UNIVERSITATEA ,,PETRE ANDREI’’ IAŞI

FACULTATEA ASISTENŢĂ SOCIALĂ

SI SOCIOLOGIE
SPECIALIZAREA ASISTENŢĂ SOCIALĂ

LUCRARE DE LICENŢĂ

Coordonator şiinţific :
Lect.univ.dr. POPESCU CĂTĂLIN

ABSOLVENT :
BARBU IULIA
 IAŞI
- 2013 -
UNIVERSITATEA ,,PETRE ANDREI’’ IAŞI
FACULTATEA ASISTENŢĂ SOCIALĂ
SI SOCIOLOGIE
SPECIALIZAREA ASISTENŢĂ SOCIALĂ

LUCRARE DE LICENŢĂ
cu tema :
,,DELINCVENŢA JUVENILĂ’’

Coordonator ştiinţific :
Lect.univ.dr. POPESCU CĂTĂLIN

ABSOLVENT :
BARBU IULIA

2
 IAŞI
- 2013 -
PLANUL LUCRĂRII

ARGUMENT ...............................................................................................................4

CAPITOLUL I. Concepte ale delincvenţei juvenile ...................................................7

I.1. Definirea conceptelor delincvenţei juvenile ........................................................................7

I.2. Criterii de definire a conceptelor delincvenţei juvenile .....................................................11

I.3. Factori psiho-sociali implicaţi în etiologia delincvenţei juvenile.......................................14

I.4. Trăsături caracteristice ale personalităţii delincvente ........................................................17

CAPITOLUL II. Teorii explicative ale delincvenţei juvenile ...................................26

II.1. Teoria ,,rezistenţei la frustrare’’ ......................................................................................29

II.2. Teoria ,,asocierilor diferenţiale’’......................................................................................30

II.3. Teoria ,,dezorganizării sociale’’........................................................................................31

II.4. Teoria ,,subculturilor delincvente’’ şi teoria ,,grupurilor de la marginea străzii’’...........32

II.5. Teoria ,,etichetării sociale’’ .............................................................................................35

II.6. Teoria învăţării sociale a agresiunii .................................................................................36

II.7. Teoria anomiei .................................................................................................................40

II.8. Teoria controlului social ..................................................................................................41

CAPITOLUL III. Studii de caz .................................................................................44

Concluzii .....................................................................................................................71

Bibliografie .................................................................................................................73

3
 ARGUMENT

În ultimele patru decenii, delincvenţa juvenilă a devenit una din problemele sociale
majore cu care s-a confruntat şi se confruntă, în continuare, cea mai mare parte din societǎţile
contemporane, atât cele dezvoltate economic, cât şi cele în curs de dezvoltare.
În toatǎ aceastǎ perioadǎ, interpretǎrile teoretice care considerau delincvenţa ca un
fenomen de interes marginal, caracteristic numai anumitor grupuri sau categorii sociale, au
fost abandonate, pentru a face loc unor abordări mai profunde şi mai realiste, în concordanţă
cu care delincvenţa juvenilă este interpretatǎ ca fiind o importantǎ problemǎ socialǎ
determinatǎ de alte probleme sociale, strâns legatǎ de modul în care îşi gestioneazǎ
comunitatea resursele, de procesele de educaţie şi de socializare, de modul în care
funcţioneazǎ diversele structuri şi instituţii sociale.
De la o abordare emoţionalǎ, bazatǎ pe modul în care publicul trateazǎ, de obicei
aceastǎ problema din cauza vârstei fragede a celor implicaţi, s-a trecut la o abordare mai
obiectivǎ, în cadrul cǎreia delincvenţa juvenilă a devenit una dintre manifestările care însoţesc
inevitabil probleme aşa cum sunt: sǎrǎcia, lipsa de resurse, privarea de şanse, marginalizarea,
anomia ş.a.
În pofida a numeroase programe de dezvoltare şi bunăstare, elaborate mai ales în vest,
delincvenţa juvenilă nu a dat semne semnificative de bunǎstare.
Dimpotrivǎ, în mai multe ţǎri dezvoltate economic, ea a atins, în ultimele decenii, cote
de-a dreptul alarmante.
Acesta este, de exemplu, cazul Statelor Unite ale Americii, Angliei, Suediei, dar şi a
altor ţǎri dezvoltate sau în curs de dezvoltare cum este România.
Studiile recent efectuate au arǎtat cǎ politicile economice, inclusiv programele de
bunăstare şi securitate sociale, nu determină efecte semnificative asupra delincvenţei juvenile,
dacǎ nu au un impact deplin asupra psihologiei şi culturii unei naţiuni.
Cu alte cuvinte, delictele minorilor sau tinerilor nu sunt determinate numai cauze
economice, dar şi de numeroase alte variabile psihologice şi culturale.
În lucrare sunt prezentate şi analizate disfuncţionalităţile mediului familial, grupurile
marginale, climatul psihosocial, discrepanţele de statut, mijloacele mass-media.

4
 Tineretul de astăzi nu poate fi privit ca fiind psihologiceşte identic cu cel de acum
câteva decenii.
Ca urmare, sistemul educaţional trebuie el însuşi sǎ se schimbe, sǎ evolueze,
adoptându-şi “modele” valorice şi normative, pentru a preveni distorsiunile şi conflictele în
socializarea moralǎ a tinerilor.
Cum este firesc, familia şi şcoala sunt considerate principalele instituţii pe umerii
cǎrora apasǎ cel mai mult răspunderea proiectǎrii şi coordonǎrii optime a procesului de
socializare şi activitatea acestor instituţii se transformă în factori favorizanţi ai
delincvenţei juvenile.
În edificarea unui sistem instituţionalizat adecvat de protecţie socialǎ a familiilor şi a
copiilor aflaţi în dificultate sau în situaţii de risc şi în crearea unor programe eficiente de
prevenire a delincvenţei juvenile, România trebuie sǎ-şi creeze sau sǎ-şi dinamizeze propriile
instituţii, învǎţând din eşecurile sau, dimpotrivǎ, succesele altor ţǎri.

Am decis să aleg acest subiect ca temă de licenţă, deoarece este o problemă socială ce
afectează un mare segment de populaţie şi se extinde simţitor, devenind o acţiune socială
nedorită ; un motiv în plus a fost faptul că cei vizaţi sunt segmentul delicat al societăţii,
adolescenţii.

Această lucrare îşi propune explicarea apariţiei problemei delincvenţei juvenile în

România, a cauzelor şi efectelor care rezultă în urma confruntării cu această problemă,
precum şi a consecinţelor cu care s-a confruntat şi se confruntă încă societatea noastră.

Un obiectiv general foarte important pe care l-am urmărit în documentarea şi

elaborarea acestei lucrări este identificarea factorilor care duc la apariţia comportamentelor
deviante la minori.

Delincvenţa juvenilă reprezintă un fenomen social complex, cauzele cele mai

frecvente ale acestui fenomen sunt : situaţia financiară precară a unor familii, deficienţe la
nivelul familiei (lipsa de supraveghere, necunoaşterea anturajului, lipsa legăturii cu şcoala),
mediul familial dezorganizat, prezenţa modelului infracţional în familie, tentaţiile tot mai
numeroase pe care societatea le oferă permanent, influenţarea de către persoanele majore,
convingerea greşită că „dacă eşti minor nu păţeşti nimic”, influenţa, de multe ori nefastă, a
grupului de prieteni, a „găştii”, tendinţa de bravură, de a fi „grozav”, „cool”, consumul de

5
alcool (inclusiv în familie), abandonul şcolar şi lipsa de ocupaţie a minorilor, vulnerabilitatea
victimelor (neglijenţa, starea de ebrietate, vârsta).

Un al doilea obiectiv general este identificarea unor măsuri de prevenire a delincvenţei

juvenile.

Prevenirea delincvenţei ar trebui să stea în centrul politicii de control al instituţiilor

specializate care trebuie să promoveze cu prioritate prevenirea prin educaţie la toate nivelele,
familial, şcolar, instituţional, mediu social, a surselor care generează delincvenţa juvenilă.

Alte măsuri sunt participarea tinerilor la politica şi procesele de prevenire a

delincvenţei prin implicarea acestora în serviciile comunitare, organizarea timpului liber al
tinerilor prin activităţi atractive şi accesibile la nivelul şcolii şi al cartierului, rezolvarea unor
probleme familiale prin măsuri de protecţie familială, suport financiar, suport juridic,
consiliere la nivelul şcolii prin programe mai bune de educaţie. Instituţiile însărcinate cu
supravegherea şi formarea noilor generaţii ar trebui să pună accent pe latura educativă,
preventivă, de dezvoltare şi stimulare a tinerilor.

Accentul rămâne în continuare asupra pedepsirii infracţiunii şi nu asupra reeducării şi

bunăstării copilului, serviciile de probaţiune aflându-se încă la început de drum.

6
 CAPITOLUL I
I.1. DEFINIREA CONCEPTELOR

Conceptul de "delincvenţă juvenilă" cuprinde două noţiuni distincte : conceptul de

"delincvenţă" şi cel de "juvenil".
Acest termen fiind o creaţie a doctrinei penale şi a teoriilor criminologice sau
sociologice în cercetările lor de a grupa o serie de infracţiuni în funcţie de criterii de vârstă,
consideră, în mod justificat, că faptele penale prezintă o serie de particularităţi determinate de
nivelul de maturitate biologică şi cu precădere mintală a subiectului activ al infracţiunii.
Din punct de vedere strict juridic, acest fenomen caracterizează încălcarea normelor
care reflectă cerinţele oricărei forme de convieţuire umană : limitarea libertăţii personale,
adaptarea adecvată la mediul social, concordanţa dintre atitudinile individuale şi cerinţele
sociale, respectarea interdicţiilor şi prescripţiilor normative.
De foarte multe ori, noţiunea de delincvenţă juvenilă se confundă cu cea de
criminalitate (infracţionalitate), apărând astfel existenţa unor ambiguităţi în utilizarea unor
termeni cum sunt : infracţiune, delict, delincvenţă.
În legătura cu acest aspect, Ion Pitulescu (2000, p.135) observa că în literatura anglo-
saxonă de specialitate, mai ales în cea nord-americană, termenul de "delincvenţă" a păstrat
semnificaţia sa originară (delinquency), care nu se confundă cu sfera şi conţinutul noţiunii de
criminalitate (criminality).
Crezând în posibilitatea introducerii şi generalizării termenului de "delincvenţă
juvenilă" în limba română cu intenţia de a nu asocia conotaţiile prea grave ale conceptului de
"criminalitate" cu faptele comise de minori, autorul întâlneşte adeseori în unele lucrări
referitoare la delincvenţa juvenilă, termenul de "predelincvenţă".
Termenul desemnează în mod nediferenţiat, fie situaţia minorului care, deşi a săvârşit
o faptă prevăzută de lege, nu răspunde totuşi penal din cauza vârstei, fie situaţia minorului
care are un comportament imoral, fără ca faptele respective să fie prevăzute de legea penală.
Se crede astfel că minorul respectiv este un delincvent potenţial, însă etichetarea
anticipată a unei conduite ca fiind premonitorie pentru un comportament infracţional viitor
este improprie.

7
 Eticheta "predelincvent" aplicată minorilor aflaţi "în pericol" de a comite fapte penale
datorită condiţiilor necorespunzătoare de mediu social şi unei ambianţe imorale care
favorizează sau pot induce comportamente deviante, creează posibilitatea ca aceştia să se
identifice cu eticheta şi statutul de delincvent potenţial şi să se comporte în viitor ca un
adevărat infractor.
Din cercetările efectuate de Banciu D., Rădulescu S. M. şi Voicu M. (1987, p. 86)
reiese ideea conform căreia, comportamentele predelincvente manifestate de anumiţi
adolescenţi nu reprezintă întotdeauna un preludiu al comportamentului delincvent, după cum
nici acesta nu reprezintă consecinţa firească a săvârşirii anterioare a unor acte predelincvente.
Tot ei consideră că predelincvenţa juvenilă este constituită dintr-o totalitate de
manifestări şi "delicte", mergând de la performanţe şcolare scăzute, indisciplină, absenteism,
până la forme mai grave cum ar fi : fuga de acasă, vagabondajul, agresiunile fizice.
La baza săvârşirii tuturor acestor acte şi manifestări se află însă deficienţele
socializării şi deficienţele proceselor de educaţie din mediul familial, şcolar şi social.
Considerăm că există legături foarte strânse între devianţa şcolară şi devianţa juvenilă,
precum şi legături puternice între furt şi agresiune, toxicomanie şi violenţă care duc la
concluzia că la anumiţi indivizi există o predispoziţie pentru devianţă, denumită de
cercetătorii care au studiat-o "înclinaţie pentru devianţă".
Adepţii teoriei controlului social explică cel mai bine înclinaţia pentru devianţă şi scot
în evidenţă trei tipuri de reacţii care pot declanşa mişcări care nu fac altceva decât să-l
îndepărteze pe adolescent din ce în ce mai mult de starea de normativitate, de conformism.
Aceasta tratează rolul deosebit al relaţiilor interpersonale în realizarea influenţei
asupra comportamentelor deviante.
Prima categorie de reacţii e specifică părinţilor unor delincvenţi cronici şi se manifestă
prin inconstanţă, aceştia pedepsind de regulă ce au tolerat frecvent, fiind de multe ori excesivi,
explodând de furie din senin, tratându-şi feroce copilul sau aplicându-i pedepse degradante.
Este un tip de reacţie nedrept, imprevizibil şi lipsit de măsură.
O altă modalitate de a reacţiona la devianţa juvenilă este toleranţa.
A se abţine, a accepta sau a suporta cu stoicism comportamentele condamnabile
înseamnă a le încuraja, pentru că niciodată un comportament deviant tolerat nu va dispărea de
la sine, iar delincvenţa este mai frecventă în mediile în care este acceptată sau nu este riguros
blamată.

8
 Al treilea tip de reacţie la devianţă este stigmatizarea, reacţie care are ca rezultat
exacerbarea devianţei, pentru că delincventului i se aplică măsuri de excludere din grupul
social.
Dacă dispreţul şi ostilitatea grupului de conformişti faţă de deviantul nonconformist
devin insuportabile, acesta din urma va începe să frecventeze grupurile de indivizi
nonconformişti, formându-se adevărate subculturi, adică grupuri care-şi formează propriul lor
sistem de norme şi în care capătă valoare tocmai ceea ce era dezaprobat de grupul de referinţă
din care au fost excluşi.
De aici, mai este foarte puţin până la delincvenţă deoarece stigmatizatul va fi
supraexpus influenţei subculturii deviante apoi, crezând despre sine că este sortit a fi ceea ce
se spune despre el de către grupul conformist, nu va mai avea puterea să reziste tentaţiilor şi
în final, fiind marginalizat şi stigmatizat, va scăpa complet de sub influenţa conformiştilor şi
nu se va mai teme de reproşurile lor.
Credem că devianţa şi marginalizarea sunt indisolubil legate între ele, deci,
comportamentul deviant îl împinge pe posesorul său spre marginile grupului conformist,
acolo unde presiunile pentru conformare la reguli de convieţuire sunt tot mai slabe, până la
dispariţia lor.
Considerăm că delincvenţa juvenilă, adică a minorilor între 14 şi 18 ani, care au
săvârşit cu discernământ o faptă care întruneşte elementele constitutive unei infracţiuni, face
parte din devianţa penală, iar devianţa penală este una dintre manifestările devianţei.
Minorii care comit fapte antisociale şi nu au discernământ, nu răspund penal, sunt
totuşi sancţionaţi, dar într-o formă mai blândă, pentru că ei nu sunt nici infractori înrăiţi, nici
elemente marginale irecuperabile, ci pur şi simplu copii în derivă, lipsiţi de beneficiile
educaţionale ale unui mediu familial favorabil şi care, datorită stilului educativ deficitar
al părinţilor şi eşecului procesului de socializare familială, au ajuns să săvârşească, mai mult
sau mai puţin ocazional, abateri de la normele de convieţuire socială.
Credem că aceşti minori sunt : cei care fură alimente pentru a-şi potoli foamea ; cei
care hoinăresc, vagabondează sau cerşesc pentru a scăpa de rigorile unui mediu familial
represiv şi lipsit de cele mai elementare responsabilităţi de subzistenţă şi protecţie ; acele
minore care, ademenite de promisiunile materiale ale unor adulţi iresponsabili şi lipsite de
orice discernământ al faptei comise ajung să fie sancţionate pentru prostituţie.
Ei nu sunt minori vinovaţi în mod conştient, ci minori prejudiciaţi ei înşişi şi care,
fiind victime ale unui proces de educaţie lipsit de valenţe morale, ajung să fie pedepsiţi pentru
greşelile propriilor lor părinţi şi educatori.

9
 Provenind dintr-un mediu familial dezorganizat, lipsit de resurse afective sau morale şi
caracterizat de un stil de educaţie carenţat fie prin sancţionări excesive, fie prin indiferenţă
totală manifestată faţă de problemele de viaţă ale minorului, acesta se îndreaptă spre anturaje
nefaste care-i oferă sentimentul eliberării şi dobândirea identităţii pierdute în familie.
În acest sens, fuga, vagabondajul nu mai trebuie considerate delicte sau conduite
aberante ce trebuie sancţionate, ci un fel de "aventură de eliberare", ca o soluţie de evaziune
dintr-un mediu perceput ca ostil.
Dar această evadare a minorului se face într-un univers şi mai lipsit de valenţe morale,
care oferă ocazii infracţionale tentante, cum ar fi, de exemplu, furtul.
Aceste acte deviante sau delincvente sunt dependente de stilurile educative
defectuoase, nu de structurile deficitare ale personalităţii.
Mai adaugăm că, delictul nu e numai cel care e incriminat strict de o lege, ci şi acel
comportament care poate fi supus susceptibilităţii în legătura cu intenţionalitatea, scopul
propus faţă de modul de acceptare şi legitimare socială. Comportamentul delincvent nu
presupune numai sancţiuni juridice, ci şi sancţiuni morale, cutumiare sau specifice unor
instituţii.
Marioara Petcu (1999, p. 59) consideră că trebuie să existe trei trăsături ale
comportamentului pentru ca acesta să poată fi numit delict :
1. comportamentul să aibă un caracter ilicit, adică să fie comisă o acţiune cu
caracter ilicit, imoral, ilegitim, ilegal, prin care să fie violate şi prejudiciate
anumite valori şi relaţii sociale ;
2. comportamentul să aibă caracter de vinovăţie, ceea ce înseamnă că acţiunea
comisă de o anumită persoană care acţionează deliberat, conştient şi
responsabil, să aibă răspundere penală ;
3. comportamentul să fie incriminat, fapta săvârşită să fie incriminată şi sancţionată de
legea penală.
Autoarea susţine că existenţa numai a unei singure trăsături duce la inexistenţa
delictului.

CONCEPT => INDICATORI => INDICATORI EMPIRICI

 societate  influenţă, control  familie, anturaj  În ce măsură influenţează şi

conduc la un comportament infracţional acţiunile întregii societăţi, a familiei,
anturajului minorului ?

10
  familie, şcoală  educaţie, ghidare, suport  minor delincvent  Vor avea oare o
pondere semnificativă în reabilitarea minorului delincvent educaţia oferită în familie,
modelele sociale pozitive şi suportul oferit de şcoală şi alte instituţii?

