Sunteți pe pagina 1din 6

Beneficii sociale

Beneficiile sociale reprezint o form de suplimentare sau substituire a veniturilor primare individuale, i.e. venituri ob inute din munc i/ sau propriet i, n vederea asigur rii tuturor cet enilor unei ri a unui minim social acceptabil de trai. Pentru individ, beneficiile sociale pot lua fie forma unor transferuri monetare sau n natur (bunuri), fie se pot constitui ca gratuit i, subven ii sau credite preferen iale. Sistemul de beneficii i servicii sociale, constituie, mpreuna cu sistemul de taxe si impozite, principala prghie cu care opereaza statul n domeniul protec iei sociale, i.e. politicilor sociale. Termenul de transfer social, sau de beneficiu de protectie sociala este adesea utilizat in literatura de specialitate, in special in cea de factura economica (e.g. in economia bunastarii, in teoriile alegerii sociale), ca echivalent cu cel de beneficiu social, pentru a evita orice confuzie terminologica. In literatura economica, termenul de beneficiu social are o conotatie diferita: el desemneaza totalitatea beneficiilor obtinute de pe urma unei activitati. Acestea nu includ numai beneficiile directe obtinute de cel ce a initiat activitatea, dar si beneficiile externe ce se rasfrang asupra altor indivizi, care pot sau nu pot fi taxati pentru acestea (J. Black, 1997, pg.433). In cadrul administratiei publice romanesti a fost institutionalizat termenul echivalent de prestatie sociala, termen de provenienta franceza. In cadrul administratiei publice romanesti a fost institutionalizat termenul echivalent de prestatie sociala, termen de provenienta franceza. Unii autori includ in categoria beneficiilor sociale si serviciile sociale. Din punct de vedere functional ambele concepte fac parte din aceeasi familie. Nevoile de consum ale indivizilor pot fi satisfacute fie prin intermediul unor transferuri monetare / de bunuri, fie prin acordarea unor servicii sociale ca de exemplu, asistenta medicala, educatie, servicii personalizate de asistenta sociala etc. Beneficiile sociale in sens restrans - acopera, in general, fie persoane ce depasesc varsta de pensionare sau incapabile de a se sustine din punct de vedere financiar singure - ca de exemplu persoanele bolnave, cu handicap sau cele care, din diferite motive, nu reusesc sa gaseasca un loc de munca -, fie persoane considerate a face parte din categorii ce prezinta un risc ridicat de a ajunge in dificultati financiare (e.g. familii cu copii, familii monoparentale). Unele beneficii sociale se rasfrang si asupra persoanelor aflate in intretinerea beneficiarului, in special copiii. B.s. pot fi contributorii, i.e. beneficiile sunt conditionate de plata unei contributii din partea individului, sau noncontributorii. Primele sunt platite din fonduri sociale speciale iar cele din urma din taxele si impozitele generale. B.s. pot fi universaliste, respectiv categoriale, caz in care eligibilitatea este conferita in baza apartenentei la o anumita categorie sociale (e.g. cetatean, copil aflat in intretinere, mama singura cu copil in intretinere, familie cu copii), sau pot fi bazate pe testarea mijloacelor de trai ale individului sau familiei.
Principalele categorii de beneficii sociale sunt: 1) beneficiile de asigurari sociale (e.g. pensii de varsta, pensii de urmas, pensii de invaliditate, ajutor de somaj); 2) beneficiile de asistenta sociala (e.g. alocatia pentru copii, alocatia pentru familii cu multi copii, ajutoare sociale pentru persoane cu handicap, ajutoare sociale bazate pe testarea mijloacelor, gratuitati de transport, scutiri de impozite, credite preferentiale). La acestea se adauga serviciile sociale, ce pot lua forma unor sisteme de asigurari ca de exemplu sistemul de asigurari de sanatate in Romania sau pot fi universale si gratuite ca de exemplu educatia obligatorie. Serviciile sociale de asistenta sociala reprezinta o forma speciala de servicii: acestea sunt servicii personalizate, calibrate pe nevoile individului, familiei sau

B.s. pot fi contributorii sau non-contributorii, in functie de criteriul de acordare a acestora.


comunitatii.

