UNIVERSITATEA DIN PITEŞTI

FACULTATEA DE TEOLOGIE ORTODOXĂ

SPECIALIZAREA ASISTENŢǍ SOCIALǍ

LUCRARE DE LICENŢĂ

Coordonator ştiinţific:
Prof. Univ. Dr. Maria Constantinescu

Absolventă:
Marinescu Georgiana-Mihaela

PITEŞTI
-2010-
0
 UNIVERSITATEA DIN PITEŞTI
FACULTATEA DE TEOLOGIE ORTODOXĂ

SPECIALIZAREA ASISTENŢĂ SOCIALĂ

Abuzul fizic şi consecinţele psiho-sociale asupra copilului

preşcolar

Coordonator ştiinţific:
Prof. univ. dr. Maria Constantinescu

Absolventă:
Marinescu Georgiana-Mihaela

PITEŞTI
-2010-

1
 Cuprins

Argument...............................................................................................................3

Capitolul I
Aspecte teoretice privind abuzul
1. Definirea conceptului de abuz............................................................................................... 5
2. Formele principale de comportament abuziv........................................................................10
3. Teorii explicative privind abuzul asupra copilului................................................................17

Capitolul II
Consecinţele psiho-sociale ale abuzului fizic asupra copilului
1. Semnele şi consecinţele abuzului fizic..................................................................................23
2. Traumele şi consecinţele abuzului fizic asupra dezvoltării copilului...................................29
3. Servicii sociale de prevenire a abuzului, neglijării şi exploatării copilului..........................31

Capitolul III
Copilul preşcolar-victimă a violenţei în familie
1. Prezentare generală...............................................................................................................38
2. Personalitatea preşcolarului care creşte într-o familie violentă............................................41
3. Consecinţe ale neîndeplinirii nevoilor copilului abuzat........................................................46

Capitolul IV
Studii de caz privind abuzul asupra copilului
1. Metodologia cercetării..........................................................................................................50
2. Prezentarea studiilor de caz...................................................................................................53
3. Rolul asistentului social în medierea şi prevenirea cazurilor de abuz..................................62

Concluzii..............................................................................................................68
Bibliografie..........................................................................................................71

2
 Argument

În prezent, în România sistemul de protecţie a copilului cunoaşte o dezvoltare vizibilă

la majoritatea nivelurilor, îmbunătăţirea acestui sistem şi creşterea calităţii serviciilor oferite
beneficiarilor direcţi, fiind cunoscute atât pe plan naţional cât şi internaţional.

Cu toate acestea societatea românească se confruntă însă cu o problemă gravă, aflată,

din păcate, în plină ascensiune, şi anume abuzul copilului, problemă care a început să
preocupe şi să alarmeze societatea şi mai ales profesioniştii în domeniul protecţiei copilului şi
familiei. Creşterea violenţei îndreptate asupra copilului constituie una dintre problemele
sociale cele mai dramatice cu care se confruntă societăţile contemporane.

Insuficienta cunoaştere teoretică a termenilor, conceptelor care ţin de problematica

abuzului copilului, a consecinţelor acestor fenomene asupra dezvoltării copilului, numărul
relativ redus al specialiştilor formaţi şi cu experienţă practică în acest domeniu, constituie, pe
lângă complexitatea şi dificultatea intervenţiei în astfel de cazuri, adevărate obstacole în calea
diminuării şi prevenirii abuzului copilului.

Abuzul fizic este cea mai frecventă formă de abuz asupra copilului şi de multe ori este
considerată chiar o metodă educativă eficientă mai ales în mediul familial, îmbrăcând diferite
forme şi având la bază anumite percepţii, neţinându-se cont de efectele acestui comportament
neadecvat asupra copilului. Abuzul fizic aduce mari prejudicii dezvoltării copilului,
modificându-i personalitatea, modul de gândire şi de reacţie la anumiţi stimuli, cu urmări de
necontestat în viitor. Un copil abuzat fizic ezită să cunoască alţi copii, este închis în lumea lui,
are reacţii de apărare fizică motivate sau nu, manifestă violenţă în relaţiile interpersonale,
incapacitate de a controla impulsurile agresive, ataşamentul este afectat.

Motivul pentru care mi-am ales această temă, respectiv abuzul asupra copilului, îl
constituie faptul că acest domeniu este mai puţin cunoscut, analizat şi înţeles în ţara noastră şi
pentru că , din păcate, sunt foarte mulţi care sunt abuzaţi de către proprii lor părinţi.

Având în vedere înmulţirea vizibilă a cazurilor de abuz asupra copilului, acordarea unei
importanţe scăzute acestui fenomen social precum şi numărul redus al specialiştilor în acest
domeniu, există o necesitate stringentă de a face cunoscută problematica abuzului asupra
copilului, a consecinţelor pe care le are asupra acestuia şi mai ales identificarea unor metode
3
de orevenire şi intervenţie eficiente şi nu în ultimul rând formarea unor specialişti care să
intervină cu succes în rezolvarea unor astfel de cazuri.

Lucrarea de faţă, intitulată Abuzul fizic şi consecinţele psiho-sociale asupra copilului

preşcolar îşi propune să facă o clasificare a abuzului, o prezentare a consecinţelor abuzului
asupra copilului, o analiză a personalităţii preşcolarului care creşte într-o familie violentă şi
nu în ultimul rând prezentarea unor studii de caz privind abuzul asupra copilului.

Lucrarea este compusă dintr-o parte teoretică (care însumează trei capitole) şi o parte
practică (în care sunt tratate trei studii de caz de abuz asupra copilului).

Primul capitol al lucrării cuprinde: definirea conceptului de abuz, principalele forme de

abuz existente şi analiza principalelor teorii explicative ale acestui fenomen.

În al doilea capitol sunt prezentate şi analizate consecinţele psiho-sociale ale abuzului

fizic asupra copilului, un accent deosebit fiind pus pe semnele şi consecinţele abuzului asupra
dezvoltării copilului, traumele şi consecinţele lor şi serviciile sociale de prevenire a abuzului,
neglijării şi exploatării copilului.

În capitolul trei este analizată personalitatea preşcolarului care creşte într-o familie
violentă, cauzele şi efectele abuzului în familie, traumele la care sunt supuşi copii,
comportamentele dezvoltate de aceşti copii.

În ultimul capitol sunt prezentate şi analizate trei studii de caz referitoare la abuzul asupra
copilului în mediul familial.

Lucrarea se încheie cu câteva concluzii generale privind situaţia actuală a copilului abuzat.

4
 Capitolul I

Aspecte teoretice privind abuzul

1. Definirea conceptului de abuz

Abordarea problematicii abuzului, neglijării şi exploatării copilului este cu atât

mai dificilă, cu cât în România există o cultură centrată pe adult, interesele adultului primând
în faţa celor ale copilului, considerate auxiliare. Situaţiile de abuz asupra copilului (fizic,
sexual, emoţional) au fost aduse în atenţia publicului românesc pentru prima dată de către
mass-media, care de obicei prezintă cazuri şocante şi inumane, dar realitatea statistică a
fenomenului este cu mult mai mare.

Odată cu informarea publică pe această temă şi cu dezvoltarea serviciilor de asistenţă

socială la nivel local se aşteaptă o creştere a cazurilor înregistrate. În prezent, la nivelul
serviciilor publice din 12 judeţe funcţionează peste 20 de servicii destinate protecţiei copilului
împotriva abuzului, neglijării şi exploatării, iar în aproximativ 30 de judeţe au fost înfiinţate
linii telefonice de urgenţă. De aemenea, a fost aprobat prin HG nr.726/2004 planul de acţiuni
prioritare în domeniul protecţiei copilului împotriva abuzului, neglijării şi exploatării pe
perioada 2004-2005, iar legea privind protecţia şi promovarea drepturilor copilului (legea
nr.272/2004) conţine referiri la protecţia copilului împotriva exploatării, consumului de
droguri, abuzului sau neglijenţei, răpirii sau a oricăror forme de traficare, precum şi împotriva
altor forme de exploatare (Doru Buzducea, 2005, pp.108-109).

Abuzul şi neglijarea copilului reprezintă fenomene complexe şi întotdeauna

generatoare de durere. Copiii sunt supuşi permanent unor tipuri şi grade diferite de neglijare,
precum şi unor comportamente abuzive din punct de vedere emoţional, fizic şi sexual. Forme
de manifestare ale abuzului şi neglijării asupra copilului: folosirea forţei fizice, izolarea,
pedepse aspre şi umilitoare, terorizarea, expunerea la acte periculoase, ignorarea, respingerea
(Constantinescu Maria, 2008, p.195).

În familie abuzul este comis de către membrii familiei, de cei în care copilul are
încredere, de cei însărcinaţi cu creşterea şi îngrijirea lui. Desemnarea unui anumit

5
comportament din cadrul familial, ca fiind abuz sau neglijare depinde de o serie de factori
sociali şi culturali.

Un comportament este considerat într-o societate dată ca fiind abuziv dacă el

depăşeşte standardul cultural obişnuit al comunităţii. De exemplu, bătaia peste fund sau o
palmă dată unui copil sunt considerate în România forme acceptabile de pedepse date de
către părinţi. Chiar dacă un părinte aplică aceste forme de pedeapsă în mod frecvent, chiar
zilnic, nici un asistent social, oricât de vehement s-ar împotrivi bătăii, nu ar putea considera
justificată pedepsirea părintelui sau decăderea lui din drepturile părinteşti numai pe această
bază, nici dacă acest stil parental ar prezenta urmări pe planul comportamentului şi al
echilibrului emoţional al copilului. Intervenţia sa nu va avea însă un fundament la fel de ferm
ca în cazul în care legile ar interzice cu desăvârşire bătaia (Constantinescu Maria, 2008, p.
195).

În gospodăriile rurale se obişnuieşte ca minorii să muncească de la vârste fragede, în

dezacord total cu capacităţile lor şi legislaţia în vigoare. Ancheta realizată în 2003 de către
Institutul Naţional de Statistică şi Organizaţia Internaţională a Muncii relevă faptul că peste
82.000 de copii cu vârsta cuprinsă între 15-17 ani desfăşoară activităţi economice, în mod
special în mediul rural, din cauza nivelului de trai precar al gospodăriilor sau a modelului
cultural şi economic al familiilor din care provin (Constantinescu Maria, 2008, p.206).

Abuzul împotriva copilului este o formă de agresiune sau de interacţiune violentă de

natură psihică, mentală ori sexuală îndreptată împotriva copilului de către persoanele cu care
acesta se află într-o relaţie de dependenţă activă sau pasivă şi care îi cauzează copilului o
traumă fizică sau psihică. Abuzul asupra copilului constă într-un ansamblu de comportamente
care afectează negativ dezvoltarea acestuia. Fiind asociată adeseori, cu actele de violenţă şi
agresiune exercitate asupra unei persoane, noţiunea de abuz desemnează în limba română,
folosirea excesivă, fără măsură, a unor prerogative, în aşa fel încât actul respectiv devine o
faptă ilegală.

În Dicţionarul explicativ al limbii române, abuz înseamnă “încălcare a legalităţii,

faptă ilegală; întrebuinţare fără măsură a unui lucru, exces “.

În limba engleză, noţiunea de abuz are mai multe semnificaţii printre care aceea de
maltratare, molestare, agresiune sau violenţă (Rădulescu M. S., 1999,p.167). Din acest punct
de vedere, abuzul nu se referă numai la o sancţiune fizică, dar la orice act care are ca scop
agresiunea îndreptată asupra altui abuz (insulta, de exemplu). La fel ca şi în limba română,

6
noţiunea de abuz cuprinde în conţinutul ei şi abuzul sexual îndreptat împotriva soţiei (violul
marital,de exemplu) sau cel împotriva copiilor şi adolescenţilor (aşa cum este cazul
incestului). Acest sens este echivalent cu cel existent în limba română, în acord cu care o
persoană abuzează sexual de o altă persoană, care, de obicei, nu are nici capacitatea de a se
apăra şi nici discernământul neesar pentru a înţelege ce i se întâmplă. În acelaşi timp, abuzul
fizic sau emoţional poate fi exercitat, în egală măsură, împotriva persoanelor vârstnice din
familie, care, de asemenea, la vârste mai înaintate, se pot include în categoria celor cărora le
lipsesc resursele de apărare sau discernământ (Constantinescu Maria, 2004, p.67).

Conform Legii nr.272/2004 art.89, “prin abuz asupra copilului se înţelege orice
acţiune voluntară a unei persoane care se află într-o relaţie de răspundere, încredere sau de
autoritate faţă de acesta, prin care este periclitată viaţa, dezvoltarea fizică, mintală, spirituală,
morală sau socială, integritatea corporală, sănătatea fizică sau psihică a copilului”.

“Dreptul român face referire doar la , “abuz de drept”, cu privire la acele situaţii în
care un drept personal recunoscut de lege este exercitat , cu rea credinţă, cu depăşirea
limitelor prevăzute de lege şi cu nerespectarea scopului său economic şi social. Abuzul de
drept este sancţionat de justiţie. În ceea ce priveşte noţiunea de “abuz asupra copilului” (fizic,
emoţional sau psihic, sexual), ea nu este definită de către legislaţia română, rezultând doar din
interpretarea prevederilor O.U.G 26/1997 şi ale Convenţiei cu privire la Drepturile Copilului”
(Organizaţia Salvaţi Copiii/Alternative Sociale, 2002:144).

Convenţia cu privire la Drepturile Copilului, art.19, restrânge câmpul de aplicare al

noţiunii de abuz determinând ca subiecţi activi ”părinţii, unul din ei, reprezentantul sau
reprezentanţii legali sau orice persoană căreia i-a fost încredinţat copilul”. Respectarea şi
apărarea copilului împotriva oricăror forme de abuz presupune asigurarea unui sistem de
protecţie adecvat, care să cuprindă:

 definirea juridică a abuzului;

 proceduri juridice de intervenţie;

 programe naţionale de prevenţie, susţinere şi intervenţie;

 structuri abilitate şi competente, specializate în raportarea, instrumentarea şi tratarea

cazurilor de abuz;

 strategii comune de acţiune” (Constantin Mădălina,2008, p.20).

7
 Deoarece comportamentul abuziv este adesea ciclic, multe probleme de sănătate şi de
dezvoltare pot conduce la tulburări de comportament, educaţionale şi psihoemoţionale în
perioada adolescenţei sau în viaţa de adult, ceea ce, mai departe determină recurgerea la un
comportament abuziv. Mulţi copii abuzaţi par la început ascultători, cooperanţi, ruşinoşi,
afectuoşi, dar această aparentă linişte poate masca multiple probleme psihologice. De aceea,
este importantă detectarea timpurie a problemelor pe care le au copiii, inclusiv cele privind
abuzul şi neglijarea, şi asigurarea condiţiilor pentru redobândirea sănătăţii fizice şi psihice
necesare, pentru a beneficia de serviciile care îi pot proteja, astfel încât să nu devină, la
rândul lor, părinţi abuzivi (Dumitru Alina,2005,p.71)

 Abuzul asupra copilului în România înainte de 1989 şi situaţia actuală

“În România, înainte de decembrie 1989, deşi existau abuzuri de orice natură, comise
asupra copiilor, fie în mediile familiale, fie în mediile instituţionale (şcoli, cămine pentru copii
etc.), acestea nu au putut fi aduse în atenţia opiniei publice pentru a fi sancţionate-moral sau
penal, după caz, ca urmare a tăinuirii voluntare sau involuntare a celor ce le comiteau,
precum şi a diminuării artificiale a acestora – ca pondere, întindere, gravitate şi intensitate-
din partea factorilor responsabili ai statului. La acestea se adaugă şi lipsa unor studii, cercetări
ştiinţifice legate de problema abuzului, care să permită radiografierea mediilor ce favorizează
aceste abuzuri, stabilirea cauzelor, incidenţa şi amploarea acestui flagel, tipologia acestora,
precum şi punerea la dispoziţia celor interesaţi a unui evantai de metode, tehnici şi procedee
de prevenire, combatere, diminiuare sau stopare a abuzurilor îndreptate împotriva copiilor”
(Sursa:http//www.cmsc.ro/abuz copii.html).

“ După decembrie 1989, odată cu reformarea tuturor instituţiilor statului, precum şi a

presiunilor internaţionale făcute în urma dezvăluirilor în mass-media naţională şi
internaţională cu privire la o serie de abuzuri comise împotriva copiilor, interesul şi
preocuparea pentru respectarea drepturilor copilului, atât din partea opiniei publice, cât şi din
partea instituţiilor statului român a devenit prioritară, ceea ce a făcut posibilă, deopotrivă,
realizarea unor studii şi cercetări ştiinţifice (chiar dacă deocamdată sunt modeste) şi
elaborarea şi adoptarea unei legislaţii corespunzătoare în materie de protecţia drepturilor
copilului, armonizată la cea internaţională.

Printre studiile ştiinţifice efectuate în România cu privire la problematica neglijării şi

abuzului copilului, pot fi amintite studiile de teren realizate la Cluj (1996), pe un lot de 488 de

8
părinţi şi 789 de elevi din clasele V-X, sub coordonarea dr.Traian Rotariu. Se mai pot adăuga
la acestea o serie de dezbateri, seminarii, conferinţe naţionale şi internaţionale cu privire la
problematica abuzului împotriva copilului, stabilindu-se definirea conceptului de
abuz/neglijare, amploarea, cauzele, incidenţa, tipologia, precum şi o serie de strategii de
prevnire, diminuare, combatere sau stopare a acestui flagel” (Constantin Mădălina, 2008,
pp.24-25).

Prevalenţa cazurilor de abuz/neglijare a copilului în România, pe total ţară şi medii rezidenţiale

Indici sintetici ai TOTAL Mediul urban Mediul rural

abuzului/neglijării ŢARA N=852 N=704
copilului în familie N=1556
Număr % Număr % Număr %
Abuz fizic 287 18,4 124 14,6 163 23,2
Neglijare fizică 1055 67,8 538 63,1 517 73,4
Copii în familii sărace 867 55,7 414 48,6 453 64,3
Exploatarea copiilor de 106 6,8 35 4,1 71 10,1
către familie
Neglijarea 888 57,1 502 58,9 386 54,8
educaţională
Agresiune verbală 993 63,8 531 62,3 462 65,6
Abuz psihologic 398 25,6 198 23,2 200 28,4
Neglijare psihologică 708 45,5 333 39,1 375 53,3
Abuz sexual 1 0,1 - 0,0 1 0,1
Sursa:Sondaj CURS (2000)

Din datele prezentate în tabelul de mai sus rezultă că abuzul şi neglijarea copilului au
ponderi însemnate în România. Dintre cele patru forme de abuz, cel psihologic ocupă primul
loc (26%), abuzul fizic locul doi (18%), pe ultimele locuri situându-se exploatarea copiilor în
familie prin trimiterea lor la cerşit, la lucru sau reţinerea lor de a merge la şcoală pentru
treburi casnice sau îngrijirea fraţilor mai mici (7%) şi abuzul sexual (0,1%) (Revista de
Asistenţă Socială nr.1, 2003:39).

2. Formele principale de comportament abuziv

Un comportament abuziv poate lua mai multe forme, dintre care cele mai frecvente
sunt următoarele:

9
  Abuzul fizic reprezintă folosirea forţei fizice asupra copilului, traumatizarea şi
maltratarea lui, indiferent de motivaţia adultului, expunerea la situaţii care îi pun în pericol
viaţa şi integritatea psihologică. Abuzul fizic constă în ghionturi, îmbrânceli, palme, pumni,
lovituri cu diverse obiecte, provocarea unor fracturi, alungarea din cămin, abandonul şi chiar
crima. Abuzul fizic pote fi considerat “minor”, atunci când se constată existenţa unor
suprafeţe de piele înroşită sau leziuni uşoare, şi “major”, atunci când este vorba de fracturi
(craniene, ale membrelor) sau arsuri. În această categorie de abuz se includ: bătăile aplicate cu
mâna sau cu orice obiect (furtun, cablu, cuţit) pe oricare parte a corpului, punerea copilului în
genunchi, legarea lui, lovirea sa de un obiect, trasul de păr şi de urechi, arderea sau otrăvirea.
Este inclusă aici şi exploatarea capacităţii fizice a copilului, prin supunerea sa la munci şi
activităţi dificile care depăşesc posibilităţile sale de efort (Rădulescu S.M., 2003). Tot în
categoria abuzului fizic se încadrează şi sindromul copilului bătut (battered child syndrome),
în care copilul se prezintă la centrul de urgenţă plin de vânătăi de diferite culori şi răni (semne
rotunde de arsură cu ţigara, în formă de frunză de la radiatoare, tăieturi de lamă). Acest
sindrom a fost descris pentru prima dată în 1962. De atunci, profesioniştii din centrele de
primire şi camerele de gardă ale spitalelor pentru copii au fost instruiţi să recunoască acest
sindrom la micuţii aduşi cu “răniri accidentale”. În 4% dintre cazuri este vorba de sindromul
copilului bătut (Dumitru Alina,2005, p.72).

