegiului Medicilor din România;
- retragerea calităţii de membru al Colegiului Medicilor din România şi propunerea
către Ministerul Sănătăţii pentru retragerea autorizaţiei de practică a profesiunii de
medic.
Mustrarea, avertismentul şi votul de blam se aplică de către Consiliul judeţean,
respectiv al municipiului Bucuresti, pentru membrii lor. Împotriva acestor sancţiuni se poate
introduce contestaţie la Comisia deontologică competentă, în termen de 30 de zile de la
comunicarea sancţiunii.
Suspendarea temporară şi retragerea calităţii de membru se aplică de către Consiliul
Naţional, numai după efectuarea unei expertize de specialitate de către o comisie alcătuită din
cel puţin cinci specialişti, din specialitatea persoanei în cauză, aprobată de acesta, la propunerea
comisiilor de specialitate. Concluziile anchetei şi sancţiunile aplicate se comunică, în termen
de 24 de ore, în mod obligatoriu, Ministerului Sănătăţii şi persoanei juridice cu care medicul
sancţionat a încheiat contractul de muncă şi care decid, după caz, pe baza acestora, cu privire
la autorizaţia de liberă practică a profesiunii de medic, precum şi cu privire la contractul de
muncă. Împotriva sancţiunilor de suspendare temporară şi retragere a calităţii de membru se
poate introduce contestaţie la judecătoria în raza căreia îşi desfăşoară activitatea medicul
sancţionat, în termen de 30 de zile de la comunicarea sancţiunii.
Consiliul judeţean (respectiv al municipiului Bucuresti) reprezintă prima instanţă, iar
Consiliul Naţional al Colegiului Medicilor instanţa de recurs, pentru orice litigiu sau abatere
comisă de medic.

4
 Este de subliniat faptul că răspunderea disciplinară a membrilor Colegiului Medicilor,
nu exclude, potrivit legii, răspunderea penală, contraventională, civilă sau materială, conform
prevederilor legale.
După un interval de 1 an de la emiterea deciziei de suspendare a autorizatiei de liberă
practică medicală, medicul în cauză poate cere reexaminarea deciziei. În caz de respingere, o
nouă cerere nu poate fi acută decât după un an.
Practicarea profesiunii de medic de către o persoană care nu are această calitate
constituie infracţiune si se pedepseste conform legii penale.
1.1.5. Drepturile şi obligaţiile care decurg din calitatea de membru al Colegiului
medicilor
Membrii Colegiului Medicilor sunt înscrisi într-un registru care se publică periodic.
Medicii ajunsi la vârsta pensionării pot să rămână, la cerere, membrii în Colegiul Medicilor din
România.
Indatoririle membrilor Colegiului Medicilor din România, stipulate în legea privind
organizarea şi funcţionare acestuia, sunt următoarele:
a) să respecte regulamentele în vigoare referitoare la exercitarea profesiunii de medic;
b) să respecte si să aplice în orice împrejurare normele de etică profesională si deontologia
medicală:
c) să acorde cu promptitudine îngrjirile medicale de urgentă ca o îndatorire fundamentală
profesională si civică;
d) să respecte statutul Colegiului Medicilor din România;
e.) să aplice parafa cuprinzând numele, prenumele, gradul, specialitatea si codul pe toate actele
medicale pe care le semnează.

1.2. Organizaţii profesionale ale altor categorii de cadre medicale

Similar medicilor, celelalte categorii de cadre medicale din România (medici dentişti,
farmacişti, asitente medicale şi moaşe) au avut nevoie de organizaţii care să le reprezinte
interesele şi care să impună linii directoare ale activităţilor lor specifice. Aceste organizaţii
profesionale, la care aderă toţi furnizorii de servicii de sănătate care pot profesa în respectivele
domenii în România sunt neguvernamentale, au personalitate juridică, sunt apolitice şi nu au
scop patrimonial. Scopul lor declarat, precum şi modul lor de organizare şi funcţionare sunt
foarte similare celor ale Colegiului Medicilor.
1.2.1. Colegiul Medicilor Dentisti din Romania
Colegiul medicilor dentişti functioneaza în baza Legii 95/2006. Toti medicii
stomatologi si medicii dentisti din Romania care vor sa exercite profesia, sunt obligati prin lege
sa devina membri ai Colegiului Medicilor Dentisti din Romania, avand drepturi si obligatii care
decurg din calitatea de membru.
Codul deontologic al medicilor dentisti a fost adoptat de catre Adunarea generala
nationala a Colegiului Medicilor Dentisti (şi publicat in Monitorul Oficial in iunie 2010). El
cuprinde normele de conduita morala si profesională privind exercitarea drepturilor si
îndatoririlor dentistului atat in legatura cu pacientii, cat si cu ceilalti medici. Printre functiile
codului deontologic, enuntate in textul acestuia se numara: promovarea unei relatii de incredere
intre medic si pacient, garantarea calitatii pregatirii profesionale, promovarea unui
comportament profesional-deontologic precum si garantarea secretului profesional.
1.2.2. Ordinul Asistenţilor Medicali şi Moaşelor din România
În 1994, Colegiul Asistenţilor Medicali din România a avut iniţiativa elaborării unei
legi a asistenţilor medicali din România, document inexistent până la acea oră în legislaţia
româneasca. A fost întocmit şi prezentat Ministerului Sănătăţii proiectul unei asemenea legi,
iar dupa 7 ani, aceasta a fost aprobată de ambele camere ale Parlamentului (Legea 461/2001).
În acelaşi timp, titulatura organizaţiei a fost modificată în Ordinului Asistenţilor Medicali din

5
România". Ulterior, prin Legea 307/2004 care se referă la autonomia profesiei de asistent
medical şi moaşă, Ordinul Asistenţilor Medicali din România a devenit Ordinul Asistenţilor
Medicali şi Moaşelor din România (OAMMR).
Legea 307/2004 susţine pregătirea asistenţilor medicali generalişti, a moaşelor şi a
asistenţilor medicali de alte specialităţi prin învăţământ de scurtă şi lungă durată, dar menţine
şi învăţământul postliceal sanitar cu durata de 3 ani. Se precizează însă ca asistenţii medicali
care se înscriu la colegii universitare, facultăţi de asistenţi medicali sau moaşe îşi pot echivala
studiile efectuate în învăţământul postliceal.
OAMMR are următoarele atribuţii principale:
- este desemnat să reprezinte această categorie profesională în relaţiile cu organizaţii
neguvernamentale şi cu sindicate, pe plan naţional şi internaţional
- deţine rolul principal în asigurarea creşterii calităţii pregătirii profesionale a asistenţilor
medicali şi a moaşelor, fiind singura organizaţie profesională din România cu dreptul de a
acorda credite pentru educaţie continuă numai membrilor care urmează cursuri de pregătire şi
alte forme de educaţie avizate de organizaţie;
- organizează forme de educaţie medicală continuă şi de ridicare a gradului de competenţă
profesională a asistenţilor medicali şi a moaşelorş în acest sens a iniţiat şi demarat Programul
Naţional de Educaţie Medicală Continuă care reglementează manifestările ştiinţifice pentru
care se acordă credite, precum şi modalitatea de creditare.
- colaborează cu Ministerul Sănătăţii la elaborarea criteriilor şi standardelor de dotare a
cabinetelor de practică
- colaborează cu Ministerul Sănătăţii şi Ministerul Educaţiei la stabilirea numărului anual de
locuri în instituţiile de învăţământ acreditate pentru asistenţi medicali şi moaşe
- colaborează cu Ministerul Sănătăţii la alcătuirea tematicii şi a bibliografiei şi la elaborarea
subiectelor în cazul examenelor pentru obţinerea gradelor profesionale.
- organizează judecarea cazurilor de abateri de la normele de etică, deontologie şi a cazurilor
de malpraxis, în calitate de organ de jurisdicţie profesională
- poate suspenda dreptul de liberă practică asistenţilor medicali şi moaşelor care nu realizează
pe parcursul a 3 ani calendaristici numărul minim de de credite stabilite de organizaţie.
Membrii OAMMR au următoarele obligaţii:
- să apere interesele şi reputaţia profesiei şi a Ordinului şi să se abţină de la fapte menite a aduce
prejudicii organizaţiei
- să efectueze cursuri de pregătire şi alte forme de educaţie continuă creditate
Codul de etică al OAMMR, publicat in iulie 2009, face precizări referitoare la:
comportamentul etic şi deontologic al moaşei, precizări referitoare la exercitarea profesiei în
anumite specialităţi (de exemplu pentru psihiatrie şi tehnică dentară), menţionează care sunt
situaţiile în care un membru OAMMR poate fi scos din culpă deşi a încălcat prevederile
Codului. De asemenea, aduce detalii clare ale modului în care se demarează şi se derulează
anchetele în cazul reclamaţiilor de culpă medicală, impune reguli stricte referitoare la
obligaţiile morale şi atitudinea membrilor OAMMR faţă de organizaţie şi faţă de proprii colegi.
De asemenea, avertizează asupra necesităţii ca asistentul medical să îşi păstreze independenţa
deciziilor profesionale faţă de autoritatea de stat, interese de alt gen, în beneficiul pacientului.
Un capitol important este destinat şi regulilor etice şi deontologice pe care trebuie să le
respecte asistenţii medicali şi moaşele care lucrează independent.
1.2.3. Colegiul Farmaciştilor din România
Colegiul Farmaciştilor din România se organizează şi funcţionează în baza Legii nr.
305/2004 şi a statutului său ca organizaţie profesională naţională a farmaciştilor cu drept de
liberă practică, fiind o instituţie de interes public, neguvernamentală, apolitică şi fără scop
patrimonial. Colegiul Farmaciştilor are personalitate juridică şi este autonom în raport cu orice
autoritate publică, exercitându-şi atribuţiile fără posibilitatea vreunei imixtiuni.

6
 Alegerea organelor reprezentative şi de conducere ale Colegiului Farmaciştilor din
România se va face, de jos în sus, cu respectarea principiilor democratice şi a egalităţii tuturor
membrilor.
La fel ca şi în cadrul Colegiului medicilor, la nivelul judeţelor (respectiv al municipiului
Bucureşti) funcţionează câte un colegiu al farmaciştilor cu drept de liberă practică din unitatea
administrativ-teritorială respectivă. Între Colegiul Farmaciştilor din România şi colegiile
teritoriale există, în condiţiile legii şi ale statutului colegiului, autonomie organizatorică,
funcţională şi financiară. Farmaciştii înscrişi şi luaţi în evidenţa colegiilor teritoriale sunt
membri ai Colegiului Farmaciştilor din România.
Principalul obiect de activitate este reprezentat de controlul şi supravegherea exercitării
profesiei de farmacist, aplicarea legilor şi regulamentelor care organizează şi reglementează
exerciţiul profesiei, reprezentarea intereselor profesiei de farmacist şi păstrarea prestigiului
acestei profesii în cadrul vieţii sociale.
Ca autoritate publică şi profesională, Colegiul Farmaciştilor din România realizează
atribuţiile prevăzute de lege şi de statut, în cinci domenii principale de activitate: profesional,
etic şi deontologic, jurisdicţie profesională şi litigii, economico-social, administrativ şi
organizatoric.
Ca organizaţie profesională, Colegiul Farmaciştilor apără demnitatea şi promovează
drepturile şi interesele membrilor săi în toate sferele de activitate, apără onoarea, libertatea şi
independenţa profesională a farmacistului în exercitarea profesiei, asigură respectarea de către
farmacişti a obligaţiilor ce le revin faţă de bolnav şi de sănătatea publică.
În vederea realizării obiectivelor prevăzute, Colegiul Farmaciştilor din România
colaborează, în condiţiile legii, cu toate instituţiile competente. Prin organismele sale, este
reprezentant al corpului profesional din România în relaţiile cu autorităţile şi cu instituţiile
guvernamentale şi neguvernamentale, interne şi internaţionale.
Pentru îndeplinirea atribuţiilor şi obiectivelor conferite de lege şi statutul colegiului,
organele reprezentative pot intra în relaţii cu diferite organisme similare din alte state.
Atribuţiile Colegiului Farmaciştilor din România sunt următoarele:
a) asigură aplicarea legilor, regulamentelor şi normelor care organizează şi reglementează
exercitarea profesiei de farmacist;
b) apără demnitatea şi promovează drepturile şi interesele membrilor săi în toate sferele de
activitate; apără onoarea, libertatea şi independenţa profesională a farmacistului, precum şi
dreptul acestuia de decizie în exercitarea actului profesional; asigură respectarea de către
farmacişti a obligaţiilor ce le revin;
c) elaborează şi adoptă Regulamentul de organizare şi funcţionare a Colegiului Farmaciştilor
din România şi Codul deontologic al farmacistului;
d) controlează şi supraveghează modul de exercitare a profesiei de farmacist, indiferent de
forma de exercitare şi de unitatea la care se desfăşoară, asigurând aplicarea legilor şi a
regulamentelor specifice;
e) colaborează cu Ministerul Sănătăţii şi cu Ministerul Educaţiei şi Cercetării la formarea,
specializarea şi perfecţionarea pregătirii profesionale a farmaciştilor;
f) avizează, conform regulamentelor de organizare şi funcţionare ale unităţilor farmaceutice,
fişa de atribuţii a postului de farmacist, întocmită în mod obligatoriu la nivelul fiecărei farmacii;
g) acţionează atât singur, cât şi împreună cu instituţiile publice în vederea asigurării calităţii
actului profesional în unităţile farmaceutice;
h) stabileşte capacitatea de contractare a farmaciilor aflate în raporturi contractuale cu sistemul
de asigurări sociale de sănătate, în funcţie de criteriile elaborate de Consiliul naţional al
Colegiului Farmaciştilor din România şi de Ministerul Sănătăţii.
Codul deontologic al farmacistului elaborat de Colegiul Farmaciştilor si publicat in
iulie 2009 cuprinde un ansamblu de principii si reguli ce reprezinta valorile fundamentale in

7
baza carora se exercita profesia de farmacist pe teritoriul Romaniei. El exprima adeziunea
farmacistilor romani la Carta Universala a Drepturilor Omului si la Carta Farmaciei Europene.
El are drept principale scopuri: ocrotirea drepturilor pacientilor, respectarea obligatiilor
profesionale de catre farmacisti, apararea demnitatii si a prestigiului profesiunii de farmacist.

2. Procedura autorizării exercitării profesiei de medic în România

Exercitarea profesiunii de medic se face pe baza autorizatiei de liberă practică, care se

acordă de către Ministerul Sănătătii, pe baza următoarelor acte:
- diploma eliberată de o institutie de învătământ universitar medical acreditată, în
conditiile legii;
- certificat de cazier judiciar;
- certificat de sănătate;
- avizul Colegiului Medicilor din România.
Controlul si supravegherea exercitării profesiunii de medic se realizează de către
Colegiul Medicilor din România
În cazul în care un medic îsi întrerupe activitatea profesională pe o perioadă mai mare
de 5 ani, Colegiul Medicilor din România atestă competenţa profesională a acestuia în vederea
reluării activitătii, cu condiţia ca acesta să prezinte documentele de mai sus pe baza cărora se
face autorizarea de liberă practică.
Practicarea profesiunii de medic de către o persoană care nu are autorizaţie de liberă
practică constituie infracţiune si se pedepseste conform legii penale.
Colegiul Medicilor din România, prin presedintele Consiliului Judetean (respectiv al
municipiului Bucuresti), precum si al Consiliului National al Colegiului Medicilor din
România este în drept să exercite actiunea civilă sau să sesizeze, după caz, organele judiciare
si autoritătile competente pentru urmărirea si trimiterea în judecată a persoanelor care îsi
atribuie sau care întrebuintează fară drept titlul sau calitatea de medic, care practică în mod
ilicit medicina si să se constituie ca parte civilă sau parte vătămată, după caz, potrivit legii.

3. Obligativitatea încheierii unei asigurări de malpraxis

Personalul medical (categoriile de personal medical au fost prezentate la începutul

acestui capitol) care acordă asistenţă medicală are obligaţia de a încheia o asigurare de
malpraxis pentru cazurile de răspundere civilă profesională pentru prejudicii cauzate prin actul
medical.
Acordarea asistenţei medicale se referă la sistemul public şi/sau în cel privat, într-o
locaţie cu destinaţie specială pentru asistenţă medicală, precum şi atunci când aceasta se acordă
în afara acestei locaţii, ca urmare a unei cereri exprese din partea persoanei sau a persoanelor
care necesită această asistenţă, sau a unui terţ care solicită această asistenţă, pentru o persoană
sau mai multe persoane care, din motive independente de voinţa lor, nu pot apela ele însele la
această asistenţă.
O copie după asigurarea de malpraxis va fi prezentată înainte de încheierea contractului
de muncă, fiind o condiţie obligatorie pentru angajare.
Asiguratorul acordă despăgubiri pentru prejudiciile de care asiguraţii răspund, în baza
legii, faţă de terţe persoane care se constată că au fost supuse unui act de malpraxis medical,
precum şi pentru cheltuielile de judecată ale persoanei prejudiciate prin actul medical.
Asigurarea obligatorie face parte din categoria B clasa 13 de asigurări de răspundere
civilă, şi va cuprinde toate tipurile de tratamente medicale ce se efectuează în specialitatea şi
competenţa profesională a asiguratului şi în gama de servicii medicale oferite de unităţile de
profil.

8
 Despăgubirile se acordă:
- indiferent de locul în care a fost acordată asistenţă medicală.
- pentru sumele pe care asiguratul este obligat să le plătească cu titlu de dezdăunare şi cheltuieli
de judecată persoanei sau persoanelor păgubite prin aplicarea unei asistenţe medicale
neadecvate, care poate avea drept efect inclusiv vătămarea corporală sau decesul.
- în caz de deces, succesorilor în drepturi ai pacientului care au solicitat acestea.
- şi atunci când asistenţa medicală nu s-a acordat, deşi starea persoanei sau persoanelor care au
solicitat sau pentru care s-a solicitat asistenţa medicală, impunea această intervenţie.
- şi pentru eventualele cheltuieli ocazionate de un proces în care asiguratul este obligat la plata
acestora; cheltuielile de judecată sunt incluse în limita răspunderii stabilită prin poliţa de
asigurare.
- şi atunci când persoanele vătămate sau decedate nu au domiciliul sau reşedinţa în România,
cu excepţia cetăţenilor din Statele Unite ale Americii, Canada şi Australia.
În cazul în care, pentru acelaşi asigurat există mai multe asigurări valabile,
despăgubirea se suportă în mod proporţional cu suma asigurată de fiecare asigurator.
Asiguratul are obligaţia de a informa asiguratorul despre încheierea unor astfel de
asigurări cu alţi asiguratori, atât la încheierea poliţei, cât şi pe parcursul executării acesteia.
Limitele maxime ale despăgubirilor de asigurare se stabilesc de către Casa Naţională
de Asigurări de Sănătate, după consultarea asociaţiilor profesionale din domeniul asigurărilor
şi Colegiul Medicilor din România, Colegiul Farmaciştilor din România, Colegiul Medicilor
Dentişti din România, Ordinul Asistenţilor Medicali şi Moaşelor din România şi Ordinul
Biochimiştilor, Biologilor şi Chimiştilor din România.
Nivelul primelor, termenele de plată şi celelalte elemente privind acest tip de asigurări
se stabilesc prin negociere între asiguraţi şi asiguratori.
Despăgubirile se pot stabili pe cale amiabilă, în cazurile în care rezultă cu certitudine
răspunderea civilă a asiguratului.
În cazul în care este certă culpa asiguratului, fie că părţile (asigurat, asigurator şi
persoana prejudiciată) cad de acord sau nu, despăgubirile se vor plăti numai în baza hotărârii
definitive a instanţei judecătoreşti competente.
Despăgubirile se plătesc de către asigurator nemijlocit persoanelor fizice în măsura în
care acestea nu au fost despăgubite de asigurat. Ele pot fi solicitate şi se plătesc şi către
persoanele care nu au plătit contribuţia datorată la sistemul public de sănătate.
Drepturile persoanelor vătămate sau decedate prin aplicarea unei asistenţe medicale
neadecvate se pot exercita împotriva celor implicaţi direct sau indirect în asistenţa medicală.
Aceste drepturi se pot exercita şi împotriva persoanelor juridice care furnizează echipamente,
instrumental medical şi medicamente, care sunt folosite în limitele instrucţiunilor de folosire
sau prescripţiilor în asistenţă medicală calificată conform obligaţiei acestora, asumată prin
contractele de furnizare a acestora.
Despăgubirile nu se recuperează de la persoana răspunzătoare de producerea pagubei
când asistenţa medicală s-a făcut în interesul părţii vătămate sau a decedatului, în lipsa unei
investigaţii complete sau a necunoaşterii datelor anamnezice ale acestuia, datorită situaţiei de
urgenţă, iar partea vătămată sau decedatul nu a fost capabilă, datorită circumstanţelor, să
coopereze când i s-a acordat asistenţă.
Recuperarea prejudiciilor de la persoana răspunzătoare de producerea pagubei se
poate realiza în următoarele cazuri:
a) vătămarea sau decesul este urmare a încălcării intenţionate a standardelor de asistenţă
medicală;
b) vătămarea sau decesul se datorează unor vicii ascunse ale echipamentului sau a
instrumentarului medical sau a unor efecte secundare necunoscute ale medicamentelor
administrate;

9
c) atunci când vătămarea sau decesul se datorează atât persoanei responsabile, cât şi unor
deficienţe administrative de care se face vinovată unitatea medicală în care s-a acordat asistenţă
medicală, sau ca urmare a neacordării tratamentului adecvat stabilit prin standarde medicale
recunoscute sau alte acte normative în vigoare; persoana îndreptăţită poate să recupereze
sumele plătite drept despăgubiri de la cei vinovaţi, alţii decât persoana responsabilă,
proporţional cu partea de vină ce revine acestora;
Asiguraţii sau reprezentanţii acestora sunt obligaţi să înştiinţeze în scris asiguratorul
(sau, dacă este cazul, asiguratorii) despre existenţa unei acţiuni în despăgubire, în termen de 3
zile lucrătoare de la data la care au luat la cunoştinţă despre aceasta acţiune.

Bibliografie
1. Legea 74/1995, privind exercitarea profesiunii de medic, infiintarea, organizarea si functionarea
Colegiului Medicilor din Romania (republicata în 2000)
2. Legea 495/2002. pentru modificarea si completarea Legii nr. 74/1995 privind exercitarea profesiunii de
medic, infiintarea, organizarea si functionarea Colegiului Medicilor din Romania
3. Legea Nr. 95 din 14 aprilie 2006 privind reforma in domeniul sanatatii
4. Decizia nr. 5/2008 a Colegiului Medicilor din România privind stabilirea cuantumului cotizatiei de
membru al Colegiului Medicilor din Romania
5. Legea 306/2004 privind exercitarea profesiunii de medic precum si organizarea si functionarea
Colegiului Medicilor din Romania
6. Legea 461/2001 privind exercitarea profesiei de asistent medical, înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea
Ordinului Asistenţilor Medicali din România
7. Legea 46/2003 privind drepturile pacientului (Publicata în Monitorul Oficial, Partea I nr. 51 din
29/01/2003
8. Legea 307/2004, privind exercitarea profesiei de asistent medical şi moaşă, precum şi organizarea şi
funcţionarea Ordinului Asistenţilor Medicali şi Moaşelor din România.
9. Legea nr. 305/2004 privind exercitarea profesiei de farmacist, precum şi organizarea şi funcţionarea
Colegiului Farmaciştilor din România
10. Codul de deontologie medicală al Colegiului Medicilor din România, emis de Adunarea Generală a
Colegiului Medicilor din România, publicat în Monitorul Oficial nr. 298 din 7 mai 2012
11. Codului de etică şi deontologie al asistentului medical generalist, al moaşei şi al asistentului medical din
România emis de Ordinul Asistenţilor Medicali Generalişti, Moaşelor şi Asistenţilor Medicali din
România, publicat în Monitorul Oficial nr. 560 din 12 august 2009
12. Statutul Colegiului Farmacistilor din Romania, publicat in Monitorul Oficial nr. 490 din 15 iulie 2009
13. Codul deontologic al farmacistului publicat in Monitorul Oficial nr. 490 din 15 iulie 2009 (M. Of. nr.
490/2009)
14. Regulamentul de organizare şi funcţionare a comisiei de monitorizare şi competenţă profesională pentru
cazurile de malpraxis din 06/11/2006, publicat în Monitorul Oficial, Partea I nr. 970 din 05/12/2006

10
 CODUL DE DEONTOLOGIE MEDICALĂ AL COLEGIULUI MEDICILOR
DIN ROMÂNIA
(publicat în MO nr. 298 din 7 mai 2012)

CAPITOLUL I
Principiile fundamentale ale exercitării profesiei de medic

Art.1. Scopul și rolul profesiei medicale.

Întreaga activitate profesională a medicului este dedicată exclusiv apărării vieții, sănătății și
integrității fizice și psihice a ființei umane.
Art.2. Nediscriminarea
Actul profesional și întreaga activitate a medicului se va exercita, respectiv desfășura, fără nici
un fel de discriminare inclusiv în ceea ce privește starea de sănătate sau șansele de vindecare
ale pacientului.
Art.3. Respectul demnității ființei umane
În toate situațiile actul profesional în oricare formă sau modalitate s-ar desfășura, se va face cu
respectarea strictă a demnității umane ca valoare fundamentală a corpului profesional.
Art.4. Primordialitatea interesului și a binelui ființei umane.
În toate deciziile cu caracter medical, medicul va trebui să se asigure că interesul și binele
ființei umane prevalează interesului societății ori al științei.
Art.5. Obligativitatea normelor profesionale și a celor de conduită
Medicul trebuie să depună toate diligențele, și să se asigure că orice intervenție cu caracter
medical pe care o execută sau decizie profesională pe care o ia, respectă normele și obligațiile
profesionale și regulile de conduită specifice cazului respectiv.
Art.6. Independența profesională
Medicul este dator să stăruie și să-și apere independența sa profesională, fiind interzisă orice
determinare a actului medical ori a deciziei profesionale, de rațiuni de rentabilitate economică
sau de ordin administrativ .
Art.7. Caracterul relației medic – pacient
Relația medicului cu pacientul va fi una exclusiv profesională și se va clădi pe respectul
acestuia față de demnitatea umană, pe înțelegere și compasiune față de suferință.
Art.8. Obligația diligenței de mijloace
Medicul își va dedica întreaga știință și pricepere în interesul pacientului său și va depune toată
diligența pentru a se asigura că decizia luată este corectă, iar pacientul beneficiază de maximum
de garanții în raport de condițiile concrete, astfel încât starea sa de sănătate să nu aibă de suferit.
Art.9. Principiul specializării profesionale
Cu excepția unor cazuri de urgență vitală, medicul acționează potrivit specialității,
competențelor și practicii pe care o are.
Art.10. Respectul față de confrați
De-a lungul întregii sale activități, medicul își va respecta confrații, ferindu-se și abținându-se
să-i denigreze ori să aducă critici cu privire la activitatea profesională a acestora.