I.2. CRITERII DE DEFINIRE A DELINCVENŢEI JUVENILE

Definiţie :

Delincvenţa juvenilă include ansamblul comportamentelor şi faptelor antisociale ale

unor minori şi tineri care au ajuns la vârsta majoratului penal şi suferă o sancţiune penală.

Delincvenţa juvenilă este definită în funcţie de 2 criterii:

 Vârsta de la care minorii răspund penal.

 Tipul de sancţiuni şi pedepse aplicate acestora.

Vârsta majoratului penal

Ea diferă sensibil în funcţie de legislaţiile penale, dar în linii mari cuprinde vârsta 14-
18 ani.

Legislaţia română prevede 3 categorii de minori, în funcţie de vârsta răspunderii penale:

1. Minori mai mici de 14 ani, care comit fapte penale şi nu sunt sancţionaţi prin
pedepse penale deoarece există prezumţia că nu au discernământul faptelor comise
(chiar dacă faptele lor includ furturi, tâlhării, vătămări corporale), ei sunt sancţionaţi
în conformitate cu Legea “Copilul (minorul) aflat în dificultate”.
2. Minori între 14-16 ani, care răspund sau nu penal, pot fi sau nu sancţionaţi în funcţie
de existenţa sau inexistenţa discernământului stabilit prin expertiză medico-
psihiatrică.
3. Minori între 16-18 ani, care răspund penal la fel ca şi delincvenţii majori, dar
cuantumul pedepselor este diferit (putând depăşi ½ din cuantumul adulţilor şi
niciodată nu se dă pedeapsa cu viaţa).

Sistemul de sancţiuni şi pedepse

11
  extrem de variat, incluzând o slacă care începe cu cele mai blânde (mustrare,
plasament familial, custodie), continuând cu cele neprivative de libertate (muncă în
folosul comunităţii, probaţiune, eliberare condiţionată, reparaţia daunelor produse) şi
terminând cu cele privative de libertate (centrul de reeducare, penitenciar).

Actuala legislaţie românească consideră că faţă de minorul delincvent se pot lua

măsuri educative şi pedepse.

Măsuri educative:

 mustrarea;
 libertatea supravegheată (lăsarea minorului în familie cu interdicţia de a frecventa
anumite locuri sau a presta anumite ore de muncă în folosul comunităţii);
 internare în centrul de reeducare (Găieşti, Tg. Ocna, Tichileşti), sancţiune ce durează
până la majoratul civil (18 ani), dar instanţa poate suplimenta cu încă 2 ani;
 internare într-un centru medical educativ pentru minorii delincvenţi cu dificultăţi.

Pedepse:

 amenda penală;
 închisoarea (desfiinţată în anul 1977 şi reînfiinţată în 1992).

Factori de risc în apariţia comportamentului delincvent juvenil

 vârsta adolescenţei reprezintă o transformare fundamentală pentru orice tânăr şi când

se formează personalitatea acestuia; este perioada crizei de identitate, când tânărul
doreşte să nu mai fie copil, dar nu este acceptat nici ca adult ; se produce o schimbare
în sistemul de credinţe şi convingeri al tânărului.
 o perioadă de instabilitate emotivă şi comportamentală când tânărul încearcă să-şi
schimbe propriile raporturi în relaţiile cu adulţii ; perioada de “revoltă” împotriva
unor pattern-uri educative promovate de educatorii săi.

Există 3 procese care pot conduce la diminuarea acestor forme de criză juvenilă.
Socializarea – reprezintă procesul de transmitere, învăţare şi interiorizare de către tânăr a
valorilor şi normelor sociale realizate de către agenţii de socializare (familie, şcoală, grup
social, comunitate, societate).

12
 Psihosociologii consideră că prin socializare indivizii dobândesc o identitate culturală
proprie, învăţând practic cultura societăţii din care fac parte (valori, norme, obiceiuri, tradiţii,
ceremoniale, rituri, mituri, legende).

Socializarea este de 2 tipuri:

 Primară (realizată în familie, în care copilul învaţă principalele valori şi norme

sociale în urma unor situaţii morale, afective, cognitive, prin intermediul părinţilor.
 Secundară (realizată de către şcoală, grup de apartenenţă, biserică, comunitate etc.).

Apariţia unor disfuncţii ale acestor instituţii de socializare conduc la apariţia primelor
forme de devianţă juvenilă în care se includ o serie de fapte nesancţionate penal, dar care pot
constitui semnul devenirii unei cariere delincvente propriu-zise (fuga de acasă, vagabondaj,
absenteism şi abandon şcolar, furturi din casă, fumat, droguri etc.).

Faţă de aceste forme de devianţă există 2 pericole apărute din partea educatorilor:

 tendinţa de a ignora, diminua sau nega asemenea comportamente, considerându-le ca

pasagere, acidentale, întâmplătoare, însă neurmată de măsuri a acestora de educare şi
percepţie a minorului.
 tendinţa de supraevaluare a pericolului unor asemenea fapte deviante în care se
include copiii cu tulburări de personalitate, copiii aflaţi în pericol moral, cei
abandonaţi sau părăsiţi, motiv pentru care asemenea comportamente sunt aduse în
faţa justiţiei şi sancţionate ca atare. Este un fenomen de “inflaţie” şi exagerare penală
a comportamentului juvenil delincvent în care sunt mulţi pedepsiţi datorită erorilor de
educaţie a celor mari.

13
 I.3. FACTORI PSIHO - SOCIALI IMPLICAŢI ÎN ETIOLOGIA
DELINCVENŢEI JUVENILE

Delincvenţa juvenilă reprezintă ansamblul încălcărilor şi abaterilor tinerilor de la

normele de convieţuire socială şi se caracterizează printr-o serie de trăsături generale şi
comune, ceea ce implică pentru cercetători identificarea factorilor (cauzelor) şi a condiţiilor
care generează acte antisociale în rândul tinerilor şi adoptarea unor măsuri adecvate de
prevenire şi recuperare socială a acestora.
Suntem de acord cu autorii Rădulescu S.M. şi Banciu D. (1990, p. 67), care prezintă
foarte bine factorii psihologici şi sociali care sunt implicaţi în acest fenomen de delincvenţă
juvenilă şi susţin ideea conform căreia ea se caracterizează printr-o serie de trăsături şi note
specifice, distincte pentru o societate sau alta, care derivă atât din condiţiile socio-economice
şi culturale ale societăţii respective, cât şi din modalitatea de concepere, sancţionare şi tratare
a delictelor comise de adolescenţi şi tineri.
Majoritatea studiilor şi cercetărilor efectuate în diverse ţări au demonstrat că aceeaşi
structură socială şi culturală poate naşte atât comportamente normale, cât şi conduite deviante
şi delincvente în rândul tinerilor (aceştia nefiind identificaţi cu deficienţii mintali tineri),
acceptând ideea că apariţia manifestărilor antisociale juvenile nu poate fi înţeleasă şi explicată
în funcţie de un singur factor (societatea sau individul), ci în funcţie de un complex de factori
aflaţi în interacţiune reciprocă.
Factorii psihologici şi cei sociali sunt consideraţi la fel de importanţi, iar reducerea
fenomenului de delincvenţă juvenilă la o singură perspectivă de abordare sărăceşte şi
unilateralizează analiza etiologică.
Din această cauză, în evaluarea diferitelor manifestări delictuale ale tinerilor trebuie
ţinut cont de factorul "agresivitate" sau de cel de "frustrare", de instabilitate afectivă şi
comportamentală, precum şi de egocentrismul şi impulsivitatea ce caracterizează vârsta

14
adolescenţei, factori care influenţează, în mare măsură socializarea şi integrarea în societatea
adulţilor.
Psihologii pun accentul pe particularităţile psihice care se derulează la vârsta
adolescenţei şi scot în evidenţă rolul factorilor individuali, psihosomatici în adaptarea
tânărului la mediu.
Sociologii acordă un rol important elementelor cu caracter socio-cultural şi condiţiilor
vieţii sociale în general.
Din această perspectivă, delincvenţa juvenilă nu mai este privită ca o tulburare a
personalităţii sau o incapacitate a tânărului de a se adapta condiţiilor în care trăieşte, ci ca un
efect nemijlocit al deficienţelor şi disfuncţiilor structurii sociale, al conflictelor existente în
cadrul sistemului social.
Astfel, accentul este pus pe tensiunea existentă între conformitate şi devianţă,
schimbare şi stabilitate socială, conflict şi cooperare, delincvenţa juvenilă reprezentând o
formă de protest apolitic al tinerilor contra inegalităţilor şi barierelor sociale din societatea
adulţilor.
Delincvenţa este rezultatul unui număr mare şi variat de factori, iar delincvenţa
juvenilă, comportamentul deviant sau delincvent este acela pe care indivizii şi grupurile
sociale îl etichetează ca atare.
În acest context, al căutării factorilor psihologici şi sociali implicaţi în fenomenul de
delincvenţă juvenilă, Vasile Preda susţine ideea conform căreia în domeniul
comportamentului uman previziunea este strict probabilistică, datorită factorilor externi :
sociali, economici, culturali, socio-afectivi şi a factorilor interni : neuropsihici şi de
personalitate, concluzionând cu mărturisirea faptului că orice fenomen psihic este determinat
de acţiunea externă şi orice acţiune externă determină actul psihic precum şi actele
delictuoase.
Previziunea mai este strict probabilistică şi datorită caracterului dinamic al
interrelaţiilor dintre factorii externi şi cei interni.
Vasile Preda găseşte, ca şi Rădulescu S.M. şi Banciu D., că există două categorii de
factori cauzali ai delincvenţei juvenile :
• externi - identificaţi cu mediul în care trăieşte copilul ;
• interni - adică neuropsihici, studiaţi în interrelaţiile lor multiple.
Factorii interni ţin de potenţialităţile şi structura neuropsihică a copilului şi a tânărului,
de unele particularităţi ale personalităţii în formare, particularităţi care s-au format sub
influenţa factorilor externi, de mediu şi în primul rând sub influenţa familiei.

15
 Factorii externi sunt cei socio-culturali, economici, socio-afectivi, educaţionali din
cadrul micro-grupurilor şi macro-grupurilor umane în care trebuie să se integreze copilul.

Tehnici de neutralizare a delincvenţei juvenile

Cercetările psihosociologice efectuate în diverse ţări au evidenţiat faptul că

delincvenţii juvenili nu sunt persoane imorale, care comit delictul fără să regrete fapta, ci
dimpotrivă, ruşinea, culpabilitatea şi conştiinţa prejudiciului produs fac parte din descrierile
lor asupra delictului.
Ei oscilează de fapt într-o lume a convenţiilor sociale şi o lume a ilegalităţii sociale,
fiind într-o stare de “derivă”, descrisă de sociologul David Matza în “Delincvenţa ca derivă”.
Pentru acest motiv ei încearcă să-şi justifice sau să-şi raţionalizeze fapta comisă
apelând la una sau mai multe tehnici prin care “neutralizează” delictul comis.

1. negarea sau diminuarea propriei responsabilităţi prin care delincventul invocă o

serie de cauze externe, conjuncturale, circumstanţiale, care l-ar fi condus la
comiterea delictului (cartier defavorizat, sărăcie familială, violenţă parentală,
anturaj nefast);

2. negarea sau diminuarea răului făcut prin încercarea de redefinire şi recalificare a

faptelor produse. Prin aceasta minorul încearcă să demonstreze că deşi actul său
este ilegal, prejudiciile produse sunt minore (vandalismul este un tip de bravadă;
furt de maşini – împrumut; curse ilegale de maşini – un sport extrem);

3. negarea sau tăgăduirea victimei prin care se încearcă să demonstreze că victima

era la fel de vinovată ca şi agresorul şi că în definitiv îşi merita soarta (negustor
necinstit, barman escroc, profesor corupt).

4. acuzarea acuzatorilor. Situaţie în care în loc să-şi recunoască propriile fapte,

delincventul amendează şi condamnă comportamentul acelora care îl judecă
(poliţişti corupţi, magistraţi incorecţi, avocaţi părtinitori).

5. apelul sau supunerea faţă de legislaţii sau comandamente superioare prin care
delincvenţii îşi justifică fapta prin obligaţia pe care o avea faţă de anumite grupuri
religioase, organizaţii clandestine sau să respecte anumite coduri ale onoarei sau
ale lumii interlope.

16
 I.4. TRǍSǍTURI CARACTERISTICE ALE PERSONALITĂŢII
DELINCVENTE

Perspectiva psihologică a delincvenţei încearcă să explice în ce măsură individul

dispune de o capacitate intelectivă, afectivă, volitivă, capabilă să menţină un echilibru între
interesele, nevoile şi aspiraţiile sale şi mijloacele legitime de realizare a acestora.
Definirea delincvenţei din punct de vedere psihologic angajează personalitatea
individuală implicată în acte infracţionale cu accent, pentru unii autori, pe conceptul de
imaturitate socială, sub raportul intensităţii lor, ca şi caracteristici specifice delincvenţei.
Conceptul de insuficientă maturizare socială subliniază dificultăţile de integrare
socială, de conflict cu cerinţele unui anumit sistem valoric normativ, subliniind tulburări ale
structurării raporturilor sociale.
De pe aceste poziţii de abordare a delincvenţei sunt evidenţiate insuficienţa proceselor
de asimilare a cerinţelor şi normelor socio-culturale (deficit de socializare) şi insuficienţa
proceselor de acomodare la mediul social prin acte de conduite deviante.
Astfel, caracteristica fundamentală a acestor subiecţi este caracterul disonant al
maturizării sociale şi, deci, al dezvoltării personalităţii (V. Preda, 1998 p.3).
În cadrul acestei insuficiente maturizări se înregistrează decalaje de dezvoltare între
nivelul maturizării intelectuale, pe de o parte, şi nivelul dezvoltării afectiv-motivaţionale şi
caracterial-acţionale, pe de altă parte ; decalaje între dezvoltarea intelectuală şi dezvoltarea
judecăţilor şi sentimentelor morale (L. Kohlberg, 1976) sau atât o perturbare intelectuală, cât
şi o perturbare motivaţională şi caracterială.
De pe aceste poziţii, trăsăturile personalităţii delincvente se identifică cu instabilitatea
emotiv-acţională, inadaptare socială, căutarea satisfacţiei materiale sau morale prin infracţiune
şi duplicitatea comportamentului infractor.

17
 Instabilitatea emotiv-acţională este asociată conturării profilului personalităţii
delincvente.
Această caracteristică nu este ataşată exclusivist delincvenţilor, deoarece şi în rândul
comportamentului conformist pot apărea cazuri de instabilitate emotivă, dar la conformişti
comportamentul social pozitiv, reacţiile emotiv-active sunt preponderente, relativ stabile
având o dublă determinare, din ambianţă şi din sistemul de valori etico-sociale.
La aceştia, stabilitatea se manifestă la nivelul duratei reacţiilor reglate la nivel
conştient, voluntar, precum şi lipsa oscilaţiilor excesive şi în constanta reacţiilor.
În opoziţie cu conformiştii, delincvenţii, având o experienţă negativă a educaţiei
deficiente, deprinderi şi practici antisociale, sunt instabili emotiv-afectiv, cu reacţii
discontinue, salturi nemotivate de la o extremă la alta, inconstanţă în reacţii faţă de stimuli,
inconstanţă preponderent endogenă.
Instabilitatea emoţională s-a conturat ca o trăsătură esenţială a personalităţii,
insuficient maturizate a delincventului, la acest nivel evidenţiindu-se mai pregnant carenţele
dezvoltării personalităţii, traumatizările sale, decât la nivelul dimensiunii cognitive.
Inadaptarea socială, ca şi caracteristică a delincvenţilor, are drept cauză a insuficientei
maturizări sociale carenţele educative şi socio-afective din grupurile respective.
Anamneza evidenţiază, în majoritatea cazurilor, provenienţa din medii dezorganizate
(orfani, semiorfani, părinţi divorţaţi, părinţi infractori, alcoolici).
Educaţia care are ca efect canalizarea în sensul încadrării în normele sociale a
instinctelor omului, a proceselor de cunoaştere la copii, concomitent cu formele de conduită
adecvată, presupune şi formarea unor deprinderi utile şi trainice de pliere pe cerinţele vieţii
sociale.
De aici apare, ca o concluzie ce ţine de firesc, constatarea unor cercetări care
consideră ca punct de pornire al devianţei încălcarea voită a regulilor igienei elementare.
Reglarea urinării şi a defecării în primii ani ai copilăriei au, pe lângă semnificaţia
educaţiei igienice, şi una psihologică, de exersare a formelor superioare de inhibiţie
condiţionată.
Alimentarea organizată cu o ritmicitate a programului educă, pe de o parte, stăpânirea
nevoii de hrană, iar pe de altă parte realizarea normei regimului zilnic constituind astfel
primele elemente ale adaptării sociale.
Desprinderea de timpuriu, de încadrare pe linia socială sau de transgresare dincolo de
ea, este decisivă, deoarece în această perioadă se stabilesc legăturile temporale de bază.

18
 În acest interval, dacă nu sunt înlăturate atitudinile antisociale derivate din carenţele
influenţelor educative, prin acţiuni educative nuanţate, modelate pe situaţie, se stabilizează
deprinderi negative care actualizate în condiţii social-economice nefavorabile, pot genera
devianţă şi chiar infracţiune.
Carenţele educative se manifestă şi prin lipsa de stabilitate şi continuitate a
influenţelor educative.
Dacă în perioadele timpurii copilul are libertatea să vagabondeze, prin contextele de
grup în care se încadrează, prin modelele de leader la a căror imagine aderă, apare
posibilitatea parcurgerii evoluţiei infracţionale de la insignifiantele, micile hoţii, spre marile
furturi şi crime.
Vagabondajul ca formă concretă a inadaptării este şi o cale de adâncire şi fixare a
deprinderilor legate de inadaptare.
Vagabondajul înseamnă sustragerea tânărului de la influenţele educative familiale şi
posibila lui încadrare în bande de infractori.
Implicarea carenţelor educative pe linia insuficientei maturizări sociale a fost abordată
de R. Mucchielli în teoria disociabilităţii elaborată de el. După R. Mucchielli (1981)
disociabilitatea delincventului se exprimă prin următoarele:
• neacceptarea colectivităţii, a societăţii ;
• falsa percepţie socială a celor din jur ;
• lipsa anticipării şi evaluării adecvate a consecinţelor actelor comise ;
• respingerea rolului social acordat înainte de a deveni delincvent şi pe care i-l pretinde
colectivitatea.
Pe linia concluziilor disociabilităţii lui Mucchielli, autori ca V. Preda (1998, p. 34)
consideră că personalitatea dizarmonică la copii, în sens delincvenţial, apare în următoarele
cazuri :
• în absenţa unei învăţări necesare ;
• în condiţiile unei insuficiente interiorizări a normelor de conduită ;
• în condiţiile unei învăţări "pernicioase" ;
• în cazul unei învăţări ineficiente ;
• în condiţiile unei învăţări inaccesibile.
Căutarea satisfacţiei materiale sau morale prin infracţiune se încadrează într-o acţiune
nocivă societăţii, de inadaptare socială. Sub raport psihologic este o reacţie atipică,
caracteristică delincvenţilor prin căutarea folosului material şi moral pe care-l aduce.