 Abuzul sexual, deşi conţine certe elemente de abuz fizic şi psihologic, este o categorie
aparte de rele tratamente aplicate minorului. Acestea se referă la: atragerea, convingerea,
folosirea, coruperea, forţarea şi obligarea minorului să participe la activităţi de natură sexuală
sau asistarea unei alte persoane în timpul unor activităţi care servesc la obţinerea de către
adult a plăcerii. Abuzul sexual împotriva copilului presupune implicarea de către adult a
copiilor dependenţi/imaturi, a adolescenţilor în activităţi sexuale pe care nu le înţeleg şi la
care ei nu sunt în măsură să consimtă în cunoştinţă de cauză sau care violează normele
tradiţionale ale vieţii de familie. Sintagma abuz sexual aplicat copiilor este un termen generic
ce acoperă mai multe tipuri de comportament abuziv, chiar şi pe cele neimplicând contact
fizic direct, dar considerate tratamente abuzive din punct de vedere sexual, de exemplu:
nuditatea, exhibiţionismul, sărutatul, palparea, masturbarea, sexul oral, contactul sexual
imitat…(Barker,1995, apud Irimescu, 2003).

“Abuzul sexual săvârşit de către cei care îngrijesc copilul cuprinde un larg spectru de
activităţi, de la urmărirea împreună cu copilul a filmelor sau revistelor porno până la privirea
adultului în timpul masturbării sau practicarea unor jocuri cu tentă sexuală, ca pipăirea şi apoi
masturbarea sau intromisiunea orală, anală sau genitală. Adultul foloseşte astfel copilul pentru
10
satisfacerea propriilor sale nevoi (Finkelhor, 1986)”(Killen, 1998, pp.39-40). Copilul este
supus unei relaţii de dependenţă culpabilizatoare, în care el trebuie să respecte tăcerea în ceea
ce priveşte abuzurile sexuale, sub ameninţarea că va crea necazuri abuzatorului. Impactul
abuzului sexual depinde de identitatea abuzatorului (un abuz intra-familial-incestul în special-
este mult mai dăunător decât un abuz extrafamilial), de vârsta copilului şi de caracteristicile
episoadelor de abuz sexual (Constantin Mădălina, 2008, p.38).

Dintre formele de abuz sexual, menţionăm: hărţuirea sexuală (propuneri verbale,

gesturi sau atingeri cu conotaţii sexuale), comportamentul exhibiţionist în faţa unui copil,
manipularea organelor sexuale ale copilului sau obligarea acestuia de a manipula organele
sexuale ale agresorului, intruziunea unor obiecte în organele sexuale ale copilului, penetrarea
sexuală-pe cale orală, genitală sau anală. Exploatarea sexuală, obligarea minorului la
pornografie sau prostituţie în folosul adultului. Efectele pe termen lung ale abuzului sexual
determină, pe lângă probleme stricte de sănătate (tulburări de somn, atacuri de panică, boli
psihosomatice, cefalee, tulburări digestive) sau de natură sexuală, probleme emoţionale legate
de lipsa de încredere a copilului în el şi în ceilalţi, sentimente de vinovăţie, frică, teama de
pedeapsă, letargie, ostilitate, depresie (Dumitru Alina, 2005, p.72).

 Abuzul emoţional constă în acţiuni şi practici neadecvate ale adultului, care induc
copilului trăiri, emoţii şi sentimente negative, cum ar fi: frica, teroarea, insecuritatea, durerea,
nefericirea, aşteptarea. Acest tip de abuz este cel mai des întâlnit în instituţiile de ocrotire a
copilului, deseori îmbrăcând forma unui mod de menţinere a disciplinei şi, în cele mai multe
cazuri, nefiind conştientizat de către cel care îl practică.

Formele de abuz emoţional mai des întâlnite sunt cele la care recurg părinţii sub
forma diverselor pedepse: izolarea copilului (legarea, încuierea lui în diferite spaţii închise),
neacordarea răspunsurilor emoţionale, terorizarea copilului, refuzul de a-l ajuta la solicitarea
acestuia, degradarea, exploatarea, folosirea lui ca servitor, coruperea minorului prin învăţarea
sau recompensarea unor comportamente neadecvate, antisociale, agresive, rasiste, imorale sau
criminale (Constantinescu Maria, 2008, p.202).

Copiii care sunt percepuţi negativ de părinţii lor (uneori chiar de la naştere) sunt
expuşi la diferite grade de respingere. Ei sunt trecuţi cu vederea, ridiculizaţi, respinşi şi văzuţi
ca sursă a problemelor părinţilor. De asemenea, poate fi observat şi “sindromul Cenuşăresei”,
în acest caz, copilul fiind abuzat nu numai de părinţi,ci şi de fraţii săi. Copilul este terorizat
prin ameninţări cu pedepse, cu părăsirea sau alungarea-ameninţările îi creează o stare de
anxietate, căreia copilul cu greu îi face faţă.
11
 Copiii ai căror părinţi sunt violenţi unii cu alţii (Hershorn şi Rosenbau,1985;
Killen, 1998) trăiesc în anxietate şi-şi folosesc adesea energia pentru a avea grijă de ei înşişi
şi, în mod ironic, chiar şi de părinţii lor. Ei sunt adesea forţaţi să-şi asume responsabilităţi în
situaţii pentru care nu sunt suficient de maturi să le facă faţă. Nu le mai rămâne decât foarte
puţină energie şi bucurie pe care să o investească în joacă, în relaţiile cu alţi copii şi în
învăţătură (Constantinescu Maria, 2008, p.203).

Copiii ai căror părinţi consumă droguri sau alte substanţe psihoactive (Hansen,
1991;Skog şi Olofsson, 1992) observă că adulţii sunt prea preocupaţi de propria lume, de
propriile lor nevoi şi probleme, încât nu mai pot avea grijă de ei şi de nevoile lor. Copilul este
expus la anxietate şi la situaţii neprevăzute pe care nu le poate înţelege. Copiii consumatorilor
de substanţe sunt afectaţi deja de la nivelul vieţii intrauterine. Jones (1973) a introdus
diagnosticul sindromului de alcolemie fetală pentru a arăta deficienţele înnăscute ce pot
apărea, sindrom care se caracterizează prin: fizionomie specifică, malformaţii congenitale,
tulburări de creştere şi retard mintal. În cazul mamelor care consumă droguri în timpul
sarcinii, există riscul ca nou-născutul să dezvolte simptome de abstinenţă : tremurături,
agitaţie motorie, vomă, diaree, crampe abdominal (ibidem, p.203).

Sindromul Muchhausen prin intermediar (Rosenberg) presupune că, în acest caz,

părinţii inventează o boală pe care o atribuie copilului, fenomen în urma căruia acesta este
supus la o serie de investigaţii şi tratamente.

Copiii ai căror părinţi divorţează fără a fi capabili să realizeze creşterea lor se

văd aruncaţi în mijlocul unui coflict cronic în care unul dintre părinţi îl acuză pe celălalt, iar ei
sunt forţaţi să “ia partea unuia dintre ei”. Copilul devine anxios şi se întâmplă adesea să aibă
sentimente confuze. El pierde un părinte fără să-i fie permis să fie necăjit sau să ceară şi să
primească ajutor (Neamţu George, 2005, p.158).

Closinki (1993) menţionează patru aspecte legate de separare şi divorţ care pot fi
identificate ca abuz emoţional:

 copilul dezvoltă o anxietate cronică de separare şi sentimentul de vină deoarece a fost

de partea unuia dintre părinţi;

 copilul a fost folosit în mod conştient sau inconştient spre a ajuta “funcţionarea” unuia
dintre părinţi, de exemplu, trimiterea de mesaje spionare etc.; în asemenea situaţii,
copilul va dezvolta adesea tulburări psihosomatice şi de comportament;

12
  cazul răpirii copilului sau al separării ilegale a acestuia de părinţi:

 cazul în care părinţii se bat în prezenţa copilului (Killen, 1998, pp. 32-39).

Abuzul emoţional îi afectează pe unii copii mai mult, pe alţii mai puţin, dar cert este
că produce o întârziere a dezvoltării sociale şi intelectuale a copilului. Abuzul emoţional este
frecvent la familiile disfuncţionale, iar efectele sale se văd atât în mediul familial, cât şi cel
şcolar.

 Abuzul psihologic constă în acele acţiuni şi practici ale adulţilor,care îngrijesc copii,
prin care se blochează posibilităţile de autonomizare ale copilului şi care se exprimă în
comportamentul acestuia prin incapacitate de gestionare a relaţiei cu mediul fizic şi social,
prin a nu şti cum să acţionezi în situaţiile cotidiene. Abuzul psihologic alterează competenţele
individuale şi sociale ale copilului sau structurează aberant comportamente, care îl împiedică
la explorări şi experienţe, rămânând repliat pe propria persoană (de exemplu comportamentul
de autostimulare prin legănare, lovire etc., observat în instituţii). Copilul este supus abuzului
psihologic când în mediul său de viaţă nu sunt create condiţii pentru structurarea achiziţiilor,
practicilor, comportamentelor social susţinute şi cerute. În instituţie copilul trăieşte într-un
mediu nefiresc raportat la viaţa cotidiană ceea ce îl împiedică în însuşirea acelor experienţe
care sunt necesare competenţelor de viaţă. Experienţele in mediul casnic, in ambientul fizic
exterior instituţiei, participarea la diversitatea situaţiilor cotidiene sunt resurse pentru
integrarea socială, care lipsesc sau sunt limitate pentru copiii din instituţii (interacţiuni cu
vecinii, utilizarea serviciilor şi instituţiilor din comunitate: poştă, diverse magazine, teatre,
parcuri etc.) (Constantinescu Maria, 2008, p.200).

 Abuzul economic (financiar) se referă la refuzul ca victima să-şi aibă banii proprii sau
surse de câştig, controlul strict exercitat asupra bugetului familial, furtul acestuia, preluarea
controlului asupra altor sume de bani sau proprietăţi prin fraudă, înşelătorie sau deturnare de
fonduri (Constantinescu Maria, 2004, p.50)).

 Neglijarea constă în forme de rele tratamente prin care se omite asigurarea nevoilor
biologice, emoţionale şi educaţionale ale copiilor, punând astfel în pericol dezvoltarea lor
fizică, emoţională, cognitivă şi socială (Roth-Szamoskozi, 1999, p. 79).

Neglijarea se poate manifesta sub mai multe forme :

13
a) carenţele de creştere şi dezvoltare: erorile din formula de preparare a hranei sugarului şi
copilului mic sunt cauze care generează scăderea în greutate şi instalarea distrofiei (Schmitt şi
Maoro, 1989);

b) neglijarea educaţională: permiterea absentismului-este considerată formă de maltratare

dacă părintele a fost informat asupra problemei şi nu a luat nici o măsură; neînscrirea
copilului într-o formă de învăţământ- omiterea înscrierii într-o formă de educaţie adecvată
nivelului copilului; ignorarea nevoilor speciale de educaţie- refuzul acordării sau eşecul în
obţinerea serviciilor educaţionale recomandate, neglijarea obţinerii tratamentului pentru o
dificultate de învăţare diagnosticată a copilului sau pentru nevoile speciale de educaţie fără un
motiv rezonabil;

c) neglijare fizică: neasigurarea de către părinte a condiţiilor decente de trai şi neacordarea

ajutorului fizic copilului, mai ales în perioada când este dependent de părinte, neasigurarea
măsurilor de supraveghere şi protecţie, neglijarea îmbrăcămintei adecvate;

d) neglijarea medicală: lipsa de interes a părintelui faţă de sănătatea copilului, ajutor

inadecvat dat de către părinte, comportament neglijent al părintelui faţă de copilul bolnav şi
faţă de tratamentul prescris, neasigurarea medicaţiei, neprezentarea la medic;

e) neglijarea emoţională: îngrijirea şi afecţiunea inadecvată- neglijarea evidentă a nevoii

copilului de afecţiune, sprijin emoţional, atenţie; refuzul îngrijirii pihologice- refuzarea
permiterii tratamentului necesar şi disponibil pentru problemele emoţionale sau de
comportament ale copilului în acord cu recomandările unui profesionist; întârzierea în
îngrijirea psihologică- eşecul în căutarea sau asigurarea tratamentului necesar pentru o
problemă emoţională sau de comportament a copilului;

f) abandon şi supraveghere inadecvată: comportamentul părinţilor care îşi abandonează copiii

prin excluderea lor din familie, trimiterea pe stradă sau dezinteres pentru creşterea şi îngrijirea
lor; legislaţia românească privind declararea judecătorească a abandonului a stabilit la şase
luni perioada maximă de timp după care un copil este declarat abandonat; din punct de vedere
psihologic, declararea abandonului la şase luni de dezinteres din partea părinţilor biologici
reprezintă o altă formă de maltratare a copilului, prin neglijarea lui de interacţiune cu un adult
de referinţă (Muntean A., 2001, p.250).

Cercetările arată că trauma copiilor care cresc într-o atmosferă de violenţă, chiar
dacă nu ei sunt victimele directe, este mai intensă şi cu consecinţe mai profunde şi mai de
durată decât în cazul copiilor care sunt victime directe ale abuzurilor şi neglijării din partea
14
părinţilor. Într-o familie în care violenţa este la ea acasă, copiii cresc într-o atmosferă în care
nevoile lor de bază (nevoia de siguranţă, de dragoste) sunt profund neglijate, iar funcţiile
parentale nu mai pot fi împlinite. O mamă victimă a violenţei familiale este mai puţin capabilă
să asigure îngrijirile de bază.

 Părinţii abuzivi

Există două tipuri de părinţi abuzivi şi, prin combinare, apare şi cel de-al treilea:

 părinţi abuzivi din dorinţa de a disciplina copilul;

 părinţi abuzivi din dorinţa, conştientizată sau nu, de a distruge copilul;

 părinţi abuzivi care afirmă că doresc disciplinarea copilului, negând intenţia

distructivă. De obicei, aceşti părinţi sunt cei mai periculoşi, căci ei nu recunosc
tratamentul inacceptabil pe care îl aplică propriului copil (Neamţu George,
2003,p.702)

“Părinţii abuzivi nu pot fi clasificaţi doar în funcţie de sex, vârstă sau nivel de instrucţie;
ei sunt persoane care aparţin tuturor păturilor sociale. Totuşi, câţiva factori cu caracter general
par să fie prezenţi cu o anume frecvenţă în familiile unde se comit acte de abuz şi de neglijare.
Unul dintre aceşti factori este stresul familial. Părinţii abuzivi sunt incapabili să se confrunte
cu crizele vieţii-divorţ, probleme financiare, consum de alcool şi droguri, condiţii precare de
locuire (…).

Statisticile arată că o rată ridicată de abuz contra copiilor apare în rândul claselor cu
status economic scăzut. Acest lucru a generat concepţia greşită că părinţii din aceste clase sunt
mai abuzivi decât cei din clasele cu status economic ridicat. Totuşi, această discrepanţă poate
fi explicată prin două condiţii. Mai întâi, cei cu venit scăzut sunt supuşi mult mai des unui
stres ambiental ridicat şi au mai puţine resurse disponibile pentru a se confrunta cu el. În al
doilea rând, cazurile de abuz din cadrul familiilor sărace sunt mai probabil să fie
instrumentate de agenţiile publice şi, pentru acest motiv, sunt mult mai frecvent incluse în
statisticile oficiale.

Doi alţi factori au o corelaţie directă cu abuzul şi neglijarea. Mai întâi părinţii care au
fost abuzaţi, ei înşişi, în timpul copilăriei tind să-şi abuzeze proprii copii. În al doilea rând
familiile izolate şi alienate social tind să devină abuzive cu o frecvenţă mai mare. De aceea,
un pattern ciclic al violenţei familiale pare să se perpetueze de la o generaţie la alta în cadrul
acestor familii.
15
 Evidenţa arată că un număr mare de copii abuzaţi şi neglijaţi îşi însuşesc în perioada
adolescenţei şi cea adultă o tendinţă constantă de angajare într-un comportament violent.
Conduita părinţilor abuzivi poate fi, adeseori, identificată prin depistarea experienţelor
negative din perioada copilăriei lor-abuz fizic, lipsă de afecţiune, neglijare emoţională şi
incest. Aceşti părinţi ajung incapabili de a separa propriile lor traume din timpul copilăriei, de
relaţiile cu copiii lor. Ei au, adesea, percepţii nerealiste asupra etapelor unei dezvoltări
adecvate a perioadei copilăriei.

Astfel, atunci când copiii lor sunt incapabili să acţioneze, în mod adecvat,- când plâng,
aruncă mâncarea sau îşi lovesc părinţii- aceştia din urmă pot reacţiona într-un mod abuziv
(…). Părinţii devin, de asemenea abuzivi dacă sunt izolaţi de prieteni, vecini sau apropiaţi, de
toţi aceia care pot oferi un “echilibru” în perioade de criză. Mulţi dintre părinţii care abuzează
de copiii lor sau îi neglijează se descriu, ei înşişi ca fiind extrem de alienaţi faţă de familie,
lipsindu-le relaţiile cu acele persoane care le pot oferi ajutor şi sprijin în situaţiile stresante”
(Siegel J.Larry, Abuzul asupra copilului, citat din lucrarea Criminology, third edition, St.Paul,
New York, Los Angeles, San Francisco, 1989, p. 268).

3. Teorii explicative privind abuzul asupra copilului

16
 “Pentru ca protecţia copiilor împotriva abuzurilor să poată dobândi consistenţa
procedurală, profesioniştii au elaborat modele explicative care să le permită înţelegerea
elementelor constitutive şi contextuale ale apariţiei relelor tratamente” (Roth-Szamoskozi,
1999:131):

 contextul de viaţă al copilului înainte de maltratarea propriu-zisă;

 caracteristicile traumatice ale relelor tratamente;

 reacţiile copilului şi ale agenţilor semnificativi din mediul său de viaţă ca urmare a
relelor tratamente şi dezvăluirii acestora;

 modul cum se suprapune maltratarea peste dezvoltarea copilului;

 cursul recuperării în urma relelor tratamente.

1) Concepţia medicală privind abuzul asupra copilului

“Descriind simptomele după care pot fi diferenţiate traumatismele neaccidentale de cele

accidentale suferite de sugari, pornind de la sindromul abuzului fizic pe care l-a descris la
sugari ( “battered baby sindrom”), Kempe (1962) a fundamentat concepţia medicală privind
abuzurile. Pornind de la criterii medicale, s-a considerat că abuzul asupra copilului este o
boală suficient de bine delimitată pentru a fi considerată o unitate specifică de diagnostic.
Patologia specifică acestei “boli” constă, primordial, în tulburări de personalitate ale
părinţilor, tulburări care se manifestă în relaţia lor cu propriul copil, sub acţiunea unor factori
stresori specifici relaţiei părinţi-copii” (Roth-Szamoskozi, 1999:132).

Caracteristicile părinţilor care îşi maltratează copiii sunt: imaturitate; izolare socială;
stima de sine redusă; obţinere dificilă a plăcerii; percepţie falsă despre copil, adesea cu
schimbarea rolurilor; frica de a răsfăţa copilul; încredere în valoarea pedepsei; incapacitatea
de a dovedi emoţie privind nevoile copilului şi de a răspunde adecvat. În urma unei analize a
situaţiei sociale a copiilor bătuţi, s-a constatat că mulţi dintre ei proveneau din sarcini nedorite
şi/ sau naşteri nelegitime, aveau părinţi prea tineri sau existau suspiciuni de infidelitate între
soţi. Factorii legaţi de statusul socio-economic pot influenţa şi ei stresul suportat de părinţi. În
această concepţie medicală, factorii sociali nu se consideră ca având o valoare explicativă în
privinţa tulburărilor relaţiei părinte-copil. Ei sunt însă consideraţi ca acţionând asupra
factorilor de personalitate, capacitatea de rezistenţă la stres fiind, în concepţia medicală, o

17
caracteristică de personalitate. În fenomenul de abuz îndreptat împotriva copilului, agentul
cauzal este văzut a fi adultul care comite abuzul. Serviciile sociale şi medicale pot încerca
depistarea acestor persoane şi influenţarea lor pentru a înlătura sau cel puţin pentru a reduce
pericolul pentru copii (Gough, 1993).

În concluzie, modelul medical de analiză a cazurilor de abuz are avantaje

incontestabile. El are o clară tendinţă spre obiectivitate, dorind să stabilească manifestările
măsurabile ale abuzului şi neglijării copilului (Roth-Szamoskozi, 1999: 142).

2) Teoria transmiterii multigeneraţionale a abuzului

“Concepţia prin care problemele psihosociale se consideră a fi transmise din generaţie în

generaţie eate larg răspândită. Investigaţiile în cazurile de abuz împotriva copiilor au constatat
că părinţii abuzivi proveneau din familii cu un grad crescut de violenţă, respectiv au fost ei
înşişi abuzaţi în copilărie

Rutter (1989) consideră că atitudinile şi comportamentele parentale sunt complexe şi

nici transmiterea lor nu poate fi privită unidimensional. Nu stilul parental este cel care se
transmite genetic, ci, de exemplu, predispoziţia către unele tulburări psihice. Intergeneraţional
se transmit, de asemenea, dar pe căi sociale şi nu genetice-condiţiile defavorizante de
locuinţă, de venit, care acţionează ca factori de stres social. Susţinătorii acestei concepţii scot
în evidenţă transmiterea familială a anumitor modele culturale, de creştere a copiilor, modele
în care autoritatea parentală, agresivitatea verbală sau fizică, ignorarea sentimentelor copiilor
sunt caracteristice” (Roth-Szamoskozi, 1999, pp.146-147).