1
 CAPITOLUL II
Consimțământul

Art.11. – Acordarea și retragerea consimțământului

(1) Orice intervenție în domeniul sănătății nu se poate efectua decât după ce persoana vizată
și-a dat consimțământul liber și în cunoștință de cauză.
(2) În aceleași condiții, consimțământul se poate retrage în orice moment de persoana vizată.
(3) Dispozițiile privind retragerea consimțământului sunt valabile și în ceea ce privește
consimțământul exprimat, în condițiile legii, de altă persoană sau instituție decât persoana
respectivă.
Art.12. – Consimțământul în cazul minorilor
(1) Atunci când, conform legii, un minor nu are capacitatea de a consimți la o intervenție,
aceasta nu se poate efectua fără acordul reprezentantului său, autorizarea unei autorități sau a
unei alte persoane ori instanțe desemnate prin lege.
(2) Medicul, în funcție de vârsta și gradul de maturitate a minorului, și numai strict în interesul
acestuia, poate lua în considerare și părerea minorului.
Art.13. – Consimțământul persoanelor fără capacitatea de a consimți
Atunci când, conform legii, un major nu are, datorită unui handicap mintal, unei boli sau dintr-
un motiv similar, capacitatea de a consimți la o intervenție, aceasta nu se poate efectua fără
acordul reprezentantului său ori fara autorizarea unei autorități sau a unei persoane ori instanțe
desemnate prin lege.
Art.14. – Informarea prealabilă și adecvată a persoanei
(1) Medicul va solicita și va primi consimțământul numai după ce, în prealabil, persoana
respectivă sau cea îndreptățită să-și dea acordul cu privire la intervenția medicală a primit
informații adecvate în privința scopului și naturii intervenției, precum și în privința
consecințelor și a riscurilor previzibile și în general acceptate de societatea medicală.
(2) Pe cât posibil, medicul va urmări ca informarea să fie adecvată și raportata la persoana care
urmează să-și manifeste consimțământul.
Art.15. Lipsa consimțământului în situații de urgență
Atunci când, datorită unei situații de urgență, nu se poate obține consimțământul adecvat, se va
putea proceda imediat la orice intervenție indispensabilă din punct de vedere medical în folosul
sănătății persoanei vizate.
Art.16. Consimțământul implicit
În interesul pacientului, sunt valabile și vor fi luate în considerare autorizările și dorințele
exprimate anterior cu privire la o intervenție medicală de către un pacient care, în momentul
noii intervenții, nu este într-o stare care să îi permită să își exprime voința sau dacă prin natura
sa actul medical are o succesiune și o repetabilitate specifică.

CAPITOLUL III
Secretul profesional și accesul la datele referitoare la starea de sănătate

Art.17. Secretul profesional

Medicul va păstra secretul profesional și va acționa în acord cu dreptul legal al fiecărei persoane
la respectul vieții sale private din punct de vedere al informațiilor referitoare la sănătatea sa.
Art.18. Întinderea obligației de păstrare a secretului profesional
2
(1) Obligația medicului de a păstra secretul profesional este opozabilă inclusiv față de membrii
familiei persoanei respective.
(2) Obligația medicului să păstreze secretul profesional persistă și după ce persoana respectivă
a încetat să-i fie pacient sau a decedat.
Art.19. Transmiterea datelor referitoare la sănătatea persoanei.
Medicul, la solicitarea persoanei în cauză, o va informa pe aceasta sau pe persoana desemnată
de aceasta, cu privire la orice informație pe care o deține referitoare la starea de sănătate a
persoanei în cauză.
Art.20. Derogări de la regula păstrării secretului profesional
Derogările de la dreptul fiecărei persoane la respectul vieții sale private din punct de vedere al
informațiilor referitoare la sănătate sunt numai cele prevăzute în mod expres de lege.

CAPITOLUL IV
Reguli generale de comportament în activitatea medicală

Art.21. Comportamentul profesional și etic

(1) Medicul trebuie să fie un model de comportament profesional și etic, fiind în permanență
preocupat de creșterea nivelului său profesional și moral, a autorității și prestigiului profesiunii
medicale.
(2) Comportamentul profesional implică, fără a se limita, preocuparea constantă și permanentă
a medicului pentru aflarea, pe orice cale, inclusiv prin intermediul formelor de educație
medicală continuă, a celor mai noi descoperiri, procedee și tehnici medicale asimilate și agreate
de comunitatea medicală.
Art.22. Fapte și acte nedeontologice
Sunt contrare principiilor fundamentale ale exercitării profesie de medic, în special,
următoarele acte:
a) practicarea eutanasiei și eugeniei;
b) cu excepția situațiilor prevăzute de lege sau de normele profesiei, refuzul acordării
serviciilor medicale;
c) abandonarea unui pacient fără asigurarea că acesta a fost preluat de o altă unitate
medicală sau un alt medic ori că beneficiază de condiții adecvate situației în care se află
și stării sale de sănătate;
d) folosirea unor metode de diagnostic sau tratament nefundamentate științific sau
neacceptate de comunitatea medicală, cu risc pentru pacient;
e) cu excepția urgențelor vitale, exercitarea profesiei medicale în condiții care ar putea
compromite actul profesional sau ar putea afecta calitatea actului medical;
f) emiterea unui document medical de complezență sau pentru obținerea unui folos
nelegal sau imoral;
g) emiterea unui document medical pentru care nu există competență profesională;
h) atragerea clientelei profitând de funcția ocupată sau prin intermediul unor promisiuni
oneroase și neconforme cu normele publicității activităților medicale;
i) folosirea, invocarea sau lăsarea impresiei deținerii unor titluri profesionale, specialități
ori competențe profesionale neconforme cu realitatea;
j) încălcarea principiilor fundamentale ale exercitării profesiei de medic.
Art.23. Atingeri ale independenței profesionale
Constituie o atingere gravă adusă caracterului independent al profesiei medicale următoarele
acte:

3
a) cu excepția situațiilor prevăzute de lege și cu anunțarea prealabilă a organelor profesiei,
asocierea sau colaborarea, sub orice formă și orice modalitate, directă ori indirectă,
dintre un medic și o persoană care produce sau distribuie medicamente;
b) reclama, în orice mod, la medicamente, aparatură medicală sau alte produse de uz
medical;
c) implicarea direct sau indirect în distribuția de medicamente, dispozitive medicale,
aparatură medicală sau de alte produse de uz medical;
d) încălcarea principiului transparenței în relația cu producătorii și distribuitorii de
medicamente și produse medicale;
e) primirea unor donații sub forma de cadouri în bani sau în natură ori alte avantaje, a
căror valoare le face să-și piardă caracterul simbolic și care influențează actul medical,
de la una dintre entitățile prevăzute la lit. a)-c).
Art.24. Caracterul nemediat al relației medic-pacient.
Cu excepția unor situații obiectiv excepționale și imposibil de înlăturat, orice decizie medicală
se va baza în primul rând pe examinarea personală și nemediată a pacientului de către medicul
respectiv.
Art.25. Limitele angajamentului profesional
(1) În orice situației, angajamentul profesional al medicului nu poate depăși competența
profesională, capacitatea tehnică și de dotare a cabinetului sau a unității sanitare, ori baza
materială afectată, inclusiv prin convenții sau colaborări ferme cu alte unități sanitare.
(2) Dacă medicul nu are suficiente cunoștințe ori experiența necesara pentru a asigura o
asistență medicală corespunzătoare, acesta va solicita un consult adecvat situației sau va
îndruma bolnavul către un astfel de consult la o altă unitate medicală. Aceleași dispoziții se
vor aplica și în cazul în care dotarea tehnică și materială a unității în care are loc consultul sau
intervenția medicală nu este adecvată consultului, stabilirii diagnosticului sau intervenției
medicale.
Art.26. Diligența de claritate
Medicul care a răspuns unei solicitări cu caracter medical se va asigura că persoana respectivă
a înțeles pe deplin prescripția, recomandarea sau ori ce altă cerință a medicului, precum și cu
privire la faptul că pacientul este, după caz, preluat de o altă unitate medicală ori în
supravegherea altui specialist în domeniu.
Art.27. – Colaborarea cu alți specialiști
În situația în care pacientul a fost preluat sau îndrumat către un alt specialist, medicul va
colabora cu acesta punându-i la dispoziției orice fel de date sau informații cu caracter medical
referitoare la persoana în cauză și informându-l cu privire la orice altă chestiune legată de starea
de sănătate a acesteia.
Art.28. – Consultul în echipă
În situația în care este necesar medicul, cu consimțământul pacientului sau, după caz, a
persoanei respectiv instituției abilitate, va solicita părerea unuia sau mai multor medici, cu care
se poate consulta, pentru luarea celor mai adevate măsuri în interesul pacientului.
Art.29. Luarea decizie și comunicarea ei
(1) În cazul unui consult organizat de către medicul curant în condițiile art. 27, luarea și
comunicarea deciziei finale aparține medicului care l-a organizat.
(2) Dacă opinia majorității medicilor participanți la un consult organizat în condițiile art. 27
diferă de a medicului care a organizat consultul, pacientul ori, după caz, instituția sau persoana
abilitată vor fi informați.
Art.30. Dreptul la o a doua opinie medicală
În toate situațiile medicul va respecta dreptul pacientului de a obține o a doua opinie medicală.
Art.31. Actul medical de la distanță
4
Investigația ori intervenția medicală la distanță, în oricare dintre formele și modalitățile
existente, este permisă numai în situația în care pacientul este asistat nemijlocit de către
medicul său, iar scopul investigației și procedurilor la care este supus pacientul este acela de a
ajuta medicul să determine diagnosticul, să stabilească tratamentul sau să întreprindă orice altă
măsură medicală necesară finalizării actului medical sau a intervenției medicale în cazul
operaților. Excepție fac situațiile de urgență.
Art.32. – Finalizarea obigației asumate
(1) Medicul se va asigura că pacientul a înțeles natura și întinderea relației medic–pacient, că
are o așteptare corectă cu privire la rezultatele actului medical și la serviciile medicale pe care
acesta urmează să le primească.
(2) Odată încheiată înțelegerea medic-pacient, medicul este ținut să aducă la îndeplinire toate
obligațiile asumate așa cum rezultă ele din înțelegerea părților sau din obiceiurile și cutumele
profesiei medicale.
Art.33. – Refuzul acordării serviciilor medicale
(1) Refuzul acordării asistenței medicale poate avea loc strict în condițiile legii sau dacă prin
solicitarea formulată persoana în cauză ii cere medicului acte de natură a-i știrbi independența
profesională, a-i afecta imaginea sau valorile morale ori solicitarea nu este conformă cu
principiile fundamentale ale exercitării profesiei de medic, cu scopul și rolul social al profesiei
medicale.
(2) În toate cazurile, medicul va explica persoanei respective motivele care au stat la baza
refuzului său, se va asigura că prin refuzul acordării serviciilor medicale viața sau sănătatea
persoanei în cauză nu sunt puse în pericol și, în măsura în care refuzul este bazat pe încălcarea
convingerilor sale morale, va îndruma persoana în cauză spre un alt coleg sau o altă unitate
medicală.

CAPITOLUL V
Activitățile conexe actului medical.

Art.34. Legalitatea și realitatea conținutului documentelor medicale

Medicul va elibera persoanelor îndreptăție numai documentele permise de lege și care atestă
realitatea medicală așa cum rezultă aceasta din datele și informațiile pe care medicul le deține
în mod legal ori așa cum a rezultat ea în urma exercitării profesiei cu privire la persoana
respectivă.
Art.35. Conformitatea documentului medical cu specialitatea medicală
(1) Documente medicale referitoare la starea de sănătate a pacientului întocmite de medic în
urma exercitării personale a profesiei vor fi în limita specialității și competențelor profesionale
a medicului respectiv.
(2) Orice activitate medicală se va consemna în documente adecvate înregistrării activității
respective.
Art.36. Obligații referitoare la sănătatea publică
(1) Medicul are obligația profesională și legală să se îngrijească de respectarea regulilor de
igienă și de profilaxie. În acest scop, ori de câte ori are ocazia și este cazul, el va semnala
persoanelor respective responsabilitatea ce revine acestora față de ei înșiși, dar și față de
comunitate și colectivitate.
(2) Medicul are obligația morală de a aduce la cunoștință organelor competente orice situație
de care află și care reprezintă un pericol pentru sănătatea publică.

5
Art.37. Semnalarea erorilor profesionale
(1) Medicul care ia cunoștință despre fapte care ar putea, în opinia lui, constitui erori
profesionale va informa prin scrisoare medicală medicul autor al faptei.
(2) Dacă eroarea nu este corectată ori apreciază că nu s-au întreprins toate măsurile adecvate
situației, medicul va informa în mod cât mai detaliat organismele corpului profesional și, cu
excepția situațiilor prevăzute de lege, nu va face publice datele decât după ce corpul profesional
s-a pronunțat.
Art.38. Primordialitatea concilierii
În orice situație litigioasă ori divergență profesională, înaintea oricărui demers public este
obligatorie procedura de conciliere din cadrul corpului profesional.
Art.39. Obligația de sprijin reciproc și de loialitate.
În toate situațiile și împrejurările legate de exercitarea obligațiilor profesionale medicii își vor
acorda sprijin reciproc și vor acționa cu loialitate unul față de celălalt. Obligația de sprijin și
loialitate subzistă și față de corpul profesional și organismele sale.

CAPITOLUL VI
Cercetarea medicală

Art.40. Principiul legalității și eticii cercetării medicale

Orice activitate de cercetare medicală va fi efectuată cu respectarea strictă a principiilor
fundamentale ale exercitării profesiei de medic în respect deplin față de ființa și de specia
umană și cu respectarea strictă a condițiilor prevăzute de lege și normele profesiei.
Art.41. Cercetarea pe ființa umană
Cercetarea pe ființa umană are caracter de excepție și poate fi făcută numai dacă, în mod
cumulativ, sunt întrunite următoarele condiții:
a) nu există nicio metodă alternativă la cercetarea pe ființe umane, de eficacitate
comparabilă;
b) riscurile la care se poate expune persoana nu sunt disproporționate în comparație cu
beneficiile potențiale ale cercetării;
c) proiectul de cercetare a fost aprobat de instanța sau autoritatea competentă după ce a
făcut obiectul unei examinări independente asupra pertinenței sale științifice, inclusiv al
unei evaluări a importanței obiectivului cercetării, precum și al unei examinări
pluridisciplinare a acceptabilității sale pe plan etic;
d) persoana pe care se fac cercetări este informată asupra drepturilor sale și asupra
garanțiilor prevăzute prin lege pentru protecția sa;
e) consimțământul a fost dat în mod expres, specific și a fost consemnat în scris. Acest
consimțământ poate fi retras în orice moment, în mod liber.
Art.42. Cercetarea pe persoana fără capacitatea de a consimți
Nu poate fi desfășurată activitate de cercetare științifică medicală pe o persoană care nu are
capacitatea de a consimți, decât dacă sunt întrunite cumulativ condițiile următoare:
a) sunt îndeplinite condițiile prevăzute la art. 41 lit. a) – d);
b) rezultatele cercetării au potențialul de a produce beneficii reale și directe pentru
sănătatea sa;
c) cercetarea nu se poate efectua cu o eficacitate comparabilă pe subiecți capabili să își dea
consimțământul;
d) autorizarea necesară prevăzută la art.41 lit. c) a fost dată specific și în scris;
6
e) persoana în cauză nu are obiecții.
Art.43. Diligența medicului
Medicul este dator să depună toată diligența și să stăruie pentru lămurirea tuturor împrejurărilor
de fapt și de drept atunci când este implicat într-o activitate de cercetare medicală. În caz de
nevoie, pentru lămurirea deplină medicul este dator să solicite sprijinul organismelor profesiei
medicale.
Art.44. Intervenția asupra persoanei
Nicio persoană nu va putea fi supusă exepriențelor, testelor, prelevărilor, tratamentelor sau altor
intervenții în scop de cercetare decât în condițiile expres și limitativ prevăzute de lege.
Art.45. – Prelevarea și transplantul de organe, țesuturi și celule de origine umană de la
donatori în viață
(1) Prelevarea și transplantul de organe, țesuturi și celule de origine umană de la donatori în
viață se fac exclusiv în cazurile și condițiile prevăzute de lege, cu acordul scris, liber, prealabil
și expres al acestora și numai după ce persoana respectivă a fost informată, în prealabil, asupra
riscurilor intervenției. În toate cazurile, până în momentul prelevării, donatorul poate reveni
asupra consimțământului dat.
(2) În afara cazurilor expres prevăzute de lege, este interzisă prelevarea de organe, țesuturi și
celule de origine umană de la minori, precum și de la persoane aflate în viață dar lipsite de
discernământ din cauza unui handicap mintal, unei tulburări mintale grave sau dintr-un alt
motiv similar.
Art.46. Prelevarea de organe, țesuturi și celule umane de la persoane decedate
Prelevarea de organe, țesuturi și celule umane, în scop terapeutic sau științific, de la persoane
decedate se efectuează numai în condițiile prevăzute de lege, cu acordul scris, exprimat în
timpul vieții, al persoanei decedate sau, în lipsa acestuia, cu acordul scris, liber, prealabil și
expres dat, în ordine, de soțul supraviețuitor, de părinți, de descendenți ori, în sfârșit, de rudele
în linie colaterală până la gradul al patrulea inclusiv.
Art.47. Limitări ale cercetării medicale
Sunt contrare scopului și rolului profesiei de medic următoarele activități în domeniul cercetării
medicale:
a) orice intervenție medicală asupra caracterelor genetice prin care se urmărește
modificarea descendenței unei persoane. Excepție fac situațiile care privesc prevenirea
și tratamentul unor maladii genetice situație în care se vor obține toate autorizările
adecvate;
b) orice intervenție prin care se urmărește crearea unei ființe umane genetic identică cu
altă ființă umană vie sau moartă;
c) crearea de embrioni umani în scopuri de cercetare;
d) orice intervenție de natură a determina sexul viitorului copil. Excepție fac situațiile în
care în mod obiectiv este necesară determinarea sexului în scopul evitării unei boli
ereditare grave legate de sexul viitorului copil;
e) examinarea caracteristicilor genetice ale unei persoane în alt scop decât medical și strict
în condițiile și procedurile legale;
f) orice intervenție prin care s-ar urmări sau determina selecția persoanelor ori s-ar aduce
atingere speciei umane;
g) participarea sau implicarea într-o activitate de identificare a unei persoane pe baza
amprentelor sale genetice altfel decât în cadrul unei proceduri judiciare penale sau
civile sau în scopuri strict medicale ori de cercetare științifică, ambele efectuate strict
în condițiile legii;

7
h) participarea la orice fel de acte care au ca obiect conferirea unei valori patrimoniale
corpului uman, elementelor sau produselor sale cu excepția cazurilor expres prevăzute
de lege;

CAPITOLUL VII
Publicitatea activităților medicale

Art.48. – Scopul publicității

(1) Publicitatea formelor de exercitare a profesiei este destinată să asigure publicului informații
cu privire la activitatea desfășurată de acestea.
(2) Publicitatea trebuie să fie veridică, neînșelătoare, să respecte secretul profesional și să fie
realizată cu demnitate și prudență.
(3) Indiferent de mijlocul de publicitate utilizat, toate mențiunile laudative sau comparative și
toate indicațiile referitoare la identitatea pacienților sunt interzise.
(4) Mijloacele de publicitate a formelor de exercitare a profesiei nu pot fi folosite ca reclamă
în scopul dobândirii de clientelă.
Art.49. – Mijloacele de publicitate
(1) Formele de exercitare a profesiei de medic pot utiliza unul sau mai multe mijloace de
publicitate, respectiv:
a) plasarea unei firme;
b) anunțuri de publicitate potrivit prezentului cod de deontologie medicala;
c) anunțuri și mențiuni în anuare și cărți de telefon;
d) invitații, broșuri și anunțuri de participare la conferințe, colocvii, etc. profesionale și de
specialitate;
e) corespondență profesională și cărți de vizită profesionale;
f) adresă de Internet.
(2) Nu este permisă utilizarea următoarelor mijloace de publicitate:
a) oferirea serviciilor prin prezentare proprie sau prin intermediar la domiciliul sau
reședința unei persoane, sau într-un loc public;
b) propunerea personalizată de prestări de servicii efectuată de o formă de exercitare a
profesiei, fără ca aceasta să fi fost în prealabil solicitată în acest sens, indiferent dacă
aceasta este făcută sau nu în scopul racolării de pacienți;
c) acordarea de consultații medicale realizate pe orice suport material precum și prin orice
alt mijloc de comunicare în masă, inclusiv prin emisiuni radiofonice sau televizate, cu
excepția acelora avizate de Colegiul Medicilor din România sau de alte organisme
acreditate de acesta în acest scop.
(3) În cadrul aparițiilor în mediile de informare, medicul va putea prezenta procedee de
diagnostic și tratament, tehnici medicale specifice ori alte procedee și mijloace de investigare,
dar nu va putea folosi acest prilej pentru a-și face reclama pentru sine sau pentru orice altă
firmă implicată în producția de medicamente sau dispozitive medicale.
Art.50. – Firma
(1) Firma trebuie să aibă dimensiunile maxime de 40 X 80 cm și va fi amplasată la intrarea
imobilului și/sau a spațiului ocupat în care forma de exercitare a profesiei își are sediul
profesional principal sau secundar, ori birou de lucru.
(2) Firma cuprinde următoarele mențiuni:
a) Colegiul Medicilor din România;
b) structura teritorială a Colegiului Medicilor din România;
8
c) denumirea formei de exercitare a profesiei;
d) mențiuni privind identificarea sediului (etaj, apartament);
e) mențiuni privind titlurile profesionale, academice, științifice, specialitățile și
competențele medicale;
f) mențiuni privind: sediul principal, sediul secundar.

Art.51. – Publicitatea prin mijloacele media

(1) Formele de exercitare a profesiei pot publica anunțuri în mica sau în marea publicitate.
(2) Anunțurile publicate în anuarele profesionale privesc activitatea formelor de exercitare a
profesiei, numele și principalele specialități și competențe în care medicii își desfășoară
activitatea precum și programul de activitate.
Art.52. Corespondența
(1) Corespondența formei de exercitare a profesiei poate cuprinde:
a) numărul de telefon, fax, adresa de Internet și adresa electronică (e-mail);
b) indicarea sediului principal și, după caz, a sediului secundar și/sau a altui loc de muncă;
c) specialitățile și competențele medicale;
d) titlurile academice, științifice sau profesionale;
e) sigla formei respective de exercitare a profesiei.
(2) Cărțile de vizită profesionale ale medicului ce își desfășoară activitatea în cadrul formei
respective de exercitare a profesiei pot cuprinde mențiunile permise corespondenței, precum și
calitatea medicului în forma de exercitare a profesiei.
Art.53. – Pagina website
(1) Medicii precum și formele de exercitare a profesiei pot avea un website care poate cuprinde
mențiuni referitoare la activitatea desfășurată precum și cele permise corespondenţei ori
publicităţii.
(2) Conţinutul şi modul de prezentare a adresei de Internet trebuie să respecte demnitatea şi
onoarea profesiei, precum şi secretul profesional.
(3) Pagina de website nu poate cuprinde nici o intercalare cu caracter de reclamă sau menţiune
publicitară pentru un produs sau serviciu diferit de activităţile pe care are dreptul să le furnizeze
medicul sau respectiva formă de exercitare a profesiei.
(4) Pagina de website nu poate conţine legături către alte adrese al căror conţinut ar fi contrar
principiilor esenţiale ale profesiei de medic.
(5) Pentru realizarea cerintelor menţionate la alineatul (4), medicul sau forma de exercitare a
profesiei deţinătoare a paginii de website trebuie să asigure în mod regulat vizitarea şi evaluarea
paginilor proprii şi a paginilor la care este permis accesul pe baza legăturilor realizate prin
intermediul adresei proprii şi trebuie să dispună fără întârziere eliminarea lor, in cazul in care
conţinutul şi forma acestora sunt contrare principiilor esenţiale privind exercitarea profesiei de
medic.

CAPITOLUL VIII
Judecarea cauzelor deontologice

Art.54. – Celeritatea
(1) Cercetarea şi analiza oricărei sesizări privind existenţa unei posibile încălcări a dispoziţiilor
prezentului cod de deontologie medicala se fac cu celeritate de către personale desemnate cu
cercetarea faptei ori de către cei cărora le-au fost solicitate date în legătură cu soluţionarea
sesizării, fiind obligate să acţioneze cu maximă diligenţă netergiversând sau prelungind
realizarea atribuţiilor respectiv comunicarea datelor solicitate.
9
(2) În adresa de solicitare a unor date şi informaţii necesare soluţionării cauzei disciplinare se
va indica data până la care urmează să se facă comunicarea datelor sau informaţiilor solicitate.
Art.55. – Prezumţia de nevinovăţie
(1) Cercetarea şi analiza oricărei sesizări se vor face având în vedere şi respectând prezumţia
de nevinovăţie a medicului.
(2) Persoanele desemnate cu cercetarea sesizării ori membrii comisiei de disciplină vor acţiona
cu tact şi moderaţie, fără a se antepronunţa sau a emite opinii personale în nici un mod şi în
nici un sens pe timpul soluţionării sesizării.
Art.56. – Imparţialitatea
(1) Persoana desemnată cu cercetarea faptei reclamate ori membrii comisiei de disciplină care
are/au vreun interes personal în cauză, în ori ce mod, ori are/au legături de rudenie cu medicul
care face obiectul cercetării sau cu persoana care a făcut reclamaţia îl va/vor informa pe
preşedintele comisiei de disciplină care va decide după caz, menţinerea sau substituirea
persoanei în cauză.
(2) Dispoziţiile alineatului 1) se aplică şi în situaţia existenţei unor situaţii conflictuale.
(3) Nici o persoană implicată în cercetarea sau soluţionarea cauzei disciplinare nu va putea face
declaraţii publice cu privire la cauza respectivă până la soluţionarea ei definitivă.
Art.57. – Contradictorialitatea scrisă
(1) Comisia de disciplină va stărui pentru obţinerea în scris a poziţiei fiecărei părţi implicate în
cauza disciplinară.
(2) Contradictorialitatea orală directă se va desfăşura doar în condiţiile în care pentru
soluţionarea cauzei este strict necesară neputându-se soluţiona cauza altfel. În acest caz,
preşedintele şedinţei va acţiona cu tact şi înţelegere fiind interzise adresările directe între
persoanele implicate sau emiterea de către membrii comisiei de disciplină a unor aprecieri sau
opinii în legătură cu cauza respectivă.
Art.58. – Expertiza
(1) În funcţie de cauza supusă cercetării disciplinare comisia de disciplină poate solicita o
expertiză de specialitate de la medici specialişti cu reputaţie în domeniu.
(2) Dispoziţiile art. 55 se aplică şi în ceea ce priveşte experţii.
Art.59. – Desfăşurarea audierilor
(1) În cauza supusă soluţionării, membrii comisiilor se vor adresa persoanelor audiate exclusiv
prin intermediul preşedintelui comisiei sau solicitând acestuia permisiunea şi exclusiv pentru a
pune persoanei în cauză întrebări utile şi relevante soluţionării cauzei.
(2) Pe timpul audierii este interzisa emiterea de către membrii comisiei de judecată a unor opinii
personale sau aprecieri de orice natură. În caz de nevoie, preşedintele comisiei poate inteveni
şi restabili cadrul decent al audierilor, inclusiv prin suspendarea şedinţei comisiei.

CAPITOLUL IX
Dispoziţii finale

Art.60. – Aplicarea codului deontologie medicală în timp

Cu execepţia situaţiilor mai favorabile, faptele săvârşite până la intrarea în vigoare a
prezentului cod de deontologie medicală vor fi supuse prevederilor vechiului cod.
Art.61. – Data intrării în vigoare
Prezentul cod de deontologie medicală intră în vigoare în termen de 30 de zile de la data
publicării lui în Monitorul Oficial al României Partea I.

10
 Valorile etice ale relaţiei medic-pacient
Principiile fundamentale ale exercitării profesiei de medic şi principiile de bază ale relaţiei
medic-pacient
Întreaga activitate profesională a medicului este dedicată exclusiv apărării vieţii, sănătăţii şi
integrităţii fizice şi psihice a fiinţei umane, al cărui interese prevalează interesului societăţii ori
al ştiinţei.
Actul profesional şi întreaga activitate a medicului trebuie să se desfăşoare fără nici un fel de
discriminare, inclusiv în ceea ce priveşte starea de sănătate sau şansele de vindecare ale
pacientului.
Caracterul relaţiei medic – pacient
Relaţia medicului cu pacientul va fi una exclusiv profesională şi se va clădi pe respectul
acestuia faţă de demnitatea umană şi faţă de autonomia pacientului, pe înţelegere şi compasiune
faţă de suferinţă, dar şi pe încredere reciprocă, clădită prin onestitate.
Medicul îşi va dedica întreaga ştiinţă şi pricepere în interesul pacientului său şi va depune toată
diligenţa pentru a se asigura că decizia luată este corectă, iar pacientul beneficiază de maximum
de garanţii în raport de condiţiile concrete, astfel încât starea sa de sănătate să nu aibă de suferit.