Beneficiile contributorii sunt caracteristice sistemelor de asigurari elegibilitatea, si in unele cazuri si nivelul beneficiului, fiind conditionate de contributia individului la respectivul sistem de asigurari. In unele cazuri particulare, contributia poate fi platita, pentru anumite categorii de indivizi, de catre un tert, e.g. statul, angajatorul. Acesta este, de exemplu, cazul beneficiarilor de ajutor social in Romania, pentru care statul plateste, din taxele si impozitele generale, contributia la sistemul de asigurari de sanatate, incepand cu 1998. Beneficiile contributorii se erijeaza intr-un drept castigat de individ
Contributiile la sistemele de asigurari sunt determinate de veniturile individuale ele sunt de tip procentual. Beneficiile contributorii nu sunt insa intotdeauna perfect corelate cu contributia, respectiv veniturile. In Romania de exemplu pensiile nu sunt perfect corelate cu contributiile; ele reflecta intr-o anumita masura contributiile, dar intr-un sens relativ. Ajutorul de somaj reprezinta un procent din veniturile anterioare, fara insa a putea depasi o limita superioara. In ceea ce priveste servicile de sanatate, ele nu se diferentiaza in functie de contributie, ci in functie de nevoile individului. Contributiile la sistemul de asigurari de sanatate insa nu reflecta starea de sanatate a individului, sau grupa de risc din care acesta face parte, ci se stabileste procentual in functie de veniturile individuale. Beneficiile non-contributorii se acorda fie in functie de nevoile individului sau familiei (pe baza testarii mijloacelor de trai), relativ la un minim social acceptabil, fie in functie de apartenenta individului la o anumita categorie, de exemplu familie cu copii . Beneficiile non-contributorii sunt acordate indiferent de istoria individului ca platitor de taxe si impozite generale sau la anumite fonduri sociale. Beneficiile noncontributorii pot fi deci fie dependente de resursele financiare si/sau materiale ale individului, fie independente de acestea

B.s. pot fi universaliste sau selective, in functie de gradul lor de acoperire. In unele acceptiuni beneficiile universaliste se restrang la acele beneficii sociale de care se bucura toti indivizii unei societati, ca de exemplu asistenta medicala sau educatia gratuita. In alte acceptiuni, conceptul de beneficiu universalist include si beneficiile de tip categorial i.e. cele acordate anumitor grupuri sau categorii, ca de exemplu acordarea alocatiei pentru copii tuturor familiilor cu copii, indiferent de contributia acestora la bugetului de stat sau de venitul lor. B.s. selective sunt acordate numai celor care au nevoie de ele. Unii autori (e.g. Hadenius, 1986[i]) tipologizeaza b.s. in relatie cu conceptul de testare a nevoii, fara a distinge intre testarea nevoii ca aplicatie a a normelor profesionale (ca atunci cand un medic prescrie un anumit tratament unui pacient) si testarea nevoii cu scopul de a determina abilitatea individului de a plati, i.e. testarea mijloacelor (Rothstein, 1998, pg. 19)[ii]. Majoritatea autorilor insa considera ca facand parte din categoria b.s. selective doar acele beneficii a caror acordare se bazeaza pe testarea mijloacelor individuale de trai, in particular pe testarea veniturilor individuale/ ale familiei/ gospodariei. Eligibilitatea se stabileste deci, in cazul b.s. selective, pe baza unui test, de evaluare a capacitatii de plata, b.s. selectiv fiind deci focalizat asupra celor cu adevarat in nevoie. O distinctie fundamentala intre beneficiile de tip universalist si cele selective consta in contributia acestora in a oferi un suport financiar individului. B.s. selective sunt gandite in special ca instrumente de reducere a saraciei, i.e. de a oferi un suport doar celor care sunt complet descoperiti sau insuficient acoperiti in ceea ce priveste venitul/ mijloacele de existenta. Ele actioneaza asadar ca un ultim resort de suport pentru individ, atunci cand piata si/ sau familia esueaza in a-i oferi un minim social acceptabil.