Steele şi Pollak (1968) au intervievat 60 de părinţi, participanţi la un program de

tratament psihosocial, care şi-au abuzat copiii. Autorii au susţinut că toţi părinţii din grup
fuseseră abuzaţi în copilărie. Deşi invocat adesea ca punct de referinţă în cercetările care
relevă transmiterea modelelor parentale peste generaţii, studiul a folosit o definiţie neclară
pentru a defini ceea ce înseamnă experienţe traumatice datorate abuzului în copilărie şi nu a
recurs la un grup de control, pentru a verifica diferenţele de frecvenţă în privinţa experienţelor
raportate prin interviu.

Sintetizând concluziile a numeroase cercetări care au examinat transmiterea

multigeneraţională a relelor tratamente adresate copiilor, Kaufman şi Zigler (1989) trag
concluzie că nu se poate neglija pericolul repetării istoriei abuzului, care este de aproximativ

18
30%, de 6 ori mai mare decât în populaţia neselecţionată (de 5%) (Constantin Mădălina, 2008,
p.44).

3) Teoria ataşamentului

Acestă teorie specifică are menirea să deschidă calea înţelegerii corecte a procesului de
dezvoltare psiho-socială normală a personalităţii. în general, şi a copiilor în special.

“Unul dintre cercetătorii care au deschis calea spre analiza profundă a acestui domeniu a
fost John Bowlby. Studiile lui Bowlby au pus în lumină nevoia puternică a oricărui copil
pentru stabilirea unor legături profunde de ataşament cu persoanele adulte (cu părinţii, în
primul rând, cu bunicii, vecini, educatori etc.) şi rolul fundamental, în această privinţă, al
imaginii pe care şi-o fac copiii despre alte persoane. În lipsa unei asemenea imagini puternice
sau cel puţin normale şi în lipsa unui ataşament adecvat, dezvoltarea copilului este pereclitată
iar evoluţia lui spre o viaţă de adult firească afectiv este pusă sub semnul întrebării.
Stabilitatea şi “forţa” personalităţii adulte îşi au originea în stabilitatea şi profunzimea
sentimentelor de ataşament afectiv din timpul copilăriei” (Miftode, 1999:212). Relaţiile de
ataşament au -conştient sau inconştient- misiunea de a proteja persoana mai slabă, vulnerabilă
în raport cu factorii sau agenţii externi sau interni. În această perspectivă, ataşamentul poate fi
definit drept mecanism de protecţie.

Comportamentul de ataşament poate fi cel mai bine observat atunci când copilul este
obosit, speriat, bolnav sau are nevoie specială de îngrijire” (Killen, 1998:190). Mai multe
cercetări efectuate au studiat în special modelele de ataşament asociate cu abuzul fizic şi
neglijarea. Schnider, Braunwald, Carlson şi Cicchetti (1985) au arătat că un copil maltratat,
spre deosebire de alţi copii, are un ataşament nesigur faţă de persoanele care îi acordă
îngrijire. Crittend (1985) a descoperit că toţi copiii abuzaţi şi neglijaţi au prezentat ataşament
nesigur faţă de părinţii lor.

Ataşamentul între părinţi şi copii apare ca un fir invizibil între ei. Acolo unde părinţii şi-
au privat copilul şi au negat interacţiunea şi stabilitatea în relaţia cu ei, este greu să precizezi
comportamentul de ataşament al copilului. În evaluarea îngrijirii oferite copilului este foarte
important să observăm calitatea interacţiunii şi a tipului semnificativ de ataşament. Calitatea
ataşamentului este factorul central, la fel ca şi posibilităţile individuale ale copilului pentru
dezvoltare, potenţialul lui cu alte persoane (Constantin Mădălina, 2008, p.47).

19
4) Concepţia ecologică-interacţionistă privind abuzul

Analiza ecologică care studiază relaţia dintre individ şi mediul în care trăieşte este o
metaforă sugestivă pentru concepţia care are ca perspectivă de bază analiza şi înţelegerea
relaţiei dintre individ şi propriul său mediu.

“Modelul ecologic aplicat în asistenţa socială a fost preluat din teoria sistemelor, printre
primii de către Germain (1973, 1979). Pentru a surprinde varietatea influenţelor de mediu,
Bronfenbrenner (1979) propune studiul unei probleme sociale concomitent, la diferite nivele
ale sistemului pe care îl reprezintă mediul social: al microsistemului, al mezosistemului şi al
macrosistemului” (Roth-Szamoskozi, 1999, pp.154-155). Analiza de la nivelul subsistemului
ontogenetic se preocupă de factorii individuali care privesc părintele care comite agresiuni
împotriva copiilor săi (exemplu: istoria parentală, nivelul de dezvoltare intelectuală,
înţelegerea nevoilor copilului).

Microsistemul se referă la relaţiile familiale care constituie mediul de viaţă proxim al

copilului (tipul şi mărimea familiei, influenţa copilului asupra dinamicii familiale, evenimente
familiale care pot avea rol declanşator în producerea unor fenomene de tipul maltratării).

Exosistemul este mediul mai larg de existenţă al unui individ sau al unei familii
nucleare. El cuprinde familia lărgită, vecinătatea în care locuieşte familia, comunitatea
(etnică, religioasă) de care ea aparţine, incluzând toate valorile şi relaţiile mai mult sau mai
puţin suportive din acel system (Constantin Mădălina, 2008, p. 49) .

Macrosistemul este cel mai larg cadru de influenţă asupra fenomenelor din familie. În
această categorie intră atitudinile societăţii faţă de violenţă şi faţă de copii, aşteptările faţă de
şcoală, nivelul de viaţă din societate, politicile sociale în vigoare etc.

La nivelul tuturor acestor sisteme, Cichetti şi Rizlei constată factorii facilitatori (de risc)
şi compensatori ai maltratării copilului. Factorii tranziţionali de risc sunt purtători ai unor
evenimente stresante care acţionează pe durată mai scurtă (dificultăţile în viaţa maritală,
şomajul etc.). Dintre factorii compensatori de durată putem enumera climatul familial stabil,
încrederea părintelui în propriile capacităţi parentale. Dintre factorii biologici pot fi remarcaţi
cei legaţi de sănătatea membrilor familiei, dintre factorii economici se remarcă stabilitatea
socio-economică, iar dintre factorii culturali, accentuarea metodelor neviolente de educare şi
socializare (Constantin Mădălina, 2008 p. 49).

20
 Factorii compensatori cu valoare tranziţională pot şi ei aduce progrese în atitudinea de
nemaltratare a copilului (perioadele fericite şi de armonie din viaţa unui cuplu marital).
Acţiunea factorilor stabili şi tranziţionali de risc nu poate fi determinată prin ea însăşi, pentru
declanşarea unui comportament abuziv la adresa unui copilului. Maltratarea este explicată în
acest model prin interrelaţia factorilor compensatori şi a celor de risc. Rezultă că abuzul
împotriva copilului este un fenomen multicauzal în care factorii care privesc dezvoltarea şi
personalitatea copilului interacţionează cu factorii personalităţii părinţilor, interacţiunea lor
trebuind analizată din perspectiva nivelurilor individuale, familiale, interpersonale,
organizaţionale şi macrosociale (Constantin Mădălina, 2008, pp. 48-49).

5) Concepţii de factură sociologică

Analiza familiilor ce-şi maltratează copiii este concentrată asupra modului în care ei luptă
cu problemele sociale şi economice, pe lângă propriile lor probleme din interiorul familiei.
Deseori ei au dificultăţi economice considerabile, se confruntă cu o proastă acomodare,
condiţii de muncă nesigure sau lipsa unui loc de muncă.

“Simons (et. Al. 1966) a studiat abuzul fizic exercitat de părinţi în familiile cu multe
probleme. El a arătat că numai factorii socio-economici nu sunt o cauză a abuzului. A fost
stabilită o interacţiune între factorii sociali, psihici şi emoţionali. În orice caz, abuzul fizic
apare mai des în regiunile cu familii ce au un venit redus şi o rată mare aşomajului. Flatten
(1983) a arătat că venitul familial şi tipul familiei determină cine va deveni client al
serviciului pentru bunăstarea copilului. Cu toate acestea, o situaţie materială bună poate, de
asemenea, să ascundă maltratarea. Tot aşa cum situaţiile economice pot fi ele însele motivele
abuzului. De exemplu, lipsa de control a impulsurilor poate conduce atât la probleme
economice cât şi la abuz” (Killen, 1998, pp.206-207).

Din ce în ce mai mulţi cercetători ai fenomenului maltratării includ factorii legaţi de

situaţia economică printre determinanţii comportamentului parental. Mai mult, mediul socio-
economic (scăzut sau ridicat) şi calitatea suportului social al familiei sunt considerate astăzi
de autori ca Aber et al. (1989), Mill şi Aldgate (1996), Thoburn (1997) ca fiind factori care
influenţează nu numai declanşarea relelor tratamente, dar şi consecinţele abuzului asupra
dezvoltării copilului, precum şi posibilităţile de intervenţie în aceste cazuri.

“Alături de nivelul socio-economic scăzut, şi nu independent de acest nivel, se constată

adesea ponderea crescută a relelor tratamente în familii cu mulţi copii. Pentru a ilustra

21
semnificaţia acestui factor, Zigler şi Mall (1898) notează că 40% din cazurile de maltratare
din S.U.A. se petrec în familiile cu 4 sau mai mulţi copii, deşi aceste familii sunt reprezentate
doar 20% în populaţia totală” (Roth-Szamoskozi, 1999:161).

Abuzul asupra copilului este recunoscut ca o problemă socială de proporţii uriaşe.

Anual, departamentele de servici sociale se confruntă cu aproximativ 20.000 de investigaţii de
situaţii de abuz, ceea ce implică aproximativ 30.000 de copii aflaţi în această situaţie. În
fiecare an, aproximativ 9.000 de copii sunt victime ale abuzului. Studiile naţionale continuă să
indice faptul că numai o treime dintre situaţiile de copii maltrataţi sunt raportate agenţiilor de
protecţie a copilului. Un număr semnificativ de victime rămân neidentificate şi fără
posibilitatea de a beneficia de protecţie sau tratament (Doru Buzducea, 2005, pp.89-90).

22
 Capitolul II

Consecinţele psiho-sociale ale abuzului fizic asupra copilului

1. Semnele şi consecinţele abuzului fizic

Efectele abuzului fizic asupra copilului sunt deosebit de periculoase pentru

dezvoltarea normală a personalităţii copilului, şi nu de puţine ori prezintă un risc major
pentru sănătatea fizică şi psihică a acestuia, în cazuri grave putând conduce chiar la deces.

“Abuzul nedepistat şi netratat produce modificări grave în structura personalităţii

copilului, cu repercursiuni majore în timp. Pe termen scurt, efectele abuzului sunt uşor de
identificat, analizat şi de ameliorat, dar de cele mai multe ori efectele lui nefaste însoţesc
individul de-a lungul întregii vieţi. Cu cât intervenţia şi recuperarea se fac mai târziu faţă de
momentul producerii abuzului, cu atât sunt mai dificile şi cu şanse mai reduse de
succes”(Organizaţia Salvaţi Copiii/Alternative Sociale, 2002:20).

Consecinţe directe

Putem să ne dăm seama că un copil a fost supus unei forme de abuz observând şi
analizând modificările produse în comportamentul său în comparaţie cu cel cunoscut până în
acel moment. Imediat după comiterea abuzului, simptomatologia dezvoltată de victimă este
preponderent de tip somatic şi emoţional. În ceea ce priveşte consecinţele directe ale
maltratării, putem menţine consecinţele fizice ale abuzului şi violenţei fizice ca, de exemplu,
arsuri, plăgi, contuzii, fracturi repetitive şi multiple, fragilitate somatică. Pe lângă consecinţele
fizice, maltratarea dă naştere şi la diferite tulburări psihopatologice la copil: tulburări
psihosomatice, tulburări ale sferei sfincteriene, tulburări alimentare (greaţă, anorexie,
bulimie), tulburări ale somnului (insomnii, vise anxioase), tulburări de comportament
(agresivitate sau retragere, automutilare), depresie, tulburări nevrotice (fobii, ca de exemplu
teama de întuneric) sau psihotice (disociere, gânduri copleşitoare) (Constantin Mădălina,
2008, p.97).

“În general, semnele maltratării fizice pot fi constatate la următoarele niveluri:

 Starea generală: confruntarea cu situaţiile de abuz consumă energetic, ceea ce conduce

la întârzierea dezvoltării staturo-ponderale şi mentale, deficit al limbajului, carenţe alimentare,
tulburări de somn;
23
  Tulburări cu exprimare somatică: rahitism, insomnii precoce, dermatoze, nanism,
anorexie mentală,

 Aspect clinic: diverse leziuni consecutive traumatismelor directe (hematoame în locuri

neobişnuite, zgârieturi, păr smuls), fracturi osoase, deformări ale membrelor, leziuni la nivelul
sistemului nervos central (dizabilităţii motorii, deficite senzoriale, paralizii oculare, convulsii,
comă), hemoragii cerebrale sau retiniene, leziuni ale organelor interne;

 Manifestări comportamentale, polarizate fie spre ascultare necondiţionată, fie spre

instabilitate: nu vrea să se aşeze, motivează ciudat urmele de pe corp/nu-şi aminteşte cauza
lor, evită orice confruntare cu părintele, pare excesiv de docil, împietrit sau bizar, cu reacţii de
apărare fizică motivate sau, dimpotrivă manifestând teribilism şi violenţă în relaţiile
interpersonale etc.;

 Trăiri emoţionale: teamă, neîncredere, curiozitate scăzută sau absentă, vigilenţă

anxioasă, copil “meduzat” (înlemnit) faţă de anturaj, vulnerabilitate la situaţii stresante,
dificultăţi de autocontrol, de înţelegere, învăţare, vise, coşmaruri, mânie, motivaţie săracă,
frica de separare” (IXth ISPCAN European Conference Preventing Child Abuse and Neglect,
2003).

Relele tratamente aplicate copilului pot fi întâlnite la orice vârstă a copilului şi în toate
mediile. În timp ce maltratarea fizică este cel mai, adesea, uşor de identificat prin semnele
caracteristice care pot fi identificate pe corpul copilului, suferinţele psihologice sau abuzurile
sexuale sunt mai greu de identificat. De aceea profesioniştii care lucrează cu copilul trebuie să
aibă capacitatea de a recunoaşte semnele care pot sugera existenţa unor suferinţe mai puţin
evidente.

Consecinţe asupra dezvoltării copilului

“Cea mai mare parte a cercetărilor privitoare la consecinţele relelor tratamente asupra
dezvoltării copilului au fost efectuate în Statele Unite şi se referă la maltratarea în general.
Studiile care precizează tipul de mltratare la care copilul este supus sunt rare şi, atunci când
este cazul, este vorba frecvent de abuzul sexual” (Constantin Mădălina, 2008, p. 99). Efectele
maltratării asupra copilului depind de diferite variabile, dintre care prima este tipul de
maltratare. Alte variabile, la fel de importante, sunt:

 gravitatea şi frecvenţa episoadelor de maltratare;

24
  stadiul de dezvoltare pe care copilul l-a atins în momentul episodului;

 autorul maltratării;

 plasarea în afara familiei din motive de maltratare;

 sexul copilului;

 sprijinul existent (reţeaua socială a copilului);

 variabilele sistemului familial.

 caracteristicile personale ale victimei (vulnerabilitate sau rezistenţă la stres);

 caracteristicile abuzului” (Organizaţia Salvaţi Copiii/Alternative Sociale, 2002:20)

“Cele mai evidente efecte ale abuzului fizic asupra copiilor sunt observate în sfera
comportamentului, copiii maltrataţi fiind predispuşi prezentării unor tulburări de
comportament. De asemenea, abilitatea cognitivă şi progresul în educaţie au fost găsite ca
fiind mai scăzute în comparaţie cu acei copii care nu au suferit abuz fizic” (Spânu, 1998:79).

Dacă în copilărie dezvoltarea copiilor este distorsionată din cauza abuzurilor fizice
în primul rând, dar şi emoţionale ale adulţilor asupra copiilor, ulterior aceştia vor manifesta o
încredere minimă în părinţii, în general în adulţi, şi se vor caracteriza prin inabilitatea de a
tolera ataşamentul, apropierea, precum şi incapacitatea de a controla impulsurile agresive:
funcţionarea personalităţilor ca viitori adulţi poate fi , deci, deficitară. Abuzarea fizică a
copilului contribuie la realizarea unui dezechilibru între principalele activităţi specifice
vârstei: hrănire, odihnă, joacă, conduce la un nivel scăzut al stimei de sine şi auto-încrederii,
împiedică dezvoltarea unui sentiment puternic de ataşament faţă de o persoană apropiată, şi
nu în cele din urmă, marchează puternic sensibilitatea copilului.

Deşi pot fi implicaţi diferiţi factori de personalitate, alte cauze ale abuzului apar ca
fiind semnificative: consumul excesiv de alcool, frustrările determinate de lipsa de resurse
materiale, eşecul personal, şomajul, absenţa oportunităţilor şi calităţilor educaţionale, statusul
marital (absenţa partenerului de cuplu). Toate aceste condiţii, ori cauze reprezintă factori cu
un potenţial ridicat de risc pentru maltratarea violentă a copilului. La rândul său, acest
tratament negativ aplicat copiilor are o serie de consecinţe negative pentru viaţa şi viitorul
acestora. Diferitele cercetări sociologice întreprinse în Occident asupra copiilor maltrataţi sau
abuzaţi au arătat că maltratarea sau abuzul ca problemă socială determină şi întreţine alte

25
probleme sociale, printre care preluarea de către copii a modelelor de violenţă promovate de
părinţi, fuga sau vagabondajul sistematic, antrenarea în prostituţie, delicvenţă şi în alte
acţiunui ilicite (Rădulescu S.M., 2001,pp. 65-66).

Din acest punct de vedere, consecinţele oricărui act de violenţă (abuz) sunt extrem
de nocive, deoarece (Correctional Service Canada, 1988, p.12):

 existenţa unui mediu familial unde există conflicte cronice sau violente este
extrem de dăunătoare pentru minor, chiar dacă el, personal, nu este maltratat sau abuzat;

 un copil abuzat poate învăţa să nu aibă încredere în adulţi şi să se teamă de orice

acţiune a acestora;

 orice minor maltratat sau abuzat va avea, ulterior, probleme cu sănătatea şi cu

imaginea despre sine, ajungând să creadă că nu are nici o valoare şi nu merită stima nimănui;

 un minor supus abuzului sexual se va confrunta mai târziu cu confuzia propriei

sexualităţi sau a exprimării normale a acesteia;

 minorii abuzaţi sau maltrataţi vor ajunge fie persoane retrase, care îşi vor ascunde
sentimentele, fie persoane agresive, care vor acţiona exploziv şi agresiv;

 asemenea categorii de minori vor învăţa, cel mai probabil, că rănirea sau lovirea
persoanelor apropiate ori iubite este o conduită adecvată, motiv pentru care vor deveni, la
rândul lor, agresori.

De la vârsta cea mai mică, maltratarea are efecte asupra dezvoltării copilului atât
pe plan afectiv, cât şi asupra celorlalte aspecte ale dezvoltării şi asupra adaptării şcolare.

Consecinţele pe plan afectiv

“Copiii care sunt sau au fost supuşi relelor tratamente manifestă un ataşament care
face dovada lipsei de securitate, un tip de ataşament atipic denumit dezorganizat/dezorientat
sau model de tip D. Acest ataşament dezorganizat se exprimă pri comportamente bizare, care
apar în relaţiile cu persoanele care se ocupă de copii, ca, de exemplu, întreruperi sau blocaje
în relaţie. Copiii maltrataţi au, în general, modele de ataşament atipic de tip D (în 80% dintre
cazuri, în comparaţie cu mai puţin de 20% pentru o populaţie de copii care nu au fost
maltrataţi)” (Constantin Mădălina, 2008, p.101).

26
 Afecţiunile psihice care ar putea să apară din cauza abuzului sunt: anxietate,
tulburare de stres postraumatică, suicid, tulburări de alimentaţie, cum ar fi restricţionarea
severă a caloriilor (anorexie), care duce la o scădere în greutate, care nu este sănătoasă,
detaşare emoţională-persoana poate avea dificultăţi în crearea de legături, în socializare şi în
formarea de prieteni. Acestea pot duce la izolare şi la incapacitatea de a învăţa să aibă şi de a
dezvolta simpatie, empatie şi alte concepte importante bazate pe emoţie-impulsivitate-
persoana nu poate să se gândească şi să prevadă consecinţele înainte de a acţiona. Adesea,
aceasta duce la activităţi nesăbuite, riscante sau antisociale.

“În cazul abuzului fizic sentimentele de inferioritate persistă şi la vârsta adultă.

Comunicarea este dificilă, marcată de violenţă. Violenţa este trăită ca o modalitate de schimb,
ca un ataşament interpersonal, mai ales dacă a fost un model parental de agresivitate. Se
produce o stranie identificare cu acest model, pentru că violenţa a fost percepută de copil ca
un semn al interesului părintelui faţă de el”(IX thISPCAN European Conference on Child
Abuse and Neglect, 2003).