Prevederile legislative care reglementează relaţia medic-pacient sunt:

- Legea 46/2003 privind drepturile pacientului, publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr.
70 din 03 februarie 2003;
- Legea Nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sănătăţii – Răspunderea profesională a
personalului medical, publicata in Monitorul Oficial Nr. 372 din 28 aprilie 2006;
- Ordin MS nr. 482/2007 privind aprobarea Normelor metodologice de aplicare a titlului
XV „Raspunderea civila a personalului medical si a furnizorului de produse si servicii
medicale, sanitare si farmaceutice" din Legea nr. 95/2006 privind reforma in domeniul
sanatatii, publicat in Monitorul Oficial nr. 237 din 5 aprilie 2007;
- Codul de deontologie medicală al colegiului medicilor din România, publicat în MO nr.
298 din 7 mai 2012.

Consimţământul informat – reflectare a principiului autonomiei pacientului

Pentru a fi supus la metode de prevenţie, diagnostic şi tratament cu potenţial de risc pentru
pacient, după explicarea lor de către medic, pacientului i se solicită acordul scris.
Medicul va solicita şi va primi consimţământul numai după ce, în prealabil, persoana respectivă
sau cea îndreptăţită să-şi dea acordul cu privire la intervenţia medicală a primit informaţii
adecvate în privinţa:
- diagnosticului,
- naturii şi scopului tratamentului propus,
- riscurilor şi consecinţelor previzibile şi în general acceptate de societatea medicală,
- alternativelor viabile de tratament,
- prognosticul bolii fără aplicarea tratamentului.
Pe cât posibil, medicul va urmări ca informarea să fie adecvată şi raportata la persoana care
urmează să-şi manifeste consimţământul.
Elementele care trebuie sa se întrunească pentru validitatea consimţământului sunt:
- competenţa pacientului – capacitatea de a înţelege, judeca, a lua voluntar o decizie
- înţelegerea informaţiilor furnizate de medic
- luarea deciziei în mod voluntar
- acordarea consimţământului

1
Acordul scris al pacientului trebuie să conţină în mod obligatoriu cel puţin următoarele
elemente:
- numele, prenumele şi domiciliul sau, după caz, reşedinţa pacientului;
- actul medical la care urmează a fi supus;
- descrierea, pe scurt, a informaţiilor ce i-au fost furnizate de către medic;
- acordul exprimat fără echivoc pentru efectuarea actului medical;
- semnătura şi data exprimării acordului.
Acordul scris constituie anexă la documentaţia de evidenţă primară. Medicul curant răspunde
atunci când nu obţine consimţământul informat al pacientului sau al reprezentanţilor legali ai
acestuia.
Pacientul are dreptul să refuze sau să oprească o intervenţie medicală asumându-şi, în scris,
răspunderea pentru decizia sa. Consecinţele refuzului sau ale opririi actelor medicale trebuie
explicate pacientului.
Vârsta legală pentru exprimarea consimţământului informat este de 18 ani.
În cazul în care furnizorii de servicii medicale consideră că o anumită intervenţie medicală este
în interesul pacientului care nu are competenţă, iar reprezentantul legal refuză să îşi dea
consimţământul, decizia este declinată unei comisii de arbitraj de specialitate, constituită la
nivelul unităţilor sanitare. Comisia de arbitraj este constituită din 3 medici pentru pacienţii
internaţi în spitale şi din 2 medici pentru pacienţii din ambulator.
Minorii îşi pot exprima consimţământul, în absenţa părinţilor sau reprezentantului legal, în
următoarele cazuri:
- situaţii de urgenţă, când părinţii sau reprezentantul legal nu pot fi contactaţi, iar minorul are
discernământul necesar pentru a înţelege situaţia medicală în care se află;
- situaţii medicale legate de diagnosticul şi/sau tratamentul problemelor sexuale şi
reproductive, la solicitarea expresă a minorului în vârstă de peste 16 ani.
Atunci când reprezentantul legal sau ruda cea mai apropiată nu poate fi contactat, medicul poate
solicita autorizarea efectuării actului medical autorităţii tutelare sau poate acţiona fără acordul
acesteia în situaţii de urgenţă, când intervalul de timp până la exprimarea acordului ar pune în
pericol, în mod ireversibil, sănătatea şi/sau viaţa pacientului.
Persoana care a acordat îngrijirea va efectua un raport scris ce va fi păstrat la foaia de observaţie
a pacientului. Raportul va cuprinde descrierea împrejurării în care a fost acordată îngrijirea
medicală, cu precizarea elementelor ce atestă situaţia de urgenţă, precum şi a datelor din care
să rezulte lipsa de discernământ a pacientului. Raportul va cuprinde numele şi prenumele
persoanei care a acordat asistenţa medicală, data şi ora la care a fost întocmit, actul medical
efectuat în cauză, semnătura persoanei care a efectuat actul medical. În situaţia în care actul
medical a fost efectuat cu participarea mai multor persoane, se vor preciza în raport numele
tuturor persoanelor care au efectuat actul în cauză şi tipul de manevre medicale efectuate şi
raportul va fi semnat de toate aceste persoane.
În cazul în care se cere consimţământul reprezentantului legal, pacientul trebuie să fie implicat
în procesul de luare a deciziei atât cât permite capacitatea lui de înţelegere.
Atunci când, datorită unei situaţii de urgenţă, nu se poate obţine consimţământul adecvat, se va
putea proceda imediat la orice intervenţie indispensabilă din punct de vedere medical în folosul
sănătăţii persoanei vizate.
În interesul pacientului, sunt valabile şi vor fi luate în considerare autorizările şi dorinţele
exprimate anterior (consimţământul implicit) cu privire la o intervenţie medicală de către un
pacient care, în momentul noii intervenţii, nu este într-o stare care să îi permită să îşi exprime
voinţa sau dacă prin natura sa actul medical are o succesiune şi o repetabilitate specifică.

2
Obligativitatea asigurării asistenţei medicale
Medicul are obligaţia de a accepta pacientul în situaţii de urgenţă, când lipsa asistenţei medicale
poate pune în pericol, în mod grav şi ireversibil, sănătatea sau viaţa pacientului.
Medicul nu poate refuza să acorde asistenţă medicală pe criterii etnice, religioase şi orientare
sexuală sau pe alte criterii de discriminare interzise prin lege.
Medicul care a acţionat în situaţii de urgenţă, depăşindu-şi limitele competenţei, deoarece nu
era disponibil personal competent, nu va fi tras la răspundere. Dovada cazurilor în care nu este
disponibil personal medical ce are competenţă în efectuarea unui act medical se face cu acte ce
emană de la reprezentantul legal al furnizorului de servicii medicale şi care atestă personalul
existent la locul furnizării actului medical ce a fost generator de prejudicii.
Refuzul acordării asistenţei medicale poate avea loc strict în condiţiile legii sau dacă prin
solicitarea formulată persoana în cauză îi cere medicului acte de natură a-i ştirbi independenţa
profesională, a-i afecta imaginea sau valorile morale ori solicitarea nu este conformă cu
principiile fundamentale ale exercitării profesiei de medic, cu scopul şi rolul social al profesiei
medicale. În toate cazurile, medicul va explica persoanei respective motivele care au stat la
baza refuzului său, se va asigura că prin refuzul acordării serviciilor medicale viaţa sau
sănătatea persoanei în cauză nu sunt puse în pericol şi, în măsura în care refuzul este bazat pe
încălcarea convingerilor sale morale, va îndruma persoana în cauză spre un alt coleg sau o altă
unitate medicală.

Începutul şi terminarea relaţiei medic-pacient

Medicul are obligaţia să acorde asistenţă medicală unei persoane doar dacă au acceptat-o în
prealabil ca pacient.
Criteriile de acceptare ca pacient sunt următoarele:
- metoda de prevenţie, diagnostic, tratament la care urmează să fie supusă persoana în cauză
să facă parte din specialitatea/competenţa medicului;
- persoana în cauză să facă o solicitare scrisă de acordare a asistenţei medicale către medic,
cu excepţia cazurilor în care persoana este lipsită de discernământ sau a situaţiilor de urgenţă
medico-chirurgicală. Solicitarea va fi păstrată în fişa medicală sau, după caz, într-un registru
special;
- aprecierea medicului că prin acordarea asistenţei medicale nu există riscul evident de
înrăutăţire a stării de sănătate a persoanei căreia i se acordă asistenţă medicală. Aprecierea
se face după un criteriu subiectiv şi nu poate constitui circumstanţă agravantă în stabilirea
cazului de malpraxis.
Medicul se va asigura că pacientul a înţeles natura şi întinderea relaţiei medic–pacient, că are
o aşteptare corectă cu privire la rezultatele actului medical şi la serviciile medicale pe care
acesta urmează să le primească.
Odată încheiată înţelegerea medic-pacient, medicul este ţinut să aducă la îndeplinire toate
obligaţiile asumate aşa cum rezultă ele din înţelegerea părţilor sau din obiceiurile şi cutumele
profesiei medicale.
Pacientul internat are dreptul şi la servicii medicale acordate de către un medic acreditat din
afara spitalului.
Întreruperea relaţiei cu pacientul poate avea loc:
a) odată cu vindecarea bolii;
b) iniţiată de către pacient;
c) iniţiată de către medic, în următoarele situaţii:
- atunci când pacientul este trimis altui medic, furnizând toate datele medicale obţinute, care
justifică asistenţa altui medic cu competenţe sporite;
- pacientul manifestă o atitudine ostilă şi/sau ireverenţioasă faţă de medic.
3
În situaţia în care medicul doreşte întreruperea relaţiei cu pacientul, acesta va notifica
pacientului dorinţa terminării relaţiei, înainte cu minimum 5 zile, pentru ca pacientul să
găsească o alternativă, doar în măsura în care acest fapt nu pune în pericol starea sănătăţii
pacientului. Medicul trebuie să motiveze temeiul refuzului, astfel încât acesta să nu fie unul
arbitrar.

Dreptul pacientului la informaţia medicală, la confidenţialitatea informaţiilor şi la viaţă

privată
Pacientul are dreptul de a fi informat asupra stării sale de sănătate, precum şi cu privire la date
despre diagnostic şi prognostic, şi are dreptul de a cere şi de a obţine o altă opinie medicală.
Medicul va păstra secretul profesional şi va acţiona în acord cu dreptul legal al fiecărei persoane
la respectul vieţii sale private din punct de vedere al informaţiilor referitoare la sănătatea sa.
Obligaţia medicului de a păstra secretul profesional este opozabilă inclusiv faţă de membrii
familiei persoanei respective, aşadar aceştia pot fi informaţi despre evoluţia investigaţiilor,
diagnostic şi tratament numai cu acordul pacientului. Obligaţia medicului să păstreze secretul
profesional persistă şi după ce persoana respectivă a încetat să-i fie pacient sau a decedat.
Informaţiile cu caracter confidenţial pot fi furnizate numai în cazul în care pacientul îşi dă
consimţământul explicit sau dacă legea o cere în mod expres.
În cazul în care informaţiile sunt necesare altor furnizori de servicii medicale acreditaţi,
implicaţi în tratamentul pacientului, acordarea consimţământului nu mai este obligatorie.
Medicul are obligaţia morală de a aduce la cunoştinţă organelor competente orice situaţie de
care află şi care reprezintă un pericol pentru sănătatea publică, fapt ce poate implica divulgarea
de informaţii confidenţiale cu privire la pacient.

Bibliografie:
1. XXX - Legea 46/2003 privind drepturile pacientului, publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 70 din
03 februarie 2003;
2. XXX - Legea Nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sănătăţii – Răspunderea profesională a
personalului medical, publicata in Monitorul Oficial Nr. 372 din 28 aprilie 2006;
3. XXX - Ordin MS nr. 482/2007 privind aprobarea Normelor metodologice de aplicare a titlului XV
„Raspunderea civila a personalului medical si a furnizorului de produse si servicii medicale, sanitare si
farmaceutice" din Legea nr. 95/2006 privind reforma in domeniul sanatatii, publicat in Monitorul
Oficial nr. 237 din 5 aprilie 2007;
4. XXX - Codul de deontologie medicală al colegiului medicilor din România, publicat în MO nr. 298 din
7 mai 2012.

4
 ASPECTE ETICE IN TRANSPLANTUL DE ORGANE

Definitie:

Transplantul de organe poate fi definit ca o activitate medicala care se efectueaza in scop

terapeutic prin inlocuirea tesutului sau a unui organ in intregime sau partial, compromis
morfopatologic si functional din corpul unui subiect uman, cu alte structuri dovedite ca
sanatoase.

In alte cuvinte, transplantul de organe se realizeaza intre doua persoane: donatorul si

primitorul.

Donatorul de organe,este persoana in viata sau aflata in moarte cerebrala , compatibil cu un

potential primitor. Donarea se organe sau tesuturi se realizeaza intotdeauna doar in scop
terapeutic.

Primitorul de organe, este persoana care beneficiaza de realizarea unui transplant.

In momentul in care vorbim despre principiile etice de baza, urmatoarele sunt foarte relevante
in etica cercetarii clinice pe subiecti umani : autonomia,beneficienta, non-maleficienta si
justitia.

Vom prezenta in continuare, pe scurt in ce constau aceste principii [1]:

a. Principiul autonomiei ( respectul pentru persoane)

Se considera a fi o persoana autonoma, persoana care este capabila sa hotarasca in
legatura cu obiectivele personale, si sa actioneze corespunzator. Autonomia unei
persoane presupune capacitatea acesteia de a alege singura, in mod voluntar, fara a fi
influentata din parti exterioare.
Notiunea de consimtamant informat a fost introdusa in anul 1957 si reprezinta
respectarea autonomiei persoanei/pacientului.
Prin consimtamantul informat se produce recunoasterea persoanei si a drepturilor
acesteia [2].
b. Principiul binefacerii (beneficienta)
Acesta se refera la obligatia medicului de a face tot ceea ce ii sta in putinta spre binele
pacientului sau , respectiv de a maximiza posibilele beneficii si a minimiza efectele
negative si riscurile.

c.Principiul nefacerii raului (non-maleficientei)

Este constituit din mai multe actiuni care impiedica producerea daunelor

d.Principiul dreptatii (justitiei)

Cuprinde un grup de norme care au ca scop impartirea actiunilor,beneficiilor ,riscurilor si

costurilor participantilor in studii in mod egal.
Scurt istoric al transplantului de organe

1. Pe plan mondial

Primele date despre transplantul de organe de la cadavru la om dateaza din secolul IV, cand
cei doi mucenici din Roma, Cosma si Damian supranumiti ‘’doctorii fara de arginti’’, au
prelevat piciorul unui cadavru cu scopul de a-l inlocui cu piciorul gangrenat al unui
muribundă[3].

In secolul XX, s-a realizat primul transplant de rinichi in anul 1954 de catre Joseph Munay la
Boston, fiind vorba de un rinichi donat de catre fratele geaman al primitorului. Acest rinichi a
functionat timp de 8 ani.

8 ani mai tarziu, in 1962 s-a efectuat primul transplant de rinichi, acesta provenind de data
aceasta de la un cadavru. Transplantul a durat 2 ani.

Primul transplant hepatic s-a realizat in anul 1967 de catre Thomas Starzl in Statele Unite ale
Americii.

Tot in anul 1967 o alta mare reusita in istoria transplantului mondial de organe a avut loc la
Cape Town, in Africa de Sud , prin efectuarea cu success a transplantului de cord de catre
Christian Barnard.

In Statele Unite ale Americii in anul 1972 este aprobat si introdus Codul Donatorului de
organe, fapt care a permis fiecarei persoane aflate la varsta majoratului, sa-si dea
consimtamantul voluntar pentru donarea de organe [13].

Anul 1982 aduce o noua premiera mondiala in ceea ce priveste transplantul de organe, prin
efectuarea primului transplant de inima si plaman. Acest transplant a functionat timp de 5 ani.

Anul 1983, aduce introducerea pe piata a primului imunosupresor Ciclosporina, dupa ce

aceasta a fost aprobata de catre Food and Drug Administration in Statele Unite ale Americii.

Anul 1986, aduce o noua premiera in materie de transplant mondial de organe, deoarece s-a
efectuat transplantul cordului provenit de la un cimpanzeu unui copil, care a mai trait 20 de
zile in urma acestui transplant. Cazul acesta este cunoscut ca Baby-Fae.

In anul 1992, se realizeaza primul transplant de intestine subtire iar 2 ani mai tarziu, in 1994
are loc si un transplant multiplu de stomac,intestine,pancreas, ficat si rinichi. Acest transplant
s-a realizat in Marea Britanie.

Anul 1998 aduce o noua premiera mondiala in transplantul de organe. In Franta, la Lyon, are
loc primul transplant de mana, iar 2 ani mai tarziu, tot la Lyon se realizeaza primul transplant
al ambelor brate.
In anul 2000, se realizeaza prima cultura de celule stem embrionare.

In anul 2005, in Franta se efectuaeaza primul transplant de fata.

De-a lungul timpul au fost realizate si transplante de plamani si pancreas, dar acestea au avut
rate de success mai scazute.

Scurt istoric al transplantului de organe in Romania

Anul 1962 deschide in Romania drumul catre realizarea de transplante de organe [12]. In
acest an s-a efectuat primul transplant de organe. Acesta a avut loc in oftalmologie, prin
realizarea cu success a primului transplant de cornee.

In urologie, anul 1980 a adus realizarea cu succes a primului transplant renal de catre
prof.Eugen Proca. Tot in urologie, in anul 1981 la Timisoara a avut primul transplant de
rinichi provenit de la un cadavru. Interventia a fost realizata cu success de catre prof.Petru
Dragan.

Dupa anul 1995, in Romania s-au inceput demersurile pentru infiintarea retelei nationale de
transplant. Aceasta a necesitata mai multe etape, dintre care amintim:

1. Stabilirea protocolului de diagnostic si declarare a mortii cerebrale ( Prof.dr.Dan

Tubure)
2. Stabilirea conditiilor de prelevare a organelor de la donatorul decedat din punct de
vedere medico-legal ( Prof.dr.Vladimir Belis)
3. Introducerea de campanii mass-media cu scopul de a explica moartea cerebrala si de
promovare a donarii de organe

O alta mare realizare in transplantul de organe a avut loc in anul 1999, realizandu-se
transplantul de cord de catre prof.Florin Bredisteanu.

In anul 2000, prof.Irinel Popescu realizeaza primul transplant hepatic din Romania.

Aspecte legislative legate de transplantul de organe in Romania

Anul 1998 aduce introducerea Legii nr.2/1998[4] care se adreseaza transplantului de organe.
Cinci ani mai tarziu, in 2003 apare si Legea nr.104/2003 care aduce referiri la prelevarea
organelor si tesuturilor pentru transplant provenite de la cadavru.

In anul 1998 este infiintata si organizatia profesionala legata de transplantul de organe si

tesuturi, sub denumirea de ROMTRANSPLANT.

In anul 2005, se infiinteza Agentia Nationala de Transplant, care are rolul de a formula
programele nationale legate de transplantul de organe si tesuturi.

Prin Conventia europeana pt protectia drepturilor omului si a demnitatii fiintei umane fata de
aplicatiile din biologie si medicina adoptata la Oviedo in anul 1997, se mentioneaza faptul ca
prelevarea de organe si tesuturi de la o persoana in viata se face doar in scopul therapeutic al
primitorului si doar in cazul in care nu exista alte tesuturi sau organe adecavte disponibile de
la o persoana decedata. Conventia de la Oviedo a fost adoptata si in Romania in anul 2001,
prin Legea nr.17/2001[12].

Probleme etice legate de transplantul de organe si tesuturi

Pentru realizarea transplantului de organe, este necesara existenta donatorilor de organe.

Acestia pot fi: donori vii si donori decedati

1.Donorii vii

Donorul viu este subiectul uman in viata compatibil din punct de vedere genetic cu un
potential primitor, asa cum se mentioneaza in Legea nr.2/1998, Capitol 1, articol 1.

In cazul unui donor viu, aflat la varsta majoratului acesta trebuie sa-si exprime
consimtamantul in scris in mod liber, fara presiuni externe, inainte de prelevarea organelor.
Inainte de semnarea consimtamantului, potentialului donor trebuie sa i se prezinte riscurile si
consecintele ce pot aparea.

In cadrul spitalelor, este necesara existenta unei comisii formata din medici care au rolul de a
evalua motivatia donarii si pentru a se asigura de respectarea drepturior pacientului.

In unele situatii nu este necesar avizul acestei comisii. In cazul prelevarii de sange, sperma,
cap femoral sau piele. Trebuie respectat regulamentul acestei comisii in momentul in care are
loc recoltarea acestor produse biologice.

In cazul in care donorul/primitorul sau rudele lor de gradul intai, doresc pastrarea
anonimatului aceasta trebuie respectata.

Prin Legea nr.2/1998 (abrogata in prezent) este invocate faptul ca donarea de organe din
timpul vietii necesita obtinerea consimtamantului in scris pentru prelevarea si transplantul de
tesuturi si organe, iar acest act trebuie sa fie facut altruistic din dorinta de a salva o alta viata.

1. Donorii decedati:

In cazul prelevarii de organe de la persoanele decedate, aceasta se efectuaeaza dupa

confirmarea decesului de catre medici si cu consimtamantul informat din partea rudelor de
gradul intai, conform Legii nr.2/1998.

Tot in cadrul donorilor de organe decedati , sunt incluse si persoanele care si-au dat
consimtamantul informat in scris in timpul vietii cu privirea la donarea tesuturilor sau a
organelor dupa moarte.
Primitorul de tesuturi sau organe:

In vederea unui transplant de organe, potentialul primitor este persoana care va beneficia de
acel transplant. Transplantul se realizeaza in functie de criteriile medicale. Dintre acestea
putem aminti:

-urgenta transplantarii;

-posibilitatea de reusita;

- previziunea ca organul poate fi transplantat;

- prioritatea cererii;

Inainte de realizarea transplantului , potentialul primitor trebuie sa-si dea consimtamantul

informat in scris dupa ce i se vor aduce la cunostinta riscurile si beneficiile care pot aparea in
urma transplantului respectiv.

Pot aparea unele situatii delicate cu privire la realizarea transplantului. Una dintre acestea
poate aparea in cazul in care primitorul nu isi poate da consimtamantul informat si scris,
situatie in care acestea trebuie primate de la rudele de gradul intai dupa ce acestea au fost
informate cu privire la riscurile care pot aparea.

O alta situatie care poate aparea este in cazul in care primitorul nu isi poate da
consimtamantul scris si informat si nici ridele de gradul intai sau tuturele legal nu pot fi
contactati .

In aceasta situatie, se trece la efectuare transplantului atat timp cat aceasta procedura va duce
la salvarea vietii pacientului.

Consimtamantul informat in cazul transplantului de organe

Consimtamantul informat este un document legal , care trebuie semnat de catre donatorul de
organe inca din timpul vietii si prin care i se aduc la cunostinta acestuia iscurile si
consecintele care pot aparea in plan fizic , psihic si chiar in plan personal si professional in
urma operatiei de prelevare de organe[5].
La baza consimtamantului informat stau trei elemente importante: informatia, intelegerea si
voluntariatul.

1. Informatia
Nevoia informarii subiectului uman participant intr-un studiu difera de cea a unui
pacient caruia urmeaza sa i se aplice un tratament medicamentos necesar, sau care va
fi supus unei interventii in scopul salvarii vietii sale.

2. Intelegerea

Informatia oferita de catre medic pacientului sau trebuie sa fie adaptata nivelului de
inteligenta a acestuia, maturitate si limbaj. In cazurile in care comunicarea cu
pacinetul este mai dificila trebuie avuta mare grija la modul in care ii este transmisa
informatia.

3. Voluntariatul

In cazul donarii organelor spre a fi folosite in scop medical de a salva alte vieti, acest
consimtamant trebuie facut voluntar.

In cazul in care prelevarea de organe se face de la un donator decedat, aceasta se efectueaza

dupa confirmarea mortii cerebrale.

Moartea cerebrala se declara in cazul in care se instaleaza pierderea ireversibila a functiilor

cerebrale. La nivel international, s-au introdus criterii de stabilire a mortii cerebrale. Exista un
consens universal in comunitatea medicala si cu sustinerea populatiei in numeroase tari ,
asupra criteriilor de stabilire a mortii cerebrale[8,9].

Modalitati de crestere a numarului de potentiali donatori de organe

Datorita faptului ca nevoia de organe care sunt necesare in scop terapeutic , pentru a salva
vietiile unor oameni, din punct de vedere etic s-au ridicat unele intrebari. Transplantul de
organe ridica si unele provocari. Printre acestea se numara si aspect precum: stabilirea mortii,
obtinerea organului pentru a fis transplantat si cui ii revine acel organ [7].

De unde pot fi procurate organe pentru transplant? Cum pot fi convinsi oamenii, potentialii
donatori sa accepte sa doneze un organ?

Numeroase tari interzic prin lege traficul sau comertul ilegal cu organe.Pe de alta parte,
datorita acestor restrictii legislative, traficul ilegal de organe a crescut, creandu-se o adevarata
‘’piata neagra’’ in tarile mai sarace[10].
De exemplu in India, comertul cu organe este considerat ilegal dar legislatia acesteitari s-a
dovedit ineficienta in fata traficantilor de organe [10,11].

Concluzii:

In incheiere, putem concluziona ca atat donarea cat si transplantul de organe sunt foarte
importante din punct de vedere medical, iar din perspectiva etica ridica unele intrebari.

Pentru o crestere a numarului de donatori de organe,este necesara o implicare mai mare din
partea societatii si a institutiilor /organizatiilor competente prin introducerea unor programe
educative de informare si sensibilizare a populatiei cu privire la donarea de organe.