19
 Caracterul de insuficientă maturitate psihică derivă din faptul că diferiţi excitanţi din
mediul ambiant exercită asupra delincvenţilor o stimulare cu mult mai mare decât la ceilalţi
indivizi.
Stimularea excesivă provine atât din sensibilitatea deosebită a infractorului cât şi din
forţa specifică a stimulului, în condiţiile în care lipsesc inhibiţiile pe linie socială.
Lipsa de frâu, de cenzură morală, este considerată de mulţi cercetători o caracteristică
a infractorului.
Lipsa de inhibiţie socială trebuie înţeleasă ca o rezultantă a formării intereselor în
direcţie antisocială.
Duplicitatea comportamentului infractor, considerată ca trăsătură a personalităţii
delincventului, apare ca o a doua natură, dând artificialitate întregului sau comportament.
Individul infractor, conştient de caracterul antisocial, distructiv al acţiunilor sale,
lucrează în taină, observă, plănuieşte, se fereşte de controlul oamenilor şi în special al
autorităţilor.
Pentru infractor devine obsesivă strădania de a acţiona în maniera în care să nu fie
descoperit.
Această încordare, tensiune, face ca în actul infracţional să se strecoare o eroare, o
lacună, care îl poate trăda.
Faptul este cunoscut de ambele părţi (de anchetator şi de infractor) şi această
cunoaştere măreşte pentru delincvent tensiunea dominantei defensive, determinând-o să
devină inhibitoare în momentele cele mai decisive ale infracţiunii.
Frica dominantă devine "paralizantă", inhibând instanţa corticală, în funcţionarea
căreia se vor ivi hiatusuri, greşeli care-l pot trăda.
Cunoscuta atitudine de reîntoarcere la locul infracţiunii se pare că se explică prin
fenomenul de amnezie postinfracţională, generată de emoţia trăită în momentul infracţional,
de solicitare a nivelului subcortical.
Derularea în momentul postinfracţional a firului acţiunii săvârşite conştientizează
lacunele de memorie, fapt care, alături de acţiunea puternică a dominantei defensive, măreşte
neliniştea generală.
Apare un sentiment de nesiguranţă, deoarece nu-şi aminteşte dacă totul a fost pus la
punct, dacă nu a comis o greşeală fatală care să-l trădeze.
Impulsul imperativ de reîntoarcere la locul infracţiunii, căreia de cele mai multe ori,
când îi dă curs, îi poate fi fatal.

20
 Acuitatea dominantei defensive este atât de puternică încât uneori depăşeşte în forţă
instinctul de conservare şi infractorul se automutilează pentru a-şi asigura imunitatea.
Exemplul se referă şi la cazul de mutilare la mâini, pentru a-şi şterge posibila
identificare după amprentele digitale.
În timpul când nu comite infracţiunea, poate juca rolul omului cinstit, cu preocupări
îndepărtate de specificul infracţiunii, pentru ca în taină să plănuiască şi să acţioneze.
Tăinuirea, pentru infractor, devine o necesitate şi îi formează deprinderi specifice care
servesc acest scop.
La nivelul descifrării mecanismelor interne ale conturării personalităţii delincvente
sunt implicate mobilurile, motivaţiile, scopurile activităţilor delictuale.
Pe linia acestor abordări psihologice stă determinarea cauzală a delincvenţei, în
condiţiile resimţirii decalajului între cerinţe şi posibilităţi.
Decalajul este resimţit tensional şi, în consecinţă, apar blocaje, frustrări, ca implicări
emoţionale ale privaţiunii.
Unii autori emit ipoteza că toate frustrările creează o instigare internă sau
motivaţională la agresiune.
Pe acest palier al abordării psihice, tendinţele infracţionale, susţine Mira Y. Lopez,
sunt localizate în individ de la naştere, dat fiind că ei încearcă să-şi satisfacă nevoile vitale
fără să ţină cont de prejudiciul adus mediului înconjurător.
Numai acţiunea în timp a educaţiei este cea care îl învaţă că manifestarea sa
comportamentală trebuie să fie rezultatul unui compromis, al unei tranzacţii între satisfacerea
nevoilor sale şi aceea a nevoilor altuia.
El învaţă prin educaţie, subliniază autorul, să se adapteze la anumite norme impuse de
societate şi să-şi satisfacă trebuinţele, necesităţile, de maniera în care nu intră în conflict cu
societatea.
Această învăţătură, transmisă prin actul educaţional, este condiţionată de mai mulţi
factori, cum sunt : mediul în care se realizează influenţa educativă, modalitatea utilizată,
capacitatea de discernământ a subiectului sau intensitatea instinctelor sale.
Mira Y Lopez afirmă că, în măsura în care la un subiect energia tendinţei spre acţiune
va depăşi limitele între care satisfacerea va fi socialmente acceptată, va avea loc intrarea
subiectului în câmpul acţiunii infracţionale.
Primei categorii de nevoi îi corespund tendinţele posesive şi defensive cu
corespondent în comportamentul delincvent de furt, crimă, neglijenţă, iar celei de a doua
categorii îi sunt caracteristice infracţiunile sexuale.

21
 Atunci când elementul raţional intervine, interpunându-se între sentiment şi acţiune,
are loc un proces de sublimare, iar motivele, "în loc să se declanşeze pe linia infracţiunii de
furt, crimă, viol, neglijenţă, declanşează aşa-numitele infracţiuni derivate’’.
De la furt, trecând prin escrocherie, furtişag, se ajunge la infracţiunea derivată de
plagiat.
De la crimă, la agresiune, injurie, calomnie, pâna la critica aspră’’. Dacă sublimarea se
accentuează, tendinţele infracţionale prin tehnica derivării, susţine autorul, sunt înlocuite cu
trăsături caracterologice tolerate de legi.
Demn de reţinut în această tehnică reducţionistă graduală, de derivare prin procedeul
sublimării din motive primare ale infracţionismului, până la trăsături caracterologice tolerate
de legi, este valoarea influenţelor educative.
În funcţie de direcţia sursei motivaţionale a delincvenţei s-au conturat motive exogene
- extrinseci ale infracţionalităţii şi motive endogene - intrinseci.
Motivele exogene îşi au sursa în influenţa socială, ambientală exercitată asupra
individului.
Unele din motivele exogene, în funcţie de etapa socio-politică istorică a unei
civilizaţii, pot fi legale şi tot ele, într-un alt context social-politic, pot fi generatoare de
comportament infracţional.
De exemplu, susţinerea şi propagarea după al doilea război mondial în unele ţări
democratice a unei ideologii comuniste a fost considerată infracţiune, pe când aceeaşi
ideologie a fost ridicată la rang de ordine socială în ţările socialiste europene.
În acelaşi timp, în ţările socialiste, propagarea ideilor capitaliste era considerată
infracţiune, încălcare a ordinii politice de stat.
Tot aici se pot include şi aşa-zisele motive altruiste care duc pe individ spre
infracţiune, cu scopul de a realiza un beneficiu pentru un terţ (persoană sau ideal). Găsim
acest tip de infracţiuni la spioni, sau în actele unor "răzbunători" care se consideră drept
exponenţi ai dreptăţii.
În sfârşit, printre factorii infractogeni exogeni, putem insera şi unele influenţe ale
"opiniei publice", susceptibile de a acţiona asupra individului, până ce acesta, în anumite
situaţii, devine un delincvent.
Cazul tipic este cel al adulterului în care cel înşelat, sub acţiunea judecăţilor, a
evaluărilor emise de opinia publică, comite infracţiunea de sancţionare a adulterului din
necesitatea de a fi, în atitudinea pe care o ia, în consens cu ceea ce opinia publică aşteaptă de

22
la el ("spălarea onoarei", ca şi cum onoarea ar putea fi afectată de comportamentul delincvent
al altuia).
Categoria motivelor endogene - intrinseci ca generatoare de infracţiuni îşi au sursa în
"interioritatea fiinţei umane".
Violenţa, intensitatea puternică a reacţiilor emoţionale primare (frica, mânia, atracţia
sexuală posesivă puternică) poate face ineficientă acţiunea de inhibare, de reprimare, de
derivare sau de sublimare socială şi poate să antreneze numeroşi subiecţi spre cele trei
domenii mari ale infracţionismului : infracţiuni contra integrităţii fizice individuale,
infracţiuni contra integrităţii psihice individuale, infracţiuni împotriva obiectelor, conceptelor
şi valorilor sociale.
Deci, în funcţie de tipul de infracţiune, care va fi crimă, viol, furt, originea endogenă a
motivaţiei va fi mai mult sau mai puţin clară.
La baza infracţiunilor a căror motivaţie este endogenă, Mira Y Lopez situează:
- violenţa excesivă a mecanismelor instructivo-emoţionale primare ;
- marea slăbiciune a mecanismelor de inhibiţie, care asigură condiţionarea reflexă negativă
a infracţiunilor ;
- interferarea primilor doi factori.
Harold Linder, un autor care s-a ocupat de problema motivaţiei implicate în
delincvenţă, susţine că înţelegerea şi tratarea "criminozei" (crimei reale) constă într-o
apreciere corectă a "motivelor predispozante", care îl dirijează pe individ spre un
comportament delictogen, pe de o parte, iar pe de altă parte, spre "factorii de precipitare"
(ambientali) ce instigă şi declanşează crimele, oferind mijloacele prin care ea se perpetuează.
De pe poziţiile personalităţii la nivelul implicării unei anumite intensităţi a trăsăturilor
de personalitate ca şi caracteristică specifică persoanelor delincvente se vorbeşte de o
imaturitate intelectivă şi afectivă.
Imaturitatea intelectuală nu trebuie înţeleasă ca fiind identică cu un coeficient de
inteligenţă (QI) scăzut.
Imaturitatea intelectuală înseamnă o capacitate scăzută de a stabili un raport raţional
între pierderi şi câştiguri în proiectarea şi efectuarea unui act infracţional.
Această abordare este studiată de P. Coslin (1976) care arată că infractorul, în actul
deviant pe care-l desfăşoară, trebuie să analizeze bine câştigurile şi sancţiunile scontate luând
în considerare şi pragurile de toleranţă socială.

23
 Ca regulă generală, diferitele tipuri de delict se găsesc în raport cu nivelele intelectuale
diferite : astfel, escrocii sunt adesea mai inteligenţi ca simpli hoţi, aceştia din urmă mai
inteligenţi decât cei acuzaţi pentru răniri si loviri (Murchinson).
Dar mai importantă este capacitatea de judecată abstractă a individului decât nivelul
său intelectual ; de capacitatea de abstractizare va depinde judecata morală.
Aşa se explică faptul că la copii există o predispoziţie pentru delincvenţă prin
ignorarea sau neînţelegerea responsabilităţii morale.
Persistenţa acestui factor în timpul tinereţii sau vârstei adulte, explică multe delicte.
O relaţie esenţială între comportamentul antisocial şi unele trăsături psihologice ale
personalităţii de anumite intensităţi, a creionat G. Cânepa, în următoarea prezentare statistică :
- impulsivitate mărită prezentă la 68% dintre delincvenţii eşantionului examinat ;
- indiferenţă afectivă la 27% ;
- egocentrism la 41% ;
- agresivitate la 72% ;
- tendinţe de opoziţie la 46% ;
- scepticism la 50%.
La toate aceste prezentări procentuale, în tabloul personalităţii delincventului, autorul
mai cuprinde :
- tendinţa de a percepe realitatea într-un mod deformat, considerând pe ceilalţi ca fiind
duşmani, nimeni neoferindu-i ajutor, că în viaţă totul se petrece conform regulii "baftei" sau
"ghinionului";
- prezenţa indeciziilor şi incertitudinilor interioare ;
- lipsa capacităţii de a se autoaprecia realist, precum şi tendinţa de a ascunde, camufla,
propria personalitate.
O mare valoare reglatoare au principiile de dreptate, reciprocitate şi egalitate a
drepturilor umane, respectul pentru demnitatea fiinţei umane.
Caracteristicile fundamentale ale moralei autonome şi ale libertăţii morale sunt :
independenţa morală şi raţionalitatea actelor comportamentale, altruismul şi responsabilitatea
morală care se întrepătrund optim.
La L. Kohlbeg fiecare pas din dezvoltarea substructurilor integrative cognitiv - afectiv
- atitudinale este o organizare psihică mai complexă decât etapa anterioară, fiecare fiind o
organizare psihică care ia în considerare conţinutul etapei precedente, la care adaugă în etapa
actuală noi distincţii şi evaluări de factură cognitiv - afectivă - atitudinală într-o structură mai
comprehensivă şi mai echilibrată.

24
 Cazurile de abatere de la normă se reflectă ca o "mustrare de conştiinţă" fiind trăită
autopunitiv.
Apare în această situaţie nevoia echilibrului moral al personalităţii, menţinerea
echilibrului devenind condiţie a optimei funcţionări şi a realizării sentimentului integrării
sociale.
Echilibrul moral comportă un indice de toleranţă faţă de oscilaţiile şi diferenţele
individuale.
Când amplitudinea oscilaţiei atinge valori foarte mari, cu o tensiune interioară ridicată,
greu de suportat, trebuinţa echilibrului moral tinde să fie satisfăcută împotriva voinţei
subiectului de a o reprima.
"Criza" de conştiinţă morală este o stare dramatică a personalităţii care, dacă nu se
rezolvă, poate degenera în tulburări psihopatologice.
Motivele morale corelează strâns cu motivele integrării sociale. Motivaţia
homeostaziei psihosociale este legată de conservarea condiţiei sociale a omului.
La un tânăr, controlul social devine autocontrol prin înţelegerea şi conştientizarea
exigenţelor normative.

25
 CAPITOLUL II
TEORII EXPLICATIVE ALE DELINCVENŢEI JUVENILE

Există o multitudine de teorii care încearcă să explice fenomenul delincvenţei dar, din
păcate, acestea sunt cel mai adesea abordări doar din perspectiva unei singure discipline.
Rădulescu S.M. şi Banciu D.(1990, p. 32) consideră că delincvenţa juvenilă a fost şi
continuă să fie analizată în mod diferenţiat de la o societate la alta, fiind elaborate numeroase
teze, orientări, paradigme şi teorii explicative, unele excluzându-se, altele completându-se
reciproc, însă toate urmărind identificarea şi evaluarea cauzelor şi a mecanismelor de bază
care determină producerea unor fapte şi manifestări cu caracter penal în rândul tinerilor.
Fenomenul de delincvenţă juvenilă are o serie de condiţionări şi determinări cauzale
multiple şi din această cauză, în cadrul diferitelor abordări intervin multiple definiţii şi
explicaţii aparţinând mai multor discipline ştiinţifice, fiecare dintre ele valorizând o anumită
perspectivă teoretică, motiv pentru care există foarte multe tentative şi modele etiologice în
acest domeniu.
În continuare le vom enumera numai pe cele mai reprezentative :
a. teorii care dau o importanţă deosebită cauzelor individuale, psihologice, considerând că
manifestările delincvente ale tinerilor îşi au originea în comportamentul individual.
Acestea se întemeiază pe constatarea că unii tineri devianţi sau delincvenţi se
caracterizează prin tulburări de personalitate sau prin mentalităţi specifice vârstei adolescenţei
concretizate în adoptarea unor atitudini de negare a valorilor şi normelor recunoscute de
societatea adulţilor şi din acest motiv, perspectiva devianţei comportamentale consideră că

26
actele şi delictele sancţionate penal sunt comise, cu predilecţie, de tineri deficienţi care
violează normele sociale şi juridice, neavând capacitatea de a li se supune şi de a le respecta.
Dar se recunoaşte totuşi faptul că "predispoziţia" spre devianţă a tânărului este
dependentă în mare măsură de contextul socio-economic şi cultural în care acesta trăieşte, de
carenţele morale în familie, de condiţiile dificile de muncă şi viaţă, de sentimentele de
anxietate şi frustrare afectivă.
Din această perspectivă, delincvenţa juvenilă e definită ca fiind rezultatul unui conflict
de abatere între tânăr şi anturajul său, conflict datorat unor trăsături psihice caracteristice
vârstei adolescenţei (egocentrism, impulsivitate, agresivitate).
Soluţia prevenirii acestor delicte comise de tineri trebuie căutată la nivel individual şi
microsocial (familia), fie prin ameliorarea tensiunilor interpersonale, fie prin frânarea
evoluţiei negative a unor factori de grup ;
b. teorii care consideră delincvenţa juvenilă o consecinţă directă a dezorganizării sociale
implicate în procesele de schimbare şi dezvoltare.
Cauza primară a delictelor juvenile o găsesc în consecinţele negative şi conflictuale
generate de perioade de criză şi instabilitate economică, mobilitate teritorială şi socială a
populaţiilor.
Totuşi această teorie ignoră variabilele culturale care pot influenţa intensitatea
delincvenţei juvenile în anumite zone şi arii urbane şi nu explică de ce o serie de tineri
proveniţi din aceleaşi locuri de rezidenţă nu devin delincvenţi ;
c. teorii conform cărora delincvenţa juvenilă constituie un efect nemijlocit al
conflictelor normative între diferite categorii de tineri şi obstrucţiile
organizaţionale de a avea acces la status, putere şi bogăţie.
Acestea antrenează neînţelegeri între tineri privind utilizarea optimă a normelor
sociale, apărând astfel un conflict puternic între scopurile sociale dezirabile şi mijloacele
legitime de a le realiza.
Vom expune pe scurt câteva din teoriile biologice, psihologice şi sociologice mai
importante.
Teorii biologice
Ele stabilesc corelaţii de determinare între anumite particularităţi bio-fizico-
antropologice şi moduri de comportament criminal.
Dintre acestea amintim teoria constituţiei predispozant delincvenţiale, teoria
endocrinologică a criminalităţii, teoria stării de pericol, teoria criminologiei clinice, teoria
cromozomială.

27
 Dintre acestea vom vorbi despre teoria constituţiei predispozant delincvenţiale a lui
Cesare Lombrosso.
Acesta afirmă că descendenţii persoanelor vicioase sau criminale ajung la rândul lor
viciaţi şi/sau infractori prin degenerescenţă (adică involuţie pe scara genetică), născându-se cu
tendinţe şi deprinderi criminale.
Teoriile biologice şi cercetările întreprinse în baza lor nu au putut demonstra în mod
convingător influenţa factorilor ereditari în determinarea unor comportamente deviante sau
delincvente.

