LOCUINŢA PROTEJATĂ –

ALTERNATIVĂ LA
INSTITUŢIONALIZAREA
PERSOANELOR CU DIZABILITĂŢI

-1-
 CUPRINS

Introducere …………………………………………………………..…...……….... 3

Capitolul I. Politici sociale referitoare la persoanele cu dizabilităţi…… . …..... 5

I.1 Principii fundamentale ale sociologiei pe care este bazată strategia........................6

I.2 Documente naţionale, europene şi internaţionale utilizate pentru stabilirea

strategiei sociale privind persoanele cu dizabilităţi……………..………......…………9

I.3 Concepte sociologice privind situaţia persoanelor cu handicap.............................13

I.4 Dezinstituţionalizarea – perspectivă sociologică.....................................................17

Capitolul II. Sudiu de caz - Locuinţele protejate Ionuţ şi Aurelia – Lazu,

Liliana şi Daniel Techirghiol…………………………....…………………….…...20

II. 1 Descriere…………………………………………………………………….…..20

Capitolul III. Tipuri de servicii pentru persoane cu dizabilităţi …….............….29

III. 1. Dezinstituţionalizarea ……………………..…………………………………...33

III. 2 Instituţia………………………………………..………………………….…....34

III. 3 Normalizarea……………………………………………………………….……36

III. 4 Incluziunea………………………………………………………..……………..39

Capitolul IV Metodologia cercetarii………………………..……. ………….….. 44

IV.1 Obiective ............................................................................................................44

IV.2 Ipoteze………………………………………………………………............…. 44

IV.3 Participanţii la studiu..........................................................................................44

IV.4 Descrierea instrumentelor folosite în cadrul cercetării …………………...…..46

-2-
IV.5 Analiza şi interpretarea datelor…………………………………………….…..46

Concluzii …………………………….………………………………………….… 63

Anexe……..…………………………………………………………………….…..66

INTRODUCERE

După anul 2000, s-au discutat si s-au scris multe despre condiţiile de trai ale
persoanelor cu dizabilităţi din România, grupate în general în forme instituţionalizate.
Această mediatizare frecventă şi faptul ca România a devenit ţară membră a Uniunii
Europene, a determinat luarea unor măsuri care au avut ca rol îmbunătăţirea situaţiei
lor. Iniţial, aceste măsuri au făcut referire la copiii cu handicap precum şi la copiii
aflaţi în dificultate sub 18 ani.Cum era şi firesc, reforma în domeniu a început cu
sistemul de protecţie a copilului. În ultimii ani, accentul s-a pus şi pe situaţia
persoanelor adulte cu handicap instituţionalizate şi identificarea unor servicii sociale
alternative pentru această categorie socială. Pe termen lung s-a realizat un plan
individualizat pentru restructurarea treptată a instituţiilor rezidenţiale de stat, în
conformitate cu standardele impuse de Uniunea Europeană.
Actorii sociali reprezentaţi de persoanele cu dizabilităţi sunt cetăţeni cu drepturi
egale care trebuie să aibă acces la condiţii de viaţă decente, nu trebuie sa fie
discriminaţi şi, de asemenea, trebuie incluşi în comunitate. Ce înseamnă incluziunea?
Noul mod de gândire despre cum, unde şi cu cine pot persoanele cu dizabilităţi să
înveţe, să muncească şi să trăiască. Acest nou concept a dus la o tranziţie de la
îngrijire şi tratament, la participare activă a indivizilor care formează aceste grupuri,
dezvoltarea de relaţii interpersonale şi adaptarea mediului. Şi nu în ultimul rând,
aceste persoane pot avea roluri sociale, pe care doresc să şi le asume, însă gândirea
socială colectivă încă îngreunează acest lucru.
Atunci când un copil creşte, este normal pentru acesta să părăsească casa
părintească/instituţia. Acelaşi lucru ar trebui să fie valabil şi pentru o persoană cu
handicap. Conceptele care considerau persoana cu handicap „copii eterni” sunt

-3-
depăşite. Chiar dacă nivelul intelectual al unei astfel de adult poate fi comparat cu cel
al unui copil, el/ea este o persoană cu înfăţişarea unui adult, cu experienţe care le
depăşesc pe cele ale unui copil. Continuarea acestui mod de a locui, alături de
părinţi/în instituţii, duce de cele mai multe ori la supraprotecţie, fapt care nu va
promova dezvoltarea acestora. Status-ul acestora este alterat, ceea ce este indezirabil
pentru o societate cu dinamică socială activă, care îşi valorizează egal indivizii care o
compun.
Experienţa arată – şi în această privinţă toţi experţii sunt de acord – că viaţa
acestora în instituţii mari nu va fi niciodată una normală. Ei nu se pot dezvolta
favorabil ca indivizi sociali, ci vor rămâne mereu “altfel” în percepţia colectivă, într-
un mediu instituţionalizat. În acelaşi timp, condiţia lor socială va fi mereu una de
dependenţă faţă de sistem, faţă de familiile de provenienţă etc.
Un obiectiv important al acesei lucrări este de a prezenta tendinţele în domeniul
dezinstituţionalizării şi în special alternativa optimă la aceasta ”locuirea protejată”. În
acest sens, sunt prezentate în lucrare acţiunea socială şi raporturile sociale ce decurg
din această formă de organizare.
Prin adoptarea de către Guvernul României a "Strategiei Naţionale pentru
protecţia specială şi integrarea socială a persoanelor cu handicap din România",1 un
prim pas a fost facut pentru îmbunataţirea structurală a situaţiei persoanei adulte cu
handicap. Cele două principii de bază ale acestei strategii sunt dezinstituţionalizarea şi
reintegrarea în comunitate a persoanelor cu handicap.
Aceasta este problematica abordată în lucrarea de faţă, unde am încercat să
evidenţiez că locuinţa protejată este o alternativă viabilă la instituţionalizarea
persoanelor cu dizabilităţi, cu personalităţi sociale distincte.

1
www.anph.ro

-4-
 CAPITOLUL I

POLITICI SOCIALE REFERITOARE LA PERSOANELE CU

DIZABILITĂŢI

Schimbarea condiţiilor sociale şi economice în România a avut un profund

impact şi asupra persoanelor cu dizabilităţi. Pentru a răspunde acestei provocări a fost
necesară o Strategie care să sprijine persoanele cu handicap pentru a beneficia de
oportunităţile care se ivesc ca urmare a acestor schimbări. Această Strategie este
menita să reconcilieze cerinţele economiei de piaţă cu drepturile de necontestat ale
persoanelor cu handicap spre autodeterminare şi participare totală la dezvoltarea
propriei ţări. Ea contribuie la crearea unui mediu propice pentru ca persoanele cu
dizabilităţi să fie cât mai independente posibil, fără a nega asistenţa socială de bază
pentru cei care vor continua să aibă nevoie de sprijin direct pentru a duce o viaţă
decentă. Politica referitoare la persoanele cu handicap se va baza pe această Strategie
care trebuie susţinută de o legislaţie adecvată.

-5-
 Conceptul fundamental al Strategiei2 este alegerea: “persoana cu handicap are
posibilitatea de a lua hotărâri privind viaţa sa, de a gestiona bugetul personal
complementar şi de a alege serviciile de care are nevoie precum şi furnizorii lor, în
baza unor contracte individuale de servicii.”
Reprezentantul legal al persoanei cu handicap va decide în numele şi interesul
acesteia numai în condiţiile expres prevăzute de lege.

I.1 PRINCIPII FUNDAMENTALE PE CARE ESTE

BAZATĂ ACEASTA STRATEGIE

1. “Respectarea drepturilor şi a demnităţii persoanelor cu handicap, în baza

Declaraţiei Universale a Drepturilor Omului care proclamă, în primul articol, că toate
fiinţele umane se nasc libere şi egale în demnitate şi în drepturi, că sunt înzestrate cu
raţiune şi conştiinţă şi trebuie să se comporte unele faţă de altele în spiritul
fraternităţii. Astfel, comunităţile trebuie să ţină seama de diversitatea membrilor lor şi
să se asigure că persoanele cu handicap, membri ai comunităţii, îşi pot exercita efectiv
şi se bucură de toate drepturile omului: civile, politice, sociale, economice şi
culturale; “3
2. “Prevenirea şi combaterea discriminării potrivit căruia fiecărei persoane i se
asigură folosirea sau exercitarea, în condiţii de egalitate, a drepturilor omului şi a

2
Strategiei Naţionale pentru protecţia specială şi integrarea socială a persoanelor cu handicap din
România www.anph.ro
3
Strategiei Naţionale pentru protecţia specială şi integrarea socială a persoanelor cu handicap din
România Legea 448/2006

-6-
libertăţilor fundamentale ori a drepturilor recunoscute de lege, în domeniul politic,
economic, social şi cultural sau în orice alte domenii ale vieţii publice fără deosebire,
excludere, restricţie sau preferinţă pe bază de rasă, naţionalitate, etnie, limbă, religie,
categorie socială, convingeri, gen, orientare sexuală, vârstă, dizabilitate, boală cronică
necontagioasă, infectarea HIV ori apartenenţă la o categorie defavorizată.
Discriminarea la care persoanele cu handicap trebuie să facă faţă este cauzată de
prejudecăţi însă, de cele mai multe ori, este urmare a faptului că aceste persoane sunt
uitate sau ignorate, ceea ce conduce la apariţia şi întărirea artificială a barierelor de
mediu şi de atitudine între persoanele cu handicap şi comunitate; 4
3. “Egalizarea şanselor pentru persoanele cu handicap, înţeles ca proces, definit
de Regulile Standard privind Egalizarea Şanselor pentru Persoanele cu Handicap,
prin care diversele sisteme ale societăţii, cum ar fi serviciile, activităţile, informaţiile,
comunicarea şi documentarea, sunt disponibile tuturor. Persoanele cu handicap sunt
membri ai societăţii şi trebuie să primească tot sprijinul de care au nevoie în cadrul
structurilor obişnuite din educaţie, sănătate, angajare în muncă, servicii sociale etc. Ca
parte integrantă a procesului de egalizare a şanselor, trebuie prevăzute ajutorarea şi
pregătirea persoanelor cu handicap pentru ca acestea să-şi poată asuma deplina
responsabilitate de membri ai societăţii; 5”
4. “Egalitatea de tratament care reprezintă absenţa oricărei discriminări directe
sau indirecte, bazate pe motive de apartenenţă religioasă sau convingeri, handicap,
vârstă sau orientare sexuală, în ceea ce priveşte ocuparea şi încadrarea în muncă, aşa
cum este stabilit în Directiva Consiliului Europei 2000/78/CE din 27 noiembrie 2000;

4
Strategiei Naţionale pentru protecţia specială şi integrarea socială a persoanelor cu handicap din
România Legea 448/2006
5
Strategiei Naţionale pentru protecţia specială şi integrarea socială a persoanelor cu handicap din
România Legea 448/2006

-7-
 5. “Solidaritatea socială, potrivit căruia societatea participă la sprijinirea
persoanelor care nu îşi pot asigura nevoile sociale, în vederea menţinerii şi întăririi
coeziunii sociale; 6”
6. “Responsabilizarea comunităţii, potrivit căruia comunitatea intervine activ în
promovarea drepturilor persoanelor cu handicap precum şi în crearea, dezvoltarea,
diversificarea şi garantarea susţinerii serviciilor necesare persoanelor cu handicap.
Aceste servicii trebuie să fie de calitate, bazate pe nevoile persoanelor cu handicap,
integrate în contextul social şi nu o sursă de segregare. Un astfel de sprijin este în
conformitate cu modelul social european de solidaritate, model care recunoaşte
solidaritatea noastră, a tuturor, unii faţă de ceilalţi şi, în special, faţă de cei care au
nevoie de sprijin; 7”
7. “Subsidiaritatea, potrivit căruia comunitatea locală sau asociativă şi,
complementar acestora statul, intervin în situaţia în care familia sau persoana nu-şi
poate asigura integral nevoile sociale; 8”
8. "Adaptarea societăţii la persoana cu handicap, potrivit căruia societatea în
ansamblul ei trebuie să vină în întâmpinarea eforturilor de integrare a persoanelor cu
handicap, prin adoptarea şi implementarea măsurilor adecvate iar persoana cu
handicap trebuie să-şi asume obligaţiile de cetăţean. Procesul transferă accentul pus
pe reabilitarea persoanei pentru a se "încadra" în societate, pe concepţia de schimbare
a societăţii care trebuie să includă şi să facă faţă cerinţelor tuturor indivizilor, inclusiv
a celor cu handicap; 9”

6
Legea 448/2006
7
Legea 448/2006
8
Legea 448/2006
9
Legea 448/2006

-8-
 9. “Interesul persoanei cu handicap potrivit căruia orice decizie şi măsură este
luată numai în interesul acestei persoane, fiind inacceptabile abordările întemeiate pe
milă şi pe percepţia persoanelor cu handicap ca fiind neajutorate; 10”
10. “Abordarea integrată, potrivit căruia protecţia, integrarea şi incluziunea
socială a persoanelor cu handicap sunt cuprinse în toate politicile naţionale sociale,
educaţionale, ale ocupării forţei de muncă, petrecerii timpului liber, accesului la
informaţie etc. Nevoile persoanelor cu handicap şi ale familiilor acestora sunt diverse
şi este important să fie conceput un răspuns al comunităţii cât se poate de cuprinzător
care să ţină seama atât de persoană ca întreg cât şi de diversele aspecte ale vieţii
acesteia; “11
11. “Parteneriatul, potrivit căruia organizaţiile neguvernamentale ale
persoanelor cu handicap, care reprezintă interesele acestora sau cu activitate în
domeniu sunt implicate şi consultate în procesul decizional, la toate nivelurile, privind
problematica handicapului, precum şi în procesul de protecţie a persoanelor cu
handicap. 12”

