Universitatea de Stat din Pitesti

Supervizarea în serviciile socio-medicale

-REFERAT-

STUDENT: Necula Cristina-Elena

SPECIALIZARE: MSSS
PROFESOR:
 CUPRINS

Capitolul I : Aspecte privind supervizarea

1. DEFINITIA NOTIUNII DE SUPERVIZARE.....................................

2. ASPECTELE SUPERVIZĂRII ÎN ROMÂNIA..................................

3. VIZIUNI ASUPRA SUPERVIZĂRII..................................................

Capitolul II : Competențele și tipurile supervizării

1. COMPETENȚELE SUPERVIZORILOR..................................................

2. TIPURI DE SUPERVIZARE....................................................................

1
1.DEFINITIA NOTIUNII DE SUPERVIZARE

Termenul SUPERVIZARE este o combinație a doi termeni latini: super

înseamnă deasupra,peste și vizare înseamnă a privii, a vedea. Acesta a fost
conceput pentru a denumii o activitate de supraveghere, de organizare a
muncii oamenilor mai puțini pregătiți,cum erau de exemplu voluntarii.
După cum constatăm în urma studiilor, scopul primar al supervizării
este de a asigura responsabilitatea agenției în oferirea de servicii de calitate
clienților.Muntean, consideră că supervizarea este o întalnire
profesională,desfășurată într-un cadru organizat și negociat de părți, având ca
scop imediat creșterea capacității supervizatului de a intervenii cu clienții în
suferință,păstrându-și profesionalismul.(Muntean, 2007.)
Supervizarea în asistența socială este esențială ca modalitate practică
de asigurare a serviciilor de calitate.Eficiența muncii in supervizare este dată
de calitatea înregistrării documentelor și de continuitate in urmărirea și
transcrierea cazurilor.
Modelele de supervizare de-a lungul anilor s-au tot schimbat,fiind
influențate de teoriile despre intervenția socială și schimbarea structurilor
organizaționale,de resursele de financiare și de populațiile de beneficiari.
Supervizorii au fost considerați ca fiind formatori, terapeuți, consultanți,
manageri ,chiar și administratori.

2.ASPECTELE SUPERVIZĂRII ÎN ROMÂNIA

In anul 2004,in România apar standardele minime obligatorii privind

managementul de caz în serviciile protecției copilului.Tot atunci apare o suită
de ordine guvernamentală, care stipulează standardele minime obligatorii
pentru diverse tipuri de servicii sociale.Toate aceste standarde fac referire la
supervizare.
Potrivit acestora,coordonatorii și furnizorii de servicii sociale,au datoria
de a asigura supervizarea internă și externă a managerilor de caz, de către
specialiștii cu studii superioare socio-umane cu experiență de cel puțin 5 ani
în servicii pentru copil și familie,experiență în plus față de persoanele cărora li
se asigură supervizarea respectivă.
Ștefan Cojocaru,precizează faptul că în serviciile de asistență socială
din România există confuzii,majoritatea instituțiilor activând doar latura sa
administrativă.Susține că în țara noastră există încă nevoia îmbunătățirii
metodelor de intervenție,coordonării activităților și evaluării intervenției.
(Cojocaru,2005, p.100).
Serviciile sociale din România sunt afectate de procese specifice, cum
ar fi: globalizarea, schimbările demografice şi sociale, precum și migraţia
populaţiei. Impactul globalizării economice, politice şi sociale asupra serviciilor

2
sociale,deşi încă insuficient studiat, este considerat a fi, probabil, destul de
semnificativ.
Schimbările demografice şi sociale au implicaţii majore asupra
Serviciilor sociale şi a angajaţilor lor, puşi în situaţia de a se adapta
 permanent nevoilor actuale. Cele mai mari provocări sunt datorate reducerii
ratei natalităţii şi fenomenului accentuat de îmbătrânire a populaţiei.

Prin urmare, provocările cărora trebuie să le facă faţă sistemul

de servicii sociale, se referă la capacitatea de a asigura servicii de îngrijire,
suficiente şi de calitate, apte să răspundă nevoilor în continuă schimbare,
ceea ce generează demulte ori asistenţilor sociali sentimente de neliniste şi
confuzie.
În ceea ce priveşte supervizarea în serviciile sociale guvernamentale
din România, de cele mai multe ori de confundă managementu cu
supervizarea. Din acest motiv, în momentul de faţă asistenţii sociali se
consideră supervizaţi de către şefii de serviciu.

