C 6 - C7

Sistemul de protecție socială în stările de deficienţă

Prestații sociale și servicii sociale pentru persoanele cu deficiențe

Acordarea asistenţei persoanelor cu deficienţe, din perspectiva specialităţilor şi

profesiunilor diferite care sunt implicate în activităţi cu aceste persoane, se raportează la
înţelesul pe care îl dau stării de deficienţă. Astfel, este privită ca:
- pierdere sau anormalitate anatomică, fizică sau psihică;
- condiţie clinică, termen ce vizează boala care a alterat sau a întrerupt
procesele fizice sau psihice;
- limitările funcţionale ale activităţilor zilnice;
- invaliditatea ca devianţă, accepţiune centrată pe devierea de la normele
fizice, de sănătate, de la normele comportamentului unui grup, aşa cum sunt ele
stabilite de societate;
- invaliditatea ca poziţie socială. (L.Manea, 2000)

Modalităţile de abordare şi interpretare a ceea ce înseamnă deficienţă s-a realizat

mai ales din perspectiva a două modele, cel “individual” şi cel “social”. Aceste două modele
sunt situate într-un raport de opoziţie.
Modelul „individual” a fost, până de curând, adânc înrădăcinat în mentalitatea
generală şi în conştiinţa profesională a specialiştilor, fiind preluat din medicină şi psihanaliză,
domenii în care avea semnificaţia unui simbol al expertizei, al înaltei specializări. Modelul
„individual” consideră că problemele cu care se confruntă persoanele invalide sunt
consecinţe directe ale deficienţelor lor. Din această perspectivă, sarcina majoră a
specialiştilor ar fi aceea de a încerca “ajustarea” individului la condiţiile unei anumite
deficienţe (incapacităţi), pe de o parte, sub aspectul fizic (prin programe de reabilitare), iar pe
de altă parte, sub cel psihic (prin programe care ajută individul să facă faţă limitărilor
respective).

Din perspectiva modelului „social”, societatea este cea care invalidează persoanele
ce prezintă diferite deficienţe fizice, prin impunerea unor aşteptări nerealiste faţă de ele.
Instituţiile şi serviciile sociale care au legătură cu situaţia acestei categorii de persoane apar
ca produsul dezvoltării specifice a fiecărei ţări, cu rădăcini adânci în istorie.
Dacă deficienţele fizice, senzoriale şi psihice sunt caracteristice întregii evoluţii a
omenirii, în perspectiva istorică s-au înregistrat diferite răspunsuri ale societăţii faţă de
problemele persoanelor cu deficienţe: caritate, paternalism, represiune, segregare,
mutualism, panificare. Abordarea problematicii persoanelor deficiente a cunoscut de-a lungul
istoriei variante diferite, uneori total opuse, de caritate faţă de persoanele cu deficienţe sau
de incriminare a lor.
Încă din cele mai vechi timpuri, oamenii au arătat grijă faţă de semeni, încercând să
trateze insecuritatea sau nevoia umană, să ajute pe cei care se dovedeau incapabili să-şi
satisfacă un minim al condiţiilor de trai. Astfel, chiar şi în antichitate exista o varietate de
moduri de alinare a suferinţei, de ajutorare a celor aflaţi în nevoie, ca alocaţiile zilnice şi
pensiile pentru invalizi. Toate religiile, într-un fel sau altul, postulează datoria de caritate faţă
de cei defavorizaţi, doctrina creştină se referă la îndatorirea de a da, de a oferi şi dreptul de a
primi în cazul celor aflaţi în nevoie). Începând cu secolul al VI-lea, mănăstirile au devenit
agenţii de bază în alinarea suferinţelor. Ulterior, spitalul a devenit o sursă importantă în
ajutorarea celor aflaţi în nevoie în timpul evului mediu; el nu furniza doar îngrijire medicală
celor bolnavi, ci şi pelerinilor, orfanilor, vârstnicilor, săracilor. Primele spitale au apărut de-a
lungul principalelor drumuri, ataşate mânăstirilor, ulterior ele fiind înfiinţate şi în oraşe, în grija
autorităţilor municipale.
Până în secolul trecut, deficienţa era considerată ca o fatalitate şi suscita din partea
comunităţii o atitudine de filantropie; recurgerea la internarea în instituţii viza izolarea celui
afectat, pentru a nu perturba desfăşurarea vieţii sociale. Până la apariţia industrializării,
persoanele cu deficienţe îşi găseau modalităţi de integrare socială şi de realizare a unor
activităţi practice, în măsura posibilităţilor, în cadrul comunităţilor, mai cu seamă în mediul
rural. Odată cu mecanizarea şi cu specializarea activităţilor lucrative, solicitările au devenit
altele, aşa că aceştia nu şi-au mai găsit atât de uşor locul printre cei activi din comunitate. S-
a produs o mai pregnantă diferenţiere, pe baza comparaţiei, un clivaj între ce era considerat
„normal” şi „anormal”. Treptat, ca urmare a iniţiativei private, au apărut primele servicii pentru
invalizi, sub forma operelor de binefacere, vizând uneori şi stabilimentele şcolare.
Organizarea activităţilor de asistenţă socială pentru persoanele cu deficienţe a
cunoscut perspective diferite de abordare şi de raportare la problematica acestora.
Menţionăm că aceste orientări au apărut şi au fost aplicate în practică succesiv, totuşi, în
prezent nu s-a renunţat complet la primele tipuri de abordări, ele coexistă într-un raport ce
încearcă să realizeze un echilibru propice îmbunătăţirii condiţiilor de viaţă ale persoanelor cu
deficienţe.
Astfel, până în jurul anilor 60, la nivel mondial, s-a considerat că instituţionalizarea
ar fi cea mai potrivită variantă de îngrijire a persoanelor deficiente. Ea consta în îngrijirea în
instituţii de tip rezidenţial a persoanelor cu deficienţe, unde beneficiază de hrană,
medicamente, odihnă, educaţie specializată, posibilitatea desfăşurării unor activităţi
profesionale, sub supravegherea unor specialişti. Au fost voci care au susţinut acest tip de
abordare, subliniind existenţa posibilităţilor de satisfacere de către un personal calificat a
necesităţilor de îngrijire a sănătăţii, de educaţie specializată, într-un cadru care dispune de
echipamente speciale şi în care persoanele cu deficienţe nu ar avea cum să fie afectate de
respingerea sau marginalizarea celorlalte persoane. Alte voci incriminau îngrijirea într-un
mediu instituţionalizat, considerând că separarea de familie, de societate, crearea unui
mediu artificial de viaţă, obişnuirea cu statutul de asistat, creează dependenţa persoanelor
deficiente faţă de sistem şi nu permit dezvoltarea încrederii în sine, a responsabilităţii,
formarea unor deprinderi de viaţă normale.