I.2 DOCUMENTE NAŢIONALE, EUROPENE ŞI

INTERNAŢIONALE

10
Legea 448/2006
11
Legea 448/2006
12
Legea 448/2006

-9-
 La elaborarea “Strategiei naţionale pentru protecţia, integrarea şi incluziunea
socială a persoanelor cu handicap în perioada 2006-2013,”13 s-au avut în vedere
“Carta Socială europeană revizuită, adoptată la Strasbourg la 3 mai 1996 şi ratificată
de România prin Legea nr. 74/1999, documente ale aquis-ului comunitar, precum şi
documente elaborate de organizaţii neguvernamentale care îşi desfăşoară activitatea în
domeniul protecţiei persoanelor cu handicap. “14
Carta Socială europeană revizuită reglementează, în art. 15, “dreptul
persoanelor cu handicap la autonomie, la integrare socială şi la participare în viaţa
comunităţii. “15
Regulile” Standard privind Egalizarea Şanselor pentru Persoanele cu Handicap
au fost adoptate de Adunarea Generală a Naţiunilor Unite cu ocazia celei de a 48-a
sesiune din 20 decembrie 1993, prin Rezoluţia 48/96”16. Cele 22 de reguli reiau
concepte şi puncte de vedere din Programul Mondial de Acţiune în legătură cu
persoanele cu handicap şi reprezintă recomandări pentru statele membre, ca urmare a
Decadei Naţiunilor Unite pentru Persoanele cu Handicap.”17

1. Documente naţionale:

 "Manifestul handicapului în România, Grupul de iniţiativă pentru constituirea

Consiliului Naţional al Dizabilităţii în România, 2003;18 “

13
www.anph.ro
14
www.anph.ro
15
Carta Sociala Europeana
16
www.anph.ro
17
www.anph.ro
18
www.anph.ro

- 10 -
  b) "Raportul de ţară privind handicapul în România, Grupul de iniţiativă pentru
constituirea Consiliului Naţional al Dizabilităţii în România, 2004; 19“
 "Drepturile omului pentru persoane cu dizabilităţi intelectuale - Raport de ţară,
Inclusion Europe - Asociaţia Europeană a Societăţilor Persoanelor cu
Dizabilităţi Intelectuale şi Familiile lor şi Liga Naţională a Asociaţiilor pentru
Persoanele cu Handicap Mintal România, 2002. “20

2. Documente internaţionale şi ale aquis-ului comunitar în domeniul

protecţiei persoanelor cu handicap

 Carta Socială Europeană revizuită, în special art. 15, "Dreptul persoanelor cu

handicap la independenţă, integrare socială şi participare la viaţa comunităţii";21
 Directiva Consiliului European nr. 76/207/EEC “privind aplicarea principiului
egalităţii de tratament egal între bărbaţi şi femei în ceea ce priveşte accesul la
încadrare în muncă, formare şi promovare profesională şi condiţiile de muncă
din 9 februarie 1976; “22
 “Programul Mondial de Acţiune privind Persoanele cu Handicap, adoptat de
Adunarea Generală a Naţiunilor Unite, prin Rezoluţia nr. 37/52 din 3 decembrie
1982; “23
 “Convenţia Organizaţiei Internaţionale a Muncii nr. 159 pentru instruirea şi
angajarea persoanelor cu handicap, 1983; “24

19
www.anph.ro
20
www.anph.ro
21
carta socială europeană
22
www.anph.ro
23
www.anph.ro
24
www.anph.ro

- 11 -
  “Recomandarea Consiliului Europei pentru o politică coerentă pentru
egalizarea şanselor pentru persoanele cu handicap, 1992; “25
 “Regulile Standard privind Egalizarea Şanselor pentru Persoanele cu Handicap,
adoptate de Adunarea Generală a Naţiunilor Unite prin Rezoluţia 48/96,
1993;”26
 “Rezoluţia Consiliului Europei nr. 97/C12/01 şi a reprezentanţilor guvernelor
ţărilor membre în cadrul Consiliului privind Egalizarea Şanselor pentru
Persoanele cu Handicap, 1996; “27
 “Rezoluţia Consiliului Europei şi a întâlnirii reprezentanţilor guvernelor ţărilor
membre referitoare la crearea oportunităţilor egale pentru persoanele cu
handicap, 20 decembrie 1996;”28
 “Comunicatul Comisiei Uniunii Europene nr. (96)406 final referitor la crearea
oportunităţilor egale pentru persoanele cu handicap, 30 iulie 1996; “29
 “Recomandarea Consiliului European nr. 98/376/EC referitoare la instituirea
card-ului de parcare pentru persoanele cu handicap, 4 iunie 1998; “30
 “Rezoluţia Consiliului European nr. 1999/C186/02 referitoare la crearea
oportunităţilor egale la angajare pentru persoanele cu handicap,17 iunie 1999;
“31
 “Carta Drepturilor Fundamentale ale cetăţenilor Uniunii Europene, articolele 21
şi 26, 2000;” 32

25
www.anph.ro
26
www.anph.ro
27
www.anph.ro
28
www.anph.ro
29
www.anph.ro
30
www.anph.ro
31
www.anph.ro

- 12 -
  “Directiva Consiliului 2000/78/EC pentru stabilirea cadrului general pentru
tratamentul egal la angajare şi în cadrul activităţii, 27 noiembrie 2000; “33
 “Decizia Consiliului European nr. 2000/750/EC care stabileşte un program de
acţiune comunitar pentru combaterea discriminării pe perioada 2001-2006, 27
noiembrie 2000; “34
 “Comunicatul nr. 284 final "Spre o Europă fără bariere pentru persoanele cu
handicap", 12 mai 2000; “35
 “Cartea Albă a guvernării europene, iulie 2001; “36
 “Concluziile Consiliului European din 1 şi 2 decembrie 2003 ca urmare a
Anului European al Persoanelor cu Handicap şi în vederea promovării
oportunităţilor egale pentru persoanele cu handicap; “37
 “Rezoluţia Consiliului European nr. 2003/C175/01 referitoare la promovarea
angajării în muncă şi integrarea socială a persoanelor cu handicap, 15 iulie
2003; “38
 “Rezoluţia Consiliului European nr. 2003/C134/04 referitoare la accesibilizarea
infrastructurii aşezămintelor culturale şi la activităţile culturale pentru
persoanele cu handicap, 5 mai 2003;” 39

32
www.anph.ro
33
www.anph.ro
34
www.anph.ro
35
www.anph.ro
36
www.anph.ro
37
www.anph.ro
38
www.anph.ro
39
www.anph.ro

- 13 -
  “Rezoluţia Consiliului European nr. 2003/C39/03 referitoare la "eAcesibilitatea
- în vederea îmbunătăţirii accesului persoanelor cu handicap în societatea
bazată pe cunoaştere", 6 februarie 2003;”40
 “Declaraţia Politică a statelor membre ale Consiliului Europei "îmbunătăţirea
calităţii vieţii persoanelor cu handicap; Promovarea unei politici coerente
pentru şi prin participare totală", 7-8 mai 2003, Malaga, Spania; “41
 “Comunicatul nr. 650 final "Şanse egale pentru persoanele cu handicap: Un
plan de acţiune european", 30 octombrie 2003; “42
 “Cartea Verde - Egalitate şi nediscriminare într-o Uniune Europeană extinsă,
iunie 2004. “43

I.3 ASISTENŢA SOCIALĂ ŞI PROTECŢIA SPECIALĂ

A PERSOANELOR CU HANDICAP

Actualmente asistenţa socială şi protecţia specială a persoanelor cu handicap

sunt asigurate de mai multe organisme guvernamentale: Direcţia Generală pentru
Persoane cu Handicap (DGPH) - Ministerul Muncii şi Protecţiei Sociale (MMPS),
Direcţia Generală de Asistenţă Socială şi Protecţia Copilului (DGASPC), Ministerul
Sănătăţii şi Familiei (MSF).
În conformitate cu cerinţele internaţionale o strategie coerentă în favoarea
persoanelor cu handicap trebuie să ţintească spre:
- garantarea unei participări totale şi active în viaţa comunităţii a persoanelor

40
www.anph.ro
41
www.anph.ro
42
www.anph.ro
43
www.anph.ro

- 14 -
cu handicap;
- asistarea persoanelor cu handicap pentru a-şi conduce viaţa independent, în acord
cu propriile dorinţe;
- prevenirea sau eliminarea apariţiei deficienţelor, prevenirea agravării şi diminuarea
consecinţelor lor;
- prevenirea apariţiei barierelor sociale din calea persoanelor cu handicap, diminuarea
consecinţelor barierelor actuale;
- evitarea sau eliminarea oricăror forme negative de discriminare asupra persoanelor
cu dizabilităţi.
Termenul handicap se referă la dezavantajul social, la pierderea şi limitarea
şanselor unei persoane de a lua parte la viaţa comunităţii la un nivel echivalent cu
ceilalţi membri. El descrie interacţiunea dintre persoana cu dizabilităţi şi mediu.44
Din perspectiva acestui concept, conform legislaţiei în vigoare în acest
domeniu, persoanele cu handicap sunt acele persoane pe care mediul social, neadaptat
deficienţelor lor fizice, senzoriale, psihice, mentale, le împiedică total sau le limitează
accesul cu şanse egale la viaţa socială, potrivit vârstei, sexului, factorilor materiali,
sociali şi culturali proprii, necesitând măsuri de protecţie specială în sprijinul
integrării lor sociale şi profesionale.
Reabilitarea se referă la un proces destinat a da posibilitatea persoanelor cu
deficienţă să ajungă la niveluri funcţionale fizice, psihice şi sociale corespunzătoare,
furnizându-le acestora instrumentele cu ajutorul cărora îşi pot schimba viaţa în
direcţia obţinerii unui grad mai mare de independenţă în societate.45
Termenul recuperare, specific României, are în esenţă o semnificaţie
echivalentă, având însă o încărcătură mai puternică medicală şi socială.
Există tendinţa de a utiliza în cuplu noţiunile abilitare-reabilitare, prima
referindu-se la acele funcţii care nu mai pot fi recuperate. În schimb, prin

44
Legea 448/2006
45
Legea 448/2006

- 15 -
mecanismele de compensare se pot forma abilităţi, capacităţi bazale pentru integrarea
socială şi profesională.46
Conceptul cerinţe educative speciale a fost introdus în terminologia
UNESCO în anul 1990 şi desemnează acele necesităţi educaţionale complementare
obiectivelor generale ale educaţiei şi învăţământului, care solicită o educaţie adaptată
particularităţilor individuale şi/sau caracteristicilor unei anumite deficienţe de
învăţare, precum şi o intervenţie specifică.
Conceptul şanse egale reprezintă rezultatul prin care diferite sisteme ale
societăţii şi mediului, precum serviciile, activităţile, informarea şi documentarea, sunt
puse la dispoziţia tuturor, în particular a persoanelor cu dizabilităţi.47
Termenul egalizarea şanselor (crearea de şanse egale) este procesul prin care
diferitele sisteme sociale şi de mediu (infrastructură, servicii, activităţi informative,
documentare) devin accesibile fiecăruia şi, în special, persoanelor cu handicap.48
Protecţia specială cuprinde totalitatea acţiunilor întreprinse de societate în
vederea diminuării sau chiar înlăturării consecinţelor pe care deficienţa cauzatoare de
handicap (considerată factor de risc social) o are asupra nivelului de trai al persoanei
cu handicap.
Restructurarea instituţională. A fost elaborat şi implementat un program de
restructurare instituţională pentru instituţiile existente ale DGPH în colaborare cu
experţi internaţionali. Acest program urmăreşte:
a) umanizarea instituţiilor existente prin schimbarea atitudinii faţă de beneficiari;
b) stabilirea clară a obiectivelor şi a mandatului fiecărei instituţii;
c) revizuirea criteriilor de admitere în instituţii;
d) elaborarea şi asigurarea standardelor minime de viaţă în instituţii;
e) schimbarea concepţiei manageriale a directorilor acestor instituţii, în concordanţă

46
Legea 448/2006
47
Legea 448/2006
48
Legea 448/2006

- 16 -
cu orientările din politica actuală internaţională în domeniul dizabilităţii. Se trece de
la abordarea strict medicală, pasivă, la cea interdisciplinară, activă, cu accent pe
creşterea calităţii vieţii beneficiarilor;
f) reechilibrarea structurii de personal în instituţii din perspectiva abilitării şi integrării
persoanelor cu handicap;
g) creşterea numărului de personal specializat în funcţiile de asistenţi sociali,
psihologi, instructori de ergoterapie, terapeuţi ocupaţionali, kinetoterapeuţi, pedagogi
de recuperare, logopezi, profesori de educaţie specială, pedagogi etc.;
h) acordarea de atenţie selecţionării şi motivării personalului (sistem coaching) în
cadrul instituţiei. Pregătirea profesională a personalului se va face din perspectiva
reformei sistemului de protecţie a persoanelor cu handicap, în sensul demedicalizării
serviciilor către persoana asistată, al diversificării serviciilor, al deschiderii instituţiei
către comunitate;
i) întocmirea şi aplicarea planurilor de intervenţie individualizate, planurilor de
intervenţie personalizate pentru fiecare beneficiar, bazate pe nevoile şi potenţialul
fiecăruia. Scopul planurilor va fi atingerea potenţialului maxim al fiecărei persoane;
k) iniţierea programelor de formare profesională a personalului din instituţii;
l) transformarea unităţilor existente din unităţi pasive, de internare şi supraveghere
medico-socială a persoanelor cu handicap, în unităţi care duc o politică activă de
integrare socioprofesională a persoanelor cu handicap; stabilirea unei legături
puternice şi permanente cu familia persoanei aflate în îngrijire; monitorizarea acestei
legături de către specialişti în domeniu, având ca rezultat creşterea gradului de
integrare socială.
Ca un obiectiv pe termen lung s-a realizat un plan individualizat pentru o
restructurare treptată a instituţiilor rezidenţiale de stat. Aceasta oferă o alternativă de
îngrijire în cadrul comunităţii. Personalul care lucrează în aceste instituţii a fost
recalificat astfel încât să intre în noile servicii comunitare.