Teorii psihologice
Perspectiva psihologică asupra delincvenţei apare ca o necesitate de întregire a
abordării normativelor juridice şi a dimensiunii sociale a delictului, cu implicarea profundă şi
complexă a individualităţii infractorilor, a rolului personalităţii individului delincvent şi
nondelincvent.
Punctul de vedere psihologic vizează omul concret, cum există şi acţionează în mediul
ambiant, cum se percepe şi se evaluează pe sine ca o răsfrângere a imaginii celorlalţi despre
sine percepută şi reverberată la nivelul interiorităţii sale.
Astfel anturat, orice proces psihic se supune determinismului probabilist aplicat în
psihologie, pe baza căruia, orice fenomen psihic este determinat, în ultimă instanţă, de
acţiunea externă mediată de condiţiile interne (însuşiri, stări, activitate psihică supusă acestor
acţiuni).
Este vorba de acea totalitate funcţională dintre personalitate şi mediu, subliniată de
Klinberg, care o dată cu modificarea unui determinant se soldează cu modificări la nivelul
totalităţii funcţionale.
Perspectiva psihologică a delincvenţei încearcă să explice în ce măsură individul
dispune de o capacitate intelectivă, afectivă, volitivă, capabilă să menţină un echilibru între
interesele, nevoile şi aspiraţiile sale şi mijloacele legitime de realizare a acestora.
Definirea delincvenţei din punct de vedere psihologic angajează personalitatea
individuală implicată în acte infracţionale cu accent, pentru unii autori, pe conceptul de
imaturitate socială, sub raportul intensităţii lor, ca şi caracteristici specifice delincvenţei.
Deşi nu ignoră influenţele mediului social, în special a celui familial, teoriile
psihologice pun accentul pe rolul trăsăturilor de personalitate în determinarea tendinţelor
delincvente.

28
 Aceasta datorită faptului că, întrucât delincvenţa este o formă de conduită, ea depinde
existenţial de personalitatea delincventului.
Dintre aceste teorii amintim : teoria personalităţii criminale, teoriile de rezistenţă la
frustrare (teoria frustraţiei sociale, teoria rezistenţei la frustrare, disonanţa cognitivă şi
afectivă), teoria învăţării sociale a agresiunii, teoria psihanalitică.
Teoria personalităţii criminale a lui Jean Pinatel susţine existenţa unui nucleu
criminal ce cuprinde aptitudini fizice şi intelectuale specifice criminalului.
Acesta se plasează în sfera patologicului.
Tipul de intervenţie este cel medical.
Caracteristicile personalităţii delincvente după Pinatel sunt : indiferenţa afectivă,
agresivitatea.
În orice domeniu, acţiunea profesionistului trebuie să aibă la bază înţelegerea
fenomenelor asupra cărora acţionează.
Această înţelegere presupune nu doar cunoaşterea cauzelor şi a factorilor favorizanţi ci
şi a teoriilor existente.
Teoria este cea care construieşte imaginea unui întreg coerent şi îl integrează în
ansamblul unitar al cunoaşterii.
În consecinţă, teoria generează cercetări empirice, care o vor îmbogăţi în relevanţă.

II.1.Teoria "rezistenţei la frustrare"

Această teorie încearcă să concilieze punctul de vedere psihologic cu cel sociologic şi
este elaborată de W. C. Reckless.
Acest model de abordare a delincvenţei juvenile are ca fundament conceptual
"structura interioară" a individului, care poate fi caracterizat ca un adevărat "scut de
rezistenţă" împotriva abaterilor de la normele sociale şi a demoralizării.
Există o structură socială externă şi o structură psihică interioară, care acţionează ca
mecanisme de protecţie în calea frustrării şi a agresivităţii tânărului. Structura sau "rezistenţa"
externă este alcătuită din grupurile sociale la care tânărul participă şi este socializat (familie,
vecinătate, rude, prieteni) şi care oferă posibilitatea dobândirii unui status, asigurarea unor
mijloace legitime de realizare a scopurilor, sentimentul identificării cu grupul.
În schimb, structura sau "rezistenţa" interioară asigură tânărului conştiinţa identităţii
de sine şi imaginii despre sine în raport cu alte persoane sau grupuri, convingerea orientării
spre scopuri dezirabile şi toleranţa la frustrare.

29
 Dacă unul sau mai multe componente ale celor două structuri lipsesc, tânărul este
predispus să devieze de la normele de convieţuire socială, comiţând acte cu caracter
delincvent.
Starea de frustrare poate apărea ori de câte ori tânărul se confruntă cu un obstacol sau
o barieră socială, care îl împiedică să-şi satisfacă interesele şi scopurile personale.
Ea se manifestă printr-o tensiune afectivă sporită, care îl poate conduce pe tânăr la
desfăşurarea unor activităţi deviante, prin utilizarea unor mijloace ilicite.
Existenţa familiilor caracterizate prin fenomene dizarmonice, tensionale şi în care
anxietatea şi lipsa de siguranţă, create de perturbarea relaţiilor copilului cu părinţii sau de
conflictele între părinţi, favorizează apariţia stărilor de mânie şi violenţă, ca şi manifestări de
instabilitate şi impulsivitate.
Aceste disfuncţii se accentuează în familiile în care există părinţi alcoolici sau cu
antecedente penale pentru comiterea unor fapte grave, între care se manifestă conflicte
puternice ce afectează ambianţa căminului, conducând la apariţia unor stări de violenţă şi
agresivitate în rândul copiilor.
Inadaptarea şi agresivitatea copilului reprezintă efectul mai multor factori, dar acestea
nu implică neapărat devianţa, ci sunt doar surse potenţiale ale ei.
Ele evoluează spre devianţă numai atunci când tânărul realizează că atât atitudinea cât
şi comportamentul său nu sunt acceptate de către societate şi va începe să respingă şi să
conteste modelele convenţional tradiţionale prin părăsirea şi abandonarea mediului familial
sau şcolar, se va integra în grupuri de referinţă care îi vor asigura suportul emoţional şi
securitatea afectivă, indiferent prin ce mijloace de reuşită.
O mare parte a delictelor comise de tineri se datorează perturbării relaţiilor
interpersonale (mai ales afective) dintre adolescent şi mediul său social, mai exact,
neconcordanţei dintre particularităţile individuale şi de vârstă ale acestuia şi caracteristicile
unui mediu social inadecvat sau nepregătit să le facă faţă.

II.2. Teoria "asocierilor diferenţiale"

Teoria este elaborată de sociologul şi criminologul E. R. Sutherland care consideră
comportamentul delincvent ca fiind alcătuit din "elementele care intră în joc în momentul
comiterii faptei", adică circumstanţele şi împrejurările socio-economice şi culturale, cât şi din
"elementele care au influenţat anterior viaţa delincventului", numită şi anamneza socială.
În viaţa de zi cu zi indivizii se confruntă cu modele pozitive (conformiste) şi negative
(nonconformiste) de comportament şi conduită care nu se transmit nici pe cale ereditară, nici

30
nu se imită, ci se învaţă în cadrul proceselor de comunicare şi relaţionare socială dintre
indivizi şi diverse grupuri.
Ataşarea sau asocierea unui individ la unul sau la altul dintre cele două grupuri -
conformiste (nondelincvente) sau nonconformiste (delincvente) reprezintă momentul cel mai
important de care depinde evoluţia ulterioară a carierei individului.
Astfel, acei indivizi care se vor asocia grupurilor care respectă regulile legale,
nevenind în contact cu modele criminale, se vor adapta mai uşor în societatea bazată pe
consens, evitând parcurgerea unei cariere delincvente.
Indivizii care devin delincvenţi sunt confruntaţi mai mult cu modele criminale
aparţinând acelor grupuri care nu acceptă, nu recunosc sau nu respectă normele legale.
Deci, evoluţia spre delincvenţă, apărută prin "asociaţie" cu modele criminale, nu se
deosebeşte printr-un simplu proces de comunicare sau imitaţie, ci prin învăţarea şi
experimentarea tehnicilor şi procedeelor de comitere a delictelor.
Comportamentul delincvent se învaţă ca orice tip de comportament prin intermediul
socializării, individul preluând modele şi norme care induc o serie de atitudini, deprinderi şi
comportamente negative.
Această teorie poate fi explicată având în vedere faptul că pe parcursul socializării
treptate, chiar dacă tinerii asimilează şi interiorizează exigenţele şi interdicţiile sociale
transmise de familie şi şcoală, ei pot învăţa anumite comportamente nonconformiste şi
deviante în cadrul grupurilor stradale sau de prieteni.
În studierea etiologiei delincvenţei juvenile trebuie să se ţină seama de caracteristicile
socializatoare ale mediului familial sau social, care, în anumite cazuri pot deveni adevărate
"canale" de transmitere a unor comportamente negative în rândul adolescenţilor.

II.3. Teoria "dezorganizării sociale"

Elaborate de şcoala de la Chicago care se confruntă cu o criminalitate în floare apărută
în societatea americană interbelică, ipotezele şi paradigmele acestei teorii încearcă să
surprindă influenţa proceselor de schimbare şi dezvoltare, mai exact, a efectelor secundare
negative declanşate de acestea asupra fenomenului de delincvenţă.
Conform acestei orientări, geneza şi dinamica delincvenţei sunt determinate sensibil
de marile depresii sau crize sociale şi economice, de fenomenele de urbanizare şi exod rural.
Rata delincvenţei era mai ridicată în zonele caracterizate prin deteriorare fizică, declin
de populaţie, dezintegrare culturală, ceea ce împiedică exercitarea adecvată a controlului
social al comunităţii, generând fenomene de "dezorganizare socială", marginalizare, devianţă.

31
 O contribuţie importantă la fundamentarea acestei teorii au adus-o C. R. Shaw şi H. D.
McKay care, analizând nivelul situaţiei sociale a familiei, nivelul condiţiilor în care se
desfăşoară socializarea adolescentului şi calitatea acestei socializări, au ajuns la concluzia că
delincvenţa juvenilă este consecinţa dificultăţilor materiale, a contradicţiilor şi conflictelor
individuale sau colective cu care se confruntă adolescenţii şi tinerii.
Din acest motiv, tinerii proveneau din familii caracterizate printr-un nivel socio-
economic şi cultural scăzut, condiţii precare de locuinţă şi confort având un număr mare de
copii, nereuşind să asigure o socializare şi o educaţie adecvată.
Delincvenţii minori locuiesc de regulă în zonele periferice şi sărace ale marilor oraşe
şi provin din familii dezorganizate sau descompletate.
Majoritatea dintre ei detestă şcoala şi mediul şcolar şi au o slabă inserţie şcolară, ceea
ce îi face în final să fugă sau să abandoneze şcoala, asociindu-se în grupuri stradale deviante.
Teoria "dezorganizării sociale" consideră că factorul determinant al cauzelor
delincvenţei juvenile îl reprezintă scăderea funcţiilor de socializare şi control exercitate de
comunitate şi vecinătate, de stabilizarea ordinii sociale şi a coeziunii grupurilor, datorită
eterogenităţii populaţiei şi varietăţii normelor de conduită, ca şi multiplicării fenomenelor
aculturative în cadrul oraşului.
Astfel cauzele primare se găsesc în interiorul comunităţii urbane care, datorită
aglomerării de populaţie, a diversificării spaţiilor şi serviciilor comerciale, devine o sursă
potenţială criminogenă.
Suntem de acord cu opinia autorilor Rădulescu S.M. şi Banciu D. care consideră că,
deşi se poate stabili o corelaţie statistică semnificativă între nivelul dezvoltării socio-
economice a unei anumite zone şi nivelul delincvenţei juvenile, aceasta nu înseamnă implicit
şi o relaţie cauzală directă, deoarece pot interveni diferiţi factori care acţionează prin
intermediul unei reţele de alţi factori : familie, şcoală, grup de prieteni, de cartier, comunitate
locală.

II.4. Teoria "subculturilor delincvente" şi teoria "grupurilor de la marginea

străzii"
Reprezentanţii acestei teorii sunt A. Cohen, M. Gordon, M. Yinger.
Ei consideră că subcultura reprezintă o subdiviziune a modelelor culturale la care
participă o parte din grupurile sociale.

32
 Aceste subculturi apar ca o reacţie de protest faţă de normele şi valorile societăţii,
grupând indivizi care au sentimentul că le sunt blocate posibilităţile şi mijloacele de acces
spre valorile şi bunurile sociale.
Orice subcultură include un set de valori şi norme diferit de cel al societăţii, uneori
fiind în contradicţie cu sistemul de valori dominante, cum sunt, de exemplu, contraculturile.
Când indivizii aparţin subculturilor acestora, utilizând modalităţi şi mijloace ilegitime
şi antisociale pentru a-şi realiza nevoile şi scopurile, le putem numi "subculturi delincvente".
Acestea se caracterizează printr-o serie de trăsături specifice : nonutilitarism,
maliţiozitate, versatilitate, negativism şi impun membrilor desfăşurarea unor activităţi ilicite şi
delincvente.
Grupurile de tineri constituite în bande organizate şi structurate reprezintă un mod de
supravieţuire şi de adaptare a celor marginalizaţi şi frustraţi în raport cu mediul normativ şi
valoric al celor privilegiaţi.
Banda reprezintă un mod de organizare socială negativă a tinerilor, datorită eşecului
unor instituţii sociale, corupţiei şi indiferenţei faţă de situaţia tineretului, şomajului, sărăciei şi
ocaziilor prea puţin numeroase de distracţie şi recreere.
O variantă a teoriei "subculturilor delincvente" care explică delincvenţa juvenilă ca
fiind rezultatul unui comportament învăţat, este cea a "grupurilor de la marginea străzii" sau a
"societăţii de la colţul străzii" elaborată de W. F. White.
Asocierea şi participarea la activităţile grupului de prieteni este considerată ca fiind o
modalitate importantă de socializare a tânărului deoarece în această perioadă el are o atitudine
ambivalentă : obedienţa şi revolta, independenţa şi imitaţie, anticonformism şi criza de
originalitate.
El simte nevoia să fie recunoscut, acceptat şi stimulat de către cei de aceeaşi vârstă cu
el, soluţia grupului reprezentând o posibilitate sigură de a-şi manifesta şi realiza dorinţele şi
aspiraţiile.
Prin adoptarea normelor de conduită ilegitime şi a unor mijloace de reuşită
indezirabile, grupurile de tineri se transformă în adevărate surse potenţiale de devianţă şi
delincvenţă prin inducerea şi învăţarea de către membrii lor a unor tehnici infracţionale.
Periculozitatea acestor grupuri stradale constă în aceea că sunt alcătuite din tineri care
prezintă serioase deficite de socializare, tineri care au abandonat şcoala şi au fugit de acasă,
tineri fără serviciu şi tineri care au suferit deja condamnări penale.

33
 Dezvoltând o serie de idei din cadrul teoriei anomiei, teoria subculturilor delincvente
este larg răspândită în rândul specialiştilor, îndeosebi atunci când se discută despre
delincvenţa de tip urban.
Punctul de plecare îl constituie normele sociale, cu cele două aspecte : prescrierea
implică existenţa unei interdicţii la fel cum şi orice interdicţie delimitează câmpul
convenţionalului.
Astfel că normele care definesc practicile legitime le definesc în mod implicit şi pe
cele nelegitime.
Se poate spune deci că rolul normelor este să traseze graniţa dintre mijlocele legitime
şi cele nelegitime ; aşa încât este recunoscută, cel puţin în mod tacit, posibilitatea de a folosi
mijloace alternative.
Există variaţii ale gradului în care membrii diferitelor grupuri sociale dobândesc
valorile, cunoştinţele şi abilităţile ce le facilitează cariera socială.
Aceste variaţii sunt chiar structurate social şi definesc implicit şi accesul diferenţiat la
mijloacele nelegitime.
Teoria transmiterii culturale şi teoria asocierii diferenţiate se centrează pe
dezvoltarea unor astfel de idei.
Prima accentuează că sistemele de valori sunt distribuite pe diferite zone sau areale
urbane, iar a doua teorie afirmă că sistemul de relaţii sociale este cel ce facilitează sau
împiedică însuşirea valorilor delincvente.
Concluzia este că accesul la roluri nelegitime este delimitat de factori sociali şi întărit
de cei psihologici.
Rezultă un raport specific între structurile de învăţare socială şi cariera delincventă.
Mai întâi, individul trebuie să aibă acces la mediile propice pentru însuşirea valorilor
şi abilităţilor respective.
Acest acces trebuie să fie în acord cu îndeplinirea unui rol special, ce trebuie susţinut
şi după ce a fost învăţat.
Această susţinere durează un timp îndelungat şi individul sfârşeşte prin a fi un bun
delincvent capabil să răspundă tuturor solicitărilor.
Însă comunitatea este cea care furnizează delincventului materialele şi obişnuinţele,
tocmai pentru că o conduită delincventă este învăţată şi întărită prin interacţiunea cu alte
persoane : atitudini, exemplu, motivaţie, stimulente, contacte, comunicare.
Aceste condiţii favorabile îndeplinirii unui rol delincvent ca şi acele condiţii favorabile
învăţării unui astfel de rol pot fi numite cu o singură sintagmă, cea de oportunitate nelegitimă

34
sau oportunitate diferenţiată, ce se regăseşte şi în teoria anomiei, dar pe un alt plan de
generalitate.
Ideea este că există un acces diferenţiat şi spre învăţarea comportamentului delincvent
plasat la nivelul structurii sociale, al diferenţierilor adaptative, al adaptării specifice unor
grupuri.
Altfel spus, nu oricine poate deveni un delincvent autentic şi performant.
Această relativizare a învăţării comportamentului delincvent este utilă îndeosebi la
diagnosticarea diferenţiată şi elaborarea strategiei etapizate.
Există 3 tipuri majore de subcultură delincventă, mai ales în rândul adolescenţilor din
zonele urbane.
Primul tip se bazează în principal pe valori de tip delincvent ; principiul de organizare
şi funcţionare se referă la obţinerea unor câştiguri materiale prin utilizarea mijloacelor
ilegale : furt, fraudă, şantaj, etc.
Acest tip îl putem numi modelul delincvent.
Al doilea tip are ca normă de bază violenţa : membrii acestui grup se manifestă prin
utilizarea forţei sau prin ameninţarea cu folosirea forţei ; el poate fi numit tipul sau modelul
conflictual.
Al treilea tip se referă îndeosebi la subculturile toxicomane, ai căror membrii consumă
abuziv diverse substanţe nocive, ajungând până la dependenţă totală.
Ei s-au înstrăinat de rolurile convenţionale şi s-au retras într-un univers propriu,
guvernat de valoarea supremă a senzaţiei tari.
Poate fi numit modelul evazionist sau de izolare.
Aceste modele apar deseori în forme combinate, fie în perioada în care sub-cultura face
presiuni asupra membrilor pentru coerenţă comportamentală, fie în formele de delincvenţă
polimorfă.

II.5. Teoria "etichetării sociale"

Reprezentanţii etnometodologiei şi interacţionalismului simbolic concep delincvenţa
ca o însuşire conferită acelui comportament de către grupul sau indivizii care deţin puterea şi
care evaluează conduita ca devianţă.
Analizând interacţiunea dintre norme şi comportamente sociale, adepţii acestei
orientări constată că există în orice societate indivizi care încalcă normele prescrise şi indivizi
sau grupuri care se pronunţă asupra conduitelor primilor şi evaluează aceste abateri.

35
 Normele reprezintă standarde sau etaloane în funcţie de care conduita individului este
valorizată pozitiv sau negativ.
Ele impun sau interzic săvârşirea unor acţiuni, fiind elaborate într-o formă generală şi
impersonală, stabilind în ce măsură un individ poate să îndeplinească sau nu un anumit rol, în
funcţie de poziţia sa socială.
Nici un comportament nu este, prin el însuşi, conformist sau deviant.
Devianţa, în general, delincvenţa în special, nu există ca atare decât în măsura în care
societatea sau anumite grupuri sociale le definesc sau le etichetează, sancţionându-l pe cel
considerat "deviant".
Delincvenţa, din această perspectivă, nu reprezintă o caracteristică intrinsecă a actului
sau acţiunii unui individ, ci mai degrabă, o consecinţă a aplicării unei "etichete" de către
societate.
Această teorie consideră că persoana căreia i s-a aplicat o astfel de etichetă de către
ceilalţi (societate, grupuri) devine deviantă şi se va comporta ca atare.
De multe ori, cei care deţin puterea sau bogăţia, făcând parte din categoriile
privilegiate social, au tendinţa de a "eticheta" ca deviante actele nonconformiste ale unor
indivizi proveniţi din clasele de jos sau mijlocii ale societăţii, care, la rândul lor, fie acceptă
eticheta comportându-se în conformitate cu ea, fie o resping.

