Lucian Marina - sociolog

  ▼
marți, 16 martie 2010

GERONTOLOGIE SOCIALA
60
CAPITOLUL II
TEORII SOCIOLOGICE
DESPRE ÎMBĂTRÂNIRE ŞI BĂTRÂNEŢE
FUNCŢIONALISMUL
Sociologia funcţionalistă a dominat peisajul gerontologiei în SUA din anii
’30 până în anii ’60. Îmbătrânirea se caracterizează, conform perspectivei
funcţionaliste, prin pierderi de roluri, profesionale în momentul pensionării şi
familiale odată cu plecarea copiilor şi decesul soţului/soţiei. Un raport sintetic
recent asupra îmbătrânirii şi consecinţelor ei arată că nu doar pierderile familiale
de rol trebuie luate în considerare, ci şi pierderile în anturajul extrafamilial prin
încetarea activităţii sau moartea unor persoane cu roluri importante în viaţa
persoanei: medicul de familie, factorul poştal, coafeza sau brutarul de la colţul
străzii, etc.
Organizarea riguroasă a statusurilor şi rolurilor sociale permite indivizilor,
în optică funcţionalistă, să treacă fără probleme, pe măsură ce îmbătrânesc, de la
un strat de vârstă la altul. Straturile de vârstă capătă funcţionalitate socială prin
intermediul normelor cu privire la vârstă care în societăţile contemporane au un
caracter flexibil indicând indivizilor ceea ce este adecvat sau inadecvat, dezirabil
sau nu. Normativitatea socială este dublată de una biologică, astfel cei mai tineri
îşi asumă rolurile de adult numai atunci când sunt pregătiţi fiziologic şi instruiţi
pentru acest lucru, în timp ce cei mai vârstnici renunţă la roluri atunci când
procesul de îmbătrânire este evident şi-i împiedică să le exercite în mod adecvat.
Ieşirile din repertoriul rolurilor sociale atribuite indivizilor din fiecare strat sunt
explicate de funcţionalism ca fiind disfuncţii sociale şi în acelaşi timp devianţe
care încalcă regulile scrise sau nescrise cu referire la vârstă. Societatea dispune
mai ales în cazul unor asemenea acte deviante de forme neinstituţionale cum ar fi
dezaprobarea, ridicolul, persiflarea, etc. O persoană în vârstă care încearcă să-şi
asume unul din rolurile sociale ale adulţilor sau tinerilor va fi ironizat şi degradat
simbolic. Normele de vârstă în cazul vârstnicilor sunt mai permisive în societăţile
moderne faţă de cele tradiţionale. Acţiuni care altădată erau aspru sancţionate de
cei din jur sunt astăzi privite ca normale sau există pentru ele numai norme de
evitare, nu şi de interzicere. Puterea acestor norme are o variabilitate culturală,
ceea ce nu înseamnă că nu pot fi identificate reguli generale care să se aplice în
majoritatea societăţilor.
61
Operând delimitările de mai sus, funcţionalismul ia în considerare alături
de criteriul vârstei cronologice şi pe cel al vârstei funcţionale, adică capacitatea de
exerciţiu a rolurilor sociale (Rădulescu, 1999, p.121). Poziţii funcţionaliste mai
târzii merg şi mai departe, pentru a depăşi ambiguităţile şi echivocurile criteriilor
cronologic şi funcţional, prin teoretizarea “life course”. B.L. Neugarten (1985)
aprecia astfel că graniţele dintre diferitele grupuri de vârstă au devenit mai fluide,
mai permeabile, iar o serie de norme cu referire la vârstă şi-au pierdut
semnificaţia
originară, abătându-se de la ceea ce acelaşi autor numea în 1969 ca “ciclu de viaţă
normal predictibil”. Ca efect se poate naşte o societate irelevantă în ceea ce
priveşte vârsta cronologică sau funcţională. Conceptul de curs al vieţii “life
course” este definit ca “o rută a vieţii unui individ de-a lungul unei succesiuni de
tranziţii create de societate şi diferenţiate în funcţie de vârstă” (Neugarten, 1985)
sau ca o instituţie socială i.e. ca un “ansamblu de reguli create de societate care
ordonează o dimensiune fundamentală a existenţei” (Kohli, 1986, cf. Cardec
2001). Ultima definiţie se încadrează mai mult în ceea ce Caradec denumeşte ca
“parcours de vie” fiind subliniat aspectul de rută trăită şi validată prin intermediul
experienţelor individuale.
În ansamblul lor noţiunile sinonime cu “life course” desemnează
succesiunea rolurilor şi poziţiilor sociale dobândite de un individ de la naşterea sa
până la moarte. În plan strict ideatic desprindem o anumită similitudine cu
concepţiile psihologice referitoare la stadiile de viaţă. Autori ca Piaget, Erikson,
Kohleberg, Levinson sau Vaillant au încercat astfel să descrie variaţiile general
valabile şi nu individuale, particularizate din evoluţia adulţilor. Teoria “life
course” este însă o perspectivă sociologică care subliniază faptul că parcursul de
viaţă este diferit de la o societate la alta, de la un moment istoric la altul şi
suplineşte arbitrariul perspectivelor de mai sus. Prin intermediul etapelor
fundamentale ale cursului vieţii, vârsta cronologică a indivizilor este convertită în
vârstă socială, prin plasarea ei în contextul structurii sociale care presupune o
schimbare continuă de roluri odată cu fiecare nou stadiu. Semnificaţia acordată
acestui proces de către societăţile umane nu este în general foarte diferită. Astăzi
s-a ajuns ca majoritatea societăţilor umane să distingă între 6 etape de vârstă:
perioada prunciei, copilăria, adolescenţa, tinereţea adultă, maturitatea propriu-
zisă
şi bătrâneţea. Valorizarea lor socială permite distingerea unor straturi de vârstă,
de-a lungul unei ierarhii alcătuite din poziţii subordonate şi poziţii dominante. Cel
mai puternic adult a “beneficiat” şi el în perioada copilăriei de “imposibilitatea
accesului la putere” şi va deveni, cu timpul, un vârstnic privat de privilegiile
vârstei adulte (Rădulescu, 1994, p.22).
Stratificarea pe straturi de vârste are o serie de consecinţe funcţionale şi
disfuncţionale. În primul rând ea permite reglementarea accesului şi retragerii de
pe piaţa muncii. Odată cu progresele tehnice din perioada industrială s-a renunţat
la munca celor mai tineri (copiii) şi celor mai vârstnici (bătrânii) membri ai
62
societăţii cărora li s-au atribuit roluri specifice în afara pieţei muncii. Aşa cum cu
observă A.G. Johnson (1992), nu numai caracterul umanitar a putut dicta asemenea
măsuri, ci şi aspectul lucrativ, faptul că bătrânii şi copiii sunt în general mai puţin
profitabili pentru muncă, ei fiind atât din punct de vedere fizic, cât şi psihic
incapabili de performanţele adulţilor. În acest fel distribuţia rolurilor sociale odată
cu vârsta are o serie de avantaje funcţionale pentru societate, întrucât permite
ordonarea indivizilor în funcţie de capacitatea lor de performanţă. În al doilea rând
la nivel individual faptul de a aparţine unui anumit grup de vârstă poate să nu mai
fie însă funcţional datorită “stigmatelor” ataşate. Apariţia unor cetăţeni inegali
după vârstă duce astfel la crearea unor probleme sociale, accentuate în cazul
bătrânilor prin aşa numitele stereotipuri ageiste. Prin mecanismul profeţiei
autocreatoare (Iluţ, Dicţionar de Sociologie, 1993) indivizii ajung chiar să se
identifice cu imaginile vehiculate despre ei, adoptând comportamente care
corespund acestor imagini.
Devalorizarea bătrânilor în societăţile contemporane este faptul social cel
mai uşor de sesizat şi care a influenţat considerabil structura socială, prin
redesenarea identităţilor micro- şi macrosociale. Bătrânii sunt văzuţi astăzi ca o
povară socială, în familie, localitate, comunitate, societate ei fiind împinşi la
marginalizare socială, dar şi prin contrareacţie la redefinirea în minorităţi sau
cvasiminorităţi cu reprezentare politică. Factorii care au condus la asemenea
evoluţii pot fi sintetizaţi astfel (Rădulescu, 1999, p.37):
1. O dată cu trecerea de societăţile preindustriale la cele industriale s-au
perfecţionat tehnologiile medicale şi de altă natură care au condus la
scăderea ratelor de mortalitate şi la creşterea calităţii vieţii;
2. Dezvoltarea sistemelor de asigurări medicale, precum şi generalizarea
sistemelor de protecţie socială au condus la scăderea morbidităţii şi
implicit la creşterea duratei medii a vieţii;
3. Generalizarea şi ideologizarea fenomenului de “îmbătrânire demografică”
a populaţiei.
S-a ajuns astfel ca bătrâneţea să nu mai fie o caracteristică rară sau o
perioadă de viaţă importantă pentru societate, ci o prezenţă cotidiană, reperabilă
prin dezangajare, roluri sociale minore sau lipsite de putere în comparaţie cu
acelea ale adulţilor şi prin discriminare socială. În legătură cu acest ultim aspect
observăm că societăţile contemporane au fost construite pentru o lume a adulţilor,
a oamenilor care în principal “trăiesc” şi “muncesc” şi nu sunt handicapaţi fizic,
mental sau social sau “se pregătesc de moarte”. De la clădirile care se dezvoltă pe
verticală, până la “juventologizarea socială” spaţiile sociale pentru bătrâni sunt
împinse tot mai mult la periferia societăţii. Unii sociologi consideră chiar că
juventologizarea societăţilor contemporane este dovedită printre altele de
importanţa exagerată acordată produselor comerciale şi cosmetice care au ca scop
întinerirea [S. Sontag, 1972].