Ca urmare a experienţelor obţinute prin acest tip de abordare, în deceniul următor a

apărut o altă orientare, dezinstituţionalizarea, în încercarea de a repara neajunsurile
instituţionalizării. Ea presupune plasarea persoanelor cu deficienţe în instituţii de dimensiuni
reduse, cu personal mai numeros pentru fiecare asistat, pentru perioade mai reduse de timp.
Standardele de calitate se raportează în acest caz la atingerea unor scopuri orientate spre
calitatea vieţii fiecărei persoane cu deficienţe. Serviciile oferite acestor persoane sunt servicii
bazate pe comunitate şi sunt descentralizate.

Pasul următor a fost apariţia noninstituţionalizării, care susţinea evitarea

instituţionalizării persoanelor deficiente şi plasarea acestora în comunităţile în care trăiesc.
Sigur că aceste lucruri presupuneau un alt mod de implicare a comunităţilor în adaptarea
mediului şi a serviciilor pentru satisfacerea persoanelor deficiente.

Impunerea teoriei normalizării, începând din 1969, de către Bengt Nirje, a însemnat
o altă etapă în încercarea de integrarea în comunitate a persoanelor cu deficienţe, cât mai
aproape de normal, în scopul egalizării şanselor pentru fiecare membru al comunităţii.
„Normalizarea se referă la condiţiile de mediu şi de viaţă, la încetarea separării şi segregării
acestor persoane cu nevoi speciale, la posibilitatea ca ele să-şi exercite toate drepturile,
inclusiv cele umane, civile şi politice şi să fie acceptaţi alături de ceilalţi membri din
comunitate în desfăşurarea vieţii sociale.” (F. E. Verza, 2002, p.287).

