VIOLENŢA JUVENILĂ

STRATEGII DE PREVENIRE ŞI INTERVENŢIE

Educ. Cristea Maria

Grădiniţa „Arlechino” Dej
Str. 1 Mai, Nr. 12
Tel. 0264.213.377
Mobil 0742.760.343

Pentru literatura de specialitate, pentru spaţiul socio – cultural

românesc, violenţa în general, cea juvenilă în special sunt subiecte pregnante
pentru viaţa publică şi politică, cât şi pentru realitatea nemijlocită de zi cu zi.
După anul 1989 a crescut foarte mult comportamentul antisocial şi de
multe ori violent. La o sumară privire comparativă se poate constata că toate
ţările post socialiste cunosc aceleaşi tendinţe, iar facând o comparaţie cu
vechiul regim, jumătate din actele antisociale din post socialism se explică
prin vizibilitate şi mediatizare. Ceea ce înainte de 1989 era ascuns şi
muşamalizat, acum este expus cu insistenţă, mizându-se şi pe creşterea
audienţei. Un alt factor general şi real este slăbirea controlului social.
Democraţia modernă care are în centru drepturile individului de libertate şi
afirmare, deşi insistă asupra statului de drept, a respectării legilor de către
toţi cetăţenii, indiferent de poziţie socială, gen social, etnic, nu poate practica
un control social de aceeaşi intensitate ca regimurile totalitare. Fără îndoială
că democraţia autentică e superioară.
Este necesar să înţelegem complexitatea şi eterogenitatea formelor de
violenţă care ne înconjoară: violenţa spontană, violenţa instituţionalizată,
violenţa comportamentală, violenţa ideologică, violenţa verbală şi cauzele
care duc la aceste forme de violenţă.
Greutatea scăzută la naştere, rata scăzută a bătăilor inimii şi
disfuncţionalităţile circuitelor cerebrale prezintă o corelaţie slabă, însă
pozitivă cu comportamentul violent de mai târziu. Deficitele cognitive,
hiperactivitatea, dificultăţile de concentrare, neliniştea, agitaţia, râsul,
agresivitatea, implicarea precoce în comportamente antisociale, atitudinile şi
convingerile favorizante pentru delicvenţă indică o corelaţie puternică şi
conştientă cu comportamentul violent în cazul băieţilor. Inteligenţa de limită
a fost asociată cu deprinderi deficitare în rezolvarea problemelor, deprinderi
sociale scăzute, precum şi risc pentru agresiune şi violenţă. Alte deficite
cognitive cum ar fi nivele scăzute de judecată morală sau abstractă, precum
şi interpretări eronate ale comportamentului celor din jur, corelează cu
apariţia comportamentului violent al copiilor. Asemenea deficite, desigur,
sunt asociate cu carenţe educaţionale. Dacă prezenţa unei dizabilităţi nu
constituie o cauză directă a delicvenţei, în schimb careneţele educaţionale
reprezintă o sursă semnificativă de risc pentru apariţia acesteia.

Factori de risc

Factorii de risc constituie condiţii sau situaţii care au legătură în mod

empiric cu rezultate sau evenimente particulare.
O persoană cu risc poate fi definită ca fiind orice copil care datorită
unor condiţii dizabilizante culturale, economice sau medicale îi sunt refuzate
sau are minimul de resurse şi oportunităţi egale cu ceilalţi într-o varietate de
domenii:
- este privat de dreptul de a deveni un membru semnificativ pentru
comunitatea
din care face parte. Orice experienţă cu diverse grade de risc din viaţa
acestor copii şi numărul, tipurile, durata şi severitatea acestora, influenţează
în mod negativ dezvoltarea individuală. În mod evident, varietatea
antecedentelor preced comportamentul deviant, iar factorii de risc multipli
sunt asociaţi cu comportamentul antisocial sau violent.
Demersul ştiinţific pentru a înţelege factorii de risc la nivel individual
este necesar să includă studiul unor factori externi cum ar fi: familia, şcoala,
comunitatea şi „peer grupurile” care influenţează apariţia factorilor interni.