Consecinţele pe planul adaptării şcolare

Abuzul are consecinţe nefavorabile asupra performanţei şcolare în general sau, în

special, asupra lecturii şi a matematicii. “Se remarcă existenţa unui număr mult mai mare de
şcolari repetenţi: 50% dintre cei violenţi repetă primul an de şcoală. În majoritatea cazurilor,
aceşti copii nu beneficiază de susţinere familială pentru realizarea temelor, nici o motivaţie
externă pentru reuşita şcolară” (Constantin Mădălina, 2008, p.103).

S-a constatat, adesea, că în cele mai multe cazuri copiii abuzaţi au performanţe şcolare
slabe, ceea ce le scade statutul în grupul de elevi, reducându-le şansele de integrare şcolară; le
lipsesc resursele motivaţionale de a se mobilize în vederea realizării şcolare. Se întâmplă ca în
cazul unui copil abuzat în mod cronic retragerea acestuia, închiderea în sine, demobilizarea să
fie atât de pronunţate încât copilul să creeze falsa impresie a unui copil cu o intârziere
mintală. Copiii expuşi la violenţă conjugală prezintă dificultăţi de învăţare care duc la
probleme şcolare.

Consecinţe pe termen lung ale abuzului fizic

Numeroase efecte ale maltratării constante pe termen scurt nu se atenuează pe termen

lung. Ataşamentul dezorganizat trăit de copilul maltratat se regăseşte la adult, care are
ataşamente ce dovedesc lipsă de siguranţă. În relaţiile de dragoste pe care le trăiesc sunt în

27
mod frecvent subiecte de violenţă conjugală. Pentru că nu au avut modele educative adecvate,
atitudinile parentale ale acestor adulţi sunt nepotrivite.

Consecinţele abuzului fizic asupra dezvoltării copilului au fost îndelung studiate. Unii
autori consideră că, în urma abuzului fizic copiii au învăţat că lumea lor este una
imprevizibilă, adesea un loc periculos, iar adulţii care îi îngrijesc pot fi furioşi, depresivi şi
distanţi. Lângă un părinte abuziv, ataşamentul copilului este afectat, determinându-l pe acesta
să se peceapă ca fiind incompetent, neiubit şi de neiubit” (Miftode, 2002:167). Consecinţele
pe termen lung ale diferitelor forme de maltratare sunt multiple. Ceea ce este îngrijorător este
faptul că acestea tind să se cumuleze de-a lungul timpului. Este esenţial ca astfel de
consecinţe să fie reduse prin punerea în practică a unor intervenţii, atât tradiţionale(terapie
individuală, educaţie familială), cât şi inovatoare(familii de sprijin, asocierea mai multor
tipuri de intervenţii, grupuri de susţinere virtuale) (Constantin Mădălina, 2008, p.105).

28
 2. Traumele şi consecinţele abuzului fizic asupra dezvoltării copilului

“În categoria evenimentelor traumatice intră dezastrele naturale, accidentele de muncă,

de circulaţie, cele casnice etc. şi vătămările intenţionate produse de oameni. În această ultimă
categorie intră toate actele violente comise de unii împotriva altora. Garbarino et al. (1992)
delimitează două categorii ale victimelor unor evenimente traumatice: victimele primare, care
suferă direct de pe urma evenimentului şi victimele secundare, care asistă la întâmplări de
natură traumatică, exercitate asupra unor persoane îndrăgite” (Roth-Szamoskozi, 1999:106).

Victima primară este copilul accidentat grav de către un coleg, copilul abuzat fizic sau
sexual, copilul bolnav care nu este dus la medic etc. Victimele secundare sunt acei copii care
sunt martori ai violenţelor din familie (când, de exemplu, un copil asistă la bătaia cruntă la
care sunt supuşi fraţii sau mama, sau când sora mai mică asistă la violarea surorii mai mari);
în toate aceste cazuri reacţiile copiilor sunt comparabile cu ale celor din situaţia de victimă
primară, având adesea consecinţe traumatice.

În anul 1980 , prin includerea în manualul DSM III, s-a recunoscut sindromul de
stres post-traumatic(Post Traumatic Stres Disorder-PTSD), ca fiind o categorie aparte de
diagnostic “oficial” aplicabilă în cazurile copiilor care au suferit experienţe traumatice. PTSD
se diferenţiază de formele acute ale reacţiei la stres ( Acute Stres Disorder-AST). În cadrul
ambelor sindroame, sunt incluse anxietatea accentuată, generalizată, depresia, pierderea
respectului de sine, retragerea în sine, comportamentele de evitare, de negare, de furie şi cele
agresive.

Sindromul de post-traumatic se caracterizează prin:

 sentimentul de izolare şi neputinţă;

 pierderea sentimentului de sine, de identitate;

 retrăirea evenimentului traumatizant (flashback, vise terifiante);

 disociere în situaţii care reamintesc trauma;

 pierderea interesului pentru activităţi sau persoane;

 alertă crescută, incapacitate de relaxare (Neamţu George, 2003,p.696).

29
 “În literatura de specialitate sunt descrişi o serie de factori care influenţează gradul
de traumatizare. Aceştia sunt:

 expunerea la traumă. Cu cât o persoană este mai implicată în evenimentul

traumatic şi expusă o perioadă mai lungă de timp, cu atât este mai mare riscul dezvoltării unei
psihopatologii.

 relaţia cu victima. Relaţia cu victima este unul dintre factorii cei mai importanţi
asociaţi traumei psihice. Cu cât este mai apropiată relaţia, cu atât este mai mare riscul de
traumatizare.

 severitatea stresului. Nu numai răspunsul imediat la un eveniment stresant

influenţează capacitatea de răspuns adaptativ. Studiile arată că aceia care manifestă reacţii
severe prezintă un risc mai mare de traumatizare.

 perceperea ameninţării. Impresia subiectivă a individului despre evenimentul

traumatic poate fi mai importantă decât evenimentul în sine. Astfel, persoanele care percep
evenimentul ca extrem de ameninţător vor dezvolta reacţii traumatice” (Organizaţia Salvaţi
Copiii/Alternative Sociale, 2002:45).

Consecinţele actelor intenţionate de violenţă orientate împotriva unui copil nu se

restrâng, aşadar, numai la nivelul fizic al vătămării produse, ci se extind la nivelul psihic,
transformându-se în leziuni greu de vindecat, care pot afecta chiar structura creierului infantil.

30
 3. Servicii sociale de prevenire a abuzului, neglijării şi exploatării copilului

Asistenţa socială din România a cunoscut în ultima perioadă schimbări majore în

domeniul protecţiei copilului, concretizate în special prin elaborarea unor măsuri de acţiune şi
intervenţie ce permit rezolvarea problemelor copiilor aflaţi în dificultate, cu scopul
recunoaşterii şi respectării drepturilor acestora. Până în prezent, sistemul de protecţie a
copilului din ţara noastră a trebuit să acţioneze în două direcţii, şi anume: pe de o parte, a fost
nevoit să rezolve problemele “moştenite” şi negate cu îndârjire de regimul trecut (situaţia
copiilor abandonaţi, instituţionalizaţi, cu handicap, bolnavi de SIDA, delicvenţi etc.), iar pe de
altă parte, să construiască strategii de dezvoltare a sistemului de protecţie a copilului care să
corespundă altor seturi de probleme recunoscute (abuz asupra copilului, neglijare, exploatare,
trafic de copii, abandon şcolar etc.) (Zamfir,2005, p.8).

În general, sistemul de protecţie a copilului poate fi împărţit în patru mari direcţii

(cf. Burke, 1995):

1) Ocrotire familială asistată de stat- părinţii păstrează tutela propriilor copii, dar
beneficiază de sprijinul şi supravegherea organizaţiilor/agenţiilor statului.

2) Adopţia- este o alternativă disponibilă pentru acei copii ai căror părinţii au murit, au
renunţat la drepturile lor părinteşti sau au fost decăzuţi din aceste drepturi în urma unei
hotărâri judecătoreşti. Adopţia garantează drepturi custodiale permanente părinţilor
adoptatori. În majoritatea cazurilor, toate legăturile cu părinţii biologici se rup; pot exista şi
excepţii.

3) Plasamentul familial (foster) – este o variantă pentru toţii copiii care nu îndeplinesc
criteriile de adopţie sau care aşteaptă să fie adoptaţi. Părintele foster (asistentul maternal)
preia temporal drepturile de custodie a copilului. Îngrijirea poate fi de scurtă durată (până la
rezolvarea unei crize în familia de origine, criză care a determinat separarea temporară a
copilului de părinţi) sau de lungă durată (uneori asemănătoare adopţiei). Familia de plasament
poate fi găsită în cadrul familiei lărgite a copilului sau în comunitatea căreia acesta îi aparţine
ori poate fi una complet necunoscută.

4) Asistenţa în instituţii trebuie considerată a fi ultima alternativă. Ei i se atribuie

marcante efecte negative în dezvoltarea copilului.

Potrivit Planului Naţional Anti-Sărăcie şi Promovare a Incluziunii Sociale, în

domeniul protecţiei copilului, direcţiile srategice prioritare pe termen lung (2002-2012)
31
prevăd eradicarea abuzului, a neglijării şi exploatării copilului. Aceasta deoarece abuzul
asupra copilului este înregistrat în România ca o problemă socială.

Abuzul asupra copilului se înscrie ca problemă socială, deoarece:

 se înregistrează un număr mare de copii abuzaţi, incidenţa şi prevalenţa abuzului

asupra copilului, situându-se la un nivel destul de ridicat. Potrivit datelor furnizate de
Institutul pentru Cercetarea şi Prevenirea Criminalităţii, numărul de copii abuzaţi, neglijaţi,
maltrataţi, în ultimii ani, se prezintă astfel: în anul 2003 s-au înregistrat 4.100 de cazuri (o
treime dintre acestea fac obiectul abuzurilor sexuale), iar în anul 2004, în primele şase luni,
numărul de copii abuzaţi a fost de 2.071.

 se instalează pe fondul unor discrepanţe semnificative dintre normele de convieţuire

familială şi realitatea socială prezentă în habitatul copilului;

 este un efect al probelor psihosociale asociate la nivel de familie;

 efectele abuzului asupra copilului, indiferent de forma de înregistrare a acestuia,

reprezintă o veritabilă sursă de dificultăţi în sfera de existenţă a copilului;

 cazurile sunt depistate în formele grave ale manifestării abuzului.

În cadrul justificării anumitor cauze generatoare de abuz/neglijare/exploatare se pot

contura drept surse ale potenţării abuzului, neglijării şi exploatării copiilor următoarele
aspecte:

 sărăcia instalează inegalităţi sociale şi generează sentimente de frustrare la nivelul

personalităţii individului, cu consecinţe în planul comportamental al acestuia;

 pregnanţa anumitor modele tradiţionale de educaţie, bazate pe sisteme punitive,

insuflă viitorului adult adoptarea de comportamente cu manifestări violente;

concentrarea adultului către alte priorităţi, în afara copilului;

 “intoxicarea” programelor media cu modele de comportament violent;

 extinderea pieţei pornografice, a prostituţiei infantile şi exploatarea sexuală a

copilului.

Potrivit art. 19 al Convenţiei Naţiunilor Unite pentru Drepturile Copilului,ratificat şi de

ţara noastră, “statele părţi vor lua toate măsurile legislative şi administrative, sociale şi

32
educative pentru a proteja copilul împotriva oricăror forme de violenţă, vătămare, abuz fizic
sau mental, de abandon sau de neglijenţă, de rele tratamente sau de exploatare, inclusiv abuz
sexual”.

Legea nr. 272/2004 privind protecţia şi promovarea drepturilor copilului descrie în

capitole separate articolele privitoare la protecţia copilului aflat în situaţii de
abuz/neglijare/exploatare (cap.VI, secţiunile 1-5). Totodată această lege descrie pârghiile
necesare de care trebuie să se folosească instituţiile de profil abilitate în intervenţiile necesare
protecţiei copilului abuzat, neglijat şi exploatat.

În scopul identificării direcţiilor clare de acţiune şi intervenţie în domeniul protecţiei

copilului abuzat, neglijat, exploatat, s-au constituit ca acte normative necesare HG
nr.726/2004 pentru aprobarea Planului de acţiuni prioritare în domeniul protecţiei copilului
împotriva abuzului, neglijării şi exploatării pentru perioada 2004-2005; OUG nr. 89/2004,
privind aprobarea standardelor minime şi obligatorii privind centrul de primire în regim de
urgenţă pentru copilul abuzat/neglijat/exploatat, Ordinul nr. 177 din 16.12.2003 publicat în
Monitorul Oficial, partea I, nr. 52 din 22.01.2004, privind aprobarea standardelor minime
obligatorii pentru telefonul copilului, standardelor minime obligatorii privind centrul de
consiliere pentru copilul abuzat, neglijat, exploatat, precum şi a standardelor minime
obligatorii privind centrul de resurse comunitare pentru prevenirea abuzului, neglijării şi
exploatării; HG nr. 1504/2004, privind aprobarea Planului naţional de acţiune pentru
prevenirea şi combaterea abuzului sexual asupra copilului şi a exploatării sexuale a copiilor
în scopuri comerciale (2004-2007); Ordinul nr. 88/2004 pentru aprobarea standardelor
minime obligatorii privind centrul de consiliere şi sprijin pentru părinţi şi copii (Alina
Anghel, 2005, p. 99).

“ Responsabilităţile şi atribuţiile serviciilor sociale privind protecţia copilului

abuzat/neglijat/exploatat se concentrează în jurul următoarelor tipuri de activităţi:

 intervenţie, soluţionare, evaluare şi monitorizare a sesizărilor referitoare la copiii

victime ale abuzului/neglijării/exploatării;

 dezvoltarea şi implementarea, prin activităţi specifice, a obiectivelor, strategiilor

naţionale şi judeţene privind protecţia copilului;

 desfăşurarea activităţilor de profil dezvoltând şi susţinând parteneriatele intra- şi

interinstituţionale (serviciile publice descentralizate ale ministerelor, ale organelor centrale ale

33
administraţiei publice din judeţ, reţeaua de asistenţă socială de la nivelul primăriilor din
judeţ);

 coordonarea activităţilor compartimentelor dezvoltate în subordinea Serviciului de

intervenţie în situaţii de abuz/neglijenţă/exploatare/trafic (biroul “Telefonul copilului”,
“Centrul de consiliere pentru copilul abuzat, neglijat, exploatat”, “Centrul de resurse
comunitare pentru prevenirea abuzului, neglijării şi exploatării copilului”).

Fiecare dintre aceste compartimente dezvoltă activităţi specifice, în concordanţă cu

rolurile intervenţionale prevăzute de legislaţia în domeniu. Astfel în cadrul
departamentului”Telefonul copilului”, sunt dezvoltate activităţi de informare şi promovare a
serviciilor, consiliere telefonică nondirectivă şi consiliere în caz de criză, utilizându-se
instrumente de evaluare prin care se estimează nevoile imediate ale asistatului, riscul şi
gravitatea situaţiei. Acest departament are obligaţia să semnaleze şi să realizeze evaluarea
iniţială a situaţiilor de abuz, neglijare şi exploatare a copilului, să colaboreze cu specialiştii
din cadrul altor departamente sau cu cei din reţeaua de asistenţă socială ori alte instituţii care
se pot implica în rezolvarea situaţiilor de abuz (poliţie, salvare, parchet). De asemenea,
activitatea acestui departament vizează şi activităţi de informare şi promovare a serviciilor
oferite la nivel de comunitate.

Centrul de consiliere pentru copilul abuzat/neglijat/exploatat se adresează atât copiilor

expuşi la situaţii de abuz, neglijare şi exploatare, membrilor familiei copilului abuzat, precum
şi abuzatorilor. Activităţile dezvoltate în cadrul acestui sector sunt de consiliere, atât a
beneficiarilor, cât şi a abuzatorilor, de informare a comunităţii privind activităţile şi rolul
serviciilor dezvoltate, promovare a serviciilor oferite, precum şi supervizare a resurselor
umane implicate (Anghel Alina, 2005, p.99).

Centrul de resurse comunitare pentru prevenirea abuzului, neglijării şi exploatării

copilului vizează, în principal, activităţi dirijate către comunitatea locală, care trebuie să
susţină instituţiile destinate protecţiei copilului, şi, totodată, să intervină în rezolvarea
situaţiilor de abuz, neglijare şi exploatare a copilului. Activităţile acestui departament se
concentrează în jurul informării şi educării părinţilor şi întregii comunităţi despre abuzul
asupra copilului şi consecinţele acestuia. De semnalat este faptul că, în cadrul acestui
departament, funcţionează un grup de reflecţie comunitară alcătuit din liderii formali şi
informali ai comunităţii. Acest grup răspunde de identificarea nevoilor şi a resurselor
comunitare necesare prevenirii abuzului, neglijării, exploatării copilului şi analizează
modalităţile de rezolvare a acestora în cadrul comunităţii (Anghel Alina, 2005, p.100).
34
 Serviciile sociale destinate protecţiei copilului abuzat, neglijat, exploatat realizează
următoarele tipuri de activităţi:

-consiliere şi asistenţă psihologică, socială şi juridică;

-recuperare medicală, psihologică şi socială;

-evaluare, monitorizare, intervenţie în regim de urgenţă şi de control;

-prevenţie, educare şi informare;

-consiliere, reabilitare şi integrare a persoanelor care săvârşesc abuzul.

Beneficiarii acestor tipuri de servicii sunt: copilul abuzat, familia sau reprezentantul
legal al copilului , abuzatorul” (Alina Anghel,2005,pp.99-100).

Conform Legii nr. 217/2003 pentru prevenirea şi combaterea violenţei în familie, şi

al HG nr.539/2005 pentru aprobarea Nomenclatorului instituţiilor de asistenţă socială şi a
structurii orientative de personal (…), în domeniul prevenirii şi combaterii violenţei în familie
funcţionează cinci tipuri de unităţi, respectiv:

1) Centre pentru adăpostirea victimelor violenţei în familie (adăposturi)

Adăposturile sunt unităţi de asistenţă socială, cu sau fără personalitate juridică, care
asigură protecţie, găzduire, îngrijire şi consiliere a victimelor. Primirea în adăpost se face
numai în caz de urgenţă, cu scopul de a izola victima de agresor. Adăposturile trebuie să
asigure securitatea şi siguranţa victimelor, să aibă paza asigurată, în cazul adăposturilor
publice aceasta fiind de competenţa Poliţiei Comunitare. Locaţia adăposturilor este secretă,
atât angajaţii centrului, cât şi ceilalţi specialişti care intră în contact cu victimele având
obligaţia de păstrare a confidenţialităţii cu privire la locaţia adăpostului şi la datele de
identificare ale victimelor şi copiilor acestora. Confidenţialitatea poate fi încălcată doar cu
acordul beneficiarului.

Serviciile minime oferite în cadrul unui adăpost sunt: găzduire (între 7-60 zile),
asistenţă socială, consiliere psihologică, consiliere juridică, îngrijire medicală.

2) Centre de recuperare pentru victimele violenţei în familie

Centrele de recuperare sunt unităţi de asistenţă socială, cu sau fără personalitate juridică,
care asigură găzduirea, îngrijirea, precum şi reabilitarea şi reinserţia socială a victimelor
violenţei în familie. Centrele de recuperare au obligaţia de a încheia convenţii cu agenţiile
35
pentru ocuparea forţei de muncă judeţene în vederea acordării suportului pentru integrarea în
muncă, readaptarea şi recalificarea profesională a persoanelor asistate.

Serviciile minime oferite în cadrul unui centru de recuperare sunt: găzduire (maxim 90
zile; în situaţii excepţionale maxim 180), asistenţă socială, consiliere psihologică, consiliere
juridică, reinserţie socială şi profesională, asistenţă şi îngrijire.

3) Centre de asistenţă destinate agresorilor

Centrele de asistenţă a agresorilor sunt unităţi de asistenţă socială, cu sau fără

personalitate juridică, care asigură în regim rezidenţial sau semirezidenţial reabilitarea şi
reinserţia socială a agresorilor familiali, măsuri educative, precum şi consiliere şi mediere
familială. Centrele pentru agresori colaborează cu serviciile de probaţiune înfiinţate pe lângă
tribunalele judeţene.

Serviciile minime oferite în cadrul unui centru pentru agresori sunt: consiliere
psihologică, consiliere juridică, medierea conflictului, tratamente psihologice, psihiatrice, de
dezalcoolizare şi dezintoxicare (acordate în spitalele sau unităţile sanitare cu care s-a încheiat
convenţia de colaborare), informare şi orientare.

4) Centre pentru prevenirea şi combaterea violenţei în familie

Serviciile minime oferite sunt: consiliere psihologică, informare şi orientare, consiliere

juridică.

5) Centre de informare şi sensibilizare a populaţiei

Serviciile minime oferite sunt: informare şi educare, linie telefonică de urgenţă.

Tipurile de centre menţionate pot fi publice, private şi în parteneriat public-privat, putând fi

înfiinţate doar de către furnizorii de servicii sociale acreditaţi în condiţiile legii, în urma
obţinerii avizului de înfiinţare de la Agenţia Naţională pentru Protecţia Familiei. Centrele îşi
desfăşoaă activitatea cu respectarea prevederilor Ordinului Ministerului Muncii, Solidarităţii
Sociale şi Familiei nr. 383/2004 privind aprobarea standardelor de calitate pentru serviciile
sociale din domeniul protecţiei victimelor violenţei în familie şi ale Ordinului Ministerului
Muncii, Solidarităţii Sociale şi Familiei nr. 385/2004 pentru aprobarea instrucţiunilor de
organizare şi funcţionare a unităţilor pentru prevenirea şi combaterea violenţei în familie.