Etapa denumită de Bradley „perioada apartenenţei la comunitate” este parcursă

actual de statele Uniunii Europene şi presupune abordarea persoanei cu deficienţe ca
cetăţean egal în drepturi cu oricare altul, care trăieşte într-o locuinţă gospodărită personal,
este angajat sau are propria afacere. Serviciile acordate acestor persoane sunt denumite de
sprijin şi se bazează pe individualizarea ajutorului acordat, pe autonomie personală,
autodeterminare, vizând schimbarea mediului şi a atitudinilor, fiecare nevoie specială a
persoanei deficiente se corelează cu o nevoie sau un evantai de nevoi de sprijin (de suport).
Standardele de calitate vizează calitatea vieţii, aşa cum este ea concepută de persoana cu
deficienţe. (Sima, P., 2003, p. 124).
Din punctul de vedere al educaţiei şcolare a persoanelor cu deficienţe, au existat
mai multe perspective de studiere, în funcţie de modul de abordare a dizabilităţii. Se pot
identifica, la nivel internaţional, mai multe modele şi atitudini, influenţate de istorie, de tradiţii,
de cultură, de tipurile de politici etc., impunându-se atenţiei noastre patru: modelul medical,
modelul patologiei sociale, modelul ecologic şi modelul antropologic.
Caracterizând, pe scurt, cele patru modele, observăm că două dintre ele sunt
dominante, cel medical şi cel social. Astfel, modelul medical se centrează pe prezenţa unei
deficienţe biologice care necesită un program de recuperare, cu scopul eliminării sau a
ameliorării deficienţei. În ceea ce priveşte şcolarizarea, se pune accentul pe pedagogia
curativă, iar segregarea este considerată necesară pentru a putea ajuta copilul supus
terapiei specifice să capete capacităţile care să îi permită, mai departe, să se integreze în
învăţământul obişnuit.
Modelul patologiei sociale, inspirat din teoriile sociologice, pune dificultăţile copilului
cu deficienţe pe seama factorilor de mediu deficitari sau alteraţi, care îşi pun amprenta
asupra evoluţiei copilului. În acest caz, s-ar impune o perioadă de şcolarizare într-un mediu
special, unde copilul să beneficieze de tratament psihoterapeutic, socioterapeutic, cu scopul
de a-l ajuta să depăşească efectele tratamentului la care a fost supus anterior.
Modelul ecologic are în vedere adaptarea sistemului şcolar la necesităţile copilului
cu deficienţe, în lipsa acestora, evoluţia sa fiind afectată negativ. Una dintre ideile susţinute
de adepţii acestui tip de model de abordare a şcolarizării copiilor cu deficienţe este aceea a
intervenţiei precoce, precum şi cea a educaţiei incluzive.
Modelul antropologic îşi propune găsirea şi încurajarea unei cât mai bune
interacţiuni între individ şi mediu, considerând că cea mai oportună este cea apropiată de
experienţa individului, analizând şi plecând de la modalităţile de răspuns ale acestuia la
dificultăţile specifice.

Persoanele cu deficienţe şi familiile acestuia beneficiază, în comunitate, de toate

tipurile de servicii care pot asigura o viaţă demnă, cât mai apropiată de normalitate, pentru
reducerea dezavantajelor cauzate de deficienţe. Există activităţi şi servicii diverse, adresate
acestei categorii de persoane:
- servicii de evaluare complexă, medicală, psihologică şi socială;
- servicii de orientare şcolară şi profesională;
- servicii de consiliere, pregătire şi susţinere pentru integrarea profesională;
- activităţi de terapie ocupaţională;
- activităţi de consiliere a părinţilor;
- servicii medicale, de recuperare, de kinetoterapie, de ergoterapie ş.a.;
- activităţi de terapia tulburărilor de limbaj.
Noile orientări în protecţia şi asistenţa socială a persoanelor cu deficienţe,
desfăşurate cu sprijinul comunităţii şi în comunitate, au următoarele trăsături fundamentale:
- Canalizarea activităţilor pentru includerea în muncă a persoanelor cu deficienţe, în
paralel cu asigurarea protecţiei sociale, prin asigurările sociale. „Intervenţia timpurie,
procesul de recuperare, educaţia şcolară în cadrul sistemului naţional de învăţământ,
sistemul de orientare şi pregătire profesională şi toate facilităţile acordate angajatorului,
finalizate prin integrarea în muncă” îi asigură persoanei cu deficienţe o viaţă demnă,
asemenea oricărui angajat. (Sima, P., 2003, p. 102).
- Responsabilizarea beneficiarilor serviciilor şi a familiilor lor;
- Respectarea principiului „Resursa urmează copilul sau persoana cu deficienţe”;
- Prevenirea apariţiei stării de handicap şi a încălcării drepturilor persoanelor
deficiente.
Se pune accentul în prezent, în toate ţările, pe dezvoltarea serviciilor comunitare
pentru apărarea drepturilor şi pentru asigurarea unei vieţi demne, la propriul domiciliu şi nu în
instituţii, pentru persoanele cu deficienţe. Sistemul de servicii, care implică comunitatea
locală, este centrat pe incluziunea în societate şi pe participarea beneficiarilor serviciilor,
contribuind la rămânerea în familie a acestor persoane şi, mai mult, evitând izolarea la
propriul domiciliu.
S-au cristalizat, în urma analizei activităţilor practice ale instituţiilor din domeniu, mai
multe trăsături definitorii ale serviciilor sociale comunitare:
- sunt incluse în programele generale de dezvoltare a comunităţii;
- sunt centrate pe persoană, luând în considerare nevoile sale personale, trebuinţele
speciale ale persoanei cu deficienţe şi ale familiei acesteia;
- previn încălcarea drepturilor omului, ale oricărei persoane din comunitatea respectivă;
- asigură îngrijire primară;
- previn instituţionalizarea;
- asigură şi încurajează controlul mai accentuat al persoanelor cu deficienţe asupra propriei
vieţi;
- sprijină parteneriatul între persoana beneficiară, servicii, familie şi diferite categorii de
specialişti;
- susţin şi promovează drepturile speciale ale copiilor, adulţilor, persoanelor cu deficienţe şi
ale altor categorii vulnerabile;
- asigură evaluarea şi monitorizarea continuă a calităţii serviciilor;
- sunt orientate spre viitor, asigură nu numai îngrijire, ci şi programe pentru dezvoltarea
potenţialului bio-psihic, a competenţelor, a pregătirii şi orientării profesionale. (P. Sima,
coord., p.99).