B.s. universaliste, constituite mai degraba ca reflexie a unui drept social, au ca principal obiectiv cresterea bunastarii tuturor indivizilor sau a largi categorii de indivizi. Obiectivele pe care acestea isi propun sa le realizeze se refera mai degraba la prevenirea sarciei prin ajustarea veniturilor in timp (redistributie intrapersonala), la cresterea echitatii orizontale, i.e. utilizarea unor criterii dezirabile in ceea ce priveste diferentierea anumitor categorii de beneficiari, cresterea integrarii sociale a indivizilor prin respectarea demnitatii indivizilor si prin prevenirea excluziunii sociale (Nicholas Barr, 1993), la promovarea unor bunuri sociale importante si reechilibrarea unor dezechilibre intre nevoi si resurse. Nu numai rezultatele distributive ale celor doua tipuri de beneficii sunt diferite, dar si scopurile lor initiale sunt diferite: daca b.s. universaliste au mai degraba scopul de a preveni indivizii de a ajunge intr-o situatie social inacceptabila, b.s. selective au ca scop scoaterea din saracie a celor ce deja se afla sub un prag minim social acceptabil
Avantaje si dezavantaje ale b.s. universaliste si selective. Beneficiile universaliste au o rata de cuprindere mai ridicata decat cele selective, utilizand un minim de birocratie si fiind asociate cu costuri administrative mai scazute. In plus, orice individ, indiferent de categoria de venit in care se incadreaza, beneficiaza direct de anumite programe sociale (ceea ce ar putea duce la o crestere a suportului pentru astfel de programe pentru categoriile de venit mediu, mai putin pentru indivizii apartinand categoriilor de venit ridicat functie de nivelul contributiilor individuale si de calitatea servicilor/ beneficilor de care se bucura); astfel de beneficii promoveaza ideea de drept social constitutit in baza unui principiu al solidaritatii sociale. Nu numai anumiti indivizi/ grupuri de indivizi sunt beneficiari, ci intreaga societate beneficiaza, intr-o forma sau alta, de propriile resurse. B.s. universalist-categoriale reprezinta in acelasi timp si unul dintre instrumentele esentiale in promovarea anumitor bunuri sociale. Printre dezavantaje se numara in primul rand incurajarea dependentei de stat (cu consecinte asupra relatiilor familiale si de rudenie, deci a retelelor de tip traditional), fiscalitate ridicata si cresterea functiilor paternaliste ale statului in detrimentul libertatii individuale, i.e. implicarea morala a statului in viata cetatenilor.

In filososfia beneficiilor sociale selective, pentru care elgibilitatea este data de incapacitatea (de plata) a individului, statul reprezinta ultima instanta de ajutor, atunci cand orice forma de autoajutorare devine inoperanta. Din punct de vedere pragmatic, beneficiile selective, cel putin in principiu, reusesc sa depaseasca unele probleme generate de beneficiile universaliste: scad nivelul cheltuielilor publice sociale, fiind focalizate asupra celor cu venituri scazute, scazand astfel si cererea pentru beneficii sociale. Problemele asociate acestui tip de beneficii sunt insa legate, din punctul de vedere al beneficiarilor, de costuri ridicate de aplicare (timp, transport etc.) si in mod special de stigmatizare sociala, iar din punctul de vedere al eficientei, de o rata de cuprindere redusa (e.g. indivizi eligibili care, din diferite motive,nu aplica sau nu primesc beneficiul, beneficii acordate celor ce nu sunt in fapt eligibili) si de costuri administrative ridicate (e.g. structuri administrative relativ complexe). O alta problema asociata acestui tip de beneficii este ceea ce in literatura de specialitate se numeste capcana saraciei: orice crestere a veniturilor, ca rezultat al efortului individual, duce la pierderea beneficiului, constituind o motivatie negativa de a munci, in special pentru cei cu venituri foarte scazute sau cu probabilitate ridicata de a obtine venituri foarte scazute din munca. Intr-un sistem de beneficii selective, individul se transforma in recipient de ajutor social, fiind obligat sa aplice pentru beneficiul de care considera ca are nevoie, proces insotit de o stigmatizare

sociala pronuntata. Majoritatea platitorilor de taxe si impozite nu se ciocnesc niciodata de conditia de recipient de ajutor/ asistenta sociala, ceea ce intareste stereotipurile discriminatorii in termeni morali in legatura cu beneficiarii. B.s. pot fi monetare (banesti) sau non-monetare, in natura. Acestea din urma includ bunuri de consum (e.g. celebrul program american de asistenta sociala care ofera bonuri pentru achizitionarea anumitor bunuri alimentare food-stamps programm), scutirile de la plata anumitor taxe si impozite (asa-numitele credite fiscale), acordarea anumitor credite preferentiale, subventionarea anumitor bunuri si/ sau servicii sociale. Optiunea pentru acordarea de bunuri de consum, in locul beneficiilor monetare, are la baza reprezentarea sociala asupra celor in nevoie ca fiind incapabili de a discerne ceea ce este bun sau rau pentru ei, ca fiind nevrednici de un ajutor neconditionat datorita consumului irational de care dau dovada; Controlul asupra consumului poate fi privit ca o forma majora de intruziune in viata privata a individului si de privare de o libertate fundamentala aceea de a alege