La ora actuală sunt redefinite structurile de la nivelul judeţului în sensul înfiinţării

serviciilor publice de asistenţă socială, denumite Direcţii de Asistenţă Socială şi Protecţia
36
Copilului, precum şi de la nivelul consiliilor locale şi, respectiv, al deplasării unei părţi a
atribuţiilor comisiilor pentru protecţia copilului spre instanţele judecătoreşti specializate
pentru minori şi familie. Serviciile comunitare sunt dezvoltate la ora actuală de către serviciile
publice specializate pentru protecţia drepturilor copilului din subordinea consiliilor judeţene,
urmând ca ele să fie extinse la nivelul comunelor şi satelor. Practic se reconstruieşte reţeaua
de asistenţă socială care a funcţionat în România în perioada interbelică.

37
 Capitolul III

Copilul preşcolar - victimă a violenţei în familie

1. Prezentare generală

Este momentul în care copilul ia contact mai strâns cu mediul de grădiniţă, diferit de
cel familial, cunoaşterea este mai bogată, complexă prin lărgirea contactului cu mediul social
şi cultural din care asimilează modele de viaţă ce determină o integrare tot mai activă la
condiţia umană. Mediul social solicită copilului nu numai adaptări ale comportamentului la
sisteme diferite de cerinţe, în condiţii de tutelă, protecţie şi afecţiune, dar creează totodată o
mai mare sesizare a diversităţii umane şi vieţii o mai densă şi complexă antrenare a deciziilor,
curiozităţii, trăirilor interne la situaţii numeroase şi inedite. Astfel se dezvoltă bazele
personalităţii copilului şi capacităţile de cunoaştere, comunicare, expresia şi emanciparea
personalităţii(Constantinescu Maria, 2008, p.156).

Tipul fundamental de activitate este jocul care reprezintă o decentrare a psihicului de

pe activităţile de percepere pe activităţile de implantaţie în viaţa cultural-socială prin
simbolzări ample şi complexe. Tipul de relaţii se nuanţează şi se diversifică, amplificându-se
conduitele din contextul colectivelor de copii. În colectivitate, copilul este nevoit să se
adapteze la cerinţele externe, să depăşească contradicţiile dintre acestea şi posibilităţile sale
limitate de a răspunde în mod eficient, să renunţe la unele dorinţe de moment pentru a
desfăşura acţiuni care pot să nu îl satisfacă, să asimileze, să se adopte comportamente bazate
pe norme sociale riguroase cu efect nemijlocit pentru socializarea copilului( Constantinescu
Maria, 2008, pp.155-156).

Pe întreaga perioadă a preşcolarităţii, motricitatea se caracterizează printr-o

intensă dezvoltare şi contribuie la creşterea posibilităţilor copilului de a lua contact direct cu
lumea înconjurătoare şi de a facilita exercitarea unor comportamente practic-acţionale.
Acţiunile imitative, activităţile ocuaţionale, cum sunt cele de joc şi de ajutor pentru adult,
deplasările în spaţiu şi de mânuire a obiectelor contribuie la dezvoltarea motricităţii grosiere,
iar colajul, desenul, prelucrarea plastilinei stimulează dezvoltarea motricităţii fine cu efecte
pozitive pentru pregătirea copilului în vederea şcolarizării şi în special, pentru achiziţia
scrisului şi a comunicării verbale. Spre 6 ani, mişcările sunt exercitate cu o forţă tot mai mare,
ca urmare a consolidării sale biologice şi fiziologice, dar şi ca efect al antrenamentului şi al

38
formării de deprinderi motrice. În colectivitate, mai cu seamă, în relaţiile cu ceilalţi copii el îşi
probează forţa şi agilitatea motrică, reproduce, pe bază de imitaţie, acţiunile şi modelele
comportamentale ale adultului. O dată cu dezvoltarea capacităţilor senzoriale şi perceptive, se
structurează noi forme printre care reprezentările memoriei şi imaginaţiei care dau dimensiuni
complexe trăirilor anticipative şi fantastice (ibidem, p.156).

Perioada preşcolară poate fi împărţită în trei subperioade:

1. Perioada preşcolarului mic (3-4 ani)

2. Perioada preşcolarului mijlociu (4-5 ani)

3. Preşcolarul mare (5-6-7 ani).

Subperioada preşcolară mică se caracterizează printr-o creştere a intereselor, a

aspiraţiilor şi a dorinţelor implicate în satisfacţia plăcerii de explorare a mediului. La trei ani
are loc o trecere de la un relativ echilibru spre o oarecare instabilitate, o oarecare experienţă
ce exprimă o mare descentrare de pe obiectele concrete pe integrarea în strategii mai largi de
utilizare în care se conferă funcţii simbolice.

Dată fiind dependenţa unui preşcolar mic de adult, integrarea în grădiniţă se face cu o
oarecare dificultate. Adaptarea este cu atât mai dificilă cu cât copilul prezintă o instabilitate
psihomotorie şi greutăţi în exprimarea clară şi înţelegerea celor ce i se comunică. La acestea
se adaugă fenomenul de egocentrism, descris de J. Piaget, este tendinţa de a face din sine
centrul universului, fenomen normal la copil până la vârsta de 6-7 ani. Preşcolarul mic este
instabil, impresionabil, plânge râzând şi trece uşor de la o dispoziţie la alta, trăind exploziv şi
fatal evenimentele ce îl impresionează (Constantinescu Maria, 2008, p. 156).

Subperioada preşcolară mijlocie se caracterizează prin progrese evidente atât pe linia

dezvoltării maturităţii, cât şi pe cea a funcţiilor cognitive şi a însuşirilor de personalitate;
mişcările sunt mai sigure, mai precise, mersul mai sigur. Prin mişcare, manipularea obiectelor
perceptive se îmbogăţeşte sistemul intuitiv în care operează gândirea. Preşcolarul mijlociu
este acum mai sensibil la evenimentele din jur, fece aprecieri relativ corecte faţă de
comportamentul altora; se dezvoltă voinţa, se poate antura în activităţi de mai lungă durată, se
străduieşte să-i fie de folos adultului, ceea ce îi produce satisfacţii (ibidem, p.158).

Subperioada preşcolară mare este semnificativă pentru manifestarea, în ansamblu, a

unei mai mari adaptări şi inteligenţă. În perioada preşcolară apare şi o oarecare opoziţie faţă
de adult, opoziţie ce se manifestă spontan, dar urmată de dorinţe vădite de reconciliere. Unii
39
preşcolari manifestă conduite negative faţă de anumiţi adulţi sau cu care nu stabileşte relaţii
fireşti, din cauza unor baraje psihice (din teamă, antipatie, nesiguranţă). Alţii îşi exprimă
dorinţa de a fi utili celor din jur, de a-i imita discret. Activitatea creatoare ajunge la vârsta
preşcolarului mare la un apogeu, cu tendinţe de diferenţiere de la un copil la altul. Desenul,
muzica, artizanatul, colajul, construcţia, calculatorul îl interesează mult, ca şi serbările,
recitările, jucăriile, jocurile colective. Spre finele perioadei, capacitatea de învăţare devine
activă şi este însoţită de interese de cunoaştere în care sunt încorporate forme elaborate de
simbolizare (integratori verbali): animale, păsări, flori, fructe (Voiculescu Elisabeta, 2003,
p.30).

40
 2. Personalitatea preşcolarului care creşte într-o familie violentă

Între 3-7 ani se pun bazele dezvoltării personalităţii copilului. Procesele psihice se află
în plină dezvoltare, sub influenţa familiei şi a grădiniţei de copii. Copilul traversează
observativ mediul social (strada, magazinele, mijloacele de transport în comun). Sub influenţa
acestor trei componente ale mediului social, copilul îşi adaptează comportamentul la diferitele
sisteme de cerinţe, protecţie şi afecţiune, sesizează diversitatea lumii şi a vieţii, ia decizii din
ce în ce mai adecvate situaţiilor, stabileşte relaţii afective, volitive, îşi dezvoltă aptitudinile
incipiente, îşi controlează ieşirile temperamentale, dobândeşte tot mai multă experienţă.

Pe lângă capacităţile de cunoaştere, comunicare, se perfectează expresia şi emanciparea

personaliăţii. Datorită unei vii curiozităţi şi dorinţe de a înţelege lumea, viaţa şi evenimentele
pe care le traversează, se dezvoltă vertiginos capacităţile perceptiv-observative, reprezentările
(evocatoare, de contemplare, de anticipare şi fantastice). Acestea alimentează imaginaţia,
comportamentele şi strategiile mintale încărcate de de o simbolistică amplă şi de
emoţionalitate complexă, fapt ce i-a determinat pe adulţi să numească această perioadă “vârsta
de aur a copilăriei” (Voiculescu Elisabeta, 2003, p.26).

De-a lungul existenţei umane, familia s-a dovedit a fi una dintre cele mai vechi şi mai
stabile forme de comunitate umană, cea care asigură perpetuarea speciei, evoluţia şi
continuitatea vieţii sociale;în sens sociologic familia este formată din două persoane unite prin
căsătorie. Caracteristicile specifice ale familiei provin din numeroasele funcţii ale acesteia:
fiziologice, psihologice, morale, educaţionale, economice, emoţionale. Dacă rolul moral este
îndeplinit (dragoste, afecţiune, înţelegere şi respect reciproc), avem de-a face cu o familie
puternică, legată emoţional, ceea ce se traduce prin satisfacerea reciprocă a nevoilor şi
aspiraţiilor celor doi parteneri, prin împlinirea ca indivizi, ca familie în societate. Această
familie va genera un climat favorabil în care copiii pot creşte şi pot fi educaţi (ibidem, p.27).

Funcţia principală a familiei, creşterea copiilor, este distorsionată cu largi şi dramatice

consecinţe în viitor. Perturbarea acestei funcţii se petrece în general ca o stare de boală
cronică ce se acutizează în momentele evenimentelor de violenţă. Cercetările arată că trauma
copiilor care cresc într-o atmosferă de violenţă, chiar dacă ei nu sunt victimele directe, este
mai intensă cu consecinţe mai profunde şi mai de durată decât în cazul copiilor care sunt
victime directe ale abuzurilor şi neglijării din partea părinţilor (Catheline, Marcelli, 1999).
Într-o familie bântuită de violenţă, copiii cresc într-o atmosferă în care nevoile lor de bază
(nevoia de siguranţă, de viaţă ordonată, de dragoste) sunt profund neglijate. Funcţiile
parentale nu mai pot fi îndeplinite.
41
 O mamă victimă a violenţei soţului este mei puţin capabilă să asigure îngrijirile de
bază necesare copilului (hrană, casă, igienă, haine, sănătate fizică) sau să îl protejeze pe acesta
de răniri, accidente, pericole fizice sau sociale. Copleşită de ruşine pentru ceea ce i se
întâmplă, de sentimentul eşecului în cea mai importantă relaţie interpersonală, de teroare, de
autoacuzaţii, femeia nu mai este capabilă de a juca nici unul dintre rolurile impuse de viaţa
familiei.

Investigaţii sumare în cazurile de copii neglijaţi scot la iveală violenţa din căminele
lor, violenţă care nu mai lasă copilului locul de care acesta are nevoie pentru a se dezvolta
normal. În atmosfera unui cămin plin de violenţă, nici mama şi nici tatăl nu mai pot să se
preocupe de stimularea copilului pe planul cunoaşterii şi al experienţelor sociale. Ei îşi pierd
în ochii copilului autoritatea de care ar trebui să se bucure ca părinţi. În locul autorităţii
părinteşti, se instalează teroarea, care nu educă, nu formează şi care poate frâna dezvoltarea
mentală şi afectivă a copilului (Neamţu George, 2003, p. 693).

Copilul va învăţa o singură regulă: să se ferească cu orice preţ de agresiuni. De

asemenea, va învăţa că cel mai tare din punct de vedere fizic învinge, iar cel mai slab trebuie
să se supună. Copilul va înţelege că relaţiile sociale se bazează pe raporturi de forţă, de
supunere a celui mai slab de către cel mai tare, iar mintea lui va fi tot mai mult preocupată de
căutarea şi găsirea tertipurilor pentru a scăpa din situaţie. Copilul nu va avea ocazia să
cunoască şi să deprindă abilităţile şi atitudinile necesare într-o viaţă socială normală:
abilităţile de comunicare, toleranţa, afecţiunea, negocierea şi compromisul.

Propriile relaţii cu ceilalţi, cu familia, cu colegii, le va baza pe strategii care au ca scop

dominarea agresivă sau fuga de situaţie. Imaginea de sine, încrederea în ceilalţi şi în propriile
forţe devin nesigure, fragile, tulburate de cele mai mici disfuncţii care apar, copilul fiind
incapabil să facă faţă unor situaţii dificile care ar cere rezolvarea unor probleme prin propriile
forţe şi prin implicarea celorlalţi. Copilul prezintă un tablou uşor de recunoscut. Este însă
greu, adesea imposibil, să determini copilul să exprime sentimentele pe care le trăieşte şi care
ar putea fi formulate astfel: “Eu sunt de vină pentru problemele din familia mea”; “Nimeni nu
mai are problemele pe care le avem noi”; “Sunt fără importanţă, nu am nici o valoare, nici un
rost, şi trebuie să-mi justific existenţa”(Neamţu George, 2003, p.693).

Copilul, victimă a violenţei în familie, nu înţelege comportamentul agresiv al

părinţilor săi şi crede că aceştia nu îl mai iubesc. Un asemenea copil, nu numai că se confruntă
cu astfel de probleme, dar se poate confrunta şi cu diverse carenţe în educaţie, sănătate şi
poate avea numeroase lipsuri datorate situaţiei economice precare a familiei din care face
42
parte. Reacţia şi structurarea personalităţii copilului care creşte într-o familie violentă nu sunt
uniforme pentru toţi indivizii. Intrvine aici fenomenul de rezilienţă a copiilor care îi va face
pe unii dintre ei, câţiva mai puternici, mai norocoşi, să facă faţă forţei distructive a violenţei
domestice şi să scape mai puţin marcaţi. Este însă o şansă pe care o au doar unii copii, şi în
virtutea căreia nu poate fi neglijat efectul nociv al violenţei domestice asupra dezvoltării
noilor generaţii.

Copiii care cresc în familii violente dezvoltă comportamente şi o condiţie fizică ce îi

face uşor de recunoscut. Ei prezintă:

-probleme fizice, boli inexplicabile, expunerea la accidente în casă şi în afara casei, dezvoltare
fizică mai lentă;

-probleme emoţionale şi mentale: anxietate mărită, simţământ de culpabilitate, frica de

abandon, izolare, mânie, frică de răniri şi de moarte;

-probleme psihologice: neîncredere în sine, depresie, comparare cu viaţa mai fericită a

colegilor;

-probleme de comportament: agresivitate sau pasivitate la agresiunile celorlalţi, probleme cu

somnul, bătăi, fugă de acasă, mutilare, consum de droguri şi alcool;

-probleme şcolare: neîncredere, eliminare, schimbări bruşte în performanţele şcolare, lipsă de

concentrare, lipsă de maniere sociale;

-identificare cu eroi negativi (Neamţu George, 2003, p.695).

Comportamentul agresiv al părinţilor are consecinţe nefavorabile asupra procesului de

dezvoltare şi maturizare psiho-comportamentală a copilului. Violenţa în familie duce la
perturbări emotiv-acţionale ale personalităţii, la un nivel mintal scăzut, la incapacitatea de a-şi
controla şi înfrâna tendinţele şi impulsurile, la tulburări de caracter, tulburări ale afectivităţii,
inadaptare socială.

Copiii martori, supuşi indirect agresiunii intrafamiliale manifestă o anumită nesiguranţă, o

lipsă de încredere în ei, de unde şi lipsa iniţiativei. Sunt timizi, anxioşi, cu un oarecare grad de
infantilism; inteligenţa este în cel mai bun caz la nivelul madiu. Climatul familial conflictual
îi determină să fugă de realitate, să se retragă în fantezie. Sunt prezente tulburări de contact,
sentimente de culpabilitate şi complexe de inferioritate. Identitatea de sine este perturbată,
performanţele sunt diminuate iar randamentul şcolar este scăzut. Au nevoie de înţelegere şi

43
afecţiune (Constantin Mădălina, 2008, p.91). Majoritatea copiilor care trăiesc într-un mediu
familial dominat de violenţă sunt foarte timizi, intră foarte greu în contact cu ceilalţi. Prezintă
serioase deficienţe de socializare familială şi şcolară, concretizate prin fuga de acasă, abandon
şcolar, consum de alcool.

Cauzele şi efectele abuzului asupra copilului

Abuzul are un efect negativ asupra minorului, modificându-I personalitatea, modul de

gândire şi de reacţie la anumiţi stimuli, cu urmări de necontestat în viitor. Auzim frecvent
expresii precum: “bătaia este ruptă din rai”; “şi pe mine m-au bătut părinţii în copilărie şi uite
ce om de treabă am ajuns”. Asemenea cuvinte însufleţesc şi încurajează părintele în demersul
său de a creşte copilul şi de a-l pregăti pentru viitor cu ajutorul pedepselor fizice. Riscul
abuzului creşte datorită accentuării sărăciei, anumitor boli cronice, situaţii de criză sau
datorită abuzului de substanţe. Nu putem omite alte riscuri cum ar fi: perpetuarea modelului
abuziv, lipsa educaţiei şi ignoranţa cu privire la abuz, vârsta tânără a părinţilor, numărul mare
de copii în familie (Zamfir şi Zamfir, 1997).

Cele mai frecvente cauze ale abuzului în familie sunt: diferenţa dintre aspiraţii, nevoi şi
posibilităţi ale părinţilor; consum excesiv de băuturi alcoolice şi droguri de către părinţi; lipsa
locurilor de muncă şi a locuinţelor adecvate.

Efectele violenţei domestice asupra copilului

Copiii care cresc într-un mediu familial afectat de violenţă domestică, pot să dezvolte:
dureri de cap, stomac, ulcer, tulburări de somn, întârzieri în dezvoltare, performanţe şcolare
slabe, capacitate scăzută de adaptare la situaţii noi, slabă apreciere de sine, sentimente de
frică, furie, neîncredere, vinovăţie, probleme de comportament: fuga de acasă, limbaj şi
comportament agresiv. Cu cât copilul este mai mic cu atât sunt mai mari riscurile asupra unei
dezvoltări sănătoase. Copiii preşcolari care au o înţelegere limitată asupra a ceea ce se
întâmplă între părinţi, pot să se simtă responsabili, în special pentru că argumentele violente
apar de obicei în chestiuni legate de copii.

Efecte ale abuzului şi neglijării asupra copilului.

Sugarii şi copiii de vârstă mică, abuzaţi sau neglijaţi, vor stagna în creştere, vor deveni
uşor iritabili, iar comportamentul lor social va fi neadecvat, ducând la întârzieri în dezvoltare,
atât fizic, cât şi afectiv-emoţional. Neglijarea copilului reprezintă o ucidere tăcută şi
necruţătoare a spiritului uman. Abuzul şi neglijarea, la copiii mai mari, conferă sentimente de

44
inferioritate, de copil neiubit, care deformează imaginea lumii exterioare, aceasta determinând
comportamente sociale defectuoase (anxietate, manifestată de cele mai multe ori agresiv cu
cei din jur).

Numeroşi copii neglijaţi preiau un fel de rol de adult , la o vârstă fragedă, trebuind să se
îngrijească de ei înşişi şi adesea de fraţii mai mici sau chiar de proprii părinţi, fiind privaţi de
copilăria lor. În procesul educaţional, abuzul asupra copilului induce frica; menţine
dominarea; impune o stare de supunere; insuflă durere; creează sau menţine o dependenţă
(Constantinescu Maria, 2008, p.206). Faptul că şi părinţii şi copiii asociază pedepsirea fizică
cu disciplina sau îndreptarea greşelilor înseamnă că atât părinţii, cât şi copiii, trebuie educaţi
cu privire la existenţa altor moduri eficiente şi nonviolente de disciplinare şi instruire a
copiilor, astfel ca ei să poată învăţa în alt mod să distingă binele de rău, prin încurajarea lor
când se comportă bine şi, în situaţii contrare, aplicarea unor penalităţi nonviolente.

45
 3. Consecinţe ale neîndeplinirii nevoilor copilului abuzat

Greşelile pe care le fac adulţii în satisfacerea nevoilor copilului pot distorsiona

dezvoltarea lui. “Copilul îşi reorientează interesul afectiv către alte persoane decât cele care îi
oferă îngrijirile curente: începe să aibă prieteni printre egalii de vârstă, este foarte important
pentru el ceea ce spune doamna educatoare de la grădiniţă. O atitudine critică a persoanei de
referinţă vis-a-vis de prietenii copilului îl fac pe acesta să trăiască adevărate drame şi să
înceapă să opună rezistenţă adultului.

Datorită achiziţiilor importante în dezvoltarea sa, copilul simte nevoia să împărtăşească

experienţele şi sentimentele atât cu adultul, cât şi cu egalii de vârstă. Pentru el, este foarte
important să intre în dialog, să poată avea ocazia să vorbească şi să se exprime. Doar în cazul
unui dialog între adult şi copil, în care copilul va primi răspunsuri la toate întrebările pe care
le are, acesta va dobândi abilitatea de a diferenţia imaginarul de real. În caz contrar, riscurile
sunt nebănuite: refuzul dialogului şi stagnarea la nivelul dezvoltării limbajului şi la nivel
psiho-social, teama crescută la lăsarea nopţii.