O privire sintetică asupra activităţilor îndreptate în scopul protecţiei sociale şi speciale

a persoanelor cu deficienţe ne relevă faptul că acestea sunt orientate în special pentru:
- prevenţia stărilor de deficienţă – depistare, diagnostic şi intervenţie timpurie; Este
importantă conştientizarea populaţiei faţă de factorii de risc pentru mamă şi copil în timpul
sarcinii, îndrumarea clienţilor serviciilor de asistenţă socială către cabinete de planificare şi
consiliere medicală, dar şi depistarea familiilor în care copilul riscă să dobândească
deficienţe din cauza neglijării, a abuzului. Un alt aspect care se ia în seamă în activitatea cu
persoanele cu deficienţe este prevenirea neglijării acestora, de către familie sau comunitate.
Un alt obiectiv al serviciilor de asistenţă socială este acela al prevenirii resemnării părinţilor
prin consiliere, menţinerea motivaţiei pentru a-şi putea susţine, la rândul lor, copiii afectaţi,
sau prin utilizarea serviciilor de socializare, recuperare, integrare şcolară şi comunitară. Şi nu
în ultimul rând, vorbind despre prevenţie, se urmăreşte evitarea instituţionalizării persoanelor
deficiente.
- readaptare – activităţi medicale, educative şi profesionale pentru reintegrarea
economică şi socială a persoanelor cu deficienţe;
- egalizarea şanselor – prin diminuarea sau eliminarea obstacolelor de ordin fizic sau
de la nivelul mentalităţilor comunităţii.
Este esenţial pentru a creşte calitatea vieţii persoanelor cu deficienţe şi pentru a
încuraja participarea acestora activă la viaţa familială, dar şi la nivelul propriei educaţii, al
activităţilor lucrative sau de timp liber, sunt necesare două aspecte principale, ce ţin de
schimbarea mentalităţii şi a atitudinii societăţii faţă de persoanele cu deficienţe, dar şi a
acestora faţă de propria stare, în paralel cu dezvoltarea de servicii specializate, adresate
acestei categorii de persoane, centrate pe necesităţile specifice şi pe abordarea
individualizată a problemelor. Aceste două aspecte vizează, pe de o parte, faptul că
persoanele cu deficienţe trebuie considerate ca şi cetăţeni care au drepturi egale cu ceilalţi
membri ai comunităţii şi care îşi pot alege dintre alternativele oferite pentru a contribui la
calitatea propriei vieţi. Modificarea constă în trecerea accentului de la acţiunea de
reabilitarea a persoanei cu deficienţe, cu scopul de a corespunde standardelor societăţii,
către adaptarea societăţii pentru a răspunde tuturor necesităţilor tuturor cetăţenilor, fără
deosebire. Atitudinea şi acţiunile persoanelor profesioniste din domeniul asistenţei de orice
fel a persoanelor cu deficienţe trebuie să pornească de la faptul că persoanele cu deficienţe
sunt fiinţe umane care au nevoie de suport individual, iar cunoaşterea aspectelor pozitive ale
fiecăruia în parte, a posibilităţilor de progres, a ceea ce este capabil să facă şi nu a ceea ce
nu poate realiza sunt indispensabile pentru o abordare corectă a programelor terapeutice.
Crearea serviciilor specializate, adresate persoanelor cu deficienţe, ca o alternativă la
instituţionalizare a dus la apariţia unei palete largi de oferte care să răspundă necesităţilor
clienţilor cărora li se adresează. Aceste servicii pot fi grupate în trei mari categorii: servicii la
domiciliu, serviciile oferite în centre de zi şi servicii rezidenţiale şi semirezidenţiale.

Serviciile la domiciliu sunt oferite de către comunitate, în sprijinul persoanelor cu

deficienţe, care, consiliate de către specialişti, pot alege din paleta largă a ofertelor, pe cele
de care au nevoie. Aceste servicii la domiciliu se referă la:
- îngrijirea persoanelor dependente pe perioade de timp reduse sau 24 din
24 de ore;
- realizarea cumpărăturilor pentru persoanele cu deficienţe, în pregătirea
mesei, asigurarea curăţeniei în locuinţă şi a igienei personale;
- educaţia la domiciliu pentru copiii nedeplasabili;
- programe de recuperare, de masaj, de kinetoterapie;
- consilierea persoanei cu deficienţe şi a familiei sale în problemele cu care
se confruntă.

Centrele de zi oferă persoanelor cu deficienţe, aflate în familie, servicii, pe timpul

zilei, într-o gamă foarte largă. În aceste centre, persoanele cu deficienţe pot beneficia de
servicii specializate de la două până la 10 ore pe zi, scopul unităţilor fiind, pe lângă
realizarea funcţiilor specifice, suplinirea lipsei de activitate din mediul familial şi prevenind
instituţionalizarea persoanelor deficiente. Printre tipurile de servicii oferite de centrele de zi,
enumerăm:
- transport zilnic spre centre şi spre casă;
- consilierea părinţilor;
- servicii de recuperare la domiciliu; gimnastică medicală;
- îngrijire medicală; terapie complexă;
- terapie cognitivă, dezvoltarea abilităţilor de comunicare;
- tratament neuropsihiatric;
- activităţi de grup, servit masa, tabere de vară;
- pregătire profesională ş.a.