- Factori interni de risc

Aceştia sunt descrişi ca fiind factori individuali ce ţin de sine şi de
planul Intrapsihic. Prezintă o serie de caracteristici fizice şi psihologice.
Predictorii fizici cum sunt: graviditatea precoce, traume perinatale,
acumularea de bani şi putere au dus la pierderea din vedere a valorilor
centrale care stau la baza noţiunilor creştine „Iubeşte-ţi aproapele ca pe tine
însuţi”.

- Factori externi de risc

Factorii externi de risc sunt variabile prezente în mediu care creează
contextele vieţii cotidiene. O serie de condiţii existente acasă, în familie,
sunt considerate a fi predictori în apariţia precoce a unor paternuri cronice de
comportament antisocial la copii. Aceşti factori includ: criminalitatea
parentală, lipsa implicării parentale, conflicte familiale, abuzul copilului
şi/sau neglijenţa şi respingerea de către părinţi.

- Alţi factori de risc:

1. Părinţi arestaţi;
2. Neimplicarea serviciilor de protecţie a copilului;
3. Incidenţa unor modificării în structura familiei;
4. Neimplicarea serviciilor de educaţie specială;
5. Istoria unui comportament antisocial precoce sau/şi
sever.

Factorii comunitari care cresc riscul apariţiei unui comportament

violent şi antisocial la copii includ gradul ridicat de dezorganizare a
proximităţii (crime, bande şi locuinţe sărace).
Un alt factor predictiv al delicvenţei este contactul copiilor cu colegi
lor care prezintă un risc crescut în apariţia comportamentului delicvent.

Preşcolarii care prezintă comportament antisocial interacţionează cu

colegii lor prin modalităţi care menţin şi susţin continuarea acestui tip de
comportament. Copiii de aceeaşi vârstă care se constituie în grupuri
deviante, urmează etapele unui proces de training al devianţei, prin care
asimilează de la colegii lor normele şi valorile deviante. Aceste relaţii devin
extrem de puternice în timp şi primesc întăriri de-a lungul anilor, pattern–
urile şi convingerile privind acest tip de comportament devenind rezistente
la schimbare.
Înainte de a dezvolta modele de intervenţie mai accesibile şi mai
eficiente trebuie să ne focalizăm asupra prevenţiei.
În prevenirea violenţei se relevă trei aspecte importante:
 Înţelegerea factorilor care determină riscul apariţiei comportamentului
antisocial;
 Dezvoltarea unor programe pentru anihilarea comportamentului
antisocial;
 Sporirea factorilor potrivnici care permit realizarea comportamentului
antisocial.
Însăşi societatea în ansamblul ei trebuie să apeleze la o nouă optică şi
aceasta nu poate fi decât la nivel profilactic, deoarece doar o axiologie
consolidată şi interiorizată la nivelul fiecărei conştiinţe, este prima barieră în
faţa unui comportament antisocial. O societate funcţioneză ca o reflecţie a
practicilor cu copiii. Dacă copiii sunt ignoraţi, slab educaţi şi neprotejaţi în
legătură cu violenţa atunci când vor creşte adulţi vor forma o societate
violentă, noncreativă şi reactivă.
Este necesar ca cei care iau decizii să înţeleagă relaţia indestructibilă
între experienţele timpurii de viaţă şi sănătate fizică, emoţională, socială şi
cognitivă. Schimbările la nivel cultural se pot produce doar furnizând
experienţe bogate la nivel cognitiv, emoţional, social şi fizic. Înainte ca
societatea să ofere aceste experienţe este necesară educaţia privind
dezvoltarea copilului. Educarea publicului trebuie să fie dublată de
continuarea cercetărilor privind impactul experienţelor pozitive şi negative
asupra dezvoltării copilului.

STRATEGII DE INTERVENŢIE

- Prevenţia primară – se referă la demersurile aplicate la scală universală

care vizează prevenţia apariţiei violenţei şi a factorilor de risc.
- Prevenţia secundară – conţine demersurile aplicate unei populaţii
selectate care prezintă un risc crescut în adoptarea unui comportament
violent urmărind prevenţia apariţiei violenţei sau reducerea riscului
apariţiei acesteia.
- Prevenţia terţiară – se referă la strategii aplicate unei scale indicate,
apariţia comportamentului violent, fiind deja evidentă şi producând
prejudicii.