Bibliografie:

1. Beauchamp P, Childress J. Principles of Biomedical Ethics. Oxford University Press,

1979
2. Daniel Vidal ‘’Corine Pelluchon L’autonomie briesse. Bioethique et philosophie .
Archives de sciences sociale des religions.148, octombrie-decembrie 2009
3. Asandei R.M. Bioetica transplantului de organe. Revista Romana de Bioetica,
vol.3,nr.2 aprilie-iunie 2005
4. Legea nr.2/1998 privind recoltarea si transplantul de organe si tesuturi (www.cdep.ro)
5. Ioan BG, Astarastoae V. Principiul autonomiei reflectat in legislatia romaneasca
privind transplantul de tesuturi si organe.Revista Romana de Bioetica , vol.5, nr.1,
ianuarie-martie 2007
6. Legea nr.95/2006 privind Reforma in domeniul sanatatii (www.cdep.ro)
7. Veatch RM. Transplantation Ethics. Washington DC: Georgetown University Press
2000
8. US President’s Commission for the Study of Ethical Problems in Medicine and
Biomedical and Behavioral Research. Defining Death. Washington DC: Government
Printing Office 1981
9. Dossetor J.B and Daar A.S. Ethics in transplantation : allotransplantation and
xenotransplantation . In Kidney Transplantation: Principles and Practice, 5th ed
P.J.Morris , Philadelphia PA: Saunders, pp 732-44 (2001)
10. Daar AS. Money and organ procurement: narratives from the real world. In Ethical,
Legal and Social Issues in Organ Transplantation, ed T.Gutmann , AS Daar, RA Seels,
and W.Land. Lengerich: Pabst Science, pag 298-317 (2001a)
11. www.romtransplant.ro
12. Legea nr.17/2001
13. www.roportal.ro/articole
 Probleme specifice ale răspunderii medicale

1. Normele juridice care reglementează exercitarea profesiei medicale

La noi în țară primele norme juridice care au reglementat exercitarea profesiei medicale
se regăsescîn Pravilele lui Vasile Lupu și Matei Basarab (sec al XVII-lea).1
În prezent exercitarea profesiei medicale este reglementată de o serie de norme
juridice.Dintre ele amintim, în primul rând, Legea nr. 95 din 2006 privind reforma în
domeniul sănătății, cu modificările și completările ulterioare.Titlul XII cuprinde prevederi
referitoare la Exercitarea profesiei de medic. Organizarea și funcționarea Colegiului
Medicilor din România.
Profesia de medic se exercită, pe teritoriul României, de către următoarele persoanele
fizice, posesoare ale unui titlu oficial de calificare în medicină:
a) cetățeni ai statului român;
b) cetățeni ai unui stat membru al Uniunii Europene, ai unui stat aparținând Spațiului Economic
European sau ai Confederației Elvețiene;
c) soțul unui cetățean român, precum și descendenții și ascendenții în linie directă, aflați în
întreținerea unui cetățean român, indiferent de cetățenia acestora;
d) membrii de familie ai unui cetățean al unuia dintre statele prevăzute la lit. b)
e) cetățenii statelor terțe beneficiari ai statutului de rezident permanent în România;
f) beneficiari ai statutului de rezident pe termen lung acordat de către unul dintre statele
prevăzute la lit. b).
Prin titlul oficial de calificare în medicină se înțelege:
a) diplomă de medic, eliberată de o instituție de învățământ superior medico-farmaceutic
acreditată din România;
a1) adeverință de absolvire a studiilor, eliberată la cererea absolventului, ca urmare a finalizării
complete a studiilor, valabilă până la eliberarea diplomei de licență, dar nu mai mult de 12 luni
de la data emiterii;
b) certificatul de medic specialist , eliberat de Ministerul Sănătății Publice;
c) diplomă, certificatul sau un alt titlu în medicină, eliberate conform normelor Uniunii
Europene de statele membre ale Uniunii Europene, statele aparținând Spațiului Economic
European sau de Confederația Elvețiană;
d) diplomă, certificatul sau un alt titlu în medicină, dobândite într-un stat terț și recunoscute de
unul dintre statele membre prevăzute la lit. c) ori echivalate în România.
Monitorizarea și controlul exercitării profesiei de medic se realizează de către Colegiul
Medicilor din România și Ministerul Sănătății Publice, denumite în continuare autorități
competente române.
Principiile exercitării profesiei de medic:
a) Profesia de medic are ca principal scop asigurarea stării de sănătate prin prevenirea
îmbolnăvirilor, promovarea, menținerea și recuperarea sănătății individului și colectivității.
b) În vederea realizării acestui scop, pe tot timpul exercitării profesiei, medicul trebuie să
dovedească disponibilitate, corectitudine, devotament, loialitate și respect față de ființa umană.
c) Deciziile și hotărârile cu caracter medical vor fi luate avându-se în vedere interesul și
drepturile pacientului, principiile medicale general acceptate, nediscriminarea între pacienți,
respectarea demnității umane, principiile eticii și deontologiei medicale, grija față de sănătatea
pacientului și sănătatea publică

1
Crișan Traian, Medicină legală, Lito IML, 1976, pg 4;

1
e) Cu excepția cazurilor de forță majoră, de urgență ori când pacientul sau reprezentanții legali
ori numiți ai acestuia sunt în imposibilitatea de a-și exprima voința sau consimțământul,
medicul acționează respectând voința pacientului și dreptul acestuia de a refuza ori de a opri o
intervenție medicală.
f) Responsabilitatea medicală încetează în situația în care pacientul nu respectă prescripția sau
recomandarea medicală.
Este nedemn de a exercita profesia de medic:
a) medicul care a fost condamnat definitiv pentru săvârșirea cu intenție a unei infracțiuni contra
umanității sau vieții în împrejurări legate de exercitarea profesiei de medic și pentru care nu a
intervenit reabilitarea;
b) medicul căruia i s-a aplicat pedeapsa interdicției de a exercita profesia, pe durata stabilită,
prin hotărâre judecătorească sau disciplinară.
Exercitarea profesiei de medic este incompatibilă cu:
a) calitatea de angajat sau colaborator al unităților de producție ori de distribuție de produse
farmaceutice sau materiale sanitare;
b) starea de sănătate fizică sau psihică necorespunzătoare pentru exercitarea profesiei
medicale.2
Cadrul juridic general al angajării răspunderii civile a personalului medical este
reprezentat de Codul Civil. Răspunderea civilă a personalului medical este reglementată și
printr-o lege specială, Legea nr. 95 din 2006 privind reforma în domeniul sănătății, Titlul
XV.
Răspunderea disciplinară a medicului este reglementată de art. 442-451 din Legea nr.
95 din 2006 privind reforma în domeniul sănătății. Și Codul Muncii, în Capitolul II, art.
247-252 conține prevederi referitoare la răspunderea disciplinară.
Răspunderea penală a medicului este prevăzută de Codul Penal. Medicul va răspunde
penal ori de câte ori săvârșește o faptă ilicită prevăzută de legea penală română, cu excepția
situațiilor în care este incidentă vreuna din cauzele care înlătură caracterul penal al faptei.
Dintre faptele prevăzute de legea penală pentru care un medic poate fi cercetat amintim:
vătămare corporală gravă, ucidere din culpă, provocare ilegală a avortului, divulgarea
secretului profesional, luarea de mită, primirea de foloase necuvenite, falsul intelectual.

2. Prevederi legale privind răspunderea civilă profesională a personalului medical

Răspunderea civilă este o formă a răspunderii juridice care constă într-un raport de obligații în
temeiul căruia o persoană este îndatorată să repare prejudiciul cauzat altuia prin fapta sa ori, în
cazurile prevăzute de lege, prejudiciul pentru care este răspunzătoare.
În dreptul civil, în raport de izvorul din care se naște obligația de reparare a
prejudiciului, există două forme de răspundere: delictuală și contractuală.
Răspunderea civilă delictuală este obligația unei persoane de a repara prejudiciul cauzat
altuia printr-o faptă ilicită extra contractuală sau, după caz, prejudiciul pentru care este chemată
prin lege să răspundă.3
Referitor la răspunderea delictuală în Codul Civil sunt prevăzute următoarele:
”a) Orice persoană are îndatorirea să respecte regulile de conduită pe care legea sau obiceiul
locului le impune şi să nu aducă atingere, prin acţiunile ori inacţiunile sale, drepturilor sau
intereselor legitime ale altor persoane.
b) Cel care, având discernământ, încalcă această îndatorire răspunde de toate prejudiciile
cauzate, fiind obligat să le repare integral.

2
Legea 95/2006 privind reforma în domeniul sănătății, cu modificările și completările ulterioare
3
Pop Liviu, Drept Civil Român, Teoria Generală a Obligațiilor, Lumina Lex, 2000, pg. 164, 177

2
c) În cazurile anume prevăzute de lege, o persoană este obligată să repare prejudiciul cauzat de
fapta altuia.”4
Răspunderea civilă contractuală este îndatorirea debitorului unei obligații născută dintr-
un contract de a repara prejudiciul cauzat creditorului său prin faptul neexecutării lato sensu a
prestației datorate. Prin neexecutarea lato sensu a obligației se înțelege executarea ei cu
întârziere, executarea necorespunzătoare ori neexecutarea propriu-zisă totală sau parțială.5
Cadrul juridic general care reglementează răspunderea contractuală este reprezentat de Codul
Civil:
”a) Orice persoană trebuie să îşi execute obligaţiile pe care le-a contractat.
b) Atunci când, fără justificare, nu îşi îndeplineşte această îndatorire, ea este răspunzătoare de
prejudiciul cauzat celeilalte părţi şi este obligată să repare acest prejudiciu, în condiţiile legii”.6
Între cele două forme de răspundere civilă nu există deosebiri fundamentale, ambele se
angajează în prezența acelorași condiții. Astfel, atât în ipoteza răspunderii delictuale, cât și a
răspunderii contractuale este necesară întrunirea următoarelor condiții: un prejudiciu cauzat
altuia, o faptă ilicită extra contractuală sau contractuală, aducându-se prin aceasta o atingere
unui drept subiectiv, culpa sau vinovăția autorului faptei și existența unui raport de cauzalitate
între fapta ilicită și prejudiciu.7
Răspunderea civilă delictuală a medicului este reglementată de Titlul XV din Legea
95 din 2006 privind reforma în domeniul sănătății, care prevede următoarele:
a) Personalul medical răspunde civil pentru prejudiciile produse din eroare, care includ
și neglijența, imprudența sau cunoștințe medicale insuficiente în exercitarea profesiunii, prin
acte individuale în cadrul procedurilor de prevenție, diagnostic sau tratament.
b) Personalul medical răspunde civil și pentru prejudiciile ce decurg din nerespectarea
reglementărilor privind confidențialitatea, consimțământul informat și obligativitatea acordării
asistenței medicale.
c) Personalul medical răspunde civil pentru prejudiciile produse în exercitarea profesiei
și atunci când își depășește limitele competenței, cu excepția cazurilor de urgență în care nu
este disponibil personal medical ce are competența necesară.8

3. Răspunderea disciplinară a medicului în calitate de angajat al unei unități sanitare

Răspunderea disciplinară a medicului în calitate de angajat al unei unități sanitare este

menționată de Legea 95 din 2006 privind reforma în domeniul sănătății:
”Medicul răspunde disciplinar pentru nerespectarea legilor şi regulamentelor profesiei
medicale, a Codului de deontologie medicală şi a regulilor de bună practică profesională, a
Statutului Colegiului Medicilor din România, pentru nerespectarea deciziilor obligatorii
adoptate de organele de conducere ale Colegiului Medicilor din România, precum şi pentru
orice fapte săvârşite în legătură cu profesia, care sunt de natură să prejudicieze onoarea şi
prestigiul profesiei sau ale Colegiului Medicilor din România.”9
Conform Codului Muncii constituie abatere disciplinară și angajează răspunderea
disciplinară:
”…o faptă în legătură cu munca și care constă într-o acțiune sau inacțiune săvârșită cu
vinovăție de către salariat, prin care acesta a încălcat normele legale, regulamentul intern,

4
Codul Civil
5
Pop Liviu, Drept Civil Român, Teoria Generală a Obligațiilor, Lumina Lex, 2000, pg. 177
6
Codul Civil
7
Pop Liviu, Drept Civil Român, Teoria Generală a Obligațiilor, Lumina Lex, 2000, pg. 177
8
Legea 95/2006 privind reforma în domeniul sănătății, cu modificările și completările ulterioare
9
Legea 95/2006 privind reforma în domeniul sănătății, cu modificările și completările ulterioare

3
contractul individual de muncă sau contractul colectiv de muncă aplicabil, ordinele și
dispozițiile legale ale conducătorilor ierarhici.”10
Legea 95 din 2006 privind reforma în domeniul sănătății prevede care sunt sancțiunile
disciplinare:
a) mustrare;
b) avertisment;
c) vot de blam;
d) amendă de la 100 lei (RON) la 1.500 lei (RON). Plata amenzii se va face în termen de 30 de
zile de la data rămânerii definitive a hotărârii disciplinare. Neachitarea în acest termen atrage
suspendarea de drept din exerciţiul profesiei, până la achitarea sumei. Sumele provenite din
plata amenzilor se fac venit integral la bugetul Colegiului Medicilor din România;
e) interdicţia de a exercita profesia ori anumite activităţi medicale pe o perioadă de la o lună la
un an;
f) retragerea calităţii de membru al Colegiului Medicilor din România.11
Conform Codului Muncii sancțiunea disciplinară aplicabilă se stabilește în raport cu
gravitatea abaterii disciplinare săvârșite de salariat, avându-se în vedere următoarele:
”a) împrejurările în care fapta a fost săvârșită;
b) gradul de vinovăție a salariatului;
c) consecințele abaterii disciplinare;
d) eventualele sancțiuni disciplinare suferite anterior de către acesta.”12

4. Răspunderea juridică a medicului

În Constituţia României sunt prevăzute drepturile fundamentale ale omului, între care
şi dreptul la viaţă şi dreptul la integritate fizică şi psihică.
Legea nr 95/2006 defineşte personalul medical (art 642 alin 1 lit a) ca fiind reprezentat
de medicul, medicul dentist, farmacistul, asistentul medical şi moaşa care acordă servicii
medicale. Personalul medical răspunde civil pentru prejudiciile produse din eroare şi datorită
neglijenţei, imprudenţei sau a cunoştinţelor medicale insuficiente în exercitarea profesiunii
(lipsa de pregătire), urmare a unor acte individuale săvârşite în cadrul procedurilor de prevenţie,
diagnostic sau tratament.
Legea defineşte malpraxisul ca eroarea profesională săvârşită în exercitarea actului
medical sau medico-farmaceutic, generatoare de prejudicii asupra pacientului, implicând
răspunderea civilă a personalului medical şi a furnizorului de produse şi servicii medicale.
Malpraxisul este considerat eroarea sau culpa medicală, care a produs un prejudiciu.
Eroarea medicală este o greşeală specifică, pusă în legătură cu actele medicale şi care
nu poate fi comisă decât de medic sau de personalul medical. Obligaţia medicului este de a
acorda îngrijiri conştiincioase şi atente sau cu toată diligenţa, la nivelul cunoaşterii ştiinţifice
actuale. O apreciere corectă a situaţiilor de malpraxis impune ca nivelul îngrijirilor să fie
corelate cu datele ştiinţifice din momentul aplicării manoperelor sau manevrelor medicale şi în
concordanţă cu patologia prezentată de pacient.
În cazul invocării nerespectării obligaţiilor de prudenţă şi de diligenţă, persoana
prejudiciată va trebui să dovedească existenţa culpei medicului care l-a tratat. Întrucât culpa
medicului are specificitate, în susţinerea probei culpei va trebui învinsă natura confidenţială a
relaţiei medic-pacient.
Desfăşurarea activităţii medicale implică respectarea cu rigurozitate, de către medici, a
unor norme deontologice şi juridice. Normele de deontologie medicală sunt prevăzute în Codul

10
Codul Muncii, Titlul XI, Capitolul 2
11
Legea 95/2006 privind reforma în domeniul sănătății, cu modificările și completările ulterioare
12
Codul Muncii, Titlul XI, Capitolul 2

4
de deontologie medicală, care enunţă că sănătatea omului reprezintă ţelul suprem al actului
medical, obligaţia medicului constând în apărarea sănătăţii fizice şi mentale a omului, în
uşurarea suferinţelor, în respectarea vieţii şi demnităţii persoanei umane, fără discriminări în
funcţie de vârstă, sex, rasă, etnie, religie, naţionalitate, condiţie socială, ideologie politică sau
din orice alt motiv, în timp de pace, precum şi în timp de război.
În cazul în care conduita culpabilă a medicului are ca finalitate producerea unui prejudiciu
pacientului, atunci intervine răspunderea civilă delictuală pentru malpraxis.
Legea nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sănătăţii defineşte malpraxisul ca fiind
eroarea profesională săvârşită în exercitarea actului medical sau medico-farmaceutic,
generatoare de prejudicii asupra pacientului, implicând răspunderea civilă a
personalului medical şi a furnizorului de produse şi servicii medicale, sanitare şi
farmaceutice.
Răspunderea civilă delictuală a medicului rezultă din obligaţia civilă de reparare a
prejudiciului cauzat de o faptă ilicită. În cazul în care, prin fapta ilicită, au fost încălcate şi
norme de drept penal, iar fapta întruneşte elementele constitutive ale unei infracţiuni, atunci va
fi antrenată şi răspunderea penală a persoanei vinovate, alături de răspunderea civilă.
În cele mai multe cazuri, actele de malpraxis sunt comise din culpă (eroare, greşeală)
de către personalul medical. La nivelul fiecărei autorităţi publice judeţene funcţionează o
comisie de monitorizare şi competenţă profesională pentru cazurile de malpraxis.
Medicul va răspunde şi civil pentru prejudiciile produse din eroare sau neglijenţă,
imprudenţă sau cunoştinţe medicale insuficiente pentru exercitarea profesiunii; prin acte
individuale în cadrul procedurilor de prevenţie, diagnostic sau tratament; prin
nerespectarea reglementărilor legale privind confidenţialitatea, consimţământul
informal şi obligativitatea acordării asistenţei medicale; prin depăşirea limitelor
competenţei, exceptându-se cazurile de urgenţă în care nu este disponibil personal
medical cu competenţa necesară.
Medicul nu va fi răspunzător pentru prejudiciile produse în exercitarea
profesiunii sale în cazul în care acestea se datorează condiţiilor de lucru, dotării
insuficiente cu echipament, infecţiilor nosocomiale, efectelor adverse, complicaţiilor şi
riscurilor în general acceptate ale metodelor de investigaţie şi tratament, viciilor ascunse
ale materialelor sanitare, şi în cazul în care medicul acţionează cu bună-credinţă în
situaţii de urgenţă.
Răspunzătoare vor fi şi unităţile sanitare, în calitate de furnizori de servicii medicale,
pentru prejudiciile produse pacienţilor ca urmare a serviciilor prestate, generate de viciile
ascunse ale echipamentelor medicale, ale substanţelor medicamentoase şi ale materialelor
sanitare ori generate de furnizarea necorespunzătoare a utilităţilor. Precizăm că este obligatorie
încheierea de către personalul medical care acordă asistenţă medicală, a unei asigurări de
malpraxis pentru cazurile de răspundere civilă profesională pentru prejudiciile cauzate prin
actul medical.
Personalul medical răspunde civil pentru prejudiciile produse în exercitarea
profesiei şi atunci când îşi depăşeşte competenţele, cu excepţia cazurilor de urgenţă în
care nu este disponibil personal medical ce are competenţă necesară.
Dovada cazurilor în care nu este disponibil personal medical ce are competenta în
efectuarea unui act medical se face cu acte ce emana de la reprezentantul legal al furnizorului
de servicii medicale şi care atesta personalul existent la locul furnizării actului medical ce a
fost generator de prejudicii.
Persoanele implicate în actul medical răspund proporţional cu gradul de vinovăţie al
fiecăruia, în cazul producerii unui prejudiciu. Stabilirea gradului de vinovăţie se face de către
instanţa judecătorească competenta, potrivit legii.

5
 Personalul medical nu este răspunzător pentru daunele şi prejudiciile produse în
exercitarea profesiunii, în cazurile prevăzute de lege.
Personalul medical răspunde direct în situaţia în care s-a stabilit existenta unui caz de
malpraxis.
Unităţile sanitare publice sau private, în calitate de furnizori de servicii medicale,
răspund civil, potrivit dreptului comun, pentru prejudiciile produse în activitatea de prevenţie,
diagnostic sau tratament, în solidar cu personalul medical angajat, pentru prejudiciile produse
de acesta.
Pentru prejudiciile cauzate în mod direct sau indirect pacienţilor, generate de
nerespectarea reglementarilor interne ale unităţii sanitare, răspund civil unităţile sanitare
publice sau private.
Acordul pacientului informat
Acordul scris al pacientului, necesar potrivit legii sănătăţii, trebuie să conţină în mod
obligatoriu cel puţin următoarele elemente:
a) numele, prenumele şi domiciliul sau, după caz, reşedinţa pacientului;
b) actul medical la care urmează a fi supus;
c) descrierea, pe scurt, a informaţiilor ce i-au fost furnizate de către medic, medicul dentist,
asistentul medical/moaşa;
d) acordul exprimat fără echivoc pentru efectuarea actului medical;
e) semnătura şi data exprimării acordului.
Acordul scris constituie anexa la documentaţia de evidenţă primară. În cazurile în care
pacientul este lipsit de discernământ, iar medicul, medicul dentist, asistentul medical/moaşa nu
pot contacta reprezentantul legal sau ruda cea mai apropiata, datorita situaţiei de urgenţă, şi nu
se poate solicita nici autorizarea autorităţii tutelare, deoarece intervalul de timp până la
exprimarea acordului ar pune în pericol, în mod ireversibil, sănătatea şi viata pacientului,
persoana care a acordat îngrijirea va efectua un raport scris ce va fi pastrat la foaia de observaţie
a pacientului.
Raportul va cuprinde descrierea împrejurării în care a fost acordata îngrijirea medicalî,
cu precizarea elementelor ce atesta situaţia de urgenta, precum şi a datelor din care sa rezulte
lipsa de discernământ a pacientului.
Raportul va cuprinde numele şi prenumele persoanei care a acordat asistenta medicala,
data şi ora la care a fost întocmit, actul medical efectuat în cauza, semnătura persoanei care a
efectuat actul medical. În situaţia în care actul medical a fost efectuat cu participarea mai multor
persoane, se vor preciza în raport numele tuturor persoanelor care au efectuat actul în cauza şi
tipul de manevre medicale efectuate şi raportul va fi semnat de toate aceste persoane.
Medicul, medicul dentist, asistentul medical/moaşa au obligaţia să acorde asistenţă
medicală unei persoane doar daca au acceptat-o în prealabil ca pacient.
Criteriile de acceptare ca pacient sunt următoarele:
a) metoda de prevenţie, diagnostic, tratament la care urmează sa fie supusa persoana în cauza
să facă parte din specialitatea/competenţa medicului, medicului dentist, asistentului
medical/moaşei;
b) persoana în cauza sa facă o solicitare scrisa către medic, medicul dentist, asistentul
medical/moaşa de acordare a asistentei medicale, cu excepţia cazurilor în care persoana este
lipsită de discernământ sau a situaţiilor de urgenţă medico-chirurgicală. Solicitarea va fi
păstrată în fişa medicala sau, după caz, intr-un registru special;
c) aprecierea medicului, medicului dentist, asistentului medical/moaşei ca prin acordarea
asistentei medicale nu exista riscul evident de înrăutăţire a stării de sănătate a persoanei căreia
i se acordă asistenţă medicală. Aprecierea se face după un criteriu subiectiv şi nu poate constitui
circumstanţa agravantă în stabilirea cazului de malpraxis.

6
 Intreruperea relaţiei cu pacientul se face de către medic, medicul dentist,
asistentul medical/moaşa în cazurile prevăzute de Legea nr. 95/2006, cu modificările şi
completările ulterioare.
În situaţia în care medicul doreşte întreruperea relaţiei cu pacientul, acesta va notifica
pacientului dorinţa terminării relaţiei, înainte cu minimum 5 zile, pentru ca pacientul sa
găsească o alternativă, doar în măsura în care acest fapt nu pune în pericol starea sănătăţii
pacientului. Medicul trebuie să motiveze temeiul refuzului, astfel încât acesta să nu fie unul
arbitrar.
În situaţia în care nu exista ghiduri de practică aprobate la nivel naţional, în specialitatea
respectivă, în acordarea asistenţei medicale europene, personalul medical are obligaţia aplicării
standardelor recunoscute de comunitatea medicală a specialităţii respective.
Fiecare furnizor de servicii medicale va respecta standarde europene recunoscute de
comunitatea medicala a specialităţii respective, standarde ce vor putea fi actualizate periodic,
în funcţie de dezvoltarea ştiinţifică medicală.
Personalul medical incheie asigurare de malpraxis, în condiţiile legii, fiind o
condiţie obligatorie pentru angajare. Asigurarea va fi reînnoită la expirarea perioadei de
valabilitate şi va fi depusă, în copie, la angajator. În situaţia în care nu exista contract de
munca, copia asigurării va fi înaintată reprezentantului legal al furnizorului de produse,
servicii medicale sau farmaceutice, la care persoana asigurată îşi desfăşoară activitatea.
Persoanele prejudiciate printr-un act de malpraxis se pot adresa fie Comisiei de
monitorizare şi competenţă profesională pentru cazurile de malpraxis, fie instanţei
judecătoreşti competente, potrivit legii.
În situaţia în care are loc sesizarea Comisiei de monitorizare şi competenţă profesională
pentru cazurile de malpraxis ori a instanţei judecătoreşti competente de către persoanele care
au acest drept, potrivit legii, Comisia stabileşte prin decizie dacă a fost sau nu un caz de
malpraxis.
Decizia se comunica persoanelor implicate în termen de 5 zile calendaristice. Aceasta
poate fi contestată de către asigurator sau părţile implicate la instanţa judecătorească
competentă, în termen de 15 zile calendaristice de la data comunicării acesteia.
În situaţia în care Comisia a stabilit existenta unei situaţii de malpraxis, instanţa
judecătorească competenta poate, la cererea persoanei prejudiciate, să oblige persoana
responsabilă la plata despăgubirilor. Despăgubirile pentru un act de malpraxis se pot stabili pe
cale amiabilă în cazul în care rezultă cu certitudine răspunderea civilă a asiguratului.

7
 Probleme etice ale începutului vieţii

1. Definiţia vieţii, diverse concepte privind momentul începutului vieţii şi obligaţia

respectării vieţii umane

Definirea noţiunii de „viaţă” în contextul complex al eticii începutului vieţii este

complicată. Dicţionarul explicativ al limbii române oferă variate definiţii ale vieţii, printre care:
„formă superioară de mişcare a materiei ce apare pe o anumită treaptă a dezvoltării acesteia şi
care reprezintă o sinteză a proceselor biologice, fizice, chimice, mecanice care au loc în
organism”, sau „timp cuprins între naşterea şi moartea cuiva”. Adjectivul „viabil” poate fi
atribuit fiinţei „care prezintă condiţiile, calităţile necesare pentru a dura, a se menţine, a se
dezvolta”, iar „viu” este adjectivul ce poate fi atribuit celui „care se află în viaţă, care trăieşte”.
Pentru geneticienii creştini viaţa începe în momentul fecundaţiei. Fertilizarea celulei ou
este un eveniment ce înseamnă apariţia unei noi vieţi care trebuie considerată ca atare şi
protejată. Acesta este punctul de vedere adoptat de Pitagora care spunea că sufletul omenesc
este creat în momentul concepţiei, iar sufletul, distinct de corp, este nemuritor şi se reîntrupează
în existenţe succesive, de Hipocrate, de către asirieni şi islamici, de către religiile de tip budist
şi hindus, de Biserica ortodoxă şi doctrina catolică.
Primele interpretări creştine asupra începutului vieţii apar în Vechiul Testament care
cuprinde pasaje despre dezvoltarea copilului nenăscut. În Psalm 139:13-16 se prezintă creşterea
copilului din ceva fără formă la ceva dezvoltat şi complet, dar nu există distincţie clară despre
momentul când se obţin părţile corpului fetal şi nici dacă această achiziţie a formelor înseamnă
şi achiziţia umanităţii. Se face referire la intervenţia lui Dumnezeu în procesul creşterii şi
dezvoltării embrionului, acesta fiind un proces divin ce nu trebuie întrerupt de intervenţia
omului.
Conform Noului Testament, dragostea lui Dumnezeu face posibilă viaţa creştinilor. Nu este
însă marcat momentul în care Dumnezeu îşi trimite dragostea către făt, şi dacă această dragoste
include şi viaţa potenţială, sau dacă există un punct în dezvoltare în care sufletul este insuflat
embrionului.1
„Animarea” sau „însufleţirea” este un concept filosofic apărut prima dată la Aristotel şi
care înseamnă asocierea sufletului la viaţă şi individualitate. Aristotel susţinea că atunci când
sufletul se adaugă materiei din uter se creează o fiinţă individuală, cu formă şi raţiune umană
şi că acest proces ar avea loc în a 40-a zi de la concepţie pentru fătul de sex masculin şi în a
90-a zi de la concepţie pentru fătul de sex feminin. Această diferenţă era explicată prin aceea
că bărbaţii erau mai activi decât femeile şi deci erau mai rapizi în dezvoltare, în obţinerea unui
suflet.
Iudaismul conservator şi ortodox acordă semnificaţie şi importanţă embrionilor după
patruzeci de zile de la concepţie. Ramurile Sunni şi Shia ale Islamului consideră că
„însufleţirea” (condiţie esenţială pentru ca un embrion să fie considerat fiinţă, persoană) are
loc în jurul celei de-a patra luni de sarcină.2
Din punct de vedere ştiinţific, metabolic şi genetic nu există un moment al fertilizării, o
secundă în care apare o nouă viaţă, fertilizarea nefiind un proces instantaneu, ci unul care se
desfăşoară pe o durată de 12-24 ore, la care se adaugă alte 24 de ore pentru completarea formării
unei individualităţi diploide. Cel mai răspândit argument împotriva ideii că viaţa începe în
momentul fertilizării a fost numit „argumentul îngemănării”. Punctul principal al acestui