Serviciile de tip rezidenţial şi semirezidenţial sunt oferite de mai multe tipuri de

instituţii. La noi în ţară, acestea sunt: Centre de recuperare şi reabilitare neuropsihică, Centre
de îngrijire şi asistenţă, Centre de recuperare şi reabilitare a persoanelor cu handicap,
Centre de integrare prin terapie ocupaţională ş.a.
În încercarea de a găsi alternative la instituţionalizarea persoanelor cu deficienţe, au
fost puse în practică mai multe tipuri de locuinţe protejate, în care pot trăi până la zece
persoane care sunt asistate 24 din 24 de ore, de către o persoană de sprijin, dar primesc şi
consiliere şi sprijin în funcţie de problemele specifice, beneficiind, în acelaşi timp, de toate
serviciile existente în comunitate.
Există şi servicii de tip semirezidenţial, care se adresează persoanelor cu deficienţe şi
familiilor acestora, care pentru perioade determinate, în care trebuie să facă faţă unor
probleme suplimentare, li se oferă servicii de preluare a persoanei cu deficienţe severe
şi/sau profunde, se asigură cazare, masă, terapii recuperative, îngrijire şi consiliere pentru
familie şi persoana cu deficienţe, familia putând fi consiliată şi sprijinită pentru rezolvarea
problemelor care au dus-o în situaţia de criză.