II.6. Teoria învăţării sociale a agresiunii

Cea mai cuprinzătoare explicaţie cu privire la agresiunea umană a fost propusă de
Bandura, în "teoria învăţării sociale a agresiunii".
El a fost primul care a probat învăţarea agresiunii prin experienţe directe în
concordanţă cu paradigmele de bază ale învăţării.
Agresiunea este văzută ca fiind în mare măsură controlată de posibilitatea consolidării
şi a pedepsei.
Ea se află totodată şi sub controlul stimulilor.
În aparenţă, o mare parte din comportament, inclusiv agresiunea, este învăţată prin
observaţie - adică fără experienţă directă.
Bandura a propus diferite modele teoretice pentru a explica această învăţare.
El a recunoscut capacitatea specific umană de a procesa informaţiile şi a elaborat
implicaţiile sale în investigarea, menţinerea, modificarea şi controlul agresiunii.
Banda a dezvoltat raţionamente pentru a explica efectele consolidării substitutive şi ale
pedepsei substitutive.

36
 Primul raţionament major priveşte funcţia informativă a rezultatelor observate.
Fiind martorul consecinţelor răspunsului altor persoane, observatorul devine conştient
de posibilitatea consolidării şi a pedepsei şi îi poate coordona comportamentul astfel încât să
maximalizeze recompensele şi să minimalizeze pedepsele în mediul observat, fără a fi
experimentat în mod direct aceste posibilităţi.
Cunoştinţele despre consecinţele probabile ale răspunsului, obţinute prin observaţie,
pot astfel servi la facilitarea sau inhibarea răspunsurilor similare celor observate.
Potrivit acestei păreri, anticiparea consecinţelor bazată pe observarea purtării altora, şi
nu experienţa imediată, este cea care ghidează acţiunea persoanei.
Al doilea raţionament major se referă la efectele motivaţionale ale condiţionării
substitutive a stimulării emoţionale.
Bandura recunoaşte că o mare parte din comportarea emoţională este învăţată pe baza
experienţelor directe, dar sugerează că reacţiile empatice care realizează condiţionarea
substitutivă a răspunsurilor afective sunt, dacă nu mai importante, cel puţin egale ca
importanţă.
Se presupune că a fi martor la exprimarea sentimentelor altora induce, în general,
reacţii afective în observator. Aceste reacţii afective produse în observator sunt concordante
cu cele manifestate de persoana a cărei purtare a fost observată.
Astfel, reacţiile empirice ale observatorului sunt considerate congruente hedonic cu
purtarea afectivă la care a asistat.
Bandura şi-a bazat această esenţială presupunere pe observaţia că, în situaţiile sociale,
oamenii tind să exprime acelaşi fel de comportament emoţional ca şi cei din jurul lor ; de
aceea expresia afectivă a celuilalt devine o indicaţie, replica distinctivă în afectarea
concordantă a observatorului.
Celelalte elemente propuse de Bandura pentru a explica modelarea sunt secundare
acestor două modele majore.
Ele se adresează consecinţelor, mai ales în funcţie de percepţia persoanei a faptului că
modelul a fost mărturia primirii de recompense sau pedepse de la un agent pentru acţiunile
sale.
Analiza proceselor motivaţionale propuse de Bandura în învăţarea socială extinde
propunerea controlului comportamental prin consolidare şi pedeapsă externe şi substitutive la
auto-consolidare şi auto-pedepsire.
În agresiune, auto-consolidarea este considerată a fi forţa motivaţională principală - ori
de câte ori este conectată cu mândria personală.

37
 Auto-pedepsirea pentru agresiune este dovedită când persoana suferă de sentimente
disforice, de regret şi autoacuzare, când îşi recunoaşte acţiunile proprii ca fiind o încălcare a
propriei poziţii împotriva acţiunilor agresive.
De vreme ce, în general, se presupune ca sancţiunile negative împotriva agresiunii
sunt adoptate prin percept, consolidare şi modelare, Bandura a propus variate mecanisme care
să explice fenomenul în izbucnirile ostile şi agresive.
Practicile auto-absolvante însoţite de neutralizarea auto-condamnării pentru agresiune
sunt următoarele :
1. Sub-evaluarea agresiunii prin comparaţie avantajoasă - survine când acţiunile
agresive sunt comparate cu fapte mult mai grave.
Comparaţia minimalizează încălcarea legii prin fapta intenţionată sau comisă.
2. Justificarea agresiunii în funcţie de principii mai înalte se referă la faptul că
face violenţa agreabilă pentru agresor din punct de vedere moral prin
declararea obiectivelor ei ca fiind nobile şi drepte.
Agresiunea, ca mijloc, este astfel justificată prin ţintele pe care le realizează.
3. Neutralizarea auto-condamnării pentru agresiuni poate de asemenea realizată
prin deplasarea responsabilităţii către o autoritate care este văzută ca
asumându-şi întreaga responsabilitate pentru acţiunea agresivă intenţionată sau
efectuată.
4. În mod similar, difuziunea responsabilităţii către alte persoane care iau parte la
acţiuni agresive sau ostile sau care sunt cunoscute ca susţinătoare ale unor
asemenea activităţi conduce la un nivel scăzut al poziţiei autocritice.
5. Un alt mod în care agresorul previne auto-deprecierea este dezumanizarea
victimelor.
Din moment ce victimele sunt deposedate de caracteristicile umane distinctive,
ceea ce înseamnă că ele sunt prezente ca fiinţe degenerate, auto-reproşul pentru
agresiune devine inaplicabil şi necorespunzător.
6. Învinuirea victimelor neutralizează autocondamnarea când agresorii, care cred
despre ei că sunt bine intentionaţi, reuşesc să se perceapă pe ei înşişi ca "fiind
forţaţi în acţiunile primitive de către adversarii ticăloşi".
Atribuirea culpabilităţii victimei se consideră că stimulează sentimente de
indignare care oferă suport moral pentru acţiunile agresorilor.
7. Reprezentarea greşită a consecinţelor a fost de asemenea implicată.

38
 Consecinţele dezavantajoase ale agresiunii pot fi minimalizate pentru evitarea
auto-reproşului.
În acţiuni care au adus rău, dar şi beneficii, răul poate fi minimalizat iar
beneficiile maximalizate.
8. Bandura a propus un proces de desensibilizare gradată prin care persoanele
iniţial nonagresive pot deveni progresiv agresive. Se sugerează că schimbările
comportamentale astfel apărute pot să nu fie percepute de către persoanele
interesate.
În comportarea umană, ostilitatea şi agresiunea sunt reglate în mare măsură de
consecinţele anticipate ale acţiunilor în perspectivă mai curând, decât de istoria incidentală a
eventualei consolidări sau pedepsiri a evenimentelor externe.
Un alt aspect al controlului cognitiv, în conformitate cu Bandura, este controlul social
al agresiunii.
Capacitatea umană, superioară, de a procesa informaţiile, se spune că ar produce o
evaluare selectivă a anumitor experienţe consolidate.
Banda accentuează în cele din urmă funcţia rezolvări mentale a problemelor în
controlul cognitiv al comportării.
Consecinţele acţiunilor eventuale sau posibile sunt contemplate şi anticipate mai
degrabă în gând, decât sunt stabilite printr-o comportare preliminară deschisă.
Această capacitate umană de a proba variate acţiuni pe ascuns mai degrabă decât în
mod deschis, îi dă individului posibilitatea de a-şi forma strategii optime ostile şi agresive în
concordanţă cu criterii stabilite de sine.
Asemenea strategii pot fi independente de experienţa directă a individului.
Comportamentul agresiv poate fi însă preîntâmpinat în mod eficient :
a) prin stoparea din dezvoltare a obiceiurilor violente şi
b) prin asigurarea dezvoltării obiceiurilor non-violente alternative.
În multiplele propuneri pentru controlul ostilităţii şi agresiunii în societate se subliniază
dificultăţile asociate cu implementarea lor.
Măsurile de combatere a violenţei pot fi instituite pur şi simplu prin informarea
publicului despre acestea şi efectele lor benefice.
Ele nu pot fi instituite numai prin apeluri.
Nu li se poate spune pur şi simplu oamenilor că trebuie să fie mai sensibili la
problemele pe care le întâmpină cu alţii.
Ei nu pot fi instruiţi să fie mai toleranţi şi mai plini de compasiune.

39
 Mai mult, rămâne sub semnul întrebării dacă mass-media ar putea fi eficiente în
instituirea schimbării sociale.
În al doilea rând, eforturile educaţionale sunt împiedicate de faptul că ostilitatea şi
agresiunea au utilitate şi orice reprezentare greşită a acestui fapt ar viola principala valoare a
educaţiei : adevărul.
Comportamentul agresiv şi ostil, aşa cum am văzut, nu poate fi negat mereu din
motive raţionale.
Totuşi educaţia poate face mai mult decât arată un canonic de "ar trebui" şi "nu ar
trebui".
Ea poate corecta opinii distorsionate în ce priveşte ostilitatea, agresiunea, violenţa.

II.7. Teoria anomiei

Termenul de anomie, provenit din limba greacă, desemnează starea de dereglare a
funcţionării unui sistem sau subsistem social, datorită deprecierii normelor sociale.
Sigur, are un caracter relativ deoarece nu se poate concepe o societate fără norme sau
cu o dereglare globală.
Deşi termenul circulă din a doua jumătate a secolului trecut, E.Durkheim l-a consacrat
prin lucrarea "La divisation du travail", unde ideea de bază este că pe măsură ce societatea
devine tot mai complexă, este tot mai dificilă menţinerea coeziunii sociale.
În consecinţă, creşte rata şi nivelul delincvenţei, ca şi al altor forme de devianţă.
Durkheim consideră că prin destructurare socială se ajunge la o ambiguitate ce
afectează regulile şi standardele comportamentului moral.
Unul dintre factorii de menţinere a echilibrului social îl reprezintă chiar anomia, care
este un factor natural - în sensul că există în toate tipurile de societăţi.
Astfel se legitimează existenţa acesteia în societate, prin aspectul său pozitiv.
Durkheim nu consideră profesiunea de delincvent - sau alte meserii "condamnabile" - o
formă aberantă, anormală, ci o vedea ca o modalitate de diferenţiere a muncii.
Aşa cum cancerul este o specializare nouă a funcţiilor biologice, tot aşa şi activitatea
delincvenţională este o formă de supravieţuire.
De aici şi necesitatea de a examina condiţiile socio-culturale şi contradicţiile activităţii
delincvenţionale la diferite niveluri, ale diferitelor naţiuni.
Prin R.Merton, teoria anomiei, reformulată, va fi dezvoltată pentru a oferi o explicaţie
mai largă condiţiilor socio-culturale ale delincvenţei.

40
 Punctul de plecare al analizei mertoniene este dat, ca şi în alte teorii macro-
sociologice, de distincţia dintre structura socială, valori şi norme sociale.
În acest context, el nu priveşte delincvenţa ca pe un rezultat al
trăsăturilor/caracteristicilor individuale, ci ca pe o replică normală a oamenilor la modalităţile
diferite de adecvare a elementelor socio-culturale cu căile de acces spre acestea.
Ideea este că nu în interiorul indivizilor se află cauza fundamentală a delincvenţei sau
criminalităţii, ci, mai curând, în diferenţele structurale şi contradicţiile societăţii, chiar şi
atunci când se vorbeşte de o tendinţă moştenită pe care o posedă unii indivizi în
comportamentul lor.
Contradicţia structurală identificată de R.Merton (disjuncţia dintre valoarea culturală a
succesului şi lipsa accesului egal la mijloacele legitime de a-l realiza), chiar dacă a fost
formulată în contextul societăţii americane, este identificabilă în orice tip de societate, căci
anumitor grupuri de indivizi li se refuză sistematic accesul către scopurile culturale
recunoscute, prin diferite bariere structurale, clasa socială, spre exemplu.
De aici, mai multe moduri de adaptare care să pună în corelaţie trebuinţele personale
cu mijloacele sale de realizare, asigurând un minim de însemne vizibile ale valorii de sine.
R. Merton identifică 5 tipuri de adaptare la o structură socială :
1.conformistul, cel care acceptă scopurile culturale ca şi mijloacele instituţionalizate
de atingere a acestora ;
2.ritualistul, persoana ce a renunţat la valorizarea scopurilor culturale, neîncetând însă
să se conformeze scrupulos la normele recunoscute ;
3.evazionistul, cel ce respinge atât scopurile, cât şi mijloacele recunoscute spre a le
atinge ; de obicei, aceştia se retrag într-un univers al iluziilor.
Această categorie are ca specific activităţi adaptative asociale şi din această cauză vin
în conflict cu legea ;
4.rebelul - sau contestatarul - refuză atât scopurile culturale, cât şi mijloacele, venind
în acelaşi timp cu altele de substituţie, alternative.
De regulă, ei sunt ataşaţi unor idei sau doctrine cu idealuri socio-politice ;
5.inovatorul valorizează puternic scopurile culturale, dar respinge mijloacele
instituţionalizate de a le realiza ; iată de ce delincvenţa, într-un anumit segment, reprezintă o
cale inovatoare către succes, o metodă de a obţine ceea ce este refuzat.
În concluzie, putem spune că Merton pune actorii în conflict cu situaţiile ce le închid
posibilităţile de reuşită, astfel utilitatea imediată a teoriei este scăzută.

41
 II.8. Teoria controlului social
În forma sa cea mai utilizată a fost elaborată de Travis Hirschi şi are ca element
central o totalitate de cunoştinţe pe care le posedăm despre caracteristicile personale şi
demografice ale delincventului.
În viziunea aceasta, profilul delincventului tipic este următorul : bărbat tânăr, crescut
fără tată, într-o mahala urbană, cu dificultăţi în istoria şcolară, în prezent şomer.
De la această definire a delincventului tipic putem face câteva deducţii.
Mai întâi, unii dintre actorii sociali se comportă altfel decât ceilalţi, convenţionalii, iar
problema care se pune este de ce se întâmplă aceasta.
Apoi, activitatea lor este percepută negativ de ceilalţi, fiind contrară dezirabilităţii şi
expectanţei sociale.
De aici derivă şi riscul de pedepsire pe care delincvenţii şi-l asumă.
Deci, o altă deducţie, ei sunt puţin dispuşi să accepte o schimbare a propriilor
convingeri şi conduite, astfel încât să vină în concordanţă cu prevederile legii.
În cele din urmă, deducţia că actele delincvente sunt de durată provine şi din
informaţia că acesta este şomer.
Întrebarea care se pune din perspectiva acestei teorii se referă la prezenţa sau absenţa
acelui element din viaţa socială ce determină un anumit comportament.
Cât de mult lipseşte controlul din condiţiile de viaţă ale delincventului şi cât este
prezent în mediile non-delincvente pentru a-i opri pe ceilalţi actori sociali.
Astfel, problema pe care doreşte să o expliciteze această teorie se referă la
determinarea acelui aspect care-i face pe oamenii convenţionali să fie normali, şi nu
delincvenţi - pentru ca, prin constatarea unei lipse, să se deducă şi etiologia delincvenţei.
Sunt enumerate 4 forme de control ce acţionează la nivelul societăţii convenţionale şi
care au caracter restrictiv în învăţarea comportamentelor indezirabile. Acestea sunt
ataşamentul, obligaţia morală, implicarea şi convingerea.
Ataşamentul se referă la apropierea emoţională a actorului social faţă de ceilalţi şi
implică o relaţie de valorizare reciprocă.
Ataşamentul se construieşte în funcţie de figurile simbol (persoane cu înaltă
semnificaţie socială, cu rol de model) şi de grupul de referinţă (grupuri cu mare atractivitate).
Pentru etapa copilăriei, aceste elemente se fixează la nivelul grupului familial, astfel
că o variabilă proiectivă de prognoză a comportamentului delincvent vizează deficienţele de
ataşament dintre copii şi părinţi.

42
 Prima formă de control se manifestă la nivelul familiei - şi deseori sancţiunile externe
acesteia vizează ameninţări cu sancţiuni la nivelul controlului familial.
În consecinţă, dacă familia este deficitară/dezorganizată, atunci cu siguranţă riscul de
eşec în socializarea copilului va creşte.
Angajamentul sau obligaţia morală vizează gradul în care actorul investeşte timp şi
energie pentru construirea unei cariere sociale legale.
Dacă investiţia este considerabilă şi este dublată de recompense adecvate, atunci este
exclus riscul de a o deturna într-o activitate delincventă - căci pierderile ar fi mai mari decât
beneficiile.
Dar şi reciproca este adevărată : cu cât miza este mai atractivă şi efortul mai mic, cu
atât va fi mai posibilă comiterea delictului.
Aşadar, mai expus este şomerul, chiulangiul, omul sărac - cei a căror miză socială este
scăzută şi nu riscă să piardă prea mult.
Implicarea este o consecinţă a modului de angajare şi exprimă gradul angajamentelor de
tip social.
Una dintre teze afirmă că implicarea în activităţi legale reduce expunerea la comiterea
unor ilegalităţi în timp ce implicarea în activităţi ilegale sporeşte riscul unor penalităţi.
Convingerea se referă la acceptarea prescripţiilor sociale şi a interzicerilor ce ordonează
comportamentul uman.
Este un rezultat al valorilor morale acceptate la un moment dat.
Cu cât lipsesc constrângerile impuse prin credinţă/convingere morală, cu atât este mai
facilă detaşarea şi transgresarea normelor convenţionale.
Totuşi, nu se poate spune că sistemul de convingeri al unui individ este cauza directă ;
mai curând, delincvenţii acţionează în concordanţă cu un impuls şi apoi îşi justifică actul prin
afirmaţii ce reflectă mai mult un stil de viaţă decât un sistem normativ.
Teoria controlului subliniază, că şi teoria asocierii diferenţiate, că delincvenţii îşi
consolidează sistemul de convingeri în compania persoanelor cu gândire asemănătoare, dar nu
recunoaşte existenţa unei etici specifice, reflectată în reguli restrictive de conduită.
Mai curând, spune această teorie, sunt reflectate legăturile slabe ale delincventului cu
societatea decât sunt semnificate relaţiile de tip special dintre ei.
În concluzie, teoriile amintite mai sus nu încearcă să explice comportamentul acelui
procentaj redus de delincvenţi ce manifestă un dispreţ profund faţă de valorile convenţionale
sau chiar probează o conduită asocială ; aceştia sunt în majoritatea lor psihopaţi şi tratamentul
în acest caz trebuie să fie făcut în clinici speciale.

43
 Însă pentru ceilalţi, care au ajuns în această dificultate datorită unor condiţii externe
speciale, teoriile oferă cateva îndrumări utile în înţelegerea comportamentelor de acest tip şi a
condiţiilor ce le-au determinat.
De aici şi până la intervenţia practică nu mai este decât un pas.