VIZIUNI ASUPRA SUPERVIZĂRII

Lucaciu si Minulescu descriu doua viziuni asupra activitaţii de

supervizare:
A) prima viziune este considerată pragmatic sprijinindu-se pe teoria
comunicării , pe teoriile funcţionării grupului, si s-a dezvoltat ca o necesitate în
cadrul managementului democratic. Acestă viziune pleacă de la mai multe
premise, cum ar fi: dezvoltarea personală a angajaţilor merge mână în
mână cu dezvoltarea eficienţei lor profesionale, procesul creşterii eficienţei
profesionale este unul personalizat şi fiecare individ are căi personale de
dezvoltare; problematica profesională este una de grup, iar soluţionarea
crizelor instituţiei depinde de eficiență în comunicare care la rândul ei este
legată de viaţa privată a membrilor grupului instituţional; transmiterea unor
abilităţi profesionale, mai ales privind depăşirea unor dificultăţi specifice, are
un caracter de modelare afectivă mai degrabă decât acela de transmitere de
informaţie în sistem formal.
B) a doua viziune este considerată ronamtică si este o concepţie despre o
relaţie
arhietipală, preponderant individuală. Ea presupune relevarea unor aspect inc
hise sau inconştiente din bagajul vieţii supervizorului si supervizatului şi chiar
din relaţia lor.

3
COMPETENȚELE SUPERVIZORILOR

Există patru domenii de competenţă esenţiale pentru supervizor :

1) Competențe de relaționare
Pentru a fi eficienţi în rolul lor, supervizorii trebuie să posede
competențe de relaționare manifestate în interacțiunea lor cotidiană cu
angajații. Abilitățile din această categorie ar fi: capacitatea empatică, grija,
flexibilitatea şi manifestarea unui stil suportiv de supervizare.
Dacă supervizorul demonstrează aceste abilități, personalul astfel
poate percepe latura ”mai umană” a personalității acestuia precum și sprijinul
și preocuparea lui față de eforturilor angajaților.
Când eşti flexibil, poţirăspunde cerinţelor impuse atât de rolul
în continuă schimbare al supervizorului cât şi de rolurileîn schimbare ale
programului şi ale organizaţiei ca întreg.

2) Competențe de coordonare
Printre competențele de coordonare se regăsesc: să fii un om pe care
ceilalţi să se poată baza, de încredere, să acorzi atenţie amănuntelor şi să te
concentrezi pe rezultate.
Devii un om de încredere atunci când atât personalul, cât şi organizaţia
în sine pot avea încredere şi se pot baza pe tine.
Pot apărea anumite probleme legate de rolul supervizorului: nevoile
 personalului şi cele ale organizaţiei pot să nu coincidă. Eşti răspunzător atât
în fața unuia cât și a celuilalt, și există momente în care cele două par în
conflict.

3) Competențe de conducere
Printre acestea se numără caracterul hotărât şi orientat spre realizarea
sarcinii, la care se adaugă un stil directiv de supervizare iar obiectivul este
iniţierea acţiunii.
Competenţele de conducere asigură organizarea personalului şi a
departamentului/biroului în cadrul organizaţiei. Conducerea poate implica
evaluarea programelor, aprecierea performanţelor, supervizarea personalului
şi elaborarea de proiecte.

4) Competențe de dezvoltare
Acestea implică creativitate, asumarea de riscuri, caracter novator,
spirit de colaborare şi îndrăzneală politică. Utilizarea acestora în supervizare
înseamnă orientarea spre schimbare – în cadrul propriului departament/birou
şi/sau în cadrul organizaţiei pentru care lucrezi.

În concluzie, pentru a putea fi un supervizor eficient,  trebuie să fii

capabil să-ţi exprimi propria viziune despre echipă dar şi să prezenţi
personalului perspectiva organizaţiei. Trebuie să fii capabil de interacţiune cu
alte servicii şi să colaborezi cu acestea.

4
TIPURI DE SUPERVIZARE

Pentru a putea realiza tipologia supervizării trebuie să luam în

considerare trei sisteme de referință:

1) Privind supervizarea din punctul de vedere al relației supervizorului cu

organizația, avem:
a) Supervizare internă - supervizorul face parte din interiorul
oragnizației;
b) Supervizare externă - supervizorul nu face parte din structura
organizației, ci este o persoană din afară.

2) După forma de organizare a supervizării, avem:

a) Supervizare individuală;
b) Supervizare de grup.

3) După perspectiva de abordare a realității, identificăm:

a) Supervizare clasică - centrată pe problemă;
b) Supervizare apreciativă - centrată pe apreciere.