- 17 -
 Specialiştii au evaluat cazurile ce vor fi integrate în comunitate şi asigură
legătura dintre instituţie şi serviciile pe baze comunitare. Aceste alternative duc la
creşterea calităţii vieţii rezidenţilor şi la reducerea substanţială a costurilor.
Dezvoltarea sistemului alternativ de asistenţă-protecţie specială.
Abordarea acestei problematici se bazează pe o viziune sistemică, care reglementează
cele 3 aspecte importante:
a) cronologic - sistemul trebuie să cuprindă servicii pentru beneficiari de la naştere (şi
prenatal) până la vârsta a III-a, precum şi pentru familiile lor;
b) formativ - sistemul trebuie să ofere condiţii de abilitare-reabilitare-educare pentru
beneficiari, din perspectiva creşterii gradului de autonomie necesar pentru traiul
independent şi a integrării socioprofesionale;
c) integrativ - sistemul de servicii al DGPH trebuie să fie complementar şi armonizat
cu sistemele celorlalte instituţii guvernamentale şi neguvernamentale centrale şi
locale, prin standardele de calitate şi prin forma de acreditare, pentru a se evita
suprapunerea serviciilor, risipa de resurse financiare, umane şi pentru acoperirea
eficientă la nivel naţional, rural şi urban, a tipurilor de servicii.

I.4 SITUAŢIA DIN ROMÂNIA

Unde ne aflăm azi în România? Este dezinstituţionalizarea o problemă actuală

pentru România acum? Înainte de 1989, sistemul românesc era în totalitate
instituţionalizat, la fel ca în toate ţările comuniste. România a moştenit nu doar o
situaţie economică mai gravă, un grad de sărăcire a populaţiei mai mare decât în
celelalte ţări din Europa Centrală şi de Est, dar şi o un sistem de asistenţă a
persoanelor cu dizabilităţi în colaps.
Dacă la început, comunitatea românească a asistat surprinsă la venirea
organizaţiilor străine cu maşini de ajutoare şi mii de voluntari care au igienizat,

- 18 -
construit, schimbat mobilier, înlocuit instalaţii sanitare, au adus mii de tone de jucării
şi haine, treptat ea a ajuns să redescopere valorile solidarităţii sociale, să înţeleagă că
persoanele cu dizabilităţi sunt responsabilitatea noastră, a societăţii româneşti, că ele
au un potenţial propriu şi că pot contribui la dezvoltare a comunităţii.

Unele realităţi:

 În România există prea puţine servicii rezidenţiale comunitare pentru

persoanele cu dizabilităţi.
 Cea mai mare parte a instituţiilor sunt mari, cu peste 100 de persoane, cu
diferite probleme, unele incompatibile.
În instituţii încă se mai înregistrează:

 Lipsa unor standarde minime de trai, infrastructură, accesibilităţi şi facilităţi.

 Lipsa unui mediu familial.
 Lipsa personalului calificat.
 Lipsa programelor structurate pentru îmbunătăţirea nivelului funcţional al
beneficiarilor.
 Lipsa materialelor şi accesoriilor educaţionale.
 Lipsa de profesionalism, deseori abuzuri asupra beneficiarilor.
O altă problemă o constituie situaţia adulţilor tineri care au locuit în familie şi în
prezent au părinţi în vârstă care nu îi pot îngriji sau ai căror părinţi au decedat şi nu
mai au pe nimeni care să le poată purta de grijă.
Singura oportunitate oferită de sistemul românesc de stat o constituie instituţia.
Experienţa ultimilor 10 ani a demonstrat că indiferent câţi bani sunt investiţi în
instituţii, acestea tot vor oferi o calitate scăzută a vieţii.
În pofida sprijinului oferit de comunitatea internaţională, statul român şi ONG-
uri străine, calitatea vieţii persoanelor instituţionalizate este încă foarte scăzută. De
aceea dezinstituţionalizarea este singura modalitate rezonabilă de a îmbunătăţi situaţia
persoanelor cu dizabilităţi intelectuale.

- 19 -
 Un rol esenţial a revenit şi revine în continuare ONG-urilor româneşti care
încearcă creşterea gradului de conştientizare a populaţiei pentru a facilita dezvoltarea
de comunităţi inclusive. Persoanele cu dizabilităţi trebuie integrate în comunitatea
românească şi aceasta trebuie pregătită pentru acest pas.
ONG-urile au fost factorul de progres în ultimii ani, cele care şi-au asumat
riscul demarării serviciilor pe baze comunitare, într-o ţară complet lipsită de tradiţie în
acest domeniu, fără personal pregătit pentru a lucra în aceste servicii, de multe ori fără
sprijinul autorităţilor. Sprijinite de ONG-uri străine care au asigurat nu doar finanţare,
dar şi know-how, ONG-urile româneşti au acumulat experienţă, au învăţat, s-au izbit
de greutăţi, le-au înfrânt, au devenit experţii adevăraţi ai acestui domeniu. Din păcate,
lipsa personalului calificat pentru servicii pe baze comunitare. Încercările de a
transfera personalul din instituţii în servicii comunitare au eşuat în majoritatea
cazurilor .
ONG-urile au luat iniţiativa şi au dezvoltat diverse tipuri de servicii în
comunitate. Pentru copii s-au dezvoltat mult mai multe tipuri de servicii: centre de zi,
centre de primire pentru situaţii de criză, plasament familial, centre de abilitare, de
sprijin al educaţiei inclusive, programe de integrare în învăţământul de masă. Pentru
adulţi s-au dezvoltat mult mai puţine servicii dar important e că există şi s-au dovedit
viabile: centre de zi, locuinţe protejate, servicii de integrare profesională (job seeking
şi job-coach). ONG-urile singure nu pot susţine singure pe termen lung astfel de
servicii. De aceea este importantă legiferarea cadrului de funcţionare a parteneriatelor
public-private, pentru că nici ONG-urile, nici statul, nu pot singuri să acopere nevoile
de servicii pentru persoanele cu dizabilităţi intelectuale.
De aceea, este esenţial ca dezinstituţionalizarea să devină o prioritate pentru
România, identificată ca atare în documente oficiale, aprobate de guvern şi să se
elaboreze o politică coerentă care să promoveze serviciile de suport în comunitate,
politică ce trebuie elaborată împreună cu persoanele cu dizabilităţi, ţinând cont de
nevoile şi deciziile lor. Exemplele de bună practică care şi-au dovedit viabilitatea pot
constitui un model pentru dezvoltarea de servicii similare în întreaga ţară.

- 20 -
CAPITOLUL II
STUDIU DE CAZ

- 21 -
LOCUINŢELE PROTEJATE IONUŢ ŞI AURELIA –
LAZU, LILIANA ŞI DANIEL - TECHIRGHIOL

Locuinţele protejate sunt servicii rezidenţiale destinate persoanelor cu

dizabilităţi defavorizate social, care pot, cu sprijin adecvat, să ducă o viaţă
independentă, într-un mediu de tip „familial”.49
Gradul de sprijin acordat în regim de „locuinţă protejată” este în raport cu
nivelul cerinţelor individuale de viaţă, generale şi speciale, ale fiecărei persoane cu
handicap.Acest grad poate varia de la un nivel minim, centrat pe o supraveghere
minimă (destinsă) şi intervenţie ocazională, până la unul extins, exprimat prin forme
de supraveghere şi intervenţie complexă şi permanentă. În consecinţă, după nivelul şi
specificul sprijinului asigurat utilizatorilor, locuinţele protejate pot fi de trei tipuri:
locuinţe minim protejate, locuinţe moderat protejate, locuinţe permanent protejate.

II. 1. DESCRIERE

Locuinţele Ionuţ şi Aurelia sunt situate în localitatea Lazu, locuinţele Liliana

şi Daniel sunt situate în licalitatea Techirghiol, toate patru in comunitatea
localităţilor respective.
Organizare
Aceste locuinţe sunt administrate de DGASPC Constanţa şi au în componenţă
4 dormitoare, o cameră de zi şi o bucătărie, două săli de baie, o cameră pentru
personalul ce lucrează cu beneficiarii, o spălătorie, o cameră pentru depozitarea hranei
şi o centrală de încălzire. Actorii sociali beneficiari ai acestor locuinţe, fete şi băieti cu
vârste cuprinse între 22 şi 36 de ani, provin dintr-o instituţie (fostul Centru de

49
Aurelia Băndila – Standarde minime de calitate

- 22 -
Recuperare şi Reabilitare Neuropsihiatrică Negru Vodă), sunt grupaţi câte doi în
camere, două camere cu două fete si două cu doi băieţi.
Organizarea activităţii, normele de conduită socială, regulile casei au fost
stabilite împreună cu beneficiarii, ceea ce le conferă un sentiment de control asupra a
ceea ce li se întâmplă, asupra propriei vieţi.
Admiterea intr-o astfel de locuinţă presupune un set de etape de evaluare şi
pregătire dupa cum urmează:50
 INFORMARE

 EVALUARE ŞI ADMITERE

 PROSPECTARE

După admiterea in locuinţa de tip familial urmează:

 SATISFACEREA CERINŢELOR

 PLAN PERSONAL DE VIITOR (Anexa 3)

 CONTRACT DE SERVICII

 REGULILE CASEI

Toate cele enumerate mai sus au roluri de pregătire a beneficiarului

pentru etapa finală şi anume:

 IEŞIREA DIN UNITATE

OBIECTIV

50
Aurelia Băndila – Standarde minime de calitate

- 23 -
 Tranziţia de la Cămin la locuinţa de tip familial

PLANUL DE INTERVENŢIE
Trecerea de la o instituţie la o locuinţă de tip familial este un proces lung, care
solicită mult timp şi energie atât pentru cei care beneficiază de o casă nouă, cât şi
pentru cei care lucrează împreună cu beneficiarii.

PROBLEME
Una din problemele întâlnite este că pe lângă dizabilitatea intelectuală şi fizică
pe care o au beneficiarii şi care limitează uşurinţa cu care aceştia se pot integra, ei nu
sunt pregătiţi nici din punct de vedere al abilităţilor sociale. Lipsa de activităţi şi de
stimulare duce la dependenţă socială, sentiment care este foarte greu de schimbat.
Persoanele care provin din instituţii nu sunt învăţate să aibă un program, nu ştiu ce
înseamnă să ai casa ta de care să ai grijă, nu ştiu să accepte regulile, nu au
responsabilităţi. Au sentimentul că cineva sau ceva va avea întotdeauna grijă de ei
chiar dacă ei depun sau nu eforturi. Din acest motiv, au manifestat reactivitate socială,
probleme cu care s-a confruntat personalul atunci când, în primele zile, acesti tineri se
aşteptau să existe acele persoane care să le facă curat în camere şi în casa în care
locuiau, să le pregătească masa, să spele vasele, hainele etc.
Faptul că trebuie să respecte reguli, să se încadreze într-un program nu este uşor
şi nu se face de pe o zi pe alta. Din experienţa pe care o au până acum, au dovedit că
acesti tineri pot învăţa. Într-un mediu stimulativ ei au mult mai multe oportunităţi de a
achiziţiona acel nivel maxim de independenţă de care au nevoie, care să-i ajute să se
integreze în societate şi chiar să-şi găsească un loc de muncă. Acest mediu stimulativ
este oferit de serviciile rezidenţiale pe care le oferă noul model de locuire, servicii
care din păcate sunt puţine până în momentul de faţă. Dar dacă privim partea bună a
lucrurilor trebuie să luăm în considerare faptul că aceste servicii există, că primii paşi
s-au făcut şi că rezultatele sunt bune.