Livius Manea (în: Pop Luana Miruna, coord., 2002) ridică două probleme deosebit de
importante cu privire la problematica persoanelor cu deficienţe, legat de readaptare şi
egalizarea şanselor. Una dintre acestea este educaţia acestor persoane, pentru buna sa
desfăşurare fiind necesară formarea de personal şi cadre didactice cu competenţe speciale.
Desfăşurat în şcoli speciale sau în sistemul obişnuit, bazându-se pe principiul integrării,
procesul de învăţământ presupune adaptări ale mediului, „instalaţii speciale indispensabile,
mijloace speciale, metode de comunicare adecvate.”(p.685). O altă problemă subliniată este
cea a încadrării în activităţile productive a persoanelor cu deficienţe. „Principiul integrării
presupune ca toate serviciile sociale destinate acestei categorii de persoane să fie integrate
cadrului general. În acest sens, o importanţă deosebită revine prevederilor referitoare la
readaptarea profesională şi la încadrarea în muncă a persoanelor respective, pe baza
egalităţii de şanse şi tratament” (op. cit., p. 686).
Preocupările pentru promovarea şi susţinerea drepturilor persoanelor cu deficienţe au
dus, printre altele, la adoptarea unor declaraţii şi convenţii, la nivel internaţional sau regional,
cu putere de lege, în ţările care au semnat aderarea la ele. Astfel, Declaraţia Universală a
Drepturilor Omului a fost adoptată de către Adunarea Generală a ONU, în anul 1948, şi
conţine standardele drepturilor omului acceptate de către toate statele membre. Ea
reprezintă baza normativă care a condus la formularea standardelor privind persoanele cu
dizabilităţi ce există astăzi. În art.25 (1) sunt prevăzute specific drepturile socio-economice
ale persoanelor cu dizabilităţi: dreptul la un standard adecvat de trai, inclusiv hrană,
îmbrăcăminte, îngrijire medicală şi servicii de asistenţă socială, şi dreptul la asigurare în caz
de şomaj, boală, dizabilitate, văduvie, bătrâneţe. Art. 7 garantează egalitatea în faţa legii şi
protejarea egală de către lege a tuturor oamenilor, fără nici o discriminare.
Declaraţia privind Drepturile Persoanelor cu Retard Mintal (1971) proclamată de
către Adunarea Generală a ONU afirma că: „Persoana cu retard mintal are, până la gradul
maximum de posibilitate, aceleaşi drepturi ca şi alţi oameni.”
Recomandarea Consiliului Europei (818) privind Situaţia Persoanei Bolnave
Mintal (1977) prezintă o schiţă a recomandărilor privind protejarea persoanelor bolnave
mintal în faţa curţii şi legislaţia privind detenţia persoanelor cu boli mintale.
Declaraţia privind Drepturile Persoanelor cu Deficienţe de Auz şi de Vedere
(1979). În articolul 1 se afirmă că „...fiecare persoană cu deficienţă de auz şi de vedere are
drepturile universale garantate tuturor oamenilor în Declaraţia Universală a Drepturilor
Omului precum şi drepturile prevăzute pentru toate persoanele cu dizabilităţi în Declaraţia
Drepturilor Persoanelor cu Dizabilităţi.”
Regulile Standard privind Egalizarea Şanselor pentru Persoanele cu Dizabilităţi
(1983) nu reprezintă un document obligatoriu pentru statele membre. Totuşi, Regulile
Standard au fost standardele drepturilor omului cele mai cuprinzătoare privind strategia
pentru dizabilitate timp de peste un deceniu, până la adoptarea, în 2006, a Convenţiei privind
Drepturile Persoanelor cu Dizabilităţi.
Recomandarea Consiliului Europei (1185) privind Strategiile de Reabilitare a
Persoanelor cu Dizabilităţi (1992) încurajează statele membre să asigure participarea
activă în societate şi oportunităţi egale pentru persoanele cu dizabilităţi.
Recomandările Consiliului Europei Nr. R(92)6, privind o Strategie Coerentă
pentru Reabilitarea Persoanelor cu Dizabilităţi (1992) recunosc drepturile persoanelor cu
dizabilităţi de a fi deosebite şi se concentrează asupra dreptului la viaţă independentă şi la
integrare deplină în societate.
Convenţia ONU privind Drepturile Persoanelor cu Dizabilităţi a fost aprobată de
către Adunarea Generală ONU, pe 13 decembrie 2006, şi este primul document internaţional
amplu, care apără drepturile persoanelor cu dizabilităţi. În special, el prevede că persoanele
cu dizabilităţi se bucură de aceleaşi drepturi şi libertăţi fundamentale, ca şi alţi membri ai
societăţii - egalitate şi nediscriminare, transport, informaţie, egalitate în faţa legii, învăţământ,
sănătate, muncă, protecţie socială, participarea la viaţa politică, socială, culturală. În articolul
3, sunt prevăzute principiile de bază ale prezentei Convenţii:
(a) Respectarea demnităţii inalienabile, a autonomiei individuale, inclusiv a libertăţii de a
face propriile alegeri, şi a independenţei persoanelor;
(b) Nediscriminarea;
(c) Participarea şi integrarea deplină şi efectivă în societate;
(d) Respectul pentru diversitate şi acceptarea persoanelor cu dizabilităţi ca parte a
diversităţii umane şi a umanităţii;
(e) Egalitatea de şanse;
(f) Accesibilitatea;
(g) Egalitatea între bărbaţi şi femei;
(h) Respectul pentru capacităţile de evoluţie ale copiilor cu dizabilităţi şi respectul pentru
dreptul copiilor cu dizabilităţi de a-şi păstra propria identitate.
Constituţia României, la articolul 50, utilizează termenul de protecţie specială,
pentru a sublinia importanţa sistemului de protecţie socială pentru persoanele cu deficienţe,
care au din cauza stării lor, nevoi speciale. Protecţia specială se referă, conform H.G. 1215
din 31.10.2002, la „totalitatea acţiunilor întreprinse de societate în vederea diminuării sau
chiar înlăturării consecinţelor pe care deficienţa cauzatoare de handicap (considerată factor
de risc social) o are asupra nivelului de trai al persoanei cu handicap”. Acest tip de protecţie
este realizat prin acordarea unor drepturi persoanelor cu deficienţe şi familiilor lor. Aceste
drepturi sunt diferenţiate în funcţie de vârsta persoanei deficiente şi sunt reglementate prin
Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului 102/1999, privind protecţia specială şi încadrarea în
muncă a persoanelor cu handicap (aprobată cu modificări şi completări prin Legea 519, din
12 iulie 2002, şi Legea10, din 9 ianuarie 2003). Menţionăm că vom folosi termenii de copil cu
handicap, şi adult cu handicap, aşa cum sunt utilizaţi în legislaţia la care facem referire.
Astfel, drepturile care se adresează copiilor cu handicap se referă la:
- acces liber şi egal în orice instituţie de învăţământ obişnuit, în raport cu
restantul funcţional şi potenţialul recuperator, cu respectarea prevederilor
legislaţiei din domeniul învăţământului;
- pregătirea şcolară la domiciliu, pentru copiii cu handicap
nedeplasabili, pe durata învăţământului obligatoriu prevăzut de lege;
- alocaţia de stat pentru copii cu handicap, acordată în cuantumul
prevăzut de lege, majorată cu 100%;
- alocaţia de întreţinere, pentru cei aflaţi în plasament sau încredinţaţi, în
cuantumul prevăzut de lege, majorat cu 50%;
- locuri de odihnă gratuite în tabere pentru copiii preşcolari, elevi şi
studenţi cu handicap, o dată pe an, suportate din bugetul statului;
- asistent personal pentru copilul cu handicap grav, care poate fi unul dintre
părinţi sau reprezentanţi legali ai copilului sau o persoană angajată de
autorităţile administraţie publice locale;
- bilete de intrare la spectacole, muzee, manifestări artistice şi sportive;
- asistenţă medicală pentru copiii cu handicap, conform legilor în vigoare;
- obţinerea gratuită a protezelor, cârjelor, cărucioarelor, ghetelor
ortopedice, din Fondul de asigurări sociale de stat gestionat de casele de
asigurări de sănătate de care aparţine şi asigurarea cu prioritate, în condiţii
avantajoase, a aparatelor auditive şi a implanturilor;
- gratuitatea transportului urban, cu mijloace de transport în comun de
suprafaţă sau cu metroul, pentru copiii cu handicap grav sau accentuat şi
pentru asistenţii lor personali;
- gratuitatea transportului interurban, la alegere, cu tren de persoane,
clasa a II-a, cu autobuzele sau cu navele de transport fluvial, în limita a 12
călătorii dus-întors pe an pentru cei cu handicap grav şi asistenţii acestora şi 6
călătorii dus-întors pe an pentru cei cu handicap accentuat şi însoţitorii lor;
- alocaţia lunară de hrană pentru copiii bolnavi de SIDA, pe perioada cât
copilul este îngrijit în familie.