Supervizarea internă face referire la situaţia în care activitatea de

supervizare este realizată de o persoană specializată din stuctura internă a
organizaţiei.

Supervizarea externă face referire la situaţia în care organizaţia

apelează la o persoană din afară pentru procesul de supervizare. În aceste
condiţii ea poate fi periodică, permanentă sau temporară. Supervizarea este
asigurată.

Supervizarea individuală se realizează prin intermediul unor şedinţe

de supervizare la care participă un singur asistent social şi supervizorul. Ea
reprezintă o oportunitate pentru supervizat de a beneficia de consultanţă
individuală centrată pe nevoile profesionale personale. În general este
apreciată de către asistenţii sociali pentru că aceştia sesizează atenţia
specială acordată activităţii lor, le oferă posibilitatea de a fi iniţiatorii unui
proces de învăţare pe anumite arii specifice.

Supervizarea de grup se bazează pe interacţiunile din cadrul grupului

de asistenţi sociali supervizaţi. Şedinţa de supervizare de grup este o întalnire
 profesională planificată şi organizată având ca obiective evaluarea unor
situaţii specifice, învăţarea din experienţa celorlalţi, rezolvarea conflictelor,
identificarea celor mai potrivite soluţii la problemele celorlalți.
Grupul poate fi format din persoane care fac parte din acelaşi serviciu
social sau persoane cu aceeaşi profesie, dar funcţionând în cadrul unor
organizaţii/instituţii, servicii sociale diferite.

5
 Procesul de supervizare de grup poate fi aplicat numai în cazul în care
există un număr de cel puțin 3 persoane în grup, din care prima persoană
este PREZENTATOR, cea de-a doua persoană este OBSERVATOR, iar
ultima este CONSULTANT.

În cadrul supervizării de grup avem trei roluri ale supervizaților:

* Prezentatorul - expune cazul pentru discuţie, alege jumătate dintre
participanţi drept consultanţi pentru cazul prezentat, iar restul participanţilor
rămân observatori. Acesta răspunde la întrebările adresate de consultanţi şi
interpretează comentariile realizate de observatori.

* Observatorul este acea persoană care nu se implică în discuție, nu pune

întrebări și chiar spațial ocupă o poziție marginală în cadrul grupului. Îşi
notează observaţiile legate de caz, de rolurile asistentului social implicat în
rezolvarea cazului, de prezentarea sa, de comentariile legate de intervenţie şi
de rezultate. El face comentarii verbale la finalul întâlnirii de supervizare,
observă expunerea prezentatorului, răspunsurile şi întrebările consultanţilor.

* Consultantul este o persoană desemnată de prezentator să interpreteze

datele furnizate de acesta şi rolul lor este de a-l ajuta să atingă scopurile
propuse pentru întâlnirea de supervizare.

Supervizarea centrată pe problemă urmăreşte indentificarea

problemelor cu care se confruntă asistentul social în rezolvarea cazului,
diagnoza problemelor clienţilor, analiza cauzelor şi găsirea soluţiilor pentru 
eliminarea acestora.

Supervizarea apreciativă a fost lansată de Ştefan Cojocaru în 2005 în

urma unor studii practice, este inspirată de principiile anchetei apreciative și adaptate
procesului supervizării. Caracteristicile acestui model sunt: viziunea pozitivă,
centrarea pe punctele tari şi succesele asumate şi conştientizate de
profesionişti.
Această supervizare se desfășoară în patru etape:
a) Etapa cunoașterii - reprezintă etapa descoperirii celor mai mari succese ale
supervizatului în relaţia sa cu clientul, în situaţii similare întâlnite în experienţa
sa de asistent social. Se identifică şi se descriu aspectele pozitive ale lucrului
cu beneficiarul său;

b) Etapa viziunii - reprezintă etapa în care supervizorul şi asistentul social

construiesc o viziune comună privind potenţialul supervizatului şi al clientului
său. Supervizatul propune obiective cât mai înalte legate de activitatea sa;

c) Etapa programării - reprezintă etapa stabilirii planurilor specifice necesare

pentru ca viziunea să devină realitate, de orientare a discursului către
activităţi posibile şi necesare pentru a atinge obiectivele stabilite în etapa
anterioară;

d) Etapa acțiunii - reprezintă operaţionalizarea activităţilor propuse, discutate

şi negociate şi orientează activitatea viitoare a asistentului social.

6
 

7
8
9
 

10