- 24 -
 De dorit ar fi ca servicii similare să fie cât mai multe. Nu este uşor, este o
muncă provocatoare, dificilă dar plăcută în acelaşi timp. Primele 6 – 8 luni de proiect
au fost cele mai grele, a fost perioada în care opt persoane, cu istorii personale
diferite, cu abilităţi, dorinţe, stiluri de viaţă diferite şi care nu se cunoşteau au fost
nevoite să locuiască împreună şi să se acomodeze una cu cealaltă, să se respecte, să se
ajute, să urmeze reguli, să aibă grijă de casa lor.
A fost perioada în care fiecare îşi făcea provizii personale (de săpun, hârtie
igienică, mâncare), ca să aibă şi pentru mai târziu, în cazul în care se vor termina.
Acesta este lucrul care se învaţă cel mai bine la o instituţie, să îţi faci provizii pentru
zilele negre în care nu mai ai de unde să primeşti. Nu aveau grijă de lucrurile din
apartament care erau deteriorate rapid, iar sentimentul de a merge acasă nu exista.
Dormitoarele la început erau “saloane“ pentru beneficiri.
A fost perioada cea mai frustrantă, a fost perioada în care beneficiarii s-au
acomodat la noua viaţă, în care s-au acomodat unul cu celălalt iar în general la prima
ceartă sau nemulţumire care apărea fiecare îşi făcea bagajul şi dorea să se întoarcă în
instituţia din care a venit.
Modul în care se îmbrăcau a fost un alt subiect unde s-a lucrat şi unde
beneficiarele trebuiau convinse că şi rochiile şi fustele sunt tot articole de
îmbrăcăminte, chiar dacă pantalonii erau unicii acceptaţii.
Igiena personală a fost de asemenea un sector deficitar pe care s-a lucrat mult,
iar rezultatele au apărut destul de repede şi cu satisfacţii atât pentru beneficiari cât şi
pentru cei care au lucrat cu acestia.
Experienţa arată că este riscant să ai aşteptări prea mari şi să crezi că toate
aceste abilităţi se vor dezvolta automat. Există pericolul ca cerinţele să fie mai mari
decât posibilităţile actuale ale beneficiarilor, iar atunci eşecul este doar o problemă de
timp. Este bine ca întotdeauna paşii făcuţi în orice activitate să fie mici şi bine gândiţi
dinainte pentru fiecare beneficiar în parte şi corelaţi cu posibilităţile acestuia.

MODIFICĂRI COMPORTAMENTALE

- 25 -
 În perioada de început beneficiarii au avut nevoie de mult suport moral şi
emoţional din partea persoanelor care lucrează cu ei.
Mai târziu au început să înveţe cu plăcere şi din proprie iniţiativă şi au început
să înţeleagă la ce le folosesc toate cunoştinţele acumulate. Sentimentul că sunt acasă
şi că tot ce este în acea casă este al lor şi trebuie să aibă grijă de lucruri a venit mai
târziu, în momentul în care au devenit mai siguri pe ei şi pe ziua de mâine, atunci
când o anumită constanţă şi anumite rutine au devenit familiare.
Beneficiarii au învăţat să se comporte adecvat atunci când au musafiri, au
învăţat ce trebuie să facă atunci când cineva este la ei în vizită.
De altfel, putem spune că s-au integrat foarte bine şi în comunitate. În urma
aplicării unui chestionar vecinilor s-a constatat că în proporţie de 100% aceştia
consideră că nu este o problemă pentru ei faptul că au ca vecini persoane cu
dizabilităţi. De asemenea, majoritatea consideră că nu este bine ca persoanele cu
handicap să fie izolate de societate.
Putem spune că majoritatea se îmbracă frumos, curat şi în concordanţă cu
activitatea pe care urmează să o desfăşoare. Unii pot face acest lucru independent în
timp ce altii încă mai necesită sprijin.
Învăţarea de abilităţi sociale şi gospodăreşti, petrecerea timpului liber într-un
mod organizat, suportul pentru întocmirea unui buget personal, respectarea de reguli
atât acasă, cât şi la centrul pilot sunt alte obiective ce se au în vedere pentru
beneficiari şi reprezintă puntea de trecere de la o casă de grup la un trai semi-
independent. Toate acestea implică adaptarea la un nou nivel şi statut de viaţă – unde
pot deveni egali cu ceilalţi prin munca care o depun şi prin responsabilităţile şi
obligaţiile zilnice.
Modelele din jurul lor sunt foarte importante, depinde mult ce tipare de
comportament doresc să-şi însuşească, bineînţeles tipare pe care să poată să şi le
însuşească. Beneficiarii se schimbă în timp, aceste schimbări fiind vizibile în mod
special pentru cei din afară, care nu se întâlnesc zilnic cu beneficiarii.
Activităţile se desfăşoară după un plan bine structurat. Fiecare beneficiar are

- 26 -
un plan individual ce conţine activităţile pe care le va desfăşura precum şi un plan
personal de viitor. De asemenea beneficiarii participă la programele organizate în
fiecare locuinţă, programe de şcolarizare şi terapie din cadrul Centrului Pilot
Techirghiol.
Activităţile din cadrul locuinţelor au rol:
 De stimulare şi instruire în relaţiile sociale în comunitate
 De învăţare a unor deprinderi de autogospodărire (spălarea vaselor, a hainelor,
curăţenie, gătit, călcat)
 De invăţare a unui comportament adecvat diferitelor situaţii sociale
 Şcolarizare şi participare la terapii
 De dezvoltare a abilităţilor de comunicare
 De loisir (vizionări de filme, teatru, tabere etc.)

A. Modalităţi de lucru
Monitorizarea:
 Pentru toate cele patru locuinţe avem un coordonator de programe iar
personalul este format din cate 5 lucrători sociali şi 6 infirmiere, având
programul de 24 de ore pe tură cu 72 de ore libere după fiecare tură. În cursul
zilei există o persoana “pion” care suplimentează numărul personalului,
fluctuând între doua locuinţe funcţie de programele de activiţăţi şi de prezenţa
beneficiarilor în locuinţă.
B. Concepte utilizate
Lucrătorul social este responsabil cu îndrumarea şi supravegherea
beneficiarilor din locuinţă. Întrucât fiecare dintre aceştia se ocupă în mod deosebit de
doi sau trei beneficiar spunem că este asistentul personal al acestora.
Infirmiera este persoana angajata în vederea dezvoltării abilităţilor de
autoîngrijire şi pastrare a ordinei şi curăţeniei atât în locuinţă cât şi în lucrurile
personale ale beneficiarilor.

- 27 -
 Planul personal de viitor: (plan individualizat) este un plan ce are ca obiectiv
dobândirea de către beneficiar a unei abilităţi, învaţarea unui comportament, atingerea
unor performanţe, etc. (Anexa 3)
Programul individual este un program ce descrie modul în care beneficiarul îşi
desfăşoară activitatea pe parcursul unei zile. În funcţie de nivelul de cunoaştere al
beneficiarului, se poate utiliza un program scris sau alcătuit din pictograme
(reprezentări grafice simplificate ale unei activităţi).
C. Listele de verificare
Pentru evaluarea abilităţilor beneficiarilor se întocmesc şi completează liste de

verificare a diverselor activităţi (Anexa 2): curăţenia casei, gătit, efectuarea

cumpărăturilor, călcat, spălat, igiena personală. Pentru fiecare activitate există trei

modalităţi de evaluare:

 beneficiarul desfăşoară independent activitatea,

 beneficiarul are nevoie de sprijin,

 beneficiarul nu desfăşoară activitatea.

După completarea fiecărei liste de către asistentul personal, lista se discută

separat cu fiecare beneficiar. Se aleg de pe listă punctele la care beneficiarul

întâmpină dificultăţi sau pe care nu ştie să le efectueze. Punctele se aleg împreună cu

beneficiarul însă asistentul personal încearcă sa stabilească priorităţile.

Leaderul de grup împreună cu beneficiarul şi cu sprijinul psihologului

întocmesc planurile personale de viitor (Anexa 3). Un plan personal de viitor are 3

părţi majore:

 descrierea detaliată a planului

 evaluarea lunară a paşilor din planul propus

- 28 -
  evaluarea finală a planului propus

D. Programul beneficiarilor

De luni până vineri:

7,00 – 8,00 deşteptarea, toaleta de dimineaţă, îmbrăcarea
8,00 – 16,00 frecventează centrul de zi “Techirghiol”
16,00 – 19,00 activităţi pentru deprinderea unor abilităţi de autonomie personală,
abilităţi gospodăreşti şi de integrare socială
19,00 – 20,00 pregătirea cinei
20,00 – 20,30 cina
20,30 – 22,30 activităţi libere în locuinţă

Sâmbăta şi duminica
8,00 – 9,00 deşteptarea, toaleta de dimineaţă, îmbrăcarea, pregătirea şi servirea
micului dejun

9,00 – 13,00 activităţi pentru deprinderea unor abilităţi de autonomie personală,

abilităţi gospodăreşti şi de integrare socială

13,00 – 14,00 prânz

14,00 – 20,00 activităţi pentru integrare socială sau de loisir în locuinţă sau în oraş şi
pregătirea cinei

20,00 – 20,30 cina

20,30 – 22,00 activităţi libere în locuinţă

Prin activităţi de deprindere a unor abilităţi de autonomie personală ne

referim la igienă personală, alimentaţie adecvată, igiena alimentaţiei, cunoaşterea
hainelor, folosirea şi întreţinerea lor adecvată, orientare spaţio-temporală, securitate
personală;

- 29 -
 Prin activităţi de deprinderea unor abilităţi gospodăreşti ne referim la
abilităţi de curăţenie în camera proprie, în casă, întreţinerea obiectelor proprii,
cunoaşterea şi întreţinerea veselei, tacâmurilor, aprovizionarea, pregătirea mâncării,
etc.

Prin activităţi de integrare socială ne referim la activităţile de deprindere a

tuturor abilităţilor care le pot ajuta să atingă nivelul maxim de independenţă. Ele
includ programe recuperatorii, de stimulare şi învăţare în relaţiile sociale cu
comunitatea, precum şi activităţi de învăţare a unor deprinderi de genul: -cum să
facem cunoştinţă, cum punem o întrebare, cum începem o conversaţie, cum spunem
nu, cum negociem, cum adresăm un compliment, cum facem remarci critice, etc. -
cum ne comportăm în diferite situaţii (plimbări în oraş, restaurant, cinema, vizite,
participarea la slujbe religioase, relaţii cu vecinii, etc.) -cum să apelăm la diferite
servicii, cum să călătorim cu tramvaiul, autobuzul, troleibuzul, trenul, taxiul, etc.

În cadrul activităţilor de loisir au fost incluse vara excursii la mare, vizionări

de filme, expoziţii, concerte de muzică uşoară şi meloterapie, în funcţie de gusturile şi
dorinţele fiecăreia. Fiecare beneficiar organizează o mică petrecere cu ocazia zilei de
naştere sau zilei onomastice.
Programul include şi activităţi şcolare, precum şi activităţi de dezvoltare a
abilităţilor de comunicare.
Toate aceste activităţi contribuie la dezvoltarea personală a beneficiarilor,
ajutându-i pe aceştia să dobândeasca gradul de independenţă necesar traiului în
comunitate.
Un exemplu elocvent îl reprezintă G.A. care după primul an petrecut în
locuinţa de tip familial a reuşit să obţină un loc de muncă într-o spălătorie auto.
G.A. este un tânăr în vârsta de 28 de ani, care toată viaţa a trăit numai în
instituţii. A fast abandonat în maternitate de unde a fost dus într-un leagăn pentru
copii, iar apoi, când a împlinit vârsta de trei ani, a fost transferat într-un cămin pentru
copii cu handicap sever, în care a trait aproape 22 ani. În tot acest timp părinţii l-au

- 30 -
vizitat doar o singură dată deoarece aveau nevoie de o copie a certificatului sau de
naştere. În anul 1995, G.A. a fast declarat legal abandonat, iar părinţii au fast decăzuţi
din drepturile părinteşti.
Despre viaţa din aceste instituţii îşi aminteşte şi acum ca fiind o perioadă
dificilă, cu multe lipsuri, frig si multă violenţă fizică şi mai ales verbală. Amintirile
plăcute sunt din ultimii ani petrecuţi în instituţie şi sunt legate de serbări şi pregătirile
pentru acestea. G.A. este un tânar muncitor căruia îi place să fie de folos şi mai ales
valorizat pentru eforturile pe care le face. Astfel când a devenit un tânăr în putere cei
din instituţie l-au “folosit” la diverse munci pentru care G.A. primea o porţie mai
mare de mâncare. El muncea şi era mândru ca poate fi de folos.
Când a fost iniţiat proiectul pentru locuinţe de tip familial, G.A. a fost unul
dintre primii selecţionaţi să locuiască în una din ele. S-a adaptat relativ repede la noul
mod de locuire, participa la toate activităţile locuinţei, dar parcă îşi dorea să facă mai
mult. Într-una din zile i-a spus coordonatorului de program ca el doreşte sa se
angajeze la o spălătorie auto.
Pentru a veni în întâmpinarea cerinţelor apărute, asistentul personal a mers cu el
si au acutat un loc de numca adecvat. Acesta trebuia să fie destul de uşor de accesat de
tânar având în vedere că pana atunci a fast instituţionalizat. G.A. a mers şi a lucrat
iniţial ca voluntar, iar după o săptămână a fast angajat cu forme legale la acea
spălătorie. În paralel cu munca a facut şi doi ani de şcoală ajutătoare, iar acum
reuşeşte să citească şi să socotească. De când locuieşte în locuinţa de tip familial,
G.A. a reuşit să-şi dezvolte abilităţile sociale şi să-şi însuşească o multitudine de
deprinderi necesare locuirii semi-independente. Acesta reprezintă un pas decisiv în
viaţa unui tânar provenit dintr-o instituţie iar asemenea proiecte vor trebui iniţiate
pentru aceşti tineri.