CAPITOLUL III
STUDII DE CAZ
Studiul de caz numărul 1
I. Datele personale
1. Numele şi prenumele : M.N.
2. Data şi locul nasterii : 15 august 1996, Rm.Sărat
3. Sexul : masculin
4. Dezvoltarea fizică : normală
5. Şcolarizare : 4 clase cu foaie matricolă
6. Mediul de provenienţă : urban
7. Naţionalitatea : română
8. Religia : ortodoxă
II. Structura familiei
1. Vârsta tatălui : 40ani
2. Vârsta mamei : 35 ani la data decesului
3. Nivelul de şcolarizare al tatălui : liceu
4. Nivelul de şcolarizare al mamei : liceu
5. Ocupaţia tatălui : instalator
6. Ocupaţia mamei : contabilǎ
7. Numărul fraţilor : 0
8. Numărul surorilor : 0
M.N. este singurul copil al unei familii reconstituite.
Mama acestuia a decedat în urmă cu 3 ani, iar tatăl său s-a recăsătorit cu o
altǎ "femeie", cu care, spune minorul cǎ nu s-a înţeles niciodatǎ bine.
Înainte de aceasta, au mai fost câteva persoane cu care tatăl acestuia a stat în
concubinaj.
Minorul spune că a plecat de acasă în urmă cu 2 ani.

44
 Motivul l-au constituit frecventele bătăi aplicate de către tată şi de actuala soţie a
acestuia minorului.
Înainte să fie arestat locuia cu nişte prieteni.
Din spusele acestuia, atât tatăl său cât şi mama sa vitregă consumă alcool în mod
excesiv, fapt care ducea de multe ori la certuri şi diferite pedepse aplicate la întâmplare.
Problemele cu alcoolul ale tatălui său s-au înrăutăţit şi mai mult după decesul soţiei.
Subiectul spune cǎ mama sa reuşea sǎ-l tempereze.
Înaintea morţii mamei sale, tatăl său nu manifesta comportamentele agresive,
lucru care s-a schimbat după decesul acesteia.
Mama naturală a copilului nu era alcoolică.
Subiectul afirmă că se înţelegea foarte bine cu mama sa.
Crede că, dacă mama sa ar fi mai trăit, el nu s-ar fi aflat acum în această situaţie.
Crede că educaţia primită cât timp a trăit mama sa a fost decisivă pentru el.
Mama sa nu era autoritară, chiar îl răsfăţa puţin fiind singurul copil, după cum
recunoaste minorul.
Până în clasa a VI a, când mama sa trăia încă, nu a avut probleme la şcoală sau
probleme de altă natură.
Tatăl său şi-a pierdut serviciul în anul 2001 şi a început să consume din ce în ce mai
mult alcool.
Relaţia cu tatăl său a devenit din ce în ce mai violentă, iar îndatoririle de părinte ale
acestuia nu au mai fost exercitate.
Minorul susţine că singurele momente când tatăl său îşi aducea aminte că are un fiu
erau atunci când era foarte beat şi nervos şi nu avea pe cine să îşi descarce furia.
În august 2001 minorul fuge de acasă.
De când a părăsit domiciliul minorul nu s-a mai întâlnit cu tatăl său.
A aflat că acesta a vândut apartamentul şi s-a mutat cu soţia sa la bunicii paterni ai
minorului.
Împreună cu nişte prieteni minorul săvârşeşte infracţiunea de furt.
Minorul nu are unde să locuiască din cauzǎ că prietenii săi, majori, au primit o
pedeapsǎ mai mare.
Astfel este nevoit sǎ apeleze la bunici materni, loc unde gǎseşte înţelegere.
Subiectul începe sǎ meargǎ din nou la şcoalǎ.
Când a decedat mama sa, minorul nu s-a mai dus la şcoală.
Tatălui nu i-a pǎsat cǎ fiul lui nu mai urmeazǎ şcoala.

45
 În investigarea efectuatǎ am observat că subiectul este sociabil, adaptabil, cooperant,
sincer, binevoitor, liniştit cu un nivel intelectual mediu, la testul Raven obţinând QI de
98, predispus spre cunoaştere când îi este oferitǎ o şansǎ.
Despre infracţiune subiectul afirmǎ că : ,,Da', n-aveam cum să mă descurc. N-aveam
ce să fac. Prietenii la care stǎteam mǎ puneau să fur ca sǎ-mi aduc partea".
Faptul cǎ acesta numeşte pe cei care l-au pus sǎ fure, "prieteni" denotǎ o imaturitate
intelectualǎ.
Întrebat de ce le spune ,,prieteni’’, acesta relateazǎ cǎ ei fost singurii care l-au ajutat
când a avut nevoie.

46
 Studiul de caz nr. 2
I. Date personale
1. Nume şi prenume : M.B.B.
2. Data şi locul naşterii : 14 iunie 1996, Buzău
3. Sexul : masculin
4. Dezvoltarea fizică : normală
5. Antecedente : Probleme cu alcoolul
6. Şcolarizare : 4 clase cu foaie matricolă
7. Mediul de provenienţă : familie normal constituită din mediul rural
8. Naţionalitatea : română
9. Religia : ortodoxă
10. Infracţiunea comisă : tâlhǎrie
II. Date despre familie
1. Vârsta tatălui : 41 ani
2. Vârsta mamei : 37 ani
3. Nivelul de şcolarizare al tatălui : 4 clase
4. Nivelul de şcolarizare al mamei : 4 clase
5. Ocupaţia tatălui : zilier
6. Ocupaţia mamei : casnică
7. Numărul fraţilor : un frate mai mare
8. Numărul surorilor : 0
M.B.B. este al doilea copil al unei familiei sǎrace în care ambii părinţi ai minorului
sunt şomeri, situaţie în mare parte datoratǎ nivelului de şcolarizare scǎzut al acestora.
Tatăl acestuia muncea în diferite gospodǎrii, neavând un servici stabil care sǎ aducǎ un
venit constant.
M.B.B susţine că încǎ de mic lucra la treburile gospodăriei, împreunǎ cu fratele sǎu,
neprimind nici o rǎsplată pentru aceasta.

47
 Pǎrinţii acestuia erau severi şi foarte puţin îngǎduitori.
Nivelul scǎzut de educaţie al pǎrinţilor s-a reflectat în educaţia primită de minor, care
este permisivă, fără reguli precise privitoare la ce anume pot să facă minorii, dar şi la
comportamentele interzise.
Atitudinea părinţilor referitore la diferite probleme pe care copiii le-au avut fie cu
şcoala fie în alte privinţe a fost tolerantă la prima vedere, nepăsătoare la o privire mai atentă.
Relaţiile subiectului cu părinţii erau reci, aceştia neimplicându-se în problemele
copilului, fiind dezinteresaţi, iar acesta la rîndul său neapelând la ajutorul lor.
Subiectul a avut numeroase comportamente preinfracţionale.
După terminarea clasei a patra a abandonat şcoala, a avut grave probleme cu alcoolul.
Afirmă că a renunţat la şcoală numai din cauza părinţilor săi, pentru că trebuia să
lucreze.
A fost la un pas de a fi arestat pentru tulburarea liniştii publice, dar şi pentru că a fost
implicat într-un scandal într-o discotecă din sat.
Minorul este incapabil să recunoască atunci când greşeşte, să îşi asume
responsabilitatea, dând mereu vina pe factori exteriori, niciodată pe sine.
Sinceritatea subiectului în declaraţii este pusă la îndoială datorită deselor
neconcordanţe prezente în afirmaţiile sale.
Un exemplu în acest sens este şi următorul.
Subiectul prezintă răni pe ambele braţe.
Prima dată când l-am întrebat ce s-a întâmplat, a afirmat că tatǎl sǎu îl bătea.
Supraveghetorul acestuia spune cǎ acesta lucra într-o fabrică de prelucrare a
sticlei şi cǎ rǎnile pe care le prezintă ar fi rezultatul unui accident pe care l-a avut acolo.
Încearcă mereu să se disculpe, evită acceptarea propriei vinovăţii, nu are remuşcări,
nu îi pare rău pentru acţiunile săvârşite de el de pe urma cărora alte persoane au avut de
suferit.
Subiectul M.B.B. se caracterizează prin orgoliu, opozanţă, răceală şi indiferenţă,
suspiciune, rigiditate, tendinţa de a abandona cu uşurinţă, aşa cum reiese şi din testele
aplicate, dar şi din interviu.
Manifestă lipsă de interes pentru activităţile intelectuale, lipsa de cultură în general,
deşi susţine contrariul.
Notele obţinute la Chestionarul de Personalitate 16 PF indică o slabă abilitate mentală.
Aceste informaţii pot fi corelate cu datele obţinute prin aplicarea Testului de
inteligenţă Raven. La acest test subiectul a avut un QI de 76.

48
 M.B.B. este imatur afectiv, este inconstant în atitudini şi interese, instabil emoţional,
reacţionează la frustrare într-o manieră emoţională, este hiperreactiv, abandonează uşor.
Subiectul are mari dificultăţi în păstrarea calmului, devenind agresiv foarte uşor, fiind
dur şi ostil.
Subiectul investigat este extrovertit, aşa cum reiese din Chestionarul de Personalitate
16 PF, precum şi din propriile declaraţii şi din observaţiile făcute.
Notele obţinute la factorul G - Supraeu slab vs Forţa supraeului - din Chestionarul de
Personalitate 16 PF indică un supraeu slab, caracteristic pentru comportamentul lui M.B.B.
fiind lipsa de toleranţă la frustrare, inconstanţă, un general dezinteres faţă de normele morale
colective.
M.B.B. este un element tensionant în grupul său, fiind mereu o sursă de conflicte,
iniţiator de violenţe, bătăi.
Are de asemenea o slabă capacitate de empatie, nu are tendinţe de introspecţie, nu are
disponibilităţi pentru remuşcări sau culpabilizări.
Minorul are o afectivitate redusă, îi lipsesc sentimentele de blândeţe, tandreţe,
gingăşie, are tulburări caracteriale.
Subiectul are tendinţa să disimuleze, să distrugă şi să încalce normele, având uneori
accese de furie nestăpânite, soldate, nu de puţine ori, aşa cum am mai menţionat, cu rapoarte
de pedepsire.
Alte caracteristici ale subiectului investigat sunt impulsivitatea crescută,
insensibilitatea faţă de ceilalţi, egocentrismul, autotoleranţa, imaturitatea socială, indiferenţa
faţă de ceilalţi oameni, rigiditatea în relaţii, un slab autocontrol, superficialitate şi
inautenticitate.
Minorul nu este deschis la sfera gândirii critice, nu suportă critica, reacţionând violent
în cazul în care cineva îl critică.
Are o slabă capacitate de autocontrol al emoţiilor şi sentimentelor, precum şi al
comportamentului în general, este o persoană necontrolată, dominată de sfera propriilor
impulsuri, lipsită de capacitatea de control voluntar.
De asemenea, subiectul investigat nu este o persoană adaptată social. Prudenţa nu îl
caracterizează.
La subiectul investigat se observă lipsa unor preocupări pentru un ideal sau o profesie,
dar o preocupare pentru consum de alcool.
Limbajul este sărac, cu elemente de argou şi jargon, presărat pe alocuri cu înjurături,
folosite din belşug când cel examinat este nervos.

49
 În prezenţa examinatorului subiectul încearcă să evite acest limbaj.
Limbajul scris este, de asemenea, deficitar. Semnele de punctuaţie şi de ortografie nu
sunt folosite decât rareori. În puţinele cazuri când sunt totuşi folosite acest lucru este realizat
greşit. Dezacordurile între subiect şi predicat sunt prezente atât în vorbire cât şi în scris.
Ideile nu au continuitate, de multe ori subiectul nu este coerent, limbajul utilizat nu
este fluid. Subiectul nu este capabil să exprime trăirile pe care le are. Se observă însă o
încercare de a-i intimida pe ceilalţi prin limbajul utilizat.

50
 Studiul de caz numarul 3
I. Date personale
1. Nume şi prenume : A.S.
2. Data şi locul naşterii : 14 decembrie 1995, Buzău
3. Sexul : masculin
4. Dezvoltarea fizică : normală
5. Antecedente : 0
6. Şcolarizare : liceu
7. Mediul de provenienţă : urban
8. Naţionalitatea : română
9. Religia : ortodoxă
10. Infracţiunea comisă : furt
II. Date despre familie
1. Vârsta tatălui : 45 ani
2. Vârsta mamei : 44 ani
3. Nivelul de şcolarizare al tatălui : facultate
4. Nivelul de şcolarizare al mamei : facultate
5. Ocupaţia tatălui : antreprenor
6. Ocupaţia mamei : contabilă
7. Numărul fraţilor : 0
8. Numărul surorilor : o sorǎ mai micǎ
Din declaraţiile minorului părinţii săi se înţeleg bine.
Uneori au discuţii contradictorii.
Părinţii lui A.S au o micǎ afacere.
Minorul şi sora sa nu au lucrat niciodată pentru întreţinerea familiei.
De treburile casei se ocupă mama minorului.
De administrarea banilor se ocupă mai mult mama ; ea ţinea contabilitatea şi la
magazin.
Bani de buzunar le dădeau ambii părinţi, dar mama le mai dădea bani şi fără ştirea
soţului.

51
 Minorii nu erau implicaţi în problemele părinţilor.
Îi mai auzeau certându-se câteodată, dar nu interveneau. "Ei ştiau de ce se ceartă...din
cauza magazinului, din cauza banilor, din cauza noastră, nu ştiu. Tata zicea câteodată că
mama ne răsfaţă prea mult, dar aşa nu se certau prea des sau poate că nu ştiam noi, că nu îi
auzeam, cine ştie...De agresivi nu sunt agresivi nici tata nici mama. Tata e mai dur, mai
exigent decât mama, e mai autoritar, dar nu e agresiv. Mama e mai indulgentă. Când eram mai
mici ne băteau câteodată dacă nu eram cuminţi sau dacă îi minţeam. Chestia asta nu le place
deloc, mai ales lui tata. Mama ne ierta când o minţeam, ne zicea să nu se mai întâmple, dar
tata se supăra rău. O dată, când eram în generală am luat o notă mai mică la o teză şi l-am
minţit, i-am zis că am luat mai mult. Când a aflat n-a mai vorbit cu mine o săptămână, nici la
masă nu vorbeam."
Educaţia primită a fost, după părerea minorului, una destul de strictă.
Acesta crede că tatăl său era chiar foarte autoritar în unele privinţe : rezultatele
obţinute la învăţătură, ore fixe pentru venirea acasă, interdicţia de a fuma, de a consuma
băuturi alcoolice sau droguri.
În copilărie minorul nu a fost bolnăvicios. A făcut oreion când era în clasa a II a şi
rubeolă acum cinci ani. Mama a avut grijă de el mai mult, fiind mai protectivă decât tatăl său.
Minorul consideră că acest lucru este normal.
Minorul susţine că părinţii nu le cumpărau tot ce vroiau aceştia de fiecare dată, lucru
pe care A.S. nu îl înţelege, având în vedere faptul că situaţia financiară nu era una precară.
De tatăl său minorul nu este apropiat, considerându-l pe acesta mai distant, mai rece.
Dacă avea o problemă, nu se ducea să îi spună tatălui, nu apela la ajutorul lui. Avea
impresia că tatăl său ar vrea ca fiul să fie perfect. Cu el discuta mai mult
despre şcoală, despre note, nu despre fete sau prietenii săi.
De mama sa subiectul era mai apropiat. Spune că mai discuta cu aceasta despre
reacţiile tatălui său, despre comportamentul acestuia faţă de copii.
O parte din colegii de clasă erau cunoscuţi de părinţii copilului, în special de mama sa.
La şedinţele cu părinţii se ducea mai mult tatăl minorului.
Despre tatăl său A.S. spune că acum câţiva ani îl admira.
I se părea mereu că ştie o mulţime de lucruri, că e sigur pe el, inteligent, dorind să
devină la fel ca tatăl său.
Acum minorul susţine că nu mai vede în tatăl său un model, nu îşi mai doreşte să fie
ca acesta.
Antecedente psihiatrice nu are nici unul dintre părinţi.

52
 De asemenea, nu există antecedente penale.
Tatăl, aşa cum reiese din declaraţiile minorului, tot timpul s-a lăudat cu cât de corect şi
de cinstit e el şi familia lui, a fost mândru de acest lucru.
Minorul crede că tatălui său, chiar dacă nu recunoaşte, îi pasă ce spune lumea, ce zic
rudele, colegii, vecinii: "Cred că şi de asta e tata atât de supărat, că nimeni de la noi din
familie n-a fost arestat şi l-am făcut de râs."
Ambii părinţi ai minorului fumează.
Nici unul dintre ei nu are însă probleme cu alcoolul sau cu drogurile.
În această privinţă minorul susţine că educaţia primită a fost foarte strictă, copiilor
interzicându-li-se consumul de alcool sau droguri.
Părinţii minorului s-au implicat activ în educaţia copiilor.
În ceea ce priveşte motivaţia care a stat la baza infracţiunii, subiectul spune că dorea
să îi atragă atenţia tatălui său : "Am fost un prost, de-aia am furat. Vroiam să văd cum o să
reacţioneze tata. Acum ceva timp eu şi tata ne-am certat foarte rău. În şcoala generală aveam
numai note mari. După ce am luat la liceu, am început să am şi note mai mici. Tata a fost
foarte supărat din cauza notelor şi mi-a spus să remediez situaţia, pentru că altfel nu mai avem
ce discuta. Pe mine mă enerva accentul pe care îl punea pe note. Şi cu soră-mea face la fel.
Copiii săi trebuiau să aibă întotdeauna cele mai mari note. Se lăuda mereu în faţa altora cu cât
de deştepţi suntem noi, eu şi sora mea. Se purta de parcă era meritul lui când aveam note mari.
Dacă luam o notăa mică, nu mai eram deştepţi, iar el nu avea nici o vină. Noi eram singurii
vinovaţi. Când se enerva pe noi ne spunea că nu suntem în stare de nimic. Cum credeţi că ne
simţeam noi când ne spunea asta? Eu mă săturasem să nu am ce să discut cu tata, să aud că
numai mă critică. În afară de şcoală şi de note nu îl interesa altceva. Alţi băieţi erau apropiaţi
de taţii lor, mai glumeau, noi nu. Aşa că m-am gândit că dacă ar fi pus într-o situaţie limită,
tata ar reacţiona cumva, ar dovedi că însemn ceva pentru el, nu numai note cu care să se
laude. Un prieten de-al meu făcuse ceva asemănător şi relaţiile cu tatăl său erau mai bune,
chestia asta îi apropiase. Am vrut să fie şi la noi la fel. Tata nu a fost niciodată foarte deschis,
nu ne-a spus că ne iubeşte sau chestii din astea, iar eu simţeam nevoia să fim mai apropiaţi.’’
Mărturiseşte că nu s-a gândit că acestea vor fi consecinţele acţiunii sale.
Minorul susţine că regretă faptele, mai ales că relaţiile cu tatăl său s-au înrăutăţit foarte
mult : "Ce m-a determinat să comit furtul? Toată lumea mă întreabă asta. Tata nu poate şi nici
nu vrea să înţeleagă. Zice că am avut tot şi mi-am bătut joc de asta, că alţii nu au avut norocul
meu, iar eu n-am apreciat. Ce cred eu? Poate că în felul lui are dreptate. Da, am greşit, dar
sunt părinţii mei şi trebuie să mă ajute, nu?