Obiectivul principal al oricarui sistem de b.s., in sens larg, este acela de a creste bunastarea unei colectivitati, i.e. bunastarea sociala. Operationalizarea acestui obiectiv poate lua forme diferite: b.s. pot deveni un instrument de reducere a inegalitatilor sociale, de reducere a saraciei sau de promovare si producere a unor bunuri sociale considerate a fi social prioritare, ca de exemplu starea de sanatate a populatiei sau investitia in educatia copiilor. B.s. au un pronuntat caracter redistrbutiv: ele redistribuie bunastarea, respectiv veniturile primare ale indivizilor, in sensul atingerii unei stari de echitate sociala. Diferitelor ideologii politice le sunt asociate moduri diferite de interpretare a dezideratului cresterii bunastarii sociale. Pentru libertarieni, maximizarea bunastarii sociale este posibila doar in conditiile unei piete economice libere, neingradita de nici o interventie redistributiva a statului; piata este singura structura sociala capabila de a maximiza bunastarea sociala. Pentru liberali, redistribuirea bunastarii, respectiv a veniturilor, este un instrument esential pentru maximizarea bunastarii sociale. Liberalii insa nu au insa o perspectiva consensuala asupra principiului redistributiv in sine: de exemplu pentru utilitaristi, principiul redistributiv poate lua orice forma, atat timp cat respecta optimalitatea paretiana, in timp ce rawlsianismul accentueaza importanta redistribuirii catre segementul cel mai defavorizat al societatii. Comunitarienii accentueaza cresterea egalitatii sociale in termeni de oportunitati egale, sanse egale si uniformitatea distrbutiva in numele unui principiu de solidaritate sociala. Libertarienii (e.g. Friedrich Hayek, Milton Friedman), considera cresterea bunastarii sociale posibila numai in cazul in care rolul statului se rezuma la apararea libertatii individuale, dreptului de proprietate si a mecanismelor pietei libere. Cu alte cuvinte, societatea, in ansamblul ei, nu poate atinge prosperitatea maxima daca statul isi asuma orice responsabilitate suplimentara fata de cea de gardian al libertatii si pietei economice, angajandu-se intr-o mai mica sau mai mare masura intr-un proces redistributiv. Bunastarea sociala pentru libertarieni este maximizata numai in conditiile unui stat non-interventionist si a unei economii de piata. Liberalii adopta o pozitie diferita in ceea ce priveste maximizarea bunastarii sociale: angajarea statului intr-o activitate de tip redistributiv poate maximiza bunastarea sociala cu conditia ca statul sa garanteze alocarea si producerea eficienta a bunurilor (i.e. sa nu obstructuineze economia de piata), libertatea individuala si drepturile de proprietate. Garantarea libertatii individuale, a drepturilor de proprietate, cat si a mecanismelor economiei de piata devin, in teoria liberala, instrumentele necesare pentru realizarea echitatii sociale, spre deosebire de libertarieni pentru care aceste trei aspecte reprezinta scopuri in sine (Nicholas Barr, 1993[iii]). Forma pe care ar trebui sa o ia redistributia constituie insa un punct de disens in randul liberalilor. Ideologii de factura utilitarista