- 31 -
 CAPITOLUL III.
TIPURI DE SERVICII PENTRU PERSOANELE CU
DIZABILITĂŢI

Tipul de servicii pe care o societate îl oferă persoanelor cu dizabilităţi, este

determinat de modul de abordare a problematicii dizabilităţii, de „filozofia” care stă la
baza dezvoltării politicilor sociale. În decursul timpului au existat trei perioade
caracterizate prin trei moduri diferite de abordare a dizabilităţii, care s-au reflectat în
tipul de servicii, în limbajul folosit, în tipul de personal implicat, în stabilirea
priorităţilor:

Perioada abordării medicale a handicapului: această abordare a dominat

până la sfârşitul celui de-al doilea război mondial. Se consideră că handicapul este o
problemă medicală, iar serviciul pe care societatea îl oferă este instituţia gen spital,
azil, izolată de comunitate. Persoana cu handicap era considerată ca pacient care are
nevoie de îngrijire medicală în primul rând. Prioritatea instituţiei este asigurarea
curăţeniei, a sănătăţii şi siguranţei pacientului, puterea decizională apară inând
medicului.
Perioada reabilitării comunitare: aceasta apare prin anii 1950 în Europa
Occidentală, îndeosebi ca rezultat al presiunii organizaţiilor de părinţi, care nu mai
doresc să-şi trimită copiii în instituţii. Este perioada în care se dezvoltă serviciile

- 32 -
comunitare de tip centru de zi, case de grup, ateliere protejate, şcoli speciale.
Acestea reprezintă o ameliorare importantă a calităţii vieţii persoanelor cu dizabilităţi.
Cuvântul dominant este reabilitare, se întocmesc planuri individuale de reabilitare de
către echipa multidisciplinară, care are puterea de decizie. Prioritatea este dezvoltarea
abilităţilor şi schimbarea comportamentului persoanei cu dizabilităţi. Aceasta nu are
însă control asupra vieţii sale, profesioniştii din echipa multidisciplinară sunt cei care
iau deciziile în locul lui şi intervenţia este axată asupra persoanei cu dizabilităţi şi nu
şi asupra mediului.
Perioada incluziunii: debutează în anii 80 în Europa Occidentală şi America
de Nord. Ea se întemeiază pe filozofia incluziunii, bazată pe convingerea că toţi
oamenii sunt egali şi trebuie respectaţi şi valorizaţi. Abordarea dizabilităţii nu mai
este medicală, ci din prisma respectării drepturilor fundamentale ale omului.
Persoanele cu dizabilităţi sunt cetăţeni cu drepturi egale care trebuie de la început
incluşi în comunitate şi trebuie să beneficieze de serviciile obişnuite care trebuiesc
accesibilizate. Ce înseamnă incluziunea? Un nou mod de a gândi despre cum, unde şi
cu cine pot persoanele cu dizabilităţi să înveţe, să muncească şi să trăiască. Acest nou
mod de a gândi a dus la o tranziţie de la îngrijire şi tratament la participare sprijinită,
dezvoltarea de relaţii interpersonale şi adaptarea mediului. Este o recunoaştere a
faptului că mediul social şi segregarea sunt obstacole mai mari decât dizabilitatea
însăşi.
Au fost definite trei faze în dezvoltarea serviciilor pentru persoanele cu
dizabilitati51:
Tabel nr. 1
Întrebările Perioada Perioada Perioada
importante reformei în dezinstituţionalizării apartenenţei

51
Aurelia Băndila – Standarde minime de calitate – Editura Sigma

The New Service Paradigm, Bradley 2005

- 33 -
 instituţii comunitare

Cum este
denumită
Pacientul Clientul Cetăţeanul
persoana cu
dizabilităţi?
Care sunt Instituţia Casa de grup, atelier Locuire
tipurile de protejat, şcoala sau independentă, o
servicii? clasa specială slujbă obişnuită,
şcoala normală
Cum sunt Gama de servicii
organizate O structură Un continuum de adaptată nevoilor
serviciile? opţiuni fiecărei persoane
Care este De dezvoltare / Sprijin individual
„modelul” de Medical comportamental
servicii oferite?
Cum se îngrijire Programe Suport
numesc
serviciile?
Care este Plan individual Plan individual de Plan personal de
modelul de de îngrijire abilitare viitor
planificare
oferit?
Cine Un Echipa Persoana în cauză
controlează profesionist, de interdisciplinară
procesul de regulă medicul
planificare?

- 34 -
 Care este Conform
Cercul de suport
contextul în standardelor
Consensul echipei al persoanei în
care se iau profesionale de
cauză
deciziile? practică
Care este Curăţenia, Dezvoltarea Autodeterminarea
prioritatea sănătatea şi abilităţilor şi şi relaţiile
maximă? siguranţa managementul interpersonale
comportamentului
Care sunt Controlul sau Schimbarea Schimbarea
punctele pe vindecarea comportamentului mediului şi a
care se axează stării atitudinilor
intervenţia?
Pe ce se Practica Programe Calitatea vieţii aşa
centrează profesională şi documentate şi cum e
asigurarea standardele atingerea scopurilor experimentată de
standardelor de minime de persoana afectată
calitate? îngrijire
Cum descriu În afara Pe baze comunitare Comunitatea
serviciile cei ce comunităţii
le oferă?

III.1 DEZINSTITUŢIONALIZAREA

Prin dezinstituţionalizare, înţelegem procesul de tranziţie de la un sistem de

îngrijire a persoanelor cu dizabilităţi în instituţii la un sistem de sprijinire a acestora
prin servicii alternative, pe baze comunitare.

- 35 -
 Strategia Naţională privind Protecţia Specială şi Integrarea socială a
Persoanelor cu Handicap (H.G. nr. 1215/2007) pune accentul, pe termen mediu, pe
dezinstituţionalizare şi pe dezvoltarea alternativelor comunitare moderne de protecţie
specială în concordanţă cu normele europene şi internaţionale şi cu standardele
naţionale minimale de calitate.

III.2 INSTITUŢIA

Să vedem întâi ce a însemnat instituţia. Un exerciţiu recomandat pentru a

înţelege persoanele cu handicap este ca fiecare să se gândească prin ce trece o astfel
de persoană, referitor la istoria acestora, la experienţa lor de viaţă. Astfel pot fi
identificate mai multe arii care marchează viaţa persoanelor cu dizabilităţi care sunt
internate în instituţii:

1. Rejetarea -Nu e neapărat să fie din partea familiei persoanei cu dizabilităţi,

deşi uneori se întâmplă acest lucru. Mult mai frecventă este rejetarea din partea
serviciilor locale, a agenţiilor, şcolilor, cluburilor, organizaţiilor şi cea legată de
posibilităţile de petrecere a timpului liber.
2. Segregarea fizică – Persoanele cu dizabilităţi din instituţii sunt izolate de
comunitate, sunt dislocate de comunităţile obişnuite şi / sau izolate din punct de
vedere geografic.
3. Izolarea de persoanele valorizate social -Ca şi rezultat al instituţionalizării,
persoanele cu dizabilităţi îşi petrec deseori cea mai mare parte a timpului şi a
vieţii în compania altor persoane cu dizabilităţi, de asemenea rejetate din punct
de vedere social. Oportunităţile de a întâlni persoane obişnuite sunt foarte
reduse, iar cele care există pot să existe într-un context artificial, ca de exemplu
în grupuri mari sau în condiţiile în care e vorba de activităţi caritabile.

- 36 -
4. Lipsa rădăcinilor – Trăind în instituţii dislocate de comunităţile în care au
crescut sau în care locuiesc familiile lor şi fiind deseori transferate în alte
instituţii, persoanele cu dizabilităţi pot întâmpina dificultăţi în dezvoltarea
sentimentului de apartenenţă la un loc anume sau la o comunitate.
5. Lipsa relaţiilor - Persoanele cu dizabilităţi pot locui şi petrece cea mai mare
parte a timpului cu persoane cu care este dificilă stabilirea unei relaţii sau cu
care nu au ales să locuiască şi nu doresc în mod special să aibă o relaţie.
Acestea pot avea foarte puţine oportunităţi pentru a întâlni alte persoane,
exceptând personalul, care se poate schimba şi el destul de frecvent.
6. Nesiguranţa – Insecuritatea emoţională survine din lipsa relaţiilor în viaţă. Din
nefericire, multe persoane cu dizabilităţi trăiesc în condiţii de securitate
minima, unde pot fi victime sau unde obiectele lor proprii pot fi furate sau
distruse. În cazul nou-născuţilor cu dizabilităţi, chiar vieţile lor pot fi puse în
pericol datorită neacordării tratamentului medical necesar.
7. Lipsa libertăţii şi a controlului - Persoanelor cu dizabilităţi nu sunt informate
d, nu sunt consultate si astfel pot, sa li se intample multe lucruri .Aceste
persoane in general au un control minim asupra vieţii lor. De cele mai multe
ori libertatea lor de mişcare şi de acţiune este foarte restrânsă.
8. Sărăcia - Cele mai multe persoane cu dizabilităţi au o situaţie materială
precară. Ele nu dispun de resursele necesare pentru a cumpăra, sau de a avea un
control sporit asupra ajutorului de care au nevoie. Din această cauză, ele sunt
rareori evaluate ca şi consumatori.
9. Lipsa experienţei şi a oportunităţilor - Uneori persoanele cu dizabilităţi sunt
supraprotejate şi nu au experienţa sau oportunităţile necesare care pentru
persoanele obişnuite constituie faţete importante ale dezvoltării. De exemplu,
pentru cei mai mulţi dintre noi, adolescenţa a fost o perioadă a libertăţii gradate
şi a posibilităţii de a experimenta comportamente şi relaţii; persoanele cu
dizabilităţi pot pierde complet o şansă atât de importantă pentru dezvoltare.
10.Etichetarea -În mintea opiniei publice există deseori confuzia că persoanele cu

- 37 -
 dizabilităţi intelectuale sunt şi bolnave psihic sau viceversa, că persoanele cu
dizabilităţi intelectuale sunt predispuse la violenţă sau criminalitate; că
persoanele cu handicap fizic au şi dizabilităţi intelectuale, etc.
11.Tratamentul - Un număr de chestionare şi rapoarte au identificat excesul în
administrarea medicamentelor persoanelor cu dizabilităţi intelectuale.
12.Sentimentul de a fi o povară pentru ceilalţi - Unele persoane cu dizabilităţi
au experimentat de-a lungul vieţii lor ca sunt o de povară pentru ceilalţi atunci
când au auzit vorbindu-se despre ei în termeni negativi sau perceputi ca o
problemă. Efectul asupra stimei de sine şi a identităţii este catastrofal.

III.3 NORMALIZAREA

Dacă comparăm vieţile noastre cu vieţile persoanelor cu dizabilităţi

instituţionalizate putem vedea în mod clar că viaţa lor este în mare parte irosită. Ele au
oportunităţi extrem de reduse de a-şi aduce contribuţia în societate fie prin activităţi,
fie prin relaţii. În marea majoritate a ţărilor în care se acordă servicii persoanelor cu
dizabilităţi intelectuale ideologia segregă aceste persoane de societate. Această
politică de segregare duce la instituţionalizare. Aceste instituţii au devenit din ce în ce
mai mari şi erau – dacă nu inumane – nepotrivite pentru ca persoanele cu handicap
mental să-şi dezvolte capacităţile lor umane sau să trăiască acolo.
Persoanele cu dizabilităţi intelectuale învaţă mai greu, unele dintre ele au
paralizie cerebrala, deficienţe de vedere sau de auz, dar sentimentele şi nevoile lor
sunt identice cu cele ale celorlalţi. De aceea, este important să fie acceptate, să
aparţină unui grup, unui cerc de colegi / prieteni, să fie o parte din comunitate. Niels
Erik Bank-Mikkelsen a dezvoltat o viziune care mai târziu a devenit cunoscută sub
numele de „principiul normalizării”.52
Instituţionalizarea se baza pe teoria că handicapul mental este o condiţie pe

52
Niels Erik Bank-Mikkelsen

- 38 -
viaţă, permanentă,că persoanele cu handicap nu se pot dezvolta şi că aceste persoane
nu erau decât cetăţeni care aveau nevoie de tutelă. Scopul demersurilor actuale îl
constituie crearea unor condiţii normale de viaţă pentru persoanele cu handicap –
principiul normalizării. Acest principiu este o expresie a egalităţii, a drepturilor legale
şi a drepturilor omului.
Există afirmaţia general acceptată că viaţa în instituţie scade coeficientul de
inteligenţă a persoanelor instituţionalizate, datorită faptului că acestea nu au
posibilitatea de a lua decizii (întotdeauna vor fi alte persoane care să decidă).
Dezinstituţionalizarea confruntă persoana cu dizabilităţi cu o serie de probleme la care
trebuie să găsească soluţii pentru a se adapta şi să ia decizii. Acestea stimulează
inteligenţa persoanei.
Atunci când un copil creşte, este normal pentru acesta să părăsească casa
părintească/instituţia. Acelaşi lucru ar trebui să fie valabil şi pentru o persoană cu
handicap. Conceptele care considerau persoana cu handicap „copii eterni” sunt
depăşite. Chiar dacă nivelul intelectual al unei astfel de adult poate fi comparat cu cel
al unui copil, el / ea este o persoană cu înfăţişarea unui adult, cu experienţe care le
depăşesc pe cele ale unui copil. Continuarea acestui mod de a locui, alături de
părinţi/în instituţii, duce de cele mai multe ori la supraprotecţie, fapt care nu va
promova dezvoltarea.
Experienţa arată – şi în această privinţă toţi experţii sunt de acord – că viaţa în
instituţii mari nu va fi niciodată una normală. Este important însă ca instituţiile să nu
fie închise până când nu sunt disponibile alternative adecvate.
Au fost efectuate diverse studii privind efectele dezinstituţionalizării asupra
comportamentelor persoanei, studii care au plecat de la idea că viaţa de zi cu zi
antrenează abilităţi pe care instituţiile nu le antrenează. Aceste studii sunt importante
pentru evaluarea şi orientarea serviciilor comunitare. Multe din ele au arătat schimbări
pozitive la nivelul dezvoltării globale a comportamentului. Unele cercetări au
demonstrat că aceste ameliorări de comportament se referă cu precădere la
deprinderile casnice, sociale şi în general la abilităţile necesare vieţii în comunitate.