1
Scripcaru Gh., Astarastoae V., Scripcaru C., Principii de bioetică, deontologie şi drept medical, Ed. Omnia, Iaşi,
1994.
2
Cubasa I. M., Când începe viaţa umană?, Revista Română de bioetică, Vol. 5, nr. 2, aprilie-iunie 2007.
1
argument îl constituie faptul că un zigot este unic faţă de părinţii săi din momentul în care se
formează un organism diploid, dar este posibil ca zigotul să se dividă în doi sau mai mulţi zigoţi
până în 14-15 zile după fertilizare.3
Unii embriologi susţin că evenimentul gastrulării, adică al formării celor trei foiţe
embrionare din care derivă toate organele şi ţesuturile, ar reprezenta originea vieţii.
Evenimentul se produce în a treia săptămână de dezvoltare a oului. După gastrulare, zigotul,
devenit embrion, este destinat a forma nu mai mult decât o singură fiinţă umană. Susţinătorii
acestui punct de vedere argumentează existenţa unei diferenţe între o individualitate umană şi
o persoană umană. Zigotul este unic atât numeric, cât şi ca individualitate umană. Totuşi,
întrucât individualitatea nu este sigură până când implantarea nu este completă şi pentru că
individualitatea este o condiţie necesară pentru statutul de persoană, zigotul nu este încă o
persoană umană.
Ştiinţa atestă o serie de etape în dezvoltarea zigotului şi a fătului, şi anume:
- la 8 săptămâni embrionul posedă o schiţă de sistem nervos (circuite tri-neuronale, baza a
unui sistem nervos necesar gândirii raţionale) şi dezvoltă reflexe simple ca răspuns al
sistemului nervos;
- la 12 săptămâni fătul are toate organele definitiv conturate, funcţionează sistemul
cardiovascular, digestiv, excretor, el se mişcă, îşi schimbă expresia feţei, lipsindu-i doar
respiraţia, cu alte cuvinte este un om în miniatură;
- în a 20-a săptămână de viaţă embrionară se definitivează formarea talamusului, regiune a
creierului implicată în integrarea informaţiilor;
- între a 24-a şi a 27-a săptămână de la concepţie apare un traseu EEG recogniscibil (baza
punctului de vedere neurologic asupra începutului vieţii umane);
- după 25 de săptămâni de gestaţie fătul poate respira, fiind definitivată formarea plămânilor
(precocitatea viabilităţii extrauterine, deşi susţinută de tehnologia modernă, ridică
probleme legate de dezvoltare tehnico-medicală a diferitelor ţări, feţii născuţi prematuri în
ţările dezvoltate având şanse mult mai mari de supravieţuire decât cei din ţările sărace);
- celulele nervoase se înmulţesc şi se diferenţiază până la sfârşitul celui de-al II-lea trimestru
de sarcină, dar totuşi până în luna a 7-a se stabilesc puţine conexiuni neuronale; în
trimestrul al III-lea de sarcină se produce maturarea cortexului cerebral, esenţială pentru
achiziţia umanităţii.4
Naşterea copilului constituie o nouă sursă de speculaţii filosofice. S-au construit doctrine
filosofice considerând naşterea ca eveniment definitoriu pentru începutul vieţii umane.
Platon este unul dintre adepţii doctrinei conform căreia ceea ce se petrece în uterul femeii
până la naştere nu are nicio importanţă, contează doar copilul născut. El credea ca sufletul
omenesc nu intră în corp decât la naştere şi concepţia sa a fost determinantă pentru societatea
antică romană. Seneca readuce în discuţie ideea „însufleţirii”, dar susţine că aceasta s-ar
produce la naştere.
Credinţa iudaică precizează că drepturile depline ale vieţii sunt dobândite la naştere. Viaţa
începe odată cu expulzia capului, acest eveniment dând copilului statut de fiinţă umană. Fătului
îi este garantată recunoaşterea ca fiinţă umană, dar aceasta nu egalează viaţa mamei şi poate fi
sacrificat dacă viaţa ei este în pericol. În alte scrieri ale rabinilor acest termen apare la 13 zile
de viaţă postnatală pentru nou-născutul la termen.
Islamul încurajează numai procrearea asistată medical intra-conjugală, mai ales că adopţia
nu este permisă, iar orice implicare a unui donor este considerată adulter. Embrionii

3
Slack J.W., From Egg to Embryo, Cambridge University Press, 1993.
4
Bulgaru Iliescu D., Ioan B., Avortul - între libertatea procreaţiei şi drepturile fiinţei nenăscute, Revista
Română de bioetică, Vol. 3, nr. 2, aprilie-iunie 2005.
2
supranumerari pot fi folosiţi de cuplu sau pot fi donaţi pentru cercetare (cu acordul expres al
cuplului).5
În Japonia începutul vieţii este asociat primului ţipăt al nou-născutului, în nordul Ghanei se
consideră a 7-a zi de la naştere ca începutul vieţii, iar pentru aborigenii Ayata (Bolivia) o nouă
viaţă se dobândeşte la botez (adică la 2-3 ani). Aşadar perioada de „urmărire” pentru stabilirea
momentului începutului vieţii nu este foarte scurtă, ea începând în momentul concepţiei şi
întinzându-se până către 2-3 ani.6
Unii filosofi contemporani printre care M. Tooley şi P. Singer disting între noţiunile de
fiinţă umană şi persoană umană, considerând ca element definitoriu conştiinţa de sine. Ei arată
că numai având conştiinţă de sine o fiinţă devine persoană, capătă demnitate umană şi are
dreptul moral la viaţă.7,8 Se pune atunci problema zigotului, a nou-născutului, a copilului mic
până la 2-3 ani, a bolnavilor comatoşi sau cu degradarea funcţiilor mentale. Ei nu au încă
respectiv nu mai au conştiinţă de sine; înseamnă aceasta că nu sunt consideraţi persoane şi că
nu au dreptul la viaţă?
Aşadar filosofii din toate timpurile şi oamenii de ştiinţă au stabilit câteva momente-cheie
care ar putea să reprezinte în opinia lor momentul de început al vieţii umane. Fiecare dintre ei
are propriile argumente pentru reperul ales. Privind în ansamblu este dificil de precizat care din
evenimentele enumerate este definitoriu pentru începutul vieţii umane şi dacă trebuie respectată
viaţa în general sau fiinţa umană ca persoană însufleţită.
Opinia ştiinţifică actuală înclină spre a susţine că viaţă are numai un organism autonom,
adică un făt mai mare de 3 luni, eventual 24 de săptămâni, opinie care se raliază celei general
acceptate în comunitatea medicală şi anume că viabilitatea este capacitatea de a supravieţui în
afara uterului chiar şi pentru o secundă după naştere.

2. Statutul embrionului uman

Statutul juridic şi moral al embrionului

Problemele morale legate de începutul vieţii derivă, în cea mai mare parte, din relaţia
materno-fetală, aşa cum este ea acceptată, percepută de către mamă, medic, societate. Fetusul
devine un pacient în momentul în care femeia însărcinată s-a adresat sistemului medical. În
acest moment pot să apară obligaţii conflictuale de fidelitate sau loialitate „divizată”. De
exemplu, o cezariană realizată la finalul sarcinii poate declanşa o disensiune între starea de
sănătate sau chiar lupta pentru supravieţuirea fătului şi dorinţele femeii gravide. În prezent se
acceptă că regulile de confidenţialitate şi consimţământ informat permit ca interesele femeii
însărcinate să predomine în faţa celor fetale.
La întrebarea dacă embrionul are drepturi, răspunsul din punct de vedere juridic, în
majoritatea ţărilor, este negativ. Doar după naştere se poate spune că nou-născutul viabil deţine
drepturi. De remarcat că această decizie legală vine în contradicţie cu unele considerente
morale potrivit cărora embrionul trebuie să aibă drepturi pentru a fi protejat.
Dacă ar fi să considerăm că fătul are drepturi, ar trebui să deliberăm dacă, şi în ce condiţii,
acestea le pot întrece pe ale mamei. Există două curente morale în acest sens: Susţinătorii
„dreptului la viaţă” (mişcarea pro-life) revendică drepturile fătului, care datorită inocenţei şi
neajutorării, lui trebuie să fie apărat, iar susţinătorii „dreptului de a alege” (mişcarea pro-
5
Stan G., Teologie şi bioetică, Ed. Biserica Ortodoxă, Alexandria 2001.
6
Astarastoae V., Ungureanu M. C., Stoica O., Probleme etice şi legale ale noilor tehnologii reproductive, Revista
Română de bioetică, Vol. 1, nr. 2, aprilie-iunie 2003.
7
Singer P., The expanding circle: Ethis and Sociobiology, Farrar, Straus & Giroux, New York, 1981.
8
Tooley M., Abortion and Infanticide, în Singer P, editor, Applied Ethics, Oxford University Press, Oxford,
1986.
3
choice) consideră că o respectare absolută a drepturilor fătului îl plasează într-o poziţie
superioară oricui, deşi în realitate nimeni nu se bucură de o protecţie completă a drepturilor
sale.
Unii ezită în a acorda vreun drept embrionilor pentru că nu îi recunosc drept persoane, ci
mai curând fiinţe umane sau organisme. Din această perspectivă embrionii sunt doar persoane
potenţiale, dar pentru că nu au raţiune sau memorie nu pot deţine acelaşi statut ca şi fiinţele
umane care sunt persoane.9
Embrionul constituie principalul element al biotehnologiei umane. Modul în care se
dezvoltă embrionul şi în care se manifestă genele, precum şi posibilitatea de a le modifica sau
de a le influenţa, rămân în continuare în centrul preocupărilor cercetătorilor din întreaga lume.
Dar cea mai acută problemă care se pune este aceea a legitimităţii experienţelor pe embrioni.
Problemele legate de manipularea genetică a celulelor embrionare, a ţesuturilor şi a altor
părţi ale embrionului, precum şi folosirea lor ca surse de materie terapeutică şi pentru
experienţe stârnesc aprinse controverse.
Garanţia protecţiei pe care o avem fiecare dintre noi, în virtutea căreia nu putem fi folosiţi
şi nu se pot face experimente pe noi fără consimţământul nostru, derivă din diferenţele de ordin
moral care există între noi şi restul fiinţelor şi din trăsăturile morale relevante de care dispunem.
Din orice punct de vedere am aborda subiectul experienţelor pe embrioni, există un aspect
pe care nu îl putem ignora, şi anume statutul moral al embrionului.
Prelevarea de celule stem embrionare implică distrugerea embrionului. Aceasta explică în
mare parte refuzul susţinătorilor dreptului la viaţă de a accepta aceste tehnici chiar de la
începutul practicării lor, precum şi, a fortiori, de a crea ceva ce ei numesc „o fiinţă în devenire”.
Viziunea susţinătorilor acestei doctrine, sintetizată de membrii Universităţii Catolice din
Louvain (Franţa) şi care reprezintă o încercare de a demonstra de ce este moralmente
inacceptabilă autorizarea cercetărilor în acest domeniu, evocă prezenţa a patru elemente
constitutive ale statutului etic al embrionului uman:10
Elementul biologic: chiar dacă nu se poate stabili obiectiv care este momentul în care, după
fuzionarea gameţilor, embrionul uman devine un individ „personalizat”, acesta aparţine, prin
natura sa biologică, speciei umane şi deci nu va putea fi niciodată considerat un simplu material
biologic, echivalent materialului animal.
Elementul relaţional: Demnitatea asociată fiinţei umane nu este definită doar de natura sa
biologică. Pentru a exista, un individ are nevoie de recunoaştere din partea celorlalţi membri ai
comunităţii umane. Astfel, demnitatea umană este o rezultantă etică a civilizaţiei,
indispensabilă constituirii psihicului uman şi societăţii umane.
Din această perspectivă, embrionul uman poate fi considerat o „potenţialitate”, acceptat şi
recunoscut ca „persoană umană”. Aceasta nu înseamnă că ar fi posibilă realizarea acestei
recunoaşteri pentru fiecare embrion existent. Astfel, în cadrul fecundării in vitro, este necesară
formarea de embrioni supranumerari pentru a se asigura naşterea unui produs de concepţie
(aceeaşi pierdere de embrioni survenind şi în cadrul procreării naturale)
Elementul simbolic: Demnitatea persoanei, ca şi creaţie culturală umană imaterială, nu
capătă consistenţă decât prin prisma acţiunilor concrete care o simbolizează. Acest ansamblu
simbolic formează un tot care depăşeşte limitele fiinţelor umane existente. Toate limitările
acestui suport simbolic, de exemplu manipularea a ceea ce a fost sau va fi uman (de la celule
până la organe), riscă să ducă la diminuarea respectului efectiv faţă de fiinţele umane existente,
aceasta fiind în mod special relevant în cazul embrionilor umani.

9
Ioan B., Gavrilovici C., Astărăstoae V., Bioetica – cazuri celebre, Ed. Junimea, Iaşi, 2005.
10
Sandra Franrenet, Recherche sur les cellules souches humaines: Etat des lieux depuis la révision des lois de
bioéthique de 2004, Etudes et Synthèses, Paris, 2005.
4
 Alţi teoreticieni ai eticii medicale consideră că atâta timp cât embrionul uman nu poate fi
considerat, prin ceea ce reprezintă el, diferit semnificativ de alte fiinţe pe care le considerăm
inferioare din punct de vedere moral, dacă nu are nici o reacţie, nici o senzaţie şi organele sale
nu funcţionează, nu avem suficiente motive pentru a-i conferi o importanţă morală superioară.
Deci singura variantă care ne mai rămâne de luat în calcul constă în potenţialul său, în
apartenenţa sa la rasa umană şi în posibilitatea de a se dezvolta într-o fiinţă umană.
Împotriva acestui argument, al potenţialului în favoarea semnificaţiei morale a
embrionului, se poate aduce în discuţie faptul că, pentru a se transforma în ceva superior, o
anumită entitate este supusă schimbărilor de tot felul şi deci nu am avea nici un motiv să o
tratăm ca şi cum ar fi trecut deja prin aceste schimbări.
Pe de altă parte, ovulul şi sperma la un loc, dar încă neunite, au acelaşi potenţial ca şi ovulul
fecundat. Din acest punct de vedere este normal să considerăm că dacă există ceva care poate
să devină un ovul fecundat, iar acest ovul fecundat poate să devină un embrion, atunci acel
ceva are potenţialul unui embrion. În plus, ovulele celor mai multe specii, inclusiv ale omului,
pot fi stimulate să se dezvolte şi fără fecundare. Acest lucru se întâmplă aleatoriu, putând fi o
explicaţie pentru presupusele sarcini ale unor mame fecioare, partenogeneza neproducând însă
decât embrioni de sex feminin.
În zilele noastre poate fi indusă o dezvoltare de tip partenogenetic la embrionii dezvoltaţi
in vitro, fapt care demonstrează că ovulul uman poate fi considerat o etapă de sine stătătoare în
dezvoltarea individului uman, la fel ca şi embrionul, ambele conţinând un potenţial individ,
care în condiţii prielnice poate creşte şi ajunge la maturitate.11
Embrionul uman - sursă de celule stem
Celulele stem umane sunt foarte heterogene din punct de vedere al modului lor de
producere, al potenţialului lor şi mai ales din punctul de vedere al originii lor. În funcţie de
acest ultim aspect se disting celule stem adulte şi embrionare. Celulele stem sunt cele care
păstrează capacitatea de a reproduce celule identice lor, sau care se pot diferenţia în unul sau
mai multe tipuri tisulare (neuronal, hematopoietic, muscular, hepatic, osos, cartilaginos etc.),
în funcţie de factorii de creştere şi de mediul în care sunt cultivate.
Din punct de vedere al modului lor de producere, celulele stem pot proveni: din organe şi
ţesuturi adulte, din sângele cordonului ombilical, de la fetuşi rezultaţi în urma întreruperilor de
sarcină şi de la embrioni. Acestea din urmă pot proveni fie de la embrioni supranumerari
produşi în cadrul fertilizării in vitro, fie de la embrioni produşi cu scop ştiinţific, fie de la
embrioni produşi prin transfer celular (clonare).
Din punct de vedere al potenţialului lor, celulele stem se împart în:
- Totipotente, capabile să permită dezvoltarea unui individ complet şi a anexelor (placentă şi
membrane) indispensabile vieţii intrauterine. Este cazul ovulului fecundat la zigot şi al
celulelor embrionare până la stadiul de 8 celule (blastomer). După acest stadiu, totipotenţa
celulelor este pierdută.
- Pluripotente, capabile să formeze toate ţesuturile organismului; sunt reprezentate în
principal de celulele stem embrionare până la stadiul de blastocit (de la a V-a până la a VII-
a zi după fecundare). Acestea nu sunt capabile să formeze placenta şi membranele necesare
unei sarcini viabile.
- Multipotente, prezente la nivelul ţesuturilor fetale sau adulte, pot da naştere mai multor tipuri
de celule, dar sunt deja angajate într-un program tisular specific. Este cazul celulelor stem
hematopoietice din măduva osoasă adultă şi a sângelui de la nivelul cordonului ombilical

Vicoleanu S. A., Carasevici B., Aspecte etice ale cercetarii pe embrioni umani, Revista Română de bioetică,
11

Vol. 5, nr. 2, aprilie-iunie 2007.

5
 fetal, care sunt la originea tuturor celulelor sanguine (globule roşii, globule albe şi
trombocite).
- Unipotente, care nu pot forma decât un singur tip de celule diferenţiate, cum ar fi keratocitele
sau hepatocitele.
Cercetările au demonstrat că celulele stem embrionare au capacitatea de a se multiplica
foarte rapid şi, mai important, de a se diferenţia în toate celulele corpului uman. Celulele stem
adulte, în pofida caracteristicilor lor foarte interesante, nu oferă aceleaşi posibilităţi. Ele posedă
o capacitate proliferativă limitată comparativ cu celulele embrionare, numărul lor diminuă cu
vârsta şi plasticitatea lor este inferioară. Celulele somatice adulte produse la nivelul cordonului
ombilical prezintă la rândul lor anumite inconveniente, deoarece sângele este prezent în această
zonă doar în cantităţi foarte mici, astfel că numărul celulelor este limitat.12
Embrionii umani folosiţi în cercetare sau în scopuri terapeutice provin în primul rând dintre
cei crescuţi in vitro, chiar dacă unii au fost prelevaţi de la mamă, nu ca ovule, ci ca embrioni
în faza iniţială după ce au fost fecundaţi in vivo. O a doua sursă o constituie cea a embrionilor
proveniţi din avorturi.
În funcţie de scopul pentru care au fost dezvoltaţi, embrionii crescuţi in vitro se împart de
asemenea în mai multe categorii:
- embrioni normali, dezvoltaţi în vederea implantării la o mamă;
- embrioni de rezervă proveniţi în urma tratamentului hormonal care produce supraovulaţia
la femei; aceşti embrioni de rezervă pot fi normali sau anormali, dar de cele mai multe ori
nici cei normali nu ajung să fie implantaţi deoarece sunt mai mulţi decât ar fi necesar;
- embrioni prelevaţi de la femeile care doresc să fie sterilizate şi sunt întrebate dacă sunt de
acord să-şi doneze ovulele pentru cercetare. Aceste ovule sunt ulterior fecundate şi
embrionii rezultaţi constituie grupul „embrionilor de cercetare”.
Între embrionii de rezervă şi cei de cercetare există o singură diferenţă, şi anume că
embrionii de rezervă sunt produşi pentru a creşte probabilitatea de reuşită a unei sarcini, iar
ceilalţi sunt produşi pentru a face diverse studii sau pentru a oferi o sursă de ţesut şi de celule
în scopul unor cercetări efectuate pentru descoperirea remediului anumitor boli.13
Din perspectiva etică în literatura de profil nu sunt percepute diferenţe semnificative între
cele două categorii de embrioni deoarece, aşa cum se ştie, preţul producerii unei naşteri vii într-
o relaţie sexuală normală reprezintă statistic pierderea între unu şi trei embrioni în avorturile
spontane timpurii sau în imposibilitatea de a face un implant corect. Aşadar, se consideră ca
dacă nu e nimic greşit în încercarea de a face copii cu acest preţ, atunci nu poate fi rău nici să
încerci salvarea vieţilor unor oameni cu acelaşi preţ.14
Soarta „excesului de embrioni” rezultat în urma tehnologiilor de fertilizare in vitro
reprezintă o problemă etică majoră. Conflictul dintre dreptul la procreere al cuplului steril şi
dreptul la viaţă al acestor embrioni este foarte acut, generând poziţii etice radical antagonice
vis-a-vis de noile tehnici reproductive, mai ales din partea Bisericii. Într-adevăr, nici una din
variantele propuse nu este satisfăcătoare din punct de vedere bioetic: congelarea embrionilor,
cu păstrarea lor în „bănci de embrioni”, cu eventuala donare ulterioară unui alt cuplu steril;
donarea pentru scopuri de cercetare medicală; distrugerea (echivalentă cu un avort); utilizarea
în scopuri comerciale, în cadrul industriei cosmetice.15

12
Sandra Franrenet, Recherche sur les cellules souches humaines: Etat des lieux depuis la révision des lois de
bioéthique de 2004, Etudes et Synthèses, Paris, 2005.
13
Vicoleanu S. A., Carasevici B., Aspecte etice ale cercetarii pe embrioni umani, Revista Română de bioetică,
Vol. 5, nr. 2, aprilie-iunie 2007.
14
Dyson, A., Harris, J., Experiments on Embryos, Routledge & Kegan, London, 1999.
15
Morar S., Dura H., Coordonate etice ale reproducerii asistate medical, Revista Română de bioetică, Vol. 3, nr.
3, iulie-septembrie 2005.
6
 Statele Unite au adus în discuţie o a altă cale în ceea ce priveşte cercetarea pe celule stem
embrionare: aceea în care prelevarea celulelor s-ar putea realiza fără a vătăma embrionii şi care,
în consecinţă, ar putea aduce mai multe fonduri federale pentru cercetarea în domeniu. În acel
moment, conform unei decizii prezidenţiale din anul 2001, în Statele Unite acordarea de
fonduri federale pentru cercetarea pe celule stem embrionare era limitată la cercetarea pe liniile
celulare deja existente, logica fiind „nu mai distrugeţi noi embrioni, folosiţi ce aţi distrus deja”.
Tema cea mai fierbinte de dezbatere pentru factorii de decizie, eticieni şi cercetători se
referă la modul în care pot fi utilizate celulele stem embrionare.