sustin principiul optimalitatii Pareto. Bunastarea sociala poate fi maximizata, in termenii acestora, indiferent de principiul redistributiv aplicat, atat timp cat cresterea bunastarii unui individ sau grup de indivizi nu se realizeaza pe seama sau in detrimentul altui individ sau grup de indivizi, deci nu este insotita de o scadere a bunastarii acestuia. Daca principiul redistributiv maximizeaza bunastarea unor indivizi prin scaderea bunastarii altora, atunci acesta nu mai este echitabil. Aceste afirmatii au mai degraba un caracter vag si general. Problemele concrete legate de calculul punctului de optimalitate Pareto, si implicit de definirea si masurarea bunastarii individuale si sociale, fac ca acest principiu de echitate sociala sa ramana fara aplicabilitate si utilitate pragmatica. Rawls sustine un principiu redistributiv diferit de cel al utilitaristilor. Conceput ca un model de justitie sociala obiectiv, consensual ales de un grup ipotetic de indivizi invaluiti in ignoranta (indivizi care nu isi cunosc, in acceptiunea lui Rawls, nici pozitia sociala, nici sexul, varsta si capacitati, nici epoca in care traiesc, au insa cunostiinte vaste asupra teoriilor sociale si economice), modelul lui Ralws promoveaza principiul redistributiv maxi-min: redistribuirea trebuie sa se realizeaza astfel incat sa fie maximizata bunastarea segementului celui mai defavorizat, i.e. sarac. Pentru colectivisti cresterea bunastarii se bazeaza pe principiul solidaritatii sociale si pune accent pe crestere egalitatii/ reducerea inegalitatii Optiunea pentru un anumit sistem de beneficii si servicii sociale are la baza insa si ratiuni mai pragmatice, legate de distributia initiala a bunastarii in societate, de un context economic specific (e.g. resurse limitate, nevoia de realizare a unei cresteri economice, de stabilitate macroeconomica) cat si de o structura insitutionala, respectiv administrativa, specifica. Cu alte cuvinte, optiunea pentru un anumit mix de (tipuri de) beneficii si servicii sociale are la baza trei tipuri de criterii: pe langa cele ce se refera la principiul de echitate/ justitie sociala considerat a fi legitim, se regasesc si criteriile de natura economica si administrativ- institutionale. Criteriile de natura economica vizeaza in principal eficienta a doua procese alocative. O prima alocare eficienta se refera la marimea cheltuielilor sociale, ca procent din PIB, si la nivelul de fiscalitate si taxare, astfel incat amploarea transferurilor sa nu obstructioneze anumite deziderate macroeconomice (stabilitate, crestere, deficit). Al doilea proces vizeaza eficienta alocarii resurselor destinate sferei sociale, i.e. protectiei sociale, pe diferite beneficii/ servicii sociale. Diferitele beneficii si servicii sociale trebuie sa fie cat mai eficiente din punct de vedere al realizarii obiectivelor propuse, in concordanta cu un anumit model de justitie si echitate sociala legitim. Pentru ca acest proces alocativ sa poata fi eficient trebuie sa se tina seama, printre altele, si de structura si distributia veniturilor/ bunastarii initiala, specifica societatii respective Setul de criterii de natura administriv- institutionala se refera la fezabilitatea administrativa a realizarii diferitelor sisteme de beneficii si servicii sociale, cat si la costurile asociate implementarii lor. Fiecare stat/ societate opteaza pentru un mix de beneficii si servicii sociale in baza criteriilor mai sus mentionate. Caracterul social al unui statul poate fi evaluat in functie de marimea cheltuielilor sociale si de mixul de beneficii si servicii sociale pentru care opteaza. Gosta Esping-Anderson ofera o tipologie a statului in functie de cateva criterii: nivelul (relativ al) cheltuielilor sociale ale statului, tipurile de beneficii si servicii sociale dominante (universalist-categoriale versus selective, bazate pe testarea mijloacelor), mixul stat-privat in asigurarea bunastarii sociale si a ponderii programelor active (i.e. a acelor programe care stimuleaza reintegrarea indivizilor pe piata muncii si/ sau crearea de locuri de munca, cu scopul de a oferi indivizilor sansa de a deveni autonomi din punct de vedere financiar) in totalul programelor sociale. Astfel el distinge trei tipuri ideale, in sensul lui Max Weber, de state:

a) Statul rezidualist sau minimalist, caracterizat printr-un nivel scazut al cheltuielilor sociale, o lipsa a programelor active si o predominanta a beneficiilor si servicilor de asistenta sociala bazate pe testarea mijloacelor si a sistemelor de asigurari private; statul rezidualist este cel mai bine ilustrat, in acceptiunea lui Esping-Anderson de SUA, si mai general, de statele anglosaxone. Acestui tip de stat ii este asociata o ideologie libertariana sau liberala. b) Statul corporatist, avand ca ilustrarea statul german, cu un nivel relativ ridicat al cheltuielilor sociale, o predominanta a sistemelor de asigurari, cu un nivel scazut al beneficiilor de asistenta sociale dar si a celor de natura universalist-categoriala, cu o pondere moderata a programelor active. c) Statul bunastarii, sau statul social, ce prezinta un nivel ridicat al cheltuielilor sociale ca procent din PIB, o exclusivitate mai degraba a statului in activitatile de tip redistributiv, o preponderenta a beneficiilor sociale universalist-categoriale si a programelor active. Acest tip de stat este cel mai bine ilustrat de statul Suedez, si in general de statele scandinave.