63
Un film artistic american construia o intrigă plecând de la întinerirea unei mame
obişnuite care, prin efect pervers, îi ia iubitul fiicei sale. Filmul venea în final cu o
morală conform căreia pentru a nu distruge relaţiile familiare este necesar ca
fiecare
vârstă să-şi păstreze caracteristicile fizice esenţiale.
Deşi tinerii consideră că sunt neglijaţi şi marginalizaţi în raport cu
bătrânii, diferite cercetări sociologice au arătat că totuşi atitudinile sociale faţă de
vârstnici sunt mult mai discriminatorii, decât cele manifestate faţă de tineri [cf.
Rădulescu, 1999, p.38].
Sociologii funcţionalişti ce au acordat o mai mare atenţie bătrânilor şi
perioadei ultime a vieţii au fost americanii Elaine Cumming şi William Henry
(1961) care într-o lucrare teoretică ambiţioasă, prefaţată de Talcott Parsons, au
propus o viziune asupra bătrâneţii ce a făcut o lungă carieră în sociologia
mondială. Sociologii americani au studiat modul cum se îndepărtează vârstnicii de
rolurile pe care le au la locul de muncă şi cum se pregătesc pentru detaşarea
finală:
moartea. Ei au mai sugerat că retragerea graduală a vârstnicilor din rolurile
deţinute la locul de muncă şi din relaţiile sociale este ‘inevitabilă’ şi reprezintă un
‘proces natural: “…retragerea poate fi acompaniată de la început de o preocupare
crescută de sine: anumite instituţii pot să le uşureze acest lucru “ (Cumming,
Henry 1961, p.14].
Cumming şi Henry susţin că procesul dezangajării este recompensator şi
este un proces universal de retragere a individului din societate. Alţi autori
remarcă că o asemenea dezangajare are loc şi pentru a minimiza dezbinarea
socială
cauzată de moartea persoanei îmbătrânite (Neurgarten 1996). În plan empiric,
Cumming şi Henry şi-au bazat concluziile pe un lot destul de restrâns de 279 de
persoane având vârste cuprinse între 50 şi 90 de ani, toţi în “stare bună de
sănătate
dispunând de un minimum de independenţă financiară”, locuind în acelaşi oraş,
Kansas City. Dezangajarea se manifestă, după ei, printr-o diminuare a numărului
de roluri sociale jucate de un individ, printr-o scădere a interacţiunilor sociale şi
printr-o schimbare a naturii relaţiilor sale sociale care vor fi centrate mai mult pe
aspecte afective decât pe solidarităţi funcţionale. În termenii celor doi, procesul
va
conduce la un nou echilibru la persoanele în vârstă care, spre 80 de ani, vor avea o
existenţă aproape în întregime dezangajantă. Aceştia îşi vor reduce la minimum
legăturile cu viaţa, îşi vor abandona grijile şi responsabilităţile şi-şi vor recentra
câmpul preocupărilor către ei înşişi. În acest fel vor duce “o existenţă liniştită,
poate un pic egocentrică, dar care le convine de minune şi care pare a se constitui
într-o trecere lină din viaţa lungă pe care au avut-o spre o moarte inevitabilă”.
Cumming şi Henry reţin patru caracteristici ale procesul de detaşare:
reciprocitatea
(nu numai de la vârstnic spre societate, dar şi dinspre societate spre vârstnic),
funcţionalitatea (piaţa muncii este eliberată de o mână de lucru slab productivă),
ireversibilitatea (dezangajarea nu poate fi ciclică, nu sunt admise deplasări decât
pasagere de la această traiectorie) şi universalitatea (se regăseşte în toate
64
societăţile umane contemporane). Să examinăm mai detaliat aceste trăsături
pentru
că prin simplificare ele s-au constituit la numeroşi sociologi în factor de respingere
gratuită, de neînţelegere de fapt a acestei teorii. Ori considerăm că pentru
societatea românească actuală teoria poate servi drept punct de iniţiere a unor
cercetări ample şi serioase, deşi distanţa de peste patru decenii de la lansare şi
distanţa culturală faţă de societatea americană lasă impresia că şansele sale de
aplicabilitate sunt destul de reduse.
Reciprocitatea reprezintă, în primul rând, separarea amiabilă,
satisfăcătoare pentru ambele părţi şi care poate fi iniţiată atât de individul care
îmbătrâneşte, cât şi de societate: pe de o parte, persoana vârstnică a cărei
capacităţi
se diminuează se concentrează din ce în ce mai mult spre ea însuşi; pe de altă
parte, societatea îi retrage rolurile sociale acordate.
Dezangajarea este apoi funcţională. În primul rând, ea răspunde la un
dublu imperativ social: pe de o parte dezangajarea celor mai în vârstă membri ai
societăţii face posibilă reînnoirea generaţională în câmpul muncii şi permite
tinerilor cu cunoştinţe mai recente să acceadă la poziţii de responsabilitate; pe de
altă parte, societatea se protejează contra ”perturbaţiilor în activităţile esenţiale”
ce
pot fi datorate deceselor persoanelor care ocupă funcţii importante. De altfel,
dezangajarea face retrimitere la o necesitate psihologică, aceea a confruntării cu
moartea: vine un moment când individul ia cunoştinţă că este “muritor” şi se
depărtează de valorile reuşitei profesionale.
Dezangajarea este de asemenea un proces ireversibil, care îşi are propria
sa dinamică: contactele sociale se răresc, cele noi sunt mai dificil de stabilit,
individul devine mai puţin competent în interacţiunile sociale, etc. Activitatea de
explorare este sensibil afectată de faptul că vârstnicul nu ştie exact cum anume să
reacţioneze în faţa situaţiilor neobişnuite. Totodată se produce o slăbire a
presiunilor normative asupra individului ce beneficiază astfel de o mai mare
libertate de mişcare.
Ultima afirmaţie trebuie comentată, fiindcă alte teorii pe care le vom
expune şi care “dezvăluie” perspectiva actorului, susţin că individul în vârstă se
simte la un moment dat luat “sub lupă”. Există bineînţeles o contradicţie între cele
două poziţii ce se mai atenuează dacă ţinem seama că în enunţul lor original ele nu
sunt categorice, adică nu se spune în nici una că toţi indivizii sunt “observaţi” sau
sunt “eliberaţi”.
În ceea ce priveşte teoria dezangajării, fără a neglija punctele ei slabe
(unilateralitatea, îngustimea culturală, caracterul contextual istoric şi deci
perimarea, etc.), e de arătat că libertatea normativă acordată individului nu se
traduce automat în comportament libertin şi acest lucru şi pentru că vârstnicul
este
“proprietarul” unei lungi experienţe socializante care îl face mai puţin “dornic” de
“libertăţi formale”, el nu are nevoie, într-o comparaţie trivială, de aceleaşi
“cantităţi” de “reglementări” ca şi un tânăr.
65
O altă precizare vizează statutul “decadent” al vârstnicului, el fiind într-un
fel un ostracizat, îndepărtat, de societate printr-o serie de evenimente marcante
(văduvie, plecarea copiilor, pensionare, internarea în azil, etc.) având acum o
reţea
de sociabilitate diminuată ce se constituie într-o curea de “transmisie normativă”
slăbită.
O ultimă observaţie pe care o facem priveşte o ipoteză prea superficial
tratată privind resocializarea la vârsta a treia. Ori persoana în vârstă nu îşi va
schimba brusc personalitatea, bagajul de cunoştinţe, mentalitatea, etc. El nu
devine
“un altul” printr-un proces purgatoriu, dimpotrivă păstrează, duce, cu sine aşa cum
vom demonstra pe parcurs, apartenenţe “virtuale”, care supravieţuiesc o mare
perioadă de timp în reţeaua sa socială. Soţul, copiii, nepoţii, colegii de la locul de
muncă rămân ca aspecte identitare şi au consecinţe în plan social. Astfel
“puţinătatea” noilor norme nu înseamnă că libertatea interioară şi prin reflexie şi
cea exterioară va fi mai mare.
În fine, dezangajarea este universală, chiar dacă ea poate varia după
cultură şi sex. Cumming şi Henry trec destul de uşor peste omogenitatea culturală
a eşantionului lor foarte îngust, de altfel, chiar şi pentru S.U.A., şi se concentrează
mai mult pe diferenţele de dezangajare între bărbaţi şi femei. Se afirmă că femeile
par mai “capacitate” pentru amploarea schimbărilor ce or să vină: pentru ele, ale
căror roluri sociale erau în primul rând “socio-afective”, dezangajarea se
transformă doar într-o reducere a rolurilor anterioare, pe când bărbaţii trebuie să-
şi
schimbe nu numai anumite roluri, dar şi orientarea “instrumentală” care îi
caracteriza.
Aşa cum arătam, rezervele unora faţă de teoria dezangajării au determinat
o anumită atitudine de refuz a cunoaşterii ei din partea sociologilor contemporani.