3. Dileme etice în reproducerea umană asistată medical

Noţiunea de reproducerea umană asistată medical

In practica medicala, plecand de la tratamentul infertilitatii de cuplu, s-au impus noi termeni,
cum ar fi reproducerea asistata medical, procreerea asistata medical, procreerea fara raport
sexual.
Jacques Monod scria: "Pentru a face un copil trebuie sa existe trei elemente: o femeie, sperma
si mediul". La ora actuală, prin disocierea sexualitatii de procreere, realitatea a depăşit cu mult
această afirmaţie.
Termenul de procreatie a aparut dupa 1985, ca rezultat al aplicarii noilor tehnici de reproducere
umana asistata si al aparitiei unor noi notiuni: donatori de gameti, banci de gameti, donatori de
embrioni, maternitate de substitutie, mama purtatoare etc.
Termenul de reproducerea umană asistată medical se referă la metodele utilizate pentru a
obtine o sarcina prin mijloace artificiale sau partial artificiale. Ea este reprezentată de
procedurile prin care gameţii sunt manipulaţi în vederea obţinerii unei sarcini. La aceste
procedee apelează cuplurile infertile, fie că infertilitatea este masculinã, femininã sau ambele.
Procedee de reproducere umană asistată
- inseminarea artificială – cu sperma partenerului sau obţinutã de la un donator;
- fertilizarea in vitro - ovulul şi spermatozoidul sunt puse în contact in vitro (în laborator),
iar embrionul rezultat este introdus ulterior în cavitatea uterinã;
- transfer intratubar de gameţi – ovulele prelevate şi sperma preparatã sunt introduse
laparoscopic la nivelul trompei uterine;
- transferul intratubar de zigoţi – o combinaţie între fertilizarea in vitro şi transferul
intratubar de gameţi prin care ovulul este fecundat în laborator şi apoi transferat
laparoscopic în trompă;
- injectarea intracitoplasmică de spermă – prin care ovulul este fecundat utilizând un
singur spermatozoid, care va fi injectat intracitoplasmatic, zigotul este incubat timp de
câteva zile şi apoi transferat în uter.
Materialul genetic poate proveni de la partenerii din cuplu, de la unul dintre parteneri (în cazul
donării de spermă, de ovocite, sau în cazul maternităţii de substituţie), sau este posibil ca
părinţii biologici, cei genetici şi cei legali să fie total diferiţi (de exemplu în cazul donării de
embrion).
Probleme etice şi juridice în reproducerea umană asistată medical
La ora actuală, circa 10% din cupluri sunt infertile. Acestora le rămân câteva opţiuni: să nu
aibă copii, să adopte unul sau mai mulţi copii, sau să profite de tehnicile de reproducere umană
asistată.
Implicaţiile juridice, morale şi religioase sunt insă multiple. Deşi majoritatea tratamentelor
pentru infertilitate se adresează unor relaţii închise, se poate ajunge la situaţii în care chiar şi
cinci adulţi să joace diferite roluri parentale: părinţii genetici (donori de spermă şi ovule), mama
gestaţională şi părinţii legali.
7
Fiecare dintre părţile implicate are propriile sale interese şi vulnerabilităţi, dar, fără îndoială,
produşii de concepţie sunt cei mai vulnerabili, deoarece ei nu pot consimţi la nici unul dintre
aranjamentele care le preced, sau uneori le succed naşterea, şi care vor avea profunde implicaţii
asupra dezvoltării şi identităţii lor ulterioare. Acesta este motivul pentru care se consideră că
interesul potenţialilor produşi de concepţie trebuie să stea în centrul tuturor hotărârilor
reproductive.
Principalele probleme etice şi juridice ridicate de tehnologiile reproductive sunt legate de
următoarele aspecte:
1. Consimţământul
Consimţământul informat implică dezvăluirea completă şi corectă a tuturor rezultatelor şi
riscurilor potenţiale, medicale şi emoţionale, dar uneori lipsa informaţiilor suficiente împiedică
realizarea completă a informării şi implicit a unei alegeri informate reale. In toate situatiile
trebuie obţinut consimtamantul participantilor. Problema este daca acesta trebuie sa fie dat
verbal sau scris, iar în cazurile în care acordul scris nu este cerut de lege, se pare că din punct
de vedere psihologic este preferat consimtamantul oral.
Consilierea poate ajuta pacienţii în a face aceste alegeri de viaţă cu implicaţii profunde şi să-i
pregătească în mod realist pentru eventuale rezultate nedorite cum ar fi complicaţii medicale,
sarcini multiple, pierderea sarcinii sau neobţinerea unei sarcini. Dacă exista riscul unei boli
ereditare transmisibile, cuplul trebuie atenţionat că poate avea un copil cu această boală.
2. Recrutarea si selectionarea donorilor
Drepturile donorului: Identitatea donorului trebuie să rămână anonimă. Recipienţii nu au
dreptul de a o afla sau de a solicita date de identificare a donorului din alte surse, iar donorul
nu va avea nici o obligaţie faţă de produsul de concepţie. În scopul mentinerii anonimatului
donorilor, exista tendinta nefericita de a distruge dosarele acestora. Tot in acest scop se practica
uneori utilizarea unui amestec de sperma, provenind de la mai multi donori. Toate aceste
metode sunt insa in detrimentul copilului.
Drepturile recipienţilor: Recipienţii trebuie informaţi cu privire la limitările şi potenţialele
complicaţii pe care le implică donarea de spermă, pentru că aceasta nu este întotdeauna
încununată de succes şi pot fi necesare anumite tratamente adiţionale. Băncile de spermă nu
pot garanta că sperma pe care o furnizează nu este purtătoare vreunei boli sau anomalii
genetice, aceasta pentru că testările genetice şi metodele de screening pentru maladii, deşi
avansate şi cu grad mare de sensibilitate, nu sunt complet sigure. Recipenţii trebuie să înţeleagă
că sunt deplin responsabili de produsul de concepţie rezultat în urma utilizării spermei donate.
Etica selectării donorilor: Băncile de spermă au criterii foarte variate de selecţie a donorilor.
Toate sunt foarte selective, dar unele mai mult decât altele. De exemplu, California Cryobank
acceptă numai donori care sunt studenţi sau absolvenţi de studii universitare şi care sunt
îngrijiţi, înalţi, heterosexuali şi cu vârste cuprinse între 19 şi 34 de ani, pe când CryoGam
Colorado oferă un bazin genetic „normal” şi filosofia lor reflectă lipsă de interes pentru elitism.
Diferenţa dintre aceste două tipuri de ofertanţi ridică întrebări în domeniul eticii: nu este ultra-
selecţia donorilor de spermă o formă de eugenie? Până în momentul de faţă această dilemă nu
a fost rezolvată. Băncile de spermă pot să aplice orice criterii de selecţie, atâta timp cât asigură
standardele de laborator şi respectă regula consimţământului informat.
Unii autori au recomandat folosirea de sperma de la fratele sotului, cand acesta exista (în
intenţia de a păstra anumite caractere şi "linia sanguină" a familiei). Opunându-se, alţii au
afirmat ca medicii nu ar trebui să accepte sugestia ca fratele soţului să fie folosit ca donator
fără ca soţia să ştie, aceasta fiind o violare a confidenţialităţii maritale, punct de vedere însuşit
de comitetele de bioetică.
Cantitatea de spermă pe care să o doneze un bărbat: Dacă din sperma unui donor se nasc prea
mulţi copii, riscul de cosangvinitate creşte. Au existat situaţii în care pesoane concepute de
8
acelaţi tată s-au căsătorit neştiind că sunt rude. De aceea toate băncile de spermă limitează la
zece numărul de copii concepuţi cu sperma unui donor.
3. Diagnosticul genetic preimplantator
Diagnosticul genetic preimplantator permite părinţilor să afle diagnosticul unor maladii ale
viitorului copil înainte de iniţierea sarcinii, evitând astfel eventuale întreruperi de sarcină
considerate necesare pe parcursul sarcinii. În ciuda consensului conform căruia diagnosticul
genetic ar trebui focalizat mai degrabă pe maladii grave, acesta este folosit şi pentru
diferenţierea unor caracteristici cum ar fi sexul sau particularităţi morfologice ale viitorului
copil.
4. Confidentialitatea
Medicul este obligat sa nu divulge nici identitatea donorului pacientei sale si nici invers. In
conditii exceptionale, tribunalul ii poate cere sa dezvaluie astfel de informatii.
5. Donarea de ovocite
Obtinerea de ovocite este mult mai dificila, presupune un tratament de inducere si monitorizare
destul de greu de suportat şi implica un act chirurgical. În plus, semnificatia noţiunii de "donor"
nu e aceeasi pentru ca, in acest caz, este vorba despre donarea de la o femeie altei femei si nu
de la un barbat la o femeie. Maternitatea in donarea de ovocite este certa din punct de vedere
biologic (femeia fiind cea care duce sarcina si naste), donoarea fiind deci doar mama genetica.
6. Donarea de embrion
Donarea de embrion este o formă de adoptie anticipata care ar putea evita distrugerea
embrionilor supranumerari. Pentru cuplul donor situatia este delicata, embrionii donati fiind
"frati si surori potentiali" ai proprilor copii. Comisiile etice se gasesc in fata unor probleme si
implicatii mult mai largi, iar luarea deciziilor este mult mai grea si mai indelungata. De altfel,
în numeroase tari, este interzisa donarea de embrioni. Indicatiile medicale sunt putine şi bine
definite, fiind reprezentate de cazurile de dubla sterilitate sau sterilitate la un partener asociată
cu o maladie genetica grava la celalalt.
7. Maternitatea de substitutie
Sinonime pentru noţiunea de maternitate de substituţie sunt: femeie-purtatoare, mama-
purtatoare, maternitate pentru altii, contract de sarcina, sarcina pentru altul, mama-surogat.
Surogatul se practică din cele mai vechi timpuri şi poate fi considerată o formă alternativă de
reproducere asistată, dar nu este o procedură la fel de comună ca şi celelalte. El consta in
acceptul unei femei de a purta o sarcina (implantarea unui embrion) la cererea unui cuplu steril
si in angajamentul acesteia de a ceda neconditionat, dupa nastere, nou-nascutul cuplului cu care
a incheiat contractul.
Maternitatea de substituţie este indicată în următoarele situaţii:
- femeia din cuplu prezintă o malformatie uterina ce face imposibila pastrarea sarcinii sau a
suferit o histerectomie;
- femeia din cuplu prezintă o afecţiune care face ca sarcina să-i pună in pericol sanatatea sau
viata;
- femeia din cuplu urmeaza un tratament ce pune in pericol dezvoltarea embrionului si a
fatului;
- un bărbat doreştesă aibă un copil dar nu are parteneră;
Argumentele în favoarea acestei proceduri au la bază autonomia cuplului care apelează la
această procedură, şi care este considerat îndreptăţit să recurgă la orice formă de înţelegere,
atâta timp cât aceasta nu dăunează nimănui. Unii autori susţin că copilul şi mama surogat pot
fi protejaţi în mod adecvat dacă reglementările şi controlul sunt bine stabilite şi practicate.
Argumentele contra sunt bazate în principal pe două probleme: cel mai bun interes al copilului
şi drepturile şi sentimentele mamei surogat.
Unele dintre dilemele de ordin legal, moral şi etic sunt următoarele:
9
- Ce se întâmplă dacă mama surogat sau cuplul beneficiar se răzgândesc?
- Ce se întâmplă în caz de pierdere a sarcinii sau de sarcină multiplă?
- Ce se întâmplă dacă copilul prezintă anomalii severe?
- Care sunt drepturile copilului?
Una dintre cele mai serioase probleme care se ridică este cea a filiaţiei copilului, deoarece în
cazulk maternităţii de substituţie apare o disociere clara intre graviditate si maternitate si o
adoptie antenastere.
Daca ovulul si spermatozoizii provin de la membrii cuplului steril, echivalarea din punct de
vedere social si legal cu adoptia sau chiar cu filiatia biologica poate fi acceptata.
În alte cazuri ovulul poate proveni de la o alta femeie sau chiar de la mama purtatoare. Pentru
a se accepta adoptia nu este necesar consimtamantul mamei? Care este mama?
Considerând că maternitatea este dovedita de actul nasterii, nou nascutul este iniţial fiul mamei
purtatoare, aşadar pentru ca acesta să fie "livrat" cuplului care l-a comandat este necesar
consimtamantul acesteia.
Atunci cand se practica inseminarea artificiala (sau fertilizarea in vitro) cu donor anonim
survine o disociere intre paternitatea biologica si cea legală. Situatia poate deveni mai
complexa daca mama purtatoare este casatorita si sotul are la nasterea copilului pretentii de
paternitate.
Particularităţi etice ale fertilizării in vitro
Procesul fertilizarii in vitro necesita suprastimularea ovarelor femeii pentru obtinerea unui
numar mai mare de ovule, cu scopul cresterii probabilitatii fertilizarii. Aceasta "supraovulatie"
aduce frecvent dileme morale:
- Care sunt efectele secundare ale hiperstimularii ovariene?
- Ce se întâmplă cu ovulele fertilizate in vitro?
Daca toate ovulele rezultate vor fi fertilizate, va rezulta un numar mare de embrioni, mai mare
decat necesarul pentru implantare. In acest caz, cati embrioni vor fi alesi pentru implantare si
cum se va face aceasta alegere?
Pentru a creste rata succesului fertilizarii in vitro, medicii vor implanta mai multi embrioni in
uterul femeii. Nu toti embrionii implantati rezista, dar oricum tratamentul duce la sarcini
multifetale. O sarcina multifetala creeaza un pericol fizic, atat pentru mama cat si pentru feti.
Numarul prea mare de embrioni determina frecvent nastere prematura, punand copiii in pericol
fizic si psihic.
Medicii prefera obtinerea unor sarcini multifetale din care ulterior pot selecta 1, 2 sau 3
embrioni sanatosi, care isi vor continua dezvoltarea, restul fiind supusi reductiei embrionare.
Reductia embrionara este catalogata drept avort si intra in conflict cu principiile morale si ale
bisericii.
Daca numai cativa embrioni vor fi implantati, atunci ce se întâmplă cu "excesul" de embrioni,
adica cu cei neimplantati?
În ultimii ani, riscul de sarcina multipla a fost diminuat prin renuntarea la tehnicile de transfer
intrafalopian de gameţi sau de zigoţi in favoarea fertilizării in vitro cu injectare
intracitoplasmică de spermă.
În afara celor amintite deja, alte întrebări suscită interes şi dezbateri aprinse:
- Părinţii singuri sau cuplurile homosexuale ar trebui sa aibe acces la tehnicile de reproducere
asistată?
- Poate vârsta părinţilor potenţiali să fie un criteriu de selecţie al candidaţilor?
- Ar trebui evaluată stabilitatea cuplului, respectiv a familiei în care viitorul copil urmează să
intre?
- Trebuie sau nu păstrat anonimatul donorilor?
- Cât timp ar trebui stocaţi în bănci gameţii şi embrionii?
10
- Ar trebui ca gemenii genetici să fie purtaţi separat, de mame diferite sau la intervale de timp
diferite?

4. Aspecte bioetice legate de avort

Definitii, clasificari
Prin avort (lat: ab = fără, ortus = naştere) se înţelege în general întreruperea sarcinii prin
eliminarea spontană sau provocată a fătului din cavitatea uterină înainte de termenul de
gestaţie, având drept efect moartea acestuia.
În Dicţionarul Explicativ al Limbii Române, avortul este definit ca fiind ’’întreruperea
accidentală sau provocată a gravidităţii înainte ca fătul să poată trăi în afara organismului
matern’’.
Definiţia OMS este: „terminarea (oprirea) sarcinii înainte de 22 de săptămâni de gestaţie şi
expulzarea unui făt nou-născut care cântăreşte mai puţin de 500 grame (n.n. - adică un făt
neviabil).
Conform legislaţiei româneşti în vigoare, avortul este definit ca „terminarea sarcinii înainte
de 28 săptămâni de gestaţie, după data primei zile a ultimei menstruaţii normale, şi expulzarea
unui făt nou-născut care cântăreşte mai puţin de 1000 de grame.”
Avorturile se clasifică în:
- avort spontan;
- provocat: - terapeutic
- la cerere
- delictual
Avortul la cerere (avortul indus), la care vom face referire în cele ce urmează, poate fi clasificat
în:
- indus în condiții sigure (medical medicamentos, chirurgical, alte metode medicale);
- indus în condiții nesigure.
Organizația mondială a sanătății (OMS) definește avortul in condiții nesigure drept ”un
procedeu de întrerupere prematură a sarcinii realizat fie de către indivizi neinstruiți cu
echipament inadecvat și primejdios, fie într-un mediu care nu se conformează standardului
minim de igienă, sau ambele situații.”
Istoric
În antichitate
- exista dovezi care indică faptul că sarcinile nedorite erau intrerupte prin diverse metode
incepand cu administrarea unor ierburi cu efect abortiv si pana la diverse obiecte
ascutite si taioase sau aplicarea presiunii abdominale.
- primul text care sancţionează avortul a apărut în legile asiriene, femeia fiind pedepsită
prin tragere în ţeapă urmată de neîngăduirea înmormântării ei.
- În Grecia antică, Aristotel recomandă infanticidul şi avortul: “Spre a alege pe copiii ce
trebuie lepădaţi şi pe aceia ce trebuie crescuţi, va trebui să se interzică printr-o lege, de
a avea vreodată grijă de cei ce se vor naşte cu defecte; cât despre numărul copiilor, dacă
moravurile stau în calea lepădării directe şi dacă unele căsnicii devin fecunde peste
limita impusă populaţiei prin lege, va trebui să se provoace avortul, mai înainte ca
embrionul să fi primit viaţă şi simţire. Crima ori nevinovăţia acestui fapt atârnă numai
de această condiţie a vieţii şi simţirii.”
- Hipocrate, în jurământul său, afirmă: “nu voi da niciunei femei un pesar care să
provoace avortul”. El mai afirma şi că pericolele avortului provocat “sunt mai mari
pentru femeia care avortează” pentru că “violenţa este rea, ducând la riscul ulceraţiei
sau inflamaţiei matricei.”
11
 - împăratul Constantin (319 e.n.) a interzis infanticidul iar împăratul Justinian (692 e.n.)
asimilează avortul cu omuciderea.
În Evul Mediu
- medicii islamici au strans informatii detaliate despre metodele de controlare a
nasterilor, comentand eficienta si prevalenta lor. Acestea au aparut in enciclopediile
medicale ale vremii, cum ar fi in Canonul Medicinei (1025 e.n.) al lui Aviccena care
descria 20 de metode si in Hawi (secolul 10 e.n.) al lui Muhammad Zakariya,care
descria 176 de metode de avortare.
- în Europa, între secolele V-XII numeroase Concilii Bisericeşti au condamnat avortul;
- în Franţa, Henric al II-lea decretează că ascunderea sarcinii este un delict, iar avortul se
pedepseşte cu moartea.
În epoca modernă
- Primele conducătoare ale mișcării feministe au fost impotriva avortului. Astfel, Susan
B. Anthony considera avortul o crimă și îl vedea ca un mijloc de exploatare a femeilor
și copiilor, iar Alice Paul, care a elaborat versiunea originală a Amendamentului
Drepturilor Egale, spunea despre avort că este cea mai gravă forma de exploatare a
femeii.
- URSS (1920) devine prima ţară care a liberalizat avortul. Ea este urmată de China în
1957.
- în anii ’60 în SUA şi Europa occidentală, în principal sub influenţa curentului feminist,
perspectivele asupra avortului se modifică.
În România
- în Codurile Penale elaborate în 1865 şi 1937, avortul provocat era considerat o
infracţiune şi se pedepsea prin lege; era permis avortul terapeutic.
- în 1957 – se legiferează avortul la cerere (guvernul Gheorghiu-Dej);
Ca și majoritatea țărilor din estul Europei, România are o îndelungă istorie de recurgere la avort
care, în combinație cu metodele tradiționale de contracepție, a fost responsabil de declinul rapid
al fertilității în anii 1950. Chiar înainte de a se legaliza avortul în 1957, se utilizau pe scară
largă avorturile clandestine, realizate de medici sau de alte persoane ce se ocupau în mod
tradițional de astfel de intervenții, pentru a se evita consecințele unei sarcinii nedorite.
- În anii 1957-1965, întreruperea de sarcină efectuată în condiții legale a fost principala
metodă de dirijare a fertilității în România.
- prin Decretele 770/1966 și 441/1985 ale regimului comunist, avortul la cerere se
interzice. Femeia putea solicita avort la cerere doar dacă se întrunea una din următoarele
condiţii:
• avea cel puţin 4 copii (5 copii începând cu 1985);
• avea peste 40 ani (peste 45 de ani din 1985);
• suferea de o boală gravă care se poate transmite ereditar şi/sau cauza malformaţii
congenitale;
• suferea de o disabilitate fizică şi/sau psihică incompatibilă cu creşterea normală a unui copil;
• sarcina îi punea viaţa în pericol;
• sarcina era rezultatul unui viol sau incest.
Consecinţele imediate ale Decretului 770-1966 au fost o dublare a ratei natalităţii şi o scadere
drastică a numărului de avorturi, dar niciodată sub 180.000 pe an, deoarece, în ciuda ciuda
restricțiilor legale riguros aplicate și a consecințelor serioase asupra sănătății, în câţiva ani s-a
dezvoltat o adevarată industrie a avorturilor clandestine, înmulţidu-se şi dramele inerente
practicării lui: studii retrospective au arătat că în perioada 1966-1989 la fiecare 12 ore o
femeie murea în urma unui “avort în condiţii nesigure” aşa cum apare el definit actualmente
de OMS, şi a cărui multiple complicaţii, unele potenţial letale, sunt prezentate mai jos.
12
 - prin Decretul/Lege nr. 1 din 26 Decembrie 1989 (imediat după Revoluţie) avortul la
cerere a devenit legal în primele 12 săptămâni de sarcină
Consecinţa imediată a fost că în perioada 1990-1992 rata avortului indus la cerere în România
a atins cel mai ridicat nivel din lume – aproape 200 avorturi la 1000 de femei (între 15-44 de
ani), aceasta corespunzând unei rate de aproape 3 avorturi provocate la fiecare născut viu
pentru aceeaşi perioadă (conform unui raport al Ministerului Sănătăţii, 1993). În ciuda unor
scăderi treptate în următorii ani, cu o medie de 3,2 avorturi pentru fiecare naștere cu făt viu la
nivelul anilor 1990, procentul de avorturi din România rămâne şi astăzi foarte ridicat. În
România, din anul 1957 (legalizarea avortului) şi până în anul 2010, statisticile arată un număr
de 21.547.891 avorturi la cerere.
Legislaţie actuală
Legislaţie internaţională
La ora actuală (ca de altfel în toate perioadele istorice precedente) nu există o lege universală,
repsectiv o atitudine unitară în ceea ce priveşte avortul la cerere. Motivele sunt multiple,
cercetătorii acesui domeniu subliniind în principal:
- diversitatea modelelor legislative, printre care unele în care lipseşte legislaţia referitoare
la avort;
- puternicele influenţe religioase şi culturale asupra juridicului;
- diversitatea de opinie la nivel internaţional în ceea ce priveşte dreptul la viaţă, dreptul
la libertate al persoanei, dreptul la siguranţă, dreptul la sănătate reproductivă;
- motive politice, demografice, economice (de ex.: inegalitatea distribuției serviciilor
medicale);
Principalele modele legislative în ceea ce priveşte reglementarea avortului la cerere sunt:
- Modelul prohibitiv: avortul la cerere este interzis;
- Model permisiv: avortul la cerere este legal doar cu permisiunea medicului şi/sau
autorităţilor statului;
- Modelul liber: avortul la cerere este legal, cu restricţii foarte puţine care ţin de apărarea
sănătăţii mamei;
- Modelul prescriptiv: impune sau recomandă efectuarea avorturilor anumitor persoane
sau îl recompensează/penalizează.
În ţările UE, în ceea ce priveşte legislaţia cu privire la avort, există 3 modele legislative:
- ţari care restrictioneaza drastic avortul (Malta, Irlanda, Polonia)
- ţari in care se pot face avorturi in anumite conditii, mai relaxate (Cipru, Finlanda,
Luxemburg si Marea Britanie)
- ţari in care avortul este disponibil la cerere (restul statelor UE)
Limita de vârstă a sarcinii este în general săptămâna 12. Excepţii fac: Slovenia, Portugalia
(săptămâna a 10-a), România (săptămâna a 14-a) şi Suedia (săptămâna a 18-a).
Legislaţia în România:
Conform articolului 185 Cod Penal, întreruperea de sarcină la cerere este permisă în
primele 14 săptămâni de sarcină, numai în cadrul instituţiilor medicale sau cabinetelor medicale
autorizate, de către un medic specialist. Încălcarea acestei legi se pedepseşte cu închisoare de
la 6 luni la 3 ani.
Se pedepsesc de asemenea:
- întreruperea cursului sarcinii fără consimţământul femeii însărcinate
- dacă în plus s-a cauzat femeii însărcinate vreo vătămare corporală gravă
- dacă fapta a avut ca urmare moartea femeii însărcinate,
Dacă fapta a fost săvârşită de medic, pe lângă pedeapsa închisorii, se va aplica şi interdicţia
exercitării profesiei de medic.
Nu se pedepseşte întreruperea cursului sarcinii efectuată de medic:
13
 a) dacă întreruperea cursului sarcinii era necesară pentru a salva viaţa, sănătatea sau
integritatea corporală a femeii însărcinate, de la un pericol grav şi iminent şi care nu
putea fi înlăturat altfel;
b) când întreruperea cursului sarcinii se impunea din motive terapeutice;
c) când femeia însărcinată s-a aflat în imposibilitate de a-şi exprima voinţa, iar
întreruperea cursului sarcinii se impunea din motive terapeutice.
Avortul este legal după 14 săptămâni în condiţii speciale care cuprind: produsul de
concepţie rezultat în urma unui viol şi/sau incest, precum şi malformaţii congenitale grave ale
fătului incompatibile cu viaţa sa extrauterină sau care duc la afectare psihică şi/sau fizică
severă.
În proiectul de lege privind sănătatea reproducerii şi reproducerea umană asistată, adoptat
de Camera Deputaţilor, la Art. 7, se precizează că “orice femeie are dreptul să solicite şi să i se
efectueze întreruperea voluntară a sarcinii până la o vârstă cronologică a sarcinii de 14
săptămâni de la prima zi a ultimei menstruaţii.
Unităţile medicale publice sau private care oferă servicii de întrerupere a sarcinii vor
asigura condiţiile de siguranţă şi calitate, incluzând metoda aspiraţiei cu vid electrică, manuală
sau metoda medicamentoasă pentru întreruperea sarcinii, dacă nu este indicată o altă metodă.
Fiecare femeie, care efectuează o întrerupere de sarcină, trebuie să fie informată
corespunzător în vederea luării unei decizii informate, care trebuie documentată sub forma unui
consimţământ informat scris .
Informarea este obligatorie şi trebuie să cuprindă:
- alternativele întreruperii de sarcină;
- drepturile de care beneficiază femeile gravide;
- tehnicile de efectuare a întreruperii de sarcină şi riscurile potenţiale ale fiecărei proceduri,
inclusiv cele referitoare la anestezia folosită;
- complicaţiile şi sechelele posibile;
- opţiunile de contracepţie după întreruperea sarcinii.
Partenerii de cuplu au dreptul, la cerere, să participe la acordarea serviciilor de informare şi
consiliere privind întreruperea cursului sarcinii.
Orice femeie care a beneficiat de întreruperea cursului sarcinii are dreptul, în primele 6 luni de
la întrerupere, la mijloace gratuite de contracepţie.

Complicaţiile avortului chirurgical

Complicaţiile avortului chirurgical (prin vacuum-aspiraţie, dilatare şi chiuretaj, dilatare şi
evacuare) pot fi imediate, precoce sau/şi tardive:
Complicaţiile imediate, survin în primele câteva ore de la avort:
- hemoragia uterină;
- perforaţia uterină: este o complicaţie de temut, ea poate apărea în timpul histerometriei
(măsurarea uterului cu ajutorul histerometrului), a dilatării sau a chiuretajului;
- leziunea colului uterin;
- complicaţii anestezice;
- embolismul: se pot dezvolta 3 tipuri de emboli potenţial letali: trombi sanguini, de aer sau
de lichid amniotic. Moartea intervine prin colaps cardiovascular, hemoragie şi comă.
Complicaţiile precoce apar după primele 3 ore, până la 28 de zile după avort:
- retenţia produsului de concepţie: rămâne una din cele mai importante cauze ale morbidităţii
post-abortum, având ca rezultat infecţia sau hemoragia, sau ambele;
- infecţia (deseori asociată retenţiei de ţesuturi fetale) este cea de-a doua complicaţie
importantă din cele precoce.
14
Complicaţiile tardive se manifestă după 28 zile de la avort:
- anomaliile menstruale;
- infertilitatea sau sterilitatea secundară (prin inflamaţia post-avort a trompelor uterine cu
ocluzia acestora);
- avortul spontan;
- sarcina ectopică: aproximativ 1% din avorturile provocate vor avea o infecţie post-avort,
ceea ce predispune la un risc crescut de sarcini ectopice la o concepţie ulterioară;
- imunizarea Rh: se poate dezvolta la femeile Rh negative, prin pătrunderea hematiilor fetale
în circulaţia maternă în timpul actului operator. Acest risc creşte odată cu creşterea vârstei
gestaţionale;
- naştere de feţi vii: este, desigur, mai frecventă în al doilea trimestru de sarcină (făt de 3-6
luni). Se întâmplă când medicul a subestimat vârsta sarcinii, iar aceasta este mare.
- mortalitatea (prin complicaţii potenţial letale);
- efectele psihice (sindromul post-abortum);
Sindromul post-abortum se poate manifesta prin:
- sentimente de respingere faţă de partener (probleme în relaţie)
- reacţii depresiv-anxioase
- sentimente de vinovăţie (care pot fi foarte intense)
- labilitate emoţională (plâns nemotivat, iritabilitate crescută)
- scăderea capacităţii de concentrare
- criză de identitate
- tulburări de somn, coşmaruri, vise obsesive
- “sindromul de aniversare” (simptomele se accentuează în preajma "aniversării" datei
avortului şi/sau a datei la care ar fi trebuit să se nască copilul avortat)
- atenţie exagerată la femei gravide, copii mici, sau dimpotrivă.
- inhibarea vieţii emoţionale
- fenomene somatice: migrene, dureri în micul bazin
- o nouă sarcină compensatorie
- teama de a fi pedepsită prin accidentele altor copii
- abuz de medicamente, alcool, droguri
Femeile cu risc mai crescut de a dezvolta sindrom post-abortum sunt:
- femeile tinere şi adolescentele
- femeile necăsătorite sau în relaţii neconsolidate
- femeile care amână avortul până la vârste înaintate de gestaţie
- femeile care avortează după ce au născut.
- cele care au avut sentimente ambivalente cu privire la sarcină
- cele care au fost presate de anturaj să ia această decizie
- cele cu probleme emoţionale preexistente
- dacă există conflicte de valori (ex.: valori religioase).
Dileme etice legate de avortul la cerere; problematica psiho-socio-culturală; tendinţe
şi concepte actuale
Este morală întreruperea sarcinii la cerere sau în caz de boli grave ale fătului? Această problema
are numeroase conotaţii morale şi religioase, şi a fost reglementată politic în mod diferit de
state diferite. Extremele sunt reprezentate, pe de o parte, de China, care duce o politica agresivă
de limitare a cresterii populaţiei, inclusiv printr-o politica pro-avort, şi, pe de alta parte, de
statele islamice, în care atât avortul la cerere cât şi cel în scop terapeutic sunt strict interzise de
lege. În Europa, majoritatea statelor au legalizat avortul, dar aplică concomitent politici de
limitare a acestuia, prin promovarea metodelor de planificare familială şi contracepţie.
ONU anunţa în anul 2011 că:
15
 - 97% din tarile de pe glob permit avortul pentru salvarea vietii mamei;
- 49% din tari accepta avortul in caz de viol sau incest;
- 29% din tari (inclusiv America, Spania si majoritatea tarilor europene) efectueaza avort
doar pe baza cererii femeii.
Aproape jumătate din avorturi sunt efectuate în condiții nesigure, iar 98% din cele nesigure au
loc în țări în curs de dezvoltare. În lumea în curs de dezvoltare, 56% din toate avorturile sunt
nesigure; la polul opus se află lumea dezvoltată – cu un procent de 6%.
În SUA avortul la cerere (legal) determină 0,6 decese/100.000 proceduri. Global, avortul
nesigur este responsabil pentru o rată de deces de 220/100.000 proceduri (de 350 de ori mai
mare decât rata deceselor prin avort legal în SUA) iar în Africa (regiunea de sub deșertul
Sahara) rata este de 400 decese/100.000 proceduri (460 de ori mai mare). Anual, 8,5 milioane
de femei suferă de compicații medicale post-avort, iar 3 milioane din acestea nu primesc atenție
medicală (estimări OMS din 2005).
Incidența avorturilor variază, în principal, în functie de doi factori:
- legislația cu privire la avortul indus (dacă este restrictivă sau liberală);
- accesul și atitudinea față de măsurile contraceptive.
Astfel, în medie, incidența avortului este similară în țarile cu legislație restrictivă comparativ
cu cele cu acces mai liberal la procedeu; asta cu mențiunea că legislația restrictivă este asociată
cu o creștere în procentajul de avorturi nesigure.
Cauzele sociale, psihologice sau de altă natură pentru recurgerea la avort au fost clasificate
astfel :
1. Cauze ce tin de statutul social al mamei sau al tatalui:
- varsta scazuta a mamei;
- rezultat al unei relatii intamplatoare sau care dureaza dar care nu are sansa sa se
finalizeze printr-o casatorie
2. Cauze economice:
-saracia,
-lipsa de conditii elementare de locuit;
- somajul,
-teama parintilor ca nu îsi vor putea creste copiii în conditii cât de cât civilizate.
3. Slaba socializare a tinerilor pentru rolul de parinte: egoismul cu toate formele lui de
manifestare; starea psihologica sau medicala a parintilor sau a unuia dintre parinti
4. Rolul opiniei publice, a anturajului (parinti, rude, prieteni, anumiti "sfatuitori").
Un studiu recent cu privire la motivele pentru care femeile recurg la întreruperea la cerere a
sarcinii în România, arată, în ordinea frecvenţei, următoarele motivaţii:
- nu îşi doresc un copil (“momentul era nepotrivit, aveam alte priorităţi”) - 35%
- Presiune din partea celorlalţi – 16%
- Lipsuri materiale – 13%
- Au deja numărul dorit de copii – 13%
- Teama de a nu fi o mamă buna – 7%
- Ruşine (prea tânără/bătrână/necăsătorită) – 7%
- Malformaţii făt – 3%
- Viaţa mamei în primejdie – 1%
- Viol/incest – 1%
- Altele – 4%
Recunoscând amploarea fenomenului, unele organizații non-guvernamentale (ONG-uri)
puternic reprezentate pe plan internaţional (în frunte cu OMS) au luat măsuri strategice de
modulare a impactului avorturilor induse asupra sănatății și societății. La ora actuală IPPF
(International Planned Parenthood Federation) lucrează prin ONG-uri locale în 172 țări. În
16
România IPPF lucrează în colaborare cu SECS (Societatea de Educație Contraceptivă și
Sexuală) formată în 1990, actualmente componentă a Ministerului Educației și Sportului. SECS
este un promotor pentru educația sexuală și planning-ul familial din România.
Dezbaterile pe marginea problematicii avortului la cerere sunt complexe, complexitatea fiind
dictată de multitudinea de divergenţe de opinii, individuale şi de grup, de natura etică, morală,
filozofică, religioasă, biologică şi juridică.
În principiu, există două principale curente de opinie:
Mişcarea pro-choice (pro-alegere) militeaza in favoarea avortului la cerere, susţinând că:
- femeia are dreptul de a hotarî ce face cu corpul sau, chiar daca fatul are dreptul de a trai.
- legalizarea avortului la cerere este o măsură a respectării egalităţii intre sexe.
- multe sarcini apar fara voia femeii (viol, contraceptive esuate, incest).
- factorii socio-economici.
Mişcarea pro-life (pro-viaţă) militeaza împotriva avortului la cerere. Militanţii acestei mişcări
susţin că:
- fătul/embrionul este o “persoana” care are dreptul de a trăi;
- nu ar trebui să se facă discriminarea vietii umane în funcţie de momentul naşterii;
- este necesară obţinerea protectiei legale asupra vietii umane inocente;
- avortul este un atac asupra inocentei şi contravine fragrnt perceptelor religioase.
Majoritatea curentelor religioase consideră avortul ca fiind o crimă, fiind astfel susţinătoare ale
curentului pro-life. Unele religii resping contracepţia abortivă, fiind mai deschise la folosirea
acelor mijloace contraceptive care împiedică unirea spermatozoidului cu ovulul. Există, izolat,
şi curente religioase care acceptă practica avortului. Astfel, în Scandinavia (Suedia, Norvegia
şi într-o mai mică măsură în Finlanda), Biserica Luterana acceptă avortul, marginalizând pe cei
care încă afirmă că aceste lucruri constituie abateri grave de la doctrina biblică, iar în Marea
Britanie, Biserica Anglicană a acceptat avortul.
Argumentele pro- şi contra legalizării avortului la cerere sunt multiple. Iată doar câteva dintre
ele:
Argumente Contra
- pe plan medical, deoarece este înca practicat pe scara larga, în conditii de risc crescut, fie
clandestin cu mijloace empirice, fie la vârste mari de sarcina, antrenând punerea în pericol
a vietii femeii si sechele.
- pe plan socio-economic : pe de o parte, datorita unui nivel sanitar necorespunzator,
avorturile sunt generatoare de cheltuieli ridicate atât pentru colectivitate cât si pentru familie
(destramarea unei familii prin moartea femeii sau prin apariţia de infirmitati, unele severe) ;
pe de altă parte, avortul la cerere duce la scaderea marcata a indicelui de natalitate.
- pe plan juridic se pune o mare întrebare: "A anula venirea pe lume a unei fiinte este sau nu
o crima ? Dacă da, poate legiuitorul să-şi asume o asemenea responsabilitate?"
- pe plan religios : Biserica Ortodoxa a invatat intotdeauna ca viata umana incepe la conceptie,
cand un spermatozoid se contopeste cu un ovul pentru a produce o fiinta vie, unica din punct
de vedere genetic.
Argumente Pro
- sarcina este un embrion sau un făt – adică o aglomerare de ţesut, un produs de concepţie –
nu un copil. Avortul înseamnă terminarea unei sarcini nu uciderea unui copil.
- fătul poate fi viu, dar la fel sunt ovulul şi sperma. Fătul este o fiinţă umană potenţială, nu
una reală;
- un făt nu este o persoană până la implantare sau până în momentul în care mişcă, sau când
respiră pentru prima dată. Atunci îşi dovedeşte viabilitatea;
- evident că viaţa începe la naştere. De aceea ne serbăm ziua de naştere şi nu ziua concepţiei;