- 39 -
Există şi studii care arată că nu sunt modificări, după cum există şi studii care arată că
cei rămaşi în instituţii îşi îmbunătăţesc abilităţile academice.
În această perioadă au fost adoptate documente internaţionale care au
fundamentat noua abordare. Primul document în acest sens a fost „Declaraţia
Drepturilor persoanelor cu retardare mentală“ adoptată în 1971, care spune că:
„Ori de câte ori este posibil, persoanele cu retardare mentală trebuie să trăiască
cu familiile lor sau în plasament familiar şi să participe în diferite forme la viaţa
comunităţii. Familiile cu care trăiesc trebuie să primească suport.”53
De atunci, termenii normalizare, integrare şi dezinstituţionalizare au devenit tot
mai frecvent utilizaţi în domeniul asistenţei persoanelor cu dizabilităţi.
Convenţia europeană a drepturilor omului, adoptată de Consiliul Europei
garantează în articolul 5 dreptul fiecărui cetăţean dintr-o ţară membră a Consiliului
dreptul la libertate şi securitate. “Nimeni nu poate fi privat de libertate fără o decizie
judecătorească şi doar în anumite cazuri bine definite”54. Larson şi Larkin spuneau:
„Instituţionalizarea persoanelor care nu au comis nici un act contra societăţii nu poate
fi permisă decât în situaţia în care persoana ar avea de câştigat dintr-o astfel de
experienţă”55. Conform aceleaşi convenţii, orice cetăţean are dreptul de a se adresa
Curţii Europene a Drepturilor Omului de la Strasbourg în cazul în care drepturile sale
sunt încălcate. Au apărut primele procese în care persoane cu probleme de sănătate
mentală au dat în judecată statele pentru că au fost internate în spitale de psihiatrie
fără consimţământul lor sau fără o hotărâre a unei instanţe de judecată, procese care
au fost câştigate. Aceasta a dus la modificarea legislaţiilor naţionale pe baza
Convenţiei Europene şi internarea în instituţii s-a făcut în condiţii mult mai stricte.
Alte procese au fost intentate şi câştigate de părinţi ai căror copii au fost rejetaţi de
şcolile normale şi trimişi în şcoli speciale.

53
Declaratia Drepturilor persoanleor cu retardare mentala - 1971
54
Conventia europeana a drepturilor omului – adoptată de Consiliul Europei
55
Aurelia Băndila – Standarde minime de calitate – Editura Sigma

- 40 -
 Începută după al doilea război mondial, dezinstituţionalizarea s-a extins în
Europa de Vest, Canada şi Statele Unite ale Americii şi serviciile comunitare au
devenit regula în sistemul de asistenţă a persoanelor cu dizabilităţi. Pivato, în 1986,
evaluând situaţia, făcea următoarea afirmaţie: „După o lungă perioadă în care
instituţia era regula, acum ea e considerată total anormală, cu excepţia puţinelor cazuri
care necesită îngrijiri medicale permanente”56

III.4 INCLUZIUNEA

În ultimii 20 de ani, s-a produs o nouă schimbare fundamentală în abordarea

dizabilităţii pe plan internaţional. Până atunci, abordările erau focalizate pe
reabilitarea individuală prin programe care aveau ca scop îmbunătăţirea condiţiei
fizice şi mentale a persoanei cu dizabilităţi. Experienţa a demonstrat că acest tip de
abordare concentrată pe reabilitarea individuală nu a dus la schimbări esenţiale ale
situaţiei persoanelor cu dizabilităţi. Una din explicaţii este că această abordare nu ia în
considerare obstacolele pe care societatea le ridică în calea integrării persoanelor cu
dizabilităţi, cum ar fi: accesibilitatea sistemelor medical şi educaţional, barierele de
comunicare şi mentalitatea comunităţii.
În acelaşi timp, numărul organizaţiilor persoanelor cu dizabilităţi din întreaga
lume a crescut semnificativ şi s-a reuşit impunerea unei noi perspective faţă de
dizabilitate şi anume una politică, care consideră problematica persoanelor cu
dizabilităţi ca aparţinând domeniului drepturilor civile şi nu una medicală sau de
asistenţă socială.
Atitudinea s-a schimbat în acest sector şi ca urmare a unor proiecte pilot care au
demonstrat că persoanele cu dizabilităţi intelectuale pot trăi cu succes în comunitate
dacă li se asigură suportul necesar. S-au efectuat studii care au demonstrat progrese
impresionante în:

56
Breaking the silence – Joseph Pivato – Ediţia 2004

- 41 -
  Comportamentul adaptiv
 Calitatea vieţii
 Gradul de independenţă
 Autonomia personală
 Stima de sine
Cercetătorii au demonstrat „reducerea efectelor dureroase ale instituţionalizării
ca dependenţa şi pasivitatea”57, precum şi reducerea stigmatizării şi a discriminării.
Acest nou curent a dus la adoptarea unor noi documente de către organizaţiile
internaţionale.
Organizaţia Naţiunilor Unite a adoptat încă din 1993 „Regulile Standard ale
Organizaţiei Naţiunilor Unite privind egalizarea şanselor pentru persoanele cu
dizabilităţi”, document care a marcat recunoaşterea unei noi politici pe plan
internaţional şi care a influenţat schimbări legislative în numeroase ţări.
Pe plan european, normele Comisiei Europene au urmărit trendul internaţional,
acordându-se tot mai multă importanţă garantării drepturilor omului pentru persoanele
cu dizabilităţi.
Ca urmare a lobby-ului insistent al organizaţiilor pentru persoane cu dizabilităţi,
s-a adoptat articolul 13 din Tratatul de la Amsterdam care întăreşte abordarea
problematicii dizabilităţii din perspectiva drepturilor omului. Articolul 1358” interzice
discriminarea bazată pe sex, rasă, religie sau convingeri, vârstă, orientare sexuală sau
handicap. Pe baza acestui articol, Consiliul Uniunii Europene a adoptat în 27
noiembrie 2000 un ansamblu de măsuri pentru combaterea discriminării, care include
Directiva nr. 78/2000 pentru crearea unui cadru general în favoarea egalităţii
tratamentului în domeniul angajării în muncă şi un program de acţiune comunitară de
luptă contra discriminării.” Directiva stabileşte că Statele Membre ale UE trebuie să

57
Lamb – 1993; Thornicroft G & Bebbington P – Dezinstitutionalization 2003
58
Tratatul de la Amsterdam

- 42 -
adopte legi şi regulamente în concordanţă cu principiile Directivei şi prevede
obligativitatea angajatorilor de a face modificările necesare la locul de muncă pentru
a-l face accesibil persoanelor cu dizabilităţi. Directiva acoperă următoarele arii :
accesul la angajare, procedee de recrutare a personalului, promovarea în muncă,
instruire profesională, condiţii de muncă, salarizare şi concediere, organizaţii
profesionale. Directiva legiferează principiul „adaptării rezonabile”. Aceasta
înseamnă că angajatorii trebuie să ia măsurile necesare pentru a permite unei persoane
cu dizabilităţi să aibă acces la muncă, să promoveze sau să se perfecţioneze
profesional, în afară de cazul când aceasta ar implica o povară disproporţională pentru
angajator59.
În 2001, Organizaţia Internaţională a Muncii, UNESCO, UNICEF şi
Organizaţia Mondială a Sănătăţii au adoptat un document de poziţie comună privind
reabilitarea bazată pe comunitate pentru şi cu persoane cu dizabilităţi. Conform
acestui document de poziţie comună: „Reabilitarea este în prezent văzută ca un proces
în care persoanele cu dizabilităţi sau cei care pledează în favoarea lor iau decizii
privind serviciile de care au nevoie pentru a-şi reduce limitările de activitate.”
Unul din principiile de bază în planificare politicilor în domeniul dizabilităţii
este implicarea la toate nivelele a persoanelor cu dizabilităţi. „Nimic despre noi fără
noi” este sloganul unor mari campanii promovate de organizaţiile internaţionale ale
persoanelor cu dizabilităţi ( Forumul European pentru Dizabilitate, Inclusion Europe –
organizaţia europeană pentru persoane cu dizabilităţi intelectuale) prin care şi-au
câştigat dreptul de a fi implicate în elaborarea deciziilor Comisiei Europene şi ale
Parlamentului Europei. La Parlamentul Europei există un grup de parlamentari
(Disability Intergroup) care sunt interesaţi de problematica dizabilităţii şi care se
întâlnesc regulat cu European Disability Forum, cu Inclusion Europe şi cu alte
organizaţii europene ale persoanelor cu dizabilităţi.
Documentul de poziţie comună al OIM, UNESCO, UNICEF şi OMS precizează

59
Progrmul de acţiune comunitară împotriva discriminării . Directiva 78/2000

- 43 -
că: „Programele RBC au avut întotdeauna ca scop promovarea participării persoanelor
cu dizabilităţi, dar acum 20 de ani când au fost iniţiate programele de reabilitare pe
baza comunităţii, persoanele cu dizabilităţi nu participau la planificarea şi
coordonarea acestora la nivel naţional şi regional.... Astăzi se consideră că este la fel
de important ca programele legate de problematica dizabilităţilor să fie planificate şi
implementate împreună cu persoanele cu dizabilităţi şi reprezentanţii acestora.

Incluziunea înseamnă :

 Educaţie inclusivă, adică educarea copiilor cu dizabilităţi în şcolile pe care le-ar

fi urmat dacă nu ar fi avut dizabilităţi
 Angajare inclusivă, adică locuri de muncă obişnuite, pe piaţa liberă a muncii
pentru persoanele cu dizabilităţi
 Locuire independentă
 Oferirea serviciilor şi suportului de care au nevoie persoanele cu dizabilităţi şi
familiile lor pentru a trăi în habitatul lor obişnuit
 Sprijinirea profesorilor din şcolile obişnuite, a angajatorilor şi colegilor de la
locurile de muncă
 Încurajarea prieteniilor dintre persoanele cu dizabilităţi şi colegii, vecinii, cei
din jurul lor
 Educarea comunităţilor pentru a înţelege şi accepta diferenţele

Câteva gânduri despre incluziune:

„Incluziunea se referă la modul în care abordăm diversitatea şi diferenţele.

Incluziunea nu înseamnă că suntem toţi la fel. Incluziunea nu înseamnă că suntem toţi
de acord. Mai degrabă, incluziunea celebrează diversitatea şi diferenţele cu respect şi

- 44 -
recunoştinţă.
Incluziunea nu este un program nou sau ceva pe care cineva îl face pentru
altcineva. Ea este un concept profund înrădăcinat spiritual. Este pur şi simplu o
chestiune de voinţă.
Incluziunea poate fi profund perturbatoare, pentru că provoacă concepţiile
noastre despre ce înseamnă cu adevărat „ normalul” sau „ obişnuitul”.
Incluziunea ne face să reflectăm profund despre cum am vrea să fie lumea în
care trăim. Ea înseamnă să ne reconstruim inimile şi ne dă mijloacele ca rasă umană
să supravieţuim ca o familie globală.” 60
„Una dintre cele mai puternice resurse pe care le au politicienii în drumul spre
incluziune este implicarea şi întărirea persoanelor cu dizabilităţi intelectuale şi ale
familiilor lor.”61
„A înţelege dizabilitatea ca o problemă care ţine de drepturile omului, înseamnă
să recunoşti inegalităţile care sunt inerente structurilor noastre instituţionale. Această
abordare înseamnă înţelegerea obligaţiei pe care comunitatea internaţională o are faţă
de toţi oamenii, inclusiv faţă de cei cu dizabilităţi intelectuale, de a elimina acele
condiţii care duc la excludere legală şi socială.
Pentru majoritatea oamenilor cu dizabilităţi, dizabilitatea însăşi este o barieră
minimă. Adevăratul obstacol pe care îl au de înfruntat este consecinţa atitudinilor
discriminatoare, a politicilor, legilor şi programelor care consideră persoanele cu
dizabilităţi ca o povară socială”62.

60
Inclusion News - Centre for Integrated Education and Community - Toronto 2006
61
The journey to inclusion, US department of Health and Human Servicies 2005
62
Walter Eigner –Inclusion International News, 2006

- 45 -
 CAPITOLUL IV
METODOLOGIA CERCETĂRII
IV.1 OBIECTIVE

Obiectiv general
Evidenţierea faptului că locuinţa locuinţa protejată (de tip familial) este o
alternativă la instituţionalizare pentru persoanele cu dizabilităţi.
Obiective specifice
 Promovarea dezinstituţionalizării ca metodă de a îmbunătăţi calitatea vieţii
persoanelor cu dizabilităţi.
 Adoptarea unui model nou de servicii pentru tinerii cu dizabilităţi: locuinţa de
tip familial.
 Învăţarea abilităţilor necesare unui trai independent, personalul de sprijin fiind
un mediator între beneficiarul serviciilor şi comunitatea de apartenenţă.

IV.2 IPOTEZĂ

- 46 -
 Se prezumă că în locuinţele de tip familial, persoanele cu dizabilităţi vor

dobândi abilităţile necesare unui trai independent şi că ca aceasta reprezintă o primă

etapă spre locuirea independentă.