Sunt totuşi şi contestări radicale venite din partea unor cunoscători sau răsturnări
de perspectivă venite tot de pe poziţii funcţionaliste. Cea mai notabilă este teoria
activităţii dezvoltată după anii ’60, chiar dacă prima sa formulare datează din
1953-1954. Havighurst şi Albrecht (1953) au insistat asupra unor experienţe de
îmbătrânire creativă şi activă, cercetate pe un mic eşantion de 100 de persoane
vârstnice dintr-un orăşel din Middle West, S.U.A. Ei au făcut două constatări
notabile: pe de o parte au sesizat o anumită mulţumire (satisfacţie) în rândul
persoanelor anchetate; pe de altă parte, au arătat că această satisfacţie variază
foarte puţin cu vârsta şi poziţia socială, dar este puternic corelată cu “scorurile de
activitate” calculate. Ocupându-se de un concept de care am vorbit puţin în primul
capitol, îmbătrânirea reuşită, cei doi remarcă că ea este asociată cu atitudinea
voluntaristă de menţinere a unui nivel ridicat de angajament: este un proces de
compensare a pierderii unor roluri anterioare printr-o intensificare a unor roluri
cum ar fi cel de cetăţean sau prin investiţii în noile roluri. Diferenţele sunt
explicate în termenii acestei teorii printr-o calitate denumită “flexibilitate de
roluri” care facilitează adaptarea.
66
Un foarte apreciat sociolog al îmbătrânirii, Peter Townsend, atacă
“funcţionalismul de faţadă” al ambelor teorii. Critica vizează lipsa din analiză a
conceptelor de inegalitate, putere şi conflict, fiind ocultată, de exemplu, maniera
în
care societatea provoacă devalorizarea statutului persoanelor vârstnice şi
legitimarea acestui “status quo”. Atât teoria activităţii, cât şi ce a dezangajării nu
fac altceva decât să încurajeze lipsa unor politici speciale pentru vârstnici care
sunt
excluşi de multe ori nejustificat, mascat de pe piaţa muncii. Aspectele
disfuncţionale evidente sunt astfel trecute cu vederea, iar cele funcţionale sunt
repede generalizate.
Alte critici se concentrează pe imperfecţiunile adecvării la realitate sau pe
inconsistenţa conceptelor majore utilizate. Arlie Hochschild îşi situează rezervele
pe două planuri. Pretenţia teoriei dezangajării la validitate universală, se reţine,
este de nesusţinut şi ea îi conduce pe autori la adoptarea unei poziţii
epistemologice lesne sancţionabilă. Astfel, atunci când datele empirice nu sunt
congruente cu teoria – chiar la o vârstă avansată, o parte nonneglijabilă a
anchetaţilor nu sunt dezangajaţi – Cumming şi Henry ajung să dezvolte
argumentaţii ad-hoc (cum ar fi că persoanele respective aparţin unei elite)
făcându-şi astfel propria teorie nefalsificabilă. O a doua sancţiune se referă în
primul rând la construcţia prea generală a conceptului de dezangajare, care
acoperă
multe dimensiuni, fiind greu de distins în care domeniu se produce dezangajarea.
În al doilea rând se contestă legitimitatea conceptului, care este alcătuit
unilateral,
în manieră obiectivistă, fiind omise sau tratate superficial semnificaţiile pe care
persoanelor vârstnice le dau propriilor traiectorii de îmbătrânire (perspectiva
emică). Teoria opusă, a activităţii, a fost expusă unor critici similare. Nu se ia în
calcul, se observă, faptul că anumite persoane având un grad ridicat de inactivism
se declară totuşi satisfăcute. Noţiunea de “activitate” are şi ea deficienţe de
operaţionalizare: a privi la televizor, a cultiva grădina, a citi un roman pot fi
catalogate ca activităţi?
Deşi considerăm întemeiate criticile aduse, observăm că unele dintre ele se
încadrează parcă cu prea multă grabă în ceea ce am putea numi “critici
universale”: generalizare abuzivă, construcţie conceptuală defectuoasă, etc. Cert
este că din punct de vedere a unei sociologii a îmbătrânirii, celor două teorii nu li
se pot nega virtuţile fondatoare: ”în primul rând, aceste teorii pot fi considerate ca
două modele ce pot să caracterizeze traiectorii de îmbătrâniri diferite sau de
momente diferite în cursul unei aceleiaşi traiectorii” (Caradec, 2001, p.95).
O astfel de atitudine de dată recentă poate fi semnul unei revigorări
microsociologice a acestor teorii. De altfel, reţine Caradec, noţiunea de “deprise”
(dicţ.= desprindere, eliberare), des vehiculată în cadrul cercetărilor constructiviste
de la sfârşitul anilor ’80, este foarte apropiată de cea de “dezangajare” (p.91).
Asemănările se cam opresc la acest nivel pentru că deosebirile sunt marcante: cele
două teorii funcţionaliste “impun” un sens binar îmbătrânirii: ori te vei ‘detaşa’ ori
67
vei fi “activ”; sunt orientate spre dimensiunea macrosocială şi nu reuşesc să
explice tensiunile din cadrul grupurilor de vârstă.
Pe de altă parte este demn de subliniat că, prin susţinerea “detaşării” de
rolurile de la locul de muncă, teoria dezangajării s-a constituit istoric ca un foarte
puternic argument pentru numeroase guverne în legitimarea barierele bazate pe
vârstă (cine poate munci şi cine nu), o observaţie asemănătoare făcând şi Powell
(1999).
TEORIILE SOCIOECONOMICE ALE VÂRSTEI A TREIA
Estes (1979) este printre primii care identifică o teorie economică a
vârstei a treia care se originează, spune el, din analiza marxistă a vârstei înaintate
şi a apărut ca o replică intelectuală împotriva dominanţei teoretice a
funcţionalismului. Conform celebrului exemplu dat de Marx, dacă producerea
echivalentului minimului vital va necesita 6 ore, aceste 6 ore vor servi drept bază
de stabilire a salariului. Dar dacă ziua efectivă de muncă este de 10 până la 12 ore,
capitalistul va confisca în folosul său diferenţa care reprezintă plus-valoarea. Se
presupune atunci că pensiile, alimentate exclusiv de contribuţii ale salariaţilor, ar
fi un mijloc de recuperare a acestei plus valori. Pensiile se manifestă astfel ca un
factor de atenuare a luptei de clasă, de unde reticenţa sindicatelor pro-marxiste
occidentale. Acţiunea sistemului de pensii se manifestă în două direcţii principale:
1. Posibilitatea de a beneficia de un venit, când devin inactivi, este de natură
să reducă intensitatea revendicărilor muncitorilor. Pare mai puţin credibil
că agenţii raţionali vor renunţa la acţiuni susceptibile să le aducă imediat
creşteri salariale, în favoarea unor beneficii la bătrâneţe. În realitate,
alegerea între prezent şi viitor este sensibilă la problemele sociale ale
societăţii. La sfârşitul secolului al XIX-lea şi chiar la începutul secolului al
XX-lea, întreţinută cu grijă de literatura şi presa destinată marelui public,
teama de o bătrâneţe mizerabilă avea un impact deloc neglijabil printre
muncitori, putându-i determina să accepte în prezent salarii modeste în
schimbul garanţiilor pentru viitor.
2. Sistemul de pensii devine un instrument redutabil în mâinile
conducătorilor de întreprinderi, care vor putea şantaja cu el muncitorii şi
vor putea evita grevele.
În SUA, teoria socioeconomică a fost conturată prin studiile lui Estes
(1979) Swan şi Gerard (1982). În mod similar, în Marea Britanie, lucrările lui
Walker (1981), Townsend (1981) şi Phillipson (1982) au adăugat o dimensiune
sociologică critică la înţelegerea vârstei şi îmbătrânirii în societăţile capitaliste
avansate. Este prima fază de dezvoltare a acestei teorii când se susţinea că
vârstnicii au ajuns să fie priviţi de către guverne, nu numai în termeni medicali, ci
şi în termeni de resurse economice, punându-se accentul pe necesitatea de a se
dimensiona politicile publice în aşa fel încât să contribuie la reducerea sărăciei în
68
rândurile acestora. Treptat, odată cu îmbunătăţirea situaţiei persoanelor vârstnice
în ţările dezvoltate, în anii ’90, analizele socieconomice se concentrează pe
explicarea noilor atitudini faţă de vârstă şi îmbătrânire: “Vârstnicii au ajuns să fie
priviţi ca o povară în economiile vestice, … fiind văzuţi drept creatori de presiuni
intolerabile asupra cheltuielilor publice” (Phillipson 1998, P. 17).
Pe plan mondial, se afirmă, majoritatea oamenilor câştigă mai puţin, odată
cu înaintarea în vârstă, deoarece muncesc mai puţin sau mai puţin productiv (sau
deloc). Toţi indivizii dintr-o societate depind de produsul curent al economiei
pentru a face faţă nevoilor de consum. Vârstnicii nu reuşesc să se susţină singuri
din câştigurile lor curente, dar vor ajunge să deţină părţi din produsul economic
prin alte moduri: acţiuni informale de grup, cum ar fi transferurile familiale, prin
sisteme formale de piaţă cum sunt economiile şi investiţiile, precum şi prin
transferurile publice realizate de programele de securitate socială.
Ponderea în creştere a persoanelor în vârstă în totalul populaţiei, susţin
economiştii, necesită astfel o schimbare în politicile de securitate socială.
Afirmaţia este vizibil nuanţată de o analiză globală a indicelui de corelaţie
macroeconomică dintre ponderea populaţiei vârstnice şi venitul pe cap de locuitor.
În ţările cu venit mic mai puţin de 7% din populaţie are peste 60 de ani, în ţările cu
venit mediu 12-16%, iar în cele cu venit mare 17%. În aceste condiţii raportul
dintre numărul vârstnicilor şi populaţia aptă de muncă (raportul dependenţei
vârstnicilor) creşte, la rândul său, cu venitul pe cap de locuitor.