17
- nimeni nu se aşteaptă ca o femeie să-şi doneze organismul ca să servească drept sistem de
întreţinere a vieţii altuia;
- fiecare persoană are dreptul să aleagă; nu ar fi corect să restricţionezi alegerea femeii,
interzicându-i avortul;
- fiecare femeie trebuie să aibă control deplin asupra propriului corp;
- libertatea reproducerii este un drept fundamental al omului.
Se pare că în ultima vreme tot mai multe voci susţin politica pro-choice. Astfel, OMS arată
într-un comunicat că: „toate cuplurile şi indivizii trebuie să decidă liber şi responsabil în ceea
ce priveşte numărul de copiii, diferenţa de vârstă dintre aceştia şi momentul aducerii lor pe
lume”.
Susan Faludi, jurnalistă şi scriitoare americană, câştigătoare a Premiului Pulitzer pentru
jurnalism in 1991 spunea: „Toate aspiraţiile femeilor, fie că este vorba despre educaţie,
ocupaţie, sau orice altă formă de auto-determinare, depind în cele din urmă de capacitatea lor
de a decide dacă şi când să aibă copii”.
Un curent modern de opinie aduce în discuţie drepturile tatălui. Se pune problema: „Este
avortul vreodată un lucru greşit, atunci când îi refuză tatălui dreptul de a avea un copil?” Armin
A. Brott, jurnalism şi scriitor american susţine: „Femeile au mijloacele legale de a-i priva pe
bărbaţi de dreptul de a deveni părinţi, sau de a-i forţa să devină părinţi împotriva voinţei lor.”
În România la ora actuală, tradiția îndelungată de recurgere la avort pentru a dirija fertilitatea,
combinată cu dificultățile economice care presează cuplurile să-și limiteze numărul de copii,
precum și cu lipsa de informare privind contracepţia şi educaţia sexuală precară, sau tratarea
necorespunzătoare în famile/şcoală (care contribuie la incidenţa ridicată a cazurilor de sarcini
nedorite, mai ales la minore), sunt în mare masură elementele responsabile pentru procentul
mare de avorturi la cerere care contiună să se înregistreze cât și pentru larga acceptabilitate de
care se bucură avorturile la cerere.

Resurse internet
1. www.universalis.fr/encyclopedie/SC02016/CELLULES_SOUCHES_HUMAINES.htm
2. http://www.huntington.asso.fr
3. www.dnapolicy.org/policy.international.php?action=detail&laws_ id=52
4. www.healthsystem.virginia.edu/internet/bio-ethics/
5. www.australasianbioethics.org/archives.html
6. www.ethics.bioethics.net/
7. www.princeton.edu/~bioethic/
8. www.genethique.org/en/folders/dossiers/bioethics_laws/acc_bioethics_laws.htm

18
 Probleme etice în genetică şi genomică

1. Riscul cercetărilor pe material genetic uman

Proiectul Genomului Uman (Human Genome Project) a fost lansat în SUA în anul
1990 de către Departamentul pentru Energie și Institutul Național de Sănătate, având ca
principale obiective:
- identificarea celor aproximativ 20.000-25.000 de gene din ADN-ul uman;
- determinarea secvenței celor 3 miliarde de perechi de baze azotate ce alcătuiesc
ADN-ul uman;
- stocarea acestor informații într-o bază de date;
- îmbunătățirea metodelor de analiză a datelor;
- încercarea de rezolvare a problemelor etice, legale și sociale care pot apărea în
urma studiilor. 1
Proiectul a fost finalizat în anul 2003 prin publicarea secvenței genomului uman. 2
În ceea ce privește practica medicală, Proiectul Genomului Uman oferă speranţe
legate de:
- diagnosticul exact al bolilor;
- detecţia precoce a predispoziţiei genetice pentru o boală.
În ceea ce priveşte diagnosticul, acest proiect oferă posibilitatea detectării unor boli
la orice vârstă a pacientului (de la stadiul de embrion la adult). În domeniul prevenţiei,
posibilitatea de a decela existența sau nu a predispoziției genetice pentru o anumită boală
oferă posibilitatea aplicării unui tratament preventiv. Însă, pe lângă aceste beneficii
incontestabile, proiectul ridică anumite probleme de ordin etic, social și nu în ultimul rând
juridic.
Cine are controlul şi deţine informaţia genetică asupra unei persoane?
Cine are acces la ea? 3

2. Informaţiile care pot fi dezvăluite din genomul uman

Genomul este totalitatea informației ereditare conținută în setul haploid al fiecărui
gamet.
Studiul genomului uman oferă posibilitatea detecției anomaliilor genetice. În raport
cu cota de participare a eredității în etiologia bolilor, bolile genetice se clasifica în:
A. boli genetice: - boli genice: - monogenice
- poligenice, multifactoriale
- boli cromosomice: - numerice
- structurale
B. boli parţial genetice
Bolile monogenice sunt rezultatul unor mutaţii genice în una sau ambele alele.
Bolile poligenice, multifactoriale rezultă prin cumularea acţiunii mai multor gene
cu diverşi factori de mediu. Componenta ereditară este reprezentată de o predispoziţie
moştenită care creează organismului o vulnerabilitate faţă de anumiţi factori de mediu.
Bolile parţial genice sunt determinate simultan de tulburări ereditare şi factori de
mediu. În cele mai multe cazuri, zestrea ereditară nu prezintă gene patologice, ci doar

1
http://www.ornl.gov/sci/techresources/Human_Genome/home.shtml
2
https://ro.wikipedia.org/wiki/Proiectul_%E2%80%9EGenomul_uman%E2%80%9D
3
Astărăstoae Vasile, Ortansa Stoica, Genetică versus Bioetică, editura Polirom, 2002
anumite combinaţii genice care prin prezenţa lor conferă organismului o susceptibilitate
pentru boală, în prezenţa unor factori de mediu favorizanţi. Practic, susceptibilitatea este
starea de predispoziţie genetică ce se poate converti în boală în anumite condiţii de mediu 4.

3. Pericolele discriminării pe criterii genetice

Recentele descoperi din cercetarea genetică au făcut posibilă identificarea cauzelor
genetice care sunt responsabile de apariția unor boli, deschizând calea pentru
individualizarea unor strategii de detectare precoce, prevenire și tratament. Aceste
descoperiri promit mult în ceea ce priveşte îmbunătăţirea stării de sănătate, dar, în acelaşi
timp, ridică și anumite probleme de natură etică. Informaţia genetică poate fi folosită în
mod greșit, ca formă discriminare a persoanelor: discriminare între un făt sănătos şi un făt
afectat de o boală genetică, discriminare la locul de muncă sau în cadrul agențiilor de
asigurări de sănătate. Dacă în cadrul unei agenţii de adopţie se află că copilul are o
predispoziţie genetică spre o anumită boală, s-ar putea ca, pe aceste considerente, să fie
refuzată adopţia. Determinarea predispoziţiilor genetice poate duce la discriminarea la
locul de muncă, chiar şi în cazul muncitorilor sănătoşi, improbabili de a dezvolta boala.
Aceasta, chiar și în lipsa unei dovezi ştiinţifice care să argumenteze relaţia dintre un factor
genetic neexprimat şi abilitatea individului de a-şi presta munca. Utilizarea testărilor
genetice în domeniul asigurărilor de sănătate reprezintă un alt exemplu de discriminare a
persoanelor. Asigurările de sănătate sau asigurările de viaţă au obligația de a despăgubi
persoana asigurată sau beneficiarul acesteia în cazul producerii unui eveniment nedorit.
Din acest motiv, companiile de asigurări vor dori introducerea testării genetice. Însă, ea
trebuie să fie refuzată deoarece rezultatele testării port fi folosite la condiționarea accesului
la asigurare sau la justificarea creşterilor de contribuţii financiare. Informaţia genetică
trebuie să fie confidenţială. 5
Diagnosticul antenatal reprezintă una dintre cele mai actuale metode de depistare a
afecțiunilor genetice. Teoretic, diagnosticul prenatal poate fi realizat pentru orice eroare
înnăscută de metabolism, unele malformaţii congenitale, pentru depistarea anomaliilor
cromozomiale însoţite de modificări fenotipice severe şi prognostic vital. În cazul
metodelor de diagnostic prenatal un eventual rezultat patologic este oferit cuplurilor după
12 săptămâni de gestaţie. În urma consultului genetic trebuie acordat sfatul genetic, precum
şi consilierea psihologică a viitorilor părinți. 6 Poate fi însă considerată etică decizia de
întrerupere a sarcinii în cazul depistării unei boli genetice a fătului?
Diagnosticul genetic preimplantator (DGP) este o tehnică modernă folosită pentru
identificarea bolilor genetice a embrionilor creați prin tehnici de fertilizare in vitro. 7 În
ultimii ani, aria de aplicabilitate a DGP s-a extins de la indicaţiile medicale la cele non-
medicale (selecţia sexului copilului). Preferinţa pentru un anumit sex al viitorului copil
poate fi din raţiuni economice, sociale, religioase, din constrângeri sau necesităţi medicale
sau pur şi simplu pentru satisfacerea dorinţelor individuale. Dacă selecţia sexului are o
motivaţie destul de puternică în ceea ce priveşte evitarea unor boli genetice şi a perpetuării
lor, nu acelaşi lucru s-ar putea spune despre motivele non-medicale. Distrugerea

4
Tudose O., Belengeanu V., Puiu M., Stoicănescu D., Gug C., Moga M., Genetică Medicală, ghid pentru
lucrări practice, Editura Orizonturi Universitare, Timişoara 2000, pg. 15-16
5
Astărăstoae V., Bioetică şi testarea genetică, Revista Română de Bioetică, vol. 2, nr. 2, aprilie-iunie 2004
6
Tudose O., Fenetică Medicală ghid pentru lucrări practice, editura Orizonturi universitare, Timişoara 2000
7
http://emedicine.medscape.com/article/273415-overview
embrionilor datorită faptului că sexul viitorului copil nu este cel dorit de părinţi este
considerată a fi total neetică. Este acceptabilă selecţia sexului embrionilor în cazul bolilor
genetice cu transmitere x-linkată? Plecând de la premisa că medicina şi progresele
medicale sunt în folosul individului şi al societăţii, putem considera că alegerea unui
embrion de sex feminin care cu siguranţă nu va fi afectat de distrofie musculară Duchenne,
poate fi acceptată.
Au fost semnalate şi situații în care cuplurile afectate de o boală genetică au recurs
la metoda DGP şi au cerut să fie selectaţi şi implantaţi acei embrioni care prezintă acelaşi
tip de mutaţie genetică. În acest fel un copil cu o boală genetică este conceput în mod
intenţionat, plecând de la ideea că un astfel de copil se va integra mai bine în familie.
Comitetul Internaţional de Bioetică a considerat o astfel de abordare ca fiind neetică
deoarece nu ia în considerare multiplele dezavantaje care vor împovăra acea persoană pe
tot parcursul vieţii.
În ceea ce priveşte diagnosticul genetic preimplantator, Comitetul Internaţional de
Bioetică a afirmat că trebuie luate în considerare anumite probleme de ordin etic, precum
statutul embrionilor umani, selecţia şi distrugerea acestora. 8

4. Aspecte bioetice în clonare şi inginerie genetică

Etimologic, cuvântul clonare provine din grecescul klon care înseamnă ramură,
9
vlăstar. Problema clonării a fost adusă pentru prima dată în fața publicului odată cu
nașterea oii Dolly 10 (creată în 1996 de oamenii de știință din Scoția) - prima clonare reușită
a unui mamifer dintr-o celulă somatică adultă, prin procedeul de transfer nuclear. 11
Clonarea reprezintă procesul prin care se creează o copie identică genetic cu o
persoană existentă, prin reproducere asexuată. 12 În prezent există două direcţii mari ale
clonării umane: clonarea reproductivă şi clonarea terapeutică. 13 Scopul clonării
reproductive este de crea un organism, printr-o tehnică denumită transferul nuclear al
celulelor somatice. Clonarea terapeutică presupune crearea unui embrion cu scopul de a-i
recolta celulele stem. 14
Ingineria genetică se referă la modificările controlate de om asupra genomului
uman, poate fi definită ca un ansamblu de metode şi tehnici care permit fie introducerea în
patrimoniul genetic al unei celule a uneia sau mai multor gene noi „de interes”, fie
modificarea expresiei unei/unor gene prezente, deja, în celulă. 15
Clonarea umană, indiferent de forma acesteia, încalcă demnitatea şi respectul faţă
de persoana umană. Clonarea reproductivă șterge și complică relațiile interumane și pe
cele parenterale pentru copilul creat, care ar putea avea doar un părinte în mod legal
(persoana din care a fost creat/creată). Acest unic părinte ar putea fi chiar sora sau fratele

8
Anton E., Doroftei B., Anghelache L. I., Socolov D., ioanid N., Diagnosticul Genetic preimplantator.
Implicaţii legale, etice şi medicale în România, Revista Română de Bioetică, vol. 7, nr. 2, aprilie-iunie 2009
9
http://www.jsri.ro/old/html%20version/index/no_8/nicugavriluta-articol.htm
10
http://bogdanene.blogspot.ro/2010/06/eseu-asupra-clonarii-oamenilor.html
11
http://ro.wikipedia.org/wiki/Dolly_%28oaie%29
12
Enescu A, Mitrut P, Iovanescu L, Ioana M, Burada F, Enescu AS, Ethical considerations on human
cloning, Current Health Sciences Journal, 2011, 37 (3):148-150
13
http://bogdanene.blogspot.ro/2010/06/eseu-asupra-clonarii-oamenilor.html
14
http://www.pregnancy-info.net/stemcell/therapeutic_vs_reproductive.html
15
http://www.wattpad.com/85613-genetica-umana-2-pro-contra-argumente#.UYZnvcoy6rg
său biologic, și ambii vor avea aceiași părinți genetici. 16 În articolul 11 al Declarației
Universale privind Genomul Uman și Drepturile Omului, adoptată de UNESCO la 11
noiembrie 1997 se menţionează: „practicile care sunt contrare demnităţii umane, ca de
exemplu clonarea reproductivă a fiinţei umane sunt interzise”. 17
Clonarea terapeutică poate fi considerată chiar mai inacceptabilă decât cea
reproductivă, deoarece clonarea reproductivă cel puţin prevede ca embrionii clonaţi să
trăiască, în timp ce clonarea terapeutică presupune crearea de embrioni cu scopul de a le
preleva celulele, deci de a-i distruge. 18 Este etică crearea unei vieți cu scopul de a o
distruge?

5. Probleme etice legate de sfatul şi consultul genetic

Consultul genetic este un act medical specializat şi complex, constituit dintr-un
ansamblu de investigaţii clinice şi biologice prin care se stabilește diagnosticul unei boli
și se oferă un sfat genetic pacientului sau familiei sale. Printre obiectivele consultului
genetic se numără: depistarea bolilor genice, a bolilor cromozomiale și a purtătorilor. 19
Consultul genetic poate fi solicitat de:
- pacientul bolnav (în cazul unei afecțiuni posibil genetice);
- pacientul sănătos, dar cu risc genetic crescut (are o rudă cu o afecțiune genetică);
- cuplul sănătos: consult preconcepțional, prenatal sau postnatal. 20
Consultul genetic presupune următoare etape:
- consultația propriu-zisă (examen clinic, anchetă familială, investigații biologice,
diagnosticul antenatal);
- elaborarea prognosticului genetic;
- acordarea sfatului genetic.
Sfatul genetic presupune informarea pacientului sau cuplului care solicită consultul
în ceea ce priveşte diagnosticul, precum și probabilitatea de transmitere şi manifestare a
unei boli ereditare la descendenţi, fără a impune luarea unei anumite decizii. 21
Una din probleme etice legate de consultul și sfatul genetic se referă la
confidențialitatea datelor, 22 cu atât mai mult cu cât informația genetică este atât de diferită
față de celelalte informații medicale. Rezultatele investigațiilor genetice trebuie să fie
confidențiale și nu trebuie dezvăluite angajatorilor, agențiilor pentru adopție sau
companiilor care încheie polițe de asigurare de sănătate. Dezvăluirea acestor informații ar
putea duce la discriminarea persoanelor pe baza criteriilor genetice.
O altă dilemă etică se referă la atitudinea consilierului genetic (atitudine directivă
sau non-directivă). 23 În cadrul sfatului genetic, pot fi aduse în discuție de către pacienți și

16
http://www.provita.ro/detalii-clonarea-umana.php?id=1
17
http://en.wikipedia.org/wiki/Universal_Declaration_on_the_Human_Genome_and_Human_Rights
18
http://www.provita.ro/detalii-clonarea-umana.php?id=1
19
Tudose O., Belengeanu V., Puiu M., Stoicănescu D., Gug C., Moga M., Genetică Medicală, ghid pentru
lucrări practice, Editura Orizonturi Universitare, Timişoara 2000, pg. 112-120.
20
https://www.medlife.ro/centre-medlife/centrul-medicina-materno-fetala/34/
21
Tudose O., Belengeanu V., Puiu M., Stoicănescu D., Gug C., Moga M., Genetică Medicală, ghid
pentru lucrări practice, Editura Orizonturi Universitare, Timişoara 2000, pg. 112-120.
22
Vasantha Muthuswamy, Ethical issues in genetic counselling with special reference to
haemoglobinopathies, Indian J Med Res. 2011 October; 134(4): 547–551
23
Vasantha Muthuswamy, Ethical issues in genetic counselling with special reference to
haemoglobinopathies, Indian J Med Res. 2011 October; 134(4): 547–551
problemele referitoare la deciziile care trebuie luate. De exemplu, în situația decelării unor
afecțiuni genetice ale fătului, în cadrul informării viitorilor părinți despre rezultatul testului
genetic se poate ajunge la dilema vis-a-vis de ”cea mai bună decizie”: decizia de a păstra
sarcina sau de a recurge la întreruperea cursului sarcinii. Însă, această decizie are un
caracter profund personal și aparține cuplului, iar medicul nu trebuie să intervină în luarea
deciziei. 24

24
Mary J Seller, Ethical aspects of genetic counseling, Journal of medical ethics, 1982, 8:185-188;
 Probleme etice ale sfârşitului vieţii

Noţiunea de eutanasie şi suicid asistat medical

Cuvântul „eutanasie” provine din limba greaca veche (eu - buna, thanatos - moarte).
Filozoful englez Francis Bacon il utiliza cu sensul de moarte fericita, linistita.
In Dicţionarul explicativ al limbii rimâne, eutanasia are înţelesul de moarte fara dureri, metoda de
provocare a unei morti nedureroase unui bolnav incurabil, pentru a-i curma o suferinta indelungata si
grea.
Dicţionarul Oxford defineşte eutanasia ca fiind „a gentle and easy death”, adică o moarte blândă şi
uşoară.
Dicţionarul Random House Webster's defineşte două sensuri ale termenului, si anume:
• „mercy killing”(omor din milă) - actul de a omorî fără dureri sau de a lăsa să moară prin
întreruperea măsurilor medicale, a unei persoane sau a unui animal suferind de o boală sau o
stare incurabilă, mai ales dureroasă;
• „an easy or painless death” - o moarte uşoară sau fără dureri.

In functie de voinţa pacientului şi de metoda prin care acest act se desfăşoară, eutanasia se clasifică
în:
• Eutanasia voluntara - eutanasia la cererea sau cel putin cu consimtamantul pacientului.
• Eutanasia involuntara - eutanasia impotriva dorintei unei persoane competente (care isi poate
exprima vointa).
• Eutanasia non-voluntara - eutanasia unui pacient non-competent, precum persoane suferind
de dementa senila sau copii mici.
• Eutanasia activa – terminarea printr-o intervenția activă a vietii unui pacient fară cea mai
mică perspectivă de insănătoșire, de catre un medic care crede ca moartea este in beneficiul
pacientului.
• Eutanasia pasiva – terminarea vietii unui pacient prin omisiune, prin intreruperea de buna
voie sau nefolosirea unei acțiuni terapeutice, a cărei aplicare ar avea ca urmare prelungirea
vieții bolnavului; prin intreruperea sau nepracticarea unei acțiuni terapeutice, in aceste cazuri,
boala fatală este lăsată să avanseze, fără vreun impediment.
• Sinuciderea asistata medical –punerea la dispozitie a informatiilor si mijloacelor de provocare
a sinuciderii unei persoane care isi va putea lua viata cu usurinta,fara alt sprijin.

Cazurile în care se aplică eutanasia se pot încadra în 3 grupe:

1) Eutanasia pură, prin care se înțelege transpunerea în stare de insensibilitate a unui individ, aflat in
fața morții, administrâdu-i narcotice sau alte medicamente fără intenția uciderii nemijlocite, dar cu
probabilitate destul de accentuata ca acestea să producă un efect mortal.
2) Eutanasia in sens restrâns, prin care se ințelege administrarea unei subsțante provocatoare de
moarte celor grav bolnavi și anume la cerere proprie. Aici ar fi vorba de un ajutor dat pentru a putea
muri mai repede.
3) Eutanasia in sens larg, prin care se intelege inlaturarea in forma nedureroasa a acelora pentru care
viata proprie n-ar mai avea nici un sens si valoare si care, in plus, ar fi numai o sarcina pentru cei din
jurul lor.

Nu se poate vorbi de eutanasie decat daca moartea este cauzata in mod intentionat. Asadar, anumite
practici medicale, etichetate drept eutanasie pasiva, nu reprezinta o forma de eutanasie de vreme ce
lipseste intentia de a lua viata persoanei respective. Printre acestea se numara:
- neinceperea unui tratament care nu ar aduce beneficii pacientului
- cazurile în care natura este lasată sa-si urmeze cursul, medicul abținându-se de la inițierea unor
tratamente inutile și/sau ineficiente, menite a menține cu orice preț viața
- renunțarea la măsuri extraordinare sau decizia de a opri anumite tratamente care nu mai par a fi
necesare condiției pacientului s-a dovedit ineficient, greu de suportat sau pe care pacientul nu-l
doreste
- administrarea de medicamente pentru controlul durerii, cu toate că acestea ar putea scurta viața
pacientului
Aceste exemple reprezinta practici medicale corecte, sprijinite de lege.