IV.3 PARTICIPANŢII LA STUDIU

Lotul de subiecţi este alcătuit din 32 persoane, 16 fete şi 16 băieţi, persoane cu
vârsta cuprinsă între 22 si 36 de ani, din instituţii. Lotul subiecţilor investigaţi a fost
de ( 50,0 %) bărbaţi, dar au fost şi subiecţi investigate femei de (50,0 %). Aceştia
sunt tinerii din locuinţele de tip familial (subiecţii au fost interogaţi separat) .
Fig. 1

Repartitie pe sex

baieti
fete

16 16
50,0% 50,0%

Tabel 1. TABEL CU REPARTIŢIA PE SEX

NUMĂR FRECVENŢĂ PROCENT

- 47 -
 MASCULIN 16 50,0 %
FEMININ 16 50,0 %

IV.4 INSTRUMENTE DE LUCRU

Pentru realizarea acestei cercetări am elaborat şi folosit ca instrument:

„Chestionar de evaluare a gradului de satisfacţie a beneficiarilor cu privire la viaţa
din locuinţa de tip familial”.
Instrumentul a fost validat prin metoda experţilor. Forma în care a fost aplicat
participanţilor se regaseste în Anexa 1 a prezentei lucrări.

IV.5 ANALIZA ŞI INTERPRETAREA DATELOR

Pentru analiză şi interpretarea datelor am utilizat programul SPSS 14, realizând

interpretarea pe 16 item. din „Chestionar de evaluare a gradului de satisfacţie a
beneficiarilor cu privire la viaţa din locuinţa de tip familial”.
Rezultatele cercetării evidentiază că locuinţa de tip familial este o alternativă la
instituţionalizare având în vedere următoarele dimensiuni:

Item 1. Îţi place casa în care locuieşti?

- 48 -
 Majoritatea subiecţilor investigaţi consideră că le place locuinţa în care locuiesc
(96,86%), dar au fost şi subiecţi care susţin că au locuinţă fie au cumpărat-o, fie o au
moştenire (3,12 %). (Tabel 2, Fig. 2). Manifestă aşadar un comportament pozitiv, care
indică faptul că se raportează deja la locuinţă, au sentimentul de apartenenţă socială,
de posesie a unui loc stabil.

Tabel 2. Îţi place casa în care locuieşti?

TOTAL FRECVENTA PROCENTE

DA 31 96,86 %
NU 1 3,12 %

Îţi place casa în care locuieşti?

da
1 nu
3,12
%

31
96,88%

Fig. Nr. 2

- 49 -
Item 2. Ai prieteni aici în locuinţă?
Majoritatea subiecţilor investigaţi consideră că au prieteni în locuinţă(87,5%), dar
au fost şi subiecţi care susţin că nu au prieteni în locuinţă(12,5%). (Tabel 3, Fig. 3).
Locuinţa creează premisele relaţionării interpersonale, a dezvoltării abilităţilor sociale
de comunicare, iar răspunsurile majorităţii respondenţilor argumentează acest lucru.
Ponderea scăzută a respondenţilor care apreciază că nu au prieteni în locuinţă se
datorează timpului insuficient de când locuiesc aici, faptului că încă nu reuşesc să
socializeze favorabil în majoritatea timpului, obişnuiţi cu climatul social de acasă, din
mediul de provenienţă.

Tabel 3. Ai prieteni aici în locuinţă?

TOTAL FRECVENTA PROCENTE

DA 28 87,5 %
NU 4 12,5 %

- 50 -
 Ai prieteni aici în locuinţă?

da
nu

4
12,5%

28
87,5%

Fig. Nr. 3

Item 3. Îţi place camera în care dormi?

Majoritatea subiecţilor investigaţi consideră că le place camera în care
dorm(93,75%), dar au fost şi subiecţi care susţin că nu le place camera în care dorm
(6,25%). (Tabel 4, Fig. 4).
Camera este spaţiul personal al persoanelor chestionate, care poate fi
personalizat şi adaptat necesităţilor şi trebuinţelor fiecăruia, cu condiţia de a fi
armonizat cu restul locuinţei. Cei mai mulţi dintre ei reuşesc să facă acest lucru, ceea
ce facilitează o mai bună adaptare, prin consolidarea confortului personal în spaţiul de
odihnă.

- 51 -
 Tabel 4. Îţi place camera în care dormi?

TOTAL FRECVENTA PROCENTE

DA 30 93,75%
NU 2 6,25%

Îţi place camera în care dormi?

da
nu
2
6,25%

30
93,75%

Fig. Nr. 4

Item 4. Îţi place mai mult aici decât la Cămin?

Majoritatea subiecţilor investigaţi considera că le place aici mai mult decât în
Camin (87,5 %), dar au fost şi subiecţi care susţin că nu le place mai mult aici decât în
Cămin (12,5%). (Tabel 5, Fig. 5)

- 52 -
 Răspunsul este unul previzibil pentru respondenţii cărora le plac mai mult
condiţiile din locuinţă, comparativ cu cele din Cămin. Condiţiile din locuinţă pot fi
privite din dublă perspectivă. Pe de o parte, căminul este un spaţiu instituţionalizat,
organizat impersonal, ceea ce îngreunează adaptarea persoanelor cu dizabilităţi, în
timp ce spaţiul din locuinţă permite adaptarea, personalizarea. Pe de altă parte,
organizarea microgrupului social din locuinţă facilitează dezvoltarea abilităţilor
personale, a autonomiei personale în decizii şi în acţiune, comparativ cu mediul din
Cămin, unde totul era anterior reglementat şi erau deserviţi de personalul unităţii
respective.

Tabel 5. Îţi place mai mult aici decât la Cămin?

TOTAL FRECVENTA PROCENTE

DA 28 87,5 %
NU 4 12,5 %

- 53 -
 Îţi place mai mult aici decât la Cămin?

da
nu

4
12,5%

28
87,5%

Fig. Nr. 5

Item 5. Participi la activităţile din locuinţă?

Majoritatea subiecţilor investigaţi consideră că participă la activităţile din
locuinţă (93,75%), dar au fost şi subiecţi care susţin că nu participă (6,25 %). (Tabel
6, Fig. 6) . Participarea la activităţile din locuinţă reprezintă o activitate socială
agreată de respondenţi, care îşi dezvoltă autonomia personală, ceea ce le permite o
adaptare eficientă la contextele situaţionale şi sociale care apar în acest sens.

Tabel 6. Participi la activităţile din locuinţă ?

TOTAL FRECVENTA PROCENTE

DA 30 93,75 %
NU 2 6,25 %

- 54 -
 da
nu
2
6,25%

30
93,75%

Fig. Nr. 6

Item 6. Îţi place să faci mâncare?

Majoritatea subiecţilor investigaţi considera că le place să facă mâncare
(78,12%), dar au fost şi subiecţi care susţin că nu le place să facă mâncare (21,88 %).
(Tabel 7, Fig. 7). A găti este o activitate cu care unii respondenţi sunt deja
familiarizaţi, în timp ce pentru unii necesită în continuare un timp de adaptare şi de
confirmare a potenţialului personal de a prepara masa, de a realiza toate activităţile
aferente gătitului, percepute diferenţiat de persoanele cu dizabilităţi.

Tabel 7. Îţi place să faci mâncare?

- 55 -
 TOTAL FRECVENTA PROCENTE
DA 25 78,12 %
NU 7 21,88 %

Îţi place să faci mâncare?

da
nu

7
21,88%

25
78,12%

Fig. Nr. 7

Item 7. Mâncarea pe care o faceţi aici este bună?

Majoritatea subiecţilor investigaţi considera că mâncarea pe care o fac in
locuinţă este bună(84,38%), dar au fost şi subiecţi care susţin că nu este bună
(15,62%). (Tabel 8, Fig. 8) . Mâncarea este apreciată ca bună datorită faptului că
decizia de alegere a alimentelor le aparţine, ceea ce reprezintă încă o confirmare
socială a autonomiei personale.

- 56 -
 Tabel 8. Mâncarea pe care o faceţi aici este bună?

TOTAL FRECVENTA PROCENTE

DA 27 84,38 %
NU 5 15,62%

Mâncarea pe care o faceţi aici este bună?

da
nu

5
15,62%

27
84,38%

Fig. Nr. 8

Item 8. Îţi faci singură/singur ordine în cameră?

Majoritatea subiecţilor investigaţi considera că îşi fac singuri ordine în cameră
(84,38%), dar au fost şi subiecţi care susţin că nu îşi fac singuri de mâncare (15,62%).
(Tabel 9, Fig. 9) . Ordinea în cameră este o condiţie şi o normă acceptate voluntar de

- 57 -
rezidenţii locuinţei, pentru că certifică indirect organizarea şi autonomia lor ca
indivizi.

Tabel 9. Îţi faci singură/singur ordine în cameră?

TOTAL FRECVENTA PROCENTE

DA 27 84,38%
NU 5 15,62 %

Îţi faci singură/singur ordine în cameră?

da
nu

5
15,62%

27
84,38%

Fig. Nr. 9

Item 9. Îţi place să îţi speli singură/singur hainele?

Majoritatea subiecţilor investigaţi considera că le place să îşi spele singuri
hainele (75,0 %), dar au fost şi subiecţi care susţin că nu le place (25,0%). (Tabel 10,

- 58 -
Fig. 10) . Spălarea hainelor nu presupune spălarea manuală a acestora, ci sortarea lor
după culori pentru a fi spălate automat, ritmicitatea acţiunii, asumarea rezultatului şi
în final întărirea autonomiei personale.

Tabel 10. Îţi place să îţi speli singură/singur hainele?

TOTAL FRECVENTA PROCENTE
DA 24 75,0 %
NU 8 25,0 %

Îţi place să îţi speli singură/singur hainele?

da
nu

8
25,0%

24
75,0%

Fig. Nr.10

Item 10. Îţi place sa coşi?

- 59 -
 Majoritatea subiecţilor investigaţi considera că nu le place să coase (81,25%),
dar au fost şi subiecţi care susţin că le place să coase (18,75%). (Tabel 11, Fig. 11).
Cusutul este o activitate pe care majoritatea respondenţilor o respinge întrucât
presupune o acţiune uşor riscantă, monotonă, care nu aduce satisfacţii personale
deosebite. În plus, nu apar foarte frecvent momente în care să fie necesară activitatea
în sine.

Tabel 11. Îţi place să coşi?

TOTAL FRECVENTA PROCENTE

DA 6 18,75%
NU 26 81,25%

Îţi place sa coşi?

da
nu

6
18,75%

26
81,25%

Fig. Nr. 11

- 60 -
 Item 11. Mergi des la plimbare?
Majoritatea subiecţilor investigaţi considera că merg des la plimbare (81,25%),
dar au fost şi subiecţi care susţin că nu merg des la plimbare (18,75%). (Tabel 12, Fig.
12) . Acest item este interesant prin conotaţiile sociale pe care le presupune
plimbarea. Persoanele cu dizabilităţi învaţă acum un comportament faţă de indivizii
cu care interacţionează, se susţin reciproc, ceea ce le întăreşte stima de sine şi le
validează eficienţa ca indivizi în raporturile sociale.

Tabel 12. Mergi des la plimbare?

TOTAL FRECVENTA PROCENTE

DA 26 81,25 %
NU 6 18,75%

- 61 -
 Mergi des la plimbare?

da
nu

6
18,75%

26
81,25%

Fig. Nr. 12

Item 12. Îţi place sa mergi la cumpărături?

Majoritatea subiecţilor investigaţi considera că le place să meargă la
cumpărături (68,75%), dar au fost şi subiecţi care susţin că nu le place (31,25 %).
(Tabel 13, Fig. 13) . Plimbarea se diferenţiază de cumpărături prin faptul că ultimele
presupun o responsabilizare socială suplimentară, legată de bani şi gestionarea
eficientă a acestora. Din acest motiv, această acţiune este valorizată diferenţiat de
persoanele chestionate.

Tabel 13. Îţi place să mergi la cumpărături?

TOTAL FRECVENTA PROCENTE

- 62 -
 DA 22 68,75%
NU 10 31,25%

Îţi place sa mergi la cumpărături?

da
nu

10
31,25%

22
68,75%

Fig. Nr. 13

Item 13. Îţi place sa stai în camera de zi la televizor?

Majoritatea subiecţilor investigaţi considera că le place să stea in camera de zi
la televizor (84,38%), dar au fost şi subiecţi care susţin că nu le place (15,62%).
(Tabel 14, Fig. 14). Camera de zi facilitează comunicarea şi relaţionarea
interpersonală a rezidenţilor, din acest motiv cei mai mulţi dintre ei preferă compania
celorlalţi, în faţa televizorului.

Tabel 14. Îţi place sa stai în camera de zi la televizor?

- 63 -
 TOTAL FRECVENTA PROCENTE
DA 27 84,38%
NU 5 15,62%

Îţi place sa stai în camera de zi la televizor?

da
nu

10
15,62%

54
84,38%

Fig. Nr. 14

Item 14. Ai prieteni în afara casei?

Majoritatea subiecţilor investigaţi consideră că au prieteni în afara casei
(87,5%), dar au fost şi subiecţi care susţin că nu au prieteni în afara casei (12,5%).
(Tabel 15, Fig. 15) . Prietenii pe care îi au în afara casei le întăresc stima de sine,
pentru că se simt apreciaţi pentru ceea ce fac singuri, în locuinţă, le pot împărtăşi

- 64 -
lucruri pe care le trăiesc acolo, le conferă caracterul de normalitate socială de care au
nevoie, în contextul social particular în care se află.
Tabel 15. Ai prieteni în afara casei?