53
Mama i-a spus că am furat intenţionat, ca să îi atrag lui atenţia, dar nu a crezut. A spus că am
intrat în cine ştie ce anturaj şi de asta am furat, că fapta mea nu are nici o legătură cu el. Eu
cred, sper că nu a vorbit serios, că nu a crezut ce a spus, că era doar foarte supărat pe mine şi
că până la urmă o să îi treacă. Puteam să găsesc altă soluţie şi să nu se ajung ă la asta, iar
relaţiile cu tata să fie mai proaste ca înainte."
Subiectul are disponibilităţi spre culpabilizare, regrete, îşi asumă responsabilitatea
pentru fapta comisă.
Spune că dacă ar putea să dea timpul înapoi nu ar mai proceda, în nici un caz, la fel.
Minorul are o dezvoltare intelectuală armonioasă.
Nivelul său intelectual este bun, la testul de inteligenţă Raven obţinând un QI egal cu
112, ceea ce corespunde unui nivel de inteligenţă bun, peste mediu.
Subiectul este capabil de gândire abstractă, are o inteligenţă vie.
Este perseverent, are randament intelectual reflectat şi în notele obţinute.
Subiectul foloseşte în mod corect limbajul, atât pe cel vorbit cât şi pe cel scris.
Are un vocabular bogat, ideile au continuitate şi coerenţă, fluenţă.
Limbajul este cursiv. Elementele de limbaj vulgar au lipsit din vocabularul minorului,
cel puţin în conversaţiile pe care eu le-am purtat cu el.
Este o persoană comunicativă.
Subiectului îi place să picteze şi să citească.
Minorul A.S. este deschis, sincer, cooperant, adaptabil, rezistent la solicitări,
perseverent şi meticulos, prietenos.
Nu dă dovadă de o timiditate excesivă, nu este o persoană rece, retrasă, distantă, ostilă,
inhibată, ascunsă.
Are o rezonanţă emoţională bogată, este stabil emoţional, ştie să îşi asume
responsabilităţi.
Are o tendinţă de afirmare, nu este dependent de grup, este exigent cu sine, are simţul
responsabilităţii, este aşa cum am mai spus, conştiincios.
A.S nu are tulburări caracteriale, este stabil în modul de conduită, menţine cu uşurinţă
contactul cu mediul social.
Îi plac activităţile care presupun relaţionare activă interumană.
Este sensibil, are preocupări artistice.

54
 Studiul de caz numărul 4
I. Date personale
1. Nume şi prenume : D.B.
2. Data şi locul naşterii : 27 noiembrie 1996, Rm.Sărat
3. Sexul : masculin
4. Dezvoltarea fizică : normală
5. Antecedente : 0
6. Şcolarizare : 8 clase
7. Mediul de provenienţă : urban
8. Naţionalitatea : română
9. Religia : ortodoxă
10. Infracţiunea comisă : tâlhǎrie
II. Date despre familie
1. Vârsta tatălui : 50 ani
2. Vârsta mamei : 45 ani
3. Nivelul de şcolarizare al tatălui : Facultate
4. Nivelul de şcolarizare al mamei : Facultate
5. Ocupaţia tatălui : Şef secţie
6. Ocupaţia mamei : Inginer textile
7. Numărul fraţilor: un frate mai mare
8. Numărul surorilor: 0
Subiectul D.B. a fost arestat în august 2010 pentru infracţiunea de tâlhărie.
D.B. provine dintr-o familie normal constituită.
După cum susţine minorul, părinţii săi se înţeleg bine.
Relaţiile dintre copii şi părinţi erau bune, potrivit declaraţiilor sale.
În familia sa nu au existat antecedente penale, cel puţin aşa susţine minorul.
Din datele pe care mi le-au oferit cei de la biroul de evidenţă, a reieşit că minorul nu a
fost sincer în această privinţă.
Fratele său cel mare are de asemenea probleme cu legea, fiind arestat pentru furt
calificat.

55
 În privinţa eventualelor conflicte cu părinţii, minorul susţine că la el în familie nu
existau astfel de situaţii.
Părinţii nu aveau comportamente agresive, nici între ei, nici faţă de copii.
De administrarea bugetului familiei se ocupa în special mama sa.
Minorul declară că grupul său de prieteni este responsabil pentru evoluţia sa.
Minorul declară, spre exemplu, că o perioadă de aproximativ un an de zile el s-a
drogat cu heroină din cauza grupului în care se află.
Informaţiile acestea nu sunt însă confirmate de datele existente în fişa sa medicală sau
de semne fizice.
Sinceritatea afirmaţiilor subiectului este pusă la îndoială.
Se pune întrebarea firească : Ce anume îl determină să mintă? De ce inventează lucruri
neadevărate? Răspunsul a venit pe măsură ce întrevederile cu subiectul în cauză s-au înmulţit.
Din datele obţinute din chestionarul de personalitate 16 PF reiese că individul este
serviabil, amabil, prietenos, cu interes pentru ceilalţi, blând, încrezător şi cald.
Am remarcat faptul că subiectul dă răspunsuri considerate de el ca dezirabile din punct
de vedere social.
Aceste lucruri reies din interviu, dar şi din observaţie.
Povesteşte cum s-a drogat, cum ajunsese să nu poată trăi fără droguri (heroină în mod
special).
Vindea lucruri din casă pentru a-şi putea procura droguri. Pe braţele sale nu este însă
nici o urmă care să indice faptul că a existat o perioadă în viaţa subiectului când acesta s-a
drogat sau că şi-ar fi injectat heroină, după cum susţine.
Nota standard 2 obţinută de subiect la factorul B al chestionarului 16 PF atrage atenţia
asupra unui nivel intelectual slab, minorul fiind puţin inteligent, având lentoare în înţelegere.
Aceste date pot fi coroborate cu datele obţinute la testul de inteligenţă Raven la care
subiectul a avut QI de 89.
D.B. prezintă o incapacitate de a fi reflexiv, dar şi lipsă de conştiinciozitate.
Toleranţa la frustrare a minorului este scăzută, acesta prezintă instabilitate
comportamental-afectivă şi labilitate emoţională.
Nota standard 2 obţinută la factorul C Stabilitate emoţională-Labilitate afectivă indică
nevrotism, variabilitate de atitudini, sugestibilitate marcată, scăzută capacitate de perseverenţă
în probele situaţionale, un eu slab.
Subiectul are tendinţa de a evita solicitările nervoase.

56
 D.B.are caracteristicile unei persoane dominatoare, cu tendinţe de afirmare, de a fi în
centrul atenţiei, de a acţiona după propria dorinţă.
Subiectul este extrovertit, vorbăreţ, deschis, îndrăzneţ, sociabil, dar manifestă
imaturitate, dependenţă, are supraeu slab, este inconstant, neperseverent, capricios, leneş.
Are un scăzut simţ al datoriei şi o tendinţă de neglijare a detaliilor.
Uneori prezintă indiferenţă faţă de grup atunci când nu poate fi în centrul atenţiei (la
factorul G din chestionarul 16PF subiectul a obţinut nota standard 1).

57
 Studiul de caz numărul 5
I. Date personale
1. Nume şi prenume : R.G.
2. Data şi locul naşterii : 5 aprilie 1997, Rm.Sărat
3. Sexul : masculin
4. Dezvoltarea fizică : normală
5. Antecedente : 0
6. Şcolarizare : 6 clase
7. Mediul de provenienţă : urban
8. Naţionalitatea : română
9. Religia : ortodoxă
10. Infracţiunea comisă : furt
II. Date despre familie
1. Vârsta tatălui : 52 ani
2. Vârsta mamei : 50 ani
3. Nivelul de şcolarizare al tatălui : 12 clase
4. Nivelul de şcolarizare al mamei : 12 clase
5. Ocupaţia tatălui : contabil
6. Ocupaţia mamei : secretarǎ
7. Numărul fraţilor : 3
8. Numărul surorilor : 1
Subiectul R.G. provine dintr-o familie normal constituită.
Are doi fraţi mai mari decât el, un frate mai mic şi o soră mai mică, el fiind al treilea
copil al familiei.
Minorul declară că părinţii săi se înţeleg bine.
Cei doi fraţi mai mari ai subiectului au avut, de asemenea, probleme cu legea, fiind
arestaţi pentru furt. Cu aceştia R.G. se înţelegea bine.
Motivul pentru care a fost condamnat este infracţiunea de tâlhărie săvârşită asupra
unui minor de 15 ani.

58
 Subiectul investigat este de părere că nu se poate spune că l-a tâlhărit pe adolescentul
de 15 ani, deoarece acesta îi dădea bani în mod regulat, în fiecare săptămână.
În săptămâna în care a fost acuzat de tâlhărie, respectivul adolescent a refuzat să îi mai
dea bani.
R.G. s-a enervat şi i-a dat acestuia o palmă, ameninţându-l şi încercând să îl determine
să îi dea totuşi banii.
De această dată, părinţii tânărului tâlhărit au aflat ce s-a întâmplat şi au mers la poliţie.
Din declaraţiile sale reiese că se află în clasa a VI a pentru a treia oară, fapt pe care
subiectul îl percepe ca iritant, având în vedere că până în clasa a V a era interesat de şcoală,
având note mari.
Materiile preferate sunt limba română, limba engleză, istoria. La acestea subiectul are
note mari. Materia pe care R.G. nu o agreează este matematica.
Minorul spune că se înţelege bine cu părinţii săi, dar nu sunt foarte apropiaţi.
Atunci când avea probleme copilul nu se destăinuia părinţilor, ci fraţilor mai mari sau
prietenilor săi.
În situaţii problematice R.G. nu apela la ajutorul părinţilor.
Subiectul nu poate să ofere o explicaţie pentru acest lucru.
Copiii nu erau implicaţi în problemele părinţilor.
Aceştia nu aveau comportamente agresive faţă de copii.
Părinţii minorului nu au avut probleme cu alcoolul sau cu drogurile.
În opinia minorului părinţii săi nu au fost autoritari, fiind toleranţi în foarte multe
situaţii.
El crede că dacă ar fi fost supravegheat mai mult de părinţi, poate că nu ar fi ajuns în
situaţia în care se află în momentul actual.
El recunoaşte că acum câţiva ani se bucura că părinţii săi nu erau genul care "să mă
streseze toată ziua cu întrebări ca : Unde pleci? Când vii? Cine e X?"
Acum subiectul mărturiseşte că, dacă ar putea să dea timpul înapoi, ar prefera ca
părinţii săi să se implice mai mult în viaţa sa, să fie mai stricţi, să impună anumite reguli pe
care copiii să le respecte.
După terminarea clasei a IV a, viaţa subiectului investigat a început să se schimbe.
Părinţii săi au vândut vechiul apartament, iar familia s-a mutat în alt cartier.
R.G. şi-a făcut noi prieteni, cu cei vechi nu a mai păstrat legătura.
Pentru el începea o nouă etapă din viaţă.
Noul grup de prieteni era foarte important.

59
 Părinţii nu cunoşteau noul cerc de prieteni al fiului lor.
Acesta susţine că pe părinţii săi nu îi interesau prietenii fiului lor.
În copilărie nu a fost un copil bolnăvicios. Când avea 6 ani R.G. a fost operat de
amigdalită. În prezent, starea sa de sănătate este bună.
Venitul material al familiei era mediu, bugetul fiind administrat de către tatăl său.
În opinia copiilor acesta era însă insuficient.
Astfel îşi justifică subiectul fapta : " Nu prea îmi dădeau bani de buzunar. Prietenii mei
descoperiseră cum pot să facă bani simplu şi repede. Mi-au spus şi mie..."
Din discuţiile cu subiectul rezultă că la baza actelor sale au stat două motive : unul
material şi altul de ordin psihologic, dorinţa de a avea putere, de a-i domina pe alţii, de a fi
"cineva", de a fi respectat, dar şi temut.
Subiectul are o fire dominantă, apărând ca o persoană afirmativă, sigură de sine,
încăpăţânată, uneori comportamentul său fiind chiar agresiv, dur, ostil.
Subiectul spune despre sine că "Sunt o fire cam nervoasă, nu ştiu care ar putea fi
motivul".
După cum reiese din testele administrate, subiectul are un nivel intelectual bun. La
testul Raven minorul a avut un QI de 100.

60
 Studiul de caz numărul 6
I. Date personale
1. Nume şi prenume : C.B.
2. Data şi locul naşterii : 5 aprilie 1996, Rm.Sărat
3. Sexul : masculin
4. Dezvoltarea fizică : normală
5. Antecedente : 0
6. Şcolarizare : 7 clase
7. Mediul de provenienţă : urban
8. Naţionalitatea : română
9. Religia : ortodoxă
10. Infracţiunea comisă : furt
II. Date despre familie
1. Vârsta tatălui : 45 ani
2. Vârsta mamei : 44 ani
3. Nivelul de şcolarizare al tatălui : 12 clase
4. Nivelul de şcolarizare al mamei : 12 clase
5. Ocupaţia tatălui : şomer
6. Ocupaţia mamei : pensionară pe caz de boală
7. Numărul fraţilor : 1
8. Numărul surorilor : 1
Situaţia financiară a familiei este precară deoarece tatăl este şomer. Mama este
pensionară pe caz de boală, sora mai mică este încă elevă, iar fratele mai mare este fără
ocupaţie.
Relaţiile interfamiliale sunt bune, dar sunt marcate de lipsurile financiare.
Ca urmare a situaţiei financiare în anul 2010, familia s-a mutat într-un cartier mărginaş
al oraşului, într-o casă cu două camere, veniturile fiind insuficiente pentru achitarea datoriilor
de întreţinere a unui apartament.

61
 Cartierul în care s-au mutat este unul cu multe familii sărace sau cu alte diferite
probleme sociale şi sunt grupuri de tineri şi adolescenţi cu comportament deviant şi
delincvent.
Minorul îşi petrecea timpul liber cu astfel de adolescenţi, şi influenţat de aceştia a
comis un furt, faptă pentru care fost reţinut de poliţie şi deferit justiţiei.
În cadrul familiei sunt relaţii bune, armonioase şi nu există conflicte de intensitate şi
durată mare.
Singurele probleme care apar sunt cele legate de lipsurile materiale şi financiare ale
familiei.
Lipsurile materiale şi financiare sunt motivele pentru care adolescentul a comis
infracţiunea. El dorea ca mama sa să-l poată vizita pe tatăl copiilor, care în acel moment era
internat într-un spital din Bucureşti, şi minorul a comis fapta din dorinţa de a obţine banii
necesari acestei călătorii.
Acum familia îl susţine şi doreşte să-l ajute să depăşească acest moment şi să aibă un
viitor neumbrit de fapta sa antisocială.
După comiterea infracţiunii, părinţii au folosit atât metode punitive cât şi coercitive de
pedepsire.
Principala restricţie a fost legată de petrecerea timpului liber în compania prietenilor
vecini, mama acuzând influenţa negativă a acestora asupra fiului ei.
C.B. este elev în clasa a VII-a. Clasele I-IV le-a promovat la aceeaşi şcoală şi a fost
premiat pentru rezultatele şcolare obţinute.
Dirigintele minorului, R.A. declara că, deşi face parte dintr-o clasă cu elevi
"problemă", minorul este unul din elevii cei mai receptivi şi disciplinaţi.
B. are rezultate bune la învăţătură, este apreciat de profesori şi doreşte să-şi continue
studiile, să obţină o diplomă care să-i permită angajarea pe piaţa muncii.
C.B. este considerat de prieteni ca fiind un copil liniştit, care nu participă la fapte
deviante ale grupului de prieteni din cartierul lor.
Sunt surprinşi de fapta sa, necrezând că ar putea comite o infracţiune.
C.B. a acţionat singur (a comis furtul) dar a fost inspirat, în comiterea ei, de vecinii de
cartier, care obişnuiesc să obţină banii prin metode ilegale.
C.B. regretă fapta şi-i este frică de implicarea sa într-un proces penal.
C.B. în momentul de faţă a rupt relaţiile cu vechii prieteni, atât pentru că i-a interzis
familia acest lucru, cât şi pentru că a înţeles că aceştia au un comportament indezirabil pentru
societate şi nu doreşte să devina ca ei.

62
 În familia C. nu au existat niciodată persoane cercetate penal.
Familia are dificultăţi financiare mari, dar nu s-a gândit să le rezolve prin acte care ar
încălca legea.
Din generaţie în generaţie au fost păstrate şi transmise valorile, normele care
susţin cultura şi legile întregii societăţi.
C.B. a fost educat în spiritul legii şi doar influenţele negative ale grupului de cartier,
cu care el îşi petrecea o parte din timpul liber, l-au împins spre săvârşirea infracţiunii de furt.
Deşi este minor, C.B. având 14 ani poate fi judecat şi condamnat pentru infracţiunea
sa, la o pedeapsă privativă de libertate.
Ţinând cont de vârsta sa, de faptul că personalitatea sa este în formare, nu este
recomandabila o pedeapsă privativă de libertate.
În societate şi în mijlocul familiei adolescentul poate beneficia de o educaţie mult mai
bună şi de o societate pozitivă.
Fiind închis împreună cu alţi tineri care au săvârşit infracţiuni grave sau chiar foarte
grave, ar putea fi influenţat negativ de mediu şi să dezvolte o socializare negativă.
C.B. a conştientizat gravitatea faptei sale şi ştie care sunt repercusiunile acesteia.
Regretă fapta şi doreşte să trăiască în continuare alături de familie şi să se comporte
exemplar, pentru a nu mai avea niciodată probleme cu legea.
Pentru a rezolva problema C.B. trebuie să rupă legătura cu vechii prieteni şi să fie
atent supravegheat de familie. De asemenea trebuie să-şi continue studiile.

63
 Studiul de caz numărul 7
I. Date personale
1. Nume şi prenume : V.B.
2. Data şi locul naşterii : 8 octombrie 1997, Rm.Sărat
3. Sexul : masculin
4. Dezvoltarea fizică : normală
5. Antecedente : 1
6. Şcolarizare : 3 clase
7. Mediul de provenienţă : rural
8. Naţionalitatea : română
9. Religia : ortodoxă
10. Infracţiunea comisă : furt
II. Date despre familie
1. Vârsta tatălui vitreg : 42 ani
2. Vârsta mamei : 35 ani
3. Nivelul de şcolarizare al tatălui vitreg : şcoala profesională
4. Nivelul de şcolarizare al mamei : 6 clase
5. Ocupaţia tatălui : şomer
6. Ocupaţia mamei : şomer
7. Numărul fraţilor : 2
8. Numărul surorilor : 1
Minorul a comis în urmă cu doi ani un furt dintr-un magazin, este fumător şi
consumă adesea băuturi alcoolice, dar nu şi aurolac.
Minorul în cauză provine dintr-un cuplu restructurat, prin recăsătoria mamei, ca
urmare a decesului tatălui. Mama, fostă îngrijitoare, în prezent şomeră, are o stare de sănătate
bună, deşi consumă foarte des băuturi alcoolice.
Tatăl vitreg, fost muncitor ( lăcătuş mecanic), în prezent şomer, este, de asemenea, un
consumator excesiv de alcool, având şi antecedente penale - a fost condamnat la 5 ani de
închisoare pentru infracţiunea de furt din avutul public.