“Relaţia pe care copilul o stabileşte cu egalii de vârstă are o importanţă definitorie pentru
dezvoltarea sa ulterioară. În jurul vârstei de 3-4 ani, copilul poate avea un prieten imaginar,
care poate fi înlocuit în mod firesc odată cu înscrierea la grădiniţă. Adultul trebuie să îi ofere
copilului ocazia de a avea acest tip de experienţă şi, mai ales, să acorde valoare experienţei
dobândite de copil în această manieră. Într-o relaţie firească, copilul va povesti adultului
despre constatările sale şi ale grupului său de prieteni. Dacă însă adultul are o manieră extrem
de critică şi o atitudine nejustificată de control, copilul se va simţi judecat şi vinovat, drept
pentru care va avea un comportament de ascundere.

Dezvoltarea fizică, cognitivă şi psiho-socială îi permit copilului să se diferenţieze sub

raport sexual de către ceilalţi. Este curios în legătură cu viaţa sexuală: rolurile mamei şi ale
tatălui, a femeii şi al bărbatului, diferenţele fizice. Este important ca atitudinea adultului să fie
constantă în satisfacerea nevoii de cunoaştere a copilului, menţinând o stare de echilibru între
aceasta şi informaţiile oferite. Nu trebuie să considerăm acest subiect “interzis”copilului, dar
nici nu trebuie să îi furnizăm mai multe informaţii decât solicită. Orice atitudine nepotrivită
din partea adultului poate determina reacţii de ruşine, teamă, timiditate din partea copilului”
(http://www.abuz.ro).

Un copil are o serie de nevoi importante pentru dezvoltarea sa fizică, psihică şi socială,
ce sunt deduse din piramida trebuinţelor lui Maslow: încredere în sine şi în apropiaţi;

46
sentimentul de siguranţă; afecţiune, iubire; atenţie din partea apropiaţilor; să se joace şi să
înveţe lucruri noi; să aibă prieteni de vârsta lui; stimă de sine; respect şi încredere din partea
apropiaţilor; hrană, îmbrăcăminte, adăpost; îngrijiri medicale atunci când este nevoie; părinţi
care să-i ofere un exemplu bun de comportament. Dacă una dintre nevoile de bază nu îşi
găseşte răspunsul adecvat, dezvoltarea este distorsionată (Georgiana Virginia Bonea, 2008, p.
98).

Eşecul în a răspunde nevoilor de dragoste şi securitate are ca efect sindromul de

“deprivare maternă”. Imposibilitatea de a trăi noi experienţe se regăseşte în diferite forme de
substimulare sau privare/deprivare senzorială, socială, emoţională. Suprastimularea produce
efecte negative, precum: nelinişte, extenuare şi tulburări ale somnului. Nevoia de a se adapta
rapid şi repetat la situaţii în continuă schimbare poate duce la dezorientare şi distorsionarea
realităţii, anxietate şi iritabilitate extreme, oboseală, apatie şi renunţare.

Nevoia de încurajare şi recunoaştere îşi găseşte, din nefericire, împlinirea în urma

rezultatelor, şi mai puţin doar a efortului. În consecinţă, ea este satisfăcută mai frecvent la
copii inteligenţi, sănătoşi, bine adaptaţi şi atractivi. Nesatisfacerea nevoii de responsabilitate
conduce la deficienţe de deprinderile de autocontrol şi planificare, la tendinţa tânărului de a se
manifesta impulsiv, la incapacitatea de a amâna gratificarea imediată a nevoilor, la nesocotirea
drepturilor celorlalţi, pe scurt, la iresponsabilitate (Constantinescu Maria, 2008, p. 196).

Calităţile îngrijirii materne necesare unei dezvoltări normale

Majoritatea lucrărilor cu acest subiect pornesc de la mentionatul raport realizat în 1951 de

Bowlby pentru Organizaţia Mondială a Sănătăţii şi continuă cu trilogia aceluiaşi autor
Ataşament şi pierdere. În lucrarea din 1951 se arată că esenţială pentru sănătatea mintală a
copilului este posibilitatea acestuia de a avea o relaţie caldă, intimă şi continuă cu mama. El a
accentuat în mod special pe continuitate şi a afirmat că mama nu poate fi substituită nici
temporar de altcineva. În 1958 el reafirmă importanţa relaţiei mamă-copil şi priveşte
ataşament faţă de o singura “figură maternă” ca fiind crucial, dar scrie şi că este bine să se
încerce obişnuirea treptată a copilului cu îngrijirea şi contactul acordate de persoane noi
(ibidem, p.197).

1. O relaţie de iubire.”Iubirea” este greu de definit şi mulţi autori au respins acest aspect,
considerându-l un element nemăsurabil şi mistic. De multe ori s-a apelat la termeni precum
”căldură” sau opus „ostilitate”. Atât cercetările longitudinale, cât şi cele transversale au
demonstrat că există o legătură strânsă între calitatea relaţiilor familiale şi dezvoltarea

47
psihologică ulterioară a copilului. În absenţa acestei apropieri calde, copilul este mai
predispus să dezvolte comportamente deviante, în special de tip antisocial (Constantinescu
Maria, 2008, p. 197).

2. Ataşament. Constituie o evidenţă faptul că majoritatea copiilor dezvoltă un puternic

ataşament faţă de părinţi. Schaffer şi Emerson (1964, p.94) au arătat că doar jumătate dintre
copii care au constituit grupul lor de studiu s-au ataşat cu precădere de mamă, o treime
realizând această reacţie faţă de tată. Bowbly descria o caracteristică a ataşamentului numită
monopolizare, care determina copilul să se fixeze la o singură persoană. Acest ataşament
principal diferă cantitativ de celelalte relaţii care se pot stabili. Monopolizarea presupune ca
aceeaşi persoană să fie în contact prelungit cu sugarul în perioada dezvoltării ataşamentului.
Schaffer şi Emerson au arătat că nu totalul timpului petrecut în compania copilului este
important, ci intensitatea interacţionării părintelui (mamei) cu acesta. Mamele care se joacă cu
copilul, care îi acordă o mare atenţie vor stabili o relaţie de ataşament mai puternică decât cele
care au permanent copilul în apropiere, dar intră în contact cu el doar prin acordarea unei
îngrijiri de rutină (ibidem,p.197).

3. O relaţie continuă. Separările episodice nu sunt neapărat un lucru rău pentru dezvoltarea
individului. Studiul realizat în 1968 pe un eşantion de 5000 de copii britanici a arătat că
problema nu este separarea în sine, ci momentul în care ea se produce şi contextul. Separările
„fericite” îl pot chiar proteja pe copil de efectele negative ale unor ulterioare separări
stresante.

4. O interacţiune stimulativă. Pentru argumentarea acestei nevoi s-au folosit, cu precădere,

studii comparative realizate cu subiecţi din familie şi instituţionalizaţi. Diferenţele în
evaluările psihologice erau motivate prin cantitatea şi calitatea contactelor stimulative
prezente în cele două situaţii.

5. O relaţie cu o singură persoană – reprezintă o problemă controversată. Studiile

menţionate cu privire la ataşament furnizează argumente contradictorii. Răspunsul ar putea fi
unul sugerat deja: nu doar apropierea fizică în sine este importantă, ci şi calitatea relaţiilor
prilejuite de aceasta.

6. Menţinerea copilului în propria casă. În sprijinul acestei idei vin cercetările care
demonstrează efectele negative ale instituţiilor care preiau sarcina de „surogat matern”.
Studiile realizate în domeniu menţionează o mulţime de alţi factori consideraţi „determinaţi”,
„importanţi” sau doar „cu efect” în dezvoltarea normală a copilului. Dintre aceştia amintim:

48
protecţia, alimentaţia, joaca/jocul cu alţi copii sau cu părinţii, apartenenţa părinţilor la o
anumită clasă socială, disciplina, comunicarea părinte-copil. Prin toate aceste aspecte, părinţii
sunt importanţi (ibidem, p.198).

49
 Capitolul IV

Studii de caz privind abuzul asupra copilului

1. Metodologia cercetării

Orice ramură de cunoaştere ştiinţifică şi de acţiune eficientă are un corp metodologic

propriu care direcţionează şi organizează activitatea specifică domeniului respectiv. În sfera
socio-umanului, metodologia este definită ca o analiză sistematică a metodelor şi tehnicilor pe
baza cărora se realizează o cercetare aplicativă. În vederea surprinderii aspectelor esenţiale,
ale abuzului asupra copilului, am utilizat următoarele metode de cercetare: metoda
observaţiei, metoda interviului şi studiul de caz.

Observaţia este o metodă fundamentală de culegere a datelor empirice, utilizată în

ştiinţele socio-umane şi în practica asistenţială. Observaţia constă în percepţia şi înregistrarea
atentă şi planificată a fenomenelor, evenimentelor şi indivizilor în momentul manifestării lor
şi în dependenţă de o situaţie determinată. Este o metodă ce înregistrează comportamentul
oamenilor în context natural. Metoda permite evidenţierea factorilor e determină şi
condiţionează acţiunile şi interacţiunile umane (Constantinescu Maria, 2008, p. 62).

Am folosit în studiu atât observaţia directă cât şi observaţia indirectă pentru a cunoaşte
reactivitatea subiecţilor din cercetare, informaţiile obţinute ajutând la studiul integral al
cazului, observând comportamentele, actele persoanei. Am urmărit conduita expresiv-
emoţională, prin care putem realiza dacă ceea ce ne spune subiectul este în concordanţă cu
ceea ce se petrece în interiorul său. Sentimentele generate de amintirea unor evenimente din
trecut se concretizează în mimică. Prin conduita verbală urmărim: intonaţia, univocitatea unui
„da” sau „nu”, şovăiala, oftaturi ocazionale, felul de articulare a cuvintelor. Urmărim de
asemenea conduita motrică, pantomimica, mişcările voluntare sau involuntare care însoţesc
fluxul verbal, confirmând sau infirmând cele spuse (ibidem, p.62).

Interviul constituie o tehnică şi un procedeu de cercetare prin adresarea de întrebări şi

consemnarea verbală a răspunsurilor vizând obţinerea de informaţii, completarea sau
verificarea unor informaţii anterioare despre o problemă, un fapt, o situaţie, un eveniment sau
un proces social care ne interesează. Elementele definitorii pentru interviu sunt întrevederea şi
convorbirea. Simpla întrevedere şi convorbire dintre două persoane nu constituie neapărat un
interviu, interviul impune obţinerea de răspunsuri de la o persoană sau de la un grup pe baza
50
unor întrebări prestabilite sau adresate spontan vizând clarificarea unui aspect de interes, într-
o anumită perioadă de timp cu un anumit scop (ibdem p. 62).

Studiul de caz nu reprezintă atât o metodă, cât o strategie de cercetare ce implică o

investigaţie empirică a unor fenomene contemporane particulare în contextul vieţii lor reale.
În cercetarea socială şi studiile de piaţă cele mai frecvente tipuri de studii de caz sunt cele care
au ca subiect seturi de indivizi ce au anumite trăsături comune, comunităţi - descrierea şi
analiza pattern-ului de relaţii dintre aspecte ale vieţii comunităţii, organizaţii şi instituţii,
evenimente, roluri şi relaţii. Criteriul de selecţie, de focalizare a interogaţiilor este divers:
practica cea mai bună, implementarea unor schimbări şi evaluarea acestora, procese de
schimbare şi adaptare, situaţii specifice sau incidente (ibidem p. 63).

Etapele studiului de caz

Etapa studiului Activitatea Rezultate

de caz
Colectarea informaţiilor de Informaţii complete şi relevante de la cel
la cel ce semnalează cazul ce raportează cazul şi din surse colaterale
Semnalarea Analiza datelor Determinarea preluării cazului
Determinarea urgenţei investigaţiei
Identificarea persoanelor ce vor fi
Planul evaluării iniţiale intervievate, profesioniştilor care vor fi
inplicaţi
Informaţii clare şi precise obţinute de la
victimă, surse colaterale, agresor şi
Evaluarea iniţială Colectarea datelor întocmirea rapoartelor iniţiale, alte
înregistrări
Determinarea validităţii sesizării
Analiza datelor Determinarea riscului repetării agresiunii
în viitor şi elaborarea unui plan de
siguranţă
Înregistrarea cazului sau închiderea lui
Colectarea datelor Informaţii complete şi precise legate de
cauzele agresiunii
Evaluarea familiei Analiza datelor Identificarea schimbărilor necesare pentru
a reduce sau elimina factorii de risc,
identificarea nevoilor familiei şi a
prognosticului de schimbare
Redactarea raportului de evaluare a
cazului
Dezvoltarea planului de Identificarea scopurilor, a sarcinilor şi a
intervenţie cu familia serviciilor; alegerea modalităţilor de
intervenţie, stabilirea limitelor de timp şi
Intervenţia a responsabilităţilor
51
 Implementarea planului de Îndeplinirea sarcinilor, scopurilor şi
servicii activitaţilor care duc la reducerea sau
eliminarea riscurilor şi la
tratarea/diminuarea efectelor acestora
Monitorizarea şi Reevaluarea Continuarea/modificarea planului sau
evaluarea închiderea cazului
intervenţiei
(Neamţu George, 2005, p.163)

2. Prezentarea studiilor de caz

52
 Studiu de caz nr. 1

Date de identificare

Nume si prenume: M.T.

Vârsta: 6 ani

Sex: masculin

Religia: ortodoxă

Etnia: română

Istoricul cazului

Copilul M.T. , născut la 30 04.2004, locuieşte împreună cu tatăl şi cu bunicii paterni într-
o casă din cartierul Prundu. Părinţii băieţelului au divorţat în 2005, iar copilul a fost
încredinţat prin hotărâre judecătorească tatălui, deoarece, la acea dată, mama minorului nu
avea o locuinţă proprie.

Tatăl are un comportament abuziv faţă de copil şi de cele mai multe ori îl tratează ca pe un
mic „animăluţ”, desconsiderându-l şi interzicându-i o mulţime de lucruri, de multe ori
ameninându-l cu bătaia sau încuindu-l în casă. Tatăl minorului are această conduită faţă de
copil de când este adeptul cultului religios „Oastea Domnului”. Bunicii paterni ai copilului au
putere limitată în ceea ce priveşte reglarea comportamentului tatălui faţă de copilul lui;
părerile lor nu sunt luate în considerare de către tată, acesta spunând că el este cel care ştie cel
mai bine cum să îşi crească şi să-şi educe copilul.

Minorului M.T. nu i s-a permis să păstreze relaţia cu mama sa după divorţ, tatăl
interzicându-i cu desăvârşire să o vadă. Cu toate acestea, mama copilului îl vizitează pe
acesta în casa bunicilor când tatăl este la serviciu, dar fără a intra în casă (la geam sau în
spatele uşii; minorul este de multe ori încuiat în casă, până când vine tatăl de la serviciu).
Mama copilului (în prezent recăsătorită) doreşte să îl ia pe copil, dar tatăl se împotriveşte,
neconsiderând-o „în stare să crească un copil”. Bunicii paterni dezaprobă regimul abuziv şi
teroarea psihică în care este nevoit să trăiască nepotul lor, care de altfel este un copil cuminte

53
şi ascultător, dar nu se pot împotrivi voinţei tatălui, care este în general agresiv, recalcitrant şi
nu suportă să fie contrazis sau să primească sfaturi.

Nemaiputând să suporte regimul abuziv al tatălui,copilul M.T.a fugit de la domiciliu în

luna mai a anului 2009 , fiind găsit pe stradă, plângând la porţile oamenilor, de doamna V.A.,.
Aceasta l-a găsit într-o dimineaţă pe copil plângând în stradă. Copilul era îmbrăcat sumar,
întrebat de V.A. de ce plânge, copilul a răspuns că tatăl său l-a bătut şi l-a izgonit de acasă, şi
că nu are unde sta.

Doamna V.A.a telefonat la Direcţia Generală de Asistenţă Socială şi Protcţia Copilului

Argeş şi a informat personalul Direcţiei că a găsit pe stradă un copil care plânge şi susţine că
a fost bătut şi alungat de acasă. Un asistent social al DGASPC Argeş s-au deplasat la
domiciliul doamnei V.A. pentru a afla mai multe informaţii şi pentru a vedea minorul în
cauză.

Astfel, s-a constatat că minorul se numeşte M.T., şi locuieşte cu tatăl şi cu bunicii paterni.
Doamna V.A. a declarat asistentului social că M.T.a afirmat că tatăl său (M.G.,în vârstă de 37
de ani) îl pedepseşte foarte des, îl ceartă, îl încuie în casă, iar cu o seară în urmă l-a alungat de
acasă pe motiv că este neascultător..Din discuţia purtată de asistentul social cu copilul s-au
constatat următoarele lucruri: tatăl îl pedepseşte de câte ori doreşte să se joace cu alţi copii, îl
loveşte îl ameninţă, îl ceartă; copilul nu este alimentat corespunzător (îi este interzis consumul
de carne întrucât este considerată a fi toxică), pentru a respecta canoanele impuse de cultul
„Oastea Domnului”; este sechestrat în imobil (la domiciliu s-au constatat lacăte la uşa de la
intrare, la şifonier, la frigider, la ferestre) fără a i se permite să comunice nici măcar cu bunicii
paterni care au acelaşi domiciliu; nu i se permite să vizioneze sau să audieze programe la
televizor sau radio (emisiuni pentru copii, desene animate, filme pentru copii).

Minorul M.T. a afirmat de asemenea că tatăl său este din ce în ce mai rău cu el, îl ceartă
foarte des, îl ameninţă, îl ceartă pentru orice comportament, nu îl lasă cu copii de vârsta lui la
joacă. Copilul i-a mai spus asistentului social că în ultima vreme tatăl îl bătea, spunându-i că
este pedepsit pentru diverse lucruri. Uneori, tatăl îl lovea după ce încuia uşa, astfel că bunicii
paterni nu puteau interveni.

În urma evaluării situaţiei copilului specialiştii au considerat că copilul este abuzat fizic,
acesta fiind pedepsit în mod regulat cu bătaia de către tată, sub motivaţia impunerii disciplinei
şi respectului copilului, tatăl considerând pedeapsa fizică asupra minorului ca fiind „legitimă”.
Cele afirmate de copilul M.T. s-au confirmat în urma anchetei sociale la domiciliu şi în urma

54
discuţiilor purtate cu bunicii paterni ai copilului (care au acelaşi domiciliu), respectiv M.L.
(70 ani) şi M.I. (66 ani).

Bunicii minorului nu sunt deloc de acord cu comportamentul abuziv al tatălui faţă de

copil, dar, din păcate, nu pot interveni de cele mai multe ori în favoarea copilului, deoarece
tatăl nu le acceptă părerea, nu vrea să-i asculte şi consideră că nu vor decât să-i ştirbească
autoritatea în ochii copilului. Bunicul patern a afirmat că, ori de câte ori intervine între el şi
copil, tatăl devine recalcitrant şi se manifestă mai agresiv ca de obicei, adresându-le cuvinte
dure şi ameninţări atât lui cât şi soţiei, bunica copilului. De asemenea, bunicul a declarat
asistentului social că de cele mai multe ori se află în imposibilitatea de a apăra copilul întrucât
pedepsele sunt făcute cu uşa închisă, iar orice încercare a bătrânilor de a interveni determină o
irascibilitate mai mare din partea tatălui cu repercursiuni directe asupra copilului.

Bunicii copilului sunt de părere că tatăl lui M.T. s-a schimbat mult după ce a trecut în
cultul religios „Oastea Domnului” şi a adoptat toate canoanele foarte severe şi cu multe
interdicţii, aceştia afirmând că tatăl doreşte să-l crească pe M.T. în spiritul acestei religii;
bunicilor li se pare abuziv comportamentul tatălui faţă de minor şi consideră că îi pune
acestuia în pericol dezvoltarea fizică şi psihică, prin pedepsele pe care i le aplică, prin lipsa
dragostei (pe care nu i-o arată niciodată), prin interdicţiile pe care i le impune, prin faptul că
nu-i permite să-şi vadă mama.

Asistentul social a purtat discuţii despre starea actuală a copilului şi despre efectele
regimului la care este supus şi cu tatăl minorului, domnul M.G. Tatăl copilului nu s-a arătat
foarte dispus să coopereze cu asistentul social, manifestând un comportament ostil şi de
respingere. Cu toate acestea, el nu a negat cele afirmate de copil, însă a susţinut că aceste
restricţii şi pedepse sunt pentru ca acesta să beneficieze de o educaţie corespunzătoare, să
înveţe „să deosebească binele de rău” etc.

Domnul M.G. nu consideră comportamentul său ca fiind unul abuziv, ci comportamentul

unui părinte „responsabil”, care doreşte să-şi înveţe copilul de mic respectarea regulilor şi
cum să ducă o viaţă ordonată. În ceea ce priveşte pedepsele fizice, tatăl susţine că au un rol
pur educativ şi nu le consideră dăunătoare pentru sănătatea fizică şi psihică a copilului.