Persoana care are în îngrijire, supraveghere sau întreţinere un copil cu

handicap beneficiază de:
- concediu plătit pentru îngrijirea copilului, până la împlinirea vârstei de 3
ani;
- concedii medicale pentru îngrijirea copilului cu handicap grav sau
accentuat, care necesită tratamentul afecţiunilor intercurente, până la
împlinirea, de către copil, a vârstei de 18 ani;
 - gratuitatea serviciilor hoteliere, dacă însoţesc în spital, în România, copii
cu handicap;
- scutirea de la plata taxelor deţinătorului de abonament radio şi
televizor, dacă copilul are handicap grav;
- prioritate la instalarea postului telefonic şi scutire de la plata
abonamentului telefonic cu 100 de impulsuri incluse, şi 400 de impulsuri
pentru nevăzători, dacă copilul are handicap grav sau accentuat;
- prioritate pentru închirierea, construirea sau cumpărarea locuinţelor
de la fondul de stat, dacă copilul are handicap grav sau accentuat;
- stabilirea chiriei, în condiţiile legii, pe baza contractelor de închiriere
pentru suprafeţele locative cu destinaţie de locuinţă deţinute de stat, la
nivel minim, dacă copilul are handicap grav sau accentuat.

Adulţii cu handicap beneficiază de următoarele categorii de drepturi:

- indemnizaţie lunară în procent de 50% din salariul minim brut pe ţară,
pentru adulţii cu handicap grav şi accentuat, dacă nu au alte venituri, cu
excepţia pensiei de urmaş, pe toată durata handicapului;
- pensie socială pentru nevăzători;
- nevăzătorul cu handicap grav primeşte, pentru plata însoţitorului, o
indemnizaţie echivalentă cu salariul net al asistentului social debutant din
unităţile bugetare;
- asistent personal pentru adultul cu handicap grav;
- scutire de la plata taxelor vamale pentru introducerea în ţară, o dată la 8
ani a motocicletelor, motoretelor sau a autoturismelor adaptate special, pentru
folosinţă proprie;
- scutirea de la plata abonamentelor de radio şi televiziune pentru adulţii
cu handicap grav şi pentru familiile care au în întreţinere persoane cu handicap;
- scutirea de la plata taxelor de instalare şi transfer a postului telefonic,
de costul abonamentului şi a unui număr de impulsuri;
- gratuitatea transportului urban cu mijloace de transport în comun,
pentru adulţii cu handicap grav şi accentuat şi pentru însoţitorii lor;
- gratuitatea a 12 călătorii interurbane dus-întors pentru adulţii cu
handicap grav şi pentru însoţitorii lor şi 6 călătorii dus-întors pentru cei cu
handicap accentuat şi însoţitorii lor;
- şcolarizarea la domiciliu, la cerere, a adulţilor cu handicap, nedeplasabili;
- acordarea asistenţei medicale în conformitate cu prevederile Legii
asigurărilor sociale de sănătate;
- acordarea unei camere în plus, la cererea persoanei cu handicap sau a
familiei care are în îngrijire un copil cu handicap grav, pentru locuit;
- stabilirea chiriei pentru locuinţe la nivelul minim prevăzut de lege, iar
pentru nevăzători, redus cu 50%;
- medicamente gratuite, atât pentru tratament ambulatoriu, cât şi pe timpul
spitalizării;
- bilete la tratament gratuite;
- gratuitate pentru proteze, cârje, ghete ortopedice, cărucioare,
asigurarea cu prioritate şi în condiţii avantajoase a aparatelor auditive şi a
implanturilor cardiace;
- indemnizaţie lunară pentru nevăzătorii cu handicap grav care
realizează venituri salariale în baza unui contract de muncă.