Corelând însă proiecţiile demografice pentru un orizont destul de apropiat,
anul 2030, cu cele economice, rezultă că ţările în curs de dezvoltare vor avea
profile demografice de vârstă înaintată la nişte venituri pe locuitor mult mai
reduse. Astfel la un raport populaţie activă/populaţie inactivă în scădere nu va
exista suficientă compensare din partea raportului venituri actuale pe cap de
locuitor/venituri prognozate. În acest fel o analiză transversală va contura două
modele ale îmbătrânirii în economia mondială. Chiar dacă speranţele de viaţă se
vor egaliza între ele datorită scăderii aproape unanime a fertilităţii şi largii difuzări
a cunoştinţelor medicale, produsul economic dezechilibrat (de la naţiuni bogate la
cele mai puţin bogate) nu va permite îmbunătăţirea nivelului de trai al persoanelor
vârstnice din ţările în curs de dezvoltare prin transferuri publice. Dimpotrivă,
situaţia lor se va înrăutăţi pe ansamblu dacă definiţiile culturale ale bătrâneţii nu
vor fi revizuite pentru a se potrivi longevităţii în creştere şi dacă productivitatea
muncii nu va creşte cu rapiditate.
TEORII POSTMODERNE
69
Interesul sociologic asupra îmbătrânirii, şi asupra vârstei înaintate în
particular, începe să crească în anii ’80-‘90, după o lungă perioadă de
marginalizare în cadrul disciplinei, mult mai accentuată în cadrul european, decât
în S.U.A unde odată cu analizele lui Talcott Parsons s-a constituit o disciplină
aparte cu un personal ştiinţific numeros: social gerontology. În ciuda studiilor
remarcabile ale lui Peter Townsend (1957, 1962) în anii ‘50 şi ‘60- atât ,,Viaţa
familială a oamenilor bătrâni“ (The Family Life of Old People), cât şi ,,Ultimul
refugiu“ (The Last Refuge) sunt opere clasice de sociologie – evoluţia studiilor
teoretice şi empirice asupra îmbătrânirii a fost dezamăgitoare. În termenii
dezvoltării sociologiei, din ultimii ani ai deceniului 1960 până la începutul anilor
1980, cercetarea asupra vârstei înaintate era privită ca o problemă sociologică
minoră, iar grupul de vârstă ca un concept sociologic departe de importanţa
acordată noţiunii de clasă sau a altor concepte asociate (vezi şi Roth). A existat
totuşi în ţările occidentale o puternică tradiţie de anchetă foarte eficientă în ceea
ce
priveşte stabilirea gradului şi a experienţelor de sărăcie a oamenilor bătrâni şi care
a avut consecinţe asupra politicilor guvernamentale în domenii ca reforma
pensiilor, a securităţii sociale, sănătăţii şi, în general, a politicii sociale.
În anii `80, are loc o accelerare a preocupărilor feministe legate de vârstă
şi îmbătrânire. Conform lui Acker (1988, citat în Arber şi Ginn 1991) în toate
societăţile cunoscute relaţiile de distribuţie şi producţie sunt influenţate de sex şi
vârstă. “Salariile” capătă, de exemplu, un înţeles specific în funcţie de vârstă.
Astfel, tinerii muncesc pe mai puţini bani decât adulţii vârstnici, care la rândul lor
muncesc pe mai puţini bani decât adulţii de vârstă mijlocie.
Anii ’90, au adus un mare interes din partea teoreticienilor
postmodernişti faţă de fenomenele de evitare a îmbătrânirii prin oportunităţi
crescute de timp liber pentru vârstnici şi prin accentuarea folosirii
bio-tehnologiilor în scopul creşterii longevităţii. Conform lui Powell şi Biggs
(2000), folosirea noilor tehnologii pentru a modifica înfăţişarea identităţii
îmbătrânite este un atribut al postmodernităţii. Pentru Feartherstone şi Hepworht
(1993) două probleme trebuie puse la bazele gerontologiei moderne. În primul
rând, gerontologii sociali trebuie să fie conştienţi că poate exista o tensiune între
înfăţişarea externă a corpului, feţei, capacităţile funcţionale şi sentimentul intern
subiectiv al identităţii personale. În al doilea rând, vârstnicii sunt de obicei
“fixaţi” în roluri fără resurse care nu justifică bogăţia experienţelor lor personale.
Multe din teoriile postmoderne pedalează pe dispariţia diviziunilor sociale
din societate: nişte entuziaşti ai postmodernităţii ca Featherstone & Heptworth
(1991, p.83) subliniază astfel ,,irelevanţa diviziunilor sociale şi în cele din urmă
sfârşitul socialului ca un punct de referinţă important“. Astfel, explică Bauman
(1992, p.111) care nu adoptă întru totul tezele postmoderne, capitalismul tinde să-
i
transforme pe membrii societăţii cu precădere în consumatori. În aceste condiţii
majoritatea vârstnicilor se deplasează vizibil spre stilurile de viaţă al
70
consumatorului. Totuşi nu este de neglijat faptul că vârstnicii au un trecut, iar
ceea
ce s-a cumpărat înainte influenţează ceea ce se cumpără ulterior, aşa cum remarcă
Walker (1999). Există cel puţin 4 moduri în care se produce acest lucru. Prima
influenţă este una de stil, “ce merge” cu ce. Hainele sau mobila depind de efectul
artistic şi necesită o congruenţă de stiluri şi culori. Vârstnicii au o stoc stabil de
asemenea itemi, pe care nu-i abandonează en-gros. Cu alte cuvinte, cumpărăturile
ulterioare depind de ceea ce deţin în prezent. Cel de-al doilea proces este bazat
mai
mult pe congruenţa diverselor tehnici decât pe stil. Tehnologiile destinate
gospodăriei nu sunt cumpărate în mod independent, aparatele durabile ale
consumatorului şi tot felul de echipamente fiind judecate după criteriul
compatibilităţii. Cu cât este mai lung trecutul de consum, cu atât mai multe vor fi
problemele de compatibilitate care vor structura ceea ce cumpără vârstnicii. În al
treilea rând, unele lucruri costă mai mult şi sunt mai durabile decât altele.
Oamenii
fac o grămadă de investiţii în gospodăria lor în timpul vieţii. Consecinţele asupra
cursului vieţii unuia care cumpără o casă sau o maşină sunt foarte diferite de cazul
altuia care cumpără o jumătate de kilogram de brânză sau o foarfecă. Cumpărând
o
casă sau o maşină, o grămadă de alte decizii vor urma ce vor fi influenţate de
decizia majoră iniţială. În al patrulea rând, se pune problema sfârşitului –
apropierea punctului final al cursului vieţii are consecinţe în domeniul deciziilor
de consum. Nu numai pregătirile funerare se includ aici, ci şi o serie întreagă de
hotărâri, cum ar fi, de exemplu, cumpărarea unei locuinţe prin credit bancar. De
asemenea accesul la asistenţa medicală este condiţionat de vârstă, de la o anumită
vârstă operaţiile nu mai sunt eficiente nici din punct de vedere al sănătăţii, dar
nici
din punct de vedere financiar. Aceste procese conferă o calitate distinctivă
modelelor de consum ale vârstnicilor. În consecinţă, identitatea vârstnicilor nu se
mai poate construi exclusiv pe dimensiunea excluderii de pe piaţa muncii.
Depărtându-se de poziţiile de mai sus, Biggs (1997, 1999) critică
reducerea dezbaterii asupra unei identităţi a îmbătrânirii la ideea unei stări de
asediu permanent din partea societăţii de consum. În loc de a trata problema
îmbătrânirii ca aceea a unui ,,sine interior plin de tinereţe“ zbătându-se să treacă
dincolo de constrângerile unui corp care îmbătrâneşte, Biggs abordează tema
protejării sinelui împotriva sentimentului de nesiguranţă. Problema identităţii celui
care îmbătrâneşte este văzută ca aceea a unei personalităţi mature, ce trăieşte
într-un mediu predominant ostil şi nesigur, şi care trebuie să-şi creeze pentru a
putea trăi un nucleu interior protejat de “nisipurile mişcătoare ale identităţii
consumatorului” (Phillipson şi Biggs, 1999).
Perspectivele postmoderne asupra îmbătrânirii conturează, de regulă,
imaginea unui spaţiu social în care oamenilor bătrâni le sunt atacate cadrele de
lucru tradiţionale, iar în locul lor apar suporturile în schimbare ale
consumerismului incapabil însă să facă faţă provocărilor existenţiale ale
longevităţii. Postmodernitatea ar reclama astfel politici excepţionale care să
71
răspundă noilor forme de risc şi insecuritate. Un fapt care ne interesează foarte
mult este că pentru orice teorie postmodernă studiul identităţii rămâne un subiect
predilect de cercetare. Studiul identităţii are ca scop soluţionarea a ceea ce pare a
fi o prăpastie alarmantă şi alienantă adică, în termeni postmodernişti, disjuncţia
dintre sinele ce îmbătrâneşte din interior şi sinele care îmbătrâneşte în interiorul
societăţii.
Apropiate de aceste poziţii postmoderniste şi privilegiind studiul
îmbătrânirii “din interior” sunt şi două studii empirice recente, menţionate de
Caradec (2001): “Le devenir-vieille: un construit en emergenge” (Coté, 1998) şi
“Perceptions and consequences of ageism” (Minichiello, 2000) ce ilustrează două
experienţe succesive ale îmbătrânirii: “a deveni bătrân fără a fi bătrân” şi “a fi
bătrân” şi care considerăm că au o conceptualizare mult mai clară a experienţelor
contradictorii ale îmbătrânirii.