64
 Cuplul mai are 3 copii minori (7,8 şi 10 ani, toţi elevi) din care ultimii doi sunt
proveniţi din actuala căsătorie.
Locuinţa familiei o constituie un apartament proprietatea personală a mamei, alcătuit
din 2 camere modest mobilate (de fapt în una nu se află decât un dulap, iar în cea de-a doua 2
paturi, o masă şi un televizor alb-negru).
Amândoi părinţii fiind şomeri, dificultăţile financiare ale familiei sunt extrem de mari.
Singurele venituri ale familiei sunt reprezentate de indemnizaţiile de somaj, alocaţiile
de sprijin pentru copii şi cele obţinute din practicarea unor activităţi ocazionale.
Relaţiile afective dintre membrii familiei aproape că sunt absente.
În acest sens, un aspect negativ îl reprezintă consumul de alcool al ambilor părinţi,
viciu care a condus de nenumărate ori la acte de violenţă între ei, dar şi la maltratarea copiilor.
Ambii soţi au dat dovadă, aproape în permanenţă, de indiferenţă în ceea ce priveşte
supravegherea, creşterea şi educarea copiilor lor.
De foarte multe ori, părinţii copiilor au părăsit domiciliul zile întregi, lăsându-i pe
aceştia să se descurce singuri, fără bani şi fără supraveghere.
Niciodată părinţii nu au dat dovadă de suficientă capacitate afectivă, educaţională şi
materială pentru creşterea copiilor lor.
Atât tatăl vitreg, cât şi mama îşi băteau copiii cu paleta de bătut covoarele, cu beţe
special pregătite şi cu alte obiecte contondente.
Între cei 4 fraţi există relaţii de indiferenţă, doar între cel mare, adică minorul în cauză,
şi cel mic existând o oarecare relaţie protectoare.
În ceea ce priveşte relaţiile familiei cu comunitatea, aceasta se află în conflict cu
majoritatea vecinilor, datorită minorului în cauză, care are un comportament deosebit de
violent şi care este cunoscut ca un copil influenţat de anturaj şi care consumă adesea băuturi
alcoolice.
Minorul în cauză a practicat vagabondajul încă de la vârste foarte fragede
(aproximativ 9 ani) când a fugit pentru prima dată de acasă, datorită unui conflict pe care l-a
avut cu părinţii, plecând la bunicii maternali din localitatea Podgoria, judeţul Buzău.
Aici, a stat câteva săptămâni, deoarece bunica sa s-a internat în spital, iar bunicul îl
bătea pentru "toate şmecheriile" pe care le făcea.
Minorul are o experienţă stradală foarte mare pentru vârsta lui, fiind internat de 2 ori
în Centrul pentru Primire a Minorilor Delincvenţi în Regim de Urgenţă Buzău, unde a stat
timp de 15 zile de fiecare dată (perioada de supraveghere într-un astfel de centru nu trebuie să
depăşească 15 zile), după care, fiind luat înapoi în familie, ajungea din nou pe stradă.

65
 La data de 10 aprilie 2010, împreună cu nişte prieteni, a spart un magazin alimentar,
de unde au sustras dulciuri şi fructe (din dorinţa de a-şi satisface poftele pe care în familie nu
le putea satisface), dar şi câteva sticle cu băuturi alcoolice.
Părinţii minorului, cu toate că aflaseră despre fapta comisă de acesta, nu au intervenit
în nici un fel, ba chiar mai mult au consumat şi ei din băuturile alcoolice furate.
La acea dată, pentru faptele comise s-a luat măsură, dovedită ulterior ca fiind absolut
ineficientă, a "supravegherii deosebite" în familie de către părinţi.
Minorul în cauză a absolvit 3 clase după care a abandonat şcoala, nivelul real de
instrucţie al său fiind însă foarte scăzut, el citind încă pe litere.
Copilul are o stare de sănătate bună şi parametri fizici normali pentru vârsta la care se
află.
Are o bună coordonare motorie, îşi coordonează şi îşi controlează mişcările şi posedă
abilităţi normale.
Se orientează bine în spaţiul larg şi, de asemenea în timp.
Execută cu precizie mişcări de fină motricitate, dar deseori prezintă instabilitate
motrică.
În ceea ce priveşte comunicarea non-verbală, mimica şi gestica lui sunt exagerate,
chiar teatrale ; mersul lui este "alintat", prin imitaţia diferitelor modele pe care le-a văzut la
televizor ("actori duri din filmele cu bătaie" după spusele sale).
În ceea ce priveşte limbajul oral, articulează şi pronunţă corect sunetele. Exprimarea
lui este corectă, în propoziţii, vorbeşte mult, adesea precipitat,
strident.
Utilizează numeroase cuvinte vulgare, având un vocabular suburban.
Referitor la limbajul scris, acesta scrie dezordonat, necaligrafic, incorect gramatical,
dovedind lipsa de exerciţiu şi întreruperi lungi şi repetate ale procesului de instruire.
Atenţia sa este instabilă, prezintă capacitate redusă de concentrare pentru aproape
orice tip de activitate.
Are o memorie afectivă, poate reţine pe o durată medie un volum mic de informaţii,
dar reactualizarea se face selectiv, cu ajutor.
Gândirea este corect - situaţională, poate opera cu analiza şi comparaţia.
Imaginaţia sa este foarte bogată, ceea ce îi permite să relateze cu uşurinţă tot felul de
întâmplări, cu aspect de fabulaţie, despre sine, despre familia sa şi despre
prietenii săi (anturajul).

66
 Are un aspect fizic plăcut ; dezvoltarea somatică este făcută armonios, are o ţinută
mândră, aspectul vestimentar îngrijit şi hainele curate.
În relaţiile cu copiii, preferă compania băieţilor, cu care poate "glumi şi spune bancuri
când beau", este încăpăţânat şi adeseori răutacios.
În relaţiile cu adulţii comentează permanent, nu respectă programul şi activităţile
impuse ; este foarte obraznic şi prefăcut ; conştientizarea intereselor reale şi reprezentarea
viitorului sunt foarte sărace.
S-a încercat în mai multe rânduri reintegrarea familială şi şcolară, dar fără a se obţine
rezultate favorabile.
Pe măsura înaintării în vârstă se observă o creştere a nevoii sale de a comite acte
antisociale şi o agravare a comportamentului delincvenţional.

67
 Studiul de caz numărul 8
I. Date personale
1. Nume şi prenume : C.F.
2. Data şi locul naşterii : 15 iulie 1996, Rm.Sărat
3. Sexul : feminin
4. Dezvoltarea fizică : normală
5. Antecedente : 2
6. Şcolarizare : 2 clase
7. Mediul de provenienţă : rural
8. Naţionalitatea : română
9. Religia : ortodoxă
10. Infracţiunea comisă : prostituţie
II. Date despre familie
1. Vârsta tatălui : 47ani
2. Vârsta mamei : 41ani
3. Nivelul de şcolarizare al tatălui : şcoala profesională
4. Nivelul de şcolarizare al mamei : 7 clase
5. Ocupaţia tatălui : tâmplar
6. Ocupaţia mamei : casnică
7. Numărul fraţilor : 2
8. Numărul surorilor : 2
Minora C.F. în vârstă de 14 ani, din comuna Podgoria, judeţul Buzău, a fost adusă la
Centrul pentru Primire Minori Delincvenţi în luna martie 2012, fiind surprinsă de poliţie în
timp ce practica prostituţia în zona Gării din Buzău, după ce fugise de acasă, în urmă cu 2
săptămâni.
Este fumătoare de la vârsta de 10 ani (acest lucru reiese din declaraţiile sale) şi
consumatoare ocazională de băuturi alcoolice.
Minora face parte dintr-o familie structurată, în care mama, în vârstă de 41 de ani,
consumă frecvent alcool, ca de altfel şi tatăl minorei, muncitor la o firmă de cherestea.

68
 Familia mai cuprinde încă 4 copii (2 băieţi de 16 şi 17 ani, elevi, şi 2 fete de 19 şi 21
de ani, căsătorite, având gospodării aparte.
Starea de sănătate a tuturor membrilor familiei este aparent bună.
Familia minorei locuieşte într-o casă proprietate personală, alcătuită din 3 camere,
mobilată şi dotată modest, dar curată.
Nivelul veniturilor se situează sub minimul necesar, familia trebuind să se descurce
doar din salariul tatălui şi alocaţia copiilor.
Relaţiile partenerilor de cuplu şi ale copiilor cu părinţii sunt caracterizate ca fiind
tensionate.
Între soţi existau permanent neînţelegeri, care culminau, adeseori, cu acte de violenţă.
Minora afirmă că ambii părinţi o băteau, obligând-o să se ocupe de treburile casnice şi
să aibă grijă de copilul surorii mai mari.
Mama se ocupa foarte puţin de copii, fiind aproape zilnic la cunoştinţele şi rudele sale,
unde ajuta la diferite munci agricole.
La vârsta de 12 ani, minora în cauză a mai avut o tentativă de fugă de la domiciliul
familiei sale, împreună cu o prietenă (de asemenea maltratată de părinţi), dar a fost găsită de
poliţie şi readusă în familie.
Minora declară că în urmă cu un an a fost agresată sexual de un bărbat (prieten de al
tatălui său, cu care acesta obişnuia să consume alcool), ulterior ea începând să practice
prostituţia.
Sumele pe care aceasta le primea în urma întreţinerii de raporturi sexuale cu bărbaţi
maturi, le dădea unei femei (minora nu a menţionat niciodată numele ei) care avea grijă de
mai multe fete ; însă minora declară că a fugit de la acea femeie, după care a continuat să
practice prostituţia pe cont propriu.
Minora a absolvit doar două clase primare şi un semestru din clasa a-III-a.
Problemele dificile din familie, rezultatele slabe la învăţătură şi incapacitatea de
adaptare şcolară au determinat-o să abandoneze şcoala.
Starea de sănătate fizică este aparent bună, minora fiind dezvoltată suficient de bine
pentru vârsta la care se află.
Minora se orientează bine în spaţiu, mai puţin în timp şi are carenţe informaţionale.
În ceea ce priveşte procesele cognitive, atenţia este instabilă, memoria este mecanică,
de scurtă durată, gândirea este concret situaţională, imaginaţie săracă, iar din punct de vedere
al dezvoltării intelectuale prezintă un deficit mediu superior.
Referitor la limbajul oral, articulează şi pronunţă corect sunetele.

69
 Exprimarea este însă una suburbană, caracterizată de abundenţa expresiilor vulgare şi
a înjurăturilor.
Poate scrie numai prin copiere şi chiar şi aşa o face incorect, dezordonat. Aspectul
fizic este unul puternic masculinizat, chiar şi mersul şi gesturile ;
expresia feţei este una de absenţă, fie cu fixaţia privirii, fie cu priviri ostile.
Aspectul vestimentar este relativ îngrijit, nu atât prin păstrarea în bune condiţii a
hainelor, cât, mai ales, prin schimbarea lor periodică.
Nu respectă regulile de igienă personală şi nici curăţenia spaţiului locuit din proprie
iniţiativă.
Relaţiile cu copiii sunt extrem de violente, victimizează copiii mai mici, iar în cazul în
care este "turnată" de aceştia, îi terorizează de-a dreptul : îi obligă, de exemplu, să execute
diferite activităţi în locul ei, le ia desertul.
Nu este capabilă să accepte regulile jocului colectiv, nu acceptă să piardă.
Relaţiile cu adulţii sunt ostile, este încăpăţânată, nu reacţionează la aprecieri pozitive,
ci doar la recompense materiale şi la autoritatea impusă cu fermitate.
Alte trăsături ale personalităţii în devenire : instabilitatea afectivă, neîncrederea
pronunţată în oameni şi în derularea firească a evenimentelor, violenţa, tendinţe de auto -
agresiune, frecvente accente de furie şi plâns isteric, rezistenţă scăzută la frustrare.
Îi plac desenele animate şi desenează.
Aflând de faptul că fiica sa se prostituează, mama minorei nu doreşte să o mai
primească pe aceasta în familie, deoarece crede ea că " o face de ruşine în tot satul pentru că
toata lumea o să afle ce a făcut ea".
La data realizarii interviului şi întocmirii anchetei sociale, minora se afla încă în
Centru de Primire Minori Delincvenţi.
Având în vedere riscul ridicat al recidivei, s-a încercat cu minora un program de
consiliere, prin care s-a urmărit îndreptarea comportamentală a acesteia, dar minora s-a
comportat în continuare ostil faţă de personalul specializat al Centrului, nedorind să
colaboreze cu aceştia.
Deoarece reintegrarea familială a acesteia nu este posibilă, s-au început demersurile
pentru internarea acesteia într-un centru special pentru reeducarea minorilor delincvenţi.

70
 CONCLUZII

Obiectul preocupării permanente a specialiştilor şi educatorilor trebuie canalizat pe

potenţialul creator al fiecărui minor, potenţial care necesită stimulări.
Consider că sunt necesare reevaluări de pe poziţia constatărilor directe care să reflecte
distribuţia percepţiei şi autonomiei intelectuale ale membrilor colectivităţii de minori
infractori.
Satisfacerea dorinţelor multiple realizatǎ prin orice stimulare este recepţionată doar
dacă susţine speranţe sau alimentează aspiraţii, de atingere a unor idealuri.
Nu trebuie să uităm că mulţi copii şi adolescenţi se abandonează întâmplării şi ajung
infractori, tocmai pentru că nu au un exerciţiu al căutării şi iniţiativei.
Prezenţa lor a fost tratată ca lipsită de importanţă, această anulare fizică şi psihică a
fost până la interpretarea luării de poziţie ca o obrăznicie pedepsită cu brutalitate prin bătăi
sau alte torturi.
A continua să-i tratăm şi în procesul reeducării ca incapabili să-şi orienteze efortul şi
opiniile către scopuri bine definite înseamnă să-i descurajăm, abandonându-i unui destin
întâmplător, metodă absolut nedidactică şi asocială.
Dezvoltarea cultului pentru frumos constituie o latură extrem de sensibilă a educaţiei
pentru protecţia valorilor.
Dacă se consideră adevărată afirmaţia că civilizaţia se desăvârşeşte prin artă, trebuie
ca programul de remodelare a conştiinţei minorului infractor să conţină şi elemente de
iniţiativă creatoare.
Culoarea, forma, lumina, armonia, dimensiunea şi în general "patosul" actului de
creaţie este o veritabilă amprentă a personalităţii şi evidenţiază obligatoriu atât valenţele
pozitive cât şi carenţele echilibrului psihic.
Ar trebui ca în limita unor posibilităţi materiale şi de spaţiu, în fiecare şcoală specială
de reeducare să se asigure desfăşurarea permanentă, în grup sau individuală, a unor activităţi
şi manifestări de artă sau creaţie în domeniile care corespund nivelului de informaţii
dobândite de minori.

71
 Valoarea acestor creaţii oferă dimensiunea şi calitatea resurselor proprii şi permite
intervenţia modelatoare a instructorilor şi specialiştilor.
În reeducare, deosebit de importantă este tocmai această detectare a posibilităţilor,
transformarea lor în trăsături de caracter stabile şi apte să elimine din comportament unele
apucături sau obişnuinţe infracţionale.
Familiile dezorganizate, reconstituite sau descompletate, instabile din punct de vedere
moral, afectiv şi material sunt în general sursa delincvenţei juvenile.
Mediul familial este un factor extrem de important pentru integrarea psihicǎ, socialǎ si
fizicǎ a copilului.
Instabilitatea mediului social duce la apariţia diferitelor activitǎţi antisociale.
Certurile frecvente, stǎrile de tensiune, consumul exagerat de alcool precum şi lipsa de
educaţie a copiilor duce la delincvenţă în cadrul tinerilor.
Concurenţa diferiţilor factori sociali, psihologici şi familiali pot duce, pe exponentul
acestora la sǎvârşirea diferitelor infracţionalitǎţi de diferite naturi, mai mult sau mai puţin
grave.
Nefrecventarea şcolii care duce în general la un abandon, precum şi timpul petrecut
într-un anturaj în preponderenţǎ delincvent cu valenţe infracţionale, combinat cu o imaturitate
intelectualǎ şi moralǎ, plaseazǎ adolescentul într-un mediu propice sǎvârşirii delincvenţelor.
Sentimentul inutilitǎţii recunoscut de majoritatea tinerilor delincvenţi, toleranţa
scǎzutǎ la frustare, instabilitatea psiho-motorie manifestatǎ prin inconsecvenţǎ predominǎ în
profilul tânărului delincvent.
Încurajarea exprimării în orice fel şi cu mijloace diverse a voinţei, concepţiilor, stării
de spirit, idealurilor, speranţelor, dorinţei şi sentimentelor de dragoste şi ură, într-un cadru de
încredere deplină, ar putea fi o soluţie de recuperare a unor cazuri, dacă specialiştii şi
educatorii şi-ar asuma roluri succesive de părinţi sau prieteni statornici şi discreţi.
Problematica specifică devianţei şi delincvenţei în rândul minorilor impune o îngrijire
specială a acestora şi, în consecinţă, pregătirea adecvată a specialiştilor care vor lucra în
domeniu şi folosirea unui sistem de tehnici şi metode adaptat problematicii delincvenţei
juvenile.

72
 BIBLIOGRAFIE

Rădulescu, S.M.( 1998) Sociologia devianţei : teorii, paradigme, arii de cercetare

Editura Victor, Bucureşti.
Rădulescu S.M.( 1991) Anomie, devianţă şi patologie socială
Editura Hyperion, Bucureşti.
Rădulescu, S.M.( 1999) Devianţă, criminalitate şi patologie socială
Editura Lumina Lex, Bucureşti.
Rădulescu S.M. Introducere în sociologia delincvenţei juvenile (adolescenţa
între normalitate şi devianţă), Editura Medicală, Bucureşti.
Banciu Dan (1990) Evoluţii ale delincvenţei juvenile în România: cercetare şi
prevenire socială, Editura Lumina Lex, Bucureşti
Creţu, Tinca (2001) Adolescenţa şi contextul ei de dezvoltare,
Editura Credis, Bucureşti.
Minulescu,Mihaela Chestionarele de personalitate în evaluarea psihologică,
(1996) Garell Publishing House, Bucureşti.
Păunescu, Constantin Agresivitatea şi condiţia umană,
Editura Tehnică, Bucureşti.
Petcu, Marioara(1997) Delincvenţa : repere psihosociale,
Editura Dacia, Cluj-Napoca
Pitulescu, Ion(2000) Criminalitatea juvenilă : fenomenul "copiii străzii",
Editura Naţional, Bucureşti.
Preda, Vasile(1981) Profilaxia delincvenţei şi reintegrarea socială
Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti.
Preda, Vasile(1998) Delincvenţa juvenilă,
Editura Presa Universitară Clujeană , Bucuresti.
Răşcanu, Ruxandra Psihologia comportamentului deviant,
Editura Universităţii (1994)Bucureşti.

73
Răşcanu, Ruxandra(1999) Neuropsihofiziologia devianţei la adolescenţi şi tineri,
Editura Actami, Bucureşti.

74