Tatăl refuzând orice sprijin din partea asistentului social sau al altui membru al echipei
multidisciplinare de intervenţie, asistentul social a luat legătura cu mama copilului, doamna
L.B.(30 ani), în prezent recăsătorită. În urma insistenţei asistentului social doamna L.B. s-a
prezentat la sediul instituţiei împreună cu actualul soţ şi cu bunicul patern. Mama copilului a

55
afirmat că ştie în ce situaţie se află copilul ei, dar că îi este interzisă prezenţa în preajma
copilului şi că a fost ameninţată de fostul soţ. Doamna L.B. a declarat că vrea să îl ia pe M.T.
să locuiască cu ea şi că ţine mult la copil, dar că nu poate face acest lucru deoarece copilul a
fost încredinţat tatălui în urma divorţului prin hotărârre judecătorească. Mama a cerut sprijinul
asistentului social pentru a-i fi încredinţat ei copilul spre creştere şi educare, deoarece
consideră că M.T.este în pericol dacă mai locuieşte împreună cu tatăl său.

Situaţia economică a familiei

Familia copilului M.T. locuieşte într-un imobil format din trei camere (dintre care două sunt
locuite de bunicii paterni). Locuinţa este mobilată decent, este dotată cu utilităţile necesare,
igienizată şi oferă condiţii decente pentru întreţinerea şi creşterea minorului. Veniturile lunare
ale familiei se compun din alocaţia copilului M.T., pensia bunicului patern şi salariul tatălui,
suma lunară fiind de aproximativ 2.300 lei. Principalele cheltuieli ale familiei M. sunt cele
legate de gospodărie (alimente, utilităţi, îmbrăcăminte etc.) şi întreţinerea copilului M.T.

Închidere cazului

Cazul copilului M.T. a fost închis odată cu identificarea măsurii permanente de ocrotire a
acestuia şi anume încredinţarea copilului T. mamei biologice şi prin îndepărtarea copilului de
părintele abuzator. Specialiştii care au instrumentat cazul minorului M.T. au considerat, în
urma reevaluării situaţiei acestuia, că noua familie este capabilă să răspundă nevoilor
copilului fără ajutorul serviciilor sociale.

Studiu de caz nr.2

56
Date de identificare:

Nume şi prenume: S.A.

Vârsta: 3 ani

Sex: feminin

Religia: ortodoxă

Etnia: română

Istoricul cazului

A. provine dintr-o familie constuită prin concubinaj, mixtă ca naţionalitate, mama fiind
de etnie rom, iar tatăl român. Mama are 25 de ani, are trei copii care nu au fost recunoscuţi de
tată la naştere, deşi cei doi au coabitat împreună şase ani. Mama provine dintr-o familie
numeroasă de romi, de unde a fost alungată încă de copil, petrecându-şi copilăria într-o
instituţie de ocrotire. Ca studii, mama a terminat 8 clase. Tatăl este român, în vârstă de 33 de
ani, cu un handicap fizic de la naştere, cu studii superioare, respectiv facultatea de economie,
lucrând înainte ca economist în comună. Tatăl a fost crescut şi el într-o instituţie de ocrotire,
necunoscundu-şi părinţii naturali.

Cazul de abuz comis de mamă asupra A., în vârstă de 3 ani, a fost descoperit de către
asistenţii sociali de la Serviciul Public Judeţean pentru Protecţia Copilului la domiciul
familiei, vizita având scopul de a urmări evoluţia băieţelului cel mic, reintegrat în familie în
urmă cu patru luni, după un abandon iniţial la spitalul de pediatrie. La această vizită asistenţii
sociali au aflat că, de fapt, mama şi-a reluat fetiţa de la Centrul de copii, dar şi-a internat acolo
băieţelul în vârstă de opt luni. Nu se cunosc raţionamentele ei, dar asistenţii sociali bănuiesc
că mama a sperat că fetiţa va fi mai uşor de îngrijit decât cel mic şi va putea păstra şi alocaţia
pentru copil. Deşi dosarul de externare a fost aprobat atunci de către Comisia pentru Protecţia
Copilului, Centrul nu a anunţat data externării fetiţei asistenţilor sociali, cum ar fi fost normal
pentru ca aceştia să urmărească acomodarea copilului în familie, conform normativelor de
lucru.

La data încuviinţării reintegrării, asistentul social care lucrase cu familia în trecut a avut
încredere în cei doi părinţi, cei doi copii aflaţi acasă (fetiţa şi un băieţel de 5 ani) fiind bine
îngijiţi atît timp cât tatăl copiilor era împrună cu familia. Ulterior, tatăl, absolvent al Facultăţii

57
de Studii Economice a fost arestat pentru furt, mama rămânând singură cu doi copii acasă.
Nici centrul, nici asistenţii sociali nu au ştiut data la care tatăl a fost arestat.

La prima vizită la domiciliu după aflarea reintegrării în familie de către asistenţii sociali, în
luna ianuarie a anului 2007, A. a fost găsită afară, într-un hol deschis al unei ferme de porci
unde domicilia şi în acelaşi timp lucra familia, „îmbrăcată” doar cu o cămaşă subţire, pe un
frig de -15 grade C , cu semne foarte evidente de lovituri pe tot corpul, sângele fiindu-i
închegat pe frunte, cu părul lipit în sângele închegat. Pe corp se vedeau hematoame ca urmare
a aplicării unor loviturii puternice cu un obiect dur, tegumentul fetiţei prezentând porţiuni de
culori de la albastru verzui până la negru.

Cei doi asistenţi sociali au fost însoţiţi de către şeful de post al Poliţiei locale, care a
întocmit procesul verbal despre starea în care a fost găsită fetiţa. S-a anunţat pe loc
dispensarul teritorial şi salvarea, care a intervenit foarte repede şi a luat copilul, A. fiind
internată de urgenţă la secţia de chirurgie infantilă a spitalului de copii.

După însănătoşirea fizică a fetiţei, la propunerea asistenţilor sociali, Comisia pentru

Protecţia Copilului a încuviinţat încredinţarea copilului la Centrul de Copii de tip familial, cu
interdicţia ca mama să-şi viziteze copilul. Simultan, dosarul întocmit de asistenţii sociali, cu
documentaţia aferentă conform legislaţiei în vigoare, a fost înaintată Tribunalului, solicitându-
se decăderea mamei din drepturile părinteşti. După trei înfăţişări, instanţa a hotărât decăderea
mamei din drepturile părinteşti. Mama s-a prezentat în instanţă doar atunci când a fost
obligată de către tribunal, aceasta solicitând poliţiei locale să o însoţească la proces. Motivul
invocat de mamă la proces pentru care ea îşi bătea fiica atât de bestial, a fost că fetiţa îşi face
treburile în pantaloni şi miroase urât. Ea a declarat că nu şi-a dat seama de faptul că fetiţa ar
putea suferi de pe urma loviturilor aplicate şi a susţinut că fetiţa cădea frecvent, iar
hematoamele s-ar fi datorat acestor căzături. Motivul real al relelor tratamente aplicate fetiţei
sunt legate de o acomodare mai dificilă la condiţiile de acasă, inclusiv la un nou fel de
alimentaţie şi de regim de viaţă. Adaptarea reciprocă a fost mult îngreunată de lipsa de
ataşament dintre mamă şi fetiţă, crescută până la acea vârstă fără posibilitatea de a se bucura
de căldura braţelor mamei.

Pe parcursul perioadei cât A. a fost încredinţată centrului de tip familial, datorită grijii
delicate acordate copilului, fetiţa şi-a revenit, astfel că nu i-a mai fost frică în momentul în
care un adult voia să o mângâie pe faţă, înainte retrăgându-se speriată la acest gest venit din
partea oricărui adult. Dacă la început copilul era retras într-un colţ, străduindu-se să fie cât

58
mai puţin în atenţia celor din jur, ulterior A. a început să accepte, chiar să iniţieze prieteniile şi
relaţionarea cu adulţii.

Situaţia economică a familiei

Părinţii fetiţei A.locuiesc într-o fermă de porci, unde şi lucrează. Adăpostul unde stau este
curat însă nu este racordat la gaze, apă şi lumină. Sursele de venit ale celor doi concubini sunt
alocaţia fetiţei şi ceea ce câştigă la fermă (împreună cei doi câştigă aproximativ 400 lei pe
lună). Tatăl fiind arestat acum pentru furt, mama şi fetiţa se descurcă foarte greu.

Închiderea cazului

Asistenţii sociali au urmărit evoluţia copilului pe parcursul plasamentului la centrul de tip

familial şi au recomandat ca fetiţa să fie dată în adopţia unei familii.

În prezent, A. a fost încredinţată în vederea adopţiei unei familii evaluate de către asistenţii
sociali ai Direcţiei Generale de Asistenţă Socială şi Protecţia Copilului ca fiind o familie care
ar putea răspunde nevoilor acestui copil. Pe parcursul vizitelor efectuate de asistenţii sociali în
noua familie a lui A., aceştia au avut ocazia de a constata că fetiţa s-a acomodat bine cu noii ei
părinţi. Se pare că A. a reuşit să depăşească perioada de viaţă în care ea a fost supusă
traumelor fizice, ataşându-se afectiv de noii ei părinţi, mai ales de tatăl ei adoptiv.

59
 Studiu de caz nr.3

Date de identificare

Nume şi prenume: C.V.

Vârsta: 7 ani

Sex: feminin

Religia: ortodoxă

Etnia: română

Studii: elevă în clasa I- Şcoala Generală nr. 4

Istoricul cazului

Copilul C.V. născut la 15.02.2003 locuieşte într-un centru de plasament de la vârsta de 2

ani, la cererea mamei, ca urmare a lipsei condiţiilor de creştere, îngrijire şi educare în familia
naturală. Acest caz s-a petrecut în anul 2009, în centrul de plasament cu copii normali unde
fata locuieşte.

La ieşirea, dimineaţa, din schimbul de noapte al gardianului public (agresor) ce-şi

desfăşura serviciul de pază în noaptea respectivă la centrul de plasament, acesta a rugat
copilul şi alţi doi colegi ai săi mai mari să-l ajute pentru a transporta un cărucior cu lemne şi
un sac cu nisip până la domiciliul său. Ajunşi la domiciliu, gardianul public a scos nişte bani
din buzunar, solicitând celor doi colegi ai copilului victimă să meargă pentru a cumpăra
băuturi alcoolice şi ţigări, rămânând singur cu victima.

La întoarcerea celor doi copii cu alcool şi ţigări la domiciliul agresorului, aceştia au auzit
ţipete de disperare şi durere ale copilului şi intrând într-una din încăperile locuinţei în care
erau gardianul şi copilul, au văzut-o dezbrăcată, plină de sânge pe faţă şi pe corp şi pe agresor
cu cuţitul îndreptat spre gâtul copilului. Alertaţi şi panicaţi de ceea ce au văzut au mers la
poliţie pentru a sesiza acest caz.

Poliţia, ajungând la domiciliul acestuia şi văzând cele întâmplate la faţa locului unul dintre
poliţişti l-a reţinut pe gardianul public în cauză în vederea arestării preventive, iar cel de-al
doilea a însoţit copilul până la spital în vederea obţinerii expertizei şi certificatului medico-
legal, după care, la propunerea medicului de gardă, copilul a fost internat în spital, necesitând
60
zile bune de spitalizare. La rândul ei poliţia a anunţat conducerea centrului de plasament şi a
DGASPC cu privire la acest caz.

La sesizarea poliţiei şi a conducerii centrului de plasament, conducerea DGASPC a dispus

trimiterea la faţa locului a unei echipe de intervenţie (asistent social, psiholog, medic jurist),
în vederea elucidării acestui caz. Echipa de intervenţie a DGASPC a venit la faţa locului
pentru a analiza şi elucida cazul copilului supus violului de către gardianul de serviciu din
noaptea respectivă. În paralel cu ancheta organelor de poliţie cu privire la acest caz, ancheta
derulată de echipa de intervenţie a DGASPC s-a bazat pe observaţie, convorbire, interviu, cu
cei doi copii care au semnalat acest caz, cu şeful de centru, asistentul social şi educatorul de
serviciu pe unitate din ziua întâmplării acestui eveniment şi, apoi cu copilul victimă după
ieşirea sa din spital.

În urma rezultatelor investigaţiilor, la propunerea specialiştilor DGASPC, dar mai ales la

insistenţele familiei, Comisia pentru Protecţia Copilului a dispus luarea măsurii (re)integrării
copilului în familia biologică; agresorul a fost judecat şi apoi pedepsit cu închisoarea.

Situaţia economică a părinţilor lui C.V.

Situaţia materială a familiei C. este precară, părinţii cofruntându-se zilnic cu probleme

finianciare şi materiale. Sursele de venit ale familiei sunt alocaţiile celor doi copii, ajutorul
social primit de familie în conformitate cu Legea 416 şi veniturile ocazionale ale celor doi
soţi, suma lunară totală nedepăşind suma de 350 lei lunar.

Închiderea cazului

În prezent copilul se află în sânul familiei biologice, fiind sprijinit de toţi membrii familiei în
depăşirea traumelor cauzate de abuzul sexual şi fizic la care a fost supus. De asemenea copilul
beneficiază de asistenţă şi consiliere de specialitate de două ori pe săptămână din partea
specialiştilor DGASPC; copilul frecventează şcoala şi şi-a diversificat relaţiile nu doar cu
colegii de şcoală ci şi cu ceilalţi vecini, cu alţi copii din cartier, existând şanse optimiste ca pe
termen mediu şi lung să-i fie ameliorate traumele determinate de abuzul la care a fost supus.

DGASPC sprijină familia material şi financiar pentru ca copilul şi ceilalţi fraţi ai săi să aibe
parte de creşterea, îngrijirea şi educaţia corespunzătoare.

61
 3. Rolul asistentului social în medierea şi prevenirea cazurilor de abuz

Abuzul asupra copilului a existat dintotdeauna şi nu există speranţa că va înceta complet

vreodată. De aceea, tot ce poate face societatea este să-şi lărgească domeniul de intervenţie în
ceea ce priveşte protecţia copilului. Acest război nu este niciodată pierdut. Chiar dacă abuzul
asupra copilului a fost declanşat, efectele nocive pot fi contracarate. Un studiu britanic
desfăşurat timp de patru ani a demonstrat că, după participarea la un program de recuperare, la
două treimi dintre copii efectele abuzului au fost înlăturate cognitiv şi emoţional, iar la
cealaltă treime, deşi copilul a rămas cu sechele, situaţia familială s-a ameliorat (Alina
Dumitru, 2005, p.78).

În 1978, Kempe şi Kempe, doi cercetători care au studiat abuzul asupra copilului, au
enunţat faptul că 80% dintre părinţii abuzatori pot fi ajutaţi să înţeleagă că nu trebuie să-şi mai
abuzeze fizic copiii. Ajutorul oferit poate fi pe termen scurt, mediu şi lung. Ajutorul imediat
poate fi reprezentat de o linie telefonică permanentă, cel pe termen mediu ar consta în centrele
de îngrijire a copilului care să preia din funcţiile părinţilor atunci când aceştia se simt depăşiţi
de situaţie şi au nevoie de o pauză de câteva ore, în timp ce ajutorul pe termen lung este
reprezentat de consilierea de familie şi de terapia comportamentală, ambele de mare folos
părinţilor pentru a renunţa la comportamentele inadecvate privind creşterea copilului (ibidem,
2005, p.78).

Identificarea, sesizarea şi sprijinul oferit de asistenţii sociali în cazurile de abuz,

neglijare şi exploatarea copilului
Pentru a-şi putea îndeplini aceste obligaţii, este important ca asistenţii sociali să cunoască
semnele specifice ale abuzului sau neglijării, fiind receptivi la indiciile relevante de comportamentul
copiilor, părinţilor sau al altor responsabili legali ai copilului.

Indicii ale abuzului sau neglijării

La copil
Prezintă schimbări neaşteptate de
comportament sau de randament şcolar.
Nu a primit ajutor pentru problemele fizice
sau medicale supuse atenţiei părinţilor.
Are probleme de învăţare care nu pot avea
cauze fizice sau de natură psihică.
Este întotdeauna circumspect, ca şi cum ar
aştepta mereu să se întâmple ceva rău.
Îi lipseşte supravegherea unui adult.
62
La părinte
Arată interes scăzut pentru copil.
Neagă existenţa problemelor de acasă sau de la
şcoală ale copilului sau dă vina pe acesta.
Îl vede pe copil ca fiind rău, fără valoare sau ca
pe o povară.
Cere perfecţiunea sau un nivel de performanţă
fizică sau academică la care copilul nu poate
ajunge
Îi cere copilului să îi arate grijă, atenţie şi
 satisfacerea nevoilor sale afective.
Se plânge tot timpul, se străduieşte prea
mult sau este prea responsabil.

În raportul dintre părinte şi copil:

 Se ating sau se privesc rareori.

 Manifestă o atitudine negativă în relaţia lor.

 Declară că nu se plac.

Nici unul dintre aceste semne nu indică în mod automat un abuz. Oricare dintre ele
poate fi găsit la orice părinte sau copil într-un moment sau altul. Dar când indiciile apar în
mod repetat sau combinate, ele trebuie să-i determine pe asistenţii sociali să acorde atenţie
sporită situaţiei şi să ia în considerare posibilitatea unui abuz asupra copilului (Manual editat
de ANPDC)

Posibilitatea existenţei abuzului fizic poate fi luată în considerare atunci când copilul
şi/sau părintele sau o altă persoană în grija căreia se află copilul manifestă următoarele semne.

Semne ale abuzului fizic

Copil Părinte (sau altă persoană)
Are arsuri, muşcături, vânătăi, oase rupte sau Dă explicaţii neconvingătoare, contradictorii
ochi învineţiţi în mod inexplicabil. sau nu dă nici o explicaţie privind rănile
copilului.
Are vânătăi vechi sau alte semne vizibile, Descrie copilul ca fiind „rău” sau într-un alt
după o absenţă de la şcoală. mod negativ.
Pare înspăimântat de părinţi şi protestează Utilizează pedepse fizice dure.
sau plânge când trebuie să meargă acasă.
Se crispează la apropierea adulţilor. A fost abuzat în copilărie.
Declară că a fost bătut de un părinte sau de o
altă persoană care îl îngrijeşte.

Posibilitatea neglijării copilului poate fi luată în considerare atunci când copilul şi/sau
părintele sau o altă persoană în grija căreia se află copilul manifestă următoarele semne.

Semne ale neglijării

Copil Părinte (sau altă persoană)

63
 Nu a beneficiat de îngrijire medicală sau Pare să fie indiferent faţă de copil.
stomatologică necesară la timp, vaccinări sau
tratament oftalmologic ori ochelari.
Este adesea murdar şi miroase neplăcut. Pare apatic sau deprimat.
Nu are haine adecvate anotimpului şi Se comportă iraţional sau într-o manieră
temperaturii de afară. ciudată.
Consumă alcool sau alte droguri. Consumă alcool sau alte droguri.
Susţine că nu are pe nimeni acasă care să îl
îngrijească.

Posibilitatea abuzului sexual poate fi luată în considerare atunci când copilul şi/sau
părintele sau o altă persoană în grija căreia se află copilul manifestă următoarele semne.

Semne ale abuzului sexual

Copil Părinte (sau altă persoană)
Are dificultăţi la mers sau când stă pe scaun. Este excesiv de protector cu copilul, limitând
sever contactul acestuia cu alţi copii, în
special de sex opus.
Refuză brusc să se schimbe pentru ora de Este secretos şi izolat.
educaţie fizică sau refuză să participe la
activităţi fizice.
Dă dovadă de cunoştinţe sau comportament Descrie dificultăţi în căsnicie care implică
sexual neobişnuit, ciudat. lupte pentru putere în familie sau relaţii
sexuale.
Contractează o boală venerică sau, în cazul
unei fete, rămâne însărcinată.
Acuză abuzul sexual din partea unui părinte
sau altei persoane în grija căreia se află.

Posibilitatea abuzului emoţional poate fi luată în considerare atunci când copilul şi/sau
părintele sau o altă persoană în grija căreia se află copilul manifestă următoarele semne.

Semne ale abuzului emoţional

Copil Părinte (sau altă persoană)
Are un comportament alcătuit din extreme, Acuză, ceartă şi minimalizează copilul în
cum ar fi comportamentul servil sau mod constant.
revendicativ exagerat, pasivitate sau
agresivitate extremă
Este fie prea matur (îngrijeşte un alt copil, de Nu este preocupat de soarta copilului şi
exemplu), fie prea infantil (se leagănă sau dă refuză să ia în considerare problemele
din cap în mod frecvent). copilului de la şcoală.
Este întârziat în dezvoltarea fizică sau Respinge copilul în mod frecvent.
emoţională

64
 Asistenţii sociali au un rol important în prevenirea abuzului, neglijării şi exploatării
copiilor. Asistenţii sociali au obligaţia să facă verificări în cazul unei suspiciuni de abuz,
neglijare sau exploatare, să sesizeze şi să coopereze cu DGASPC când suspiciunile se
confirmă. Ei realizează activitatea de prevenire prin procesul de monitorizare permanentă a
copiilor din comunitate, prin informarea părinţilor cu privire la drepturile copiilor lor, la
modalităţile de creştere fără violenţă a copiilor, la efectele distructive pe care abuzul de
alcool, dependenţa de droguri sau comportamentele abuzive ale părinţilor le pot avea asupra
copiilor, prin consilierea şi orientarea părinţilor în ceea ce priveşte serviciile de care pot
beneficia ori prin includerea acestor servicii în planurile de servicii atunci când este necesar
(Manual editat de ANPDC).