“A deveni bătrân” este o experienţă trăită, de regulă, între 50 şi 60 de ani
şi care este provocată de diverşi “declanşatori”: de schimbările din reţeaua socială
(plecarea copiilor, decesul soţului, pensionarea) sau de manifestările corporale (o
maladie, schimbările în “aparenţa” fizică, etc.) care au nu numai o bază
fiziologică,
cât una socială. În special femeile sunt afectate de aceste schimbări corporale,
percepând astfel că propriul lor corp nu mai satisface “canoanele estetice” ale
celor din jur.
O primă caracteristică a “devenirii ca bătrân” este distanţa dintre viziunea
interioară şi cea exterioară sinelui: “...experienţa bătrâneţii constituie un raport
dialectic între existenţa mea pentru altul [semnificaţia existenţei pentru altul,
n.n.],
care se defineşte obiectiv, şi conştiinţa că sunt “eu-însumi” plecând de la
ea”(Coté,
1998).
Astfel apare un decalaj între ceea ce simte, crede persoana despre ea,
impresia că este încă tânără şi percepţia percepţiei altora ce o văd ca “bătrână”.
O a doua caracteristică este nevoia de “a se distinge” de cei “bătrâni”. M.
Coté a sesizat la cei pe care i-a intervievat apariţia unor strategii discursive care
au
rolul de a marca diferenţa: “bătrânii” sunt cei care nu fac nimic, sunt izolaţi şi
închişi în ei înşişi, au obişnuinţe de oameni fără ţel, pe când ei se prezintă ca
activi, mobili, ocupaţi, cu o inteligenţă vie. Alături de aceste distincţii discursive
sunt decelabile şi alte moduri de diferenţiere, prin refuzul de a participa la
activităţi caracteristice celor “bătrâni”, de a nu accepta ajutorul în gospodărie,
susţinerea financiară din partea copiilor, prin sublinierea ideii “că nu vor să fie o
povară pentru copiii lor”, etc.
“A fi bătrân” nu este propriu-zis o experienţă, care să fie trăită ca atare.
Există mai multe experienţe intermediare care conduc în cele din urmă la “a te
gândi că poţi fi bătrân”:
72
1. “ a te gândi că poţi îmbătrâni prin acumulare de vârstă” – individul
vorbeşte de o schimbare calitativă în viaţa sa, de oboseala pe care o
resimte mai repede decât altădată, de lipsa de interes pentru traiul cotidian
şi evocă chiar perspectiva morţii;
2. “a te gândi că poţi îmbătrâni prin bătrâneţe”- persoana îşi situează
discursul în registrul nefericirii, vorbeşte de excluderea din viaţa normală
şi de perspectiva de a intra într-o vârstă care este mai aproape de moarte;
3. “a te gândi că poţi îmbătrâni prin dependenţă” – degradarea sănătăţii şi
înmulţirea handicapurilor forţează individul nu numai să-şi reducă
activitatea, dar şi să se perceapă ca mai puţin activ şi ca în curs de a se
simţi bătrân.
Teoria nu exclude ca “devenirea experienţială” să fie influenţată de
statusul social şi de caracteristicile comunităţii în care trăiesc: pentru un ţăran
care
trăieşte într-o lume impregnată de sacru bătrâneţea înseamnă imposibilitatea de a
munci şi de a mai fi parte la “liturgia cosmică” care ordonează lumea şi în care
munca este un element esenţial, pentru muncitorul şi funcţionarul de la oraş este
excluderea din lumea profesională şi primirea unor substitute, pensii, care
“semnează” intrarea în bătrâneţe, iar pentru membrii clasei superioare
îmbătrânirea
este părăsirea beneficiilor pe care le aveau: “În fiecare societate, îmbătrânirea
este
definită prin excluderea proiectului de viaţă pe care acea societate îl propunea sau
îl impunea sinelui”(D’Epinay, 1996).
TEORII SOCIOLOGICE ALE SĂNĂTAŢII VÂRSTNCILOR
Cele mai multe perspective sociologice asupra îmbătrânirii au inevitabil un
grup de ipoteze explicite sau implicite legate de sănătatea vârstnicilor. Se poate
pe
de altă parte ca nu puţini dintre noi să avem anumite păreri ferme despre relaţia
dintre îmbătrânire şi sănătate, să credem că există o evidenţă a degradării
sănătăţii
pe măsură ce înaintăm în vârstă. Iată doar două obstacole ce vin din zone analitice
diferite ce par a îngreuia decelarea unor teorii sociologice despre sănătatea
vârstnicilor.
Definirea sociologică a sănătăţii nu poate fi realizată, datorită
individualităţii sale – sănătatea este în primul rând o sănătate a individului – prin
schema clasică genus proximum, differentia specifica. În istoria şi spiritul
sociologiei însă astfel de puncte de vedere nu au primat întotdeauna. Parsons
afirma că sănătatea nu poate fi dezlipită de opusul său boala, care este o formă de
comportament deviată de la normal, sănătatea fiind astfel tipul de comportament
normal, conformist. Societatea instituţionalizează devianţa pe care o reprezintă
73
boala şi se foloseşte de profesioniştii medicali pentru a trata persoanele deviante şi
pentru a forma o practică medicală capabilă să aducă indivizii normali în starea de
a rezista bolii. S-ar putea spune că aşa cum Durkheim privea crima ca fapt social
corelat cu o morală a societăţii şi sănătatea ar putea fi supusă unui astfel de
raţionament. Există însă o primă dificultate, dată de faptul că sănătatea este în
primul rând un concept social evaluativ, fiind circumscrisă de dezvoltarea
cunoştinţelor medicale dintr-o societate, de “cultura” societăţii – preferăm astfel
să
nu intrăm în detalii nenumărate legate de dezbaterea sociologică şi antropologică
asupra culturii şi grupului de noţiuni conexe- şi de reprezentările sociale despre ce
este un om sănătos sau unul bolnav. La nivel individual găsim şi mai multe
probleme: sănătatea şi boala sunt atribute ale normalităţii, dar ele sunt definite
prin
filozofiile de viaţă individuale, deoarece, deşi individul îşi incorporează dorinţa de
a fi sănătos în însăşi noţiunea de fericire, acest lucru se face într-o multitudine de
moduri vagi, ambigui şi contradictorii. Practica medicală este cea care
standardizează accepţiunile individuale ale sănătăţii, dincolo de câmpul profan de
evaluare, definind boala în temeiul unor reţete ştiinţifice, în urma investigaţiilor
clinice. Totuşi, existenţa unor dificultăţi de diagnostic, prognostic şi profilaxie
pentru multe boli face ca noţiunii de boală să-i corespundă conţinuturi diferite şi
în câmpul medical.
Sesizăm că există două planuri pe care se derulează definiţiile sănătăţii.
Unul al reprezentărilor şi practicilor sociale ale indivizilor şi altul al punctelor de
vedere ale specialiştilor din sistemul medical.
La nivel social vom regăsi imediat ca sociologi, o dispersie semantică dată
în primul rând de tipul de societate şi clasa socială, şi în al doilea rând de
contextul
istoric.
Sănătatea unui vârstnic este, din perspectivă socio-medicală, rezultanta
mai multor factori, incluzând deprinderi de viaţă în privinţa sănătăţii (dieta,
mişcarea şi folosirea sistemului de sănătate), ereditate, expunere la hazardurile
ocupaţionale şi de mediu şi accesul la sistemul de îngrijire medicală. Asemenea
influenţe asupra sănătăţii individuale reprezintă, în general, forţe sociale.
Comportamentele individuale în ceea ce priveşte sănătatea sunt afectate de valori
societale şi de practici şi obiceiuri din lumea socială imediată. De exemplu,
preferinţele culinare şi obiceiurile de hrană au fost în mod clar modelate de către
experienţele familiale. Accentuarea contemporană a importanţei mişcării este o
exemplificare a modului în care valorile societale pot influenţa sănătatea
individuală. Pe lângă factorii care influenţează obiceiurile de sănătate, o altă
variabilă sociologică care are un impact semnificativ asupra stării de sănătate o
reprezintă accesul la resursele sistemului de sănătate. Putem spune astfel că
sănătatea la vârsta a treia este un produs a mai multor forţe sociale care operează
pe parcursul întregii vieţi a persoanei.
74
În ceea ce priveşte nevoile populaţiei vârstnice în materie de îngrijiri
medicale şi de sănătate distingem în literatura de specialitate două mari
modele.
Primul, cel al reducerii morbidităţii, susţine că progresele realizate
de tehnologie şi medicină au reuşit să prelungească simptomele bolilor
cronice până la ultimul moment al vieţii. Pe măsură ce speranţa de viaţă
creşte, problemele de sănătate vor fi limitate până în ultimii ani ai vieţii.
Controlul ritmului de avansare a bolilor cronice permite reducerea masivă a
riscurilor de invaliditate. Deoarece handicapurile şi degradarea calităţii vieţii
persoanelor foarte vârstnice sunt asociate mai degrabă cu eventualitatea
morţii decât cu bolile cronice în sine, nevoile de îngrijiri medicale şi de
sănătate vor avea tendinţa mai degrabă să se diminueze decât să crească
(Fries, 1980, 1983).
Al doilea model pretinde din contră că numărul bolilor cronice şi a
handicapurilor pe termen lung creşte pe măsură ce creşte speranţa de
viaţă a persoanelor vârstnice. Creşterea speranţei de viaţă nu implică nici
reducerea creşterii bolilor cronice, nici scăderea procentului lor de
incidenţă. Înseamnă că pur şi simplu efectele mortale ale bolilor bătrâneţii
sunt controlate în prezent şi că persoanele vârstnice le suportă mai mult
timp (Schneider şi Brady, 1983).