Înainte de aplicarea unei intervenţii sau acţiuni este necesar să fie

definite contextul şcolar şi comunitar cu punctele forte şi puncetele slabe,
precum şi problemele vizate în legătură cu prevenţia violenţei.
Necesitatea evaluării presupune o analiză a profilului violenţei la
nivelul mediului local. Acurateţea informaţiei asupra nivelului şi tipului va
susţine focalizarea eforturilor asupra nevoilor reale ale comunităţii şcolare
respective. Colectarea datelor cu privire la caracteristicile violenţei înainte
ca un anumit program să fie aplicat va constitui o bază de date utilă şi
operaţională pentru a compara rezultatele după intervenţie şi a aprecia
schimbările înregistrate în raport cu obiectivele propuse.
Înaintea intervenţiei se recomandă să se identifice caracteristicile
mediului pentru ca programul de prevenţie să aibă o ţintă specifică. Aici pot
fi incluse: terenurile de joacă, toaletele, băile şi alte arii izolate. O dată ce
acestea au fost identificate, rolul acţiunilor este de a reduce riscul violenţei:
de exemplu, fluenţa traficului copiilor pe coridoare poate fi modificată
pentru a evita aglomeraţiile şi posibilele confruntări, infrastructura
terenurilor de joacă poate fi adaptată astfel încât să ofere posibilităţi
alternative de recreaţie pentru elevi, toate acestea contribuind la scăderea
riscului apariţiei comportamentului violent în ariile cu mare vizibilitate.
Este imperios necesar a fi definită cooperarea care există între şcoală,
familie, comunitate. Disponibilitatea pentru cooperare în combaterea
vioelnţei şi găsirea resurselor existente determină eficacitatea costurilor,
oferind suport şcolii în eforturile sale.
Acţiunile de promovare a prevenţiei primare sunt: antrenamentul
deprinderilor sociale şi învăţării prin cooperare, promovarea practicii active
a elevilor şi schimburi între elevii de diverse niveluri.
Prevenţia secundară şi terţiară includ acţiuni de prevenţie a iniţierii
violenţei în şcolile în care există un risc major sau să se reducă posibilitatea
de apariţie a unui comportament în şcolile care deja se confruntă cu acestă
problemă. Drepturile de coping în faţa presiunii colegilor sau partenerilor, la
fel ca propriile deprinderi de coping sunt exemple de prevenţei secundară.
Ar fi necesar ca societatea să reexamineze valorile orientate spre
violenţă şi să ajungă la o înţelegere comună că aceasta nu poate fi acceptată.
În mod curent copiii învaţă, ba chiar şi unele familii, cercuri de prieteni sau
mass-media, că violenţa înseamnă putere şi este un mod acceptabil de
rezolvare a problemelor. Ar fi de dorit mai degrabă ca educaţia copiilor să se
bazeze pe spiritul comunitar decât pe supravegherea trebuinţelor individuale.
Este necesar ca fiecare unitate şcolară să aibă un plan pentru situaţiile
de criză care să cuprindă un sistem de valori atât la nivelul uni grup cât şi a
întregii şcolii sau grădiniţă. Educatorii, elevii, părinţii, trebuie să se implice
în organizarea şi dezvoltarea mediului şcolar, precum şi stabilirea
semnificaţiei rolului cheie jucat de fiecare grup în dezvoltarea copilului.
Curriculum-ul care se va aplica în acest domeniu este necesar să fie relevant
nevoilor fiecărui grup, fiind încurajată participarea activă.
Programele eficiente de prevenţie a violenţei trebuie aplicate o
perioadă îndelungată de timp, trebuie să includă mai multe componente şi să
vizeze atât populaţia juvenilă, în general, cât şi pe cea cu risc în adaptarea
unui comportament antisocial sau violent.