Intervenţia propriu-zisă în cadrul managementului de caz Intervenţie şi revizuire - reprezintă cea de-a

şasea etapă a managementului de caz. Intervenţia se realizează în baza planului individualizat de

asistenţă elaborat cu implicarea actorilor echipei multidisciplinare, care este un grup de specialişti din
mai multe domenii, ce fac parte din reţeaua de servicii adresate copiilor, familiilor în situaţii de risc,
persoanelor adulte şi colaborează la soluţionarea situaţiilor de dificultate. Membrii ai echipei
multidisciplinare pot fi: medicul (asistentul medical), psihologul, poliţistul, pedagogul, preotul, voluntarii,
reprezentanţi ai ONG. Fiecare membru al echipei este în acelaşi timp şi reprezentantul unui serviciu,
astfel încît funcţionarea unei echipe multidisciplinare implică o intervenţie la nivel inter-instituţional.
Coordonarea inter-instituţională urmăreşte obţinerea unor informaţii relevante despre resursele şi
necesităţile beneficiarului şi ale mediului său din cadrul reţelei de servicii sociale. Deşi nu există o limită
de timp exactă pentru intervenţie, trebuie de străduit de a nu crea dependenţa beneficiarului de servicii.
Asistentul social va selecta metodele şi tehnicile de intervenţie şi de lucrul cu familia în funcţie de
specificul problemei, particularităţile individuale ale familiei, sistemul de valori al membrilor familiei etc.
Această etapă presupune implementarea planului individual de îngrijire. Implementarea măsurilor
prevăzute în planul individual de îngrijire ţine nemijlocit de responsabilul de caz. în situaţiile în care
unele măsuri nu pot fi implementate din diferite cauze, se recurge la revizuirea planului individual de
îngrijire.

- fiecare individ sau familie reprezintă un caz unic, de aceea ajutorul acordat trebuie să fie
personalizat şi adaptat la particularităţile situaţiei clientului;
- investigarea cazului trebuie să aibă în atenţie cunoaşterea aspectelor obiective şi
subiective ale problemei cu care se confruntă clientul;
- stabilirea diagnosticului psihosocial şi a planului de intervenţie trebuie să se centreze pe
interacţiunea persoană-situaţie-problemă, în sensul valorificării resurselor de care
dispune clientul şi cele aparţinând mediului social;
- acţiunea de intervenţie se bazează pe dinamica relaţiei asistent-client construită din
perspectiva următoarelor principii: autenticitate, acceptare necondiţionată, empatie,
respectarea autonomiei clientului, nondirectivitate, confidenţialitate;
- cadrul teoretic al intervenţiei psihosociale este reprezentat, în principal, de psihologia
freudiană şi post-freudiană a personalităţii şi se centrează pe cunoaşterea şi dezvoltarea
capacităţilor de adaptare şi rezolvare de probleme ale ego-ului (apud. Andree
Menthonnex, 1995: 67-70).

Aşadar, intervenţia psihosocială se centrează pe persoana clientului, pe adaptarea acestuia la situaţie şi

rezolvarea problemelor rezultate din interacţiunea persoană-situaţie.

2. Etapele procesului de interventie

În activitatea sa practică i în special în lucru cu fiecare caz în parte, un asistent social ș