Dar cum se poate măsura sănătatea vârstnicilor? Să urmărim câteva
metodologii.
Am menţionat că sănătatea nu reprezintă numai absenţa bolii. Din păcate,
datorită felului în care modelul medical ne domină felul în care vedem oferirea
serviciilor de îngrijire a sănătăţii, o mare parte din ceea ce noi ştim despre
sănătatea populaţiei noastre o reprezintă bolile şi afecţiunile. Dispunem de date la
nivel naţional şi internaţional despre boli, spitalizări şi despre folosirea îngrijirii
ambulatorii. Efectiv există foarte puţine date despre celelalte dimensiuni ale
sănătăţii: informaţii despre bunăstarea emoţională, spirituală şi socială. În măsura
în care analizăm statusul de sănătate al vârstnicilor utilizând modelul medical ne
vom concentra asupra afecţiunilor şi cauzelor majore. Măsurarea sănătăţii
“medicale” se poate extinde şi atunci vom măsura şi statusul de sănătate
auto-apreciat, şi abilitatea de a îndeplini sarcinile majore ale vieţii de zi cu zi.
Prima categorie de indicatori ai sănătăţii se referă la preponderenţa bolilor
cronice. Ratele de preponderenţă arată ce proporţie dintr-o populaţie dată are o
anumită boală. Aceste rate, care ne oferă informaţii despre cât de comună este o
boală, sunt cel mai adesea raportate “per 1000” .
O altă categorie importantă de indicatori îl constituie cei care vizează
gradul de limitare în abilitatea persoanei de a duce la bun sfârşit activităţi ale
traiului zilnic. Cunoaşterea bolilor vârstnicilor are un caracter informativ, dar
pentru a organiza în mod eficace serviciile de sănătate, trebuie să ştim cum
75
afectează bolile viaţa oamenilor, măsurând abilităţile funcţionale sau limitările
funcţionale. Pentru a examina severitatea bolilor trebuie luate în calcul scăderea
funcţionării optime şi nivelul de incapacitate al persoanelor suferinde de fiecare
afecţiune. Incapacitatea şi funcţionarea sunt măsurate printr-o serie de întrebări
despre abilitatea de a realiza activităţile zilnice (ADL), activităţi instrumentale
zilnice (IADL) şi un set de funcţii numite funcţii Naggi.
Incapacitatea de a-şi purta singur de grijă este indicată de incapacitatea de
a realiza cele 7 sarcini ADL care includ îmbăierea, îmbrăcarea, mersul la toaletă,
mâncatul, datul jos sau urcatul în pat sau în scaun, mersul pe jos şi ieşirea afară.
Incapacitatea de a realiza cele 5 sarcini IADL (care includ prepararea mâncării,
administrarea banilor, folosirea telefonului, muncă casnică grea şi uşoară) indică
incapacitatea adiţională. În final se poate cerceta incapacitatea de a realiza o serie
de 9 funcţii Naggi care reprezintă funcţionarea psihică deficitară urmând
incapacităţii realizării sarcinilor de tip ADL şi IADL. Aceste funcţii includ:
mersul pe jos pe o distanţă de un sfert de milă, urcatul a zece scări, statul în
picioare timp de două ore, statul jos timp de două ore, oprirea, ghemuirea sau
îngenuncherea, atingerea mâinilor deasupra capului, întinderea ca şi când a-i da
mâna cu cineva, folosirea degetelor pentru a apuca, ridicarea sau căratul a 4
kilograme.
Îndepărtându-ne puţin de aceste măsuri bazate pe preponderenţă putem
folosi o măsură mai “calitativă” a statusului de sănătate a populaţiei vârstnice:
statusul de sănătate auto-evaluat (auto-apreciat). Acest indicator direct al
sănătăţii
percepute – se cere persoanelor să-şi evalueze propria stare de sănătate ca foarte
bună, bună, satisfăcătoare, precară – este de fapt o măsură informativă a sănătăţii.
Este chiar folositor să ştim cum îşi percep persoanele propria stare de sănătate. Pe
lângă aceasta, sănătatea auto-evaluată este asociată semnificativ cu statusul de
sănătate obiectiv dat de examinările şi diagnosticurile medicale (Cohen, 1995).
Statusul de sănătate mentală a populaţiei vârstnice este o chestiune la fel
de importantă. În paralel cu diferitele căi în care sănătatea fizică poate fi definită
şi
măsurată, sănătatea mentală are de asemenea înţelesuri diferite. Poate avea şi
semnificaţia de bunăstare emoţională în viaţa de zi cu zi. Cel mai adesea termenul
este însă folosit pentru a se referi la îmbolnăvirea mentală care include o serie de
probleme cognitive, emoţionale şi comportamentale. Afecţiunile cognitive se
referă la pierderea capacităţii mentale de funcţionare mentală la nivel înalt;
pierderea memoriei, confuzie, dezorientare şi pierderea abilităţii de a avea grijă
de
sine sunt unele din simptomele afecţiunilor cognitive.
Cea mai comună cauză a afecţiunilor cognitive la vârstnici este boala
Alzheimer. În etapele timpurii ale bolii, cei care suferă de boala Alzheimer sunt
adesea îngrijiţi acasă de membri ai familiei. Povara pentru îngrijirea familială a
vârstnicilor cu afecţiuni cognitive poate duce la probleme de sănătate fizică şi
mentală pentru îngrijitor. Unele studii au sugerat că mai mulţi îngrijitori familiali
76
ai pacienţilor demenţi pot suferi de depresie diagnosticată la un anumit timp de la
începerea procesului îngrijirii (Cohen, 1995). Există o mulţime de întrebări
interesante despre sănătatea mentală a vârstnicilor. O discuţie asupra
preponderenţei comparative a tulburărilor mentale în rândul vârstnicilor şi a
cauzelor, consecinţelor şi tratamentului bolilor mentale, depăşeşte însă scopurile
acestei lucrării. Vrem doar să întărim concluziile de mai sus, iterând că şi
sănătatea
mentală (asemeni sănătăţii fizice) este un produs al factorilor sociali. Factori cum
ar fi: de ce şi cum este definită o boală şi socotită ca o boală mentală, cum şi de
către cine ar trebui oferită îngrijirea pentru boala mintală au fără îndoială un
puternic impact asupra câmpului de semnificaţii a sănătăţii mentale.
În cursul ultimelor decenii, eredităţile bolilor de care suferă
persoanele vârstnice au evoluat. Acestea au din ce în ce mai puţin
accidente cerebro-vasculare şi din ce în ce mai mult boli cronice şi
degenerative. Aceste boli, ale căror progresie este însoţită întotdeauna de
distrugerea lentă dar gradată a capacităţilor cognitive şi funcţionarea,
antrenează adesea pierderea autonomiei, dependenţa şi o creştere a
cererilor de îngrijire şi servicii de sănătate.
La nivel global putem formula concluzia că persoanele în vârstă au
astăzi o sănătate mai bună decât au avut-o generaţiile precedente.
Speranţa lor de viaţă este în majoritatea ţărilor lumii în creştere. Literatura de
specialitate consultată ne lasă totuşi să credem că există o legătură strânsă
între clasa socială din care se provine, sex şi condiţia de sănătate pentru
că persoanele vârstnice cu status scăzut cunosc mai multe probleme de
sănătate psihică şi mentală decât persoanele înstărite (Hirdes, 1986) şi
femeile mai mult decât bărbaţii (Gee şi Kimbal, 1987; Verbrugge, 1989).
Persoanele sărace puţin şcolarizate sunt mai susceptibile de a fi bolnave
decât cele care pot să se bazeze pe resurse mari economice şi
educaţionale (Baker, 1988). Primele trăiesc mai puţin şi suferă mai mult de
maladii cardio-vasculare, de diabet, de cancer şi hipertensiune (Feinstein,
1993). Chiar şi la 80 de ani, femeile bogate sunt mai susceptibile de a avea
o sănătate superioară femeilor de 70 de ani semicalificate sau necalificate
(Arber şi Ginn, 1991). Clasa socială, nivelul de instrucţie şi profesiunea
exercitată afectează, susţin numeroşi autori străini, starea de sănătate a
vârstnicilor atât în plan obiectiv cât şi în percepţia subiectivă.
Incidenţa bolilor este şi ea diferenţiată după sex. Bolile cele mai
frecvente la femeile de toate vârstele sunt bolile cardiace, osteoporoza şi
cancerul. Femeile suferă mai mult de depresii şi de boala Alzheimer decât
bărbaţii care, din contra, au o frecvenţă mai ridicată a bolilor cardiace, astm
şi bronşite. În timp ce bolile mai puţin mortale ca artrita, reumatismul,
hipertensiunea şi tulburările mentale se întâlnesc mai ales la femei,
handicapurile grave, emfizemul şi tipurile violente de cancer predomină la
77
bărbaţi. Verbrugge (1989) concluzionează că, dacă femeile trăiesc mai
mult, ele suferă mai mult de boli cronice invalidante. Cu toate acestea,
variabilele folosite în cercetarea stării de sănătate la persoanele în vârstă
se suprarpun parţial, în societăţile contemporane, dacă ţinem cont că
femeile constituie majoritatea persoanelor care trăiesc sub pragul sărăciei.
Acestea sunt sărace nu pentru că sunt în vârstă, ci pentru că ele sunt
victimele inegalităţilor structurale legate de faptul că sunt femei,
menţionează Arber şi Ginn (1991).