În Regulile Standard pentru Egalizarea Şanselor Persoanelor cu Handicap, adoptate

de Organizaţia Naţiunilor Unite, în decembrie 1993, sunt menţionate, la Regula 7, principii de
care statele ar trebui să ţină seama, pentru a încuraja persoanele cu dizabilităţi în
exercitarea drepturilor în domeniul angajării în muncă, prin crearea de oportunităţi şi şanse
egale pentru toţi indivizii.
 De asemenea, legislaţia română prevede şi aspecte legate de încadrarea în muncă a
persoanelor deficiente, fie în unităţi obişnuite, fie în unităţi sau locuri de muncă protejate sau
munca la domiciliu. Ordonanţa nr. 102/1999, aprobată cu modificări şi completări prin Legea
519/2002 şi Legea 76/2002, prevăd dreptul la muncă al persoanelor cu dizabilităţi, dar şi
măsuri de stimulare a angajatorilor. Astfel, persoanelor cu deficienţe încadrate în muncă
trebuie să li se asigure toate adaptările şi înlesnirile necesare pentru activitatea pe care o
desfăşoară. În plus, persoanelor cu handicap grav, accentuat sau mediu, încadrate în
muncă, li se asigură următoarele drepturi de protecţie socială:
- posibilitatea ocupării oricărei funcţii în cadrul unităţii, conform cu pregătirea
şi capacităţile sale;
- scutirea de impozit pe salariu;
- preaviz plătit, de cel puţin 30 de zile lucrătoare, în cazul desfacerii
contractului de muncă din iniţiativa angajatorului;
- perioadă de probă, plătită, de cel puţin 45 de zile lucrătoare;
- posibilitatea de a lucra mai puţin de 8 ore pe zi, în urma recomandărilor
medicale;
- condiţii speciale pentru pensionarea la cerere.
De asemenea, legea prevede că agenţii economici care au cel puţin 100 de angajaţi
au obligaţia de a încadra cel puţin 4% persoane deficiente, cu contract de muncă, în cazul
nerespectării acestei prevederi, suportând penalităţi.

Experienţa ne arată că sunt necesare revizuiri continue ale reglementărilor în

favoarea persoanelor cu dizabilităţi, pentru stimularea îngrijirilor la domiciliu, în comunitate,
pentru integrarea şcolară, profesională şi socială a acestor categorii de persoane. Livius
Manea, în Dicţionarul de Politici sociale, (Luana Miruna Pop, 2002, p.689) sugerează, pentru
realizarea acestor obiective, „renunţarea treptată la metodele convenţionale, cu accentul lor
pe abordarea instituţională, în favoarea dezvoltării unei reţele de servicii care să asigure
cooperarea strânsă dintre specialişti şi comunitate.”
În urma unor studii realizate în ţara noastră, cu privire la evoluţia serviciilor şi a
protecţiei sociale a persoanelor cu dizabilităţi, se concluziona că, deşi s-au făcut progrese
faţă de anul 1989 şi s-au depus eforturi pentru a ne alinia modelelor europene, totuşi, mai
sunt necesare modificări majore, ce ţin, în principal, de trecerea de la viziunea colectivă sau
categorială la abordarea problematicii în mod individual, flexibil, în funcţie de fiecare
persoană în parte, de modificare a medicalizării fenomenului de handicap şi de abordare
multifactorială, bio-psiho-socială, de aplicare a unei protecţii active, şi nu pasive, ca până
acum, prin adoptarea măsurilor de suport şi încurajare a persoanelor cu deficienţe.

BIBLIOGRAFIE
BOCANCEA, C., NEAMŢU, G., 1999 – Elemente de asistenţă socială, Iaşi, Editura Polirom.
GHERGUŢ, A., 2003, Managementul serviciilor de asistenţă psihopedagogică şi socială,
Iaşi, Editura Polirom.
GRUPUL DE STUDIU AL PROBLEMATICII HANDICAPULUI, 2001, – Oameni asemenea –
Persoanele cu handicap din România, Bucureşti, Editura Compania.
HOWE, D., 2001 - Introducere în teoria asistenţei sociale, Bucureşti, Editura MarLink.
MANEA, L., 2000 – Protecţia Socială a persoanelor cu handicap, Bucureşti, Editura Şansa.
MIFTODE, V., 1995 - Teorie şi metodă în asistenţa socială, Iaşi, Editura Axis.
NEAMŢU, G., (coord.) 2003 – Tratat de asistenţă socială, Iaşi, Editura Polirom.
POP, LUANA MIRUNA (coord.), 2002 – Dicţionar de politici sociale, Bucureşti, Editura
Expert.
PONEA, SIMONA, 2009 - O lume diferită, o lume la fel. Integrarea socială a persoanelor cu
dizabilităţi locomotorii, Iaşi, Editura Lumen.
SIMA, P. (coord.), 2003 – Rolul asistentului social în sistemul de protecţie a persoanelor cu
handicap, Bucureşti, ANPH, Institutul Naţional pentru prevenirea şi combaterea excluziunii
sociale a persoanelor cu handicap
ŞTEFĂROI, P., 2009 – Teoria fericirii în asistenţa socială, Iaşi, Editura Lumen.
VERZA, F. E., 2002 – Introducere în psihopedagogia specială şi asistenţa socială, Bucureşti,
Editura Fundaţiei Humanitas.
VRĂSMAŞ, T., MUŞU, I. (coord.), 1999 - Cartea Albă RENINCO. Integrarea/ includerea
copiilor cu dizabilităţi, Bucureşti, UNICEF.