TOTAL FRECVENTA PROCENTE

DA 28 87,5 %
NU 4 12,5 %

Ai prieteni în afara casei?

da
nu

4
12,5%

28
87,5%

Fig. Nr. 15

Item 15. Tu mergi des în vizită la prieteni?

- 65 -
 Majoritatea subiecţilor investigaţi considera că merg des în vizită la prieteni
(75,0%), dar au fost şi subiecţi care susţin că nu merg (25,0 %). (Tabel 16, Fig. 16) .
Prietenii întăresc ideea de normalitate, faptul că au libertatea de a-i vizita confirmă
acest lucru, nu se mai simt stigmatizaţi, izolaţi social de cei din jur.

Tabel 16. Tu mergi des în vizită la prieteni?

TOTAL FRECVENTA PROCENTE

DA 24 75,0 %
NU 8 25,0%

Tu mergi des în vizită la prieteni?

da
nu

8
25,0%

24
75,0%

Fig. Nr. 16

- 66 -
 Item 16. Ai vrea să te întorci înapoi la Cămin?
Majoritatea subiecţilor investigaţi considera că nu ar vrea să se întoarcă înapoi
la Cămin (96,88%), dar au fost şi subiecţi care susţin că ar vrea să se întoarcă înapoi
la Cămin (3,12%). (Tabel 17, Fig. 17) . Opinia referitoare la o posibilă revenire la
Cămin este respinsă de persoanele chestionate. Autonomia de care se bucură aici şi
satisfacţia personală, libertatea în decizie şi normalitatea sunt argumente care susţin
opinia exprimată cu privire la acest aspect.

Tabel 17. Ai vrea să te întorci înapoi la Cămin?

TOTAL FRECVENTA PROCENTE
DA 1 3,12%
NU 31 96,88%

Ai vrea să te întorci înapoi la Cămin?

da
1 nu
3,12
%

31
96,88%

Fig. Nr. 17

- 67 -
 CONCLUZII

Locuinţele protejate destinate persoanelor cu dizabilităţi sunt un pas important

în vederea integrării în societate a acestora. În general casele de grup crează condiţii
mult mai bune de locuit şi oferă posibilităţi de dezvoltare a abilităţilor sociale
individuale, precum şi însuşirea unor deprinderi de autogospodărire şi autonomie
personală. Locuinţa de tip familial este o şcoală a vieţii, care îl învaţă pe beneficiar să
dobândească noţiunea de proprietate, îi dezvoltă personalitatea şi îl desprinde de
dependenţa socială pe care i-a creat-o, de-a lungul anilor, marea instituţie în care a
locuit. Aici nu mai sunt infirmiere sau bucătărese, medici sau asistente, nu mai este
tratat ca un bolnav sau incapabil de a face şi învăţa ceva. Aici asistentul personal este
un îndrumător de la care se poate învăţa totul iar locuinţa este casa ta în care ai
drepturi şi obligaţii. Prin locuinţele protejate s-a deschis drumul spre un grad mai
mare de independenţă a persoanei cu dizabilităţi dar totodată ea este şi un pas
premergător spre locuirea independentă.
Fiecare lucru nou învăţat de aceşti adulţi cu dizabilităţi, a însemnat munca unei
echipe care s-a străduit şi se străduieşte în continuare să găsească calităţile
persoanelor, să găsească strategii de responsabilizare a acestora, să le creeze
sentimentul că acum stau în casa lor, casă de care trebuie să aibă grijă, să le creeze
sentimentul că au o viaţă pentru care ei trebuie să decidă.

- 68 -
ANEXA 1

CHESTIONAR DE EVALUARE A GRADULUI DE SATISFACŢIE AL

BENEFICIARILOR, CU PRIVIRE LA VIAŢA DIN LOCUINŢA DE TIP
FAMILIAL

1. Îţi place casa în care locuieşti?

DA NU
2. Ai prieteni aici în locuinţă?
DA NU
3. Îţi place camera în care dormi?
DA NU
4. îti place mai mult aici decât la Cămin?
DA NU
5. Participi la activităţile din locuinţă?
DA NU
6. Îţi place să faci mâncare?
DA NU
7. Mâncarea pe care o faceţi aici este bună?

- 69 -
 DA NU
8. Îţi faci singură/singur ordine în cameră?
DA NU
9. Îţi place să îţi speli singură/singur hainele?
DA NU
10.Îţi place sa coşi?
DA NU
11.Mergi des la plimbare?
DA NU
12.Îţi place sa mergi la cumpărături?
DA NU
13.Îţi place sa stai în camera de zi la televizor?
DA NU
14.Ai prieteni în afara casei?
DA NU
15.Tu mergi des în vizită la prieteni?
DA NU
16.Ai vrea să te întorci înapoi la Camin?
DA NU

- 70 -
ANEXA 2

Liste de verificare a activităţilor

Curăţenia casei – exemple de itemi

-camera proprie
 face patul
 îşi schimbă lenjeria
 pijama curată
 aeriseşte camera
-curăţenie în casă

 curăţă mobilierul

 şterge praful

 aspiră sau mătură

 spală uşile şi parchetul

 curăţă geamurile

 spală coridoarele şi veranda

 îngrijeşte plantele

 curăţă toaletele

- 71 -
  curăţă obiectele de toaletă

Igiena personală - exemple de itemi

-igienă corporală
 îşi spală mâinile
 îşi spală faţa
 îşi spală braţele
 îşi spală picioarele
 se spală singur de sus până jos
-igiena părului
 îşi perie părul
 îşi spală părul
 îşi curăţă pieptenului
 merge la tuns
-igiena dinţilor
 îşi spală dinţii,
 curăţă paharul,
 merge la dentist
-igiena unghiilor
 îşi curăţă unghiile
 îşi taie unghiile
-utilizarea toaletei
 foloseşte hârtie igienică

- 72 -
  se spală pe mâini după ce foloseşte toaleta

ANEXA 3

Exemplu de plan personal de viitor

1. Se face o descriere exactă şi concretă a scopului:

 care este comportamentul sau abilitatea unde doriţi să

interveniţi

Ex. X se spală singur pe dinţi

 cât de des se va face intervenţia pe zi (de două ori pe zi)
 când doriţi să puneţi în aplicare planul personal (dimineaţa, după masă, sau
seara înainte de culcare) –
 cine lucrează la aceste puncte doar beneficiarul sau beneficiarul împreună cu
asistentul personal
2. Descrieţi cum doriţi să realizaţi planul:
 care sunt paşii şi ce materiale se folosesc pentru realizarea lor (pun pastă de
dinţi pe perie, pun peria sub apă, încep să spăl dinţii
 se pot folosi pictograme cu imagini detaliate a fiecărei faze)
 cine face acţiunea (doar beneficiarul, asistentul personal şi colegii sau
împreună)
 când are loc acţiunea (după masă şi înainte de culcare)
 planul (primele două săptămâni împreună, două săptămâni singur dar controlat

- 73 -
 de fiecare dată, două săptămâni cu control în fiecare zi, control săptămânal încă
două luni)
3. Implementaţi planul şi scrieţi observaţiile făcute în acest timp

4. Evaluaţi paşii; dacă unii paşi nu pot fi realizaţi este nevoie să schimbaţi
planul
5. Asiguraţi-vă că toată echipa cunoaşte planul vostru.
2 Când aţi terminat planul personal alegeţi un nou punct de pe lista de itemi şi
faceţi un nou plan personal de viitor după aceiaşi paşi.

Un plan personal de viitor arată astfel:

Exemplul 1:

TEMA: X se spală pe dinţi de două ori pe zi

 x se spală pe dinţi după micul dejun
 x se spală pe dinţi după cină

PAŞII:

 discuŢie cu x pentru ai explica de ce este necesar să se spele pe dinţi (data–ora)

 Îi arată practic cum se ţine periuţa (data–ora)

 Îi arată câtă pastă de dinţi se pune pe periuţă

 Îi arată cum se potriveşte temperatura apei la robinet

 Îi arată care sunt mişcările care asigură o bună igienă dentară

 Îi arată cum să-şi cureţe gura de spumă

X este pus să facă singur fiecare pas separat sub supravegherea asistentului

- 74 -
 personal până reuşeşte să facă bine fiecare pas fără ajutor (de 2 –3 ori)

Toate acestea pot fi arătate de către asistentul personal sau acesta poate folosi
pictograme care sunt special făcute pentru acest punct.

 x este supravegheat în fiecare dimineaţă să se spele pe dinţi timp de 2săptămâni

după care este recompensat (datele – orele)
 x este supravegheat în fiecare seară să se spele pe dinţi timp de 2 săptămâni
 x este supravegheat de 2 ori pe săptămână dacă respectă programul
 dacă da primeşte recompensă; dacă nu se reia supravegherea zilnică
 x este supravegheat o dată la două săptămâni dacă se spală pe dinţi (data – ora)
Supravegherea zilnică poate fi făcută şi de colegii care sunt de serviciu sau pot
fi întrebaţi ceilalţi beneficiari.

Exemplul 2:

TEMA: x învaţă să folosească aspiratorul

 x dă cu aspiratorul de 2 ori pe săptămână în cameră
Discuţie cu x dacă doreşte să înveţe să folosească aspiratorul (data –ora)
I se arată modul cum funcţionează aspiratorul (se pot folosi pictograme) (data –
ora)

PAŞII:
 I se arată cum se bagă în priză şi cum se scoate din priză
 Este pus să bage şi să scoată aspiratorul din priză până în momentul în care a
învăţat cele două operaţii
 Este învăţat să pornească şi să oprească aspiratorul de la butonul respectiv – prima
dată i se arată, după care va repeta de câteva ori până învaţă
 I se arată cum se scoate cablul de alimentare şi pe ce buton se apasă pentru a intra

- 75 -
 la loc.
 I se arată cum să folosească ţevile şi periile de la aspirator
 Încearcă singur să pună ţevile şi periile la aspirator
 I se arată cum se aspiră şi care sunt mişcările care se fac atunci când aspiri
 Este pus să încerce singur să aspire
 Este ajutat timp de o lună atunci când aspiră în cameră
 Este supravegheat o dată pe lună când aspiră în cameră
 I se arată cum se curăţă periile folosite pentru aspirat
 Curăţă singur periile folosite pentru aspirat

Pentru fiecare beneficiar responsabilitatea derulării planului personal o are asistentul

perso

- 76 -
 BIBLIOGRAFIE

1. Bădărau, O. (2011), Consiliere in asistenţă socială, Editura Institutul

European, Iaşi;
2. Bădărau, O. (2011), Structura sistemului de servicii sociale in Romania,
Editura Institutul European, Iaşi;
3. Buzducea, D. (2005), Aspecte contemporane în asistenţa socială, Editura
Polirom, Iaşi;
1. Buzducea, D. (2009), Sisteme moderne de asistenţă socială. Tendinte
globale si practici locale, Editura Polirom, Iaşi;
2. Bocancea, C.; Neamţu, G. (2005), Elemente de asistenţă socială, Editura
Polirom, Iaşi;
3. Cojocaru, S, (2005), Metode apreciative in asistenţă socială. Ancheta,
supervizarea si managementul de caz, Editura Polirom, Iaşi;
4. Goian C. (2004), Deprinderi în asistenţa socială, Editura Editura
Institutul European, Iaşi;
5. Muntean A. (2007), Supervizarea. Aspecte practice şi tendinţe actuale,
Editura Polirom, Iaşi;
6. Munteanu V.(2010), Sistemul de asistenţă socială, Note de curs,
Universitatea Andrei Şaguna, Constanţa;
7. Munteanu V.(2010), Metode şi tehnici de intervenţie în asistenţă
socială, Note de curs, Universitatea Andrei Şaguna, Constanţa;

- 77 -
8. Munteanu V.(2010), Asistenţa socială a familiei şi copilului, Note de
curs, Universitatea Andrei Şaguna, Constanţa;
9. Nemţu, G. (2011), Tratat de asistenţă socială, Editura Polirom, Iaşi;
10.Nemţu, G. (2003), Introducere în teoria asistenţei sociale, Editura
Polirom, Iaşi;
11.Nemţu, G. (2010), Ghidul asistentului social din administraţia publică
locală, Editura Universităţii George Bacovia, Bacău;
12.Nemţu, G. (2009), Grupuri deviante, Editura Performantica, Iaşi;
13. Nemţu,G. (2007), Practici în asistenţa socială Romania-
Germania, Polirom, Iaşi;
14. Nemţu, G. (2005) Asistenţa socială: studii şi aplicatii, Editura Polirom,
Iaşi;
15. Prelici V., Barbat C. (2007) Asistenţa socială in perspectiva integrării
Europene: Identitate şi procesualitate, Editura Universitatea de Vest,
Timişoara;
16. Legea nr. 47/2006 privind sistemul naţional de asistenţă socială;
17. Legea nr. 448/2006, republicata privind protecţia şi promovarea
drepturilor persoanelor cu handicap;
18. Legea nr. 272/2004 privind protecţia şi promovarea drepturilor
copilului;
19. Legea nr. 215/2001 a administraţiei publice locale, cu modificarile
ulterioare ;
20. Legea nr. 416/2001 privind venitul minim garantat cu modificarile
ulterioare;
21. Legea nr. 217/2003 pentru prevenirea şi combaterea violenţei în
familie;

- 78 -
- 79 -