În context, ar fi interesant de discutat bazele sociale ale avantajului femeii
în longevitate. Una din diferenţele de comportament văzută drept cauză a
longevităţii sporite o reprezintă conştientizarea şi căutarea ajutorului pentru
problemele de sănătate. De exemplu, este mult mai probabil ca femeile,
comparativ cu bărbaţii, să caute serviciile unor specialişti în îngrijirea sănătăţii
(parţial datorită accentului pus pe înfăţişare şi greutate şi parţial datorită atenţiei
la
schimbările care au loc în mod obişnuit în timpul ciclului menstrual ). O
consecinţă a faptului că femeile se prezintă mai des la medic este detectarea şi
tratarea timpurie a problemelor de sănătate, care explică longevitatea mai mare a
femeilor.
TEORII INTERACŢIONISTE
Conform fondatorilor constructivismului, Peter Berger şi Thomas
Luckmann, la naştere, fiinţa umană este total indeterminată: nu există mediu
uman
“prefabricat”. Pentru a-şi suplini deficitul său instinctual, omul este obligat să-şi
construiască social un mediu. Ordinea umană este produsul exteriorizării
activităţilor umane. Prima etapă în construcţia ordinii sociale este obişnuirea, care
permite reducerea alegerilor posibile, şi deci eliberarea spiritului pentru inovaţie.
Majoritatea obişnuinţelor sunt instituţionalizate. O instituţie este o tipificaţie
reciprocă a acţiunii obişnuite, prin actori care sunt ei însuşi tipuri. Obişnuirea şi
instituţionalizarea se nasc în contextul acţiunilor faţă în faţă, fiind apoi transmise
generaţiei următoare. În acel moment ele dobândesc o obiectivitate, aşa precum şi
ele există în afara activităţii umane (obiectivare). Berger şi Luckmann tind să
depăşească opoziţia dintre apropierea obiectivistă (durkhemiană): “Societatea ca
realitate obiectivă” şi subiectivistă (weberiană) “Societatea ca realitate
subiectivă”
prin luarea în considerare a trei procese: 1)exteriorizarea (societatea este un
produs
uman); 2) obiectivarea (societate este o realitate obiectivă); 3)interiorizarea (omul
este un produs social). Prin ignorarea unuia dintre aceste trei procese va ajunge la
o viziune biaisă (ocolită). În particular, cel care uită caracterul construit al
realităţii se face vinovat de reificare (considerarea fenomenelor umane ca lucruri).
Reificarea face ca instituţiile sociale să apară ca naturale. Plecând de la momentul
78
când au fost transmise prin socializarea, instituţiile trebuie să insiste pe legitimări,
care se găsesc la 4 niveluri: 1) simplul fapt de a da un nume obiectelor conţine
deja
în sine o formă de legitimare; 2) propoziţii teoretice simple, conţinute în proverbe,
în maxime morale; 3) teorii explicite vizând legitimarea unui sector instituţional;
4) “universuri simbolice”, permiţând legarea între ele a diferitelor sfere ale
realităţii. Legitimările îndeplinesc o funcţie de nominalizare, de punere în ordine a
lumii. Este cazul nivelului biografic, prin organizarea a ceea ce se cheamă rituri de
trecere. Dar aceste legitimări pot fi ele însuşi puse în chestiune, ceea ce necesită o
legitimare de al doilea ordin numite machineries of univers-maintenance:
1) mitologie, care justifică ordinea socială prin penetrarea socialului cu forţe
sacre;
2) teologie, care sub o formă mai sistematizată, suprapune pe existenţă un sacru
mai îndepărtat, separat de viaţa cotidiană (transcedent); 3) filosofie şi 4) ştiinţă,
care îşi propune explicaţii fără recurs la sacru.
Interiorizarea socialului se face prin socializare, primară şi secundară. Dar
cum se menţine şi se transformă realitatea astfel interiorizată? Menţinerea rutinei
se face prin procese sociale, în interacţiune cu “alţii semnificativi”. Cel mai
important dintre aceste procese sociale este conversaţia ordinară, care reafirmă
cotidian realitatea, dar care permite şi modificarea ei. Întreţinerea în acest fel a
socialului nu este esenţial diferită în situaţiile de criză, dar necesită intervenţii mai
explicite. Intervenţiile explicite permit transformarea realităţii subiective, de
exemplu de-a lungul proceselor de conversie. Conversia implică o resocializare,
deci un contact emoţional încărcat cu noi alţi semnificativi şi o structură de
plauzibilitate nouă, permiţând o identificare puternic afectivă. Este cazul
conversiei religioase, dar şi al îndoctrinării politice şi al îmbătrânirii.
Revenind la ceea ce ne interesează, susţinem că procesul de îmbătrânire
poate fi studiat şi prin analiza transformărilor identitare produse la nivelul
interacţiunilor cotidiene. Sociologii tratează identitatea inspirându-se din aportul
interacţionismului simbolic, atenţi fiind la caracterul ei relaţional. Se încearcă
articularea conceptuală a două tranzacţii prin care se transformă identitatea:
tranzacţia biografică sau negocierea cu sine-însuşi (i.e. atitudine reflexivă care
constă în a gândi ce eşti prin raport cu ceea ce ai fost şi cu ceea ce crezi că vei
deveni) şi tranzacţia relaţională (i.e. reacţia la imaginea de sine reflectată de
altul).
Tranzacţiile relaţionale, şi deci natura relaţională a îmbătrânirii, poate să fie
înţeleasă pe de o parte prin studierea interacţiunilor prin care se generează
sentimentul de bătrâneţe, iar pe de altă parte prin observarea “desprinderii de
lume” a vârstnicilor.
Îmbătrânirea ca produs al interacţiunilor cotidiene
Studiind interacţiunile cotidiene ale vârstnicilor, V. Minichiello (2000)
identifică prin glasul subiecţilor săi de anchetă, unele acte simple, dar de impact
79
care pot conduce la sentimentul de îmbătrânire: remarcile curente din partea
anturajului privind lentoarea mişcării, claxoanele automobiliştilor care
sancţionează o manieră de a conduce prea prudent; interogaţiile dubitative asupra
aptitudinilor de a face un anumit lucru (“unde vrei să mergi la vârsta ta !”); lipsa
de înţelegere şi de atenţie a medicilor; atitudinea protectoare sau
condescendentă,
care poate de altfel pleca de la o intenţie bună cum ar fi aceea de ceda locul în
autobuz, etc. De notat că locurile în care se produc aceste interacţiuni cu
consecinţe destul de brutale pentru identitatea vârstnicilor sunt de regulă situate
în
spaţiile sociale obligatorii din care nu se poate evada cu uşurinţă. Persoanele
interogate de autori au făcut dovada unui mecanism interacţional legat de vârstă:
ele se simt, se spune, “ţinute sub ochi”, altfel spus au impresia că o greşeală sau o
scădere de activitate sunt interpretate de anturajul lor, care aşteaptă şi
marchează
acest moment, ca semne că ele “au cedat”.
Interacţiunile care sunt adesea foarte scurte, remarcile punctuale,
sentimentul de a fi “ ţinut sub ochi “ au consecinţe, atât directe, cât şi indirecte,
asupra definiţiei de sine a vârstnicului. Repercusiunile sunt în primul rând directe
căci, confruntaţi cu o nouă imagine de sine (imaginea cuiva bătrân, incapabil de a
face faţă anumite lucruri, care îi incomodează pe alţii, etc.), persoanele se
interoghează asupra propriei identităţi. Apoi, “ageismul interactiv” are consecinţe
indirecte deoarece indivizii care sunt confruntaţi cu el sunt nevoiţi să adopte
anumite strategii comportamentale: pasive, de evitare a interacţiunilor
dezagreabile
şi de reducere a contactelor sociale, în special a celor care sunt încărcate de
incertitudine sau active, tinzând spre o negociere a unei noi imagini de sine şi
străduindu-se să se conformeze modelului persoanei “active”.
Interacţiunile “umane” nu sunt singurele care participă la construcţia
identităţii vârstnice, interacţiunile cu obiectele materiale contribuind în egală
măsură la aceasta. Astfel utilizarea anumitor obiecte relevă o identitate de vârstă:
o
cană, de exemplu, sau un baston sunt “mărci” ale bătrâneţii. În plus, handicapurile
pot să facă dificil accesul la anumite locuri ce cer competenţe pe care nu le au
întotdeauna persoanele cu deficienţe fizice, incapabile, de exemplu, de a deschide
o uşă mai grea sau de a se urca într-un autobuz. Concepute pentru adulţii valizi,
construcţiile şi aparatele moderne constituie o discriminare la adresa persoanelor
slăbite sau handicapate. Aceste dificultăţi întâlnite în interacţiunile cu lucrurile au,
ca şi cele născute din interacţiunile umane, repercusiuni asupra definiţiei de sine şi
pot să provoace reacţii de evitare.
Dificultatea acestor interacţiuni cu oamenii şi cu lucrurile explică, în mare
parte, replierea în spaţiul domestic în cursul avansării în vârstă. Prezenţa în spaţiul
public poate să devină sursă de angoasă şi de anxietate: frica de a nu putea urma
normele de mobilitate cu maşina; teama de a perturba fluxul pietonal; dificultatea
de a lua un autobuz, într-un fel pentru că înălţimea scării de acces constituie un
obstacol periculos şi pentru că rapiditatea de a urca sau a coborî, sub privirea
80
înţelegătoare a şoferului, rămâne o mişcare delicată şi provocatoare pentru amorul
propriu. Persoanele vârstnice îşi limitează deci ieşirile şi preferă liniştea spaţiului
domestic. Iar atunci când ies, aleg orele când circulaţia urbană este mai scăzută.