profesionist trebuie să reu ească să răspundă la 5 întrebări de bază, care de fapt indică întregul
traseu ș al interven iei asisten iale. Acestea sunt: ț ț
1. Care este problema? Sesizarea cazului; Identificarea problemei; dinamica nevoi/probleme
2. Ce se întâmplă? Evaluarea iniţială: dinamica nevoi-probleme-resurse
3. Ce este de făcut? Planificarea intervenţiei; stabilirea obiectivelor şi activităţilor
4. Cum trebuie procedat? Strategia şi metodele de intervenţie
5. S-a făcut tot ceea ce trebuia? Monitorizarea constantă şi evaluarea finală/închiderea cazului
(Howe, 2001)
Aplicarea în practica asistenţială a metodei casework presupune parcurgerea traseului
investigaţie-diagnoză-tratament, concretizat în următoarele cinci etape:
1. Faza de întâlnire /sesizarea cazului - este prima interacţiune dintre asistentul social şi
potenţialul client, moment care marchează decizia începerii procesului de ajutorare şi care pune
bazele relaţiei de încredere. Această primă întâlnire se realizează fie din iniţiativa asistentului
social,fie la solicitarea unei autorităţi civile sau penale, fie la cererea clientului. Aceste situaţii
vor influienţa diferit evoluţia relaţiei asistent-client.
2. Faza studiului psihosocial/evaluarea ini ială ț - este etapa cunoaşterii persoanei sau/şi a
grupului familial, a situaţiei-problemă şi a interacţiunii lor. Studiul psihosocial nu este o simplă
colecţie de date, ci presupune, implicit, utilizarea unor tehnici de intervenţie precum: ventilaţia,
clarificarea, motivarea, autocunoaşterea clientului etc. Alături de acestea, asistentul social
apelează la metodele şi tehnicile clasice de investigare (observaţia, interviul, documentarea, teste
şi scale de măsurare a atitudinilor etc.) cu ajutorul cărora culege date referitoare la: situaţia
familială, materială şi de habitat; activitatea profesională şi pregătirea şcolară; factorii bio-
psihosociali (sănătate, experienţe trăite, atitudini, aspiraţii, roluri sociale etc.); elementele
semnificative ale istoriei individuale; relaţii interpersonale fundamentale şi secundare; factorii de
presiune şi cauzele lor probabile; experienţele problematice anterioare şi modul lor de
soluţionare, resursele şi limitele (constrângerile) clientului; identificarea problemei actuale şi
evaluarea preliminară a cauzelor ei (C. Bocancea & G.Neamţu, 1999: 108).
3. Faza diagnosticului psihosocial sau evaluarea complexă a situaţiei clientului/
planificarea intervenţiei - se bazează pe datele culese în faza studiului psihosocial şi presupune
sintetizarea, organizarea şi interpretarea acestora cu scopul de a formula corect (realist) problema
socială, obiectivele intervenţiei şi mijloacele adecvate pentru soluţionarea lor. Aspectele
metodologice legate de forma şi conţinutul unui diagnostic psihosocial au fost multă vreme
controversate. Astăzi, este aproape unanim acceptat faptul că un diagnostic descriptiv
(prezentarea factorilor implicaţi şi a simptomelor specifice) trebuie dublat de formularea unui
diagnostic etiologic (cauzal) care, având statut de ipoteză de lucru, corelează elementele
semnificative ale interacţiunii persoană-situaţie-problemă. Aşadar, diagnosticul psihosocial
presupune atât descrierea situaţiei clientului cât şi analiza şi interpretarea problemei acestuia,
antrenând în acest sens operaţionalizarea unor concepte şi teorii. Stabilirea diagnosticului este un
demers evaluativ cu caracter ipotetic, flexibil care admite reformulări şi evită etichetarea sau
stigmatizarea clientului.
În etapa diagnozei psihosociale, specialistul trebuie să aibă un răspuns clar la următoarele
întrebări: cine este clientul? ce tip de persoană/familie/grup sau comunitate este? care sunt
problemele? De când au apărut? Care sunt condiţiile (factorii) care au determinat, au favorizat
sau au precipitat apariţia şi evoluţia lor? Care este natura şi gravitatea disfuncţiei identificate?
Care este percepţia clientului asupra problemei? Cum este perceput de anturajul său? Care sunt
aşteptările, obiectivele şi resursele sale? Care sunt presiunile sociale exercitate asupra clientului?
Ce tip de schimbare este posibilă? Care sunt obiectivele imediate şi cele de perspectivă? Care
sunt mijloacele realizării lor? Care este pronosticul asistentului social asupra reuşitei intervenţiei
psihosociale, apreciate în funcţie de gravitatea problemei, de resursele clientului, ale anturajului
său şi ale serviciului social? (Andree Menthonnex, 1995: 106-108).
4. Elaborarea i punerea în ac iune a planului de intervenţie ș ț / Selectarea strategiei
şi metodelor de intervenţie - se bazează pe informaţiile detaliate cuprinse în raportul de
diagnostic
şi constă în precizarea a trei elemente principale: etapele, obiectivele şi mijloacele intervenţiei.
Procesul de asistare este eşalonat pe etape planificate pe anumite segmente temporale şi este
ghidat de obiective operaţionale (exprimate în termenii unor acţiuni concrete). Mijloacele
intervenţiei vizează atât resursele umane, materiale şi instituţionale implicate, cât şi opţiunile
metodologice ale asistentului social. Faza de realizare a planului sau intervenţia psihosocială
propriu-zisă constă în derularea acţiunilor programate şi aplicarea tehnicilor de intervenţie
adecvate, menţionând reacţiile clientului, modificările care au apărut, rezultatele obţinute etc.
Modul de a acţiona este la fel de important ca şi conţinutul acţiunii, cel dintâi aspect determinând
calitatea relaţiei asistent-client.
Asistentul social trebuie să aprecieze realist ce poate să facă pentru client şi cum să acţioneze, în
acest sens alegând tehnici de intervenţie directă şi indirectă.
5. Monitorizarea constantă şi evaluarea finală a cazului / Închiderea cazului–
Monitorizarea presupune ca asistentul social împreună cu beneficiarul să evalueze în mod
continuu succesul acţiunilor, pentru a urmări nivelul la care au fost atinse obiectivele.
Profesionistul este
responsabil pentru evidenţa cursului activităţii, măsurând validitatea, precizia şi eficienţa fiecărui
pas în acordarea de ajutor, pe măsură ce acest proces se desfăşoară. Iar momentul închiderii
cazului este unul important i chiar dacă cazul a fost solu ionat cu succes,beneficiarul trebuie să
tie că ”usa biroului asistentului social va rămâne mereu deschisă petru acesta în caz de
necesitate”.
Notă:
În practica asistenţei sociale, aceste etape se derulează în spirală (nu succesiv)şi permit
frecvente reîntoarceri la analiza cazului şi la etapele anterioare pentru clarificări şi adaptări.