Asistenţii sociali trebuie să ştie că sărăcia nu este echivalentă şi nu conduce în mod

automat la neglijare şi abuz. Dacă un copil, de exemplu, nu merge la şcoală sau nu are
anumite facilităţi, situaţia lui trebuie privită în contextul familiei. Dacă observaţiile iniţiale ale
asistentului social se confirmă, SPAS trebuie să pună la dispoziţie o serie de elemente
minimale pentru ca familia să poată avea grijă de copil. Dacă este necesar un sprijin
suplimentar pe care SPAS nu îl poate oferi, acesta trebuie obţinut de la DGASPC. Cea mai
bună metodă de a sprijini un copil este de a ajuta familia să poată avea grijă de el.

Asistenţii sociali pot afla de cazuri potenţiale sau concrete de abuz din observaţii directe,
de la alţi profesionişti sau membri ai comunităţii sau chiar de la copilul abuzat. În art.91 din
Legea nr.272/2004 se precizează că orice persoană care, prin natura profesiei sau ocupaţiei
sale, lucrează direct cu un copil şi are suspiciuni în legătură cu existenţa unei situaţii de abuz
sau de neglijare a acestuia este obligată să sesizeze Serviciul Public de Asistenţă Socială sau
Direcţia Generală de Asistenţă Socială şi Protecţia Copilului în a cărei rază teritorială a fost
identificat cazul respectiv. În aceste situaţii, potrivit art,36 din Legea nr.272/2004, dacă există
motive temeinice de a suspecta că viaţa şi securitatea copilului sunt primejduite în familie,
asistenţii sociali ai SPAS au dreptul să viziteze copiii la locuinţa lor şi să se informeze despre
felul în care sunt îngrijiţi, despre sănătatea şi dezvoltarea lor fizică, educarea, învăţătura şi
pregătirea lor profesională, acordând, la nevoie, îndrumările necesare. Ei vor căuta să strângă
cât mai multe informaţii, discutând cu membrii familiei, profesorii copilului, medicul de
familie, vecinii etc.

Dacă, în urma vizitelor efectuate, se constată că dezvoltarea fizică, mentală, spirituală,

morală sau socială a copilului este primejduită, asistenţii sociali sunt obligaţi să sesizeze
imediat DGASPC în vederea luării măsurilor prevăzute de lege.

65
 În cazurile în care abuzul, neglijarea sau exploatarea au fost dovedite, asistenţii sociali din
cadrul SPAS trebuie să continue să coopereze cu DGASPC pentru a sprijini familia şi/sau
copilul în vederea reintegrării copilului în familie, dacă prin planul individualizat de protecţie
s-a stabilit această finalitate (Manual editat de ANPDC).

Propuneri şi soluţii pentru diminuarea abuzului asupra copilului

Pe fondul schimbărilor rapide, sociale şi culturale, România se va confrunta masiv în

anii ce vin cu problema abuzului asupra copilului. Ca urmare, este necesar să fie identificate
asemenea situaţii, iar copilul să beneficieze de sprijin profesional pentru a se înlătura efectele
traumatizante ale abuzului.

În societatea românească, minorul este supus unor nenumărate riscuri precum:

anturajul nociv şi lipsa de supraveghere a părinţilor, abuzul de orice fel, abandonul şcolar,
consumul de băuturi alcoolice şi droguri. Rolul intervenţiei asistenţilor sociali în familiile
unde există riscul unui abuz este de a asigura o îngrijire adecvată şi sigură din partea
părinţilor. Este extrem de importantă stabilirea scopului intervenţiei şi concentrarea susţinută
pe problematică. Rezolvarea problemei copiilor abuzaţi se realizează în ţările dezvoltate
printr-o cooperare strânsă, interdisciplinară între asistenţi sociali, medici, psihologi pentru
copii, psihiatri, asistente de ocrotire, poliţie, parchet şi instanţele judecătoreşti. Echipa
interdisciplinară face parte din diverse departamente: servicii de asistenţă socială, servicii de
sănătate- spitale, policlinici, dispensare-, secţii de poliţie etc. Competenţele actorilor implicaţi
sunt foarte clar stabilite (Buzducea Doru, 2005, p. 94).

Asistentul social poate propune unele măsuri care să prevină, să diminueze, sau să
stopeze abuzul şi repercursiunile acestuia:

 încurajarea şi susţinerea proiectelor în ceea ce priveşte campania de informare şi

educare atât a părinţilor, cât şi a personalului din instituţiile de stat şi din cele private
autorizate, şi a complexităţii problematicii unui copil aflat în dificultate;

 revitalizarea sistemului de învăţământ românesc şi pregătirea copiilor pentru viaţă.

Existenţa unor cursuri de informare a copiilor despre ce este abuzul şi unde pot aceştia găsi
ajutor în acest sens. Trebuie avut în vedere evitarea învăţatului care se bazează numai pe
memorare, de tip mecanic, în favoarea înţelegerii şi aplicării informaţiei în folosul propriu, în
funcţie de situaţiile ivite;

66
  dezvoltarea unor programe de identificare, consiliere şi reintegrare în societate a
copiilor aflaţi pe stradă din diferite motive şi monitorizarea acestora pe termen lung;

 susţinerea concretă a familiilor cu un număr mare de copii şi oferirea unui sprijin

financiar în funcţie de necesităţi, în urma unei evaluări. În acest sens, familiile cu posibilităţi
financiare extrem de reduse să nu mai fie nevoite să îşi vândă copiii pentru a li se preleva
organele, pentru a se prostitua, pentru a vinde droguri sau pentru a cerşi. Evitarea situaţiilor în
care copilul merge la şcoală numai pentru a primi acea raţie zilnică, laptele şi cornul, pentru a
le mânca seara deoarece aceea este singura lui masă pe întreaga zi;

 crearea de servicii specializate care să permită intervenţia în situaţiile de abuz asupra

copilului;

 dezvoltarea sistemului de asistenţă socială comunitară, care are un rol fundamental

în prevenirea şi intervenţia situaţiilor de abuz;

 implementarea prin colaborare cu şcoala, a unor proiecte pentru copiii victime ale
abuzului în cadrul intrafamilial;

 implementarea serviciilor de asistenţă socială în cadrul şcolilor;

 proiecte care să aibă ca scop creşterea stimei de sine pentru copiii ce au fost victime
ale abuzului;

 dezvoltarea unei activităţi de sensibilizare a colectivităţii la problematica abuzului

asupra copilului, a consecinţelor acestuia şi a măsurilor de prevenire şi combatere;

 dezvoltarea sistemului instituţional de suport al activităţii de intervenţie: „case

sigure”, echipe de intervenţie, echipe de educaţie a copiilor şi a familiilor;

 este necesară o comunicare permanentă între instituţiile statului, dar şi cele private
autorizate care desfăşoară activităţi în domeniul protecţiei copilului, prin existenţa unei baze
de date cuprinzătoare, la care să aibă acces tot personalul calificat.

În concluzie, sistemul de asistenţă socială are un rol crucial în prevenirea şi intervenţia

în situaţiile de abuz asupra copilului.

67
 Concluzii

În România, abuzul asupra copilului reprezintă astăzi o problemă acută, întrucât

copilul nu este ferit de pericole şi de vătămare nici măcar în sânul familiei.

Copilul este o fiinţă cu însuţiri calitative diferite de cele ale adultului şi are în mod
legitim dreptul de a ocupa o poziţie privilegiată şi de a se bucura de un “tratament” sprcific.
Sănătatea, dezvoltarea şi educaţia copilului trebuie să fie în centrul preocupărilor familiei.

Familia este mediul esenţial care poate influenţa dezvoltarea şi destinul copilului
prin securizare materială, dragoste şi educaţie. Familia este cea mai în măsură să răspundă
nevoilor copiilor (nevoile de bază, fiziologice sunt la fel de importante ca şi nevoia de
securitate, de dragoste şi apartenenţă, de recunoaştere). În familie, copilul îşi poate satisface
nevoile sale primare, îşi poate manifesta frustrările inevitabile, temperate de dragostea
părinţilor.

Deşi familia trebuie să constituie un mediu securizant pentru copil, aici se întâlnesc
frecvent diferite forme de abuz. Factorii care favorizează abuzul în acest mediu sunt multipli:
nivelul redus de trai, şomajul, familii monoparentale, ignorarea abuzului, condiţii precare de
sănătate şi viaţă ( alcool, droguri, spaţiu de locuit inadecvat, număr mare de copii), nivel
redus al educaţiei părinţilor.

Abuzul familial este comis, din păcate, de membrii familiei copilului, în special de
către cei în care copilul are încredere, cei însărcinaţi cu îngrijirea copilului; de aceea, abuzul
asupra copilului în mediul familial prezintă un grad mai mare de gravitate decât abuzurile
comise asupra copilului în instituţii de ocrotire, şcoli etc., datorită unei “duble” traumatizări,
în urma abuzului propriu-zis şi trauma legată de “lezarea” ataşamentului faţă de persoanele în
care avea încredere şi pierderea sentimentului de securitate oferit de familie.

Abuzul fizic asupra copilului este întâlnit frecvent în mediile familiale din
societatea românească şi de cele mai multe ori nu este conştientizat de părinţi (abuzatori) ca
fiind un act ce periclitează dezvoltarea, şi chiar viaţa, copilului, ci este considerat ca o metodă
educativă, disciplinatorie care dă rezultate şi care este la îndemâna părinţilor.

Chiar dacă pedeapsa fizică tradiţională (bătaia cu mâna în urma căreia nu rămâne
urme) deţine, conform datelor statistice, ponderea cea mai importantă în structura pedepsei
68
fizice aplicate copilului (37,7%), trebuie să semnalăm proporţiile relativ însemnate ale
gospodăriilor în care sunt aplicate forme mai grave de pedeapsă fizică, cum sunt bătaia cu
diferite obiecte (10%), lovirea copilului oriunde se nimereşte atunci când părintele este
supărat (21%) sau acea formă severă de bătaie în urma căreia copilului îi rămân urme (5,5%).
Această din urmă proporţie, chiar dacă se reduce la 0,5%, pentru cazurile cu frecvenţă
ridicată (se întâmplă des şi foarte des), prin extrapolarea la nivelul populaţiei de minori ne
arată că în această situaţie se află circa 25.000 de copii.

Faptul că şi părinţii şi copiii asociază pedepsirea fizică cu disciplina sau îndreptarea

greşelilor înseamnă că atât părinţii, cât şi copiii, trebuie educaţi cu privire la existenţa altor
moduri eficiente şi nonviolente de disciplinare şi instruire a copiilor, astfel ca ei să poată
învăţa în alt mod să distingă binele de rău, prin încurajarea lor atunci când se comportă bine
şi, în situaţii contrare, aplicarea unor penalităţi nonviolente.

Abuzul şi neglijarea sunt comportamente fundamentale pe anumite modele

culturale bine înrădăcinate, în condiţiile existenţei şi conjugării mai multor factori de risc din
mediul familial, şcolar sau social, de aceea se impune informarea şi schimbarea atitudinilor
tuturor factorilor implicaţi- copii, părinţi, pedagogi, personal medical, poliţişti, judecători etc.

Cele mai frecvente cauze ale abuzului fizic asupra copilului în mediul familial pe
care le-am întâlnit în investigarea cazurilor prezentate au fost în mare parte aceleaşi:

 nivelul educaţional scăzut al părinţilor;

 consumul exagerat de alcool de către părintele abuzator, sau de ambii părinţi;

 lipsa locului de muncă, nivelul de trai scăzut;

 lipsa mijloacelor financiare;

 caracteristicile copilului-victimă care “încurajează” comportamentul abuziv al

părinţilor.

În România, potrivit datelor de sondaj, bătaia este practicată în aproape jumătate

din numărul gospodăriilor cu copii în întreţinere (47,2%). Dintre acestea, în 79% din cazuri,
copiii sunt bătuţi numai cu mâna, în 16% cu mâna şi cu diverse obiecte şi în 5% din cazuri
numai cu obiecte.

Schimbarea mentalităţii faţă de problema abuzului se poate realiza numai printr-o

educare şi informare susţinută a actorilor sociali cu privire la dimensiunile şi consecinţele
69
psihologice, medicale şi sociale ale fenomenului. De aceea, se impun elaborarea şi derularea
de programe, metodologii şi servicii pentru prevenirea şi intervenţia în cazurile de abuz
asupra copilului.

În concluzie, pedeapsa fizică aplicată copiilor de către părinţi continuă să fie un

fenomen destul de răspândit în România şi în societăţile contemporane şi este una dintre
formele cele mai “uzuale” folosite de părinţi în “educarea” sau “disciplinarea copilului”.

70
 Bibliografie

Anghel, Alina (2005), Serviciile sociale de prevenire a abuzului, neglijării şi exploatării

copilului din România în Revista de Asistenţă Socială nr.1-2/2005, Editura Polirom, Iaşi.

Bonea, Georgiana Virginia (2008), Abuzul asupra copiilor în România-cauzalitate şi tipologii

în Revista de Asistenţă Socială nr.3-4/2008, Editura Polirom, Iaşi.

Burke, M.A. (1995), „Child Institutionalization and Child Protection in Central and Eastern
Europe” , Innocenti Occasional Papers, Florenţa.

Buzducea, Doru (2005), Aspecte contemporane în Asistenţa Socială, Editura Polirom, Iaşi

Buzducea, Doru (2005), Servicii de Asistenţă Socială destinate copiilor abuzaţi în Revista de
Asistenţă Socială nr. 1-2/2005, Editura Polirom, Iaşi.

Catheline, N., Marcelli, D. (1999), „De l,enfant a l,adolescent: de l,agressivite a la violence”,

Le Journal des Professionnels de l,Enfance, nr.2, Martin Media.

Constantinescu, Maria (2004), Sociologia familiei. Probleme teoretice şi aplicaţii practice,

Editura Universităţii din Piteşti.

Constantinescu, Maria (2008), Dezvoltare umană şi Asistenţa Socială, Editura Universităţii

din Piteşti.

Constantinescu, Maria (2008), Familia românească între tradiţie şi modernitate. Studii şi

cercetări, Editura Universităţii din Piteşti.

Constantinescu, Maria (2008), Trebuinţele copilului între familie şi serviciile de asistenţă

socială în volumul Asistenţa Socială în Context European SWEC, Editura Universităţii din
Piteşti.

Constantinescu, Cornel, Cristea Sorin (1998), Sociologia educaţiei, Editura Hardiscom,

Piteşti.

Constantin, Mădălina (2008), Maltratarea copilului între cunoaştere şi intervenţie, Editura

Lumen, Iaşi.

71
Correctional Service Canada (1988), Breaking The Cycle of Family Violence A Resource
Handbook, written and produced by Bonnie Hutchinson Enterprises Inc., Ottava, Ontario.

Dumitru, Alina, Acriş, Corina (2005), Violenţă şi abuz asupra copilului în Revista de
Asistenţă Socială nr.1-2/2005, Editura Polirom, Iaşi.

Garbarino, J., et al (1992), Children in Danger, San Francisco, Iassy-Boss.

Ghid de bune practici pentru prevenirea abuzului asupra copilului, (2002), Organizaţia
Salvaţi Copiii, Organizaţia Alternative Sociale, Iaşi.

Irimescu, Gabriela (2002), Asistenţa socială a persoanelor abuzate-note de curs,

Universitatea „Al. I. Cuza”, Iaşi.

IXth International Society Preventing Child Abuse and Neglect (ISPCAN), (2003), European
Conference on Child Abuse and Neglect, Warsaw-Poland.

Kempe, H.C., Silverman, F.N.,Steel,B.F., Draegemuller, W., Silver, H.K. (edss), (1962), The
Battered Child Syndrome, American Medicine Association.

Killen, Kari (1998), Copilul maltratat, Editura Eurobit, Timişoara.

Manual, (2006), editat de Autoritatea Naţională pentru Protecţia Drepturilor Copilului,

Editura Trei, Bucureşti.

Miftode, Vasile (1999), Fundamente ale asistenţei sociale, Editura Eminescu, Iaşi.

Miftode, Vasile (coord), (2002), Populaţii vulnerabile şi fenomene de automarginalizare,

Editura Lumen, Iaşi.

Muntean, Ana (2001), Familia şi copiii în dificultate-note de curs, Editura Mirton, Timişoara.

Neamţu, George (coord) (2003), Tratat de asistenţă socială, Editura Polirom, Iaşi.

Neamţu, George; Stan, Dumitru (coord) (2005), Asistenţa socială. Studii şi aplicaţii, Editura
Polirom, Iaşi.

Rădulescu, M. S. (1999), Sociologia problemelor sociale ale vârstelor, Editura Lumina Lex,
Bucureşti.

Rădulescu, M. S. (2001), Sociologia violenţei (intra) familiale: Victime şi agresori în familie,

Editura Lumina Lex, Bucureşti.

72
Rădulescu, M. S., Pătrioară, Monica,C (2003), Abuzul sexual asupra copiilor, Editura Lumina
Lex, Bucureşti.

Revista de Asistenţă Socială nr. 1/2003 editată de Catedra de Asistenţă Socială a Universităţii
Bucureşti sub egida Comisiei Interministeriale de Asistenţă Socială a Comisiei
Guvernamentale Anti-Sărăcie şi Promovare a Incluziunii Sociale şi a Reprezentaţiei UNICEF
în România.

Roth-Szamoskozi, Maria (1999), Protecţia Copilului – Dileme, concepţii şi metode, Editura

Presa Universitară Clujeană, Cluj-Napoca.

Siegel, J.Larry (1989), Abuzul asupra copilului, citat din Lucrarea Criminology, third edition,
St. Paul, New York, Los Angeles, San Francisco.

Spânu, Mariana (1998), Introducere în asistenţa socială a familiei şi protecţia copilului,

Editura Tehnică, Chişinău.

Voiculescu, Elisabeta (2003), Pedagogie preşcolară, Editura Aramis, Bucureşti.

Zamfir, E., Zamfir, C., (1997), Pentru o societate centrată pe copil, Bucureşti: Institutul de
Cercetare a Calităţii Vieţii.

Zamfir, E. (2005), Politici sociale de protecţie a copilului în situaţii de risc, Universitatea

Bucureşti, Facultatea de Sociologie şi Asistenţă Socială, Bucureşti.

Sondaj CURS 2000

Legea nr. 217/2003 pentru prevenirea şi combaterea violenţei în familie.

Legea nr. 272/2004 privind protecţia şi promovarea drepturilor copilului.

HG nr. 726/2004 pentru aprobarea planului de acţiuni prioritare în domeniul protecţiei

copilului împotriva abuzului, neglijării şi exploatării pe perioada 2004-2005.

http//www.cmsc.ro/abuzcopii.html

73
 Curriculum Vitae

Marinescu Gergiana-Mihaela

Data nasterii: 25.02.1988

Adresă de domiciliu: Comuna Optaşi, Judeţul Olt

E-mail: Georgiana_Mihaela_88@yahoo.com

Număr de telefon: 0768932233

Stare civila: necăsătorită

Studii absolvite:

- 2007-2010: Facultatea de Teologie Ortodoxă, Specializarea Asistenţă Socială, Universitatea

din Piteşti

- 2003-2007: Grup Şcolar „Ion Cantacuzino”, Specializarea: Ştiinţe ale naturii

Experienţă profesională:

- Centrul de Copii Sf. Andrei;

- Centrul de Îngrijire şi Asistenţă Piteşti;

- Complexul de Servicii pentu Copii cu Handicap Trivale, Piteşti;

- Complexul de Servicii Comunitare pentru Copilul în Dificultate „Sfinţii Constantin şi

Elena”, Piteşti;

- Organizaţia Americană „Give the Gift of Sight”-Să redăm darul vederii

Limbi străine cunoscute:

- Engleză – mediu

Aptitudini şi competenţe tehnice: cunoştinţe operare software în Microsoft Office

Calităţi: corectitudine, adaptabilitate, responsabilitate, disponibilitatea de a acumula noi

cunoştinţe, bună capacitate de comunicare.

74
 Declaraţie de autenticitate

Subsemnata Marinescu Georgiana-Mihaela, absolventă a Facultăţii de Teologie

Ortodoxă „Sfânta Muceniţă Filoteia”, a Universităţii de Stat din Piteşti, cu Specializarea
Asistenţă Socială, Promoţia Iulie 2010, domiciliată în comuna Optaşi, judeţul Olt, declar prin
prezenta şi cunoscând sancţiunile legale că lucrarea de licenţă intitulată: „Abuzul fizic şi
consecinţele psiho-sociale asupra copilului preşcolar” a fost elaborată de mine, pe baza
efortului personal de cercetare si redactare, sub îndrumarea ştiinţifică a doamnei Profesor
Universitar Doctor Maria Constantinescu. Această lucrare îmi aparţine în întregime, nu este
plagiat şi am utilizat sursele bibliografice menţionate.

Cunosc faptul că inserarea în propria lucrare a unor formulări, date sau idei elaborate de
alţi autori, fără a preciza explicit sursa acestora, conform normelor de citare, constituie plagiat
şi sunt sancţionate ca atare.

Iulie 2010 Semnătura:

Marinescu Georgiana -Mihaela

75