Ele caută astfel “spaţii protejate” în care raporturile de concurenţă între
persoanele
vârstnice şi cele tinere sunt puţin marcate, de exemplu micile magazine sau
grădinile publice mai puţin frecventate de cei tineri şi în care ei pot ajunge cu
uşurinţă.
Formele de “desprindere” şi modurile de relaţionare cu alţii
“Desprinderea de lume” este definită de teoreticienii constructivişti
(Caradec, 2001) ca o “tranzacţie biografică”, o negociere cu sinele a persoanei
vârstnice care naşte oboseală şi lipsă de dorinţă şi duce la reamenajarea existenţei
şi la abandonul anumitor activităţi. Desprinderea este şi un fenomen relaţional căci
maniera de reorganizare a vieţii este în funcţie de relaţiile care se instaurează cu
apropiaţii
Să luăm pentru început, îmbătrânirea “prin acumulare de vârstă”. Persoana
se află în faza de a deveni “bătrân” şi pare a-şi stăpâni desprinderea. Luând forma
reamenajării, ea îi permite să se adapteze la dificultăţile fizice pe care le
întâmpină
şi la oboseala pe care o resimte: persoana renunţă la anumite activităţi, pe care le
înlocuieşte cu altele mai accesibile. Economisindu-şi într-un fel forţele, se caută
menţinerea autonomiei şi conservarea relaţiilor de schimb mutual cu familia şi
reţeaua de prieteni.
Cei care îmbătrânesc “prin bătrâneţe” sau “prin dependenţă” au o
desprindere mult mai pronunţată, pe care Serge Clement şi Jean Mantovani (1999)
o califică drept desprindere ultimă. Ea prezintă forme variate şi trăiri foarte
diferite
după tipul de relaţie cu alţii, şi în particular cu familia. Pentru unii, desprinderea
consistă dintr-o “punere în dependenţă” prin raport cu familia sau uneori, prin
raport cu anumite “familiarizări” profesionale; această abdicare de la propria
autonomie, care se situează în continuitatea unei puternice investiţii în legăturile
familiale de-a lungul existenţei, pare a aduce o anumită linişte. Pentru alţii, o
aceeaşi situaţie de dependenţă vis-a-vis de familie este trăită mai dificil, deşi
apropierea le-a fost impusă încetul cu încetul. Alţii sunt încă în căutarea unei luări
în îngrijire: este cazul anumitor văduvi şi văduve foarte dependente de soţul lor,
care aveau cu copiii lor relaţii mai distante, fiindu-le în prezent greu să-şi
stabilească o mai mare apropiere de ei.
REZUMAT
81
Teorii sociologice despre îmbătrânire şi bătrâneţe este un capitol “pivot”
în care se face trecerea de la un discurs pur teoretic spre planul contribuţiilor
efective ale sociologiei la cunoaşterea universului îmbătrânirii. Dincolo de
diversitatea de metodologii de cercetare contează plusul de cunoaştere şi
explicaţie
ştiinţifică pe care-l poate furniza o teorie sau alta. Primul curent în sociologia
îmbătrânirii, istoric dar şi din punct de vedere al amplorii sale, este o “derivaţie” a
funcţionalismului. Teoria dezangajării a americanilor Cumming şi Henry (1961)
susţine că procesul dezangajării este recompensator şi este un proces universal de
retragere a individului din societate. În termenii celor doi, procesul dezangajării va
conduce la un nou echilibru la persoanele în vârstă, care spre 80 de ani, vor avea o
existenţă aproape în întregime dezangajantă. O replică notabilă la ipoteza
dezangajării este teoria activităţii. S-a sesizat astfel că bătrânii pot nu numai să se
dezangajeze, dar şi să-şi intensifice performarea unor roluri, cum ar fi cel de
cetăţean sau bunic sau să investească în unele noi. Se observă cu uşurinţă că cele
două teorii pot fi complementare.
Teoriile socio-economice ale vârstei a treia, de sorginte “economistă”,
susţin că vârstnicii dintr-o societate depind de produsul curent al economiei în a
face faţă nevoilor de consum. Ponderea în creştere a persoanelor în vârstă trebuie
să ducă la o schimbare în politicile de securitate socială.
Teoriile postmoderne insistă pe “tensiunea” dintre înfăţişarea externă a
corpului, a feţei, starea funcţională şi sentimentul intern subiectiv al identităţii
personale. Fixarea vârstnicilor în roluri fără resurse nu este acompaniată de o
sărăcire a experienţelor lor personale. Unii postmodernişti pedalează pe dispariţia
diviziunilor sociale din societate, apreciindu-se că, în condiţiile actuale ale
capitalismului, majoritatea vârstnicilor se deplasează spre stilurile de viaţă ale
consumatorilor. Alte poziţii postmoderniste încearcă să conceptualizeze
experienţele contradictorii ale îmbătrânirii cum ar fi: “a deveni bătrân fără a fi
bătrân” şi “a fi bătrân”. Ultimele teorii nu exclud ca “devenirea experienţială” să
fie influenţată de statusul social şi de caracteristicile societăţii în care trăiesc
indivizii: pentru un ţăran care trăieşte într-o lume impregnată de sacru bătrâneţea
înseamnă imposibilitatea de a munci, pentru muncitorul şi funcţionarul de la oraş
este excluderea din lumea profesională, iar pentru membrii clasei superioare,
îmbătrânirea este o părăsire a privilegiilor deţinute.
În ceea ce priveşte nevoile populaţiei vârstnice în materie de îngrijire
medicală şi de sănătate, distingem în literatura de specialitate două perspective.
Prima, a reducerii morbidităţii, susţine că în condiţiile creşterii speranţei de viaţă
problemele de sănătate vor fi limitate până în ultimii ani ai vieţii. A doua
perspectivă pretinde din contră că numărul bolilor cronice şi a handicapurilor se
înmulţeşte pe măsură ce creşte speranţa de viaţă a persoanelor vârstnice. Faptul
că
nu întotdeauna datele statistico-medicale confirmă o astfel de abordare este
interpretat ca rezultat al unui mai mare control al bolilor şi al suportării lor mai
82
mult timp de către vârstnici. Cercetările stării de sănătate a populaţiei vârstnice
au
reuşit să impună câteva instrumente standardizate cum ar fi: abilitatea de a realiza
activităţi zilnice (ADL), activităţi instrumentale zilnice (IADL) şi un set de funcţii,
numite funcţii Naggi. Se urmăresc schimbările în severitatea bolilor şi afecţiunilor
şi de asemenea, în incapacităţile şi deficienţele funcţionale.
Statusul de sănătate mentală a populaţiei vârstnice este o chestiune la fel
de importantă. Conceptual, sănătatea mentală poate fi văzută fie ca bunăstare
emoţională în viaţa de zi cu zi, fie ca nivel de îmbolnăvire mentală (boala
Alzheimer, depresie şi tulburări anxioase). Colateral, unele studii au sesizat că
povara pentru îngrijirea familială a vârstnicilor cu afecţiuni cognitive poate duce la
probleme de sănătate fizică şi mentală pentru îngrijitor. Sănătatea mentală
(asemenea sănătăţii fizice) este un produs al factorilor sociali. Factori cum ar fi: de
ce şi cum este definită o boală şi socotită ca mentală, cum şi de către cine ar
trebui
oferită îngrijire pentru boala mentală, au fără îndoială un puternic impact asupra
sănătăţii mentale.
O ipoteză aparte în contextul teoriilor sănătăţii este cea referitoare la
bazele sociale ale avantajului femeii în longevitate. Este mult mai probabil ca
femeile, comparativ cu bărbaţii să conştientizeze şi să caute ajutor pentru
problemele de sănătate, parţial datorită accentului pus pe înfăţişare şi greutate şi
parţial datorită atenţiei la schimbările care au loc în mod obişnuit în timpul ciclului
menstrual. Deşi pattern-ul căutării timpurii şi mai frecvente a femeilor de ajutor
nu
se menţine pentru toate problemele de sănătate, el reprezintă un important factor
social în diferenţierea după sex a îmbătrânirii.
Teoriile interacţioniste susţin că procesul de îmbătrânire poate fi studiat
prin analiza transformărilor identitare de la nivelul interacţiunilor cotidiene.
Interacţiunile cotidiene, remarcile punctuale, sentimentul de “a fi ţinut sub ochi”,
au consecinţe atât directe cât şi indirecte asupra conştiinţei de sine a vârstnicului.
Confruntaţi cu o nouă imagine de sine, prejudiciantă, persoanele se interoghează
asupra propriei identităţi dezvoltă diverse strategii comportamentale: active, prin
care încearcă să se conformeze modelului persoanei active şi pasive, prin evitarea
interacţiunilor dezagreabile şi reducerea contactelor sociale. Nu numai
interacţiunile “umane” participă la construcţia identităţii vârstnice ci şi
interacţiunile cu obiecte materiale care funcţionează drept simboluri ale vârstei (o
cană, un baston, o haină de culoare închisă, etc). Construcţiile şi mijloacele de
transport urbane se constituie şi ele în probleme de interacţiune pentru vârstnici.
Dificultatea interacţiunilor cu oamenii şi cu lucrurile explică în mare parte
replierea în spaţiul domestic în cursul avansării în vârstă, prezenţa în spaţiul public
putând fi sursă de angoasă şi anxietate.
Pe măsura îmbătrânirii are loc o “tranzacţie biografică” prin care persoana
vârstnică negociază cu sinele reamenajarea existenţei şi abandonul anumitor
activităţi. “Desprinderea de lume” rămâne însă un fenomen social, deoarece
83
reorganizarea vieţii se face în strânsă relaţie cu apropiaţii, cu rudele, cu vecinii
chiar.