Profesorul Gh. Scripcaru, o personalitate de seamă a medicinei legale româneşti, descria ca accepţiuni
ale eutanasiei următoarele:
• eutanasia activă, omorul din milă, mercy killing
• eutanasia pasivă prin abandonarea îngrijirii pacientului
• criptotanasia - la limita uciderii din culpă, de exemplu administrarea unei supradoze de
morfină la un bolnav cu insuficienţă respiratorie
• medicotanasia sau eutansia pasivă, de exemplu întreruperea respiraţiei asistate
• eutanasia economică sau refuzul tratării corespunzătoare a pacienţilor de vârsta a treia, a
cazurilor sociale.
• eutanasia eugenică, un genocid mascat întâlnit în administrarea pauperă, cu întreruperea
oricărui tratament medicamentos,
• eutanasia mixtă, activă şi pasivă, sau suicidul asistat (o formă mascată de omor calificat)

Istoric şi legislaţie pro- şi contra- eutanasie; evoluţie, consecinţe

Popoarele nomade iși abandonau bătrânii și bolnavii, care deveneau o povară in permanentele lor
deplasări. De regula, ranitilor in războaie li se dadea lovitura de grație. Uneori, cei incercuiti, pentru
a nu cadea vii in mainile dusmanilor, se omorau reciproc. Practici asemanatoare gasim la popoarele
primitive. La Battakii din Sumatra, tatal ajuns la batranete ii invita pe copiii sai sa-i manance carnea.
El se urca intr-un copac se lasa sa cada jos ca un fruct copt, dupa care cei din familie il omorau si il
mancau. Se stie ca in Sparta copiii handicapati erau expuși si lăsați sa moară, lucru aprobat de
Aristotel, pentru motive de utilitate publica (Politica VII). Platon extindea aceasta practica la batranii
grav bolnavi (Republica, 460). La Roma, practica de a expune nou-nascutii cu malformatii a continuat
pana la imparatul Vallens (secolul al IV-lea). Dar nu toti aprobau acest punct de vedere. Pitagora si
mai ales Hippocrate s-au impotrivit eutanasiei. Hippocrate a inclus in faimosul său jurământ această
fraza: “Nu mă voi lăsa determinat de cuvântul nimănui in a procura o otravă sau în a-mi da
consimțământul la așa ceva”. Jurământul lui Amatus Lusitanus (1559) stipulează: “Niciodată nu am
oferit doze pricinuitoare de moarte.”
In Evul mediu, cei suferind de rabie au fost eutanasiati prin sugrumare ca să fie eliberați din agonia
înfricoșătoare în care se aflau. Thomas d’Aquino sau Caspar Questel se opunea eutanasiei
considerand ca se opunea instinctului natural de supravietuire, pe când alte figuri proeminente,
precum John Donne sau Thomas More au continuat sa sustina practicarea eutanasiei.
Dezbaterea moralitatii si legalitatii eutanasiei voluntare este un fenomen care s-a manifestat cu
precădere în secolul al XX-lea. Primele încercări de legalizare a eutanasiei s-au înregistrat la începutul
acestui secol in unele ţări industrializate (Anglia, Statele Unite şi Germania), în paralel cu crearea de
asociaţii de luptă pro-eutanasie. În anul 1903 circa o mie de medici din Asociaţia Medicală Americană
cereau eutanasia pentru pacientii bolnavii de cancer, de tuberculoza şi pentru cei paralizati.
Termenul de eutanasie a fost mult folosit in timpul celui de-al doilea război mondial in cazul
oamenilor care nu erau demni de muncă, motiv pentru care acest subiect a fost multă vreme un subiect
tabu in Germania. Hitler a ordonat sa fie omorâti nou-născuții cu neajunsuri fizice, bolnavii incurabili
si invalizii care erau consideraţi o povară inutilă pentru societate.
Pentru unele state, eutanasia a devenit un act normal, acceptat, in decursul anilor; foarte multe
persoane au recurs la această metodă, in ciuda eforturilor Bisericii si a altor organizaţii profesionale
şi sociale de a se opune acestei practici. Numai în anul 1995, in Olanda, au murit prin eutanasiere 3%
din cei decedați, iar în 1998 au fost inregistrate 2565 de decese folosind aceeași metoda.
Metoda eutanasiei este practică de unele state şi ca metodă punitivă, în cazul condamnării la moarte
a unor detinuţi.

Eutanasia a fost legiferata in anul 1906 in statul Ohio, SUA. În Anglia a fost înfiinţată în 1935
„Euthanasia Society” care avea ca scop promovarea eutanasiei.
În Germania nazistă, programul de eutanasie involuntarăiniţiat în 1939 se adresa bolnavilor şi
infirmilor, având ca scop eliminarea vieţii care nu merită trăită. Acest concept se extindea şi asupra
nou- născuţilor şi copii mici cu infirmităţi; medicii şi moaşele aveau datoria de a raporta cazurile de
copii pînă la 3 ani care prezentau semne de retardare mintală, infirmitate fizică sau alte simptome
menţionate într-un chestionar special primit de la Ministerul Sănătăţii. Copiii mai mari şi adulţii
consideraţi incurabili erau şi ei omorâţi “din milă. Conform cercetarilor efectuate pe baza
documentelor procesului de la Nurenberg, intre anii 1939-1941 au fost ucisi peste 70 de mii de
oameni, considerati “existente fara valoare vitala”.
Germania - Asociatia Federala Medicala a publicat un ghid intitulat "Principii ale Asociatiei Federale
Medicale in privinta morţii asistate medical”, conform căruia masurile de prelungire a vietii pot fi
omise sau intrerupte, in concordanta cu vointa pacientului, daca aceste masuri doar intarzie moartea
si evolutia bolii nu mai poate fi stopata.
Codul profesional al medicilor din Italia interzice expres eutanasia in art. 36, in sensul ca un medic,
chiar si la cererea pacientului, nu poate practica sau facilita tratamente apte sa cauzeze moartea
pacientului.
Articolul 45 din Codul deontologic al medicilor din Luxemburg interzice eutanasia, prin aceea ca
medicul nu are dreptul de a provoca in mod deliberat moartea pacientului.
Asociaţia Medicală Finlandeză acceptă eutanasia pasiva cand starea sanatatii pacientului nu mai
poate fi imbunatatita, caz în care se pot întrerupe măsurile de prelungire a vietii
Republica Ceha interzice in cadrul Codului Etic al Camerei Medicilor eutanasia si sinuciderea
asistata. Eutanasia este prohibita expres si de catre codurile deontologice si de etica din Polonia,
Portugalia si Slovacia
În Olanda, eutanasia este legiferata din anul 2001. Asociatiile profesionale ale medicilor si
asistentilor medicali au conceput ghiduri de buna practica medicala in cazuri de eutansie. Legea
privind sfarsitul vietii la cerere si sinuciderea asistata statuează ca eutanasia nu este privita ca
infractiune si nu se pedepseste daca sunt indeplinite cateva conditii. Medicul curant este exceptat de
la aplicarea pedepsei prevazute de codul penal daca a respectat cu strictete criteriile expres prevazute
in lege si a raportat săvârşirea acestui act, urmand ca o comisie de control sa aprecieze daca in speta
s-au respectat intocmai cerintele legale. “Regulile de conduită grijulie”ale Societăţii Medicale Regale
Olandeze, revizuite în 1995, in ceea ce priveşte cazurile eligibile pentru eutanasie, sunt următoarele:
- hotărârea de a muri trebuie să fie luată în mod voluntar, de un pacient competent şi informat;
- intenţia pacientului de a muri trebuie să fie clară, iar decizia trebuie să fie liberă, el trebuind să
ceară explicit şi în mod repetat administrarea euthanasiei în aşa fel încât să nu existe nici o îndoială
asupra dorinţei sale de a muri;
- suferinţa fizică sau mentală trebuie să fie intense, de nesuportat şi fără speranţă de revenire;
- nu este obligatoriu ca bolnavul să fie în stadiu terminal;
- toate modalităţile de tratament să fi fost încercate sau refuzate de către pacient, iar altă soluţie de
ameliorare să nu existe;
- euthanasia voluntară sau suicidul asistat trebuie duse la îndeplinire de către un doctor;
- înainte de a acţiona, medicul curant trebuie să se consulte cu un alt medic cu o ţinută morală şi
profesională recunoscută;
- dacă pacientul suferă de o boală psihică, medicul curant trebuie să se consulte cu cel puţin doi alţi
medici, dintre care unul trebuie să fie psihiatru;
- medicul trebuie să aibă înregistrate în scris toate detaliile cazului;
- moartea trebuie raportată la procuratura districtuală ca un caz de euthanasie voluntară sau de suicid
asistat şi nu ca o moarte de cauză naturală.
Documentaţia întocmită de medicul de familie este verificată de medicul legist şi de un tribunal
abilitat pentru a se evita orice abuz.
În Belgia, in septembrie 2002 a fost legalizată eutanasia, bazat pe experienţa olandeză, dar cu
legislaţie având propriile caracteristici în ceea ce priveşte condiţiile de eligibilitate:
- pacientul să fie adult- peste 18 ani sau minor emancipat
- cererea să fie voluntară, repetată
- pacientul să fie într-o stare terminală, incurabilă
- suferinţa fizică sau psihică să altereze semnificativ calitatea vieţii
- pacientul să fie informat cu privire la diagnostic, prognostic, alternative
- să existe opinia unui medic consultant
- se acceptă directive în avans- stare de inconştienţă ireversibilă
- cazurile se raportează la Comisia Federală de Evaluare şi Control formată din 8 medici (dintre care
cel puţin 4 universitari), 4 avocaţi, 4 specialişti în îngrijirea pacienţilor terminali
În prezent în Marea Britanie eutanasia este interzisă. Doar anii 1993 si 1994 sunt considerati o
exceptie, când medicii aveau dreptul sa deconecteze de la aparate doar pacientii incurabili. Pe Isle of
Man, în noiembrie 2003 a fost elaborată o propunere legislativă pentru a permite bolnavilor terminali
să moară. Aceasta a fost consecinţa morţii lui Patrick Kneen, un militant activ pro-eutanasie care a
înfiinţat un site internet şi a obţinut 4000 de semnături pe o petiţie în favoarea dreptului de a muri cu
demnitate. Proiectul legislativ se adresează exclusiv rezidenţilor din Isle of Man, persoanelor din alte
părţi ale Marii Britanii nefiindu-le permis să călătorească pe insulă pentru a beneficia de această lege.
În Elveţia, art. 114 din Codul Penal stipulează că o persoană care ucide din motive de compasiune
poate rămîne nepedepsită. Această regulă a fost aplicată ultima dată în 1942. Din 2004 însă se acceptă
sinuciderea asistată medical (SAM) prin întreruperea sau neinstituirea tratamentului. Între timp s-a
decis dezvoltarea îngrijirilor paliative, astfel că în prezent în acesată ţară are loc cel mai mare număr
de SAM din Europa
In Suedia doar in cazuri excepționale, medicilor le este permis sa deconecteze aparatele care mentin
bolnavul inca in viata. Cipru, în art. 218 din codul penal interzice sinuciderea asistata. Legislatia
daneza permite numai eutanasia pasiva. Portugalia incrimineaza uciderea la cerere a unui pacient.
Legea privind Asistenta pentru Sanatate din Georgia statueaza interdictia personalului medical si a
oricarei alte persoane de a comite eutanasia ori de a participa la aceasta. Norvegia interzice oricarei
persoane sa asiste pe cel care doreste sa isi ia viata, insa art. 235 prevede o circumstanta atenuanta, in
sensul ca pentru fapta anterior mentionata, pedeapsa poate fi redusa sau poate imbraca o forma mai
usoara, daca autorul faptei a actionat motivat de compasiunea fata de un bolnav in faza terminala.
Danemarca defineşte sinuciderea asistata ca fiind asistarea unei persoane in comiterea suicidului, iar
moartea asistata care presupune uciderea unei persoane la cererea sa, este incriminată.
În Australia, în 1996, Parlamentul Teritoriului de Nord al Australiei a legiferat practicarea eutanasiei
prin administrarea unei injecţii letale unui pacient terminal, la cererea sa expresă, după examinare
psihiatrică ca re să dovedească competenţa psihică a acestuia. Practica imediat următoare, marcată de
cazuri de abuz săvârşit de medici, a dus la abrogarea acestei legi după numai cîteva luni.
În statul Oregon din SUA, la o Iniţiativă a cetăţenilor, a fost Promulgată în 1997, după multiple
dificultăţi, Legea Morţii cu Demnitate a statului Oregon. Condiţiile impuse de lege sunt:
- medicamentele prescrise sunt substanţe controlate federal (barbiturice)
- vîrsta pacientului peste 18 ani
- pacientul să fie rezident al statului Oregon
- pacientul să fie competent (cu capacitate de exerciţiu deplină)
- să aibă un diagnostic de boală terminală care va duce la deces în mai puţin de 6 luni
- să existe cel puţin două solicitări verbale, adresate medicului, la interval de cel puţin 15 zile
- să existe o solicitare în scris, în prezenţa a doi martori
- un alt medic decât cel curant să confirme diagnosticul şi prognosticul
- pacientul trebuie să fie informat cu privire la alternative
- medicul să raporteze toate cazurile la Department of Human Services (DHS).
Aşadar, în statele în care eutanasia se practică, rolul medicilor este foarte important, deoarece ei
hotărăsc soarta bolnavului. Ei sunt datori sa se convinga de fapul că bolnavul are dureri insuportabile,
nu mai are nici o sansa de supravietuire si ca doreste sa moara. În aceste cazuri este obligatorie o a
doua părere care să ateste starea pacientului. În cazul copiilor sub 16 ani această practică este interzisă
deoarece se considera că acești pacienți nu sunt capabili să înțeleagă consecințele asumării unui astfel
de act.

În România, atitudinea actuală este total împotriva implicării de orice fel a personalului medical în
curmarea vieţii pacientului ipotetic candidat pentru eutanasie. Această atitudine are la bază şi este
transpusă în următoarele litere de lege:
Constitutia Romaniei (art.22, alin.1) - “Dreptul la viata, precum si dreptul la integritate fizica si
psihica ale persoanei sunt garantate.”
Codul Penal al României (Infractiuni contra vietii)
- se pedepseşte uciderea savarsita la cererea explicita, serioasa, constienta si repetata a victimei
care suferea de o boala incurabila sau de o infirmitate grava atestate medical, cauzatoare de
suferinte permanente si greu de suportat (Art. 190)
- se pedepseşte fapta de a determina sau inlesni sinuciderea unei persoane, daca sinuciderea a
avut loc.
Codul de deontologie medicala al Colegiului Medicilor din România stipulează că practicarea
eutanasiei și eugeniei este contrară principiilor fundamentale ale exercitării profesie de medic,
întreaga activitate profesională a medicului fiind dedicată exclusiv apărării vieții, sănătății și
integrității fizice și psihice a ființei umane.
Se precizează că actul profesional și întreaga activitate a medicului se va desfășura fără nici un fel de
discriminare, inclusiv în ceea ce privește starea de sănătate sau șansele de vindecare ale pacientului.
Medicul trebuie sa incerce reducerea suferintei bolnavului incurabil, asigurand demnitatea
muribundului.

Argumente pro şi contra respectării autonomieie pacientului aflat la sfârşitul vieţii

Problema eutanasiei ridica, in primul rand, intrebari de natura religioasa si etica. Atitudinea oamenilor
fata de eutanasie este, de obicei, determinata de viziunea pe care o au despre viata si moarte. De
asemenea, sunt in joc si considerente sociale si politice. Relatiile noastre sociale sunt determinate in
mare masura de faptul ca nu ne este permis sa ucidem in mod intentionat o alta persoana, la fel cum
societatea ne protejeaza spre a nu fi ucisi. Apare, în mod logic, următoarea întrebare: „Ce se va
intampla daca renuntam la aceasta protectie?”

La întrebarea de ordin etic: “Este bine sa ucizi, chiar cu intentia de a alina suferinta?”, în majoritatea
tarilor legea este foarte clara: a ucide un pacient, chiar si pentru a-i alina suferinta, este considerata
omucidere.

Drepturile fundamentale ale omului şi anume: dreptul la viata, dreptul la sanatate si dreptul la
autonomie, sunt reglementate in:
• Declaratia Universală a Drepturilor Omului, care statueaza dreptul fiecarui om la viata,
libertate si inviolabilitatea persoanei,
• Conventia Europeana a Drepturilor Omului, care susţine dreptul persoanelor la viata si
sanatate, interdictia torturii si a tratamentelor degradante si inumane, precum si respectul vietii
private
• Constitutia Romaniei, care garanteaza dreptul la viata, dreptul la integritate fizica si psihica a
persoanei, dreptul fiecarei persoane de a dispune de ea insasi, daca nu incalca drepturile si
libertatile altora, ordinea publica sau bunele moravuri, dreptul la ocrotirea sanatatii.
Argumentul etic central al sustinatorilor eutanasiei voluntare este acela ca respectul pentru orice
persoana ar trebui sa impuna, in mod automat, respectul pentru alegerile pe care aceasta le face. Acest
argument se afla in legatura directa cu conceptul de autonomie si autocontrol. Oamenii iau, in general,
deciziile importante privitoare la viata lor in concordanta cu modul in care vor sa-si desfasoare viata.
Exercitandu-si autonomia, ei isi asuma responsabilitatea pentru propria viata si, implicit pentru modul
in care vor sa moara. Majoritatea motivelor de ingrijorare a oamenilor in fata mortii tin mai putin de
teama de suferinta, cat de dorinta de a muri fara sa-si piarda demnitatea si controlul asupra propriei
vieti.
Privind lucrurile dintr-o alta perspectiva, numerosi oameni din jurul persoanei care va fi eutanasiata
vor fi afectati, intr-o masura mai mica sau mai mare, de aceasta decizie: familia si prietenii care raman
in urma, precum si staff-ul medical implicat.
In concluzie, indiferent de statusul autonomiei, aceasta nu ar trebui sa fie absoluta si nu ar trebui sa
faca abstractie de ilegalitatea luarii unei vieti. In plus, respectul fata de autonomia unei persoane ar
trebui sa urmeze standarde mai inalte decat simpla dorinta a individului. Astfel apelarea la autonomie,
ca inalt principiu etic, pentru a justifica un act ce aboleste viata este profund contradictorie, conform
celor care se opun eutanasiei.
Daca dreptul la eutanasie devine legal bazanduse pe autonomia persoanei, atunci nu mai exista nici
un motiv logic pentru care aceasta practica sa fie restrictionata doar la cazurile in care bolnavii se afla
in faza terminala a bolii. De ce nu ar fi acceptata cererea de eutanasie si din partea unui bolnav cronic
ce nu este pe moarte sau a unuia care sufera de o boala psihica, si nu fizica?
Pe de altă parte, legea prevede ca pacientii au dreptul de a refuza orice tratament medical. Un medic
ce trateaza un pacient care nu doreste acest lucru poate fi acuzat de abuz.

Argumente contra legiferarii eutanasiei, in orice formă a ei, au în primul rând la bază principiul
sfinteniei sau inviolabilităţii vietii, care poate fi susţinut atât prin argumente de ordin religios cât şi
nereligios. Traditia iudeo-crestina sustine ca omul a fost creat dupa chipul lui Dumnezeu si ca urmare,
viata umana are demnitate, sfintenie si este inviolabila, iar principiul conform caruia nimeni nu
trebuie sa ucida este bazat pe aceste valori intrinseci ale vieţii. Din punct de vedere nereligios, acest
principiu s-ar baza pe demnitatea si inviolabilitatea vietii umane.
Doctorul de origine germana Christoph William Hufeland a scris in anul 1806 urmatoarele: “Nu
depinde de doctor daca viata este fericita sau nefericita, daca merita sau nu traita, si combinand aceste
elemente in decizia sa, medicul o sa devina cea mai periculoasa persoana din ţară.

Un document cu certă valoare argumentativă anti-eutanasie este o declaratie comuna a medicilor si

avocatilor olandezi din anul 2007 în care se arată punctual dezavantajele legiferării acestei practici.
Argumentele aduse de această declaraţie sunt susţinute de alte declaraţii oficiale şi studii statistice:

1.Eutanasia, odata legalizata, nu va putea fi controlata. Daca eutanasia ar fi legalizata, ar fi ucisi si

pacienti care nu si-au dorit acest lucru.
“Eutanasia, odata acceptata este incontrolabila din motive filozofice, rationale si practice. Pacientii
vor muri fara si impotriva dorintei lor daca o astfel de legislatie ar fi introdusa.” (Declaratia Asociatiei
Britanice pentru Medicina Paliativa si a Consiliului National pentru Servicii de Azil si Ingrijire
Paliativa Specializata, declaratie facuta impotriva propunerilor de legalizate a eutanasiei si a SAM-
ului, 2003).
Trei raportari facute pe o perioada de 10 ani de catre cercetatorii danezi arata ca in Olanda, dupa
legalizarea eutanasiei, cel putin 1000 de pacienti sunt ucisi in fiecare an prin eutanasiere fara
consimtamantul sau dorinta lor. Primul raport, publicat in 1991, arata ca in 1000 de cazuri
(echivalentul a 0.8% din totalul deceselor) medicii au presris un medicament cu intentia clara de a
grabi sfarsitul fara cererea explicita a pacientului. Urmatoarele doua raporturi, din 1996 si 2001,
confirma aceste dezvaluiri. In 2001, tot o mie de decese (0.7% din total) erau inregistrate, impotriva
dorintei persoanelor sau fara consimtamantul liber al acestora.
În ceea ce priveşte mortalitatea infantilă, 9% din totalul deceselor la nou-nascuti in Tarile de Jos au
avut loc ca urmare a continuarii administrarii de medicamente cu scopul explicit de a le grabi moartea.
Acest lucru a fost remarcat in doua raportari din 1995 si 2001.
Cel putin 2,7% din decesele inregistrate la copiii intre varste de 1 si 17 ani in Tarile de Jos s-au datorat
eutanasiei.
In Flandra, Belgia, mai mult de jumatate din decesele in randul nou-nascutilor au fost provocate de
doctori prin deciziile de luare a vietii, de obicei oprind medicatia prescrisa acestora.
7% din totalul deceselor nou-nascutilor au fost provocate de o injectie cu o doza letala de medicament.
Cei mai multi dintre copii aveau malformatii congenitale si/sau erau nascuti prematur. Trei pediatri
din patru au fost pregatiti sa se implice in eutanasierea nou-nascutilor.

2. Legalizarea eutanasiei sau SAM-ului ar impune o presiune asupra celor bolnavi si a acelora care
simt ca datorita bolii, infirmitatilor si a tratamentului scump, au devenit nefolositori pentru societate
si in special pentru rude.
Intr-un studiu asupra bolnavilor in stare terminala, acei pacienti cu nevoi de ingrijire substantiale erau
mai predispusi sa se simta o povara economica pentru ceilalti. Acest grup era mai predispus sa se
gandeasca la eutanasie sau SAM
In Oregon, sinuciderea asistata medical (SAM) a fost legalizata in 1997. Un raport recent a dezvaluit
ca, pe masura ce se accepta SAM-ul, procentul pacientilor care au murit prin SAM deoarece se
simteau o povara pentru ceilalti (nu neaparat singurul motiv) a crescut de la 12% in 1998 la 26% in
1999 si la 63% in 2000.

3. Legalizarea eutanasiei sau SAM-ului va aduce modificari profunde in atitudinile sociale fata de
boala, infirmitati, moarte, varsta inaintata si rolul profesiei medicale. Odata ce eutanasia este
legalizata, va deveni din ce in ce mai mult o “optiune de tratament” printre celelalte tratamente
medicale si chirurgicale obisnuite.
Pe masura cresterii acceptarii eutanasiei, orice persoana cu pregatire medicala - nu neaparat si
finalizata - va considera eutanasia ca o metoda de tratament.
Eutanasia va deveni acceptata pentru conditii ca depresie, stres, singuratate, frica de imbolnavire sau
frica de declin, dar si pentru copiii sau adultii cu infirmitati.
Eutanasia ar deveni o parte din arsenalul de tratamente medicale pe langa tratamentele medicale
clasice cum sunt tratamentul durerii, medicatia anti-depresiva, radioterapie si chimioterapie.
Dr Karel Gunning, doctor generalist olandez, sustine: “Odata ce accepti ca uciderea reprezinta o
solutie pentru o singura problema, maine vei gasi sute de probleme pentru care uciderea poate fi
privita ca o solutie.”

4. Legalizarea eutanasiei si SAM-ului va submina in cele din urma ingrijirea medicala, in special
ingrijirea paliativa si va submina serios relatiile doctor-pacient. Se sustine ca eutanasia reprezinta
dreptul de a avea o moarte “buna”. Totusi, eutanasia nu reprezinta dreptul de a avea o moarte
“buna”. Ea reprezinta drepturile care li se dau medicilor asupra vietii pacientilor lor.
Legalizand eutanasia vom aduce o schimbare fundamentala in relatia doctor-pacient, cand pacientii
se vor intreba daca medicul care intra in rezerva “poarta hainele albe ale unui tamaduitor sau cele
negre ale unui calau”. (Declaratia Asociatiei Medicale Britanice - Deciziile de incetare a vietii, 2000).
Schimbarea de atitudine printre doctorii care participa la eutanasiieste elocvent ilustrata de afirmatia
unui doctor olandez: “O! Noi am agonizat zile intregi. A fost groaznic. Oricum, al doilea caz a fost
mult mai usor, iar al treilea, am remarcat eu, “floare la ureche”.

Un alt puternic argument anti-eutanasie este constatarea că dorinta de a muri este rareori o decizie
intra-adevar autonoma. Dorinta de a muri este mai degraba expresia depresiei, durerii sau a unui
control slab al simptomelor, decat o dorinta autentica. Dorinta de a muri si de a trai se schimba
frecvent in timp, in special daca durerea sau depresia au fost tratate.
Intr-o relatare despre bolnavii aflati in faza terminala, un total de 60% ar fi acceptat eutanasia intr-o
situatie ipotetica, desi numai 10.6% au raspuns serios ca ar alege eutanasia sau SAM. Factorii asociati
cu faptul ca ar fi mai probabil sa solicite eutanasia era nevoia de apreciere, depresia, nevoile de
ingrijiri speciale si durerea. La o re-intervievare peste sase luni, jumatate din bolnavii aflati in faza
terminala care au solicitat eutanasia s-au razgandit.

Pozitia bisericii

In ceea ce priveste biserica, ea nu admite eutanasia, considerand ca are un caracter anticrestin, care
contravine poruncii dumnezeiesti „Sa nu ucizi". Conceptia crestina este ca ca viata este un dar de la
Dumnezeu, si, prin urmare, numai Dumnezeu o poate lua.
In viziunea crestina nici un om nu are autoritatea sa ia viata altei persoane, chiar daca aceasta doreste
sa moara. A propune eutanasia cuiva inseamna a considera ca viata acelei persoane nu merita traita,
aceasta opinie fiind incompatibila cu recunoasterea valorii si a demnitatii persoanei care ar urma sa
fie ucisa.
Considerarea fiintelor umane ca fiind egale ca valoare pentru simplul motiv ca sunt fiinte umane are
implicatii clare asupra felului in care este vazuta eutanasia. Astfel, pacientii aflati intr-o stare
vegetativa indelungata sunt vazuti in continuare ca fiinte umane, a caror valoare intrinseca ramane
aceeasi.
Invataturile budhiste nu fac nici o referire directa la eutanasie, insa, in marea lor majoritate, budhistii
i se impotrivesc. Pentru ei, terminarea intentionata a unei vieti este impotriva invataturilor lui Buddha
si, deci, eutanasia ar trebui interzisa. Religia budhista vede moartea ca o tranzitie, persoana decedata
urmand sa primeasca o noua viata, a carei calitate este rezultatul karmei sale. Aceasta credinta ridica
doua probleme. Pe de o parte, nimeni nu stie cum va fi viata ulterioara. Daca ea va fi chiar mai grea
decat cea pe care pacientul o indura in prezent, atunci eutanasia este vazuta ca optiunea gresita,
intrucat scurteaza situatia prezenta a lucrurilor in favoarea uneia mai rele. In al doilea rand, scurtarea
vietii intervine in cursul normal al karmei si altereaza echilibrul acesteia. Majoritatea hindusilor cred
totuşi că un medic ar trebui sa refuze cererea unui pacient de a fi eutanasiat, caci aceasta ar face ca
trupul si sufletul sa se separe in mod nenatural, rezultatul fiind afectarea karmei atat pentru pacient,
cat si pentru medic. Cu toate acestea, unii hindusi vad in ajutarea unei persoane sa termine o viata
plina de suferinta o fapta buna si indeplinirea unei obligatii morale.
Religia musulmana se opune eutanasiei deoarece considera ca viata este sfanta, fiind data de Allah.
Numai Allah poate hotari cat traieste fiecare om, deci nimeni nu poate interveni in aceasta decizie.

- // -

Aşadar, deși a fost acceptata ca o alternativă in unele țări sau regiuni, eutanasia rămâne deocamdată
un subiect tabu, deoarece rolul fundamental al medicului este esenţialmente curativ, el nu se poate
substitui, nu poate dobândi puteri asupra vieţii şi a morţii, nu poate decide privitor la întreruperea
vieţii, nu îi este permisă derogarea de la rolul de terapeut.